Prin ochii ei, Sarah Pinborough

 ...........................................................

4.

      Mă uit la caiet și îmi vine ideea. Westlands. Aşa o s-o întreb.

   Folosesc telefonul fix ca să blochez serviciul de identitate a apelantului, dar tot mă plimb câteva minute prin cameră, agitată şi trăgând din ţigara electronică, înainte să formez numărul. „Bun“, îmi spun în cele din urmă, simţind cum tot corpul îmi freamătă.
   „Fă-o şi gata! Sună! Poate că nici măcar nu e la magazin.“
   Dar este. Inima îmi bate parcă în gât când vânzătoarea o cheamă la telefon.
   - Ailsa sunt, cu ce vă pot ajuta?
   Vorbeşte cu un accent puternic. Îmi pot imagina vocea ei, dezbărată de politeţea de clasă mijlocie afişată la telefon, zbierând la Rob.
   - Bună ziua, încep adoptând un ton mai grav, fără inflexiuni, aşa cum fac când preiau apeluri la clinică. Regret că vă deranjez la serviciu, dar mă întrebam dacă vă pot reţine câteva momente. Scriu un articol despre eficienţa Clinicii Westlands - îmi dau seama brusc că habar nu am unde se află clinica şi nici numele vreunuia dintre medici şi că sunt total nepregătită să duc minciuna asta mai departe dacă femeia începe să-mi pună întrebări – şi cred că fratele dumneavoastră a fost internat acolo o perioadă. Robert Dominic Hoyle. Am încercat să-l contactez, dar numele lui nu apare în niciun document. Mă întrebam dacă aveţi un număr de telefon la care să pot lua legătura cu el sau dacă i-l puteţi transmite pe al meu.
   - Westlands? râde ea scurt. Da, îmi amintesc. O pierdere de vreme completă. Robbie s-a reapucat de droguri la numai câteva zile după ce a ieşit de acolo. Pe urmă mi-a furat banii din geantă şi s-a cărat. Scuze pentru limbaj. Dar mă tem că nu pot să vă ajut, adaugă ea după o pauză, pierdută poate în amintiri. De atunci nu mai ştiu nimic despre el. O fi mort sau pe aproape, într-un şanţ undeva.
   - Îmi pare rău să aud acest lucru.
   - Să nu vă fie. S-a întâmplat cu mult timp în urmă. Iar el nu era decât un rahat cu ochi, atâta tot. Nu toţi pot fi vindecaţi.
   Îi cer scuze fiindcă am deranjat-o şi murmur o formulă politicoasă de la revedere, dar ea a închis deja. Îmi arunc cafeaua rece şi-mi fac alta, doar aşa, ca să nu stau degeaba în timp ce procesez informaţiile.
   De fapt, e posibil. Se poate ca tot ce bănuieşte Adele să e adevărat. Acum încep să-mi dau seama de asta. În ciuda tuturor nedumeririlor mele, undeva în sinea mea eram destul de sigură că Rob e încă în viaţă. La urma urmelor, în viaţa reală nu se întâmplă lucruri din astea – crime, cadavre ascunse... Doar la ştiri şi în filmesau cărţi. Nu şi în viaţa mea banală şi plicticoasă. Dau uitării cafeaua şi găsesc în fundul dulapului o sticlă de gin uitată, rămasă de la Crăciun. Apă tonică nu am, dar pun în el o doză considerabilă de cola dietetică şi trag o înghiţitură zdravănă ca să mă liniştesc înainte să iau un creion şi câteva coli de desen de la Adam.
   David – vrea banii sau să se protejeze de Adele? Ori ambele?
   Rob – dispărut. E încă pe proprietate, undeva? Ce s-a întâmplat cu paginile rupte din caiet? Dovezile unei lupte? I-au fost oferiţi bani?
   Caietul îmi aminteşte de una dintre suspiciunile lui Rob, pe care o adaug la listă:
   Părinţii lui Adele. A fost într-adevăr un accident? Cine a avut cel mai mult de câştigat? DAVID.
   Părinţii lui Adele. Sigur, cum de nu m-am gândit la asta mai devreme? Trebuie să existe ceva informaţii pe internet. Incendiul trebuie să fi apărut la ştiri. Mă uit la ceas – e 5 fără un sfert.
   Trebuie să mă duc să-l iau pe Adam, ceea ce aproape că mă face să urlu de frustrare, după care încep să mă detest. Cât de mult mi l-am dorit înapoi când era în Franţa, iar acum îl las la afterschool chiar şi când nu e cazul şi mi-e ciudă fiindcă mă împiedică să... Să ce? Să cercetez o crimă? Îmi vine să râd în gura mare când îmi dau seama cât de absurd sună asta chiar şi pentru mine. Fiindcă de fapt asta fac. Încerc să pun cap la cap iţele unei crime.
   Trebuie să ies şi să cumpăr o sticlă de vin.

   – Dar nu vreau să merg deja la culcare!
   Îmi iubesc băieţelul, dar nu pot să sufăr când se smiorcăie, iar de când s-a întors din Franţa, e chiar mai sclifosit decât înainte.
   - Nu mi-e somn! protestează el.
   - E ora de culcare şi cu asta, basta! Hai, pune-ţi pijamaua!
   - Încă un joc!
   - Adam, am spus „acum“!
   Pleacă spre dormitorul lui pufnind şi bombănind şi văicărindu-se, dar îmi vede expresia şi ştie că nu mai e loc de discuţie. Am făcut împreună tema pe cartea de colorat, şi-a băut ceaiul, s-a distrat cu câteva joculeţe, iar acum abia dacă mai am răbdare să-l trimit să se culce ca să pot să mă întorc la computer şi la internet, în căutare de comori. Nu pot s-o fac cât timp e el treaz – s-ar uita peste umărul meu tot timpul şi m-ar bombarda cu întrebări.
   - Şi nu uita să te speli pe dinţi! strig în urma lui.
   O secundă mai târziu aud trântindu-se uşa de la baie.
   Deci, aşa vor fi anii adolescenţei. Plini de bosumflări, nervi şi porniri rebele, dar presăraţi cu momente mărunte de bucurie care vor face ca totul să merite. Gândul mă întristează, aşa că mă ridic şi mă duc la el să citim împreună, să glumim şi să-l înveselesc.
   Internetul mai poate aştepta încă zece minute.

   La 7 şi jumătate doarme deja, iar eu sunt din nou în faţa laptopului, cu un pahar mare de vin alb alături.
   Căutarea se dovedeşte a fi uşoară. Ştiu numele de fată al lui Adele din caietul lui Rob, iar când tastez „incendiu Rutherford-Campbell“, îmi apar o sumedenie de informaţii, în majoritate articole din ziare locale şi naţionale. Pagini întregi. Ţinând seama de aşa o abundenţă, nu pricep cum de n-am căutat toate astea mai înainte, atunci când mi-a povestit ea prima dată. Şi când mi-a dat caietul.
   La început, atenţia mi-e complet distrasă de fotografii. E greu să nu mă las captivată pe măsură ce accesez articol după articol, lăsând vreo 15 ferestre deschise pe ecran. Găsesc două fotografii ale proprietăţii, făcute din aer, înainte şi după incendiu, şi-mi dau seama că Adele n-a glumit când a spus că a fost foarte întins. În a doua fotografie se vede cum o parte a clădirii e înnegrită, carbonizată, dar cea care a rămas întreagă e mare cât trei sau poate chiar patru case normale la un loc. Construită din piatră deschisă la culoare, pare să fie veche de două sute de ani sau mai bine. Ridicată pe vremea marilor conace. În jurul ei se întind păduri şi câmpuri care izolează clădirea de privirile prea curioase.
   Încerc să mi-o imaginez acum. Oare mai îngrijeşte cineva terenul? Sau e năpădit de vegetaţie şi părăsit?
   E şi o fotografie a părinţilor lui Adele, şi, văzând-o pe mama ei, e ca şi cum m-aş uita la o reflexie a chipului ei în oglinda tremurândă a unei ape. Foarte asemănătoare şi totuşi puţin diferite. Adele e mai frumoasă, cu trăsături mai simetrice, însă mama ei avea acelaşi păr închis la culoare şi piele măslinie. Tatăl ei, fost bancher de investiţii cu o avere personală de câteva milioane şi un portofoliu important de investiţii, din câte scrie în articolele astea, are un aer serios şi sobru într-o fotografie – fără îndoială de pe vremea când lucra în City –, dar în alta zâmbeşte privind drept în obiectiv, într-o vestă sport şi cu cizme de drumeţie. Tenul îi e rumen de la timpul petrecut în aer liber ori poate de la prea multă mâncare şi vin bun, şi pare fericit.
   Sunt şi fotografii ale lui Adele – tragica fiică superbă rămasă în urma lor. Un chip puţin mai plin decât cel de azi, cu strălucirea palidă a tinereţii, dar tot Adele pe care o ştiu eu. Moştenitoarea, aşa cum o numeşte un ziar. Câţi bani are de fapt? O avere întreagă, se pare. Într-o fotografie cu ei trei la un Crăciun, ochii îi strălucesc, râzând lipsită de griji.
   În alta, tremurată şi făcută de la distanţă, în stilul celor surprinse de ziariştii de la tabloide, stă cu capul aplecat, cu o mână acoperindu-i jumătate din faţă, şi e mai slabă, cu blugii atârnându-i pe şolduri în timp ce păşeşte printre ruinele casei. Plângând.
   Alături de ea e un bărbat care îşi ţine o palmă pe spatele ei, cu faţa întoarsă aproape complet spre obiectivul camerei foto, de parcă ar simţit într-un fel că îi pândeşte. Celălalt braţ îi e bandajat şi prins într-o eşarfă. David. Deşi neclar, sigur e chipul lui. Are un aer precaut, protector şi obosit. Amândoi par foarte tineri. Sunt ei, şi totuşi nu. Mă uit îndelung la fotografia asta, apoi mă pierd în sumedenia de articole care abordează povestea din unghiuri diferite.
   Scrie despre petrecerile părinţilor ei, despre averea lor, despre faptul că s-au mutat din Londra imediat ce li s-a născut fiica. Tot soiul de bârfe ale vecinilor care afişează o durere şocată, dar nu-şi pot stăpâni criticile şi clevetelile. După toate aparenţele, Adele fusese un copil singuratic. Părinţii nu aveau prea mult timp pentru ea. Multe articole redau pe larg povestea de dragoste dintre fiica splendidă şi băiatul sărac de la ţară, şi cum a salvat-o el din foc.
   Într-un loc sunt menţionate câteva surse care au declarat că Adele făcuse psihoterapie în copilărie.
   Pe urmă însă găsesc ceva ce-mi retează pe loc nostalgia pentru povestea lor din care eu nu fac parte, pentru dragostea evidentă pe care i-o purta David la vremea aceea şi pentru relaţia lor atât de complexă şi de strânsă, în moduri care fac ca implicarea mea între ei să pară doar o pânză fină de păianjen. Patru cuvinte care mi se întipăresc în creier. Îmi calcă în picioare sentimentalismul. Şi-mi amintesc de ce m-am înhămat la asta.
   Suspiciuni de incendiere intenţionată.
   Acolo, în articolele de după, odată ce setea de senzaţional a tabloidelor a fost ostoită, cuvintele se strecoară insidioase. Într-o fotografie, un agent de poliţie, pe nume Angus Wignall, studiază daunele făcute de foc. Un tip solid, pe la 30 şi ceva de ani. Un comentariu despre cât de repede s-a extins focul. O menţionare în treacăt a canistrelor cu benzină din hambar, pentru ATV-uri.

   Ipoteza incendierii intenţionate nu poate fi exclusă.
   Inspectorul de poliţie Angus Wignall a fost văzut părăsind Spitalul Regal din Perth, unde este internat David Martin pentru arsuri de gradul trei la braţ. Sursele noastre afirmă că inspectorul, însoţit de un sergent, a petrecut două ore stând de vorbă cu studentul care a fost aclamat ca un erou după ce şi-a salvat iubita, pe Adele Rutherford-Campbell, de şaptesprezece ani, din incendiul în care au murit ambii ei părinţi. Inspectorul Wignall a refuzat să facă vreun comentariu despre scopul vizitei sale, spunând doar că face parte din cursul anchetei.

   Trec în revistă toate relatările, parcurgând articolele în grabă ca să aflu cât mai multe. Sunt aluzii la un administrator nemulţumit al proprietăţii şi o ştire ulterioară despre problemele financiare ale tatălui lui David. Discuţii despre faptul că părinţii lui Adele nu erau de acord cu relaţia lor. Nimic nu are aerul unor acuzaţii directe, dar se simte treptat o schimbare de ton de la modul în care e perceput David, întâi ca erou şi apoi, treptat, ca altceva.
   Şi mai încolo, pe pagina a treia cu link-uri, unde motorul de căutare te trimite deja spre alte articole, mai vagi şi mai îndepărtate de cuvintele cheie, găsesc unul despre nunta lor. O ceremonie restrânsă în satul Aberfeld. Aici nu sunt fotografii, iar mintea îmi zboară la suspiciunile lui Adele şi la faptul că între acele prime relatări şi cea de aici e posibil să se fi comis o crimă, şi un tânăr să-şi fi pierdut viaţa.
   Şi mă gândesc că poate asta nu a fost totuşi prima crimă oribilă. Oare cât de mult şi-a dorit David să-şi schimbe viaţa de la cea de băiat sărac de fermier la una de medic bogat? Suficient cât să dea foc unei case în miez de noapte?
   Îmi beau vinul şi privesc în gol o vreme, lăsând informaţiile să se sedimenteze. Nu pot să mă duc la poliţie şi să vorbesc despre bănuielile mele legate de Rob - aş părea doar o fostă iubită lăsată cu buza umflată. Dar dacă ar exista cineva care ar avea deja unele suspiciuni cu privire la David – acest Angus Wignall, spre exemplu - poate că ar acorda atenţie unei scrisori anonime şi s-ar duce măcar să cerceteze proprietatea.
   Îl caut pe Google şi aflu că e încă în Perthshire şi că a devenit între timp inspector-şef la poliţia din Perth. Îmi notez adresa. Oare ar lua în serios o scrisoare anonimă? Bănuiesc că asta depinde de cât de bănuitor a fost cu privire la David atunci, demult.
    Dacă chiar a crezut că David a avut ceva de-a face cu incendierea, dar n-a putut dovedi, probabil că anonima i-ar stârni interesul. Oricum, e mai bine decât să stau fără să fac nimic. Şi să las toate întrebările acelea să mă macine la nesfârşit.
   Poate că în realitate nu există niciun cadavru. Poate că Ailsa are dreptate şi Rob e doar un drogat care-şi duce zilele pe undeva, neştiut. Poate că David e nevinovat – în privinţa asta, cel puţin.
   Dar aşa va putea fi totul adus la lumină, pentru ca îndoielile lui Adele să aibă un răspuns. Oare ar trebui să-i spun şi ei ce vreau să fac? Decid că nu. Sunt sigură că ar încerca să mă convingă să renunţ. Cu toate temerile şi îngrijorările ei, n-ar vrea să agite apele.
   E prea supusă în faţa lui David, şi e aşa de prea mult timp. Nu i-ar plăcea să-i fac publice suspiciunile.
   Şi, oricum, deja nu mai e vorba doar despre ei. Despre ei sau despre mine ori despre noi trei. Acum e vorba despre Rob. Despre dreptate pentru el. Deşi simt ori când mă gândesc, voi scrie scrisoarea şi o voi trimite înainte să apuc să mă răzgândesc. Nu se mai poate aşa.
    Şi trec la fapte.

45. ATUNCI

   E ca o căldură – ăsta e cel mai potrivit mod în care poate descrie senzaţia. Rob e aici, iar ea simte o căldură în inimă. Radiantă. E prietenul ei şi s-a întors la ea.
    Oricât de bine i-ar fi prins timpul petrecut singură – surprinzător de bine –, se bucură că Rob este aici.
   Casa pare din nou plină de viaţă. Rob nu are amintiri despre locul ăsta, aşa cum au ea şi David. Pe el nu-l apasă nimic, iar asta o ajută să se simtă eliberată. Nu e nevoie să fie tristă, cu Rob aici.
   El râde tot timpul în timp ce ea îi arată casa. Deja îi povestise că e aproape cât Westlands, dacă nu mai mare, dar se vede clar că el n-o crezuse, iar când încheie turul, după ce l-a condus peste tot, chiar şi ea zâmbeşte, conştientă cât de ridicol pare ca o singură familie să deţină un spaţiu atât de mare. Singurele momente de tăcere au fost cele în care i-a arătat camerele arse, în care muriseră părinţii ei. El privise totul cu ochii mari şi stătuseră amândoi câteva clipe fără să vorbească, până când el spusese: „Hai să ieşim dracului de-aici. Pute.“
    Pentru asta l-a iubit şi mai mult. Pentru că n-a simţit nevoia să-i analizeze sentimentele sau să se asigure că-i e bine. Rob o face să se simtă puternică, fiindcă o crede puternică.
   N-a adus mare lucru cu el – câteva haine, caietul, nişte bere şi o pungă cu droguri. Scot împreună o parte din iarbă, iar Adele îi cere să ascundă restul într-unul dintre hambare.
   - Mai vin diverşi oameni în casă, îi explică ea. O femeie face aprovizionarea şi curat de două ori pe săptămână. Uneori mă mai vizitează avocatul meu. Îşi face griji fiindcă sunt singură aici. Zice că după părerea lui asta e o terapie inadecvată. Şi că sunt prea tânără.
    Îşi dă ochii peste cap; a avut o viaţă foarte răsfăţată, în comparaţie cu a lui Rob.
   - Păi da, sigur! exclamă el. De parcă te-ai apuca să dai foc locului ăsta sau aşa ceva!
   Ea face ochii mari, uluită de cuvintele lui, dar pe urmă izbucneşte în râs.
   - Doamne, ce măgar eşti!
   Şi-l ia de braţ.
   - Sunt, dar te fac să râzi. Şi spune-mi sincer, continuă el după o pauză, de oamenii ăia ţi-e teamă că-mi vor găsi punga sau de nepreţuitul tău David?
   Ea rămâne tăcută câteva clipe, apoi oftează.
   - Da, poate că de David cel mai mult. Nu e împotriva drogurilor în sine, chiar nu e - insistă ea văzând expresia de cinică neîncredere din ochii lui - dar mă îndoiesc că ar fi de părere că iarba îmi face bine acum. Ar crede că o folosesc ca pe o cârjă.
   - Trebuie să-ţi fie greu să şi respiri, cu atâţia oameni făcându-şi mereu griji pentru tine. Ei, dacă te-ar putea vedea ei aşa cum te văd eu!
   - Cum adică?
   - O pasăre Phoenix ridicându-se din propria cenuşă, normal.
   Îi place ideea. Îi place mult. Îi reaminteşte că lumea întreagă e a ei acum.
    Continuă să meargă braţ la braţ pe proprietate, spre puţul în care îşi pun dorinţe în gând, deşi ea nu e sigură că un puţ secat mai poate îndeplini vreo dorinţă.
   Seara pun la cuptor pizza congelată şi beau berea ieftină şi tare pe care a adus-o Rob, apoi fumează iarbă în faţa focului aprins în şemineul din salon. Stau pe perne, pe podea, vorbesc şi râd despre orice şi despre nimic anume. Adele trage cu nesaţ din joint, încântată de senzaţia de toropeală veselă pe care i-o dă. I-a lipsit asta. Aşa cum i-a lipsit şi Rob.
  I-a văzut punga cu provizii şi ştie că a adus şi nişte heroină, dar el n-a pomenit despre asta, şi nici ea nu spune nimic. E treaba lui. N-ar vrea ca Rob să ia heroina, dar nici nu i-ar plăcea să se poarte ca unul dintre terapeuţii de la Westlands. Îşi doreşte ca el să fie fericit, şi dacă de asta e nevoie ca el să se simtă bine o vreme, n-o să-i pună beţe în roate. În mod evident, n-are o dependenţă totală. Dacă aşa ar sta lucrurile, el ar fi o epavă, n-ar avea atâta energie şi, oricum, pe braţul lui nu se mai văd înţepături noi.
   Poate că uneori o prizează sau o ia altfel. Poate că a adus-o doar pentru eventualitatea că va avea o zi neagră. Şi totuşi, poate că s-a terminat deja cu zilele negre, pentru ei amândoi.
   Au fost deja pregătite două dormitoare de oaspeţi, însă ajung împreună în patul ei, doar în tricouri şi chiloţi, întinşi unul lângă altul şi holbându-se la tavan. Ea se întreabă dacă lui David i s-ar părea o trădare - faptul că are un alt bărbat în pat - dar oricât de apropiaţi ar fi, nu există nimic sexual între ea şi Rob. E ceva mai pur.
   - Mă bucur mult că ai venit, îi spune ea. Mi-a fost dor de tine.
   - Eu mă bucur că m-ai primit. E atât de linişte aici! Şi atât de întuneric afară. Parcă am fi ultimii oameni de pe pământ.
   - Poate că suntem. Poate că a fost o apocalipsă.
   - Tot e bine dacă n-a fost una a zombilor, pufneşte el. Oamenii sunt suficient de plicticoşi chiar şi atunci când sunt vii.
   - Crezi că e ceva rău în faptul că nu mi-e prea dor de părinţi?
   Gândul ăsta o îngrijorează. Şi ceea ce sugerează el despre ea. Dacă nu cumva e ceva în neregulă.
   - Nu, răspunde el. În privinţa sentimentelor, nu există bine şi rău. Simţi ceea ce simţi şi gata.
   Ea reflectează la asta o vreme. Simţi ceea ce simţi şi gata. Spusele lui o mai liniştesc.
   - Tu ce vrei să faci cu viaţa ta? îl întreabă pe urmă.
   - Parc-ai fi unul dintre terapeuţii de la Westlands.
   - Nu, serios!
   Rob se pricepe să răspundă la o întrebare cu o glumă, dar de data asta ea ar vrea să treacă dincolo de ocolişurile lui.
   - Trebuie să vrei ceva! insistă Adele.
   - Habar n-am.
    Se holbează în tavan.
    - Nu m-am gândit niciodată la asta. Nu provin totuşi dintr-o familie cu oameni de carieră. La noi stilul era mai degrabă unul de genul „stai calm şi nu te strofoca“. Dar tu ce vrei? Altceva decât să te măriţi cu David plicticosul şi să faci câţiva David mai mici?
   Ea îl pălmuieşte uşor şi râde, dar în sinea ei se întreabă dacă ar ceva chiar atât de rău. Faptul că asta vrea. Întotdeauna, asta a vrut.
   - Ar trebui să stai la noi o vreme. Atât cât îţi va plăcea. Până ce-ţi vei da seama ce-ţi doreşti să faci.
   - E o idee drăguţă, dar nu cred că David va vrea să mă ştie prin preajmă după ce vă veţi căsători.
   - N-ar trebui să-l judeci înainte de a-l cunoaşte. Învaţă ca să devină medic. Asta face el, ajută oameni.
   - Hmmm!
   Vocile lor plutesc în întuneric lipsite parcă de trup, însă ea îi ia mâna şi i-o strânge.
   - În orice caz, acum sunt bogată şi am de gând să te ajut.
   - Nu-mi place să-ţi reamintesc, draga mea, dar dacă nu cumva a semnat că-ţi redă controlul asupra averii, el este de fapt cel bogat.
   - Ei, mai taci!
   Trebuie să rezolve chestia asta, dar nu-şi face griji pentru ea.
   David nu s-a pus pe cumpărat maşini scumpe sau pe trai luxos la universitate. Simplul gând la asta o face să râdă şi, dacă e să fie sinceră, probabil că el se pricepe mai bine decât ea să gestioneze averea ei - a lor. Toată viaţa a fost nevoit să fie atent cu banii, pe când ea n-a trebuit să se gândească o clipă la aşa ceva.
   O să discute cu el despre asta când va veni, peste două săptămâni.
   Mâine o să-i spună că Rob e aici. E sigură că nu se va supăra că nu respectă planul tera peutic aşa cum ar trebui şi, oricum, Rob e cea mai bună terapie pentru ea.
   - Te iubesc, Rob, îi şopteşte când peste flecăreala lor s-a aşternut liniştea. Eşti cel mai bun prieten al meu.
   - Şi eu te iubesc, Adele. Tragica mea Frumoasă Adormită devenită pasăre Phoenix. Chiar te iubesc.

46. ADELE

   Zilele se scurg încet, fiecare dintre ele părând o săptămână, deşi au trecut abia 48 de ore de la marea mea revelaţie pentru Louise.
    Mă dor toate de la atâta stat nemişcată, dar altceva nu pot să fac, decât să privesc şi să aflu. Mă ascund la mine în cameră când vine David acasă, motivând că mă doare capul sau că sunt obosită, iar el abia dacă mormăie ceva, mulţumindu-se să dea din cap cu o uşurare abia disimulată. Îi las mâncare în frigider, din care uneori gustă, dar nu mănâncă, de parcă ar crede că e otrăvită sau, cine ştie cum, contaminată. Ar trebui să-mi pese mai mult de faptul că nu e dornic să-şi petreacă timpul cu mine, dar sunt atât de prinsă de viaţa lui Louise, încât, dacă ar face-o, mi-ar sta în cale.
   Aş vrea să lucreze până mai târziu – un lucru pe care niciodată nu mi l-am dorit. Dar aştept un moment anume. Momentul în care voi putea să răstorn complet situaţia. Şi nu-mi permit să-l ratez.
   Ce se va întâmpla dacă David va decide că are nevoie de atenţia mea exact în clipa în care eu va trebui să fiu acolo? Vreau să ştiu când anume vor fi aruncate în aer toate piesele puzzle-ului.
   Încui pentru orice eventualitate uşa de la dormitor, dar el nu bate.
   Şi nici la ea nu s-a mai dus, ceea ce mă face să răsuflu mai uşurată.
   Am nevoie de ei despărţiţi, şi mi-a reuşit. Mă îndoiesc că acum Louise l-ar mai primi în casă. Mai ales că a trimis scrisoarea aceea.
   Şi acum, după schimbul nostru clandestin de mesaje pe telefon ieri-noapte, mi-a umplut inima de bucurie, chiar dacă ea nu-şi dă seama. Ştiu că se simte vinovată pentru scrisoarea despre care nu are habar că eu ştiu că a trimis-o. Despre acuzaţiile ei la adresa lui David. Când i-am trimis SMS-ul în care îi scriam că el se poartă frumos cu mine şi că, poate, am exagerat eu şi că ar trebui să lăsăm baltă toată povestea, a schimbat subiectul. Toţi oamenii schimbă subiectul atunci când se simt vinovaţi de ceva. Dar de data asta, noul subiect pe care l-a abordat a fost despre visele ei. Mi-a spus despre bizara uşă a doua şi despre cum s-a pomenit ea plutind deasupra propriului corp pentru o clipă, în camera de zi. Şi că nu dormea, ci că încercase să-şi potolească o durere de cap respirând adânc, şi pur şi simplu se întâmplase.
   Deşi fremătam de entuziasm, i-am spus că mie nu mi s-a întâmplat niciodată, dar că eu iau somnifere, aşa că pentru moment nici măcar de prima uşă nu trec. I-am povestit că îmi place să nu mai simt nimic. Acea senzaţie de neant. De non-existenţă.
   Am adăugat că uneori cred că aş vrea să nu mai fiu nimic. Mă întreb cum s-a simţit citind cuvintele astea. O aluzie la ceea ce e posibil să se întâmple. Cuvinte care o vor bântui după aceea.
   Pe urmă, când am menţionat iar numele lui David, a pus capăt dialogului nostru prin SMS-uri. Simte, bănuiesc, că m-a trădat de două ori. Ştie că biata Adele, fragila Adele, nu vrea ca secretele să-i fie cunoscute de toată lumea. Când David cel periculos e aici, în casă. Şi totuşi, îşi închipuie că e suficient de puternică pentru amândouă. Crede că ea ştie cel mai bine. Mă întreb dacă poliţia va veni înainte sau după ce suspiciunile prind contur – ori dacă va veni vreodată. Pe jumătate, aproape că mă aştept să aud oricând soneria de la uşă, deşi ştiu că poliţia nu va veni chiar imediat ce-şi va regrupa forţele, dacă va hotărî să-i ia scrisoarea în considerare.
   Poate că nu-i vor da nicio atenţie. Poate că ar trebui să trimit şi eu o scrisoare. E un gând delicios de sinistru, dar deocamdată renunţ la idee. O să văd cum decurg lucrurile.
   Secrete, secrete, secrete. Oamenii sunt plini de secrete, dacă te uiţi la ei îndeaproape. Louise are şi ea câteva, scrisoarea asta fiind cel mai recent. Mă simt oarecum trădată fiindcă nu mi-a spus despre ea. Fiindcă n-a ţinut seama de sentimentele mele, deşi se presupune că mi-e cea mai bună prietenă. Îmi ţin însă nemulţumirea în frâu.
   În definitiv, face exact ceea ce vreau.
   Sentimentele mele chiar nu mai contează, aşa cum nu mai are importanţă să-mi păstrez silueta şi condiţia fizică. Fiindcă, la urma urmei, ce rost ar mai avea? În curând voi fi moartă.

47. LOUISE

   Nu ştiu de ce mă simt atât de agitată; doar n-o să mă pomenesc cu poliţia la uşă, fluturându-mi scrisoarea în faţă şi cerându-mi să mă explic!
    Am luat chiar autobuzul până în Crouch End şi am pus-o la poştă acolo, deşi probabil că oficiul de sortare e acelaşi ca pentru zona asta. Am vrut să pun însă ceva distanţă între mine şi scrisoare. Când i-am dat drumul în cutia poştală, plicul era umed de la mâinile mele transpirate.
   Totuşi, mi-e rău întruna. Unde mai pui că aseară David mi-a trimis un mesaj. Zicea că vrea să ne întâlnim şi să vorbim. M-am uitat la cuvintele acelea cam o oră, cu capul pulsându-mi de durere, şi în final nu i-am răspuns. Cum adică să vorbim? Să mă ameninţe încă o dată? Era beat, oricum; chiar şi autocorectorul se dăduse bătut în faţa unora dintre greşelile lui de ortografie. Sinceră să fiu, nu vreau să vorbesc cu nici unul dintre ei.
   Adele mi-a scris şi ea nişte aiureli, cum că David s-ar purta altfel şi că poate ea a exagerat totul. Pun pariu că-i pare rău că mi-a povestit despre Rob. Pe moment, întotdeauna e grozav să împărtăşeşti un secret, dar pe urmă totul devine o povară – senzaţia aceea iritantă că ai dezlănţuit ceva ce nu mai poţi opri şi că acum altcineva deţine puterea asupra viitorului tău. De asta am urât mereu secretele. E imposibil să le păstrezi pentru tine. Nu-mi place deloc că-i ştiu secretele lui Sophie; mi-e tot timpul teamă că într-o zi, cu prea mult vin la bord, o să-mi scape ceva de faţă cu Jay. Acum, sunt prinsă într-o plasă de secrete, iar pe ale lui Adele le-am luat asupra mea. O să se supere fiindcă am trimis scrisoarea aia, şi n-aş putea s-o învinovăţesc. Dar ce altceva puteam să fac?
   Până la urmă, am schimbat subiectul, trecând la vise. I-am spus cât de bizar a fost să simt că parcă mi-am ieşit din corp când am trecut de uşa a doua. Mi s-a părut un subiect mai inofensiv decât ciudăţenia lor de căsnicie şi posibilitatea, foarte reală, ca David să fie un criminal.
   Capul încă mă supără, cu o durere surdă pe care n-o pot ignora, şi nici măcar ieşirea la aer, când m-am dus să-l iau pe Adam de la o petrecere aniversară organizată la centrul comunitar nu reuşeşte să-mi alunge starea de greaţă. Nici măcar nu pot să spun că am dormit.
   Mă întind în pat extenuată, dar de îndată ce sting lumina în cameră, cea din mintea mea se aprinde. Cred că aş fi preferat spaimele nocturne, în locul insomniei totale. Ca atunci când viaţa era mai simplă. Atunci, înainte de tipul de la bar.
   Adam e sătul de la atâtea sendvişuri şi dulciuri, aşa că punem bucata de tort împachetată în frigider pentru mai târziu, iar el dă fuga în camera lui să studieze conţinutul pungii cu daruri ridicol de scumpe. Nici măcar nu vreau să văd ce e înăuntru; în curând se apropie şi ziua lui de naştere, şi va fi rândul meu să cheltuiesc bani pe care nu mi-i permit pe nimicuri scumpe pentru copii care nu au nevoie de ele. Dar gândul e nedrept. Mă va ajuta şi Ian.
   Când vine vorba despre Adam, e foarte generos, dar acum sunt obosită şi stresată şi vreau ca totul să se mai liniştească puţin.
   - Mă doare capul, îi spun când deschid uşa dormitorului lui. Mă duc să mă culc puţin. Te descurci singur?
   El zâmbeşte şi încuviinţează, azi e din nou băieţelul meu perfect, şi îmi amintesc ce norocoasă sunt că îl am.
   - Să mă trezeşti dacă vrei ceva.
   Sunt sigură că n-o să pot dormi, dar nu-mi doresc decât să trag draperia, să stau întinsă în întuneric şi să-mi treacă durerea asta de cap. Iau două pastile şi mă duc în camera mea, îmi pun cu încântare capul pe perna rece şi oftez din toţi rărunchii. O jumătate de oră de linişte e tot ce-mi trebuie. Durerea de cap e atât de puternică, încât nici nu pot gândi cum trebuie, şi mă concentrez asupra respiraţiei. Inima şi capul îmi bubuie la unison, ca doi amanţi înfierbântaţi.
   Încerc să-mi detensionez umerii, mâinile şi picioarele, aşa cum te învaţă în filmuleţele alea plictisitoare despre yoga. Dau afară tot aerul din piept şi-mi eliberez mintea tot mai mult la fiecare respiraţie. Durerea scade abia perceptibil pe măsură ce mă relaxez şi îmi simt braţele grele pe lângă corp, de parcă s-ar cufunda în patul de sub mine. Să evadez pentru un timp. De asta am nevoie.
   De data asta, abia dacă zăresc uşa, atât de repede apare. O străfulgerare argintie. Dâre de lumină şi apoi...
   ... mă uit în jos, la mine însămi. Gura mi-e întredeschisă. Ochii, închişi. Dacă încă respir adânc, nu se vede. Par moartă. Goală pe dinăuntru.
   Sunt goală pe dinăuntru. Gândul e ca o apă rece care curge acum prin mine – orice înseamnă acest mine. Eu sunt aici, sus. Ăla e doar... un corp. O maşinărie. Maşinăria mea. Dar nu e nimeni la comenzi. Nu e nimeni acasă.
   Plutesc pentru o clipă, opunându-mă panicii de data trecută. Nu mă mai doare capul. Nu am nicio senzaţie – nici braţe, nici picioare, nici încordare, nici răsuflare. Poate că e doar un vis. Un alt fel de vis. Ceva este, în orice caz. Mă apropii de corpul meu şi simt imediat atracţia lui, aşa că mă forţez să mă opresc. Pot să mă duc înapoi în el dacă vreau... Dar oare chiar vreau?
   Pot să văd stratul de praf de pe marginea de sus a lustrei, uitat neşters, gros şi cenuşiu. Mă trag puţin înapoi, spre uşă, deşi mi-e groază să-mi pierd trupul din vedere, de parcă m-aş putea rătăci de el complet. În oglindă zăresc imaginea trupului meu, sinistru de imobil, însă eu nu am nici o reflexie. Eu şi contele Dracula!
   Ar trebui să fiu îngrozită, dar totul mi se pare atât de ireal, încât simt un straniu amuzament.
   Iar acum, că frica dispare, am o altă senzaţie. De libertate. De eliberare. Sunt uşoară, lipsită de orice greutate. Aproape că mă duc în camera lui Adam, dar mă tem că, cine ştie cum, mă va vedea. Şi atunci, unde să mă duc? Cât de departe pot să mă duc?
   Alături. Apartamentul Laurei. Mă aştept oarecum să mă pomenesc acolo într-o fracţiune de secundă, ca un soi de zână care-şi flutură bagheta magică, şi totuşi nu se întâmplă nimic. Mă concentrez mai intens. Simt apartamentul Laurei. În integralitatea lui. Televizorul supradimensionat care ocupă aproape un perete întreg. Canapeaua oribilă din piele sintetică roz pe care ar trebui s-o detest, dar care mă face să zâmbesc. Covorul crem, aşa cum poţi să-ţi pui în casă doar dacă n-ai copii mici. Canapeaua şi covorul – schema ei de culori pastelate.
   Îmi pun în minte să mă duc acolo. Şi o clipă mai târziu, ca împinsă de o pală de vânt, sunt acolo.
   Laura stă pe canapea, în blugi şi cu un hanorac verde, şi se uită la televizor. Un episod în reluare din Prietenii tăi. Rupe o tabletă de ciocolată cu fructe şi alune şi mănâncă o bucată. Are alături o cană de cafea, o cană cu floricele drăguţe. Aştept să mă observe, să se uite la mine şocată şi să mă întrebe cum naiba am intrat în casa ei, dar nu mă vede. Stau chiar în faţa ei, dar tot degeaba. Îmi vine să râd.
   Chestia asta e o nebunie. Poate că eu am înnebunit. Poate că David ar trebui să-mi dea mie unele dintre pastilele cu care o îndoapă pe Adele.
   David şi Adele. Bucătăria lor. Aş putea să mă duc atât de departe?
   Mă concentrez şi pentru o clipă, când îmi imaginez blatul din granit şi gresia scumpă, calendarul nefolosit agăţat discret pe perete dincolo de frigider, ca să nu tulbure liniile armonioase ale încăperii, simt ceva schimbându-se, adierea iscată ca să mă poarte acolo, dar nu se întâmplă nimic.
   În centrul acestui straniu eu invizibil pare să fie prins capătul unui elastic întins. Încerc din nou, dar nu pot să merg mai departe, ca şi când corpul meu mă trage înapoi. Mă deplasez mai precaut de data asta, în bucătăria Laurei, unde văd vasele nespălate pe blat – nu prea multe, dar suficiente ca să sugereze că are o zi de leneveală –, iar pe urmă trec prin uşă, pe culoarul dintre apartamentele noastre. Nu simt nici o schimbare de temperatură, deşi era rece afară când l-am luat pe Adam de la petrecere.
   „Nu simţi fiindcă de fapt nu eşti aici“, îmi spun. „Tocmai ai trecut printr-o uşă.“
   E o senzaţie extraordinară, ca şi când am lăsat în urmă toate grijile şi temerile, şi sunt complet liberă. Fără hormoni, fără oboseală, fără chimicale care să-mi regleze starea de spirit; doar eu – ce-o mai fi însemnând şi asta.
   Încerc încă o dată să mă duc la Adele acasă şi să mă asigur că e bine, şi cu toate că acum ajung până la capătul culoarului, mai departe nu pot merge. Simt elasticul întins până la limita de rupere, trăgându-mă încet înapoi, în ciuda rezistenţei pe care o opun. Mă întorc spre uşa apartamentului meu, savurând înălţimea la care sunt şi faptul că aproape zbor, şi în clipa următoare sunt în casă.
   - Mami!
   Îl aud înainte să-l văd.
   La mine în dormitor, Adam e lângă patul meu şi mă trage de braţ, ţinând în mână telefonul mobil.
   - Mami, trezeşte-te! Trezeşte-te!
   Aproape că îi dau lacrimile în timp ce mă zgâlţâie. Capul mi-a alunecat într-o parte, iar mâna mi-e moartă între degetele lui. De când stă oare aici? Cât timp am lipsit? Zece minute, cel mult, dar suficient ca băieţelul meu să se sperie încercând să mă trezească. Mă afectează văzându-l atât de necăjit, intru în panică şi...
   ... mă ridic în capul oaselor trăgând o gură mare de aer în piept, şi deschid ochii. Simt dintr-odată greutatea fiecărei celule din corp, iar inima îmi bubuie ca un baros din cauza şocului.
   Adam s-a tras câţiva paşi înapoi şi mă întind spre el, cu mâinile îngheţate.
   - Mami-i aici, repet iar şi iar, odată ce lumea şi trupul meu şi-au revenit la normal. Mami-i aici.
   - Nu puteam să te trezesc, bâiguie el cu faţa lipită de umărul meu.
   Lumea lui sigură şi ferită a suferit o fisură, o cvasimoarte pe care n-o înţelege.
   - Dar nu te trezeai! Şi suna telefonul. E o doamnă.
   - E în regulă, murmur. Mami-i aici.
   Nu ştiu pe cine încerc să conving, pe el sau pe mine însămi. Sunt uşor ameţită când mă refamiliarizez cu greutatea propriilor membre şi, cu toate că buza de jos încă îi tremură puţin, îmi întinde telefonul. Îl iau.
   - Alo?
   - Louise?
   E Adele. Vocea îmi răsună delicat în ureche, dar mă readuce în prezent. Adele nu mă sună niciodată.
   Adam încă mă priveşte, aproape nevenindu-i să creadă că sunt vie şi nevătămată, iar eu îi zâmbesc şi-i şoptesc să-şi ia un suc şi să se uite la desene animate. E un băieţel cuminte şi face întocmai cum i se spune, deşi încă e nesigur.
   - Eşti bine? o întreb pe Adele.
   Tremur, îngheţată din cauza nemişcării.
   - Voiam... Ei bine, voiam să uiţi tot ce ţi-am spus ieri. A fost o prostie. Nişte idei ridicole. Scoateţi-le din minte.
   Are un ton mai rece, tonul cuiva care regretă că a destăinuit un secret şi acum vrea să ia puţină distanţă.
   - Mie nu mi s-a părut o prostie.
   Mă gândesc la scrisoarea pe care am pus-o în cutia poştală şi stomacul mi se strânge cu un sentiment de culpabilitate. Nu pot să-i povestesc despre asta.
   - Dar a fost, replică ea tăios, aşa cum n-am mai auzit-o niciodată până acum. Îmi pare rău că te-am implicat în problemele mele de cuplu. Dar, sincer, sunt bine. M-aş bucura dacă n-ai mai pomeni niciodată despre asta.
   - S-a întâmplat ceva?
   Parcă nu e ea. Nici măcar nu vorbeşte ca ea. Întotdeauna a fost blândă şi delicată. Oare s-au certat? O fi ameninţat-o el?
   - Nu s-a întâmplat nimic. Doar că uneori mă las prea mult purtată de fantezie.
   - Dosarul lui despre tine nu e o fantezie.
   Aproape că m-am răstit la ea. Încă sunt puţin dezorientată după ceea ce mi s-a întâmplat, şi pentru prima dată am impresia că e puţin patetică.
   - Şi cum rămâne cu Rob? întreb apoi.
   - Nu te mai gândi la Rob. Nu te mai gândi la nimic din toate astea.
   Şi închide, fără să-mi spună măcar la revedere. Ar trebui să mă simt jignită sau furioasă, dar nu mă simt aşa. Poate doar confuză. 
   Să-i fi făcut David ceva?
   Mă uit câteva clipe la telefon. Ce-aş fi văzut, dacă aş fi ajuns în casa ei, nu doar până în apartamentul de alături? O ceartă? Ameninţări? Lacrimi? Stând aici, ideea de a zbura acolo, nevăzută, pare nebunească. Chiar m-am dus în apartamentul Laurei? În timp ce eram încă în patul meu? Cum e posibil aşa ceva?
   Adam e în camera lui, părând mai mititel decât de obicei, şi necăjit, jucându-se pe pat cu dinozaurii din plastic, fără prea mare tragere de inimă.
   - De ce nu te-ai trezit? mă întreabă. Te-am scuturat mult de tot.
   - Acum sunt trează!
   Zâmbesc larg şi mă prefac că n-a fost nimic, dar îmi jur să nu se mai întâmple aşa ceva – orice ar fi – cât timp el e în casă. Durerea de cap mi-a dispărut; îmi dau seama de asta când mă duc să-i aduc nişte suc şi-i spun că o să ne uităm împreună la desene animate.
   Nu mai sunt tensionată, nici măcar după telefonul lui Adele.
  Scrisoarea am trimis-o. Nu mai am cum s-o iau înapoi. Şi mă simt chiar uşurată fiindcă a fost rece cu mine. Poate că asta e pauza de care aveam nevoie ca să-mi pun viaţa pe vechiul făgaş, şi, dacă, în ciuda tuturor probabilităţilor, poliţia va verifica totuşi proprietatea, o să mă pot simţi mai puţin vinovată. Sunt perfect trează şi prezentă pentru prima dată de mult timp, de parcă faptul că mi-am părăsit trupul i-a dat timpul necesar să se repare fără să-şi facă griji pentru cea care-l „locuieşte“.
   Asta am făcut oare? Chiar? Mi-am părăsit trupul? Ideea în sine e smintită. Dar nu e prima dată când s-a întâmplat. Acum ştiu asta. 
   A mai fost atunci, în dormitorul lui Adam. Şi când am plutit deasupra mea. Iar acum e a treia oară. De fiecare dată, prin uşa argintie. Dar e ceva real sau am visat?
   Când încep desenele animate, ies din apartament şi bat la uşa Laurei, cu mâinile tremurând. Chestia asta e nebunească. Eu însămi sunt nebună.
   - Bună! mă salută; e îmbrăcată în blugi şi hanorac verde. Ce s-a întâmplat?
   Mă holbez o clipă la ea, iar ea se încruntă.
   - Ai păţit ceva?
   - Nu.
   Mă forţez să zâmbesc.
   - Mă întrebam dacă pot să mă uit puţin la televizorul tău. I-am promis de o veşnicie lui Adam că o să luăm unul mai mare, şi caut pe Argos on-line, dar nu mă pricep deloc să vizualizez dimensiunile într-o încăpere. Nu durează decât o secundă. Îmi pare rău să te deranjez.
   - Nicio problemă, dar nu lua în seamă dezordinea.
   Intru şi o urmez în apartament. Sunt farfurii pe blatul din bucătărie, exact aşa cum le-am văzut, cu resturi de pâine prăjită sau de sendviş cu şuncă într-una dintre ele.
   - Al meu e de fapt prea mare pentru camera asta, îmi spune, dar mie-mi place. Are ecran de 115 centimetri, ceea ce înseamnă că pot să mă uit fără să-mi pun ochelarii.
   Râde şi râd şi eu cu ea, deşi nu prea ascult ce spune. Ciocolata cu fructe şi alune e pe braţul canapelei. Cana de cafea cu floricele e pe masă. Iar la televizor rulează un episod din Prietenii tăi.
   - Mulţumesc, murmur. Mi-ai fost de mare ajutor.
   - Nicio problemă, oricând ai nevoie.
   Încearcă să-mi vorbească despre dragoste şi să mă întrebe dacă se anunţă ceva la orizont în sensul ăsta, însă abia aştept să ies.
   Gândurile îmi roiesc frenetic, iar de telefonul lui Adele aproape că am uitat. Deci, chiar am fost aici. Chiar am văzut-o. Aşa cum am fost în camera lui Adam în noaptea în care şi-a vărsat paharul cu apă.
   Mă întorc pe canapea, iar el mi se cuibăreşte la piept, încă afectat de ecourile spaimei pe care a tras-o când nu m-a putut trezi, şi mă uit la desene animate împreună cu el. Cum e posibil ceea ce am făcut?

   Abia mai târziu, când sunt în patul meu, singură pe întuneric, îmi vine în minte un gând teribil. Unul ale cărui perspective îmi dau frisoane.
   Adam n-a putut să mă trezească. Deşi mi-a scuturat braţele îngheţate. A crezut că s-a întâmplat ceva rău. Eu m-am ridicat brusc în capul oaselor, cu răsuflarea tăiată, când m-am trezit. N-a fost deloc o trezire firească.
   Exact aşa cum s-a întâmplat când am încercat eu s-o trezesc pe Adele.
   Deci, a minţit cu privire la a doua uşă.

48. ADELE

   Sigur că adevărata dragoste nu e niciodată simplă. Ştiu asta mai bine decât oricine. Şi totuşi, cred în ea, sincer cred, chiar şi după toate câte s-au întâmplat. Uneori adevărata dragoste are nevoie de o mână de ajutor.
   Iar eu m-am priceput întotdeauna s-o ofer.

49. LOUISE

   La 9 şi jumătate, luni, l-am lăsat deja pe Adam la grădiniţă şi aştept trenul spre Blackheath.
   Ar trebui să fiu extenuată – abia dacă am dormit de sâmbătă până acum –, dar creierul îmi zumzăie de întrebări şi îndoieli. Dacă Adele a minţit când a spus că n-a văzut niciodată a doua uşă, înseamnă că totul se schimbă. Ce alte minciuni o mai fi spus?
   Două întrebări mă frământă mai cu seamă când mă aşez în tren la fereastră, cu spatele ţeapăn de încordare, pigulindu-mi cu nervozitate pieliţele de la unghii. Dacă Adele a atins deja a doua uşă şi îşi poate părăsi corpul, cât de departe poate ajunge oare şi cât ştie? Întrebarea îmi revine iar şi iar în minte, în ritmul monoton al trenului care traversează London Bridge.
   Sigur că întrebarea mai importantă e ce ştie despre mine şi David.
   Ştie ceva? Dacă da, înseamnă că... Mi se face rău când iau în considerare ipoteza. Nu pot să accept că tot ce-am crezut până acum ar putea fi greşit. Cât de proastă am fost! Ce-am făcut?
   Scrisoarea! Toate detaliile pe care le-am scris în ea despre Rob, David şi Adele, punând toată vinovăţia pe umerii lui. Doamne, ar putea ieşi ceva oribil de aici! Mă gândesc la Sophie, când am stat amândouă pe balcon. Cum a zis? „Fragilă? Sau ţicnită? Dar dacă are, într-adevăr, o doagă lipsă?“ Oh, Doamne, oh, Doamne, oh, Doamne!
   În loc să caut cafenele în Blackheath - oricum, probabil că puţine au site pe internet - m-am uitat după psihiatri şi am găsit numai 3: un mic val de uşurare într-un tsunami de panică. Chiar dacă ar fi existat 50, tot aş fi căutat până când aş fi găsit-o pe Marianne, ca să vorbesc cu ea. Trebuie să ştiu ce s-a întâmplat între ea şi David şi între ea şi Adele. Notiţele din dosarul lui erau foarte vagi. „Marianne nu depune plângere“ - plângere împotriva cui? A lui sau a ei? Şi pentru ce?
   Am avut nevoie să-mi adun întreaga voinţă ca să nu-mi cumpăr un pachet de Marlboro Lights din gară. De ce să mă reapuc eu de fumat din cauza lor?! N-o să le dau satisfacţia asta. Lor! Acum nu mai pot avea încredere în nici unul din ei. Iţele din jurul meu s-au transformat parcă în sârmă ghimpată.
   Dar poate că mă panichez degeaba. Poate că David e, într-adevăr, personajul negativ în toate astea, aşa cum l-a zugrăvit Adele. Poate că ea n-a ajuns la a doua uşă şi, chiar dacă a ajuns, poate că tot nu ştie nimic. Poate că, la fel ca mine, nici ea nu poate merge foarte departe. E posibil să fi spus deci adevărul.
   Ideea îmi pare însă lipsită de substanţă. Îmi revin în minte mâna ei rece şi icnetul gâfâit cu care s-a trezit atunci, pe fotoliul din biroul lui David. Dacă nu poate ajunge prea departe, de ce să se mai sinchisească de uşa a doua? Nu-mi pot închipui că mi-aş petrece ore întregi urmărind-o pe Laura fără să reuşesc să trec dincolo de capătul aleii. Ar fi prea ciudat. Şi plictisitor, mai ales că până şi prima uşă îţi permite să visezi tot ce vrei.
   Trecuse de uşa a doua în ziua în care am găsit-o în biroul lui David. Sunt convinsă. Dar unde era? La ce se uita? Şi de ce m-a minţit în privinţa asta? Bat nervoasă cu piciorul în podea până când trenul opreşte în sfârşit în Blackheath şi mă năpustesc afară din vagon de parcă aş încerca să fug de mine însămi.
   Străbat cu paşi repezi străzile suburbiei, murmurând scuze în timp ce-mi croiesc drum printre cărucioare şi trecători, fără să încetinesc însă. Sunt multe restaurante şi cafenele în zonă, dar îmi concentrez eforturile pe cele aflate în apropierea unor clinici. Dacă m-aş mai fi putut conecta la serverul de la cabinet, probabil că aş fi aflat la ce clinică a lucrat David anterior, însă el mi-a blocat posibilitatea asta şi, chiar dacă mi-a spus cineva la un moment dat, între timp am uitat.
   Intru într-un local şi comand un sendviş cu şuncă pe care nu-l vreau şi, când aflu că nu lucrează acolo nici o Marianne, îl arunc în coşul de gunoi de afară şi plec mai departe. Urmează două cafele la pachet, dar tot nu dau de Marianne. Îmi vine să plâng de frustrare, deşi abia dacă am ajuns aici de o oră. Dar nu mai am răbdare.
   Într-un târziu, o găsesc. O cafenea-ceainărie mică şi desuetă, dar mai degrabă plăcută decât insipidă, pe o alee pietruită lăturalnică, pe care nici n-ai observa-o dacă n-ai şti că e acolo. Înţeleg de ce venea David aici. Are un aer primitor. Prietenos. Îmi dau seama că acesta e locul înainte chiar să păşesc înăuntru. Îl simt. La fel cum nu am nicio îndoială, când o zăresc pe tânăra de la tejghea, că voi primi un răspuns afirmativ la întrebarea dacă ea e Marianne.
   Am dreptate. E puţin mai în vârstă decât mine, spre 40 de ani, poate, şi are pielea bronzată, asprită, a cuiva care îşi face vacanţele la soare de 3 sau 4 ori pe an şi care obişnuieşte să se relaxeze pe marginea piscinei. E atrăgătoare fără să fie frumoasă şi nu poartă verighetă. Are o privire blândă, îmi dau seama de asta din primele momente.
   - Trebuie neapărat să vorbesc cu tine, îi spun şi simt cum mă înroşesc la faţă. Despre David şi Adele Martin. Cred că i-ai cunoscut.
   Cafeneaua e aproape goală – doar un cuplu mai vârstnic într-un colţ, cu un mic dejun copios în faţă şi cu ziarele alături, şi un om de afaceri care bea o cafea şi lucrează pe laptop în alt colţ. Deci, nu se poate sustrage pretextând că e ocupată.
   O văd crispându-se.
   - Nu am nimic de spus despre ei.
   Blândeţea i-a dispărut din privire, lăsând în loc reticenţă, durere şi mânia stârnită de cineva care încearcă să readucă la suprafaţă amintiri ce se vor uitate.
   - Te rog, insist. N-aş fi bătut atâta drum ca să te caut dacă n-ar fi fost ceva important.
   Sper că vede disperarea din ochii mei. Ca de la o femeie la alta. Ca de la o victimă la alta.
   O vede. După o clipă de ezitare, oftează prelung şi-mi spune:
   - Aşază-te undeva. Ceai sau cafea?
   Aleg o masă la fereastră, iar ea mi se alătură, aducând două căni de ceai. Încep să bâigui o explicaţie, să-i povestesc de ce am venit până aici, de ce am nevoie să aflu varianta ei, însă mă întrerupe.
   - O să-ţi spun ce s-a întâmplat, dar nu vreau să ştiu nimic despre ei. Despre ea. Bine?
   Încuviinţez. Despre ea. Despre Adele. Oh, Doamne, oh, Doamne, oh, Doamne!
   - N-a fost niciodată ceva serios între noi, între mine şi David. În primul rând, el era prea tânăr, un tip drăguţ şi serios. Venea devreme dimineaţa, lua o cafea, se aşeza şi se uita pe geam, afară. Întotdeauna mi se părea că are un aer trist, şi nu-mi place să văd oameni trişti, aşa că am început să vorbesc cu el. Iniţial nu prea mult, doar fleacuri, dar treptat am început să ne spunem mai multe, iar el era simpatic şi plăcut. Eu divorţasem recent, încă nu-mi revenisem, şi conversaţiile cu el erau ca un fel de terapie gratuită, adaugă Marianne cu un zâmbet aproape nostalgic, după care continuă: Glumeam în privinţa asta. Că îl plăteam cu cafea. Mă rog, aşa stăteau lucrurile. A venit şi ea o dată sau de două ori, înainte să ştiu cine era. Chiar la început. M-a frapat frumuseţea ei. Genul de femeie pe care n-o uiţi.
   - Ca o vedetă de cinema, murmur, iar ea încuviinţează.
   - Exact. Aproape prea frumoasă. Nu ştiam că e soţia lui. Nu mi-a spus. Stătea doar şi bea ceai de mentă, studiind localul. Ceea ce-mi dădea un sentiment de disconfort, ca şi când aş fi fost evaluată de comisia pentru sănătate. Dar asta s-a întâmplat doar la început; pe urmă n-a mai venit. Nu aici, în orice caz.
   Totul pare cât se poate de nevinovat, nu-mi pot imagina ce s-a petrecut pe urmă. În ciuda situaţiei, inima îmi bate mai repede, bucuroasă că n-a existat între ei nimic amoros. Că David n-a făcut şi înainte ce-a făcut cu mine. Adele s-a înşelat – în privinţa asta, cel puţin. Mie Marianne îmi inspiră încredere. N-are niciun motiv să mă mintă.
   - Şi ce s-a întâmplat?
   - A început să fie puţin mai deschis faţă de mine. O fi el psihiatrul, dar când lucrezi în branşa mea atâta vreme, începi să cunoşti oamenii. Am zis că a devenit mai deschis, însă vorbea mai degrabă ocolind lucrurile concrete, dacă înţelegi la ce mă refer. I-am spus că, dincolo de exteriorul lui mucalit, întotdeauna mi s-a părut că e puţin trist, şi am vorbit despre dragoste. M-a întrebat la un moment dat dacă e posibil să iubeşti pe cineva atât de mult încât să devii o vreme complet orb la adevărata lui fire, şi i-am răspuns că, în esenţă, exact asta e dragostea. Să vezi doar ce e bun în celălalt. Şi că dragostea e ea însăşi un fel de nebunie, fiindcă eu trebuie să fost complet smintită să rămân împreună cu John atâta timp.
   - Cred că tu ar trebui să fii psihiatru, zic eu.
   Am început să ne apropiem una de alta. Un grup de sprijin format din noi două.
   - După asta a început să vină cu o jumătate de oră înainte să deschid cafeneaua, şi pregăteam micul dejun pentru amândoi. L-am mai iscodit puţin şi, până la urmă, mi-a spus într-o zi că făcuse, cu mult timp în urmă, ceva rău. Pe atunci crezuse că aşa o protejează pe femeia pe care o iubea, dar fapta aceea stătuse mereu între ei doi şi, după o vreme, el începuse să suspecteze că era ceva foarte în neregulă cu ea; nu era deloc aşa cum îşi închipuise el că e. Ar fi vrut s-o părăsească, însă ea îl ameninţa mereu cu fapta aceea pe care o făcuse. Ca să-l păstreze. Şi zicea că l-ar distruge.
   Se uită pe fereastră, ferindu-şi ochii de mine, şi ştiu că s-a întors cu mintea în trecut, la momentele acelea pe care le evocă.
   - I-am spus că întotdeauna e mai bine să admiţi adevărul decât să-l ţii ascuns şi că ar trebui să-şi asume răul făcut, orice ar fi fost. A zis că s-a gândit şi el mult la asta. Că la altceva nici nu se mai putea gândi. Dar că-i era teamă că, dacă şi-ar fi recunoscut fapta şi ar fi ajuns la închisoare, nu mai era nimeni care s-o împiedice pe ea să facă rău şi altcuiva.
   Inima îmi bate nebuneşte şi abia dacă simt cana fierbinte între palme.
   - Ţi-a spus vreodată care era fapta aceea rea pe care o făcuse?
   Rob. Trebuie să fi avut legătură cu Rob. Sunt sigură de asta. Ea clatină din cap.
   - Nu. Dar am rămas cu impresia că a fost ceva grav. Poate că până la urmă mi-ar fi spus, numai că la un moment dat şi-a făcut ea apariţia.
   - Adele?
   Schiţează o grimasă la auzul numelui, dar încuviinţează.
   - A venit la mine acasă. Probabil că m-a urmărit într-o zi de la cafenea. Mi-a zis să nu mă amestec în căsnicia ei. Că nu-l pot avea pe David, că el îi aparţine. Am fost şocată şi am încercat să-i spun că nu e nimic între noi, că după ce m-a înşelat soţul meu, nu i-aş face aşa ceva altei femei, dar n-a vrut să mă asculte. Era furioasă. Furibundă.
   „Nu i-aş face aşa ceva altei femei.“ Marianne e un om mai bun decât mine. E rândul meu să-mi feresc privirea, deşi ascult concentrată, sorbindu-i fiecare cuvânt, iar ea continuă, fără să-şi dea seama de sentimentul meu de vinovăţie.
   - Mi-a cerut să nu mai vorbesc cu el. Să nu-i mai dau sfaturi, dacă vreau să-mi fie bine. Că el n-o va părăsi, că o iubeşte şi că ceea ce se întâmplase în trecut îi privea doar pe ei şi pe nimeni altcineva. M-am simţit oribil, adaugă Marianne luând o înghiţitură de ceai. Umilită, deşi nu greşisem cu nimic. I-am explicat că eram doar prieteni, atâta tot. Ea a replicat că sunt o babă acră, doar cu o pisică să-mi ţină de urât, şi că niciun bărbat nu s-ar uita la mine. Mi s-a părut o insultă atât de copilărească, încât am izbucnit în râs. Din cauza şocului, cred, dar am râs. Asta a fost, probabil, greşeala mea.
   - I-ai povestit lui David?
   - Nu. Sinceră să fiu, m-am mirat când l-am văzut a doua zi dimineaţă apărând la cafenea. Crezusem că îi povestise despre conversaţiile noastre, fiindcă altfel de unde ar fi putut ea să ştie despre ele?
   Chiar aşa, de unde? „Cât de departe poţi ajunge tu, Adele?“ Mi-o şi imaginez plutind deasupra lor, invizibilă, în timp ce ei vorbeau.
   Cât de furioasă trebuie să fi fost! Imaginea mă duce imediat cu gândul la alta: ea plutind deasupra patului meu, privindu-mă cum i-o trag bărbatului ei. Oh, Doamne!
   - Dar s-a purtat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Părea obosit, da. Nefericit, da. Mahmur, poate. Dar în niciun caz nu avea aerul că i-ar fi povestit soţiei despre conversaţiile noastre. Am manevrat discuţia în aşa fel încât să-i spun că ar trebui să stea de vorbă cu ea despre problemele pe care le au, dar a zis că au depăşit cu mult faza asta şi că ea n-ar înţelege niciodată. Sigur că nu mă simţeam deloc în largul meu, aşa că am fost sinceră cu el. I-am spus că nu vreau să mai discute cu mine despre toate astea, dar că, dacă e nefericit, s-o părăsească, oricare ar fi consecinţele. Deja şocul stârnit de vizita ei trecuse, iar acum eram furioasă. Era o scorpie. Genul de femeie pe care nimic n-o putea mulţumi. Şi că lui i-ar fi mai bine fără ea.
   Îmi place femeia asta. Vorbeşte pe faţă. Mă îndoiesc că are secrete, că alţii îi împărtăşesc secretele lor ori că s-ar pricepe să le păstreze.
   Aş vrea să fiu şi eu aşa. Deschisă.
   - Ce n-am înţeles însă, continuă ea pe un ton scăzut, e faptul că eu aveam să suport consecinţele. Sau mai bine zis Charlie.
   Văzându-mi expresia nedumerită adaugă:
   - Motanul meu. L-a omorât.
   Simt că se învârte pământul cu mine. O altă pisică moartă.
   Coincidenţă? Gândurile mele par să semene cu notiţele lui David.
   David, despre care Adele a zis că i-a omorât pisica, iar eu am crezut-o. „Oh, Louise, ce proastă ai fost!“
   - Cum? reuşesc să îngaim.
   - Într-o seară, Charlie n-a mai venit acasă şi am început să-mi fac griji. Avea 15 ani şi de mult nu mai vâna şoareci pe care să mi-i aducă. De obicei dormea pe canapea cât eram eu la lucru, iar apoi dormea lângă mine. Deşi nu-mi place să recunosc, ea a avut dreptate într-o privinţă: după divorţ, Charlie mi-a cam fost singura companie. E greu să te obişnuieşti cu singurătatea după ce ai fost parte dintr-un cuplu.
   Ştiu bine la ce se referă. Senzaţia aceea că ai fost lăsat în urmă.
   - Oricum, continuă Marianne, cred că mai întâi l-a otrăvit. Nu atât cât să-l omoare, dar suficient ca să-l înmoaie. Era un mare mâncăcios, foarte prietenos. Venea la oricine, dacă-l îmbia cu o bucăţică de pui. N-am dormit în noaptea aceea, întrebându-mă ce-o fi cu el, iar dimineaţă, când a început să se lumineze, am auzit un miorlăit afară. Un sunet jalnic. Slăbit. Îndurerat. Charlie al meu, cu siguranţă. Îl aveam de când fusese doar un pisoiaş, îi cunoşteam toate tonurile glasului. Am sărit din pat, m-am repezit la fereastră şi am văzut-o. Stătea în drum, cu pisica mea atârnându-i moale în braţe. Iniţial am fost mai mult nedumerită decât speriată. Habar n-aveam ce făcea acolo la o oră atât de matinală, dar primul meu gând a fost că Charlie fusese lovit de o maşină, iar ea îl găsise. Pe urmă i-am văzut faţa. Niciodată nu mai întâlnisem o expresie atât de rece. De lipsită de orice emoţie. „Te-am avertizat“. Asta a fost tot ce-a spus. Încet. Şi foarte calm. Înainte să pot reacţiona – înainte să înţeleg cu adevărat ce se întâmplă – i-a dat drumul din mâini şi, când el a început să se târască spre uşă... a călcat, tare, pe capul lui.
   Mă priveşte în ochi şi văd oroarea amintirii oglindită în ai ei, apoi uşoara mişcare a gâtului când înghite cu greu. De alte amănunte nu mai e nevoie.
   - Doamne, Dumnezeule!
   - Da, confirmă ea trăgând adânc aer în piept şi răsuflând apoi prelung, ca pentru a-şi alunga imaginea din minte. N-am mai văzut niciodată aşa ceva. Un asemenea nivel de furie. Sau de nebunie. Şi nici nu mai vreau să văd vreodată.
   - Ai chemat poliţia?
   - Da, am avut de gând. Dar mai întâi am vrut să vadă David ce-a făcut soţia lui. Era aproape ora la care trebuia să deschid cafeneaua, şi m-am gândit să-i arăt – să-i dau un mic şoc percutant – şi pe urmă să anunţ poliţia. Eram furioasă şi îndurerată, dar mi-era şi frică. Pentru el şi pentru mine. L-am înfăşurat pe bietul Charlie într-o pătură şi l-am luat la cafenea. Nu aveam de gând să lucrez în ziua aia, voiam doar să-l văd pe David şi pe urmă să mă întorc acasă şi să plâng. Ceea ce pare, probabil, ridicol, dat fiind că era doar o pisică.
   - Ba deloc.
   Vorbesc serios şi, întinzându-mă peste masă, îi strâng uşor braţul.
   Ştiu cât de greu e să fii singur, iar eu, cel puţin, îl am pe Adam. Nu pot decât să-mi închipui ce dificil a fost pentru ea.
   - Reacţia lui David a fost interesantă, continuă ea pe un ton meditativ, odată ce a trecut de partea cea mai dureroasă a relatării; poate că vizita mea e un fel de terapie la care nu s-ar fi aşteptat. Atunci nu mi-am dat seama, dar acum, privind în urmă, aşa mi se pare. A fost oripilat, într-adevăr. Şi dezgustat, şi necăjit. Dar nu şocat. Nu poţi mima şocul. Nu credibil, în orice caz. De fapt, cred că a răsuflat uşurat fiindcă ea nu i-a făcut rău decât pisicii. Asta m-a speriat cel mai tare. Sentimentul acela de uşurare al lui. Oare de ce altceva o crede în stare, dacă uciderea unei pisici în felul acela i s-a părut motiv de a răsufla uşurat?
   Mâinile îmi tremură atât de tare, încât mi le ascund sub masă.
   „Oh, Adele! Ce fel de jocuri ai jucat cu mine?“
   - El m-a convins să nu depun plângere. A zis că o cunoaşte bine pe Adele şi că ar fi cuvântul meu împotriva cuvântului ei şi că se pricepe să fie foarte convingătoare. Frumuseţea ei e un atu. Şi a adăugat că nu va trebui să-mi mai fac griji vreodată din cauza ei. Că se va ocupa el de asta. Şi că va face o donaţie către Asociaţia de Protecţie a Pisicilor. Efectiv m-a implorat să nu anunţ poliţia, iar eu eram prea istovită şi prea vulnerabilă emoţional ca să mă mai opun. Nu voiam decât să dispară amândoi din viaţa mea.
   - Deci, n-ai reclamat-o?
   Ea clatină din cap.
   - Nu. Am închis cafeneaua câteva zile şi am stat în casă, plângându-mi pierderea şi tresărind ori de câte ori auzeam soneria, de teamă să nu fie ea. Dar nu s-a mai întors, şi nici pe el nu l-am mai văzut de atunci.
   - Şi asta a fost tot? Au dispărut şi gata?
   - Câteva săptămâni mai târziu am primit pe adresa cafenelei o scrisoare de la David. Zicea că şi-a găsit un nou loc de muncă şi că se mută. Îmi mulţumea pentru prietenia pe care i-am arătat-o şi adăuga că regretă că pentru mine a fost atât de dureroasă şi că nu-şi va ierta niciodată acest lucru. Mi-a venit să vărs citind-o. Am aruncat-o imediat la gunoi. Voiam să uit totul despre ei.
   - Îmi pare rău că ţi-am redeşteptat amintirile. Şi îmi pare rău pentru pisica ta. Dar îţi mulţumesc că ai acceptat să vorbeşti cu mine. Şi pentru că mi-ai spus totul. Mi-ai fost de mare ajutor. Mai mult decât îţi poţi închipui.
   Se ridică de la masă şi eu fac la fel, deşi picioarele îmi tremură.
   - Nu ştiu ce legătură ai cu ei şi nici nu vreau să ştiu. Dar ieşi din viaţa lor. Cât de repede poţi. Sunt amândoi grav tulburaţi şi-ţi vor face rău.
   Încuviinţez şi, cu un zâmbet anemic, ies repede la aer. Lumea de afară pare prea strălucitoare, frunzele prea verzi în copaci, cu contururile bine definite pe fundalul cerului. Trebuie să mă retrag undeva şi să mă gândesc.
   Comand un pahar mare de vin şi mă aşez la o masă în colţ, oarecum ferită de privirile celorlalţi clienţi care umplu treptat localul din Blackheath cu râsete şi conversaţii, înaintea prânzului.
   Abia dacă îi aud. Abia după ce golesc paharul pe jumătate simt cum panica înceţoşată din mintea mea începe să se domolească şi mă văd nevoită să fac faţă adevărului crud.
   Am crezut cu atâta uşurinţă tot ce mi-a spus Adele. Am înghiţit totul. Şi n-au fost decât minciuni. Dintr-odată, toate disputele mele cu David îmi apar într-o altă lumină. Exista şi o nuanţă de frică în mânia lui. Când mi-a zis să stau departe de ei, nu mă ameninţa, ci mă avertiza. Era agresiv ca să mă protejeze. În fond, chiar ţine oare la mine? A vorbit serios când a spus că a început să se îndrăgostească de mine?
   Oh, Doamne, ce proastă am fost, ce proastă! Îmi vine să plâng, iar vinul nu mi-e de ajutor. M-am împrietenit cu o psihopată.
   Împrietenit? Îmi reconsider cuvântul. Nu, n-am fost prietene câtuşi de puţin. Sunt doar o muscă prinsă în pânza ei de păianjen, iar ea s-a jucat cu mine. Dar de ce? Dacă ştie despre mine şi David, de ce nu mi-a făcut rău, pur şi simplu?
   Trebuie să vorbesc cu el. Trebuie să vorbesc cu ea. Dar cât ştie ea oare? Ştie că am venit aici şi am discutat cu Marianne? Şi de ce m-a învăţat trucul cu visele, dacă ştie despre relaţia mea cu David? De ce m-a ajutat aşa?
   Cum n-am nici un răspuns la întrebările astea, mă întorc cu gândul la David. Pastilele, telefoanele, banii... Să fie toate astea metode de a o ţine sub control? De a feri restul lumii de ea? Sau se protejează şi pe el însuşi odată cu ea? Tot n-am idee ce s-a întâmplat cu Rob. David a făcut o greşeală în trecut. Ba nu, nu asta a spus Marianne. A zis că David a făcut ceva rău crezând că astfel o protejează pe femeia pe care o iubea. Şi ceva rău e mai grav decât o greşeală.
   Scot mobilul din geantă, găsesc numărul clinicii şi degetul îmi zăboveşte deasupra tastei de apel. Dacă el l-a ucis pe Rob, iar eu îi mărturisesc despre scrisoarea pe care am trimis-o poliţiei? Ce se va întâmpla? Să am oare încredere în el şi să-i povestesc totul? Inima îmi bate frenetic în timp ce cântăresc ideea în minte. „Încrede-te în instinctul tău. Măcar acum, ai încredere în David. Cu Adele o rezolvi pe urmă.“
   Apăs tasta de apel şi duc telefonul la ureche. Când răspunde Sue, încerc să-mi schimb vocea. Îi spun că mă cheamă Marianne şi că trebuie să vorbesc urgent cu doctorul David Martin. Ea zice să aştept să verifice dacă e liber.
   O să accepte să ne întâlnim. Nu poate să nu accepte.

50. ATUNCI

   - La dracu’, ce-o să mă bucur când o să plec de aici! exclamă Rob, curăţând iritat cartofi şi punându-i într-o oală cu apă rece. Lustruieşte asta, şterge aia, aruncă ailaltă, ascunde asta! E doar un tip oarecare, nu papa de la Roma! continuă el ridicând ochii spre aragaz, unde ea toarnă apă fiartă în cratiţa de pe foc.
   Adele scoate limba la el, iar Rob azvârle spre ea o coajă de cartof.
   - Nu-ţi face griji, o adun eu de pe jos, îi spune ironizând-o iar în glumă.
   - Îmi place ca lucrurile să fie drăguţe. Pentru noi toţi.
   E atât de entuziasmată de faptul că vine David, încât noaptea trecută abia dacă a putut să doarmă, cu toate că s-au afumat rău.
   Rob însă a devenit tot mai agitat în privinţa vizitei, deşi a promis să se poarte frumos. Ea e sigură că e doar emoţionat. Relaţiile cu ceilalţi nu sunt punctul lui forte, şi oricât îi repetă ea că o să-i placă de David, e limpede că tot nu-l poate convinge.
   - Totul o să fie bine, zice el, cu părul negru căzându-i pe obraz când îşi întoarce iar atenţia spre cartofi. Mă rog, dacă n-o să ne otrăveşti cu puiul ăla al tău. Ai grijă să-l ungi bine cu unt.
   Au fost foarte ocupaţi în ultimele 24 de ore. Au curăţat toate resturile traiului lor sălbatic - nu se mai vede nici urmă din mâncarea nesănătoasă, din jointuri şi din tutunul împrăştiat peste tot - iar camerele miros a soluţii de curăţat şi a odorizant de interior. O casă de adulţi, cum se cuvine. Rob a promis chiar să nu pomenească nimic despre droguri şi să nu se afume deloc în weekend. Ea nu crede nici o secundă că nu va trage dintr-un joint când va rămâne singur în camera lui, dar ştie că e suficient de isteţ încât să deschidă fereastra, iar casa e destul de mare pentru ca mirosul să nu ajungă în alte încăperi.
   Când puiul e deja umplut şi pus la cuptor, Adele îşi verifică ceasul – ceasul lui David, care a devenit acum al ei, o legătură permanentă cu el – pentru a mia oară în ziua aceea.
   - Mai e puţin şi ajunge, spune zâmbind larg.
   E fericită şi nu se poate stăpâni. David, David, David! Mintea-i e plină de el.
   - Cred că doar 10 minute, adaugă, iar Rob ricanează:
   - Măi să fie, ce bucurie! Putem să bem ceva acum?
   Ea toarnă vin pentru amândoi, simţindu-se foarte matură, cu friptura la cuptor şi bând din paharele de cristal ale părinţilor ei.
   Probabil că ar fi trebuit să-l aştepte şi pe David, dar puţin alcool îl va ajuta pe Rob să se relaxeze. Se reazemă împreună de chiuvetă, iar ea îşi trece braţul pe după al lui.
   - David e mai reţinut şi mai tăcut la început. Dar să nu interpretezi asta greşit. Aşa e el. Puţin timid. Dar când se relaxează, e foarte simpatic.
   - Simpatic ca mine? întreabă Rob privind-o pieziş, iar ea îi dă un ghiont în coaste.
   - Simpatic altfel. În orice caz, nu mă îndoiesc că o să-l placi. Dacă reuşeşti să treci peste faptul oribil că-şi face griji pentru mine. Adică, ce aiurea din partea lui, după tot ce s-a-ntâmplat!
   - Bine, bine, am priceput. Şi nu-ţi mai face tu griji! Ţi-am zis deja, o să mă port frumos.
   Zâmbesc amândoi, iar ea simte cum braţul lui musculos se mai detensionează puţin.
   - Vino! Hai să-l aşteptăm.
   Îşi iau vinul şi se duc să se aşeze pe treptele late de la intrare. În timp ce Adele priveşte nerăbdătoare în lungul aleii, Rob se sprijină de una dintre coloanele de lângă uşile masive de stejar şi bea. Pare complet în largul lui, ceea ce-i întăreşte ei suspiciunile că e, de fapt, un pachet de nervi.
   Într-un târziu, tăcerea e spartă de huruitul unui motor, iar ea scoate un strigăt şi o rupe la fugă pe aleea de pietriş, ţopăind de bucurie.
   - A venit! A venit!
   E în culmea exaltării. Mica ei familie va fi completă. N-o să-i fie dor de Rob când e cu David şi n-o să-i simtă lipsa lui David când e cu Rob.
   Maşina are nevoie de aproape un minut pentru a ajunge de la poartă până în faţa casei, şi de îndată ce opreşte, Adele e lângă portieră, aşteptând ca David să coboare. Aruncă o privire în spate, spre Rob, şi zâmbeşte, iar de pe trepte el îi răspunde cu un zâmbet palid, de parcă s-ar simţi dintr-odată stingher şi nelalocul lui. Pare mic şi foarte tânăr aşa cum stă acolo, iar ea îşi doreşte să creadă în asigurările ei că totul va fi bine.
   David coboară din maşină, înalt, cu umeri laţi, în tricou şi blugi, cu un pulover subţire, albastru-deschis pe deasupra şi, aşa cum i se întâmplă de fiecare dată, vederea lui îi taie răsuflarea. E un bărbat în toată firea. Bărbatul ei.
   - Bună! o salută el şi o trage aproape, sărutând-o. Mi-a fost dor de tine.
   - Şi mie mi-a fost dor de tine, zice ea, fără să-şi poată şterge zâmbetul de pe faţă, şi-l ia de mână. Vino!
   - Dar am bagaje în maşină.
   - Pot să mai aştepte!
   Îl trage după ea spre casă, unde Rob se mută de pe un picior pe altul, cu umerii aduşi în faţă, de parcă nu şi-ar dori decât ca pământul să se deschidă şi să-l înghită. Ea înţelege perfect. De când sunt prieteni, nu a fost altcineva, doar ea şi el. Pradă unui val brusc de compasiune, dă drumul mâinii lui David şi urcă treptele în fugă spre Rob, luându-l de braţ şi scoţându-l din penumbra uşii.
   - David, el e Rob, cel mai bun prieten al meu. Rob, el e David, logodnicul meu. Vă poruncesc să vă îndrăgiţi imediat unul pe altul.
   Zâmbeşte, pe deplin fericită. Chiar şi cu tot ce s-a întâmplat, chiar şi aici, în casa asta, mai fericită de atât n-ar putea să fie.

   Până la 10 şi jumătate sâmbătă seara, toţi trei au băut prea mult, dar cel puţin atmosfera nu a mai fost chiar atât de încordată ca înainte.
   A fost minunat să-l aibă pe David în braţele şi-n patul ei, şi în ea, noaptea trecută - au râs, şi-au făcut planuri şi s-au amuzat, dar şi-a dat seama că el n-a fost foarte impresionat de Rob.
   - E timid, i-a spus lipindu-se de el pe aşternuturile transpirate.
   - Nu vorbeşte prea mult. E puţin cam ciudat, a replicat David, dând verdictul. Nu-nţeleg ce-ţi place atât de mult la el.
   Dar astăzi a fost altfel, ceea ce o bucură. Când a coborât de dimineaţă în bucătărie, Rob începuse deja să pregătească micul dejun şi, în loc să se holbeze morocănos la David, cum făcuse cu o zi în urmă, se lansase într-o demonstraţie culinară comică, pretinzând că ar fi un bucătar francez pe nume Francois des Oeufs şi stârnind râsul lui David cu spectacolul său, adăugând sare în ouă şi prăjind cârnaţi de parcă ar fi fost maestrul bucătar de la Ritz.
   Apoi i s-a alăturat şi David, asumându-şi rolul unui foarte împiedicat reporter de la BBC dornic să-i afle secretele meseriei, şi totul se transformase numaidecât într-o farsă pe măsură ce fiecare dintre ei se străduia să-l distreze pe celălalt şi pe Adele.
   În timp ce mâncaseră, Rob îl întrebase despre universitate, încercând evident să fie mai prietenos, deşi nu-i fusese la fel de uşor ca atunci când se dăduse în spectacol. David îi răspunsese de fiecare dată şi, cu toate că încă părea oarecum nesigur, micul dejun se dovedise a fi o rampă de lansare.
   După aceea ieşiseră la o plimbare lungă prin pădure, pe lângă puţ, şi totul decursese bine. Ea se simţea bine alături de ei doi - firavul Rob şi David al ei, mare şi puternic. Îşi spusese că e norocoasă să-i aibă. Rob se străduia, clar, şi eforturile lui dădeau rezultate. Rezerva începea să dispară din atitudinea lui David.
   Acum e mulţumită stând în faţa focului aprins, uşor ameţită de la vin. Poate că n-a fost weekendul perfect la care sperase, dar lucrurile se aşază. Amândoi vor s-o protejeze, asta-i tot, şi de aceea sunt reticenţi unul faţă de celălalt. E norocoasă, într-adevăr.
   David se ridică să se ducă la toaletă şi să mai ia o sticlă de vin, ciufulindu-i ei părul în treacăt. Îi place senzaţia degetelor lui şi îi zâmbeşte, urmărindu-l cu privirea când iese. Rob, care şedea tolănit pe covor în faţa ei, se ridică.
   - Cum mă descurc? întreabă el. Mai bine decât ieri?
   Ea îi zâmbeşte. Celălalt bărbat al ei.
   - Eşti perfect. Bravo!
   - Poate că ar trebui să te duci să te culci. Să ne laşi puţin împreună.
   - Ca între băieţi? râde ea.
   - Cam aşa ceva, răspunde el, zâmbind la rândul lui.
   Într-o zi poate că va fi chiar arătos, îşi spune Adele. Când îi vor fi trecut coşurile, când îşi va scoate aparatul dentar şi se va mai îngrăşa puţin. Pare foarte tânăr, în comparaţie cu David.
   - Poate că ne va face bine să vorbim fără să fii şi tu aici. Să nu te simţi jignită!
   - Deloc, replică ea, şi-i vine o idee. Să nu discutaţi despre banii mei, bine? Lui David n-o să-i placă deloc că ţi-am pomenit despre asta. Te rog să nu aduci vorba despre ei.
   A rostit cuvintele în grabă, fiindcă paşii lui David se aud apropiindu-se.
   - Nici prin minte nu mi-ar trece, răspunde Rob, cu privirea pierdută în flăcările din şemineu. Nu m-am gândit la aşa ceva.

51. LOUISE

   Arată ca naiba, dar probabil că nici eu nu sunt mult mai bine. Are ochii injectaţi şi, cu toate că poartă costum, cămaşa îi e boţită. Şi nu s-a ras. Cred că nu-i mai pasă. Pare un cadavru ambulant.
   Privirea îi rătăceşte spre bar.
   - Am comandat cafea, îi spun. Trebuie să avem amândoi capul limpede.
   - Louise, orice ai de gând, orice-ţi închipui tu că ştii despre Marianne... eu n-am timp pentru aşa ceva.
   Stă în picioare lângă masă şi abia dacă se uită la mine.
   - Stai jos, David. Te rog!
   Îi iau mâna într-a mea, blând, dar ferm, şi nu-i dau drumul când încearcă să şi-o tragă. E o senzaţie atât de plăcută să-l ating!
   - Te rog! insist. Trebuie să-ţi spun unele lucruri. Unele lucruri pe care trebuie să le ştii.
   Chelneriţa ne aduce cafeaua fierbinte şi două ceşti, turnând în ele cu un zâmbet vesel, iar politeţea firească a lui David se face simţită, astfel că-i dau drumul la mână ca să se poată aşeza vizavi de mine.
   -Ţi-am spus să stai departe de noi! îmi reproşează după ce chelneriţa pleacă.
   - Ştiu. Şi mai ştiu acum şi că încercai să mă avertizezi, nu să mă ameninţi. Am aflat ce s-a întâmplat cu Marianne. Am fost şi am vorbit cu ea.
   - Dumnezeule, Louise, de ce? De ce-ai făcut aşa ceva?
   Recunosc frica în glasul lui răstit. Acum îl înţeleg cum trebuie, şi sunt copleşită de ruşine.
   - Fiindcă am fost o idioată. Mai rău decât o idioată. Am fost... Nu găsesc cuvântul potrivit. Am fost prostită şi proastă totodată. Am făcut un lucru foarte rău şi trebuie să-ţi vorbesc despre el.
   Acum mă ascultă atent, deşi precaut. Ca o vulpe la vânătoare.
   - Dar mai întâi o să-ţi spun ce ştiu, bine?
   El încuviinţează încet din cap. Îşi dă seama că nu e vorba despre disputa la care se aşteptase, şi are nevoie de un minut pentru a înţelege situaţia. Oare cât a băut azi? De cât are nevoie ca să mai estompeze urâţenia din viaţa lui?
   - Spune!
   - Bun, încep şi trag adânc aer în piept. Cred că soţia ta e nebună, sociopată sau psihopată, sau ceva similar. Cred că-i dai medicamente fiindcă ştii că e nebună. Cred că la început, când ţi-ai dat seama de asta, ai încercat s-o ajuţi, iar acum te străduieşti să-i controlezi pornirile. Cred că de asta telefonezi acasă atât de des, ca s-o verifici. Cred că Adele ştie că am avut o aventură şi s-a împrietenit cu mine ca să mă întoarcă împotriva ta – încă nu-mi dau seama de ce, dar în mod cert s-a jucat cu mine... cu noi amândoi. Ţi-a omorât pisica, aşa cum a omorât-o şi pe a lui Marianne, şi n-ai ce să faci în privinţa asta, fiindcă te are la mână cu ceva şi te ameninţă că va spune poliţiei ce s-a întâmplat cu Rob. Că el e mort şi cadavrul se află încă undeva pe proprietatea ei. Mie mi-a zis că tu l-ai ucis...
   Se apleacă spre mine dând să spună ceva, dar ridic mâinile şi-l opresc.
   - Lasă-mă să termin, îi cer, şi el se retrage înapoi. Mi-a spus că tu l-ai ucis pe Rob, dar eu nu cred asta, adaug şi văd cum ridică ochii spre mine, cu un prim licăr de speranţă în privire. Cred că, indiferent ce s-a întâmplat cu Rob, ea e vinovata, şi poate că ai protejat-o pe urmă fiindcă o iubeai şi fiindcă abia ce-şi pierduse părinţii. Cred că ai făcut o greşeală teribilă, stupidă, iar ea te şantajează cu asta, ca să te păstreze.
   Dintr-odată simt că mă podideşte plânsul şi strâng din dinţi ca să-mi înăbuş lacrimile.
   - A fost teribil din partea mea s-o cred pe ea în detrimentul tău, fiindcă tu ai fost mai reticent. Ar fi trebuit să-mi dau seama. Ar fi trebuit să mă încred în sentimentele mele pentru tine, dar după Ian, am uitat cum să am încredere într-un bărbat şi asta a afectat întreaga mea relaţie cu tine.
   - Şi nu e deloc uşor să ai încredere într-un bărbat care îşi înşală soţia.
   Are un aer ruşinat şi nu vreau să zăbovim asupra acestui subiect.
   Nu acum. Fiindcă nu e important.
   - Când te-ai înfuriat atât de rău şi m-ai ameninţat, ca să mă determini să stau departe de voi, ar fi trebuit să-mi dau seama că încercai doar să mă protejezi de ea. Dar nu mi-am dat. Adele s-a priceput atât de bine să pară fragilă! Şi a ştiut atât de abil să mă atragă de partea ei. Iar mie îmi pare atât de rău că am lăsat-o! exclam, după care mă aplec peste masă, îi iau mâna într-a mea şi continui: Trebuie să-mi spui totul, David. Sunt de partea ta. Am fost o proastă, dar acum chiar am nevoie să aflu de la tine ce se petrece, fiindcă m-am săturat de minciunile ei şi o să-mi pierd minţile dacă n-o să-mi spui adevărul.
   Se holbează mult timp la mine şi sper că vede în ochii mei atât încrederea, cât şi sentimentele pe care le am pentru el.
   - Oricare ar fi adevărul, David. Cred în tine. Dar am nevoie să-mi explici totul. Banii, ce s-a întâmplat cu Rob... Trebuie să ştiu. Fiindcă pe urmă o să-ţi spun şi eu ce lucru rău am făcut, şi probabil că o să mă urăşti pentru asta.
   - N-aş putea niciodată să te urăsc, spune el şi acum chiar simt că încep să plâng.
   În ce harababură m-am implicat! Ne-am implicat. Cum am putut să cred că e un ucigaş? Bea din cafea şi îşi drege glasul, plimbându-şi privirea prin bar. Oare şi el se străduieşte să nu plângă?
   - Spune-mi şi gata, insist.
   Unul din noi trebuie să fie puternic acum, iar aceea sunt eu.
   - Totul e cât se poate de sordid, începe el uitându-se în jos, în ceaşca de cafea, şi am senzaţia că nu-şi va mai ridica privirea decât când buboiul ăsta infectat din el - întreaga poveste - se va sparge şi puroiul va fi eliminat. Întreaga mea viaţă pare sordidă. Dar la început nu a fost aşa. La început a fost... A fost minunat. Doamne, cât o iubeam! Era cea mai frumoasă fată pe care o văzusem în viaţa mea. Dar nu numai atât. Era dulce şi simpatică. Părinţii ei nu erau de acord cu rela ţia noastră. Eu eram băiatul sărac de la ţară, al cărui tată distrusese totul din cauza băuturii, şi eram cu aproape 5 ani mai mare decât ea. O ştiam parcă de când lumea. Obişnuia să se ţină după mine când munceam pământul, în jurul şcolii, povestindu-mi uneori despre coşmarurile ei.
   - Ea era fetiţa căreia i-ai dat cartea despre vise.
   Încuviinţează.
   - Dar n-a ajutat-o prea mult.
   Dacă ar şti el! Din cartea aceea trebuie să fi învăţat Adele despre visele lucide şi despre uşa a doua. Îmi vine să-i spun asta - ar trebui să-i spun - dar vreau să aud mai întâi restul poveştii, înainte să-i distrag atenţia cu ceva atât de greu de crezut.
   - Dar pe măsură ce a crescut... a părut totul... foarte firesc. Ea, o fiinţă diafană, căreia nu-i păsa de mâinile mele aspre şi de tatăl meu de doi bani, mă vedea doar pe mine, aşa cum eram. Şi avea încredere în mine. Dacă n-ar fi fost ea, probabil că n-aş fi reuşit să ajung la medicină. Eram îndrăgostiţi până peste cap. Nici nu pot să-ţi descriu – în felul acela în care iubeşti cu toată fiinţa când eşti tânăr. Şi apoi, adaugă el după o pauză, a fost focul.
   - Şi ai salvat-o. Cicatricele de pe braţ...
   - Da... Da, am salvat-o... Atunci nici măcar n-am simţit arsurile. Îmi amintesc căldura cumplită. Îmi amintesc cum credeam că îmi clocotesc plămânii când respiram, dar în primul rând îmi amintesc cum îmi spuneam că e moartă. Era inconştientă, rece. Din cauza gazelor, a fumului inhalat, nu ştiu. Dar n-o puteam trezi.
   Îmi aduc aminte că şi eu am crezut acelaşi lucru când am încercat s-o trezesc pe Adele. Ce rece îi era mâna. Şi cum o zgâlţâiam. „Oare de când are acces la uşa a doua?“ Mă uit la David şi îi fac semn să povestească mai departe.
   - Ea a pus focul? îl întreb.
   - Nu ştiu. La momentul respectiv nu m-am gândit la aşa ceva, dar de atunci...
   Nu-şi mai continuă fraza. Îmi închipui că s-a întrebat şi el de multe ori.
   - S-a discutat atunci despre incendiere intenţionată. Poliţia a crezut că eu aş fi vinovatul. Şi chiar dacă m-am gândit că poate cineva a pus focul, niciodată nu mi-a trecut prin minte că ea ar putea fi aceea. Vreun angajat nemulţumit, poate – erau destui; Adele era prea tânără ca să-şi dea seama pe deplin de firea părinţilor ei, însă tatăl ei nu şi-a făcut averea fără să calce câţiva oameni în picioare. Dar niciodată nu m-am gândit că ea ar fi pus focul. Aproape că a murit în incendiu. Dacă a fost într-adevăr ea, înseamnă că şi-a asumat un risc uriaş.
   - Cred că-i place să-şi asume riscuri.
   - Poate. Dar a fost distrusă de ceea ce s-a întâmplat. Nu putea să doarmă. Se ofilea pe picioare. Poate că la mijloc era o formă de vinovăţie. Zicea că ar fi trebuit să se trezească. Şi că aşa i-ar fi putut salva.
   Somn. Vise. Era oare Adele acolo când au murit părinţii ei? Să fi pus ea focul şi apoi să trecut de uşa a doua ca să se asigure că va veni David s-o salveze? Sau fumul a împiedicat-o şi a leşinat înainte să poată fugi singură din casă?
   - Şi apoi l-a întâlnit pe Rob? întreb eu. La centrul acela de terapie?
   - La Westlands, da. Chiar l-a plăcut, şi faptul că s-au împrietenit a ajutat-o. Mie ideea nu mi-a convenit la vremea aceea, fiindcă eram de părere că eu trebuia să am grijă de ea, dar încă mă refăceam după arsurile suferite şi, în plus, aveam cursurile la universitate. Adele a insistat să mă întorc – chiar a vorbit cu avocaţii ei, imediat ce-a putut, să se ocupe de finanţele mele, ceea ce mie mi-a displăcut, însă tot aveam de gând să ne căsătorim, aşa că Adele mi-a zis să nu mă port prosteşte. Oricum, întâlnirea cu Rob i-a făcut bine. Am înţeles asta. El era acolo, lângă ea, iar eu, nu. Totuşi, nu-mi plăcea că se drogase, şi cu toate că n-am spus-o niciodată, cred că ea şi-a dat seama de asta. Într-un fel, credeam că prietenia lor se va sfârşi după ce vor pleca de la Westlands, dar Adele l-a invitat să stea o perioadă la ea. Aşa era pe vremea aceea. Voia să-i ajute pe ceilalţi. Sau cel puţin aşa părea.
   - Şi ce s-a întâmplat?
   Rob. Autorul caietului. În sfârşit, voi afla ce s-a întâmplat cu el.
   - Eu l-am întâlnit o singură dată. Ei, m-am dus acolo într-un weekend, deci e mai corect să spun că am stat împreună cu el timp de două zile. Era un băiat slab, plin de coşuri, cu aparat dentar. Nimic deosebit. Nu ştiu la ce mă aşteptam totuşi. La mai multă charismă, cred. Mi se părea mai tânăr decât cei 18 ani pe care-i avea. Nu vorbea mult - în orice caz n-a vorbit prea mult în weekendul acela. Doar se uita la mine şi murmura răspunsuri la întrebările mele, după care avea momente de dat în petic, când se străduia prea tare. Într-o dimineaţă a făcut un adevărat spectacol dându-se drept un mare bucătar, iar eu i-am ţinut isonul, dar, sincer să fiu, nu m-am simţit foarte în largul meu. Adele zicea că e timid, că nu ştie să se poarte bine cu lumea, dar mie mi s-a părut ciudat; ei însă nu i-am spus asta. Sâmbătă seara, după ce ea s-a dus să se culce, am rămas împreună şi am vorbit vreo două ore, dar n-am putut deloc să intru pe aceeaşi lungime de undă cu el. Mă tot întreba despre relaţia noastră. Nu mă îndoiam că era gelos. Când am plecat, duminică, mi-am dorit în sinea mea ca prietenia lor să ia sfârşit în mod firesc cât mai repede. Dorinţa mi s-a împlinit, dar într-un mod deloc firesc.
   - Rob a murit, am conchis eu.
   După o pauză, el încuviinţează.
   - Nu eram acolo când s-a întâmplat. Zece zile mai târziu.
   Pentru prima dată de când a început să povestească, ridică privirea şi se uită drept în ochii mei, adăugând:
   - Ştiu unde e Rob, dar nu eu l-am pus acolo.
   Rob e mort. Nu mai există nicio îndoială. Faptul nu mă surprinde şi îmi dau seama că de la o vreme am intuit că ăsta e adevărul.
   - Ştiu, îi răspund, şi aşa e: cred cu tărie tot ce mi-a spus – prea târziu, poate, dar îl cred. Ştiu că nu tu eşti vinovat.
   - M-a sunat panicată într-o dimineaţă. A zis că se drogaseră şi credea că Rob luase o supradoză, fiindcă atunci când ea se limpezise la cap, el era mort. I-am spus să sune la poliţie şi la ambulanţă. Plângea. Şi a zis că nu poate s-o facă. Iar când am întrebat de ce, mi-a povestit că intrase în panică şi îi împinsese cadavrul în vechiul puţ secat din pădurea de pe proprietate. Era în pragul isteriei. Mie nu-mi venea să cred. Era ceva... smintit, cred. M-am dus imediat acolo, crezând că o voi putea convinge să anunţe poliţia şi să mărturisească adevărul. Dar n-a vrut. A zis că-i e teamă că, după cele întâmplate cu părinţii ei, ar închide-o imediat. Că ar crede că a avut ceva de-a face cu toată povestea. A mai adăugat că s-a panicat, dar că acum nu mai poate schimba nimic. Şi că nimeni, în afară de noi doi, nu ştia că Rob fusese acolo. Nimeni altcineva nu-l văzuse. Familia lui habar nu avea. Şi m-a implorat să nu spun nimic. A mai zis că puteam să ne mutăm în altă parte şi că nimeni nu va afla vreodată ce s-a întâmplat.
   - Dar tu ştiai.
   El încuviinţează din cap.
   - La început, am crezut că pot să mă descurc, să păstrez secretul de dragul ei. Ca s-o protejez. Şi am încercat. Am încercat din greu. Ne-am căsătorit repede, dar semnele că ceva era în neregulă apăruseră deja. Îmi era greu să suport ce făcusem, dar cred că aş fi învăţat să accept situaţia, dacă aş fi ştiut că şi ea suferă pentru cele întâmplate, însă Adele părea perfect netulburată, de parcă uitase totul. Viaţa acelui băiat. Pierdută. Faptul că murise. Mi-am spus că, poate, reacţia ei e doar un mecanism de acceptare a realităţii - o încercare de blocare a adevărului - dar nu era aşa. Trecuse extrem de uşor peste cele petrecute. În ziua nunţii era veselă. De parcă n-am fi avut nicio grijă pe lume. Pe urmă a aflat că e însărcinată şi am crezut că va şi mai fericită, dar a luat-o razna complet şi a insistat să facă un avort, ca să scoată din ea chestia asta venetică.
   Se întrerupe şi respiră întretăiat. Îi e greu. Îi e greu să revadă totul. Să vorbească despre cele întâmplate.
   - Dragostea se stinge greu, ştii? adaugă apoi şi mă priveşte, iar eu îi strâng mâna mai tare între degetele mele. A durat mult până când dragostea mea s-a stins. I-am găsit tot felul de scuze şi, în plus, trebuia să-mi termin facultatea şi specializarea, aşa că nu mi-am dat seama foarte bine cât de mult se schimbase. Dar se schimbase. Cheltuia sume uriaşe de bani – uriaşe chiar şi pentru averea ei.
   - De asta ai preluat controlul asupra banilor?
   El încuviinţează.
   - I l-aş fi recedat la sfârşitul acelui weekend în care am fost la casa din Scoţia – nu-mi dorisem niciodată să deţin controlul asupra averii ei. Dar nici nu voiam să risipească totul aiurea. Dacă la un moment dat urma să avem copii? Dacă toată purtarea aceea a ei era un fel de reacţie emoţională la toate lucrurile peste care trebuia să treacă? Dacă avea să regrete cândva toate acele cheltuieli? A acceptat să mă ocup eu de bani. A zis că ştie că are o problemă şi că era nevoie de cineva care să gestioneze averea. Privind acum înapoi, cred că decizia asta a fost doar un alt nod în laţul pe care îl pregătise, gata să mi-l arunce în jurul gâtului. În orice caz, am continuat între 3 sau 4 ani prefăcându-ne că totul e în regulă, dar eu n-am putut uita situaţia cu Rob. Cadavrul lui în puţ. Şi în cele din urmă am înţeles că dragostea dintre noi a murit şi ea odată cu el, în noaptea aceea. Nu puteam uita ce se întâmplase cu Rob şi nu puteam accepta că ea trecuse atât de uşor peste asta. I-am spus că totul s-a terminat între noi. Că n-o mai iubesc şi că o părăsesc.
   - Bănuiesc că n-a primit vestea bine.
   Pentru prima dată, pe buzele lui apare o jumătate de zâmbet. Lipsit de umor, ce-i drept, dar e un zâmbet. David al meu a revenit.
   - S-ar putea spune şi aşa. A fost isterică. A zis că mă iubeşte şi nu poate trăi fără mine. Că-mi va lua toţi banii şi voi rămâne sărac lipit. I-am răspuns că nu-mi pasă de banii ei şi că nu mi-a păsat niciodată. Nu voiam s-o rănesc, dar nici aşa nu mai puteam trăi. După asta s-a liniştit complet – un calm care m-a înspăimântat. Şi încă mă înspăimântă. Am ajuns să-l recunosc ca pe un semn că în mintea ei se petrece ceva periculos. A zis că, dacă plec, va spune poliţiei ce s-a întâmplat cu adevărat cu Rob. Am privit-o nedumerit. Nu ştiam la ce se referă. Pe urmă a adăugat că adevărul este întotdeauna relativ. Şi că deseori se rezumă la cea mai credibilă versiune a evenimentelor. A zis că va spune poliţiei că m-am certat cu Rob, că l-am ucis şi i-am aruncat cadavrul în puţ. Am rămas şocat. Nu era nimic adevărat în asta. Ea a insistat că n-are importanţă. Că poliţia va crede că fusesem gelos, şi deja existaseră suspiciuni în privinţa mea legate de incendiul din casa părinţilor ei, aşa că, fără îndoială, spusele ei vor fi crezute.
   Mă gândesc la scrisoarea mea. Şi la ce va trebui să-i mărturisesc când îşi va fi terminat povestea. „Oh, Doamne, Louise, ce-ai făcut?“
   - Iar apoi şi-a scos asul din mânecă. Dovada care va confirma versiunea ei. Una cu care mă ţine în şah de atunci.
   - Ce anume?
   Oare ce-o fi făcut?
   - Ceasul meu, răspunde el simplu, iar când îmi vede expresia nedumerită, continuă: N-am mai putut să-l port din cauza arsurilor şi i l-am dat ei. Chiar şi încheiat la ultima verigă, tot era prea mare pentru ea, dar îi plăcea să-l poarte, iar eu eram încântat să-l ştiu la ea. Însă n-am ştiut că va ajunge să ne lege în coşmarul ăsta pentru totdeauna.
   - Ce s-a întâmplat cu ceasul tău?
   - Când l-a împins pe Rob în puţ, ceasul i-a alunecat de la încheietura mâinii şi s-a prins în hainele lui, îmi explică David, privindu-mă în ochi. Ceasul meu este în puţ, împreună cu cadavrul.
   - Oh, Doamne!
   Simt că mi se face rău. Cine să creadă versiunea lui David, cu o dovadă ca asta?!
   - Cel mai rău mă supără faptul că am lăsat-o să mă şantajeze în felul ăsta. Am fost prea slab. M-a paralizat gândul că voi ajunge la închisoare – şi mai rău, că nimeni nu mă va crede, că toată lumea va considera că am făcut un lucru atât de cumplit. Dacă moartea lui Rob n-a fost un accident, aşa cum susţinea ea? Dacă ea l-a omorât, din cine ştie ce motiv? Când cadavrul va fi scos la lumină, va părea că a fost o crimă? Nu puteam suporta aşa ceva. Eram prins în capcană. Mi-a promis că se va purta bine. Că vom putea fi fericiţi, că voi putea s-o iubesc din nou. A zis că vrea să avem un copil... – toate lucrurile despre care crede ea că m-ar face fericit. Mie mi se părea o nebunie totală. Nu puteam concepe să apară un copil într-o căsnicie ca a noastră. În cele din urmă, m-am resemnat cu gândul că această captivitate într-un mariaj lipsit de iubire era pedeapsa pentru greşeala şi pentru slăbiciunea mea.
   Doamne, ce lungi trebuie să-i fi părut anii petrecuţi cu Adele, trăind aşa, pe buza prăpastiei! Aş vrea să beau ceva şi sunt sigură că şi el, dar deocamdată trebuie să ne abţinem. Nu se mai poate ascunde în paharul cu alcool, iar eu trebuie să am mintea limpede.
   - Dar n-a reuşit să-şi stăpânească pentru mult timp boala mintală. Juca rolul soţiei perfecte, dar avea accese de furie necontrolată din nişte nimicuri.
   - Aşa cum s-a întâmplat cu Marianne.
   - Da, însă au început cu mult timp în urmă. Eram sigur că mă spionează. Ştia lucruri pe care n-ar fi avut cum să le ştie. Îi suna pe colegii de care mă credea prea apropiat şi le lăsa mesaje pline de ură. O vreme a avut şi ea o slujbă, dar când m-am împrietenit cu proprietăreasa florăriei, magazinul a ars. Nicio dovadă n-o indica pe ea clar, dar pentru mine a fost suficient să ştiu că ea a pus focul. Şi aşa, mi-am schimbat serviciul la fiecare 2 ani din cauză că făcea ea ceva. Am încheiat între noi înţelegeri. I-am promis că o sun de cel puţin 3 ori pe zi, în schimb ea renunţa la cardurile de credit. Veneam direct acasă de la serviciu, iar ea renunţa la telefonul mobil. Făceam orice ca s-o împiedic să ne mai distrugă viaţa - a noastră sau a oricui altcuiva - cu nebunia ei. E o sociopată agresivă şi lipsită de empatie, sunt sigur de asta. Are noţiunile de bine şi de rău, dar ale ei sunt diferite de ale celorlalţi, şi singura persoană pe care o iubeşte - dacă dragoste e asta - sunt eu. E dispusă să facă orice pentru ca între noi să nu intervină nimeni, şi e foarte convingătoare. Cine m-ar crede?
   Face o pauză, ridică ochii spre mine şi continuă:
   - Tu nu m-ai crezut. Ai luat de bune poveştile ei, de la A la Z.
   - Îmi pare foarte rău, David. Mă detest pentru asta.
   Trebuie să-i spun despre vise. Despre felul în care l-a spionat Adele. Şi cum a aflat despre diverse lucruri. Trebuie să fiu sinceră cu el. Deschid gura să vorbesc, dar el încă n-a terminat şi mi-o ia înainte:
   - Nu e vina ta. Şi-a jucat bine rolul, iar eu eram un beţiv care-şi înşală soţia. N-ar fi trebuit să intru în vorbă cu tine acolo, la bar. Doar că voiam... voiam să fiu şi eu fericit. Dar, Dumnezeule, ar fi trebuit să-mi dau seama!
   Aproape că loveşte masa cu palma de frustrare, dar se mărgineşte să-şi încleşteze degetele pe marginea ei, continuând:
   - Ar fi trebuit să înţeleg încă de când era mică. Toate lucrurile alea smintite pe care le spunea...
   - Ce fel de lucruri?
   Inima mi se strânge în timp ce-i aştept răspunsul. E vorba despre vise. Sunt sigură. Îl iubea, fireşte că a vrut să-i povestească despre vise.
   - Când am început să ieşim împreună, ne-am îmbătat, iar ea a încercat să-mi spună că putea să facă nişte aiureli smintite în timp ce dormea. Vorbea destul de vag, dar păreau nişte ţicneli. Mai rău decât atât, probabil că totul era din vina mea, fiindcă aveam impresia că luase ideile alea dintr-o carte hipiotă despre vise pe care i-o dădusem eu şi inventase pe urmă chestii şi mai nebuneşti. Am râs crezând că vrea să mă îmbrobodească, dar ea s-a supărat fiindcă n-am crezut-o, şi ar fi trebuit să-mi dau seama că ideile alea fantasmagorice aveau să ducă la ceva. Nu mai era un copil, ca totul să fie doar o fantezie infantilă. În mod limpede, dădea semne de tulburări serioase. Adică cine ar putea crede că e posibil să-ţi părăseşti corpul când dormi? Astea sunt chestii pe care numai cei care iau prea mult LSD le spun. Aşa că, da, ar fi trebuit să recunosc semnele. Cel puţin, mi le-am amintit după un timp. De asta m-am bucurat atât de mult când te-am întâlnit pe tine. Eşti atât de normală! exclamă el şi-mi strânge mâinile în ale lui de parcă aş un colac de salvare. Eşti cu picioarele pe pământ! Coşmarurile tale sunt doar coşmaruri, le ai şi te împaci cu ele. Tu n-ai crede niciodată asemenea chestii. Eşti sănătoasă la cap.
   Oh, Doamne, dacă ar şti el! Acum nu mai pot să-i spun, nu-i aşa?
   „De fapt, tot ce ţi-a povestit ea este adevărat. Cum altfel îţi închipui că te-a spionat?“ Nu pot să-i fac una ca asta. Nu acum – când trebuie să-i mărturisesc despre scrisoarea pe care am trimis-o poliţiei. Are nevoie de fapte concrete şi de date reale. N-ar putea suporta nimic altceva.
   - În mod cert, are probleme, trebuie să recunosc.
   Asta e tot ce reuşesc să spun.
   Încă ne ţinem de mână, iar el nu-şi dezlipeşte ochii de la mine.
   - Chiar mă crezi, nu-i aşa? mă întreabă, iar eu încuviinţez.
   - Da. Te cred.
   Nu am nicio urmă de îndoială. Îl cred cu desăvârşire. Nu l-a ucis el pe Rob.
  - Nici n-ai idee ce bine îmi face să aud asta. Însă tot nu ştiu ce să fac. I-am spus că vreau să divorţăm. Cine ştie ce e-n stare să facă acum? În nici un caz nu-mi va permite să plec. Şi mă îngrijorează ce-ar putea să-ţi facă ţie. Doamne, în ce încurcătură suntem!
   A venit rândul meu să-mi recunosc greşeala.
   - Încurcătura e mai mare decât îţi închipui tu, îi spun, iar inima îmi bubuie. Eu am înrăutăţit-o.
   - Nu văd cum ar putea fi mai rea, răspunde el, cu un surâs blând. Dacă încă mă placi după tot ce ţi-am spus, dacă poţi să mă crezi, atunci – pentru mine, cel puţin – totul e deja mult mai bine.
   Şi chiar arată mai bine. Are o privire mai luminoasă şi o povară i s-a ridicat parcă de pe umeri, fie şi numai pentru câteva momente.
   Aşa că îi spun. Cum am căutat on-line şi i-am trimis scrisoarea lui Angus Wignall de la Poliţia din Perth, enumerând motivele pentru care credeam că doctorul David Martin fusese implicat în decesul unui tânăr pe nume Robert Dominic Hoyle, şi bănuiala mea, conform căreia cadavrul lui zăcea încă undeva pe proprietatea lui Adele. E rândul meu să stau cu privirea plecată în ceaşca de cafea şi să-mi simt obrajii roşii. Nici măcar n-a fost Adele cea care m-a îndemnat s-o fac; totul a fost ideea mea tâmpită. Când termin, ridic în sfârşit ochii spre el.
   - Aşa că, vezi, chiar am înrăutăţit lucrurile. Poate că vor ignora scrisoarea, considerând-o opera unui ţicnit. Poate că Wignall nici măcar n-o va vedea.
   Oh, Doamne, fă să fie aşa, te rog!
   David se lasă pe spate în scaun şi respiră adânc.
   - Ba nu, cred că o s-o citească. Amuşina ca un ogar în jurul meu, încercând să găsească o modalitate de a-mi pune focul în cârcă.
   - Probabil că mă urăşti acum.
   Aş vrea să se caşte pământul şi să mă înghită. De ce am înrăutăţit eu situaţia? De ce sunt atât de impulsivă?
   - Să te urăsc?
   Îşi îndreaptă spatele, cu o expresie între zâmbet şi încruntare.
   - Ai auzit ceva din ce-am spus eu aici? Nu te urăsc. E... Ei bine, mai degrabă e opusul. Te plac chiar şi pentru felul în care ai crezut-o pe Adele. Pentru imboldul acela de a o ajuta. Pe ăsta îl înţeleg. Dar nu, nu te urăsc. Din multe puncte de vedere, ceea ce ai făcut îmi aduce o uşurare. Fiindcă a limpezit situaţia.
   - Cum adică?
   Nu mă urăşte. Slavă cuiva pentru asta! Suntem încă împreună în toată nebunia.
   - Adele nu ştie despre scrisoarea către poliţie?
   Scutur din cap.
   - Cred că nu.
   Mai exact de atât nu pot să-i răspund. E greu să-mi dau seama ce ştie şi ce nu ştie Adele, însă lui nu pot să-i spun asta, după tot ce mi-a zis adineauri.
   - Şi ce-ai de gând să faci? îl întreb.
   - O să mă duc acolo. O să mă duc să le spun poliţiştilor totul. Adevărul. O să termin o dată pentru totdeauna cu toate astea.
   Nu la asta mă aşteptam şi pentru o clipă sunt stupefiată, dar ştiu că e cel mai corect lucru.
   - Te vor crede, îl încurajez, deşi nu sunt convinsă. Eu te cred. Şi pot să-ţi susţin povestea. La fel va face şi Marianne, sunt sigură.
   El clatină din cap, cu un zâmbet moale.
   - Cred că va fi nevoie de mai mult decât atât, pentru a contracara versiunea lui Adele. Ceasul meu e acolo, îţi aminteşti?
   - Şi atunci, de ce să vorbeşti?
   Mă tem că-l voi pierde înainte să-l am.
   - Trebuie să existe şi o altă soluţie. De ce să te duci la poliţie, dacă crezi că te vor aresta?
   - Ca să se termine totul. O dată pentru totdeauna. Ar fi trebuit s-o fac cu mult timp în urmă. Am obosit să mai port cu mine sentimentul de vinovăţie. Şi e vremea ca băiatul acela să aibă parte de o înmormântare cum se cuvine.
   - Dar n-o putem lăsa pe Adele să scape cu faţa curată. În plus, e periculoasă. De ce să nu dea ea de necaz? Doar ea e vinovata!
   - Poate că eu nu sunt vinovat, dar nici nevinovat nu sunt. Iar pentru ea, asta e pedeapsa perfectă.
   - Ce vrei să spui?
   Mă uit în ochii lui albaştri, frumoşi. Au o privire calmă şi limpede.
   - Adele n-a vrut niciodată altceva decât pe mine. În felul ei dereglat şi dement, mă iubeşte. Întotdeauna m-a iubit şi mă va iubi mereu. E obsedată de mine. Dacă aş fi trimis la închisoare, aş scăpa în sfârşit de ea. N-ar mai avea nici un ascendent asupra mea. Aş fi liber.
   Simt din nou că mă podidesc lacrimile şi de data asta nu le mai opresc.
   - Nu mai poţi aştepta o vreme? Nu ne putem bucura întâi de câteva zile împreună?
   Clatină din cap.
   - Dacă n-o fac acum, n-o s-o mai fac niciodată, şi-mi va fi cu atât mai greu dacă voi petrece un timp cu tine. Pentru mine e suficient să ştiu că mă crezi.
   - Şi când vrei să te duci?
   De Adele nu-mi pasă. Mă descurc eu cu ea. Acum îi cunosc secretele. Simt arsura vinovăţiei. Deşi nu-mi place, am un secret pe care nu i-l pot împărtăşi lui, aşa cum nici ea n-a putut.
   - Azi. Acum. E abia 14.30. Nu pot să mă duc mai întâi acasă, îşi va da seama că s-a întâmplat ceva, dar până când se va prinde ea că am plecat, voi fi deja la jumătatea drumului spre Scoţia.
   - Eşti sigur că nu e cazul să te mai gândeşti puţin? îl întreb; sunt egoistă, vreau să-l ţin aici, cu mine, nu să-l ştiu în închisoare. E prea repede. E prea...
   - Uită-te la mine, Louise!
   Mă uit.
   - Fii sinceră: nu crezi că aşa e corect? Să scoatem din ecuaţie sentimentele noastre?
   Din calmul cu care mă priveşte, înţeleg că ştie deja răspunsul la întrebarea asta. Chiar dacă rezultatul nu va fi cel dorit, chiar dacă nimeni nu-l va crede, adevărul trebuie spus.
   - E prea nedrept! Mă perpelesc şi simt că trebuie să fac ceva. Poate că ar trebui să mă duc să vorbesc cu ea şi...
   - Nu. Să nu faci asta. E periculoasă.
   - Dar trebuie să...
   Îmi strânge mâna într-a lui.
   - E sociopată, Louise. Înţelegi asta? Să nu te apropii de ea. Promite-mi că nu te apropii de ea! De fapt, aş prefera să-l iei pe Adam şi să plecaţi din Londra până când voi face eu ce am de făcut. Dar promite-mi măcar că stai departe de Adele.
   - Îţi promit.
   Nu e drept ca ea să scape după ce i-a distrus lui viaţa. Nu e drept să scape după ce-a distrus-o şi pe a mea.
   - Bun! N-aş putea suporta dacă ţi s-ar întâmpla ceva şi nu vreau să-mi fac griji pentru tine acum, când trec prin ce trec. Te iubesc, Louise. Sincer!
   Se ridică şi vine lângă mine, apoi ne sărutăm. Are gust de alcool stătut, de dropsuri cu mentă şi cafea, dar nu-mi pasă. E cald, puternic şi iubitor şi e al meu. Alte lacrimi îmi umplu ochii.
   - O să fie bine, îmi şopteşte când ne depărtăm unul de altul. O să vezi. Cum îţi plac vizitele în închisoare?
   Râd puţin, printre lacrimile care nu se opresc.
   - Sunt întotdeauna dispusă la noi experienţe.
   Plăteşte cafeaua - un gest banal care face ca toate celelalte să aibă un aer şi mai suprarealist - şi ieşim în stradă, unde plâng la pieptul lui fără să-mi pese că ne vede cineva.
   - O să fie bine, repetă el.
   Ba n-o să fie. N-o să fie bine nici pe departe, dar încuviinţez tăcută şi ne sărutăm iar; lacrimi şi oboseală şi alcool stătut. Ce pereche suntem noi!
   Îmi îngrop faţa în îndoitura gâtului lui şi-i inspir mirosul cald, iar o clipă mai târziu nu mai rămân decât cu aerul rece şi gazele de eşapament, iar el s-a îndepărtat deja. Îl privesc cum se îndreaptă spre staţia de metrou. Fără să se uite înapoi. Bănuiesc că se teme că s-ar putea răzgândi.
   Totul e din vina mea, îmi spun pentru a mia oară în timp ce mă reazem de un zid şi cotrobăi în geantă după ţigara electronică. Eu şi scrisoarea mea idioată! Nici nu-mi vine să cred că a decis atât de repede să dea totul pe faţă. Cât de oribilă trebuie să-i fi fost viaţa, dacă se simte uşurat ducându-se într-un loc în care ştie bine că va arestat! Sfârşitul carierei lui. Viaţa şi reputaţia distruse. Eticheta de criminal.
   Îmi şterg lacrimile de pe obraz şi las vântul să mă răcorească. Nu e vina mea, aşa cum nu e vina lui. Noi am fost doar doi pioni. Adele e vinovata. Adele e vinovată pentru tot.
   Mă gândesc la secretul pe care n-am putut să i-l împărtăşesc: visele. Uşile. Întreaga nebunie. De ce m-a învăţat despre ele, dacă mă urăşte atât de tare?
   Sunt plină de ură faţă de ea, iar asta îmi alungă tristeţea pentru soarta lui David şi mă face să nu-mi mai plâng de milă că o să-l pierd. Trebuie s-o momesc într-un fel. Să scot adevărul de la ea. Poate când îşi va da seama că oricum l-a pierdut pe David, va spune ceva, orice, ca să-l poată ajuta. Trebuie să existe o modalitate de a o determina să priceapă ce-a făcut. Şi că nimeni nu are nimic de câştigat. În cel mai rău caz, trebuie să-i spun exact ce părere am despre ea. E timpul pentru o discuţie sinceră cu aşa-zisa mea prietenă bună.
   Dar nu l-am minţit pe David - nu mă duc s-o văd faţă-n faţă. Însă nu i-am promis că n-o să vorbesc cu ea, nu-i aşa?

52. ADELE

   Stau în liniştea bucătăriei şi nu-mi ţine companie decât ticăitul monoton al ceasului. E un sunet ciudat de liniştitor.
   Mă gândesc uneori la asta, la numărul tot mai mare de ceasuri zgomotoase din lume, fiecare dintre ele marcând necontenit lipsa noastră de timp.
   Ar trebui să fim îngroziţi de ele, şi totuşi tic-tacul lor repetitiv ne alină sufletul.
   Nu ştiu de când stau aici. Ascult scurgerea secundelor, fără să urmăresc minutele şi orele. Mă simt lăsată pe margine în propria viaţă. De prisos. Totul e foarte aproape de sfârşit, şi mă simt pustie şi tristă.
   Se zice că, dacă iubeşti pe cineva, îi dai drumul să zboare. Ei bine, în cele din urmă îl las şi eu liber să zboare. Există modalităţi mai uşoare de a face asta, decât cea pe care am ales-o eu, dar nu poţi mima încrederea, nici credinţa şi nici înţelegerea unui adevăr. 
   Trebuie ca totul să fie proaspăt. El trebuia să vadă toate astea limpede în ochii lui Louise. Şocul pe care l-a simţit când a realizat că a judecat greşit întreaga situaţie. Nevinovăţia lui. Astea erau lucruri pe care eu nu i le puteam oferi.
   David chiar o iubeşte. Nu mai pot ignora acest adevăr. Ei, c’est la vie! Mi-a mers bine o vreme. Mă simt dezrădăcinată în timp ce stau şi aştept şi-mi ascult viaţa scurgându-se treptat. Da, conchid în clipa în care ţârâitul strident al mobilului mă scoate brusc din reverie, aş fi putut face totul altfel, dar aşa a fost mult mai interesant. Cel puţin pot să spun că ăsta e cântecul meu de lebădă.
   Louise e toată numai energie, furie, supărare - antiteza calmului meu.
   - De când ştiai? mă întreabă şi-mi dau seama că are nevoie de toată stăpânirea de sine de care e în stare pentru a nu ţipa la mine. Vreau să ştiu de-a ce naiba te-ai jucat!
   Clocoteşte de mânie molipsindu-mă şi pe mine.
   - Cred că eu ar trebui să te întreb asta, nu-i aşa? La urma urmei, tu eşti cea care ţi-ai pus-o cu soţul meu.
   - Ceea ce nu înţeleg eu, continuă ignorându-mi înţepătura, e de ce mi-ai spus despre vise. De ce m-ai ajutat, când exista riscul să dau peste a doua uşă? Şi să-mi dau seama de duplicitatea ta?
   Javra nerecunoscătoare!
   - Atunci nu ştiam.
   Îmi ţin în frâu mânia.
   - Credeam că eşti prietena mea. Şi încercam să te ajut. Nu întâlnisem niciodată pe cineva ca mine, iar tu m-ai făcut să mă simt mai puţin singură.
   Îi simt neîncrederea. O abia perceptibilă accelerare a respiraţiei la celălalt capăt al liniei.
   - Nu poţi folosi uşa a doua decât ca să te duci în locuri pe care le cunoşti.
   Vorbesc rar, ca să fiu sigură că prinde semnificaţia.
   - Dacă n-ai fost într-un loc, nu poţi să vezi ce e acolo. Trebuie să vizualizezi detaliile.
   Mă sprijin de peretele rece.
   - Am trecut prin uşă în apartamentul tău doar într-o seară când mă simţeam singură şi mi-era dor de tine. Voiam să te văd. Dar l-am văzut pe el împreună cu tine. Atunci am aflat, adaug şi încerc să-mi iau un ton înlăcrimat. Atunci am ştiut.
   E ca o carte deschisă această Louise. Îmi dau seama că încearcă să găsească o logică în ceea ce spun. Are acum prea multe în capul ăla al ei ca să-şi aducă aminte de conversaţia pe care au avut-o la cabinet atunci, în prima dimineaţă, despre indiscreţia lor la beţie.
   Cabinetul pe care îl vizitasem şi eu cu o zi înainte. Eu însă îmi amintesc. Fiecare cuvânt şi fiecare gest. Emoţia ei. Panica lui. Şi înfierbântarea amândurora când s-au revăzut. Îmi amintesc furia turbată pe care a trebuit să mi-o stăpânesc până când am provocat întâlnirea dintre noi, iar ea mi-a spus despre spaimele nocturne.
   După asta, furia mi s-a transformat în bucurie pură. Un inamic potenţial transformat în acele câteva momente într-un dar de la Dumnezeu. Dar deocamdată cel puţin, spusele mele înseamnă ceva pentru ea. În plus, i-am oferit o informaţie esenţială. „Trebuie să vizualizezi detaliile.“ Uitaţi-vă la mine – chiar şi acum, tot o ajut!
   - Şi de ce n-ai spus nimic? De ce mi-ai servit toate porcăriile alea despre David? De ce m-ai făcut să cred asemenea lucruri despre el?
   Toate minciunile alea?
   Mereu vrea răspunsuri! Mereu trebuie să ştie! Mai bine s-ar făcut detectiv.
   - Adevărul şi minciuna sunt doar chestiuni de perspectivă. Tu ce crezi, de ce le-am făcut?
   Mă concentrez pe ce am la îndemână şi ridic uşor glasul, rănită şi tulburată. Vrea o mărturisire, sunt sigură, însă jocul meu nu s-a încheiat.
   - Erai prietena mea cea mai bună! Prima mea prietenă adevărată, de-o veşnicie. Voiam să-l urăşti. Voiam să mă alegi pe mine! De ce să vă pierd pe amândoi? Cât de cinstit ar fi fost? Doar eu nu făcusem nimic rău.
   Ultima afirmaţie ar putea fi cam exagerată, ţinând cont de tot ce ştie ea acum, şi probabil că îi par ţicnită. Şi sigur că, în ceea ce-o priveşte, chiar sunt ţicnită.
   - Voiam să mă iubeşti pe mine mai mult decât pe el.
   Vocea mea e mai blândă acum, de parcă izbucnirea de energie ar fi fost prea mult pentru mine.
   - Dar tu l-ai iubit pe el, iar pentru mine n-ai simţit decât compasiune. Regret şi vinovăţie, asta ai simţit pentru mine în timp ce te culcai veselă cu bărbatul pe care-l iubesc.
   Poate că n-am eu prea multe atuuri morale, dar poziţia de soţie înşelată e cu o treaptă mai sus, şi acolo am de gând să stau.
   - Nu este adevărat, şi ştii bine asta!
   Detectez o notă uşor defensivă în glasul ei. Îmi imaginez că s-a îmbujorat la faţă. Cât de previzibilă e!
   - Chiar am fost prietena ta, continuă. Credeam că şi tu îmi eşti prietenă şi am încercat să pun capăt relaţiei cu David. Care începuse înainte să te cunosc pe tine. Nici nu ştiam că e căsătorit. Am încercat să-i pun capăt. Şi chiar s-a terminat.
   E rândul ei să spună jumătăţi de adevăr. S-a terminat, da, însă doar atunci când am intervenit eu, iar el a aflat despre prietenia noastră. Ea ar fi continuat spăsită să-şi desfacă picioarele pentru el pe la spatele meu, dacă David nu s-ar fi panicat şi n-ar fi încheiat relaţia. Ca s-o protejeze pe ea de mine.
   Ăsta e David! Eternul salvator al femeilor. Sigur că această versiune a evenimentelor nu se potriveşte cu părerea ei despre sine, aşa că îi place să creadă că sentimentul de vinovăţie ar fi fost suficient de puternic pentru ca în cele din urmă să pună ea punct relaţiei. Numai că eu cunosc bine oamenii. O cunosc bine pe ea.
   - Ei, acum ne-ai pierdut pe amândoi! replică sfidătoare.
   - Ba nu. David n-o să mă părăsească. N-o să mă părăsească niciodată.
   - Nu pricepi, îmi spune aşa cum i-ar vorbi unui copil. Te-am crezut. Am crezut tot ce mi-ai spus. Şi m-am dus la poliţie cu informaţia.
   - Ce-ai făcut?
   Aproape icnesc. Surprinsă. Sau cel puţin lăsând impresia că aş fi.
   - Am scris o scrisoare şi am trimis-o pe adresa poliţistului care a anchetat incendiul în care au murit părinţii tăi. Cel care credea că David ar fi implicat. I-am scris totul despre Rob şi că bănuiam că trupul lui e încă undeva pe proprietate.
   - Ce-ai făcut? De ce-ai fi făcut aşa ceva? Eu nu ţi-am spus niciodată să faci aşa ceva!
   - Am făcut-o fiindcă sunt o proastă şi pe atunci nu ştiam că eşti ţicnită!
   - N-o să te creadă, murmur ridicându-mă în picioare şi plimbându-mă de colo colo cu capul în jos, în timp ce mă gândesc febril.
   Nu poate să mă vadă, însă îmi aude paşii. Îmi va simţi îngrijorarea.
   - N-o să te creadă! repet.
   - Nu, poate că nu. Dar, adaugă după un oftat, îl vor crede pe el.
   Încremenesc.
   - Ce-ai zis?
   - A plecat deja în Scoţia să discute cu poliţia. Le va spune totul. Le va spune adevărul.
   Un lung moment de tăcere se aşterne între noi, întrerupt doar de ticăitul neîncetat al ceasului. În cele din urmă, bâigui:
   - Dar nu se poate! N-o să-l... Nu poate să... N-ar...
   - Dar a făcut-o. Şi nu, nu-l vor crede. Eşti tu prea abilă pentru asta. Aşa că îl vor aresta.
   Îi simt în glas jubilarea pe care i-o stârneşte consternarea mea. Şi faptul că acum suferim amândouă. Simt toată dragostea aceea potenţială pentru el, pe care a înăbuşit-o atâta vreme, arzând în ea.
   - Ştim amândouă că nu el l-a ucis pe Rob, continuă în receptor. De ce nu poţi să spui asta, pur şi simplu?
   - O să-l trimită la închisoare, şoptesc abia auzit. O să-l ia de lângă mine!
   Lacrimi îmi ţâşnesc din ochi. Chiar şi numai gândul că voi fi despărţită de David provoacă în mine o reacţie fizică.
   - De ce n-ai putut să-l urăşti?
   E rândul meu să strig.
   - De ce? De ce să faci una ca asta?
   Nu răspunde, iar eu, urlând ca un animal, mă scurg la podea.
   - Trebuia doar să-l urăşti! Trebuia să mă alegi pe mine! continui să strig şi-mi strâng genunchii sub bărbie, ştergându-mi lacrimile cu mâneca de mătase, pierdută în rolul pe care-l joc. Eu ce-ar trebui să fac acum? Nu poate să mă părăsească! Nu poate! N-o să mă părăsească!
   - Dar a făcut-o, spune ea, cea calmă acum, cea care deţine controlul acum. Dar tu poţi opri totul, Adele. Tu eşti singura care poate opri totul. Spune adevărul! Spune-mi-l mie, cel puţin, aici şi acum!
   „Oh, nu, scârbă mică de doi bani“, aş vrea să-i strig. „N-o să-ţi fie chiar atât de uşor!“
   -– Eşti bolnavă, Adele.
   „Ce frumos din partea ta, Louise, hoaţă de bărbaţi de cea mai joasă speţă! Ştim amândouă că de fapt ai fi vrut să spui «nebun㻓.
   - Pastilele pe care ai refuzat să le iei te vor ajuta. Dacă te duci la poliţie şi le spui adevărul - dacă ceea ce s-a întâmplat cu Rob a fost un accident şi ai intrat în panică - nu vor fi prea aspri cu tine. În fond, tot ce-ai făcut a fost să ascunzi cadavrul. La David, vor crede că a fost vorba despre crimă. Şi se vor gândi poate că tot el i-a ucis şi pe părinţii tăi.
   Remarc că are mare grijă să nu sugereze cumva că poate eu i-am ucis pe toţi trei – zăluda de Adele.
   - Vor fi indulgenţi cu tine, continuă să turuie. Îţi vor acorda circumstanţe atenuante. Îţi pierduseşi familia şi făcuseşi terapie. Nu te vor trimite la închisoare, sunt sigură.
   Oh, ce limbă dulce are! Nu, poate că nu mă vor trimite la închisoare, dar am auzit că nici azilul de la Broadmoor nu e o joacă de copii, mulţumesc frumos.
   - De ce face una ca asta? gem sfârşită. De ce?
   - Nu te iubeşte, Adele. Nu te mai iubeşte de mult timp. Doar a încercat să aibă grijă de tine. Să facă aşa cum e mai bine pentru tine.
   Aş vrea să-i trag una în mutră pentru compasiunea asta falsă şi pentru pretenţia că ştie atâtea despre căsnicia noastră. Dar îmi înfig unghiile în carnea genunchilor şi o ascult mai departe.
   - De ce să-l faci să sufere? Dacă într-adevăr îl iubeşti - şi cred că aşa e - poţi să-l salvezi. Dar nu-l poţi păstra, Adele. Nu-l poţi lega de tine. Asta nu e viaţă, pentru nici unul dintre voi. Dacă însă spui adevărul, dacă îl aperi tu pe el acum, când are nevoie de tine, poate că reuşeşti să mai îndrepţi ceva din situaţia asta.
   - Mi-ai luat totul, şoptesc din nou, fiindcă n-am de gând să-mi recunosc vreo vinovăţie - nu în etapa asta târzie a jocului. Şi eu ce o să fac fără el?
   - Poţi să faci ceea ce este corect. Dovedeşte că îl iubeşti! Fă să se termine toată mizeria asta! Poate că aşa, cel puţin n-o să te urască. Poate că nici tu nu te vei urî.
   - Du-te la dracu’! şuier savurând înjurătura, şi stau nemişcată o clipă, tremurând, până când furia răbufneşte din mine însoţită de o ploaie de salivă. Du-te la dracu’! urlu iar, şi izbucnesc în lacrimi.
   În receptor se aude un clic şi apoi tonul de ocupat, şi rămân iar singură cu ticăitul nesfârşit al ceasului.
   „Doamne, ce aere-şi dă uneori javra asta“, îmi spun în timp ce mă ridic de jos, pun telefonul în buzunar şi-mi şterg lacrimile de pe faţă. Dar are dreptate. Chiar a venit vremea să îndrept lucrurile.

53. LOUISE

   Tremur când închid telefonul.
   A ajuns la ea măcar ceva din ce i-am spus? Ce va face acum? Va suna la clinică? Va face totul praf în casă când îşi va da seama că n-am minţit? Mă gândesc la cât de distrusă părea. Ba nu. M-a crezut.
   Ştie că el a plecat. Încerc să-l sun pe David, dar îmi intră căsuţa vocală. Probabil că e în tren deja şi nu are semnal. Înjur, dar îi las un mesaj, ca să ştie că sunt în siguranţă.
   În siguranţă.
   Adam! Trebuie să mă duc să-l iau peste o oră. Cum voi putea să mă prefac în seara asta că suntem o familie fericită? Cu tot ce se întâmplă în jur? Of, băieţelul meu, îl iubesc atât de mult, dar azi nu pot să mă ocup de el. Sunt prea tulburată. În plus, mai e şi Adele. Ştie unde locuiesc. Dacă supărarea ei se transformă în furie?
   Sociopată. Aşa a descris-o David. Dacă vine încoace atunci când va înţelege totul? Iau în calcul ideea de a ne caza la un hotel, aşa cum a sugerat David, dar asta ar însemna să-i dau prea multe explicaţii lui Ian când va afla de la Adam. Şi în plus, o parte din mine vrea să afle cât de departe va merge nebunia lui Adele. Şi dacă vine încoace, vreau să fiu pregătită. Cred că, fără David lângă ea, o să-şi piardă controlul. Aproape că sper să şi-l piardă. Asta ar susţine versiunea lui David.
   Îl sun pe Ian, promiţându-mi că orice s-ar întâmpla, a doua zi o să-l scot pe Adam în oraş la un ceai special mamă–fiu.
   - Bună, îi spun când răspunde cu o voce uşor preocupată, fiindcă niciodată nu-l sun când e la serviciu; vremurile alea s-au dus de mult. N-ai de ce să-ţi faci griji. Mă întrebam doar dacă tu şi Lisa mă puteţi ajuta. Ştiu că e cam din pripă.
   - Cu ce anume?
   - Puteţi să-l luaţi pe Adam la voi în noaptea asta? Direct de la afterschool? A apărut ceva şi sunt în întârziere, şi, în plus, am o invitaţie la cină diseară.
   - Sigur! O sun pe Lisa, se duce ea şi-l ia.
   Îi aud entuziasmul din glas. Crede că am o întâlnire romantică. În sfârşit, fosta lui soţie trece mai departe.
   - Mulţumesc, îi spun. Eşti o comoară.
  - Nicio problemă. Distracţie plăcută!
   Ne luăm la revedere şi închid. Cât e de ciudat că dragostea se poate transforma în ură şi apoi în prietenia asta călduţă!
   Rezist dorinţei de a mă duce să cumpăr o sticlă de vin. Oricât mi-aş spune că nu voi bea decât un pahar, în starea în care sunt aş termina toată sticla înainte să sune David, şi n-am încredere în mine că, băută fiind, nu l-aş implora să se răzgândească.
   Şi pe urmă, desigur, e şi Adele. Dacă ar veni aici şi am băut, n-aş avea nicio şansă împotriva ei.

54. ADELE

   Timpul merge înainte – aşa se spune, nu? Tic, tic, tic. Aşa se scurge ziua de azi. Această ultimă zi.
   Nu mă aşteptasem să fie în seara asta. Nu mă aşteptasem să fiu singură când va veni ultimul ceas. Plănuisem s-o fac în weekend, când Adam e plecat de acasă, iar David e aici. Ameţit şi adormit, probabil, dar aici. Stelele s-au aliniat însă altfel pentru mine, iar Adam e acasă la tatăl lui, iar David... David e în misiunea lui autodistructivă în Scoţia. Înapoi pe tărâmul natal, ca să-şi spele conştiinţa. Şi e mult mai bine aşa. Mai puţin complicat pe de o parte şi, la urma urmei, totul ne priveşte doar pe mine şi pe Louise. David e doar premiul în acest război al nervilor. Am obosit amândouă. E timpul ca jocul să se încheie.
   Trebuie să se decidă învingătoarea şi învinsa.
   Scena e pregătită şi totul e pus la punct. Aranjez dormitorul, apoi îmi scriu scrisoarea şi o las într-un plic alb, închis, pe biroul lui David. E o hârtie de corespondenţă nouă. Şi scumpă. Doar amprentele mele sunt pe ea. Nu vor putea spune că David m-a obligat s-o scriu. M-am gândit la fiecare amănunt şi totul trebuie să fie perfect. Să arate cum trebuie.
   Mai sunt încă ore care trebuie să se scurgă şi după ce am repetat totul iar şi iar, până când nu mai suport s-o iau de la capăt, mă plimb pur şi simplu prin casa goală, luându-mi rămas-bun de la ea.
   Inima îmi bate repede şi gura mi s-a uscat. Aproape tot timpul simt nevoia să merg la toaletă. Şi pentru prima dată, îmi dau seama că mi-e frică.
   Ploaia s-a oprit şi ies în răcoarea asfiţitului, savurând senzaţia aerului rece pe piele. Mă linişteşte. Trebuie să-mi adun curajul, şi nu voi da greş. Ramurile copacilor atârnă deasupra peluzei şi a straturilor cu flori, dar sunt pline şi vii, iar toamna care se apropie încă nu le-a despuiat de frunze. E ca o versiune atenuată a pădurii de pe proprietate. Lăsat în voia lui, oare în cât timp se va transforma acest peisaj tuns şi îngrădit în hăţiş sălbatic? Mă simt şi eu ca grădina asta. Ceva sălbatic, tuns şi îngrădit. Stau afară o vreme, gustând adierea vântului, mirosurile şi imaginile, şi apoi, când seara lasă loc nopţii şi tremur deja de frig, mă întorc în casă.
   Fac un duş lung, fierbinte, 40 de minute sau mai mult.
   Timpul pare să se scurgă mai repede acum, conştientă parcă de frica mea crescândă şi jucându-se cu ea. Inspir adânc aburul, ca să-mi liniştesc nervii. Mă controlez. Întotdeauna m-am controlat. Nu voi deveni o femeie plângăcioasă, smiorcăită şi temătoare acum, la final.
   Îmi usuc părul, încântată de volumul lui strălucitor, şi apoi mă studiez în oglindă înainte să-mi pun cea mai bună pijama de mătase. Îmi vine să plâng, deşi e absurd, şi mă detest puţin pentru asta. Verific dacă totul e acolo unde trebuie, deşi sunt numai două ore de când am aranjat camera şi ştiu că toate sunt acolo unde vreau să fie. Ca David care-şi verifica tot timpul paşaportul în rarele ocazii când plecam în vacanţă. Zâmbesc amintindu-mi.
   Gândul la David mă calmează. Toate astea sunt pentru el. Totul a fost întotdeauna doar pentru el. Îl iubesc mult, atât de mult!
   Mă uit la ceas. Ora 10. Cam peste o jumătate de oră va fi timpul.
   Mă întind în pat şi închid ochii.

55. LOUISE

   Abia după 10 sună, când simt deja că mă urc pe pereţi.
   Încetul cu încetul, conştientizez cu adevărat ce e pe cale să facă. Data viitoare când ne vom întâlni, e posibil să-l privesc prin panoul despărţitor al sălii de vizită dintr-o închisoare. Mi-e greaţă şi tremur de parcă aş fi băut prea multă cafea tare, aşa că mă simt uşurată să-i aud vocea. E la un hotel în Perth şi-l aşteaptă pe Wignall, care e în drum spre el. Mă bucur că n-am băut. Dacă el poate să fie tare în circumstanţele astea, pot şi eu. Îi spun că am vorbit la telefon cu Adele, povestindu-i totul cu un potop de cuvinte.
   - N-am reuşit s-o fac să recunoască. Părea vinovată şi necăjită, dar n-a spus că eşti nevinovat. Îmi pare tare rău. Voiam s-o fac să înţeleagă ce-a făcut. Şi speram să fie sinceră. Am încercat s-o conving să spună adevărul despre ceas şi despre ce s-a întâmplat de fapt.
   - E în regulă, Lou.
   Nu pare deloc mânios – doar obosit şi resemnat. Dar îmi place cum sună numele meu prescurtat când îl rosteşte el. Intim.
   - Ea nu ştie cum să spună adevărul, continuă el. Dar trebuie să ai mare grijă. Nu cred că-ţi dai seama cum e ea în realitate. Şi n-aş suporta să ţi se întâmple ceva.
   - N-o să mi se întâmple nimic. Promit. O să fiu mereu acolo unde ai tu nevoie să fiu.
   Vorbesc în clişee, dar nu-mi pasă.
   - Cred că a venit, şopteşte, zărind pe cineva în celă lalt capăt al holului hotelului. Te sun când pot. Promit. Şi, te rog, pleacă din apartament în noaptea asta. Măcar du-te la o vecină.
   - David...
   Nu ştiu ce să-i spun. Te iubesc? Ceva care să sugereze asta, oricum. Niciodată n-am fost mai sigură că iubesc pe cineva, decât sunt acum cu privire la David. Dar nu mai apuc să-mi sfârşesc semideclaraţia de semidragoste. În receptor se aude clicul telefonului închis; omul legii l-a acaparat.
   Încordarea mă părăseşte instantaneu. De acum, cale de întoarcere nu mai există. Nu mai e timp să se răzgândească. Mă simt goală, pustiită şi îmi doresc cu egoism ca Adam să fi fost aici, ca să mă pot duce în camera lui şi să-l privesc cum doarme, reamintindu-mi că am avut şi eu ceva noroc pe lumea asta.
   Aşa că mă duc în bucătărie şi iau sticla cu gin şi siropul de fructe din dulap. Tot sunt mai bune decât nimic. Tocmai îmi torn o porţie exagerat de mare, când telefonul mă anunţă că am primit un mesaj.
   Mă reped în camera de zi, cu inima în gât. David să fie? I-o fi spus poliţistul să se întoarcă acasă şi să-şi facă un control la cap? Refuză să-l asculte crezând că le iroseşte timpul?
   Dar nu e David. E Adele. Atât de sigură eram că o să văd numele lui, încât mă zgâiesc câteva clipe la telefon înainte să conştientizez cine e, moment în care stomacul mi se face ghem. Ce-o mai acum? Ce-o avea de gând să facă? Apăs tasta ca să citesc mesajul.

   Ai avut dreptate. Trebuie să îndrept lucrurile. Să fiu sinceră cu privire la cele întâmplate. Nu pot să trăiesc fără David, iar ei mi-l vor lua.
   Dar nici n-aş suporta să fiu închisă undeva. Pur şi simplu nu pot. Nu vreau să ajung într-un loc oribil, împreună cu oameni ţicniţi. Problema e mintea mea. Nu vreau să mi-o dea cineva peste cap. Nu sunt suficient de puternică pentru aşa ceva şi nici ca să trăiesc fără David lângă mine.
   Aşa că o să adopt calea mai uşoară de a-l salva. Sau poate că nu e mai uşoară, dar e singura mea opţiune. La urma urmei, cred că e calea corectă. Sper că acum eşti fericită. Poate că şi el o să fie fericit acum, odată ce eu n-o să mai fiu. Pentru o scurtă perioadă, ţi-am fost prietenă, Louise. Te rog să nu uiţi asta.

   Mă uit la mesaj, încercând să înţeleg ceva din el. Ce-o avea de gând să facă? Despre ce vorbeşte? Că o să adopte calea mai uşoară?
   Ce înseamnă asta? Răspunsul urlă undeva în mine, în vreme ce restul creierului meu se străduieşte să se dezmorţească. Dar e foarte departe de ceea ce aşteptam de la ea. Pe urmă, îmi amintesc însă cum era când am vorbit la telefon, frântă parcă, şi plângând. Poate că e nesănătoasă la cap, dar pe David îl iubeşte. Până acum n-a trăit niciodată fără el.
   „Calea mai uşoară.“ O să se sinucidă. Mă gândesc la pastilele pe care le are în dulap. O să le ia oare pe toate? Aşa se sfârşeşte totul?
   Încerc s-o sun, dar nu răspunde. La naiba, la naiba, la naiba!
   Urechile îmi vuiesc de încordare. Ce să fac? Să sun la poliţie? Şi ce să le spun? Dacă totuşi nu-i adevărat? La urma urmei, vorbim despre Adele! O fi un soi de test, ceva? Un truc? Şi dacă nu e? Chiar şi după tot ce s-a întâmplat, nu vreau s-o am pe conştiinţă, în ipoteza că aş putea s-o salvez. Cum să aflu adevărul?
   Dar pot să încerc ceva - acum îmi dau seama. Absurditatea aia pe care ea a deschis-o în mine. Noua mea abilitate.
   Dau pe gât jumătate din ginul cu suc de portocale şi mă aşez pe canapea. Dacă o s-o pot vedea, o să ştiu. Îmi calmez respiraţia. Mă relaxez. Mă gândesc numai şi numai la uşă. Mă concentrez ca niciodată înainte şi, iat-o, licărind argintie. Vizualizez casa lui Adele. Dormitorul ei. Patul scump, cu cadru metalic. Peretele decorativ, cu trei dungi verzi. Simt aşternutul de bumbac sub mine. Podeaua. Pentru o clipă, am impresia că pot ajunge acolo, dar uşa mă respinge şi dispare. Nu pot ajunge până acolo. Încă nu.
   Mă blestem pe mine, pe ea, totul. Mă ridic şi-mi iau telefonul.
   Accesez aplicaţia Uber. Vine o maşină în două minute.
   „Pentru o scurtă perioadă, ţi-am fost prietenă, Louise.“
   La naiba, la naiba, la naiba! Trebuie să mă duc! Trebuie. N-am de ales. Nu mai stau nici măcar să-mi iau haina şi ies în aerul rece al nopţii.
   Maşina ajunge aproape imediat ce pun piciorul în stradă şi, după ce-i dau şoferului adresa, îi las lui David un mesaj pe telefon, spunându-i unde mă duc şi de ce. Dacă e o capcană şi ceva o să se-ntâmple, măcar aşa o să ştie ce mi s-a întâmplat. Cine mi s-a întâmplat. Încerc din nou să sun la Adele. Tot nu răspunde. Bat din picior şi mă aplec pe banchetă, nerăbdătoare.
   Cât a trecut de când am primit mesajul? Zece minute cel mult, cred. Dar poate că şi aşa sunt prea multe. Voi ajunge oare prea târziu?
   Cobor din maşină înainte să oprească, strigând în urmă un mulţumesc grăbit. Urc în goană treptele din piatră şi apăs butonul soneriei cu mâna tremurândă. Aud ţârâitul înăuntru, dar nu se vede nicio lumină la parter. Sun din nou mai insistent, ţinând butonul apăsat cinci secunde sau mai mult, dar tot degeaba.
   Mă aplec şi mă uit prin fanta pentru scrisori.
   - Adele? Eu sunt!
   Un iz înţepător pluteşte până la mine. Fum? În capă tul holului, dinspre bucătărie, zăresc o licărire portocalie. Ah, rahat! La naiba!
   Foc!
   Ce-a zis Adele? Că o să îndrepte lucrurile? Vorbea oare mai degrabă despre părinţii ei, decât despre Rob? Un foc i-a ucis familia, iar la florăria la care a lucrat a fost un incendiu. Asta să fie marota ei? Îşi închipuie cumva că punându-şi capăt zilelor prin foc reechilibrează într-un fel situaţia?
   Apăs încă o dată butonul soneriei, copleşită de panică, şi o clipă mai târziu îmi amintesc de cheie şi încep să scormonesc în ghiveci, zgârmând adânc în pământ înainte să mă conving că nu e acolo. A luat-o ea, probabil. Nu am cum să intru.
   Nu ştiu ce să fac. Dacă Adele nu e înăuntru? Dacă încearcă să-mi întindă o cursă şi să fiu arestată pentru incendiere sau aşa ceva?
   Dar pe de altă parte, dacă e la etaj, în camera ei, drogată şi aşteptând să moară arsă ori sufocată sau în ce fel or mai muri oamenii din cauza focului? Bat cu pumnii în uşă. E atât de aproape, şi totuşi atât de departe!
   Atât de aproape...
   Mă gândesc la uşa a doua. Acum sunt chiar aici. Poate că de aici o voi putea face. Mă aşez pe treapta de sus şi mă reazem de peretele verandei, într-un colţ. Inspir adânc, sacadat la început, după care tot mai egal. Îmi limpezesc mintea, concentrându-mă pe uşa argintie. Reuşesc mai uşor acum, că nu mă mai tem de ea; pot s-o invoc, în loc că-mi apară pe neaşteptate.
   Când marginile ei scânteiază puternic în întunericul din spatele pleoapelor mele, vizualizez dormitorul lui Adele. Imaginea e clară.
   Culorile pereţilor, verdele dungilor încărcate de vinovăţie. Baia din colţ. Răcoarea aerului dintre zidurile vechi de cărămidă. Oglinda din spatele dulapului. Văd totul extrem de limpede, iar un moment mai târziu trec de uşă şi...
   ... sunt acolo, plutind în camera ei. E întuneric, dar pot să o văd pe Adele întinsă în pat, nemişcată şi perfectă în pijamaua din mătase de culoarea untului. Nu zăresc nici pastilele, nici apă cu care să le ia, dar simt un neant oribil venind dinspre ea, de parcă ar fi moartă deja. O greutate cenuşie atârnă în aer în jurul trupului ei, iar din holul de la parter urcă primele fuioare de fum.
   Nu mai e acolo, îmi dau seama de asta. Nu e moartă, dar şi-a părăsit corpul. Nu vrea să se simtă murind. Nu vrea să fie aici când se întâmplă. Se teme oare că se va răzgândi? O fi panica din ultima clipă? Asta să se fi întâmplat şi cu părinţii ei?
   Mă apropii de ea şi în acelaşi timp aud trosniturile de la parter.
   Focul nu se întinde în tăcere şi, după zgomotele pe care le aud, se extinde rapid. Ar fi trebuit să chem pompierii. Şi poliţia. Ar fi trebuit să fac ceva concret. Unul dintre vecini va observa în curând vâlvătaia, însă va fi deja prea târziu. Nu ştiu în ce fel a declanşat Adele focul, dar devine din ce în ce mai puternic. Trebuie s-o scot din casă. Întind mâna spre ea din instinct, dar nu pot s-o apuc, sunt imaterială, doar energie. Ce pot să fac? Cum s-o scot de aici?
   Îmi vine o idee, limpede şi clar conturată, de parcă lipsa reacţiilor chimice dintr-un corp fizic mi-ar fi domolit panica. E o idee trăsnită şi nici măcar nu ştiu dacă e fezabilă, dar probabil e singura mea şansă de a o salva.
   Corpul ei e gol. Eu sunt aici. N-aş avea nevoie decât de 3 sau 4 minute ca să fug jos pe scări, afară din casă, şi amândouă am în siguranţă. Altă posibilitate nu există. În scurt timp nu se va mai putea trece pe scări. În casa asta podelele sunt din lemn peste tot. Lăcuite. Oare cât de repede vor arde?
   Mă uit la trupul ei, încă fascinată de cât de frumoasă e, şi apoi mă gândesc la ochii ei. Căprui-aurii. Îmi imaginez că privesc din spatele lor. Cum m-aş simţi să fiu în pielea ei, cu trupul tonifiat şi atât de zvelt.
   Îmi imaginez că sunt Adele, că intru în corpul ei, că îl controlez şi apoi - în clipa în care un şoc teribil mă loveşte undeva în adâncul meu, o senzaţie că ceva e foarte, foarte nelalocul lui - sunt deja în interiorul ei.

56. DUPĂ

   - În biletul pe care l-a lăsat nu pomeneşte despre incendiul din casa părinţilor ei, spune inspectorul Pattison, dar raportul e clar: focul a început de la tabloul electric.
   E un tip vânjos, cu un costum care a văzut şi zile mai bune şi cu o privire ostenită care trădează poliţistul de carieră. E un om serios.
   Lumea are încredere în el. În calmul lui.
   - Incendiul din casa dumneavoastră, domnule Martin, a început la fel, de la tabloul electric din bucătărie, deci am putea identifica aici un indiciu al culpabilităţii.
   - Se ştie ce anume a folosit? întreabă David.
   E palid şi pare secătuit, aşa cum li se întâmplă persoanelor în stare de şoc, dar e şi mult mai senin. Fireşte! Ce să vezi, vrăjitoarea a murit!
   - Prosoape de bucătărie şi terebentină.
   David încuviinţează.
   - E credibil. Redecora casa.
   -  Am găsit biletul pe care l-a scris - mărturisirea - pe biroul dumneavoastră. În el confirmă tot ce aţi spus în declaraţia pe care aţi dat-o în faţa inspectorului Wignall în Perth. A aruncat cadavrul lui Robert Hoyle în puţul de pe proprietatea părinţilor ei şi la mână avea ceasul dumneavoastră. Colegii din Scoţia ne-au anunţat că trupul lui a fost găsit. Evident, e într-o stare avansată de descompunere, dar ne aşteptăm ca fişele stomatologice să-i confirme identitatea. De asemenea, ţinând seama de cauza morţii soţiei dumneavoastră - o supradoză de heroină - aceeaşi cu cea pe care o menţionează în cazul morţii domnului Hoyle, se pare că încerca să repare o greşeală. Poate că voia să-şi spele conştiinţa pentru ambele cazuri - moartea părinţilor ei şi a lui Robert Hoyle.
   - Dar de unde a luat heroina? întreabă David. Avea ea multe defecte, dar nu şi pe ăsta.
   - Anthony, intervin eu de parcă ideea tocmai mi-ar fi venit, cu gâtul încă iritat de la fum şi cu glasul răguşit. Anthony Hawkins. L-am văzut de câteva ori prin preajma ei. Poate că l-a convins pe el să-i facă rost.
   - Hawkins?
   Inspectorul îşi notează numele.
   - Un pacient de-al meu, explică David. De fapt, un fost pacient. Obsesiv şi dependent de droguri. A venit o dată la noi acasă. Adele i-a deschis uşa. Poate că obsesia lui pentru mine s-a transferat asupra ei. Adele e... era foarte frumoasă.
   - O să discutăm cu el. Cât despre biletul soţiei dumneavoastră... scrisul îi aparţine, pe hârtie sunt doar amprentele ei, aşa că nu avem niciun dubiu că ea e autoarea. Ceea ce, continuă inspectorul ridicând privirea din carnet, e foarte bine pentru dumneavoastră. Aveţi noroc să nu a ars în incendiu.
   - Tipic pentru Adele, remarcă David cu un zâmbet amar. Nici măcar în ultimele ei clipe nu mi-a putut da drumul complet.
   Eu abia dacă îi ascult. Nu pot să mă gândesc decât la faptul că David mă strânge de mână. N-am mai simţit asta de mult timp.
   Noaptea trecută, deşi treceam de 3 zile prin purgatoriul anchetei poliţieneşti, am făcut dragoste, am râs şi am zâmbit şi ne-am ţinut în braţe. Am încă senzaţia că trăiesc într-un vis.
   - David va ajunge la închisoare? întreb îngrijorată.
   - Nu pot să fac niciun comentariu în această privinţă înainte de finalizarea investigaţiei. După aceea, dacă îi vor fi aduse acuzaţii în mod oficial, va fi informat avocatul. Oricum, există circumstanţe atenuante. Ea era vulnerabilă atunci când a murit domnul Hoyle, iar el încerca s-o protejeze. Deşi, chiar dacă decesul a fost accidental, este grav faptul că Adele i-a ascuns cadavrul, iar David i-a fost complice.
   - Ştiu, răspunde el. Nu voi contesta acuzaţiile în acest sens.
   - Şi îmi închipui că nu veţi mai practica psihiatria o vreme de acum înainte.
   Pattison pare înţelegător; probabil că dintre infractorii cu care s-a confruntat în activitatea lui, David e cel mai neverosimil criminal.
   - Nu, cred că nu. Asta e o altă consecinţă la care mă aştept. De fapt, nici nu mă deranjează atât de mult. Poate că am nevoie de o schimbare totală.
   Se uită la mine şi zâmbeşte, iar eu îi zâmbesc la rândul meu atât de larg, încât am impresia că o să-mi crape faţa. Nu e nevoie să ne ascundem sentimentele în faţa poliţistului; scria clar acolo, în bilet, despre aventura ilicită, despre dragoste.
   Fireşte că ştiu. Doar eu l-am scris.

   Îmi dau la o parte de pe obraz nefamiliara şuviţă de păr blond în timp ce ieşim din secţia de poliţie.
   Corpul lui Louise - corpul meu - încă îmi pare străin. Faptul că port dintr-odată 6 kilograme în plus mă încetineşte, dar mă încântă să am forme mai rotunde şi, dacă lui David îi plac, le voi păstra. Însă are nevoie de ochelari pentru distanţă. Nu cred că Louise îşi dăduse seama de asta.
   Oh, Louise... a fost cu adevărat desăvârşită. S-a descurcat minunat. Pe de altă parte, trebuie să-mi recunosc şi eu meritele.
   Planul meu a decurs perfect. După prima încercare de a cumpăra iarbă în pasajul ăla oribil, unde m-am ales cu un ochi vânăt şi aproape că am rămas fără geantă, Anthony Hawkins a apărut ca o pleaşcă şi a fost teribil de încântat că poate să facă ceva pentru mine. Droguri, seringi - tot ce-am avut nevoie mi-a adus.
   Am exersat cu heroina, ca să ştiu cât de multă pot să-mi injectez - între degetele de la picioare, unde urmele de înţepături să nu poată văzute - fără să devin imediat inconştientă. Exersasem chiar în ziua în care a venit Louise şi a crezut că luasem pastile. Un bonus neaşteptat!
   Pregătisem totul pentru foc, dar nu l-am aprins. Când s-a făcut suficient de târziu, i-am trimis un mesaj în care-i dădeam de înţeles că vreau să mă sinucid. Şi am urmărit-o. Am văzut-o încercând să mă vadă şi apoi renunţând. Chiar înainte ca taxiul să oprească în faţa casei, am aprins focul şi am fugit sus.
   Când a sunat prima dată la uşă, mi-am injectat doza exactă de heroină şi apoi am ascuns restul de drog sub pat, unde pusesem deja o pereche de mănuşi chirurgicale ale lui David. Am trecut de a doua uşă. Am văzut-o afară, în faţa uşii. Iar aici a urmat partea cea mai problematică: alegerea momentului în care să intru în corpul ei, după ce ea şi l-a părăsit. Aşteptarea acelui prim semn că ceva e în neregulă. O vibraţie în aerul de lângă mine, care mi-a dat de ştire că tocmai intra în trupul meu.
   Dacă s-ar fi retras în corpul ei, cu siguranţă eu aş fi fost dată afară.
   Dar norocul e de partea celor curajoşi, iar trupul ei a devenit al meu. Am luat cheia de pe tocul de sus al uşii, unde o ascunsesem, şi am urcat scările în fugă, prin fumul des.
   Gemea încetişor pe pat, cu privirea pierdută; asta-i face heroina unei fete care nu e obişnuită cu ea. S-a concentrat vag când m-a văzut. Louise din spatele ochilor mei, uitându-se la mine în corpul ei. Atunci s-a speriat, în ciuda ameţelii date de drog. Cred că a încercat să-mi rostească numele. Oricum, a bolborosit ceva.
   Eu n-am mai stat să-mi iau adio. Nu aveam timp pentru aşa ceva. M-am repezit la mănuşi şi la seringa cu restul de heroină, pe care i l-am injectat între degetele de la picior. După aceea, a fost doar pa şi pusi pe calea fără întoarcere.
   Am dat drumul seringii pe covor, mi-am pus mănuşile în buzunar ca să scap de ele mai târziu şi am ridicat-o pe umăr, mulţumindu-mi mie că am slăbit atât de mult şi ei pentru că s-a dus o vreme la sală. Pe urmă am coborât cu ea în braţe şi am ieşit din casă.
   Sirenele urlau apropiindu-se în întuneric, iar bătrânica din casa de alături stătea în stradă, în rochia de casă, ţinându-şi la piept căţelul gălăgios.
   Şi asta a fost tot. Când au apărut pompierii, le-am spus despre mesajul primit pe telefon şi că găsisem cheia ascunsă în ghiveciul de lângă uşă şi intrasem ca să încerc s-o salvez. Ea era deja moartă.
   Probabil murise când eram încă la jumătatea scărilor.
   Adio, Adele, salut, Louise!
   Dacă iubeşti pe cineva, îi dai drumul să zboare. Ce tâmpenie!

57. ATUNCI

   - Asta făceam când au murit părinţii mei, spune Adele.
   Stăteau întinşi în faţa focului din şemineu, cu cartea de Shakespeare din care ea îi citise abandonată într-un colţ.
   - Zburam oriunde aveam chef, continuă ea. Ca vântul sau aşa ceva. Survolam peisajul.
   Îi dă înapoi ţigara, deşi Rob n-are nevoie de ea; a tot fugărit balaurul, aşa cum îi zice el – adică a fumat ceva heroină. Cel puţin nu se mai injectează. E şi asta ceva.
   - A început când eram mică, îi explică ea. Citisem despre visele lucide într-o carte veche pe care mi-o dăduse David şi odată ce am deprins abilitatea, a început celălalt lucru. La început nu puteam s-o fac decât în timp ce dormeam. Poate din cauza hormonilor, nu ştiu. Poate că încă nu aveam controlul mental necesar, copil fiind. Dar, Doamne, ce plăcut era de fiecare dată! Ca o putere secretă. La început nu reuşeam să mă duc decât în locuri pe care mi le puteam imagina. Şi niciodată în locuri îndepărtate. Pe urmă, cu trecerea anilor, am devenit din ce în ce mai pricepută. Sau mi-a devenit mai uşor, nu ştiu sigur. Acum pot s-o fac oricând vreau, fără nici o problemă. La un moment dat am încercat să-i povestesc lui David, dar el a râs de mine. A crezut că glumesc, sau aşa ceva. Mi-am dat seama atunci că nu mă va crede niciodată. Aşa că am păstrat totul pentru mine. Până când te-am cunoscut pe tine.
   - De asta nu dormeai! exclamă Rob.
   Îi ia mâna într-a lui şi i-o strânge uşor, iar senzaţia e foarte plăcută. E bine să poată vorbi despre asta cu cineva. Să împărtăşească totul cu cineva.
   - Da, recunoaşte ea pe un ton moale. Eu sunt vinovată fiindcă părinţii mei au murit. Focul a izbucnit accidental, orice-ar spune unii şi alţii, dar dacă aş fi fost acolo, dacă aş fi dormit normal, m-aş fi trezit. Aş fi putut să fac ceva. Dar nu eram acolo. Eram undeva la înălţime, printre copaci, privind bufniţele şi toată natura care se trezeşte la viaţă noaptea.
   - Uneori se întâmplă şi rahaturi, conchide Rob. Dar trebuie să laşi totul în urmă şi să-ţi continui viaţa.
   - De acord. Şi, sincer, nu cred că aş fi putut renunţa nici dacă aş fi încercat. A devenit parte din mine. Din cine sunt eu.
   - Deci, ăsta-i clenciul cu uşa a doua. Am văzut-o şi eu de câteva ori, dar m-a cam speriat. Am scris despre ea în caiet.
   - Şi de ce n-ai zis nimic până acum?
   - N-am vrut să crezi că sunt o ciudăţenie.
   Îi strânge şi ea mâna, la rândul ei. Îl iubeşte, chiar îl iubeşte. Iar David... poate că nu l-a plăcut prea mult - s-a văzut asta, deşi el n-a spus mare lucru - dar e sigură că-l va îndrăgi cu timpul.
   - Păi, dacă eşti o ciudăţenie, eşti una la fel ca mine, răspunde ea şi izbucnesc amândoi în râs.
   E fericită. Şi el e fericit. Iar David e minunat. Şi are un viitor strălucit.
   - Mă bucur că poţi şi tu s-o faci, adaugă în cele din urmă. E super!
   - Hei! exclamă Rob răsucindu-se pe o parte şi sprijinindu-se în cot. Ar trebui să încercăm ceva. Ceva cu adevărat trăsnit.

58. ROB

   Stăm în faţa mormântului, ţinându-ne de mână. Suntem aici pentru a îngropa definitiv trecutul. Şi pentru a ne lua rămas-bun.
   Nu e mare lucru de văzut – un nume şi două date. Ce altceva ar putut pune David să fie gravat pe piatra funerară din marmură neagră? Soţie iubitoare? Nu prea. Şi, oricum, înăuntru e trupul lui Adele, dar, de fapt, Louise e cea îngropată în peticul ăsta de pământ.
   Biata, suava Adele! Tragica mea Frumoasă Adormită! Atât de dulce şi de drăguţă, şi totuşi atât de simplă! Chiar am iubit-o, în felul meu, sincer. Dar a fost ca în Romeo şi Julieta – Romeo, care credea că o iubeşte pe Rosalina, până când a zărit-o pe Julieta. Uneori dragostea e atât de puternică, încât doboară totul în cale.
   Îmi amintesc perfect prima clipă în care l-am văzut pe David.
   Adele, pe aleea cu pietriş, ţopăind veselă ca o fetiţă, eu retras în umbra de pe trepte, plin de resentimente la gândul năvălirii lui iminente în paradisul nostru personal.
   Apoi însă, a coborât din maşina aia rablagită şi a am avut... o revelaţie. Pentru un moment, mi s-a tăiat răsuflarea. M-am simţit orbit şi străfulgerat de lumină în acelaşi timp. A fost dragoste la prima vedere – o dragoste care nu moare niciodată. În comparaţie cu el, Adele şi blândeţea ei drăguţă au pălit instantaneu. Ceea ce simţeam pentru ea s-a risipit pur şi simplu în adierea vântului. A dispărut într-o secundă.
   David era puternic. Inteligent. Îmi plăcea atitudinea lui reţinută. Şi calmul acela. În sfârşit, înţelegeam de ce îl iubea Adele atât de mult. În acelaşi timp însă, mi-am dat seama imediat că ea l-ar trage înapoi. Era prea vătămată pentru cineva atât de strălucit ca David. El avea nevoie de o persoană care să-i fie egală. Avea nevoie de mine.
   Abia dacă am putut vorbi tot weekendul acela – m-am limitat să murmur răspunsuri la întrebările lui sau să mă fac de râs ca un bufon încercând să fiu simpatic şi dorindu-mi ca Adele să se care cu toate fandoselile ei şi să ne lase singuri, ca să mă pot bucura pe deplin de prezenţa lui. Atunci am ştiut că trebuie să-l am. Fără discuţie. Aşa era scris.
   Am stat treaz ambele nopţi, ascultându-i cum râd şi şi-o trag, clocotind pe dinăuntru. Voiam să simt mâinile acelea puternice, de fermier, pe pielea mea. Mi-am amintit de partida de sex oral pe care i-o oferisem infirmierei de la Westlands ca să-mi facă rost de iarbă şi m-am gândit cât de superb ar fi să fac asta cu cineva ca David.
   Cu cineva pe care să-l ador. Voiam să-i ating cicatricele şi să-i amintesc că, dacă n-ar fi fost ea, el ar fi şi acum perfect. Am trecut de uşa a doua şi i-am privit o vreme, torturându-mă la vederea spinării lui puternice deasupra ei, când o pătrundea. Voiam să simt şi eu pasiunea aceea. Iubirea aceea. Trupul acela izbindu-se senzual de al meu.
   Când a plecat înapoi la universitate, am simţit că mi se frânge inima în piept. M-am simţit pustiit. Nu mai voiam să trăiesc, dacă nu-l puteam avea. De ce să-l aibă Adele? Preţioasa, neputincioasa Adele, care nu aprecia nimic. Care era convinsă că dragostea lui i se cuvine. Care avea atâţia bani şi nici măcar nu-i păsa de ei. Dacă eu aş fi avut toate astea şi pe David, m-aş fi asigurat că va duce o viaţă poleită.
   Şi atunci mi-a venit ideea. Planul meu simplu şi teribil.

   - Mergem? îl întreb şi mă întind să-l sărut cu buzele pline ale lui Louise.
   El încuviinţează.
   - Probabil că Adam s-a plictisit deja.
   Ne întoarcem spre maşină, în lumina asfinţitului, şi mă gândesc ce frumoasă e viaţa când eşti îndrăgostit.
   E mai uşor când faci un lucru a doua oară. Cu Louise a fost mai uşor. Ce mi-a dat temeri de data asta a fost planificarea. Variabilele.
   Cu Adele, mi-a fost teamă că nu voi reuşi, chiar şi după ce ea a fost de acord cu ideea mea nebună. „Hai să vedem dacă putem face schimb de trupuri! Doar pentru un minut! Nu te-ai întrebat niciodată cum e să ai cocoşel?“
   Louise n-ar fi acceptat niciodată, fireşte, dar Adele era tânără, şi se ştie că tinerii sunt fraieri, pe lângă asta, era afumată şi bucuroasă că, în sfârşit, avea pe cineva căruia să-i împărtăşească secretul. Şi, desigur, îi plăcea de mine. Condiţii perfecte. Mă drogasem, dar nu atât cât să observe ea, dacă mă concentram.
   Ne-am dus în pădure râzând... Cum a zis ea oare? „Dacă e să facem o magie voodoo, atunci s-o facem într-un luminiş în toiul nopţii.“ Şi asta a fost.
   Am făcut schimb. Ne-am părăsit corpurile, am numărat până la 3 şi fiecare a intrat în trupul celuilalt. Habar n-a avut ce-a lovit-o. Pufăitul când şi când al unei ţigări cu marijuana nu se compară cu forţa heroinei. Şi în numai câteva secunde, i-am înfipt acul.
   Supradoza livrată. Exact aşa cum am ucis-o pe Louise.
   Adio, Rob, salut, Adele!
   A fost cumplit de greu să duc cadavrul până la puţ. Trupul de femeie e tare plăpând, şi nu eram pregătit pentru aşa ceva. Noroi şi frunze uscate mi se lipeau de blugi, iar noul corp, slab, mă durea în timp ce transpiraţia îmi îngheţa pe piele în aerul rece şi umed. Mă aşteptasem ca lumea să arate altfel apoi, dar totul părea la fel.
   Singurul diferit eram eu. Ceasul care a căzut în puţ odată cu cadavrul a fost un simplu accident. Nu mi-a păsat prea mult de el. La urma urmei, i-l dăduse ei, nu mie. Şi nu-mi plăcuse niciodată.
   N-ar fi putut niciodată să reflecte cum eram eu în interior. Fiindcă eram mult mai superb decât cochilia aceea palidă şi plină de coşuri.
   Am păstrat însă caietul. Unica legătură cu vechea mea viaţă. Am rupt paginile despre uşa a doua – nu-mi permiteam ca David să le citească din cine ştie ce întâmplare – şi l-am ascuns în cutia cu ceea ce mai rămăsese din viaţa părinţilor lui Adele. Încă îl păstrez. Cine ar fi zis că-mi va fi atât de util la un moment dat? Şi poate că-mi va mai fi o dată.
   N-am gestionat foarte bine schimbul cu Adele în zilele următoare.
   Ar fi trebuit să afişez mai multe remuşcări din cauza cadavrului din puţ. Cred că ăsta a fost primul semnal de alarmă pentru David. Iar apoi a venit, desigur, oribila descoperire a sarcinii. Aveam şi aşa destule dificultăţi în a mă obişnui cu toate celelalte bizarerii ale trupului de femeie – îmi era greu chiar să-mi amintesc că aveam ciclu – aşa că în nici un caz nu eram pregătit pentru eventualitatea ca o altă fiinţă să crească în mine. Şi apoi, era copilul lui Adele, nu al meu. Şi nu voiam nimic de-al ei în noua şi superba mea viaţă împreună cu David.
   În plus, nu ştiam suficiente lucruri despre Adele. Despre trecutul lor comun. Nimic nu era de partea mea în privinţa iubirii lui pentru mine. A trebuit să mimez prea multe căderi psihice ca să-l păstrez şi apoi, desigur, să trec la ameninţări.
   De data asta va fi diferit. David n-o cunoaşte pe Louise atât de bine, iar eu am urmărit-o, i-am învăţat şi i-am memorat întreaga viaţă: capriciile, gusturile, dispoziţiile. Dar el mă iubeşte, văd asta în ochii lui. S-a eliberat de trecut. Poate că de data asta o să-i dăruiesc un copil. Să fim o familie adevărată.
   - Unde vrei să mergem în luna de miere? mă întreabă când urcăm înapoi în maşină? Alege orice destinaţie.
   Ne-am căsătorit cu o săptămână în urmă, doar noi, la un ofiţer de stare civilă. În ziua în care Adele în corpul meu iniţial a fost înmormântată într-un cimitir mic şi amărât din Edinburgh.
   Dar abia acum, că suntem amândoi în mod oficial liberi să facem ce dorim, am început să ne gândim la viitor. Mă prefac că mă gândesc un timp la întrebarea lui.
   - Trenul Orient Express, îi răspund. Şi pe urmă, poate o croazieră.
   - Ţie nu-ţi plac bărcile.
   Glasul subţirel vine de pe bancheta din spate şi nu e nevoie să mă întorc ca să văd privirea sumbră din ochii lui Adam. Ştie că e ceva în neregulă cu mine, doar că nu-şi dă seama ce.
   - Întotdeauna ai spus că nu suferi bărcile, insistă el cu încăpăţânare.
   - Se dă şi el în stambă, spun eu, punând o mână pe coapsa lui David. Cred că se teme că mă vei lua de lângă el.
   Dar dincolo de zâmbetul pe care-l afişez, scrâşnesc din dinţi. Mai e încă un mic obstacol de depăşit înainte ca fericirea noastră să fie deplină. Poate că David n-a cunoscut-o pe Louise foarte bine, însă Ian şi Adam, da. Legăturile astea trebuie retezate. A fost uşor să pun capăt prieteniei cu Sophie – o aluzie la posibilele ei infidelităţi strecurată soţului a rezolvat problema –, dar dispariţia lui Adam din viaţa mea va trebui să fie puţin mai dramatică.
   Ceea ce nu va fi prea greu de aranjat. Copiii sunt predispuşi la accidente. Şi, oricum, durerea îi apropie pe oameni, nu-i aşa?
   - Te iubesc, Louise Martin, îmi spune David, apoi porneşte motorul şi o luăm din loc, lăsând trecutul în urmă.
   - Şi eu te iubesc, David Martin. Mai mult decât vei şti vreodată.

SFÂRȘIT