.....................................................
5-7
- Până și eu am crezut că știai.
- Până și eu am crezut că știai.
Un fulger bifurcat luminează cerul afară - o strălucire de o fracțiune de secundă. Dacă clipești, l-ai ratat.
- Știi ceva?
Jen se tot uită la Joseph în timp ce încăperea pare să se micșoreze în jurul lor.
În timp ce tunetul își flexează mușchii undeva sus pe cer, el se apleacă apropiindu-se de ea, îndemnând-o prin gesturi să facă la fel, cu mâna stângă întoarsă cu palma în sus pe masă ca un gândac cu picioarele în sus, atrăgând-o spre el prin mișcarea degetelor. Ea se apleacă fără tragere de inimă.
În timp ce tunetul își flexează mușchii undeva sus pe cer, el se apleacă apropiindu-se de ea, îndemnând-o prin gesturi să facă la fel, cu mâna stângă întoarsă cu palma în sus pe masă ca un gândac cu picioarele în sus, atrăgând-o spre el prin mișcarea degetelor. Ea se apleacă fără tragere de inimă.
- Întreabă-mă ce am făcut împreună.
- Ce?
- Spargeri. Trafic. Loviri și alte violențe. Asta am făcut.
Lista acuzațiilor la adresa lui Joseph.
Jen clipește, trăgându-și capul înapoi.
- Dar tu ești aici, iar el nu e?
- Ah, croncăne Joseph. Bun-venit în gașcă!
Frica, revelația și oroarea se împart în mintea lui Jen ca iureșul de afară. Asta trebuia să știe? Undeva în adâncul întunecos al minții?
Kelly.
Un familist.
Care nu are prea mulți prieteni.
Care ține totul doar pentru el.
Greu de descifrat.
Uneori întunecat.
Nu călătorește.
Nu-i plac petrecerile.
Nu suportă să fie salariat. Își trăiește viața trecând neobservat.
Întoarce spatele prietenilor ei la ședințele cu părinții.
Pare să aibă întotdeauna destui bani.
Acea latură întunecată. Acea latură întunecată pe care o are el, acel umor astringent ca lămâia, care împiedică apropierea de el. Nu este aceasta cea mai veche poveste din istoria omenirii? Umor, tachinare, ca mecanisme de apărare.
Faptul că nu poți ajunge uneori cu el la un compromis, că nu vrea să discute. Nu vrea, nu vrea, nu vrea. Nu vrea să se mute înapoi la Liverpool. Nu vrea să lucreze pentru un angajator. Nu vrea să călătorească. Nu vrea să zboare cu avionul.
Colțurile gurii lui Joseph se lasă în jos.
- Uite, eu nu torn, spune el. Nu sunt sifonar. Întreabă-ți soțul.
Bărbatul se ridică, discuția s-a terminat.
Jen, fără să-i pese cine se uită la ea, lasă lacrimile să-i năvălească în ochi în timp ce privește fix locul gol lăsat de el.
În timp ce stă așezată, încercând să se adune, simte o atingere ușoară, delicată pe umăr și tresare. Gura lui Joseph e chiar lângă urechea ei.
- Sunt sigur că vei afla restul detaliilor, murmură el, după care este escortat afară.
Jen începe să tremure de parcă ar simți un curent înghețat, dar nu este: e doar respirația lui pe care o poate simți în urechea ei, în mintea ei, în timp ce furtuna se dezlănțuie afară.
Ziua minus o sută patruzeci și patru,
ora 18.30
- Oh, a fost o nebunie, îi spune Todd însuflețit lui Jen, cuvintele lui încălecându-se unele peste altele.
Jen stă în fotoliul ei preferat din bivondoul lor, gândindu-se că soțul ei are legături cu crima organizată.
- Nu ne-a picat distilarea fracționată. Am pregătit bine subiectul - credeam că va fi întrebarea principală, și, de fapt, nu ne-a dat nimic din acest subiect.
Todd se joacă cu zgarda lui Henric al VIII-lea, pisica stând întinsă și mulțumită în poala lui pe canapea.
- Nu merge niciodată așa cum te aștepți, știi?
Se foiește, neputând să stea locului, și pisica sare pe podea. Trei lumânări sunt aprinse de-a lungul pervazului ferestrei.
Jen dă din cap, zâmbindu-i fiului ei.
Primul lucru pe care l-a observat în dimineața asta a fost că telefonul ei era altfel. Mâna i s-a strâns greoi în jurul lui. Era mai grosolan, mai mare decât cel pe care l-a primit ea la începutul lui iulie.
Rahat, rahat, rahat, s-a gândit ea. Știa că s-a întors și mai mult timp înainte să verifice data.
Era iunie. Cum putea să fie iunie? Unde aveau să se termine toate astea? În neant? Cu o naștere, cu o moarte? Și - un gând și mai întunecat - e prea târziu pentru Jen să-l ucidă cu mâna ei, cum sugerase Kelly, cu atâtea zile în urmă. Este închis.
Primul lucru la care s-a gândit Jen, îmbrăcându-se cu niște haine pe care le va arunca la gunoi peste câteva luni, era cine este Kelly pentru Joseph. Și cum ar fi funcționat treaba: Joseph iese din închisoare, vine la cabinetul de avocatură pentru a-l găsi pe vechiul lui prieten, Kelly, Todd se îndrăgostește de Clio, nu-i place ce află despre ceea ce fac Joseph și Kelly, și-l ucide pe Joseph? Era plauzibil, dar improbabil, a concluzionat ea.
Pare un motiv destul de slab pentru crimă. Și lasă multe asptecte sub semnul întrebării: Ryan Hiles, copilul dispărut, Nicola Williams, conversațiile voalate dintre Kelly și Todd. Lucrul pe care-l știe Joseph despre Kelly.
Îl privește pe Todd acum, stând așezat la lumina lampadarului, având păr de pisică peste tot pe pantaloni.
- Ai trecut cu brio, spune ea apăsat.
- Ei bine, de fapt mi-a plăcut! Jed a spus că sunt nebun.
E amețit. De ușurare, din cauza endorfinelor eliberate după stres, și poate și din alt motiv. Ceva care lipsește în toamnă. O luminozitate.
- Vreau să spun, sunt vreun sadic? Ce? întreabă el, oprindu-se și privind-o din cealaltă parte a încăperii.
- Nu ești sadic, răspunde, dar până și ea poate simți tristețea impregnată în vocea ei.
Îi lipsește asta. Pura normalitate, nu zile fragmentate, retrăite. Nici măcar nu știe de ce s-a trezit azi, pe 7 iunie. Todd nu a întâlnit-o încă pe Clio. Joseph e la închisoare. Atunci ce este? Își sprijină fața în palmă.
- Mă întreb dacă voi primi un A, spune Todd gânditor. Poate măcar un B.
Va obține un A.
Nu demult, Todd venise acasă vorbind atât de însuflețit despre fabricarea mingilor săltărețe din polimeri.
- Să faci ce din polimeri? întrebase Kelly.
Todd ezitase, apoi scosese una din rucsacul lui.
- Ți-am adus una, spusese lejer, destul de conștient că fură de la școală.
Nu se supăraseră, li se păruse amuzant. Era extrem de interesat de chimie, așa că ce dacă nu ar fi trebuit să o ia? Poate că e genul de lucruri care-l vor face pe Todd să o ia razna.
Jen nu s-a gândit niciodată prea mult la ce fel de părinte va fi, dar poate că era prea permisivă, favorizând glumele în detrimentul disciplinei. Amăgită de inteligența lui și făcută să creadă că nu se va răzvtrăti niciodată. Dar toți copiii se răzvrătesc, chiar și cei buni: doar că ei se răzvrătesc altfel.
Jen se uită la frumosul ei fiu și se gândește la tot ce va rata viitorul lui Todd. Universitate, căsătorie, un program de absolvire împreună cu alte genii.
- Comanzi tu sau eu? întreabă Todd, fluturând prin fața ochilor ei telefonul cu aplicația de la Domino`s deschisă.
Probabil au convenit să ia mâncare gata preparată.
- Da, hai să-l așteptăm pe tata.
Henric al VIII-lea sare în poala lui Jen. Și el este mai supli, se gândește ea cu tristețe.
Todd face o figură exagerat de uimită, ca o dublă într-un desen animat.
- Oh-chei, spune el. Tata e plecat, dar sigur. Așteaptă-l, Jen.
- E plecat? întreabă ea brusc. Cu riscul să fiu acuzată că sunt bătrână, adaugă ea, afișând un rânjet, amintește-mi unde este?
- Sunt Rusaliile.
- Oh, spune Jen.
Își simte gura formând un O rotund, cu subînțeles. Kelly pleacă în fiecare weekend de Rusalii de-acasă, pentru a campa cu vechi prieteni de la școală. Un aranjament stabilit de multă vreme.
Ea nu i-a întâlnit niciodată, lucru care a nedumerit-o, dar pe care Kelly l-a explicat cu ușurință: „Oh, nu sunt din zonă, îi văd un singur weekend pe an. Sincer, te-ar plictisi de moarte.”
- Pizza pentru doi, atunci, îi spune ea lui Todd, dar, de fapt, se gândește: acesta e motivul. De aceea m-am trezit astăzi. Dintre toate zilele care au fost mai înainte.
Slavă Cerului! Slavă Cerului că în dimineața asta a pornit aplicația Find My iPhone pe telefonul lui Kelly, la fel cum face în fiecare dimineață acum. Când a verificat mai devreme, era în Liverpool, dar va verifica din nou.
- Să mă gândesc, spune Jen, scoțându-și telefonul aparent cu scopul de a comanda pizza, dar, de fapt, verificând aplicația Find My iPhone.
Kelly pleacă în camping în Lake District. Pe lacul Windermere. Același loc în fiecare an.
Dar, iată. Aici e punctul albastru care-l reprezintă pe el. Nici gând să fie în Lake District. Ci într-o casă din Salford.
Jen se uită din nou la fiul ei care-și privește telefonul, cu o expresie de concentrare pe față.
- Todd, spune ea, cu voce lingușitoare.
Copilul ei, după examan, abia așteptând să mănânce pizza cu mama lui; Todd merită mai mult. Privește în sus spre ea surprins.
- Cât de rău ar fi dacă ar trebui să merg până la birou? Foarte repede, putem mânca pizza după aceea.
Todd ridică din sprâncene surprins, dar apoi își flutură mâna.
- Bine, e în regulă, spune el. Nu te îngrijora! Mă voi imersa în H2O. Activitate cunoscută simplilor muritori sub denumirea de baie.
Jen râde încetișor în barbă, după care se freacă la ochi în timp ce el se ridică și părăsește livingul. Oare asta ar trebui să fac acum? Să-l neglijez și mai mult pe Todd, nu mai puțin, pornind în căutarea răspunsurilor? Dar trebuie să știe sigur.
Decide să ia un taxi ca să poată sosi incognito.
- Nu va dura mult, îi strigă lui Todd.
Aude sunetul apei care curge, nu și răspunsul lui.
Jen ezită la baza scărilor, sfâșiată între îndatoriri. Dar tot ce face e pentru el, decide ea în timp ce aplicația Uber vibrează, anunțând-o că mașina se află la 1 minut distanță. Totul are ca scop să-l salveze pe el, copilul ei minunat.
- A mea să aibă extra șuncă, strigă Todd.
- Sigur că da.
Jen așteaptă taxiul în stradă.
Vara e în toi. Mușcate, sângele voinicului, trandafiri în curțile vecinilor. Miroase ca într-o parfumerie. Plouă ușor, o burniță caldă, dar lui Jen nu-i pasă.
Întinde mâna pentru a smulge o petală de bujor chiar la colțul aleii ei, în singurul petic de pământ pe care își permit să se deranjeze să-l întrețină. Cândva albă, este acum de un maro-închis la margini, ca un ziar vechi, dar are încă un miros delicios și înțepător de vanilie.
Jen privește în sus spre casa lor, se vede o lumină aprinsă în fereastra opacă a băii, iar ea se gândește la fiul ei și la pizza acestuia. Va înțelege într-o zi.
Când mașina de la Uber oprește, Jen se gândește dintr-odată la cât de mult se încredea în soțul ei.
Trage de clanța rece de plastic de la portiera mașinii Uber și e salutată de Eri, un bărbat de vârstă mijlocie, cu barbă, care poartă o șapcă de baseball. Mașina miroase a odorizant, de o dulceață artificială, și a gumă de mestecat.
Îi întinde un teanc de bancnote de 20 pe care le-a scos din sertarul de urgență din bucătărie, cu hârtia la fel de moale și uscată ca petalele de bujor.
- Urmăresc pe cineva, spune ea.
- Oh.
Eri cântărește din priviri bancnotele, după care le ia.
- Voi plăti tot ce datorez și prin aplicație. Trebuie să nu pierdem asta din ochi, spune și îi arată telefonul. Dacă punctul albastru se mișcă, s-ar putea să fim nevoiți să... schimbăm și noi direcția.
- Am înțeles, în regulă, spune el. Ca în filme, adaugă el, ochii lui întâlnindu-i pe ai ei în oglinda retrovizoare.
- Mmm.
Jen stă pe bancheta din spate, sprijinindu-și capul de fereastra rece, urmărind goana de pe strada ei. O femeie într-un taxi negru urmărindu-și soțul. Cea mai veche poveste din lume, cu ceva în plus.
- Ca în filme, repetă ea.
Te așteaptă Call of Duty, îi trimite Todd un SMS lui Jen.
Dumnezeule, nu e deloc amuzant, se gândește Jen. Etapa PS5, Call of Duty. Două controlere pe care trebuiau tot timpul să le pună la încărcat - cât de mult se jucaseră. Fuseseră atât de dependenți de acest joc...
Când nu-l jucau, își strigau unul altuia de după colțul casei diverse replici. „Aici Black Ops”, obișnuia să-i spună Todd, intrând în bucătărie, ținând o stație de emisie recepție imaginară în mână.
Jen se întreabă acum, în timp ce gonesc pe autostradă și indicatoarele luminate cu albastru trecând pe deasupra capetelor lor de parcă ar zbura, dacă nu cumva a fost iresponsabilă să-și lase fiul să joace acel joc, ignorând avertismentele legate de pericolul jocurilor video violente.
Punctul care arată poziția lui Kelly se află la capătul unei șosele, la mică distanță de nodul rutier din Salford. Eri conduce ascultător, fără să spună ceva.
În timp ce Jen se întreabă dacă ceea ce face e o idee bună, el spune:
- Nu pari prea fericită.
- Nu. Nu sunt.
Eri oprește complet radioul. Aerul e cald, mașina e un cocon aprins.
- Îți urmărești soțul?
- De unde știi?
Eri îi întâlnește privirea în oglindă, după care se servește cu o a doua lamă de Wrigley`s. Îi întinde și ei una, dar ea refuză.
- De obicei așa se întâmplă, spune el.
Colțurile gurii lui Jen coboară, apelând la Al Cincilea Amendament. De obicei, ar face conversație, ar încerca să-i arate șoferului de taxi că nu o deranjează faptul că e prea băgăreț, dar astăzi nu.
Ajung la un sens giratoriu și o iau pe a doua ieșire, apoi intră în zona rurală. Șoseaua nu e luminată, nici măcar asfaltată. Doar noroi.
- Poate ar trebui să capăt un rol în filme, spune Eri vesel. Urmărirea soților.
- Poate.
Se îndreaptă spre ceea ce pare a fi o alee de acces privată, o linie nemarcată de grosimea firului de păr pe Google Maps.
- Trebuie să mergem până sus? întreabă Eri și își scoate șapca de baseball.
Părul lui a fost probabil des cândva, dar se rărise, șuvițele fine cârlionțându-se și acum ca părul unui copil după baie.
Eri oprește mașina când Jen nu răspunde. Sunt la aproximativ 100 de metri de punctul care-l reprezintă pe Kelly. Jen ar trebui să iasă, dar ezită. Dorind să se bucure de ultimele clipe până ce... până ceva.
Cu farurile mașinii stinse, ochii lui Jen se obișnuiesc cu aleea. Aceastea o ia spre stânge, apoi spre dreapta. În preajma solstițiului de vară, cerul este ca o scoică luminoasă. Arborii sunt plini de frunze, debordanți, coroana unuia întâlnind-o pe a altuia.
Farurile mătură cerul ca niște raze laser.
- Conduce, spune Eri.
Dă repede în marșarier și iese pe drumul principal. Jen își privește telefonul în timp ce punctul albastru începe să se miște.
Kelly trece de ei și de la distanță nu pare să-i fi observat.
- Îl urmărim? întreabă Eri.
- Nu. Hai să... vreau să văd unde a fost, ce se află la capătul acestei alei.
Eri parcurge drumul până sus fără un cuvânt.
Jen se așteaptă să vadă o locație unde se organizează nunți, un castel, un conac, dar, în schimb devine vizibilă, clădire după clădire, o zonă rezidențială cu case mici și șubrede. Șapte case presărate în jurul unui drum pietruit. Eri oprește mașina. Casele sunt vechi. Ferestrele sunt luminate la 4 dintre ele; celelalte sunt în întuneric.
Una e mai prost îngrijită decât celelalte. Unele țigle lipsesc. Ușa din față din lemn, demodată, pare jerpelită, aproape putrezită. Un bovindou la primul etaj este bătut în scânduri pe care scrie QAnon cu spray roz.
Eri stă în tăcere în timp ce Jen se uită în sus la ea. Asta e casa. E sigură de asta. Este singura în fața căreia nu se află nicio mașină.
- Habar nu am ce e asta, spune ea.
- Arată suspect.
Mintea lui Jen se învârte cu viteză mare. Un loc de negociere. O ascunzătoare. Un loc unde să diluezi droguri. Un loc unde să ucizi oameni. Un loc unde să păstrezi copii dispăruți, polițiști morți... ar putea fi orice. Dar nimic bun.
- Zicea că pleacă cu cortul... îi șoptește lui Eri.
- Poate că așa este. Pare destul de în aer liber, adaugă el cu un râs.
- ...în Lake District.
- Oh.
- Vreți să așteptați aici? întreabă ea, trăgând de clanța portierei și deschizând-o. Trebuie să merg să arunc o privire.
- Bineînțeles, spune el, dar expresia de pe fața lui devine mai prudentă.
Prietenul ei efemer, șoferul de la Uber, persoana căreia i s-a confesat cel mai mult. Se uită înapoi spre el, în timp ce se îndepărtează de mașină. E luminat de becurile din interiorul mașinii, un glob de zăpadă în întuneric.
Jen păștește atent pe pietrișul gri. Aerul de afară e un aer de vacanță. Mirosurile verii, sunetul greierilor.
Și, dintr-odată, ar vrea să fie înapoi acolo, pe palierul cu dovleacul, privindu-l pe Todd ucigând un om. Pur și simplu, ar lăsa lucrurile să se întâmple. Ar accepta. Și-ar executa pedeapsa. Ar putea avea o viață după aceea. Pentru prima dată, Jen vrea să acopere la loc această rană pe care a descoperit-o. Să nu-i mai descopere adâncimile. Să treacă mai departe.
Înaintează prin întuneric până sus la casă și încearcă ușa din față, dar e încuiată. E ceva mai îndepărtată de celelalte case. Niciuna dintre ele nu are delimitări, nu există garduri, nici curți în față sau în spate.
Jen deschide fanta pentru scrisori. Îi amintește de cea pe care o aveau când era mică. E rigidă și rece la pipăit, iar ea se gândește la tatăl ei, și la ziua în care a murit, și la faptul că nu a ajuns la el la timp.
Prin fanta pentru scrisori poate vedea un hol de modă veche. Dale de piatră inegale. Jen presupune că Kelly a ridicat corespondența de pe podea și a stivuit-o pe masa din hol.
Pe plăcuța din lateralul ușii scrie Sandalwood. Pe următoarea cabană scrie Bay. Este o casă mică, cu două camere. Jen o înconjoară o dată în sensul acelor de ceasornic. În spate sunt două uși glisante de modă veche, sticla fiind acoperită cu un puf de mușchi.
O masă de sufragerie din lemn de culoare închisă se află într-o cameră acoperită cu mochetă, ca într-o casă de păpuși. Niciun scaun. O chicinetă goală la stânga, nimic pe suprafețele de lucru, nici măcar un ibcric. Își apasă mâinile pe frunte ca să se sprijinie de ușile care dau spre terasă, uitându-se înăuntru. Are degetele verzi când se depărtează de ușă. E neîngrijită, dar nu în paragină, poate golită recent.
Jen se învârte în jurul fațadei.
Ferestrele spe camera de zi sunt cu menouri, fiecare pătrat fiind un cerc deformat de sticlă suflată. Camera de zi e bine păstrată, ca un muzeu sau un decor. În centru se află un ansamblu roz din 3 piese, ale cărui brațe sunt acoperite de ceea ce odinioară fuseseră macrameuri albe. O telecomandă se află pe o măsuță de cafea goală, amplasată oarecum în diagonală. O bibliotecă completă, în care nu poate distinge niciun titlu. Două pahare de șampanie prăfuite deasupra.
E cât pe ce să nu se mai uite când observă ceva chiar în centrul câmpului ei vizual: spatele distinctiv din catifea neagră al unei rame foto duble, chiar acolo pe pervazul ferestrei acoperite de muște moarte care stau pe spate. Sticla deformată o făcuse aproape să piardă din vedere acest amănunt.
Jen se lipește de geam ca să vadă mai de-aproape.
Aerul pare să se limpezească și se să așeze în timp ce privirea i se focalizează asupra ei. Ce face Jen nu e o vânătoare absurdă. Nu e o nebunie.
Iată dovada.
E o fotografie a lui Kelly - e clar că este Kelly - acel zâmbet schițat, prudent. E mult mai tânăr, are poate 20 de ani și stă lângă altcineva. Un bărbat ras în cap. Se îmbrățișează.
Rama e plină de praf, iar ea se află la 30 de centimetri distanță de ea, dar poate să vadă că cei doi din fotografie seamănă. Ochii lor. Și mai e ceva intangibil. Felul în care se păstrează în familie uneori asemănări care nu sunt evidente. Structura osoasă, forma frunților lor, felul în care stau: potențialul care pare să se ascundă în ei, ca alergătorii de la blocstarturi.
Deci cine e el? Acest străin care arată ca soțul ei? Kelly spune că nu are rude în viață: un alt lucru pe care ea l-a crezut întotdeauna. Una e să minți în legătură cu o cunoștință care a făcut închisoare. Dar e cu totul altceva să minți în legătură cu un membru al familiei din care provii.
Și de ce ar avea soțul ei o fotografie a lui în această casă dacă acesta este locul desfășurării unor activități suspecte? Nu ar face-o. Categoric nu ar face-o. Nu e prost.
Se întoarce la mașina Uber.
Are ochii lui Kelly. Are ochii lui Todd. Doar la asta continuă să se gândească. Trei perechi de ochi de culoare ablastru-deschis. Soțul ei, fiul ei și altcineva. Cineva pe care nu-l cunoaște, pe care nu-l va putea găsi. Chiar dacă pătrunde prin efracție și ia fotografia cu ea, mâine nu o va mai avea.
Eri joacă un joc pe telefonul lui, ținându-l orizontal, apăsând anumite locuri de pe ecran în timp ce o muzică se aude încet.
- Îmi pare rău, spune el, după care blochează ecranul.
Jen urcă în față, lângă el.
- Ce... rostește el cu tonul vocii cuiva care simte că trebuie să întrebe.
- Nu știu. E gol.
Jen deschide aplicația și se uită din nou la Find My iPhone. Kelly pare să se îndrepte spre Lake District acum, unde spunea întotdeauna că merge. Dar, trecând prin acest loc, pe la această casă abandonată.
- A cui este?
- Ia stai puțin, spune Jen. Pentru 3 lire poți afla de la Cartea Funciară cine deține orice proprietate.
Descarcă titlul de proprietate și rulează până jos. Proprietar este Ducatul de Lancaster. Adică Coroana. Proprietățile nerevendicate revin Coroanei. E primul lucru pe care-l învață orice avocat specializat în proprietăți.
Jen ține telefonul pornit în poală și privește fix casa.
- Te superi dacă fumez? întreabă Eri în timp ce deschide fereastra.
- Nu, deloc!
Bărbatul aprinde bricheta, două scântei și mașina e luminată pentru o fracțiune de secundă. Eri fumează, iar ea se gândește. Țigara lui miroase a trecut: serile de vară în exteriorul cramelor, stațiile de tren, docurile în timpul nopții.
- Ar trebui să mergem, spune Jen.
- Îl vei confrunta? întreabă Eri, pimeții ieșind-u în afară în timp ce trage din țigară.
- Nu. Nu va face decât să mintă.
Înaintează în tăcere, Jen gândindu-se la cei doi bărbați din fotografie. Soțul ei și altcineva. Cineva care arată ca el. Ce înseamnă toate acestea?
Când ajunge acasă, sunt două cutii de pizza pe tejghea. Una goală și una plină. Todd a mâncat-o pe a lui fără ea. Trebuie să o fi comandat el însuși.
Ryan
Ryan face flotări pe podeaua murdarăa unei camere de zi. Ghemotoace mici de puf și mizerie i se lipesc de palme.
Se antrenează din două motive: unu, nu mai poate merge la sală, și doi, pentru că nu-și poate și nu-și poate și nu-și poate scoate din minte copilul dispărut.
Lăsând sala la o parte, Ryan abia poate să facă lucrurile pe care le făcea de obicei. Nu poate merge acasă să-și vadă familie. Nu poate ieși cu prietenii. Nici măcar nu se poate întoarce la vechea lui reședință...
Lucrurile s-au derulat atât de repede.
S-a mutat aici noaptea trecută, într-o cameră din Wallasey. Trebuie să trăiască aici, să mănânce aici, să doarmă aici.
Sunt două încăperi: o baie și tot restul e un spațiu deschis. Destul de modest, într-adevăr, se gândește el. O canapea care se desface, transformându-se într-un pat. Un rând de dulapuri de bucătărie de-a lungul peretelui din spate. Un televizor, un telefon fix. Ce i-ar mai trebui? Nu-i pasă. E captivant. Și, mai important, e temporar.
A sosit aici la ora 1 dimineața, noaptea trecută, s-a asigurat că nu e urmărit, s-a stabilit în locuință folosind cheia dată de la secția. Când și-a aruncat rucsacul de pe umăr pe mocheta sumbră, a expirat adânc și s-a gândit: sunt aici.
Leo a spus-o în cele din urmă deunăzi.
- Vrem să intri sub acoperire în acest grup, Ry, acum, a spus Leo. Astăzi.
L-a privit în ochi, fără să întoarcă privirea nici măcar o milisecundă, fără să clipească, nimic.
- Povestea pe care am inventat-o este... ei bine. Ești tu.
- Corect, a spus Ryan înghițind în sec.
Totul a devenit clar. Pur și simplu. Panoul din plută. Panoul din plută era o cale de a pătrunde. Toate întrebările legate de trecutul lui, fratele lui, ce știa...
A încercat să-și spună că el își dorea asta. Dorea o carieră interesantă. Dar, uau, să lucreze sub acoperire? Să spioneze o bandă? Dintr-odată a vrut să afle rata mortalității în rândul polițiștilor care lucrează sub acoperire. Șansele. Șansele lui.
- Știi, nu vorbești ca un ofițer de poliție, a spus Leo.
Și apoi i-a explicat:
- Asta ne-am dorit.
- Înțeleg, a spus Ryan, fără să știe dacă să râdă sau să plângă.
Isuse, deci fusese un candidat la munca sub acoperire pentru că nu părea câtuși de puțin polițist? A dat chix până și cu jargonul poliției. Un sentiment de ușoară tristețe l-a cuprins, ca și când ar fi înghițit o băutură fierbinte și întristătoare.
- Nu, vreau să spun că un ofițer de poliție ar spune: Puteți să-mi procurați cocaină de calitate superioară? Tu ai spune: Ai ceva de tras pe nas, băiete?
Ryan izbucnește într-un râs zgomotos.
- Înțelegi ce spun. Am exagerat pentru efect comic. Ești supertare la adunarea infrmațiilor. Acel panou de plută. Strălucită idee, spune Leo cu căldură.
- Mulțumesc.
Și acum, Ryan va fi prezentat GCO-ului de un coleg care e deja în bandă, omul lor din interior.
Îi sună telefonul.
- Totul pregătit? întreabă Leo.
- Da, cred că da.
Ryan privește afară la proprietatea înghețată. E sfârșitul iernii acum. Copacii au fost reduși la niște bețe. Cerul e sumbru, alb, lipsit de culoare. Parcă nici vremea nu are chef de nimic; nu tu soare, nu tu ploaie, nimic.
- Nu uita, trei sfaturi.
- Da?
Ryan se întoarce cu fața spre camera de zi.
- Unu: rămâi în pielea personajului absolut tot timpul, chiar dacă ți se pare că ai fost desconspirat. E mai bine ca oamenii să te suspecteze că ești polițist decât să le confirmi asta.
- Corect.
Ryan înghite în sec. E nervos. Măcar asta poate să recunoască. Poate că e bestial și toate cele, dar... ce se întâmplă dacă își dau seama? Dacă pregătesc marea capcană și el distuge operațiunea?
- Doi: la fiecare pas infractorii suspectează brigăzile antidrog. Așa trebuie să faci și tu. Trebuie să fii jignit de moarte dacă ești acuzat că ai fi din BA și trebuie să-i acuzi pe alții la rândul tău.
- Așa voi face. Mă descurc cu asta, spune Ryan sincer.
Îl trimit destul de sus în ierarhie, ca să încerce să se infiltreze printre oamenii care semnalează bandei că locuințele în care se vor da spargeri vor fi goale. Nu în cercul drogurilor, în cercul furturilor.
- Trei: să nu spui nimănui.
- Am notat. Vreau să spun că acesta ar trebui să fie numărul 1, de fapt, spune Ryan.
Leo râde sonor, ceea ce-l face pe Ryan să se umfle în pene și să fie fericit.
Ryan are în mâna lui un telefn, care conține un SMS pe care îl recitește la nesfârșit: Strada Cross nr. 2. E îmbrăcat în negru, după cum i s-a spus.
A prmit mesaul exact când îi spusese omul lui Ryan din interior, Angela, că îl va primi. De la un număr inaccesibil. Și exact asta încercau să afle: cine face rost de adrese și cum?
Ryan nu a întâlnit-o până acum pe Angela, după cum este protocolul poliției: nimeni nu se întâlnește cu ofițerii sub acoperire activi.
Angela lucrează sub acoperire de 4 luni ca să ajungă să-i cunoască pe conducătorul bandei care se ocupă de furturi, și până acum a făcut treabă bună. A furat 4 mașni și a ajuns să-l cunoască pe Ezra în port. În tot acest timp, nu a pus niciodată piciorul în secție, pentru că era posibil să o vadă cineva.
Ryan a întâlnit-o pe Angela cu câteva nopți în urmă, întâlnire facilitată de la distanță de Leo. Au schimbat câteva cuvinte în fața unui magazin One Stop.
Angela e organizată și serioară, nu râde la glumele lui, de parcă ar deranja-o. Ieri, ea l-a prezentat bandei pe Ryan, drept „vărul” ei și „hoț cu experiență”, pentru a-și întări poziția, dar și pentru a încerca să-l facă pe Ryan să urce în ierarhie. Ca să ajungă să cunoască creierul dn spatele operațiunii, nu doar pe membrii obișnuiți ai organizației.
Prima misiune a lui Ryan ca să-și dovedească valoarea este următoarea: să meargă la adresa scrisă aici pe telefon și să fure o mașină.
Foarte simplu... sau dificil.
Este după ora două noaptea. Luna e sus pe cer, o minge luminoasă aruncată pe cer, care rămâne acolo doar pentru o noapte înainte să alunece din nou.
Casa din fața lui e adormită. Proprietarii sunt plecați în Lake District. E aprinsă doar lumina de pe hol; evident cu temporizator. Dacă asta nu era suficient de clar, gazonul e neatins: un indiciu clar că oamenii sunt în vacanță.
Ryan nu se gândește la furt. Îl execută pur și simplu.
Fanta pentru scrisori e deschisă. Are noroc: lovitura asta va fi simplă, cheile sunt lăsate la îndemână. Scoate țărușul lung și negru, pescuiește cheile și le trage afară, după care le bagă în buzunar. Descuie mașina cu o mână înmănușată, se strecoară înăuntru și o bagă în mașarier.
Pe un drum neluminat din apropiere, începe următoarea parte a misiunii. Mâinile îi tremură. Nu a montat niciodată plăcuțele la o mașină. Poliția a presupus că știe cum să o facă, dar a fost întotdeauna nepriceput la mecanică, bricolaj, orice asemenea lucruri.
Nu-și poate da seama cum se îmbină piesele. Scapă două șuruburi mici, care se rostogolesc pe pavaj, fiind ușor de confundat cu asfaltul.
- Porcăria dracului, spune el, îngenunchind și încercând să le caute cu vârfurile degetelor.
Îi ia 40 de minute să monteze plăcuțele la mașină și se taie la mână, de-a latul palmei, cu marginea ascuțită a plăcuței de înmatriculare. Dar s-a făcut. S-a mai comis un delict.
Ryan conduce până în port, unde așteaptă, după cum a fost instruit, ca Ezra să se elibereze, după care să ajungă până la el, să iasă din mașină și să-i înmâneze cheile.
- Perfecțiune, spune Ezra.
Chiar acolo, în portul rece, Ryan își pierde cumpătul. Închipuie-ți, gândește el, cum ar fi ca Ezra să-și dea seama cine e. Poate că Ryan nu e în pericol să fie arestat, dar e categoric în pericol să fie ucis.
- Grozav, spune Ryan.
Îi tremură mână atunci când o ridică pentru a-l bate pe Ezra pe umăr. Își disimulează emoția, lăsându-și falca să se clatine, un simptom comun al consumului de cocaină. Lasă-l pe Ezra să creadă că asta este, că e drogat, la fel ca prietenii fratelui său.
Ryan privește dincolo de Ezra, la navele de marfă, la macaralele viu colorate pe cerul nopții.
Ezra îi întâlnește privirea. Ceva pare să se petreacă între ei, dar Ryan nu știe asta. Genunchii i se înmoaie și maschează acest tremur țopăind de pe un picior pe celălalt.
- E pentru prima dată? întreabă Ezra prudent.
- Da. Prima dintre mai multe.
Ryan se lasă pe călcâie. Îl vor ucide. În ciuda protecției poliției, a refugiului spre care se va îndrepta dacă e descoperit: acești oameni îl vor ucide dacă vor descoperi cine sunt.
„Nu te mai gândi la asta. Pur și simplu, nu te mai gândi.”
- Am furat 40 săptămâna asta, spune Ezra.
- Patruzeci de mașini?
- Mhm.
Uau. Ryan expiră pe gură. Dimensiunea acestei operațiuni e mai mare decât și-au imaginat vreodată.
- Te-ai rănit la mână? întreabă Ezra.
- Da, nu-i mare lucru, spune Ryan. E de la plăcuța de înmatriculare.
- Am pățit la fel mai devreme bricolând! spune Ezra arătându-i propria palmă.
- Ha, spune Ryan, în timp ce i se învârte capul.
- Ar trebui să pui Savlon pe aia, spune Ezra nepăsător, ca și cum ar fi doi copii, nu bărbați dintr-o bandă de crimă organizată.
Nenoroticul de Savlon.
Ziua minus cinci sute treizeci și unu,
ora 8.40
E luna mai, dar luna mai a anului trecut. S-a întors cam mult în timp. Trebuie să discute cu Andy. Să-l întrebe ce să facă.
Jen coboară scările și poate spune după lumina și zgomotul din casă - Kelly gătește, Todd pălăvrăgește - că este weekend. Se oprește pe penultima treaptă, ascultând glumele sprințare dintre soțul și fiul ei.
- Asta ar fi neinteresat, spune Todd. Dezinteresat însemna imparțial.
- Ei bine, mulțumesc, OED*, spune Kelly. De fapt, voiam să spun imparțial.
*prescurtare pentru The Oxford English Dictionary
- Nu, nu e adevărat! spune Todd și amândoi izbucnesc în râs.
Jen intră în bucătărie.
- Bună dimineața, frumoaso! spune Kelly voios.
Întoarce o clătită. Scena pare atât de normală! Dar... fotografia. Are o rudă, acolo undeva, despre care nu i-a spus niciodată.
E dureros să-l privească, ca și cum ar privi o eclipsă. Jen își dă seama că se uită pieziș la el.
- Ce s-a întâmplat? întreabă el.
Privirea lui Jen se întoarce la Todd. E un copil, un puști, un adolescent. Nici urmă de păr facial. E scund.
Se îndreaptă spre zona în care Kelly întoarce clătitele.
- Deci spuneai că ești imparțial față de jocul meu pe computer? îl întreabă Todd pe Kelly.
Părul negru al lui Kelly strălucește în lumina soarelui când acesta adaugă mai mult aluată de clătită în tigaie.
- Mda, asta voiam să spun.
- Îmi miroase a vrăjeală.
- Bine, bine, ridică Kelly mâinile. Mulțumesc pentru lecție. Voiam să spun neinteresat. Puturosule!
Todd chicotește, un chicotit pe un ton înalt, copilăros.
- Gândește-te, ai fi putut avea doi ca mine, dacă mai făceai unul. O belea dublă, spune Todd.
- Mda, zice Kelly, o expresie ciudată traversându-i trăsăturile pentru o secundă.
El și-a dorit întotdeauna încă un copil.
- Ești mai mult decât suficient, îi spune Jen lui Todd.
- Hei, suntem cu toții doar niște copii, spune Todd întinzând mâna spre o banană și decojind-o. Nu m-am gândit niciodată la asta până acum.
Jen îl privește pe Kelly cu atenție. Oare să fie vorba despre această conversație? Acesta este motivul pentru care este aici?
El nu spune nimic, făcându-și de lucru în bucătărie.
- Suntem, spune el nonșalant, după o secundă sau două.
Jen privește afară în grădină. Mai. Mai 2021. Nu-i vine să creadă.
- Trebuie să fac duș, spune ea.
Merge la ultimul etaj al casei, unde se așază exact în vârful patului lor dublu și folosește un telefon pe care-l avea de prea mult timp, ca să caute pe Google numărul de telefon al lui Andy și să-l formeze.
- Andy Vettese.
Jen parcurge grăbită pașii obișnuiți. Întâlnirile, conversațiile pe care le-au avut deja. Îi spune despre Premiul Jameson din viitor. El spune că a fost nominalizat pentru acesta.
Andy pare să o creadă.
- În regulă, Jen. Dă-i drumul. Ce vrei să întrebi?
- Eu doar... m-am întors cu 18 luni în urmă, spune ea, încercând să-și concentreze atenția asupra a ceea ce avea de făcut în momentul respectiv.
- Au ceva în comun zilele în care te trezești?
- Uneori... Mereu aflu ceva nou. Dar...
Prinde telefonul între umăr și ureche și-și freacă gambele cu mâinile. Îi e groaznic de frig.
- Atât de multe lucruri ar fi trebuit să reușească să împiedice crima, dar nu s-a întâmplat.
- Poate că nu e vorba despre împiedicarea ei.
- Adică?
- Spui că e rău, nu-i așa? Acest Joseph? Poate că nu e vorba să împiedici uciderea lui.
- Continuă.
- Ei bine, dacă o oprești se pare că ai o altă problemă.
- Cum așa?
- Poate că nu e vorba despre împiedicarea crimei, ci de înțelegerea ei. Ca să-l poți apăra pe Todd. Știi? Dacă știi de ce, atunci ai putea spune asta în instanță.
Lui Jen îi tremură urechile după ce el a terminat de vorbit. Probabil, probabi. E avocat, la urma urmei.
- Da. De exemplu, dacă a fost autoapărare sau a fost provocat.
- Exact.
Jen ar vrea să se întoarcă la ziua zero, doar o dată, să o mai vadă o dată, știind tot ceea ce știe acum.
- Nu știu dacă ți-am spus asta în viitor, dar le spun de fiecare dată doritorilor de călătorii în timp același lucru: dacă mă cauți în trecut, spune-mi că știi că prietenul meu imaginar de când mergeam la școală se numea George. Nimeni nu știe asta. Ei bine, în afară de călătorii cărora le-am spus. Până acum, nimeni nu a venit vreodată la mine.
- Îți voi spune eu, afirmă Jen, emoționată de această informație cu caracter personal.
Îi mulțumește și își ia rămas-bun.
- Oricând, spune el. Mai vorbim ieri.
Jen zâmbește palid, trist, închide și se gândește la ziua de azi. În fond, e tot ce are.
Astăzi. Mai 2021.
Mai 2021. Ceva se strecoară în conștiința ei, ca o ceață fină care se strânge la orizont.
Apare la fel cum apar uneori gândurile. Sosește pe neașteptate. Își verifică telefonul. Da. Are dreptate. Este 17 mai 2021.
Atunci se petrece.
Ca o lovitură pe neașteptate, atât de violentă încât o face să își piardă echilibrul pentru moment: astăzi e ziua în care a murit tatăl ei.
Jen se preface că rezistă imboldului de a o face.
Nu călătorește în timp ca să-și vadă tatăl, ca să îndrepte una dintre greșelile majore ale vieții ei, își spune ea în timp ce-și îndreaptă părul. Nu face asta ca să-și ia rămas-bun de la el. E aici ca să-și salveze fiul.
Dar toată dimineața se gândește la acel rămas-bun de la morgă, doar ea și trupul lui mort, mâna lui rece și uscată într-a ei, sufletul lui în altă parte.
Îl privește pe Todd jucând Crash Team Races Nitro-Fueled, în timp ce se foiește nebunește, încrucișându-și și descrucișându-și picioarele. În cele din urmă, Todd îi adresează un Ce e?, iar ea se îndepărtează, lăsându-l cu ale lui.
Caută informații despre Kelly pe Google de pe telefon, în timp ce stă în picioare pe hol.
Nu găsește nimic. Îi tastează numele de familie pe un site de găsire a strămoșilor, dar căutarea întoarce sute de rezultate din întreaga Mare Britanie. Găsește o fotografie a lui Kelly și efectuează o căutare inversă, după fotografie, dar nu găsește nimic.
Urcă la etaj. Kelly își face socotelile.
- Microsoft îmi acordă sprijin, îi spune el.
O ceașcă de cafea pe un suport. Un zâmbet schițat pe fața lui.
Când Jen se apropie, el întoarce puțin ecranul computerului, astfel încât ea să nu vadă ce e pe el. Jen observă gestul de data aceasta. Trebuie să îl fi ratat prima dată.
Poate că, ținute undeva, are alte venituri. Droguri, polițiști morți, crimă.
O amintire răsare de nicărieri. Kelly dând de pomană acum 2 ani. O grămadă, mai multe sute de lire. El nu-i spusese și, când l-a întrebat, explicase gestul ca fiind unul de filantropie anonimă, datorat unei afaceri bune pe care o încheiase. Pe Jen o deranjase, în felul acela imperceptibil în care te deranjează faptul că te minte soțul, chiar dacă este vorba despre un lucru pozitiv. Minciuna nu fusese mai mare decât era, dar tot fusese o minciună.
- Hei, îți pun o întrebare ciudată, spune ea voioasă. Ai vreo rudă în viață? Știi, vreun văr, plecat odinioară...
Kelly se încruntă.
- Nu? Părinții erau doar niște copii, spune el rapid.
- Nici măcar o rudă foarte îndepărtată, poate dintr-o altă generație?
- ...Nu. De ce?
- Mi-am dat seama că nu te-am întrebat niciodată despre familia ta extinsă. Am senzația ciudată că am văzut o fotografie veche cu tine. Erai cu un bărbat care avea ochii tăi. Aceiași ochi. Păr mai deschis la culoare.
Kelly pare să reacționeze cu tot trupul la această întrebare, reacție pe care o maschează ridicându-se dintr-odată.
- Habar n-am, spune el. Nu cred, nici nu știu dacă am fotografii vechi. Mă știi. Sunt lipsit de sentimentalism.
Jen dă din cap, urmărindu-l și gândindu-se cât e de neadevărat ce spune. Nu e nici pe departe lipsit de sentimentalism.
- Trebuie că mi s-a părut, spune ea.
Jen întâlnește cele două irisuri albastre și se simte dintr-odată mai singură ca niciodată în întreaga ei viață. Ar trebui să aibă 43 de ani, dar azi are 42. Ar trebui să fie toamnă și e primăvară, cu 18 luni în urmă. Iar soțul ei nu este cine pretinde că este, indiferent de fusul orar în care se află ea.
Și tatăl ei e în viață.
Tatăl ei care o iubește necondiționat, chiar dacă o face în felul lui. La fel cum Jen simte că trebuie să-și analizeze capacitățile de a fi părinte pentru a-și salva fiul, vrea acum să se întoarcă spre persoana care a crescut-o.
- Merg să-l văd pe tata, spune ea.
Replica vine de nicăieri. Jen nu se poate abține. Are nevoie să-i simtă mâna caldă în a ei. Are nevoie să-l vadă așezând berea și alunele lângă care va muri. Nu va sta. Doar va... îi va spune că îl iubește. Și apoi va pleca.
- Oj, grozav, spune Kelly. Distracție plăcută! strigă el în timp ce ea gonește pe scări în jos. Salută-l din partea mea!
Kelly și tatăl ei au avut întotdeauna o relație cordială, dar niciodată apropiată. Jen crezuse că soțul ei ar putea să fie în căutarea unei figuri paterne și că îl va adopta pe al ei de bunăvoie, dar, de fapt, făcuse exact opusul, ținându-l mereu pe Ken la o oarecare distanță, la fel cum făcea cu majoritatea oamenilor.
Își sună tatăl din mașină, o parte din creierul ei crezând în continuare că nu va răspunde.
Dar desigur că o face. Și asta îi dovedește lui Jen, mai presus de orice, că i se întâmplă într-adevăr toate acestea. Cu adevărat.
- O surpriză plăcută, îi spune tatăl ei.
Și iată-l, la capătul liniei. Trezit din morți. Jen se lasă dusă de val ca un animal captiv care simte o briză după mult timp, după atât de mult timp.
- Te deranjez? Mă gândisem că trec pe la tine, spune Jen, cu voce groasă.
- Sigur. Pun ceainicul pe foc.
Jen închide ochii la fraza pe care a auzit-o de o mie de ori, dar nu de 18 luni încoace.
- OK, spune ea.
- Grozav.
Pare vesel. E singur, bătrân și murbund, chiar dacă el nu știe încă.
Tot ceea ce știe Jen îi spune că nu ar trebui să fie aici. Ar trebui să schimbe doar lucrurile care am împedica crima, nu-i așa? Să nu devină prea dornică, atât de egoistă încât să încerce să schimbe și alte lucruri. Să se joace de-a Dumnezeu.
Dar nu se poate abține.
Locuiește într-o casă în stil victorian cu 3 etaje, inclusiv mansarda transformată. Ferestre duble cu cercevea de ambele părți ale ușii din față, cu cadru din lemn închis la culoare. De modă veche, dar fermecătoare. La fel ca el.
Se uită la el cu uimire în timp ce el se dă înapoi, făcându-i loc să intre. Acel braț. Robust, cu sânge cald, de fapt prins de trupul viu al tatălui ei.
- Ce s-a întâmplat? întreabă el, o expresie intrigată străbătându-i străsăturile.
- Oh, nimic, spune ea, am... am o zi ciudată și asta e tot.
Tatăl ei rămăsese în căminul matrimonial după moartea mamei ei. Insistase, iar ea nu avusese pe nimeni care să o ajute să-l convingă. Viață de copil singur la părinți.
- Cum așa?
- Nimic, spune Jen, dând din cap și urmându-l în jos pe holul care pare mai mic, cumva, acum că e adultă.
Jen e cuprinsă de un sentiment foarte diferit când vine aici. Un fel de nostalgie nedefinită, acoperită de un strat fin de praf, de parcă ar putea cuprinde trecutul dacă s-ar strădui suficient de mult.
- Ești sigură? o întreabă el.
O privire în urmă, în timp ce trec prin salonul obosit. Covoare de un verde-salvie, apirate cu grijă, dar, cu toate acestea, gri-negre la margini. Nu a observat asta înainte. Probabil a moștenit disprețul față de menaj de la el.
Un covoraș rotund și gri, cu forme geometrice pe el. Obiectele decorative, pe care le avea de decenii, se află pe diverse rafturi din lemn închis la culoare, care ies în relief deasupra șemineelor și a radiatoarelor.
El aprinde lumina în bucătărie, deși e miezul zilei. Un tub de neon. Zumzăie în timp ce se aprinde.
- S-a rezolvat cu Morris vs Morris? întreabă el, ridicând sprâncenele.
Pronunță și în loc de vs, așa cum o fac toți avocații.
- Eu...
Ezită. Evident, nu-și mai amintește nimic.
- Jen! Ai spus că se va rezolva!
Își înclină capul, privind în sus spre el. Asta era. Uitase. Acest gen de schimb de replici ar fi agasat-o atunci, dar nu și astăzi. E pur și simplu bucuroasă că e aici, în arenă, nu alungată de moarte.
- Îmi pare rău, sunt obosită.
- Ai 4 zile la dispoziție înainte să retragă oferta, spune el.
Dintr-odată, privind retrospectiv, își dă seama precis de unde se trag unele dintre nesiguranțele ei: de aici. La maturitate, ea s-a îndepărtat de oameni ca tatăl ei, s-a împrietenit cu genul de mizantropi precum Rakesh, Pauline. S-a căsătorit cu Kelly. Aceștia îi permit să fie ea însăși, adevărata Jen.
- Știu, va fi bine. Vom cădea la pace luni, spune ea.
- Ce părere are clientul despre ofertă?
- Oh, nu-mi aduc aminte.
Jen își flutură o mână, dorind să încheie conversația pe acest subiect. Nu fusese deloc idilic, nu-i așa, să lucreze împreună?
Își amintește bine că odată participase împreună cu tatăl ei la o întâlnire importantă pentru soluționarea unei dispute, iar el se enervase când Jen nu avusese un formular sau altul. Îi trimisese în mod repetat lui Pauline un SMS, Tata e un idiot, Pauline răspunzându-i cu emoticoane.
Aproape că îi vine să râdă, dar acum senzația e atât de dulce-amară. Ce copiii suntem în fața părinților noștri!
- Îmi pare rău, nu am dormit bine, spune ea, întâlnindu-i privirea. Luni voi fi mai bine. Promit.
- Arăți ca... nu știu. Ba da, arăți ca atunci când era Todd mititel și nu te odihneai deloc.
Jen zâmbește încurcată.
- Îmi amintesc acele zile.
- Ești atât de obosit când ai un bebeluș, încât poți dormi oriunde, spune el melancolic.
Pur și simplu, precum o prismă ținută în lumină, tatăl ei își dezvăluie o altă fațetă.
Fusese întotdeauna un tip competitiv, sufocat de muncă, dar, în anii de dinaintea morții, se mai înmuiase, începuse să-și dea voie să simtă, să dezvăluie o versiune mai fluidă, mai moale a lui; a fost mai bun ca bunic decât a fost ca tată. Au petrecut atât de puțin timp împreună.
- Când te-am avut pe tine, mi s-a întâmplat odată să adorm la semafor.
- N-am știut niciodată, spune ea.
Jen simte o senzație ciudată pe spate, ca și cum ar fi deschisă o fereastră undeva și aerul rece ar pătrunde înăuntru.
Ce face aici? Nu ar trebui să facă asta. Să descopere lucruri pe care nu le va putea uita niciodată.
- Nu ți-am spus niciodată, explică el. Nu vrei niciodată să simtă copilul tău că ar fi o povară.
Spune această a doua propoziție cu dificultate evidentă, mușcându-și buzele când o termină de rostit și privind spre ea.
- Nu, și eu fac la fel cu Todd.
- E greu când ai un copil. Nimeni nu-ți spune asta.
Tatăl ei ridică din umeri, părând mulțumit să petreacă ceea ce consideră o zi normală împreună cu fiica lui.
- Eram în mașină cu tine?
- Nu. Nu, spune el râzând. Eram pe drum spre serviciu. Dumnezeule, era... altceva, erau acele zile alături de un nou-născut. Uneori îmi doresc să chem autoritățile și să spun: Știți cât de greu este să ai un nou-născut?
- Credeam că mama a făcut totul.
Colțurile gurii îi coboară și dă din cap.
- Mă tem că micuța Jen a luat în stăpânire casa cu țipetele ei.
Clipește în timp ce-l privește intrând în bucătărie, unde pune meticulos la fiert pe plită un ibric cu apă, așa cum a făcut întotdeauna. Plin până la refuz - la naiba cu planeta! - îndepărtând capacul cu o mână tremurândă.
Bucătăria miroase a vechi. A tanin și mosc, un fel de miros de rulotă.
- Și de ce nu dormi? întreabă el.
- M-am certat cu Kelly, spune ea, ceea ce presupune că e adevărat.
Jen dă din mână în timp ce ochii i se înlăcrimează. Se gândește în continuare la semafor. Dumnezeule, ce lucruri facem pentru copiii noștri!
Tatăl ei nu spune nimic, nu face decât să o lase pe Jen să vorbească, stând în picioare pe daleleuzate. Îi întâlnește ochii, care sunt exact ca ai ei.
- Ce s-a întâmplat? întreabă tatăl ei.
Nu e o propoziție pe care ar fi rostit-o în urmă cu 20 de ani. Ibricul începe să fiarbă, clătinându-se încet pe plită. Tatăl ei continuă să o privească, ignorându-l.
- Oh, doar obișnuitele certuri matinale, spune ea apăsat.
Ce altceva ar putea spune? Să-i spună toată povestea cu detalii, de la ziua zero până aici, ziua minus 500 sau pe-acolo?
El se sprijină de blatul de vizavi de ea.
- Kelly m-a mințit, spune ea.
- În legătură cu ce?
- E implicat în ceva întunecat. Poate a fost dintotdeauna.
Tatăl ei așteaptă o clipă, apoi mai degrabă scoate un zgomot decât rostește un cuvânt.
- Huh.
Duce o mână la gură.
Petele de bătrânețe. Jen e ușurată să le vadă, să fie în continuare aici, în prezentul relativ.
- Ce fel de lucru?
- Nu știu. Se întâlnește cu un infractor, cred, spune ea.
Ochii tatălui ei se întunecă.
- Kelly e un om bun, spune el ferm.
- Știu. Dar tu niciodată... înțelegi?
- Ce?
- Nu simt că tu... că voi v-ați plăcut într-adevăr unul pe celălalt.
- E bun pentru tine, spune tatăl ei, ocolindu-i întrebarea.
Jen râde tristă.
- Știu.
Se gândește din nou la casă și la fotografie.
Nu-și poate da seama și nici nu-și poate da seama cum să-și dea seama. E un mister total pentru ea.
- Ții minte ziua în care a venit pentru prima dată la firmă?
- Desigur, spune Jen imediat, dar asta e tot ce vrea să spună.
Martie le aparține ei și lui Kelly, chiar dacă amintirile s-au mai estompat acum.
Înseamnă atât de mult pentru ei, încât Kelly și-a tatuat data pe piele câteva luni mai târziu. Nu îi spusese că-și va face tatuajul. Dispăruse în mijlocul zilei și se întorsese acasă fără să spună nimic. Abia când Jen îl dezbrăcase descoperise tatuajul: moștenirea lor comună.
- Îți amintești toată munca neplăcută de atunci? spune ea.
Fusese perioada de început a firmei, când tatăl ei o luase pe Jen ca stagiară - o rețetă a disfuncționalității, dacă a existat vreodată așa ceva.
El își făcuse pregătirea la o companie Magic Circle din City, dar dorea să aibă propria firmă, așa că, plin de ambiție, s-a mutat cu locuința în Liverpool, visând la fuziuni și achiziții. După ce mama ei a murit de cancer în 1990, a înființat Eagles. De ce nu o numise Legal Eagles, Jen nu înțelesese niciodată.
La început, luaseră orice caz se ivea, se întinseseră până la limitele expertizei lor pentru a evita întârzierea plății chiriei. Făceau procuri speciale în paralel cu tranzacții imobiliare și cu despăgubiri pentru vătămare corporală.
- Redactam codicile cu manualele sub birou, pe genunchi, spune el râzând.
Jen zâmbește trist.
- Îți amintești contractele de timeshare pe care le-am făcut? adaugă ea, bucuroasă să-și amintească.
- Cum adică? spune tatăl ei, dar e ceva ciudat în legătură cu tonul lui.
Ceva ascuns, de parcă i-ar urmări cineva.
- Da, îmi amintesc că făceam contracte și apoi trebuia să ținem evidența și să facem liste ca să știe fiecare când îi vine rândul la chirie.
- Așa făceam?
- Bineînțeles! spune Jen, pe moment confuză.
Tatăl ei are o capacitate fenomenală de a-și aminti evenimentele din trecut. Trebuie să-l fi supraapreciat, memoria lui nefiind chiar atât de bună cum credea ea.
- Nu prea cred. Dar, în orice caz, nu au fost acelea zilele de glorie? spuse el. Pizza la birou...
Jen dă din cap aprobator.
- Sigur că au fost, spune ea, deși e o minciună.
- Și apoi cumva totul a luat-o la vale, nu-i așa?
- Mda.
Își amintește primăvara în care l-a cunoscut pe Kelly. Firma începuse în cele din urmă să producă bani. Câteva procese câștigate pentru clienți mari. Au angajat o secretară și pe Patricia la contabilitate. Și acum uită-te la ea. O sută de angajați.
- Stai la cină? o întreabă el, turnând două cești de ceai.
Jen ezită, privindu-l. Este ora 4. Mai are de trăit între 3 și 9 ore. Privirile li se întâlnesc.
Își ia ceașca aburindă din mâna lui fără niciun cuvânt și soarbe din ea, trăgând de timp. Știe că nu ar trebui să rămână.
Dar gura se deschide să răspundă în locul ei.
- Mi-ar face mare plăcere, spune ea, atât de încet, încât speră ca Universul să nu audă dacă o spune cu jumătate de gură, doar lui, fără martori, aceasta fiind o discuție particulară între tată și fiică.
Vrea să nu mai fie singură, doar pentru o vreme, să înceteze să-și mai imagineze toate indiciile incomprehensibile, să înceteze să mai meargă doar înapoi, ci înainte.
- Ce avem la masă? adaugă ea.
Tatăl ei dă din umeri, e un gest de fericire.
- Orice, spune el. Prezența unei alte persoane nu face decât să facă viața să pară festivă, nu-i așa? Chiar dacă avem fasole pe pâine prăjită.
Jen știe exact ce vrea să spună.
E ora 7 și 5. Jen și tatăl ei au pus în cuptor o plăcintă cu pește pe care o avea în congelator de „Dumnezeu știe când”.
Ar trebui să plece, continuă să se gândească Jen, creierul ei rațional implorând-o cu un fel de raționament înspăimântat, dar picioarele ei - în papuci - sunt încrucișate la nivelul gleznei și el a pus Super Sunday și e atât de aproape de final, iar ea nu-l poate părăsi, nu poate.
- Ar trebui să pun și o pâine cu usturoi la cuptor, spune tatăl ei. Zilele astea îmi vine să mănânc cât întreaga Anglie. Știi, mama ta ura usturoiul. Spunea că a mâncat prea mult în timpul sarcinii.
- Așa a făcut? întreabă Jen. O pun eu în cuptor.
- Dumnezeule, urăsc Super Sunday. O emisiune neghioabă, spune el și începe să treacă de la un canal la altul.
- Hai să ne uităm la Lege și ordine și să criticăm procedura, propune Jen peste umăr.
- Așa mai vii de-acasă, spune tatăl ei, navigând la meniul Sky. Adu-mi și o bere, spune el. Și niște alune cât așteptăm să se facă mâncarea.
Perii de pe stalele lui Jen se ridică, unul câte unul, ca niște mici santinele.
- Sigur, spune ea.
Intră în tăcere în bucătărie și pune pâinea cu usturoi în cuptor. Lampa îi luminează picioarele în șosete.
Berea se răcește deja pe ușa frigiderului.
- Servește-te cu tot ce vrei, strigă el de dincolo.
Jen găsește alunele într-un dulap care pare că conțină aproape tot ce vrei - suc de portocale, două bucăți de avocado, stafide în ciocolată, pliculețe de ceai, biscuiți Mint Club - și i le aduce.
- Nu știam că mama a mâncat usturoi cât era însărcinată.
- Oh, da, tone. Uneori chiar crud. Înfingea câțiva căței într-un pui fript și apoi îi mânca unul câte unul, spune tatăl ei.
Jen își poate imagina. O femeie pe care a pierdut-o prea devreme, mâncând căței de usturoi pe masa din bucătărie, cu degetele unsuroase, în timp ce Jen era în pântecul ei.
- Spunea că a exagerat. Mereu spuneam asta - ia berea și alunele cu o mână printr-o mișcare abilă. Dumnezeule, e atât de sănătos! - nu ar fi consumat mâncărurile ei preferate când era însărcinată dacă aveam altceva, ca să nu se îngrașe.
El se apleacă în față și aprinde focul. Nu fusese găsit cu focul aprins și cu o pâine cu usturoi și o plăcintă de pește în cuptor. Acestea sunt toate schimbările produse de Jen.
Focul se aprinde cu ușurință, deplasându-se rapid de la stânga la dreapta. Încăperea se umple imediat cu un miros ușor și cald de gaz.
Jen se așază lângă foc, pe un taburet brodat de mama ei, a cărui parte de sus a fost păstrată de tatăl ei. Nu și-a luat nici gustări, nici băutură pentru ea, doar îl privește. Așteptând.
Ce-i spui cuva când știi că acestea vor fi ultimele cuvintele pe care i le vei adresa? Pur și simplu... nu o faci, nu pleci, nu-i așa?
Pe Jen o cuprinde teama, la fel ca focul pe care tocmai l-a aprins tatăl ei, ca să-i fie ei cald. Nu avea de gând să plece niciodată. Cum ar putea să-l lase singur?
- Dar n-ați mai făcut un alt copil, îi spune ea tatălui ei, în loc să curme conversația, în loc să plece, în loc să găsească un mod de a-și lua rămas bun de la el, acum și pe vecie.
- Niciodată nu a fost momentul potrivit, iar apoi a fost prea târziu, spune el simplu.
Desface berea cu un fâsâit.
- Legea îți ia prea mult, nu-i așa? Îi dai o mână și... Întotdeauna am crezut că Kelly gândea bine când zicea să nu lași niciodată munca să te acapareze.
- Cine știe ce idei are Kelly, spune Jen apăsat, și tatăl ei pare jenat.
- Gândește bine, spune el blând.
Jen e cuprinsă de un sentiment ciudat și prevestitor. De parcă... de parcă, dacă ar ști că va muri, tatăl ei ar putea să-i spună ceva. O cheie. O piesă din puzzle. O latură a prismei aflate încă în întuneric.
Se lasă tăcerea, singurul zgomot fiind cel produs de gazul care arde, un fel de năvală, ca o ploaie undeva departe. Pompează o căldură atât de puternică, încât aerul de deasupra sclipește.
Și atunci se întâmplă. Jen o vede trecând peste tatăl ei ca un nor de furtună.
Alunele și berea lângă el, așa cum au spus. Sudoarea e primul semn, o spuzeală lăptoasă pe fruntea lui, ca și când ar fi fost afară în burniță.
- Oh, vai! spune el, pufăind aer în obraji. Jen?
Jen se înfierbântă de panică. Nu credea că va fi așa. Credea că va fi brusc.
Duce o mână la stomac, tresărind, cu ochii la ea.
- Jen, nu mă simt bine, spune el.
Are o voce tremurătoare, ca a lui Todd când era mic și cădea, o privea mai întâi pe ea ca să vadă cum se simte; oglinda lui maternă. Și acum iat-o aici, la capătul vieții tatălui ei, cu rolurile inversate.
- Tati, zice ea, un cuvânt pe care nu îl mai rostise de decenii.
- Jen... sună la 999, te rog, spune el.
Ochii îi sunt căprui, la fel ca ai ei, implorând-o.
Jen scoate telefonul. Nu încape îndoială. Are doar iluzia că poate alege.
Ziua minus șapte sute optzeci și trei,
ora 8.00
Jen e în septembrie, cu 1 an în urmă.
Se adaptează, gândindu-se la noaptea trecută, la tatăl ei, la felul în care a privit-o pe patul de spital. Cald și viu. Și acum e din nou înainte de asta, iar el e din nou viu, dar nu pentru că l-a salvat ea.
O grămadă de cadouri ambalate în hârtii cu dungi albe și albastre sunt așezate în coolțul dormitorului lor. Oh! Trebuie să fie ziua lui Todd, împlinește 16 ani. Ce s-ar putea ascunde în acea zi în care își serbează aniversarea care ar putea explica motivul pentru care comite o crimă?
Se gândește la ceea ce a spus Andy, despre cum poate nu e vorba despre împiedicarea crimei, ci despre apărarea lui Todd după comiterea ei.
Se uită fix la grămada de cadouri, ambalate noaptea trecută, undeva în trecut; într-o zi de ieri la care e posibil să nu mai ajungă niciodată. Cadourile sunt jocuri pentru PlayStation și un ceas Apple. Prea costisitoare, dar ea voise să cumpere ceasul pentru el, abia așteptând să-i vadă reacția.
Începe să sorteze cadourile lui Todd, cu palmele și genunchii pe podea.
Aceste două cadouri cu ambalaj moale sunt șosete. Acest dreptunghi e ceasul de la Apple... le pune pe celelalte pe podeaua de lemn, privindu-le, intrigată. Acela mic și rotund pare un balsam de buze. Categoric nu e asta. Habar nu are ce este. Nu-și poate aminti.
Orice ar fi, speră că îi vor plăcea.
Stivuiește cadourile la loc și coboară scările pentru a bate la ușa lui Todd.
- Ăăă, intră?! spune el cu o voce încurcată.
Așa e. Desigur. Jen a început să bată la ușă abia de anul trecut. Anul viitor. Nu mai contează.
- La mulți ani! spune ea, apsând clanța ușii cu stiva de cadouri.
- Așteaptă, așteaptă-mă! spune Kelly, grăbindu-se să urce scările cu două cafele și un dovleac pe o tavă.
Când intră în dormitorul lui Todd, el e îmbrăcat într-o pijama de culoare galben-pal, stă așezat pe pat, cu părul încurcat ca al lui Kelly.
Jen se oprește la ușă, privindu-l. Are 16 ani. Un puști, într-adevăr, nimic mai mult. Atât de absolut, absolut inocent, încât o doare inima să-l privească.
Deși e ziua lui, Todd trebuie să meargă la școală și, în timp ce se pregătește, Jen vede că astăzi are un proces; un eveniment rar în calendarul oricărui avocat de divorțuri este un proces în toată puterea cuvântului.
Este Addenbrokes vs Addenbrokes, un caz care îi acaparase viața în ultimul an. Un cuplu căsători de peste 40 de ani, oameni care continuau să râdă unul la glumele celuilalt; dar soția nu putea trece spte infidelitatea din trecut a clientului lui Jen. Andrew regreta atât de mult, încât era dureros. Dacă ar fi fost el în locul lui jen, ar fi fost primul și singurul lucru pe care l-ar fi schimbat în trecut.
Coboară scările - casa este goală din nou - gândindu-se că nu poate participa la proces. Nu va conta. Oricum nu se va trezi în ziua de mâine. Care sunt șansele.
Exact când se gândește la asta, sună telefonul. Adrew.
- Ești pe drum? o întreabă el.
Simte furnicături în piept. Conform teoriei lui Andy, nu e vorba despre faptul că trăiește fără consecințe, ci mai degrabă că nu poate vedea consecințele acțiunilor ei. Cel puțin, nu astăzi.
- Eu... începe ea să spună.
Nu suportă să-i facă asta.
- E, vreau să spun, e ziua procesului, nu? întreabă el.
Și nu e vorba că el ar putea renunța la ea ca avocat, cândva în viitor, dacă ratează ziua de azi. Nu e vorba că știe rezultatul - Andrew va pierde. Ci de faptul că știe că are inima frântă și că pare atât de lipsit de energie și de trist, la fel ca toți clienții ei, la fel ca ea.
Așa că Jen, la fel cum a mai făcut de o mie de ori cu o mie de alți clienți, îi spune că va ajunge acolo în 10 minute.
Așa că Jen, la fel cum a mai făcut de o mie de ori cu o mie de alți clienți, îi spune că va ajunge acolo în 10 minute.
Judecătoria din Liverpool are un aspect municipal, dar, cu toate acestea, este impunătoare.
Jen vine arareori aici - la fel ca majoritatea avocaților, încearcă să ajungă devreme la o înțelegere și reușește acest lucru adesea înaintea să intre în joc vehemența și cheltuielile de judecată. Dar Andrew și soția lui nu se vor opri aici. Principalul motiv de ceartă era în legătură cu un substanțial fond de pensii care urmează să ajungă la maturitate anul următor.
Jen își amintește că a fost surprinsă că Andrew nu ar renunța la el, dar majoritatea oamenilor care au trădat sau au fost trădați nu sunt raționali. Este singura și cea mai importantă lecție pe care a învățat-o în cariera ei.
- Uite, îi spune lui Andrew, după ce a salutat avocatul pledant - slavă Cerului că desfășurarea audierii e prezidată de cineva care își poate aminti cazul. Vom pierde acest proces.
În mod normal, nu ar spune niciodată așa ceva. Atât de apăsat, atât de pesimist. Dar așa se va întâmpla: desigur, ea știe că așa va fi.
- Dacă aș fi judecătorul, aș decide în favoarea soției tale, îi spune ea.
- Oh, ei bine, grozav, mă bucur să aflu că ești de partea mea, sune Andrew acid.
Se apropie de 65 de ani, dar arată încă tânăr, joacă squash de 3 ori pe săptămână, tenis în alte seri. Foarte probabil e singur, nu s-a mai întâlnit cu cealaltă femeie de când s-a întâmplat, după ce i-a mărturisit totul soției.
Uneori, Jen se întreabă, în cazul în care ea ar fi fost Dorothy, dacă l-ar fi iertat pe Andrew. Probabil că da, dar e simplu pentru Jen să spună asta după ce a asistat atât de intim la frângerea inimii clientului ei, la disfuncționalitatea lui, la felul în care a lăsat toate fotografiile cu Dorothy pretutindeni prin casă.
Îl conduce pe Andrew într-una din sălile de consiliu care flanchează coridorul până la sala de judecată. E plină de ppraf și e rece, de parcă nu a mai fost deschisă de cel puțin câteva săptămâni. Luminile zumzăie după ce le aprinde.
- Cred că ar trebui să oferi ceva la schimb, îi spune ea lui Andrew.
E nevoie de ceva muncă de convingere, dar, în cele din urmă, după argumentele insistente, calme ale lui Jen că va cheltui mai mult pe onorariul avocatului pledant decât încearcă să economisească, oferă 75% din fondul de pensii.
Jen duce oferta în sala de ședințe unde se află soția lui. Crede că va fi destul.
Dorothy e cu avocații ei. Este o femeie minionă, care se ține bine și e frumos machiată, fizicul ei sugerând forță musculară, e genul de femeie de 65 de ani care străbate 16 kilometri cu ocazia unei sărbători legale.
- 75% din Aviva, îi spune Jen avocatului, un bărbat pe nume Jacob cu care a fost colegă la facultatea de drept.
Pe atunci, mânca zi de zi același fel de mâncare la prânz - nuggets de pui și cartofi prăjiți - și obținea un procent de 49% la examenul de dreptul familiei. Jen nu ar fi vrut să o reprezinte el și realizează faptul că în majoritatea profesiilor sunt probabil o groază de oameni de acest gen.
Jacob ridică din sprâncene privind spre Dorothy. Evident, au stabilit deja suma mai jos de care nu vor merge, deoarece Dorothy dă din cap aprobator, cu mâinile împreunate. Ea semnează acordul de consimțământ pe care Jen îl redactează cu atenție, simțindu-se chiar mulțumită de modul în care a făcut ziua mai ușoară tuturor.
Când o duce înapoi în sala lor de ședințe, înainte de ora 10 dimineața, vede că, lângă semnătura ei, Dorothy a scris o scurtă notă. Andrew o privește, hârtia preluând tremurul mâinilor lui în timp ce o ține. Jen încearcă să dea impresia că nu o citește, dar o face.
Scrie doar: „Îți mulțumesc, x.”
În timp ce se întoarce pe jos la birou, se întreabă dacă asta îi va ajuta în viitor cumva atât de ea, cât și pe ei. Această mică schimbare pe care a făcut-o. Probabil că nu - cum ar putea, dacă se va trezi a doua zi înainte să o facă?
Exact când ajunge la birou, primește un SMS de la Kelly „Cum merge procesul?”. Îl citește, dar nu răspunde. Urmează o fotografie. „Cafea pentru o persoană”, scrie sub poza cu o ceașcă de cafea luată de la Starbucks, pe care o ține în mână, cu tatuajul de pe încheietură la vedere.
Dar, estompat în fundal, ea recunoaște un mic colț al casei, casa abandonată pe care a vizitat-o el de Rusalii. Este același pietriș pe aleea și aceeași zidărie. E din nou acolo, acum. Ce tupeu: crede că nu va observa; crede că nu a fost niciodată acolo.
Deci iat-o aici. E la birou când primește acest SMS, nu la tribunal. Trebuie să fie un motiv pentru care se întâmplă acest lucru.
În cele din urmă, se îndreaptă pur și simplu spre biroul lui Rakesh fără pantofi în picioare, doar în dres, așa cum a mai făcut-o de o sută de ori înainte. Pare mai tânăr, miroase în continuare a fum de țigară.
Îi recită adresa.
- Această casa, Sandalwood, a devenit bona vacantia, spune ea. Proprietate care a revenit Coroanei. E vreo cale să aflăm a cui a fost înainte?
- Ooh, bona vacantia, acum mă pui la încercare, spune el cu o urmă de zâmbet.
Are dinții mai albi.
- Cred că poți căuta preambulul titlului bona vacantia - stai puțin, spune Rakesh, dând click rapid cu mouse-ul.
Jen se bucură că e aici, cu el, în biroul lui din trecut. A fost întotdeauna mult mai bun decât ea la jurisprudență. Ar fi trebuit să-l întrebe de multă vreme.
- Se pare că încearcă să vadă cui să i-o transfere pentru că beneficiarul e mort, spune Rakesh. Hiles. H-I-L-E-S.
O explozie de produce în pieptul lui Jen. Hiles. Ryan Hiles. Trebuie să fie. Polițistul. Polițistul mort. Deja mort, încă de acum, cu atât de mult timp în urmă. Ce înseamnă asta?
Se gândește intens care ar putea fi legătura dintre Todd, un polițist mort și uciderea lui Joseph Jones. Poate că Joseph l-a ucis pe polițist și Todd l-a răzbunat. Poate că aceasta este apărarea lui: căuta dreptatea. Totul îi pare o nebunie, până și lui Jen.
- Dar... am căutat recent și nu l-am putut găsi. Moartea lui nu e înregistrată în registrul general al nașterilor, căsătoriilor și decesurilor.
Rakesh tastează rapid, ochii lui cercetând ecranul.
- Nu, nu e. Dar e categoric mort. Cadastrul insistă asupra certificatului de deces.
- Când a murit? întreabă ea, prin minte trecându-i diverse teorii nebunești.
- Nu spune. Certificatul de deces poate fi cumpărat cu 3 lire - să-l cer? În ce dosar să-l stochez?
- Nu-ți bate capul, spune Jen, epuizată. Va dura prea mult.
- Durează două zile, atât.
- Sincer, nu-l cere.
Când iese din biroul lui Rakesh, trece pe lângă cel al tatălui ei. Vorbește la telefon, cu ușa întredeschisă.
Bagă capul pe ușă, iar el ridică mâna, alungând-o. Data trecută când îl văzuse era la spital. Nu-și poate lua ochii de la el acum, sănăts și bronzat. Îl aude spunând la telefon:
- Îmi pare rău, înregistrările noastre contabile încep abia din 2005. Am avut o inundație.
Dumnezeule, așa este. Inundațiile din 2005. Jen fusese în concediu de maternitate, nici măcar nu se dusese acolo ca să-l ajute. Privirea i se încețoșează la acest gând.
Degetele îi rămân pe cadrul ușii cu o secundă prea mult și el o alungă nerăbdător, gest atât de tipic pentru el, încât o face să izbucnească într-un râs dulce-amar.
Todd mănâncă păstăi de edamame cu usturoi și sare cu chili. Le desface abil, interiorul lor sărindu-i în gură, vorbind în timp ce mănâncă. Kelly stă întins pe scaun, ascultându-l.
- Treaba e că, spune Todd înghițind una dintre boabe, Trump nu e doar republican, e pur și simplu nebun.
Inima lui Jen e plină și ușoară - o vată de zahăr roz ciubărită în pieptul ei.
Își privește fiul. Știe ce bărbat va deveni, cel puțin până la crimă, poate vedea germenii chiar aici. Trecutul dispare la orizont precum ceața, dar iat-o aici, capabilă să-l retrăiască, să îl analizeze.
- Evident, va fi votat încă o dată, spune Todd, băgând în gură încă un bob. E vorba despre treaba asta cu știrile false, nu-i așa? Orice e negativ în legătură cu Trump este acum știre falsă. Genial, într-un fel.
Se întinde sub masă să-și aranjeze șireturile - cele de culoare vernil. Asta era în cutia mică circulară! Jen a fost la fel de surprinsă ca el.
- Nu e un geniu. E un porc, spune Kelly calm. Dar sunt de acord că va câștiga un al doilea mandat.
Jen își ascunde un zâmbet.
- Punem pariu pe 100 de lire sterline că nu mai câștigă? spune ea. Și că va câștiga, în schimb, Biden.
- Biden? Joe Biden? clipește Todd. Moșul?
- Mda. Pariu? spune Jen.
Todd râde. Părul îi cade pe față.
- Desigur, punem pariu, spune el.
- Bine, îi spune ea fiului ei. Ce dorință îți vei pune atunci când va fi adus tortul?
Își sprijină capul în mâini, uitându-se la ea pe deasupra degetelor. Își amintește cum obișnuia să îi taie unghiile când era copil. Todd se temea de unghiere. Și le tăia mai întâi pe ale ei, chiar dacă nu era nevoie, ca să-i arate că nu doare.
- Nu, fără tort sau vreun moment solemn, spune el, îmbujorându-se, dar e încântat.
Jen poate să-și dea seama de asta, ca și când emoția lui este și a ei. Ei doi, mamă și fiu, sunt ca un fermoar, care se desface lent cu trecerea anilor. Și iată-i aici, mai apropiați decât în 2022.
- Doar dacă ne spui care este dorința ta, precizează ea.
- Nu poți spune nimănui ce-ți dorești de ziua ta, zice el automat.
Doamne, pielea lui. Nu are pic de păr pe față.
- Ce? întreabă el curios, privind spre ea.
- Doar că pari atât de matur, spune ea, acesta fiind exact opusul sentimentului pe care-l are, de fapt.
Todd flutură din mână, dar pare extrem de încântat. Ochii lui Jen se umezesc.
- Oh, nu uzina de apă, spune el cu nonșalanță.
- E atât de ciudat aici, spune Kelly, eternul diplomat evaziv.
Jen îl privește în ochi. Acel albastru intens. Kelly se lasă pe spate și-și desface larg brațele.
- Parcă am fi... nu știu. Ca pe holul școlii. De ce suntem aât de aproape de toți ceilalți?
Felul principal le este adus. Pui Katsu cu curry pentru Jen, singuul lucru care-i place din meniu.
- Aș vrea să-mi poți spune dorința ta, îi spune ea lui Todd.
- Dacă-mi promiți că oricum se va îndeplini, spune Todd, înțepând o gălușcă cu un bețișor chinezesc.
A insistat să folosească bețișoare, își amintește Jen. Prima dată când a trăit acestă zi, Jen râsese de el. Dar nu și astăzi, gândindu-se ce i-a spus despre știință cu o noapte în urmă la masa de seară. Lucrurile care contează pentru el.
- Promit, spune ea.
- Îmi doresc doar ca lucrurile să meargă bine, spune Todd simplu. Să trec GCSE-ul. Să continui să lucrez din greu. Să devin cineva.
- Ce înseamnă asta? întreabă ea cu blândețe, menținând contactul vizual cu el sub lumina puternică a lămpii.
Pare palid. Aerul miroase a usturoi și Jen se gândește imediat la tatăl ei și la pâinea cu usturoi din cuptor.
Todd ridică din umeri, un copil scăldat în lumina interesului parental, mulțumită că a fost martora gândului, a visării, a dorinței lui.
- Chestii științifice, spune el. Ceva științific. Aș vrea să vin în ajutorul omenirii în viitor, știi? Aș dori să schimb lumea.
- Știu, spune Jen liniștită.
Cum ar fi putut vreodată să râdă de asta?
- Cred că e lăudabil, spune Kelly. Cu adevărat grozav.
- Nu încerc să fiu grozav, zice Todd.
- Am vrut să spun doar în sensul vechi al cuvântului.
- Desigur, fornăie Todd și Kelly râde încetișor.
Când ridică privirea, distras de ceva din spatele lor, expresia de pe chip i se schimbă radical.
- Oh, scuze, trebuie să răspund, spune Kelly sărind în picioare.
Duce telefonul la ureche și tricoul i se ridică, dezvelindu-i mijlocul subțire. Se îndreaptă spre celălalt capăt al restaurantului, unde el nu-l pot auzi.
Jen se uită fix la telefonul din mâna lui, la fața lui în timp ce vorbește la telefon. E sigură că nu a sunat telefonul, că nu i s-a luminat ecranul.
Se uită în spatele ei.
Nicola Williams e așezată la două rânduri de mese în spatele lor. Jen e sigură că e ea, chiar dacă arată cu totul altfel, cu părul desfăcut, cu un top fermecător. Împarte un bol de tăieței cu un bărbat și râde.
Ceva fierbinte îi străbate fulgerător spatele lui Jen. Așa este. Kelly a plecat. A plecat de la masa aniversară. Ceva urgent legat de mncă, spusese el.
Privirea ei se oprește din nou asupra lui, în timp ce se apropie de masă după un apel telefonic care a durat doar 10 secunde.
- Munca, spune el.
E cocoșat, nu se uită neapărat la ei. Și categoric nu se uită la Nicola.
- Îmi pare atât de rău, un client s-a întors mai devreme, vrea să discute o lucrare... te superi dacă eu...?
- Nu, nu, spune Todd, întotdeauna rezonabil, întotdeauna afabil, până ce ajunge să ucidă.
Flutură din mână, arătând dintr-odată din nou ca un bărbat, la granița dintre copilărie și maturitate.
- Sigur că nu. Du-te. Mănânc eu și porția ta.
- E ziua lui! se plânge Jen, trăgând de timp.
- Nu mă deranjează.
- Amintește-ți de mine când vei câștiga Premiul Nobel, îi spune Kelly lui Todd, făcându-le semn de la revedere amândurora.
Jen sare în picioare. Trebuie să facă ceva.
- Nicola, spune ea cu voce tare.
Nicola nu privește spre ea, nu face niciun gest, continuă să-l hrănească pe bărbat cu tăieței.
- Nicola? spune Jen din nou, îndreptându-se spre masa ei.
Kelly se oprește din mers și se întoarce încet pe loc, urmărind-o pe Jen.
Colțurile gurii Nicolei se lasă în jos de uimire și clatină din cap.
- Îl cunoști pe soțul meu? o întreabă Jen, arătând spre Kelly.
Ochii Nicolei și ai lui Kelly se întâlnesc, dar nu se întâmplă nimic. Niciun semn că s-ar recunoaște. Fie sunt mincinoși de clasă, fie nu s-au întâlnit încă, fie această femeie nu este Nicola. Jen se apropie de ea.
Dumnezeule, nu e ea. A văzut-o doar prin ușa clubului de snooker. Și acum, uitându-se la această femeie, Jen e sigură că nu e ea. E mult mai îngrijită, are părul pieptănat altfel, machiajul și hainele sunt mult mai frumușele.
- Scuză-mă, scuză-mă. Credeam că ești o cunoștință, spune Jen rușinată.
Kelly se întoarce la masa lor.
- Ce se întâmplă? întreabă el cu voce joasă, cu palmele lipite de masă.
Se simte ceva din latura negativă a caracterului hotărât al lui. Kelly e cuprins de o furie amenințătoare.
- Îmi pare rău, am avut impresia că o cunoștti, spune ea, deși ni i-a întâlnit niciodată pe prietenii lui Kelly.
- Nu, rostește el, așteptând ca ea să spună mai mult.
Pentru că nu oface, pleacă. Jen trebuie să fi greșit. La urma urmelor, probabil că nu Nicola a fost motivul plecării lui.
- Ești trist că a plecat? îl întreabă pe Todd.
Todd ridică din umeri, dar nu pare să vrea să schimbe subiectul. Jen crede că, pur și simplu, nu îl deranjează.
- E-n regulă, spune el.
- Bine.
- De obicei, tu pleci, adaugă el cu ușurință.
Capul lui Jen se ridică de mirare. Poate că nu e aici ca să observe comportamentul lui Kelly.
Îl privește atent pe Todd. El se uită fix la masă.
Jen începe să se gândească la cele spuse de Andy despre subconștient. Despre faptul că indiciile nu sunt, pur și simplu, lucrul cel mai la vedere.
Conversația lor despre proietul lui Todd la fizică îi revine în minte. Ce-i spusese oare? De obicei nu acorzi atenție treburilor mele. Jen se gândește la cutiile de pizza, una goală și una plină, din noaptea trecută. Că l-a părăsit. Că poate aceste lucruri sunt mai profunde decât crima organizată, decât soții mincinoși, decât crimele. Poate Kelly e o diversiune.
Este aici, de ziua lui Todd, după ce a fost atât de absentă. Ce determină un om să comită o infracțiune? Ei bine, poate e felul în care s-a comportat ea ca mamă față de el. La urma urmelor, fiecare acțiune a unui copil reflectă absența mamei de lângă el, nu?
......................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu