..................................................
4-7
Jen își schimbă poziția cât mai silențios posibil, mijindu-și ochii, uitându-se dincolo de verdele aprins al mesei de snooker.
..................................................Jen își schimbă poziția cât mai silențios posibil, mijindu-și ochii, uitându-se dincolo de verdele aprins al mesei de snooker.
Pe canapeaua de pluș roșu lipită de peretele din spate e Clio. Picioare arămii, breton scurt, tot tacâmul. Jen clipește, privește doar, așteptând să se încheie conversația de complezență.
- E loc pentru una mică? întreabă Nicola.
Apucă tacul din mâna lui Todd, care se așază. Pare o ieșire cât se poate de obișnuită. Iubita lui Todd, familia ei. Dar apariția Nicolei a declanșat ceva, poate pentru că Jen știe că Todd minte, poate că nu. A stârnit un curent subacvatic sinistru, ca un rechin în apă.
Jen își schimbă din nou locul, ca să se uite la Todd care stă pe bancă lângă Clio. Nu e la fel de apropiat de ea cum era noaptea trecută. Cu toate astea, este cu ea. Deci ce va fi, o va termina cu ea în seara asta?
Muzica izbucnește de nicăieri. Un rap însoțit de basul care le acoperă vocile. Jen se străduiește și vede că vine de la un tonomat pe care nu l-a observat, roșu cu aspect retro, cu lumini albe înconjurându-i afișajul.
Rămâne pe loc pe toată durata cântecului, sperând să se oprească, dar începe altul.
Todd vorbește cu Joseph, iar Clio se ridică și li se alătură, împreună cu Nicola, dar Jen nu poate auzi nimic. Poate vedea doar scena derulându-se. Ceva ce pare o conversație obișnuită, dar Todd nu se simte confortabil, e convinsă de asta. Își poate da seama privindu-ldin cap până în picioare, din felul în care se plimbă în jurul mesei, ca un leu în mișcare.
Dintr-odată, Jen își dă seama că muzica nu este întâmplătoare. Are ca scop să împiedice pe oricine altcineva să le audă discuția. Oricine ar trage cu urechea - cum ar fi ea și alții, crede Jen, amintindu-și de poliția care patrula.
După o oră, Joseph își pune o haină. Todd degajează masa, introducând bilele fără efort. În timp ce Joseph și Nicola pleacă, Jen se strecoară prin ușa din stânga ei, despre care descoperă că duce spre toalete. Stă acolo singură într-o baie decorată în stil retro, ascultând sunete de pași.
Baia are tapet vintage, cu scoici roz, a cărei textură s-a scămoșat cu trecerea timpului. Două cutii de lemn cu articole de toaletă se află între cele două chiuvete, de asemenea roz, și o oglindă aurie de mari dimensiuni atârnă pe perete.
Se sprijină de ciuvetă și se gândește la ceea ce știe: Todd o întâlnește pe Clio în august.
Sunt în continuare împreună, dar mâine, înainte de prânz, el o va părăsi. Apoi însă, cu 5 zile înainte de crimă, se vor împăca.
Ieri i-a cerut Nicolei să-l ajute cu ceva.
Astăzi, Nicola apare la clubul de snooker. El pretinde că nu o cunoaște. Categori, Nicola îl cunoaște pe unchiul lui Clio, a lucrat pentru el.
În câteva zile, un puști blond fură o mașină pentru Ezra. Membrii familiei lui Clio sunt categoric infractori. Geanta Chanel. Și, în alte câteva zile, Nicola e înjunghiată. Iar apoi Todd devine un criminal.
Jen privește fix afară, trecând în revistă această succesiune de evenimente. Fereastra e deschisă, lăsând să intre un flux constant de aer rece nocturn. Așteaptă cel puțin 10 minute înainte să se gândească să plece, după care aude o voce șoptită, râsete, afară. Fără să se gândească, se cațără pe blatul pe care se sprijină cele două chiuvete - genunchii o dor la contactul cu suprafața dură - și privește afară prin crăpătura ferestrei.
E Todd. E la telefon. A ajuns la mașina lui, parcată afară în spate. Își sprijină coatele pe plafon - e atât de înalt - în timp ce discută însuflețit.
Jen se străduiește să prindă cuvintele. E liniște afară. Ar trebui să poată auzi. Întinde mâna în lateral ca să stingă lumina, ca să poată sta așezată acolo, încă o dată nevăzută, la o altă fereastră.
- Era cât pe ce să te sun pe telefonul secret. Încerc să o rup treptatcu Clio, spune el. Nu te teme. Munca ta murdară e în siguranță și nu voi dezvălui nimic.
Tonul lui e acid, ca o lămâie.
O pauză. Jen încetează să mai respire.
- Da, vreau să spun, cine știe, adaugă el.
Jen habar n-are cu cine vorbește Todd, nu-și poate da seama. Nu este un partener. Nu este un egal.
Todd râde din nou, un fel de râs dur, amar și sardonic.
- Nu. Exact asta încercam să spun. Suntem la capătul drumului, nu-i așa?
Își lasă capul pe spate, privind spre înaltul cerului. A apărut luna, o hologramă palidă pe cer. Temperatura scade. Lui Jen îi e frig, îngenuncheată acolo lângă chiuvetă, ascultându-și fiul, care pare să creadă că au ajuns la capătul drumului.
Ce înseamnă această expresie ciudată folosită de adulți? Acesta este motivul pentru care, peste mai puțin de două săptămâni, va ucide?
Todd coboară privirea, de parcă ar urmări o minge căzând încet, iar apoi privește exact spre fereastra la care se află ea. Jen nu-și poate întoarce privirea în altă parte pentru că ochii li se întâlnesc, dar el privește rapid în altă parte. Nu se poate să o fi văzut. Sticla e înghețată, lumina e stinsă.
- Da, OK, spune Todd.
O altă pauză.
- Întreab-o pe Nicola. Ne vedem acasă, spune Todd la telefon.
Lumea pare să se oprească în loc, doar pentru o secundă. Ne vedem acasă. Ne vedem acasă. Ne vedem acasă.
Nu poate fi decât o singură persoană: soțul ei.
Ziua minus treisprezece,
ora 20.40
Todd intră în mașina lui, pornește motorul și demarează, lăsând-o pe Jen singură în baia întunecată, cu genunchii uzi de la apa care băltește într-o parte.
Ne vedem acasă.
Persoana de la celălalt capăt al firului este Kelly.
Întreab-o pe Nicola.
Kelly o cunoaște pe Nicola. Nu Todd. Todd nu mințea când i-a fost prezentat acesteia.
Era cât pe ce să te sun pe telefonul secret.
Lui Kelly îi aparține telefonul cu cartelă. Lui Kelly i-a trimis Nicola SMS-uri.
- Adineauri vorbeai cu Todd, spune Jen în secunda în care intră vijelios pe ușa din față.
Todd nu a ajuns încă acasă. Poate s-a întâlnit din nou cu Clio. Și Jen nu mai poate aștepta. Ce mai contează? Nu există mâine. Trebuie să-l întrebe acum.
Kelly poartă niște jeanși decolorați și un tricou alb. E așezat pe canapeaua lor de catifea. O așezaseră în dreptul ferestrei care dă spre golf, din camera de zi. Se potrivește perfect, nu are în jurul ei nici măcar un centimetru de spațiu.
Își aruncă geanta pe podeaua de lemn. Casa e tăcută, lămpile aruncă o lumină slabă.
Aparent, Kelly are nevoie de un moment ca să se gândească. Acele 3 secunde îi rup inima lui Jen.
- Știu că e implicat în ceva dubios, și tu la fel, spune ea.
Evident, Kelly decide să nege tot.
- Are probleme cu femeile.
Ochii lui Kelly nu se schimbă deloc în timp ce rostește aceste cuvinte, aceste minciuni.
- Jen? spune el și se întinde spre ea.
- Te-am auzit, zice ea.
- Am discutat despre Clio.
- Cine e Nicola?
- Ce? Nu știu nicio Nicola.
- Kelly, spune ea, cuvântul explodând de pe buzele ei. Știu că îi cunoști. Cine este Joseph Jones?
- Habar nu am, spune rapid Kelly, fără să piardă o secundă.
Enigmaticul ei soț își face de lucru, ridicându-se și aprinzând lampa din tavan. Misterios sau mincinos?
- Îmi pare rău, nu știu ce vrei să zici, spune el, întorcându-se spre ea.
În timp ce face asta, Jen vede picătura de sudoare în linia părului său care reflectă lumina preț de o secundă.
- Știu că minți, îi spune lui Kelly, care este întors cu spatele la ea și dă din nou să se retragă.
Acum își pune pantofii, o haină.
- Nu vom discuta despre acest subiect, zice el.
Kelly deschide ușa din față și iese din casă, tocul acesteia vibrând când o trântește după el.
Ryan
Ryan e în elementul lui. În sfârșit, Ryan se pricepe la ceva.
Are în fața lui, exact ca în filme, un panou de plută mai mare, pe care l-a comandat de la Aprovizionare, cu 3 zile în urmă. Are 1,2 m lungime pe 1,8 m înălțime. E sprijinit de perete și Ryan e așezat, picior peste picior, în fața lui.
Strânge de două luni informațiile rezultate din supraveghere. A început rulând o înregistrare TV în cămăruța lui. Ore în șir, prin fața ochilor încețoșați, i-au trecut imaginile de la camerele de supraveghere din port. Înregistrare după înregistrare, seri și weekenduri. A urmărit atent, notându-i pe toți cei care veneau de mai multe ori, toți cei care vorbeau cu Ezra sau care dispăreau împreună cu el.
Ryan făcea însemnări pe bilețele adezive și apoi le fixa cu piuneze pe panou.
La sfârșitul lunii, avea o listă cu vizitatorii regulați.
- Poți verifica dacă vreuna dintre fețele acestea este deja în sistem? a întrebat el un analist aflat în trecere într-o vineri seara.
I-a arătat fețele cărora le făcuse un stop-cadru pe care îl tipărise.
- Imediat, a spus scurt analistul.
Și acum i-a prins: soldații lui.
Echipa sub acoperire i-a oferit și numele furnizorilor de droguri. Un ofițer sub acoperire s-a infiltrat în bandă. A intrat, prefăcându-se a fi cumpărător. Costumat murdar, după indicațiile lui Leo, a cerut heroină. Tranzacția a avut loc sub atenta supraveghere a echipei lui Leo, iar el a raportat apoi numele dealerului, nume care ajunge acum pe panoul lui Ryan.
A mai făcut-o de alte 5 ori. Alte 5 achiziții de probă. Apoi ofițerul a spus că se mutase, că știa câțiva oameni care ar cumpăra, că dorea să încerce să distribuie un lot. Dealerul l-a prezentat furnizorului, al cărui nume a ajuns, de asemenea, pe panoul lui Ryan.
- Ryan, spune Leo, intrând cu pași mari în cămăruța lui. Ești un geniu cu patalama.
Aceasta este cea mai bună slujbă pe care a avut-o Ryan vreodată. Cea mai amuzantă. Cea mai aducătoare de satisfacții. Și cea mai autonomă. Simte o undă de fericire străbătându-l, pentru el și pentru panoul lui de plută.
- Acesta e doar începutul, îi spune lui Leo. E doar o piesă din puzzle. Tipul de la vârf desfășoară circa 10 operațiuni diferite.
Se uită împreună în tăcere la panoul de plută.
Leo nu spune nimic preț de un minut, poate mai mult. Unul dintre ceilalți ofițeri trece pe lângă cămăruță.
- Ai o secundă? îl întreabă pe Leo, băgând capul pe ușă.
- Nu, latră Leo, închizând ușa.
Viața e bună când ești în lumina lui Leo, groaznică atunci când ești în umbra lui, la fel ca în cazul atâtor perspane aflate la conducere.
- În misiunea noastră anterioară, spune Leo gânditor, ca și când aceste cuvinte nu ar fi avut loc, tipul de la vârf era foarte modest. Cât se poate de normal. Pur și simplu normal. Trecea neobservat. Știi, nu avea o slujbă cu adevărat, era liber profesionist. Nu producea venitură care să atragă atenția. Nu călătorea.
- Pare imposibil, spune Ryan.
- Corect, dar, în orice caz, te rog, uită-te la asta, spune el. Am creat o legendă.
Leo se așază cu un scârțâit pe scaun în timp ce Ryan desprinde pozele cu diverși soldați de pe panou și le mută în cealaltă parte.
- Poate ar trebui să-ți facem rost de un birou mai bun, spune el râzând.
- Ar fi drăguț...
- OK, deci, legende. Ești pregătit pentru o lecție?
- Pregătit.
- Când un ofițer intră sub acoperire, intră în pielea unei persoane pe care noi am creat-o deja, cu mult timp în urmă, corect?
- OK.
- Deci, dacă cineva cumpără heroină, infractorii suspectează întotdeauna că e vorba despre AD. Cei de la Antidrog. Deci creăm dinainte o legendă. Omul locuiește undeva, conduce o mașină, lucrează undeva, face asta și aia. Avem o istorie, corect? Fabricăm câte ceva oriunde putem - online, oriunde. Apoi pătrunde în organizație. La o treabă de acest fel lucrăm și acum.
Își freacă obrajii, apoi soarbe din ceaiul lui Ryan, fapt care îl jignește pe acesta, dar nu spune nimic. Leo face asemenea lucruri când se gândește. Și Leo e strălucit când gândește, deci toți îi acceptă bizareriile.
- Leo, spune Jamie, deschizând ușa.
Pare secătuit, cu părul măciucă în cap.
- Avem o problemă.
- Ce? întreabă Leo, jucându-se cu una dintre piunezele lui Ryan, pe care o înfige la loc în panou. Puteți să nu mă mai întrerup...
- Noaptea trecută doi dintre soldați au furat o mașină de la una dintre moșiile elegante din Wallasey, spune Jamie. Ne-a venit un raport.
- OK...
- Există zvonuri că un crezut că e una dintre casele neocupate, dar nu era...
Ryan întoarce capul ca să se uite la Jamie.
- Era un copil pe bancheta din spate a mașinii. L-au luat. Mașina se îndreaptă spre port, cu copilul pe bancheta din spate.
Ziua minus douăzeci și doi,
ora 18.30
Jen este în sanctuarul ei, biroul. Voia să fie aici, la muncă, în această atmosferă calmă, în acest mediu organizat, pe care-l controlează pe deplin sau cel puțin poate pretinde acest lucru.
Știe că e implicat Kelly și asta îi tot trece prin minte. Se simte ca pe o barcă, terenul de sub picioare e nesigur și alunecos. Kelly. Kelly al ei. Bărbatul căruia îi poate spune totul. Dar, evident, acest lucru nu e reciproc. Cum s-a putut preface că rezolvă asta împreună cu ea în noaptea în care a crezut-o?
Strada de jos e punctată de oameni care fac cumpărături, se bucură de ultimele zile calde ale verii. Începutul lui octombrie arată altfel decât sfârșitul acestuia. Afară e o lumină ca de turtă dulce. Frunze de culoarea mierii. Ultima suflare a verii.
Deschide fereastra. Cea mai slabă undă de răcoare străbate aerul: ca un singur strop de vopsea în apă, care se va răspândi în curând.
Oftează și o pornește în jos pe coridor. A renovat sediul după ce a murit tatăl ei, primăvara trecută. Cel care fusese odinioară biroul lui, cu plăcuța pe care scria Partener executiv, cum a vrut el, devenise acum chicineta, o decizie luată de ea ca să nu fie nevoită să se uite la vechea lui ușă sau, mai rău, să lucreze ea în fostul lui birou.
Tatăl ei fusese un avocat bun. Incisiv, prevăzător, capabil să accepte și să înfrunte veștile proaste fără să se amăgească. Pe de altă parte, era și un om stoic. Odată, la sfârșitul unei săptămâni de muncă, aflase că dormise acolo două nopți ca să termine treaba, deși nu spusese niciodată.
Acum, este mult mai în urmă decât anticipase. Jen crede că cea mai mare teamă a ei este accea că va trece de momentul care a determinat crima. Și-ar dori să-și întrebe tatăl ce să facă.
Murise singur în urmă cu 18 luni. Un anevrism, care s-a produs la un moment dat seara. Stătea în fotoliullui, cu o pungă de alune și o sticlă de bere băută pe jumătate alături.
În primele zile, Jen fusese nevoită să-și alunge din minte gândurile legate de ultimele lui clipe, ca și cum ar fi încercat să cârmească o corabie care preferă să meargă într-o singură direcție. Astăzi, însă, mai mult ca oricând, îi e dor de el.
El nu ar fi agreat teoriile călătoriei în timp - crede că i-ar fi fost prea frică să-i spună, temându-se de judecata lui - dar tot îi lipsește așa cum le lipsesc copiilor întotdeauna părinții care-i duc de mânuță, felul în care îi feresc de problemele lor, chiar dacă numai temporar.
Face o ceașcă de ceai, după care iese din chicinetă. Rakesh trece pe lângă biroul ei împreună cu o altă avocată, Sara.
- Soțul ne-a rugat să-i înjumătățim bugetul pentru întreținere, ținând cont de faptul că ea poartă mereu doar pantaloni de trening. A eliminat orice indemnizație pentru îmbrăcăminte. Plus coafor și sutiene. L-a adnotat astfel încât să scrie acolo că poartă lenjerie veche, gri, spune Sara.
Râsul neîncrezător al lui Rakeshh se aude ca un clopot de biserică.
Jen zâmbește vag. S-a simțit mereu acasă aici împreună cu obsedații de muncă și amatorii de umor macabru.
Trimite câteva e-mailuri, transmițând fericită informații, oferind sfaturi. Lucruri pe care le-ar putea face cu ochii închiși, lucrurile pe care le-a făcut de două decenii încoace.
Unul dintre viitorii foști soți ai uneia dintre clientele lui Jen trimite prin curier peste 25 de cutii cu date despre conturile sale la ora 7 seara. Jen le primește de la un șofer de pe DPD, bronzat cu urma de la tricou. Data trecută, rămăsese la serviciu ca să le parcurgă, indexându-le conținutul și stivuind cutiile într-o manieră ordonată în biroul ei. Rakesh băgase capul pe ușă și o întrebase dacă nu cumva construiește un fort.
Trece acum prin fața biroului, exact la aceeași oră. Astăzi însă, nedorind să sorteze cutii, dar nici să meargă acasă, îl întreabă dacă are chef să bea ceva.
- Desigur, spune el, mestecând gumă. Ce sunt toate astea? Construiești un fort?
Jen zâmbește în sinea ei. Devine din ce în ce mai greu să-și amintească fiecare zi, cu cât se întoarce mai mult în timp. Într-un mod ciudat, e drăguț să audă adeverindu-i-se previziunile.
- Asta voi face luni, spune ea. Dezvăluire din tabăra adversă. Conturile soțului.
- Ce naiba face? Lucrează pentru Banca Angliei?
- Tactica clasică, spune Jen, împingând o cutie ca să își facă drum până la el. Trimite atât de multe cutii, sperând că nimeni nu va citi vreodată atâtea acte.
- Mă voi asigura că nu vei fi îngropată de vie luni sub ele. Am nevoie de o perfuzie cu vin, spune Rakesh, luându-i haina.
- O zi proastă?
- I-am trimis o cerere de divorț clientei mele astăzi. Să o semneze, nimic mai mult. Lângă numărul 4, la comportamente absurde a scris - cu stiloul de asemenea, se masturba tot timpul în șosete. De parcă asta era o adăugire care trebuia făcută urgent. Acum trebuie să i-o retrimit. Nu putem depune așa ceva în instanță.
- O plângere corectă, spune Jen. Drăguț detaliul despre șosete.
- Nu tu ești cea care trebuie să-l vadă la proces.
- Să nu mergi după el la baie.
Când pleacă împreună, cu hainele puse pe braț în toamna acum foarte, foarte timpurie, Jen simte că e atât de bine să te întorci lalucru, unde oamenii petrec unele dintre cele mai intime ore ale vieții lor.
A lucrat cu Rakesh timp de peste un deceniu. Știe că mănâncă de cele mai multe ori cartofi la prânz și e acaparat de site-ul Daily Mail în timpul pauzei de la ora 3. Știe că rostește în barbă un Du-te dracului ori de câte ori sună telefonul și că o dată a transpirat atât de mult prin pantaloni în timpul unei audieri deosebit de complicate, încât povestea că a lăsat o urmă pe scaun.
Și la fel de plăcut este să lase deoparte ruinele vieții ei de familie în seara asta. Să lase deoparte misterul și să se bucure, fără să se simtă vinovată, de un pahar împreună cu vechiul ei prieten, să discute despre clienții lor care se războiesc pe tema: cine s-a culcat primul cu altcineva, să bea două pahare, ba nu, trei, să fumeze țigări afară pe terasă și să râdă despre asta. Este atât de plăcut să te prefaci.
Jen a băut prea mult vin ca să mai conducă și de aceea merge acasă pe jos. E doar puțin după ora 9 seara. Se plimbă de-a lungul trotuarului, privind spre casa ei luminată, aflată exact în față, și gândindu-se la soțul căruia i-a spus că lucrează până târziu.
Jen e avocat de divorțuri, se gândește ea cu tristețe, și totuși nu și-a dat seama de trădarea din propria familie. Nu s-a așteptat la asta. Sub nicio formă.
Încearcă să reordoneze evenimentele, știind ce știe acum. Vinul a ajutat-o să-și lase mintea să zburde liberă. O simte elastică și liberă în aerul rece de seară. Dintr-odată se simte tolerantă și deschisă, nu nevrotică și închisă.
Telefonul cu cartelă îi aparține lui Kelly. Deci afișul cu copilul care lipsește și ecusonul polițistului trebuie să-i aparțină de asemenea. Dar de ce erau în camera lui Todd?
Aude voci în timp ce se apropie de casă. Vin de afară, de undeva din spațiul deschis. Sunt prea puternice ca să vină din interior.
Se oprește lângă mașina lui Kelly. Aceasta degajă căldură. Jen pune mâna pe capotă: tocmai a fost condusă.
Vocile aparțin soțului și fiului ei, subiectul gândurilor sale, și ei zbiară unul la altul.
Sunt în grădina din spate. Jen se grăbește cât mai silențios posibil spre poartă. Se oprește acolo, cu un deget pe zăvorul negru și rece, devenind dintr-odată cât se poate de trează.
- De ce mi-ai spus asta? întreabă Todd.
Jen e tulburată să-i audă vocea înecată în lacrimi de teamă.
- Pentru că trebuie să-ți cer ceva, spune Kelly. În regulă? Nu ți-aș fi spus altfel.
- Ce?
- Trebuie să te desparți de Clio.
- Ce?
- Trebuie, spune Kelly. Îi pot cere ajutorul Nicolei, dar nu poți continua să te vezi cu Clio. Date fiind toate acestea.
Stomacul lui Jen se întoarce pe dos. Dintr-odată îi vine rău, iar asta nu are nicio legătură cu băutura.
- Asta va ridica și mai multe bănuieli, spune Todd. Ca să nu mai spun că îmi va rupe nenorocita de inimă.
Jen simte că genunchii îi vor ceda. Durerea, durerea din vocea puiului ei.
- Îmi pare rău! spune Kelly. Îmi pare rău! Îmi pare rău! De câte ori să o mai spun?
- Acesta este cel mai de rahat lucru care mi s-a întâmplat vreodată, spune Todd.
Doar că nu o spune: e un țipăt. Un țipăt de agonie.
Se aude un bubuit, poate un pumn care lovește într-o masă.
- Am încercat! spune Kelly.
Vocea lui e răgușită, sfâșiată de emoție. Jen l-a auzit astfel doar de câteva ori în viață. O dată la secția de poliție, după arestarea lui Todd. Nu e de mirare. Încearcă să se abțină. Se vede clar că nu reușește.
- Am încercat atât de tare. Joseph fie știe, fie e pe cale să afle, Todd, și trebuie să ne îndepărtăm de el. Fără ca el să știe de ce.
- Victimele colaterale nu mai contează, nu-i așa? spune Todd. Eu.
Jen se gândește la faptul că fata nu a vrut să discute cu ea despre despărțirea lor și se întreabă dacă, cumva, Todd i-a spus lui Clio ceva despre această conversație. Ceva ce nu ar fi trebuit să-i spună.
- Corect, spune Kelly blând, și Jen vrea să plece de lângă poarta rece și să meargă să-și scuture soțul.
- Nu există niciun indiciu că el ar ști, spune Todd.
- În secunda în care va ști, va veni aici și va...
- Asta e ipotetic. Nu-mi vine să cred că m-ai implicat în asta. Minciuni? Copii răpiți?
Tot corpul lui Jen rămâne împietrit și i se face pielea de găină. Copilul.
- Fie asta, fie ceva mult, mult mai rău, spune Kelly, cu o notă sumbră în voce.
- O, da, păstrează secretul cu orice preț. Pune-ne pe mine și pe prima mea dragoste în pericol! urlă Todd.
Ușa din spate se trântește. Se aud pași pe scările din interior.
Jen stă la poartă, încercând să respire.
Este inutil să-i întrebe. Evident, vor minți. Și tot evident, e un secret la baza relației lor, pe care îl vor păstra cu orice preț. Vor face orice, numai să nu-i spună lui Jen.
În aerul rece al nopții, cu 3 săptămâni înainte ca fiul ei să devină ucigaș, Jen își aude soțul începând să plângă în grădina lor, suspinele lui devenind din ce în ce mai tăcute, ca ale unui animal rănit, care moare încetul cu încetul.
Ziua minus patruzeci și șapte,
ora 8.30
Multe se pot întâmpla în 3 săptămâni. Este cel mai mare salt în urmă de până acum.
Este ora 8.30 dimineața, Ziua minus patruzeci și șapte. Cu aproape 7 săptămâni în urmă în total.
Jen se oprește în fața ferestrei panoramice în timp ce coboară scara. Strada arată cu totul altfel. Culoare maro-sepia a verii târzii, ierburile uscate de la lipsa ploilor. Briza pe care o simte pe brațele ei e caldă. Se întreabă cum ar interpreta Andy asta.
A mers la culcare noaptea trecută odată cu Kelly. El s-a descurcat de minune, comportându-se normal.
- A fost bine la muncă? o întrebse el.
- O grămadă de documente. Ce ai mai făcut tu?
- Oh, știi tu, răspunsese el. Duș, cină, chestii strălucitoare.
Își amintește această replică de data trecută. Crezuse că soțul ei era pur și simplu sarcastic, dar, dincolo de spusele lui, vibra un fel de furie. Un bărbat care pierduse controlul asupra unei situații.
Mersese să se culce lângă el, soțul ei cel trădător, pentru că Jen nu știa ce altceva să facă.
Și acum e cu 47 de zile în urmă. Se simte din nou complet înstrăinată, la fel ca în primele câteva zile. Are ojă roz pe unghiile de la picioare, pe care-și amintește că a aplicat-o pe la jumătatea lui august, ca să o poarte în ultimele zile calde, în care mai putea purta sandale.
E mijlocul lui septembrie. Și ce a aflat până acum?
Kelly crede că Joseph va afla ceva, așa că i-a cerut lui Todd să nu se mai întâlnească cu Clio. El renunță la ea, dar apoi reaia relația. Kelly îi cere Nicolei Williams ajutorul. Nicola e rănită și apoi Joseph apare și Todd îl ucide.
Jen știe mai multe decât la început, dar, în multe privințe, i se pare că știe mai puțin - totul e atât de confuz. Cineva sună la ușa din față, întrerupându-i gândurile.
Verifică din nou data. Corect, e prima zi de școală a lui Tod.. Încearcă să treacă din nou la acțiune.
- Cine e? strigă ea.
- Clio! răspunde Todd.
Jen se retrage de la fereastră, în dormitorul ei. S-a întâmplat oare acest lucru data trecută? 8.30... era deja plecată la ora asta.
- Deschid eu! strigă Jen.
Chiar dacă e într-o pereche de pantaloni scurți pentru gravide, vechi și scămoșați - fir-ar să fie, nu putea purta ceva mai drăguț în pat în septembrie? - și un tricou prin care-i poți vedea categoric sânii, ea va deschide ușa.
Își pune un halat și coboară scara, câte două trepte odată.
- Bună, spune Clio.
Și iat-o. Femeia de care s-a îndrăgostit fiul ei, de care se desparte, cu care se împacă. Cea pe care tatăl lui îl forțează să o părăsească. Femeia care se află categoric în centrul acestor evenimente.
Jen nu știe ce să întrebe mai întâi.
- Jen, nu e așa? spune Clio.
Întinde într-un mod fermecător mâna ca să o strângă pe a lui Jen.
- Da, mă bucur să te cunosc, spune Jen.
- Eu încep abia mâine, dar am spus că merg cu Todd, explică Clio.
- E suficient, spune Todd.
E cu rucsacul pe umeri, ca atunci când avea 5, 8, 12 ani. Arată mult mai sănătos decât în octombrie. Mai puțin împovărat.
Jen nu-și poate desprinde ochii de la el, gândindu-se la lacrimile lui din noaptea trecută, la furia lui. O ceartă explozivă și acum asta: un uriaș salt înapoi. Ce înseamnă asta?
Kelly iese din bucătărie, dar se oprește când o vede pe Jen.
- Nu mergi la serviciu? o întreabă el. Nu am vrut să te trezesc.
- Cred că sunt bolnavă, spune ea spontan. Mi-am oprit alamrma. Parcă aș avea lame de ras în gât.
- Chiulește. Trimite-i pe avocați la plimbare, spune Kelly.
- O uimitoare lipsă de etică a muncii din partea tatălui meu, comentează Todd.
Kelly își întoarce privirea spre Todd.
- Muncește suficient și într-o zi vei putea chiuli și tu, spune el.
Nu această frază o face pe Jen să-și dorească să se oprească pentru a se bucura de acest moment. Este schimbul de priviri dintre Kelly și Todd. Afecțiune pură. Nu se ascunde niciun resentiment dedesubt. Amândoi au priviri luminoase.
Când îi văzuse ultima dată interacționând așa? Nu-și poate aminti.
Todd întinde mâna să-i facă vânt, în glumă. Privirea lui Jen se oprește asupra lor.
În întreaga ei carieră a căutat întotdeauna atât absența lucrurilor, cât și prezența lor. Dovezile sunt adesea în ceea ce nu spun oamenii. În ceea ce omit. Omul care jonglează cu conturile, încercând să îngroape profitul personal uriaș în 25 de cutii de acte pe care le pune la dispoziție, sperând că avocații nu se vor deranja să le parcurgă.
A ratat însă ce se întâmpla între timp acasă. Această persiflare plăcută. Un indiciu în sine.
De aceea trăiește această zi, crede ea. Ca să observe deosebirea. Cearta pe care a ascutat-o pe furiș la poartă a schimbat ceva între ei, a produs o fractură. Și iat-o aici, înaintea acesteia. Nu arată lucrurile cu totul altfel?
- În orice caz, mă bucur că te-am cunoscut, îi spune Clio lui Jen în timp ce Todd se grăbește să iasă Mă bucur să te revăd, adaugă ea, privind spre Kelly.
Aceasta este propoziția care-i distrage lui Jen antenția de la Clio, îndreptându-i-o spre Kelly.
Ochii ei îi întâlnesc pe ai soțului ei în timp ce Todd închide ușa în urma lui. Nu îi aude mașina: probabil merg pe jos împreună prin soare.
- Mă bucur să te revăd? îl întreabă ea.
- Hîî?
El îi întoarce spatele și se îndreaptă spre bucătărie. Încearcă să-l prindă din urmă. E îndreptățită. E cât se poate de îndreptățită, își spune ea, să-l întrebe de ce i-ar zice Clio asta.
- Ai mai întâlnit-o pe Clio înainte?
- Da, a venit la prânz cu Todd într-o zi.
- Serios?
- Doar pentru circa 5 minute. Cred că am interogat-o, spune el cu un zâmbet fermecător.
Jen nu-și poate da seama dacă e doar viteză de reacție.
- Nu mi-ai spus niciodată. Nu mi-ai spus niciodată că ai întâlnit-o.
Kelly dă laconic din umeri.
- Nu m-am gândit că e important.
- Dar știai că ar fi destul de important pentru mine, spune ea.
Jen nu-și înfruntă niciodată soțul astfel. A vrut mereu să fie... să nu știe.
- Șii că mă întrebam cum e ea.
Aproape adaugă că știe că el îl cunoaște pe prietenul unchiului ei. Că mai târziu îi va cere lui Todd să nu se mai vadă cu ea, dar se oprește. Kelly nu va face decât să mintă.
- E drăguță, spune el.
Cu cât îl forțează mai mult, cu atât mai mult se eschivează. Nu a mai observat înainte aceste eschive rapide ale lui.
Kelly intră în bucătărie și desface o doză de Cola. Pocnetul inelului sună ca o împușcătură, făcând-o să sară în picioare.
Jen se gândește ce să facă, apoi se îmbracă și încălță tenișii.
- Merg să iau ceva pentru gâtul meu, anunță ea.
- Merg eu să-ț aduc! spune Kelly, grijuliu ca întotdeauna. Sau, așteaptă, nu avem chestia aceea care...
- E în regulă, spune ea, trântind ușa din față în urma ei, înainte ca el să poată obiecta.
Conduce până la școală, după care așteaptă pe o stradă laterală, urmărind apariția lui Todd și Clio.
Se ivesc după numai 5 minute, ținându-se de mână, membrele lor lungi atrăgând soarele. Clio poartă o salopetă kaki, care ar face-o pe Jen să arate ca un gardian de închisoare gras. Todd e în blugi slim, fără șosete, adidași și un tricou alb. Arată ca dintr-o reclamă la vitamine sau ceva.
Jen se oferă să o ducă pe Clio acasă și se va preface că nu e nebună pentru că i-a urmărit până acolo.
Așteaptă până ce Clio îl conduce pe Todd la școală. Dar mai întâi, desigur, se sărută. Nu ar trebui să se uite la ei - o ciudată într-o mașină - dar nu se poate abține. Trupurile lor se lipesc unul de altul, de la picioare până la buze, ca și cum cineva le-ar fi unit.
Când în cele din urmă se despart, Todd îndepărtându-se cu un zâmbet, Jen iese de pe strada laterală și oprește în dreptul lui Clio.
- Eram în trecere, spune ea. Vrei să te duc cu mașina?
Confuzia străbate trăsăturile lui Clio.
- Nu ești pe drumul spre serviciu? întreabă ea.
Are un picior pe trotuar și unul clătinându-se deasupra bordurii în timp ce o privește indecisă pe Jen.
- Nu, nu. Am venit să las ceva pentru Todd. Mă îndreptam spre casă acum.
- Bine, sigur, spune Clio veselă.
Jen se bucură să observe că fata este o persoană conciliantă, la fel ca ea. Clio ar putea impune cu ușurință o limită, dar nu o face. În schimb, se urcă lângă Jen.
Miroase a pastă de dinți - probabil a lui Todd, se gândește Jen răutăcioasă - și a deodorant. Un miros plăcut.
- Încotro? întreabă Jen.
Nu oferă explicații suplimentare pentru prezența ei la poarta școlii.
- Pe strada Appleby, spune Clio.
O stradă din spatele străzii Eshe North. Lucrurile se leagă.
- Oh, deci nu locuiești pe Eshe? întreabă Jen voioasă, în timp ce semnalizează și bagă în marșarier.
- Nu, nu, spune Clio, dar pare surprinsă că Jen îi știe adresa.
Așa este: Jen nu a fost niciodată acolo. Se presupunea că nu a fost niciodată acolo.
- Doar eu și mama, la Appleby.
Clio nu oferă amănunte, la fel ca data trecută.
Jen o privește rapid când oprețte la un sens giratoriu. Ochii lor se întâlnesc pentru o secundă.
Clio își desprinde privirea de a ei, scoate telefonul din buzunarul de la jeanși, ridicându-și șoldurile pentru a-l face să alunece.
- Kelly crede probabil că locuiesc pe strada Eshe, spune Clio cu un surâs.
Jen încearcă să reacționeze.
- De ce?
- Sunt mereu acolo, nu-i așa? răspunde ea, apoi face o pauză. Iar Kelly, Ezra și Joseph se cunosc de multă vreme, nu?
- Așa este, așa este, da, spune Jen. Scuză-mă, deci... Kelly ți-a făcut cunoștință cu Todd?
- Da, exact, spune ea. Ei bine, când am venit cu Joe ca să las ceva pentru Kelly, Todd a răspuns la ușă... și atunci... nu ți-a povestit niciodată?
- Știi, Kelly are atâția prieteni, spune Jen - o propoziție care este exact opusul adevărului - încât pur și simplu am uitat.
Clio întoarce privirea la stânga și se uită pe geamul pasagerului, fără să înțeleagă importanța informației pe care a împărtășit-o.
Stupefiată, Jen petrece restul călătoriei în tăcere. O lasă pe Clio la casa mamei ei, care iese în stradă și-i face cu mâna lui Jen. Nu seamănă deloc cu Clio. Clio seamănă probabil cu tatăl ei, la fel ca Todd.
Două ore mai târziu, Jen face yoga pentru prima dată în viața ei, în mașina lui Kelly, un fel grotesc de poziție a câinelui cu aplecare în față, cu capul sub scaune și posteriorul undeva spre ferestrele vecinului.
Jen trebuie să găsească din nou telefonul cu cartelă, cel despre care crede acum că îi aparține lui Kelly. Vrea să-l folosească pentru a o suna pe Nicola.
Așa că face asta în timp ce el a ieșit la alergat.
Dar în mașina lui nu e nimic. Câteva pahare vechi de cafea, o bucșă, o sticlă de Sprite nedesfăcută. Într-un fel amuzant, e bucuroasă că nu a ascuns aici telefonul, sub scaune, sau alături de roata de rezervă din portbagaj. Kelly nu e atras niciodată de clișee și ei îi place asta, faptul că nu se comportă la fel ca orice bărbat necinstit dinaintea lui.
Jen clatină din cap și intră în casă, unde își continuă căutarea. În truse de scule, în dulapul de la hotă, în hainele vechi. Pretutindeni..
El se întoarce mai târziu și ea se oprește dintr-odată, încercând să strângă o parte din dezordinea pe care a făcut-o.
În timp ce Kelly face duș, pune mâna pe telefonul pe care îl folosește zilnic și pornește aplicația Find My iPhone ca să-l urmărească. Va trebuie să facă asta în fiecare dimineață, pentru că ea se întoarce în timp, dar fie și așa. Va face orice e nevoie.
Este ora 8 fără 5 seara.
Kelly și Jen nu au mâncat încă. Jen așteaptă momentul, așteaptă să-l confrunte pe Kelly în legătură cu... ei bine, cu totul, de fapt. Jen nu face altceva decât să se gândească cu ce să înceapă.
Todd e la etaj, se joacă pe Xbox-ul lui. Jen poate auzi sunetele care răzbat de la joc, ca niște tunete și fulgere deasupra lor.
- Nu ți se pare că se cam izolează? întreabă Jen.
Stă pe unul dintre scaunele de bar în timp ce Kelly își sprijină coatele pe masa din bucătărie, privind-o.
- Nu, în niciun caz, spune el. Eram la fel la vârsta lui.
- Jucai jocuri pe computer?
- Ei bine, știi tu. Nu-mi place să-ți dezvălui, dar este pe site-uri porno.
Kelly ridică mâinile, cu palmele spre Jen. Atât de simplu. Cum de este atât de ușor de interacționat cu el? Au aceleași gusturi în materie de umor pe care le-au avut dintotdeauna.
- Ce, în timp ce războiul se dezlănțuie în Call of Duty?
- Desigur. Căștile pentru pornografie. Call of Duty pornit ca să distragă atenția.
Kelly se ridică și se întoarce spre dulapuri, deschizându-le și închizându-le apatic.
- Nu avem nimic de mâncare.
- Tocmai mi-a pierit apetitul.
- Oh, oprește-te! E cât se poate de natural, Jennifer.
- Ce, să privești femei cu sâni falși prefăcându-se că au orgasme?
- Pentru mine a fost o școală bună.
Kelly se întoarce și ridică o sprânceană spre ea și, în pofida, în pofida tuturor lucrurilor, Jen simte cum i se încălzește pântecul.
- Aș putea merge să iau curry, adaugă el, evident gândindu-se la mâncare în timp ce ea deconstruiește în minte căsnicia lor.
Jen aude un telefon vibrând. E genul de zgomot pe care în mod normal l-ar ignora. Este atât de omniprezent în casa lor.
Kelly își pune în mod inconștient mâna pe buzunarul din față al pantalonilor, dar, când se întoarce, ea vede că iPhone-ul lui e în buzunarul de la spate. Jen îl privește atent. Două telefoane. Ambele la el. Nu ar fi observat asta niciodată. De ce ar fi făcut-o? Telefonul cu cartelă e mic, ca o pietricică. Kelly poartă jeanși largi, cu talie joasă, așa i-a avut întotdeauna.
Jen își trage capul înapoi, măsurându-l din priviri.
- Sigur, spune ea.
Restaurantul cu mâncare indiană se află la 3 străzi mai sus de a lor. Le place foarte mult, chiar dacă e scump (poate tocmai de aceea). Jen și Kelly spun că nu pot mânca niciodată acolo pentru că ospătarii i-au văzut foarte des luând mâncare la pachet îmbrăcați în halat (pijama).
- Mă duc, spune el.
Da, așa s-a întâmplat, nu-i așa? A ieșit din casă, s-a întorc cărând pungi cu miros plăcut de mâncare indiană. Se întorsese mai târziu decât se așteptase? Jen nu prea crede. Dumnezeule, nu totul e un nenorocit de indiciu, nu-i așa?
- Vin și eu.
- Nooo. Merg eu. Tu relaxează-te. Uită-te la niște filme porno, spune el peste umăr, când pleacă.
Îl poate auzi râzând în timp ce deschide ușa din față. Ca și când nimic nu ar fi în neregulă.
Fie dă un telefon, fie se întâlnește cu cineva. Asta concluzionează Jen.
Așa că, imediat după ce pleacă, ea se îndreaptă spre fereastra panoramică pentru a-l urmări. Jen lasă lumina stinsă. Stă acolo, invizibilă, privindu-l mergând.
Câteva case mai jos, îl așteaptă cineva. Kelly ridică o mână în semn de salut.
Jen își schimbă poziția ca să-i poată vedea în continuare pe amândoi, apropiindu-se atât de mult de fereastră, încât respirația ei o aburește. Jen mijește ochii, încercând să-și dea seama cine este celălalt.
Soarele a apus nu demult. Jen e mult mai aproape de vară decât era ieri. Cerul e încă argintiu în spatele caselor negre, întunecate. Le face să fie mai luminoase.
Jen îl vede pe Kelly apucându-l pe bărbat de umăr. Genul de gest pe care l-ar face un profesor. Un mentor, un terapeut.
Sau un foarte vechi prieten.
Într-un ecou perfect al nopții în care au început toate acestea, se întorc și Jen vede că persoana salutată de Kelly e Joseph.
Merg câțiva metri pe drum, după care Joseph spune ceva. Se opresc și o geantă mică și maro, aproximativ de dimensiunea palmei lui Kelly, trece de la Joseph la Kelly. Nu o deschide și nu se uită la conținutul acesteia. O pune în buzunarul jeanșilor lui, îi atinge din nou umărul lui Joseph, apoi ridică o mână în timp ce acesta pleacă. Joseph face cale-ntoarsă, trece de casa lor.
Jen se trage într-o parte, ca să rămână nevăzută. Ochii lui Joseph se ridică spre ferestre în timp ce trece prin fața casei.
Todd iese din camera lui tocmai când Jen se gândește la cele văzute: deci toată acea discuție despre mâncare contituia bazele puse atent, ca de un arhitect. Kelly aștepta să-i sune telefonul, să-i semnaleze sosirea lui Joseph.
- E vreun pericol să avem mâncare prin casă sau trebuie să sun la asistența socială? întreabă Todd, venind în spatele ei.
- Știi cine este? îl întreabă Jen, arătând în jos spre stradă.
Sigur este mai bine să procedeze așa decât să-l întrebe pe Kelly. Todd e mai puțin legat de Joseph decât crede ea la început și mai sunt aproape două luni până îl va ucide. Și astfel poate nu va minți.
Todd privește pieziș.
- Aia e mașina prietenului unchiului lui Clio.
- De unde îl cunoaște tatăl tău? Tocmai au stat de vorbă.
Todd se retrage de lângă ea, aproape cu un pas. Jen îl privește fix. Ceva important s-a întâmplat în mintea lui, dar Jen habar nu are ce.
- Se cunosc? întreabă Jen din nou.
Privesc amândoi în josul străzii. Devine din ce în ce mai întuneric.
Soțul ei tocmai a făcut o tranzacție acolo, cu atâta nerușinare. Jen își poate da seama de importanța acesteia, dar și a cerții pe care o vor avea Kelly și Todd. Informațiile se acumulează în mintea ei. Poate că se întrevede și o finalizare.
- Trebuie să știu, îi spune ea lui Todd.
- Uite, eu... nu vreau să creez probleme în căsnicie.
- Todd, nu ești într-un sitcom, rostește scurt Jen.
- Uimitor e că știu asta. Da, tata îi cunoaște pe unchiul lui Clio șipe prietenul acestuia. Mi-a cerut să nu-ți spun.
Todd își târșâie picioarele goale pe mochetă.
- Ce? De ce?
- Spune că sunt prietenii lui vechi și că tu îi considerai enervanți. Și nu ți-ar plăcea faptul că a luat din noul legătura cu ei.
- Ți-a cerut să mă minți?
- Nu ți se par enervanți?
- Habar nu am cine sunt.
Jen e absolut confuză. În câteva săptămâni, Kelly îi va spune lui Todd că nu se mai poate vedea cu Clio, nu se mai poate apropia de niciunul dintre ei. Și totuși, iată. Lucruri trecută din mână în mână sub luminile stradale; afaceri aranjate intenționat prin telefoane cu cartelă.
Kelly are ceva de împărțit cu Joseph. Clio și Todd s-au îndrăgostit și lucrurile s-au complicat. Și Kelly... Kelly a crezut că lucrurile s-ar putea stinge de la sine, că le-ar putea ține secrete suficient de mult și, când a devenit clar că nu poate, i-a spus lui Todd să pună capăt relației. Și de ce.
De ce este piesa lipsă. Și Jen e foarte sigură că astăzi Todd nu știe de ce. Doar Kelly știe.
Todd ridică mâinile în aer.
- Nu știu mai mult de atât.
- Joseph este genul de persoană care creează probleme? întreabă Jen curioasă, în timp ce în mintea ei se nasc o puzderie de întrebări.
- Ar putea fi un traficant. Nu știu. Pare a fi un escroc.
- Cum așa?
Colțurile gurii lui Todd coboară.
- Nu știu. Nu lucrează, dar are bani. Chiar că nu știu.
- Clio știe mai mult?
- Nu.
- Îl voi întreba pe tatăl tău.
Jen apucă o jachetă, își bagă picioarele într-o pereche de adidași și iese în ultima răsuflare a verii în noaptea blândă și mieroasă. Se bucură că e departe de Todd. Evident știe deja prea multe.
Gonește pe stradă spre restaurantul indian, simțindu-se vinovată că l-a interogat pe Todd, pentru cazul în care el se îngrijorează, simțindu-se complice la ceva care ar putea-o răni în vreun fel. E doar un copil inocent. Bineînțeles că ar minți ca să-și păstreze strălucitoarea iubită.
Pașii lui Jen răsună de parcă pe jumătate ar merge, pe jumătate ar alerga pe străzi. Aerul e înecăcios, iar apusul este monocrom, colorat în gri de stratul de nori.
Jen ia colțul, intrând pe strada unde se află restaurantul indian și se oprește când îl vede pe Kelly. E cu spatele la ea, se sprijină de un indicator rutier. Are picioarele încrucișate în fața lui. Vorbește la telefon. Telefonul cu cartelă pe care l-a descoperit în camera lui Todd în octombrie.
- Am făcut-o, spune el. Prin urmare, va trebui să intri și tu în joc.
Jen așteaptă acolo, fără să spună ceva. Face câțiva pași înapoi în tăcere, ascunsă după un colț, reușind încă să audă.
- Ți-o voi aduce. E o cheie de rezervă, este pe bulevardul Mandolin, nu departe. Trebuie să plec acum. Trebuie să păstrez aparențele acasă.
A doua propoziție o ucide pe Jen mai mult decât prima.
Stă acolo și privește cu gura căscată, cu mâinile lipite de un perete, în timp ce lumea ei pare că se învârte nebunește în jurul ei. E pe cale să-l atace, să-l încolțească, să strige, moment în care Kelly spune:
- Mulțumesc. Mulțumesc, Nic.
În timp ce soțul mincinos al lui Jen își face apariția ținând în mâini mâncarea la pachet, ea se adună. Trebuie să se gândească. Vrea să fie sigură că obține cât mai multe informații posibil, în loc să-l confrunte.
Pașii lui încetinesc când o vede.
- Hei?
Zâmbetul lui e calm, dar prudent. Nu e prost. Își dă seama că Jen știe ceva.
- Ce se întâmplă?
O înțelege imediat pe Jen și știe ce prefigurează acele întrebări.
- Acel apel telefonic? Nic? Nu... spune el, bănuind la ce se refer ea. Doar nu crezi...
- Arată-mi buzunarele!
Kelly privește o dată în lungul străzii, înapoi spre magazinul indian. Apoi la picioarele lui. Își mușcă buza, apoi lasă jos pachetul cu mâncare și face ce i-a cerut ea. Jen se apropie de el.
Două telefoane și pachetul maro, conținând cheia, se rostogolesc în mâinile ei.
Jen nu spune nimic, așteptând pur și simplu o explicație.
- Eu... acesta este telefonul clientei mele, Nicola. Și mașina ei.
- Nu mai minți! strigă Jen.
Cuvintele ei răsună pe toată strada, repetându-se deformat. Lui Kelly îi cade fața din cauza șocului.
- Mă minți, spune ea cu un oftat pe care nu și-l poate reține.
Deși nu asta îi era intenția, a intrat în pielea casnicei, lucru pe care voia să-l evite. Nu se poate abține să fie cuprinsă de emoție în prezența lui.
El își trece mâna prin păr, după care se întoarce pe loc. E furios.
- Telefoane cu cartelă și tranzacții ilegale, Kelly.
Nu spune nimic, doar își mușcă buza și o privește.
- În regulă, recunosc. Pachetul. Nu e pentru mașina unui client.
- Dar al lui este, atunci?
Tace din nou. Kelly face adesea pauze lungi, alegând să nu spună nimic când alți oameni ar vorbi. Altcineva vorbește întotdeauna primul. Dar de această dată și Jen rămâne în așteptare, pur și simplu uitându-se la el pe strada tăcută și întunecată.
Ochii lui îi cercetează chipul. Încearcă să-și dea seama ce știe. Încearcă să afle cum să-și joace mâna.
- Mașina e furată, dar nu e ceea ce crezi, spune el, în cele din urmă.
- Atunci ce e?
- Nu pot să spun.
- De ce?
Tace din nou, privindu-și picioarele, în mod evident gândindu-se.
- Ce? Spune-mi sau... avem probleme, Kelly, zice ea cu o mână ridicată în aer. Nu glumesc.
- Știu foarte bine că nu glumești, spune el crispat. Și nici eu.
- Spune-mi ce naiba se întâmplă sau plec.
- Eu...
Se plimbă din nou - un alt cerc inutil care nu folosește decât la descărcarea nervilor.
- Jen, eu...
Obrajii i se îmbujorează. Se pare că va reuși să-l facă să vorbească, Jen își dă seama de asta. Poate că soțul ei e un om calm, dar până și el are o limită. Asta judecând numai după reacția lui în secția de poliție în noaptea în care a început totul.
- Spune-mi doar la cine trebuie să ajungă cheia. Spune-mi doar cine este tipul cu care tocmai te-ai întâlnit.
- Este... Ți-aș spune dacă așș putea.
- Nu vrei să-mi spui în ce ești implicat. Nu e simplu? La naiba, refuzi să faci vreun comentariu, Kell.
- Nu e chiar atât de simplu.
- Nu pot să stau și să văd cum se întâmplă rahaturi ilegale lângă casa mea.
- Știu, știu.
- Copii dispăruți. Mașini furate.
- Copii dispăruți? spune el.
Ochii lui scapără, apoi îi întâlnesc pe ai ei, expresia de pe fața lui trece de la iritare la panică.
- Copilul dispărut.
El face o pauză, respirând adânc, după care se uită la ea.
- Dacă îți spun ceva, vei avea încredere în mine?
Jen își întinde larg brațele, chiar acolo, în stradă.
- Bineînțeles.
Kelly se apropie de ea, apucând-o cu tărie de umeri.
- Nu căuta să afli mai multe despre acel copil.
Nimic nu ar fi putut să o șocheze pe Jen mai mult decât această propoziție.
- Poftim?
- Orice-ai descoperit. Oprește-te!
- Cine este Joseph Jones?
- NU mai cerceta nimic nici despre Joseph Jones, spune el, tonul lui fiind la fel de brutal și de tăios ca al unui șarpe.
Stau acolo în tăcere pentru câteva secunde, Jen aflându-se încă în brațele lui.
- Kelly, eu... îmi ceri să...
- Doar... oprește-te. Orice ai face. Oprește-te!
Jen urăște tonul acesta al lui. Provoacă o emoția străveche în ea. Trupul ei vrea să fugă, ea vrea să scape: frica.
- De ce? întreabă ea abia șoptit.
Filitul lui Kelly a ajuns la capăt.
- Ești în pericol, Jen, spune el.
Se îndepărtează de el, șocată. Un fior îi cuprinde umerii. Jen începe să tremure, se simte foarte singură. În cine se poate încrede?
Kelly o privește. Dincolo de tristețe, este sigură că poate desluși în trăsăturile lui o emoție pe care nu a mai văzut-o înainte la el, pe care nu e în stare să o citească.
Jen îi zice să nu vină cu ea acasă dacă nu îi mai spune și altceva, dar el nu o face. Kelly pleacă. Nu știe unde se duce, aproape că nu îi pasă.
Punga cu mâncare rămâne acolo, lateralele maro ale pungii umflându-se ușor în vânt. O ridică și o duce acasă, pentru Todd. Dintr-odată, lui Jen i-a pierit pofta de mâncare.
Ryan
Ryan așteaptă înaintea ședinței informative urgente, condusă de sergent Joanne Zamo.
Leo, Jamie și Ryan stau înșiruiți, sprijiniți de peretele din spate al sălii de ședințe.
- Ca să știi, spune Jamie chiar înainte ca Zamo să înceapă să vorbească. GCO înseamnă Grup de Crimă Organizată.
- Mulțumesc, spune Ryan. Știam asta.
- În regulă, spune Zamo.
E îmbrăcată într-un costum bărbătesc, cu pantofi negri fără toc, ținând o cafea în mână. Și-a lăsat greutatea pe un picioar și e clar că se gândește, uitându-se fix la podea, dar probabil fără să vadă ceva, cu sprâncenele coborâte.
- Cei de la supraveghere ne furnizează niște date chiar acum. Toată lumea e pregătită?
Sala de ședință explodează de adrenalină, nu ca de obicei. Un polițist al cărui nume Ryan nu îl cunoaște ridică o tablă, fixând diverse elemente pe ea. Alți doi sunt la telefon, discutând pe un ton din ce în ce mai ridicat.
- OK, spune Zamo. Cei de la supraveghere ne-au spus că GCO viza o casă goală. Apoi au văzut un BMW în ralanti pe aleea casei de vizavi, cu cheia în contact și motorul pornit. Așa că l-au luat.
Își strânge buzele și îi apar gropițe de ambele părți ale gurii.
- Ceea ce hoții nu știau este că aparținea unei proaspete mămici care intenționa să facă o tură cu mașina noaptea, ca să-și adoarmă micuța. A asigurat-o în scaunul mașinii, apoi a lăsat-o acolo pentru câteva secunde, timp în care a fugit să-și ia telefonul...
Ceva se strânge în pieptul lui Ryan. Își pote da seama de ceea ce va urma.
Panica. Teroarea. Femeia văzând mașina cum începe să se miște. Goana afară după ea. Apelul la 999...
- Iar acum au trecut 5 ore de-atunci. Mașina nu a mai fost văzută, dar supraveghem portul, direcție spre care se îndreaptă mașina.
Ryan se gândește la bebeluș, înconjurat de infractori. Sau și-l imaginează pe un vapor, în apele internaționale, pe bancheta din spate a unei mașini, singur.
- Cei de la supraveghere caută mașina în sistemul de recunoaștere automată a plăcuțelor de înmatriculare (RAPI), dar bănuim că i-au fost schimbate plăcuțele. Am dispus percheziții pe toate feriboturile. Trebuie să o găsim pe micuța Eve.
Leo îi aruncă lui Ryan o privire pe care acesta nu o poate desluși.
E treaba lui, acum, crede Ryan, să meargă și să ia numele de pe panoul lui din plută. Apoi, ei vor trimite mai mulți ofițeri de supraveghere ca să-i urmărească pe toți, să vadă dacă pot găsi mașina și fetița.
Ryan privește afișul cu copilul dispărut, prins cu piuneze de panou. Întinde un deget ca să-l atingă. Simte hârtia moale și subțire.
Copilul e frumos. Ryan și-a dorit întotdeauna copii. Doi, un băiat și o fată. Știe că e demodat, dar așa a simțit dintotdeauna. Doi copii și o femeie care să-l facă să râdă. Să-și reclădească familia, din resturile copilăriei lui.
Fetița răpită are 4 luni. Are cei mai frumoși ochi, ca un mic leu sentimental. Și e treaba lui să o găsească.
- În regulă, Ryan, spune Leo o oră mai târziu, în timp ce își soarbe cafeaua. Îmi pare rău pentru întârziere. Am primi autorizații pentru mai mulți agenți sub acoperire.
Ryan își dorește teribil acea băutură. E foarte obosit. Își face griji că începe să prefere cafeaua de la secție, că ar putea începe să bea din pahare de plastic și acasă.
- Unde vor duce copilul? îl întreabă Leo pe Ryan. După părerea ta.
- În locul în care le e cel mai simplu să-l ducă. Nu-i va interesa ce se întâmplă cu el. Cu copilul.
- Corect... deci, în port?
- Vor îndeplini ordinele, oricare ar fi acestea. Asta e prioritatea lor. L-ar putea arunca pe copil undeva pe drum. Nu o vor lua pe drumuri principale sau pe autostrăzi, și asta din cauza RAPI. O vor lua pe drumuri de țară. Cel puțin așa ar proceda fratele meu, spune Ryan și simte că astfel îl trădează.
Fratele lui mai mare. Întotdeauna îl protejase, într-o oarecare măsură pe Ryan, și uită-te acum.
- „Federalii sunt mereu pe fază”, spunea el întotdeauna.
- Ești o comoară, spune Leo. Din cauza chestiei cu fratele tău. Știi?
Ryan dă din umeri jenat.
- Eu...
- Nu trebuie să fii modest, spune Leo și se ridică din scaun. Ce voiam să spun este că știi toate chestiile acestea și totuși ești aici. Ai crescut acolo - își întinde mâna stângă departe de corp - și ai ajuns aici.
- Mulțumesc, spune Ryan apăsat. Vreau să spun că... în unele privințe, Kelly m-a învățat o mulțime de lucruri. Bănuiesc că așa fac cei mai buni infractori.
Ziua minus șaizeci,
ora 8.00
- `Neața, frumoaso! spune Kelly.
Intră în dormitor, purtând doar boxeri. Jen tresare.
Ar putea să strige. La sfârșitul ultimei zile pe care a petrecut-o cu acest, l-a lăsat pe stradă. Aici, cu alte 13 zile în urmă, o salută somnoros, cu o expresie prietenoasă pe față.
- `Neața, murmură ea, pentru că nu știe ce altceva să spună.
Mașini furate, copii furați, polițiști morți, nu-l cerceta pe Joseph Jones, nu încerca să găsești copilul. Strigătele îndurerate ale fiului ei în curtea lor din spate.
Și acum asta. Kelly, aici, cu pieptul gol, rânjind în fața ei.
Nu-i scapă nimic, se oprește din îmbrăcat, cu jeanșii la jumătatea coapselor.
- Ce s-a întâmplat?
- Nu, nimic. Trebuie să plec devreme. Astăzi e rotația stagiarilor, spune ea, lucru de care nici măcar nu era conștientă înainte să-l rostească.
Puterea subconștientului. A știut imediat, după 20 de ani de avocatură, în secunda în care a văzut data, că era ziua în care avea loc rotația stagiarilor.
Deci ce altceva mai știe?
Todd intră și el în camera lor, și... Dumnezeule. Lucrurile mici pe care nu le observi în timp ce trăiești cu cineva aflat în creștere. E cu câțiva centimetri mai scund decât în octombrie. Și nu are pieptul la fel de lat.
Alege o sticluță de parfum din setarul comodei lui Jen și-l adulmecă. Kelly îmbracă un tricou.
- Arăți ca o nebună, îi spune Todd, fără patimă, lui Jen. Bieții tăi stagiari!
Jen îi face semn să o șteargă, dar nu o gândește serios. Ar putea sta aici la nesfârșit. Și, îi e rușine să recunoască, împreună cu soțul ei.
Kelly face duș, Jen îi verifică iPhone-ul și pornește din nou cu nonșalanță aplicația de localizare, în timp ce își mănâncă micul dejun.
Uneori, unii avocați au în cursul carierei lor momente de geniu.
De cele mai multe ori, practicarea avocaturii e banală: completat formulare, stabilirea bugetelor de cheltuieli, încercarea de a scoate pe toată lumea din diferite situații, cu cât mai puține daune posibil, dar uneori există și momente cu adevărat de excepție și Jen îl are azi pe al ei. Faptul că e momentul rotației stagiarilor se dovedește a fi important. Deoarece aici, în biroul lui Jen, e o proaspătă stagiară, care nu știe cum îl cheamă pe soțul ei.
Și, pe Find My iPhne, Kelly nu apare că deblochează un coș de fum în apropiere, ci este la hotelul Grosvenor din centrul orașului Liverpool.
Jen a încercat să-l spioneze chiar ea. Dar acum poate să trimită o stagiară în locul ei.
Cea repartizată lui Jen se numește Natalia. Este o avocată în formare tipică: organizată, excesiv de veselă, îngrijită atât în munca ei, cât și ca aspect. Are părul prin la spate atât de perfect într-un elastic, încât Jen se oprește pentru o secundă, în biroul ei inundat se soare, ca să o admire. Ca o coadă de cal.
Jen știe că viața Nataliei va suferi o implozie la începutul lui octombrie. Va ajunge acasă și va descoperi că iubitul ei și-a făcut bagajele și a plecat. Nu va lua legătura cu ea, practic o va ignora. Îi va spune lui Jen acest lucru după mai multe zile de lacrimi și de lipsă de productivitate.
- Am o sarcină pentru tine, spune Jen.
Probabil că tonul ei este prea familiar. Dar a lucrat cu Natalia deja timp de 8 săptămâni, au împărțit o pizza cu pepperoni la Domino`s în timp ce Natalia plângea și spunea că-l urăște pe Simon. Iar dacă tonul ei o surprinde pe Natalia, ascunde bine acest lucru.
Jen afișează pe ecranul computerului o fotografie a soțului ei. Are surprinzător de puține.
- În regulă, îți cer un lucru oarecum neortodox, spune ea.
- Perfect. Voi face orice, spune Natalia, veselă.
- Acest bărbat este la hotel Brosvenor, chiar în acest moment, spune ea, arătând spre ecranul ei. Probabil cu cineva. Trebuie să știm despre ce discută.
Natalia clipește. Până și pleoapele ei sunt perfecte. Jen știe că e ciudat să observe un astfel de lucru, însă sunt.
- Uau, OK. Deci un fel de urmărire a unui soț care înșală? vrea să știe Natalia.
- Sigur, spune Jen calmă.
Apoi blufează și mai mult:
- Instanța va fi mult mai favorabilă soției dacă putem dovedi adulterul.
Apoi blufează și mai mult:
- Instanța va fi mult mai favorabilă soției dacă putem dovedi adulterul.
Acest lucru este foarte corect din punct de vedere legal, deși de obicei Jen nu ar merge până într-acolo.
- Extraordinar.
Natalia ia un blocnotes și un stilou și dă să plece.
- Dacă îți e greu să-l găsești, sună-mă, spune Jen.
Câtă vreme Natalia e plecată, Jen se străduiește să lucreze la ceva ce i se pare că nu contează cu adevărat. Completează și arhivează foi de pontaj în timp ce așteaptă.
Natalia se întoarce la ora 1, la peste două ore după ce a trimis-o Jen. Ține în mână un blocnotes albastru și un stilou Eagles cu sigla concepută de tatăl lui Jen cu ani în urmă. Părul îi este în continuare absolut, complet impecabil.
- Am cumpărat o Cola, sper că este în regulă, spune Natalia.
Jen simte o săgeată de vinovăție. Dumnezeule, e o sarcină sordidă pe care să o dai o stagiare înprima ei zi și nici măcar nu a pus-o la curent cu politica de cheltuieli.
- Of, Doamne, bineînțeles, spune Jen.
Ia o bancnotă de 10 lire din geanta ei și i-o dă Nataliei.
- Nu ar trebui să adaug asta în... sistem?
- Eu sunt sistemul, spune Jen cu hotărâre. Nu-ți face griji!
- În regulă, spune Natalia.
Jen se simte dintr-odată ca un fel de psihopată, care trimite o stagiară nouă să-i spioneze soțul.
Genul de comportament disperat al unui om dezechilibrat, al cuiva care face abuz de putere. Alungă gândul acesta. E pentru un scop nobil.
- OK, continuă Natalia. El, Kelly, s-a întâlnit cu o femeie. O numește Nic. Totuși, nu cred că au o aventură.
Nicola Williams. Iar, și iar, și iar. Chiar dacă Jen știe cum arată, nu o poate găsi online.
- Nu?
- Nu părea. Era o întâlnire de afaceri.
Jen înghite în sec.
- Bine, spune ea. Dă-i drumul!
- Păreau să reînceapă un fel de aranjament. E greu de spus ce anume. Posibil să lucreze pentru cineva numit Joe, nu știu. Kelly nu vrea să o facă. Nic vrea ca el să o facă, ea pare să... creadă că el îi datorează ceva. Părea o chestie delicată. Nu știu...
- OK. Și Joe nu era acolo?
- Nu. Tot spuneau că e la mititica. Dar nu am înțeles prea bine ce e cu mititica asta.
Natalia se oprește din vorbit, răsfoind pagină cu pagină de notițe imaculate, cu stiloul deasupra blocnotesului.
Măi să fie, se gândește Jen, Natalia a fost la Universitatea Oxford, iar înainte de asta a studiat la Colegiul Marlborough. Și totuși. La mititica. Nu știe ce înseamnă asta. Copiii aceștia. Copiii aceștia naivi.
- Cred că asta e tot. S-a discutat mult despre ceea ce vor face pentru Joe, dar nu s-a menționat nimic precis, încheie Natalia.
La mititica.
Jen ridică un deget în aer și caută pe Google Joseph Jones închisoare. Informațiile despre el au fost tot timpul acolo, ascunse printre rezultatele irelevante ale căutării.
Fusese eliberat cu o săptămână în urmă de la HMP Altcouse și fusese condamnat în urmă cu 20 de ani într-unul dintre cele mai mari procese de acest gen.
Deținere de droguri de mare risc cu intenția de a trafica, complicitate la jaf, complicitate la fabricarea de bancnote false, Articolul 18 vătămare corporală gravă cu intenție. Delictele continuau la nesfârșit. Droguri, spălare de bani, jaf, furt de automobile, spargere de locuințe, violență.
Jen le citește pe toate în timp ce Natalia stă acolo în tăcere. Încetul cu încetul devine imună la ele, la ce ar putea însemna toate acestea pentru soțul și pentru fiul ei.
- Mulțumesc, îi spune șoptit Nataliei după o secundă. Ai făcut o treabă extraordinară.
- Păcat că nu înșală, spune Natalia. Dacă asta ar fi ajutat. De fapt, a menționat cât de mult își iubește nevasta.
Jen se îndepărtează de computerul ei și de Natalia, privind afară pe fereastră, în josul străzii, cu ochii umezi.
- Așa a spus? întreabă în șoaptă.
- Da. A spus doar că își iubește soția. Nu prea era contextul potrivit printre toate chestiile acestea legate de Joe.
Jen dă din cap, întorcându-se din nou spre Natalia, întrebându-se ce s-ar întâmpla dacă i-ar oferi un strop de înțelepciune acum, știind prea bine cu ce se va confrunta în viitor Natalia.
Dar e mai rău să cunoști viitorul decât să nu-l știi. Nu-i așa?
Ziua minus șaizeci și cinci,
ora 17.05
Jen găsea mângâiere în mersul la serviciu în zilele de lucru. În îndeplinirea treptată, a oricăror sarcini o aștepau în ziua respectivă.
În septembrie, făcea investigații financiare înaintea unui proces împreună cu Natalia. Și în august redactase un raport pe tema protecției copilului - ceva puțin în afara competențelor sale, dar plăcut totuși, deși dispare mai mult cu fiecare zi care trece.
Are o stagiară pe nume Chance, care pleacă din septembrie la o companie rivală, lucru pe care Jen face tot ce poate ca să-l uite.
La ora 5 și 5, telefonul de pe birou sună.
- Sunt eu, spune Valerie, recepționera lor. E cineva la recepție. Știu, știu, știu că ești hărțuită.
Jen clipește.
- Sunt?
Nu se simte nici pe departe hărțuită.
Raportul privind protecția copilului este pe jumătate scris și o ceașcă de ceai fierbinte se află pe biroul ei. Abia așteaptă să ajungă acasă și să-l vadă pe Todd, care a copt prăjituri, trimițându-i fotografii cu fiecare tip în parte. Își amintește că sunt delicioase, așa că e teribil de entuziasmată.
- Rakesh spunea că ai fost ocupată cu raportul privind protecția copilului ieri și astăzi, știu...
- Da, spune Jen cu o voce obosită.
Își amintește. Raportul privind protecția copilului i-a luat o perioadă jenan de lungă. Săptămâni. Clientul a bătut-o de două ori la cap, a doua oară întrebând-o dacă o simplă notă îi depășește puterile.
- Cine? întreabă Jen. Cine e la recepție?
- Spune că se numește domnul Jones.
Lui Jen i se usucă gura. Își umezește buzele cu limba. Uite! Uite ce a ratat!
Este 25 august. Și Joseph Jones e liber, căutând-o pe ea.
Joseph se întoarce pe culoarul cu mochetă de culoare deschisă când o vede.
În spatele recepției scrie EAGLES cu litere majuscule. Becurile, cu senzor de mișcare, s-au stins cu excepția unuia care-l iluminează exact pe el.
- Îl caut pe Kelly, spune el.
Jen face o pauză, pașii ei încetinind în timp ce traversează holul spre el.
- Kelly Brotherhood? întreabă ea.
Ceva pare să se frângă în trăsăturile lui când îi întâlnește privirea, dar Jen nu-și dă seama ce. E mai bătrân decât i se păruse prima dată, în acea primă noapte și în noaptea în care îl văzuse pe strada Eshe North. Probabil are peste 50 de ani. Are tatuaje pe articulațiile pumnului. Ochii aspri. Limbajul trupului este al unei pisici care se pregătește să atace. Se mișcă repede și grațios.
- Da, spune el și ține ambele mâini ridicate. Era un vechi prieten al meu.
Informația este ca o senzație fizică ce îi străbate torsul lui Jen. Joseph a fost condamnat la 20 de ani. Deci trebuie să-l fi cunoscut pe Kelly înainte.
- Ce fel de prieten? nu se poate abține să nu întrebe.
Dar în sinea ei se gândește că și Joseph o cunoaște. A știut să vină la cabinetul de avocatură ca să-l caute pe Kelly.
Joseph îi răspunde atât de repede cu un zâmbet, încât e imposibil să fie sincer.
- Unul important.
- Te surprinde faptul că trebuie să-l cauți aici? întreabă ea.
- Am fost plecat. Nu contează. Doream să reîncep ceva.
Bărbatul se întoarce cu spatele la ea. Poartă un tricou alb, al cărui material e subțire și ieftin, iar dedesubt Jen poate desluși un tatuaj care se întinde pe toată lățimea spatelui său: niște aripi de înger de-a lungul omoplaților săi.
- Să reîncepi ce? întreabă ea, dar el o ignoră, părăsind holul și ușa închizându-se în urma lui.
Jen își sprijină mâinile pe biroul de la recepție, încercând să respire, încercând să gândească.
Joseph a fost eliberat abia de câteva zile. Și iată, aproape imediat, a venit aici. E clar pentru Jen, în această zi specială din această a doua șansă la viață care i se dă, că eliberarea din detenție a lui Joseph Jone a declanșat ceva. Ceva ce-i implică aproape pe toți cei pe care-i cunoaște. Todd, Kelly și acum categoric și ea; altfel, de ce ar veni la Eagles?
O distribuție îngrozitoare de personaje dramatice. O listă neagră de trădări.
Ziua minus o sută cinci,
ora 8.55
O sâmbătă de la mijlocul lui iulie. E o vreme perfectă afară, cerul e atât de albastru, încât arată ca un balon pe cale să se spargă.
E ora 9 fără 5 și Jen oprește în fața închisorii pentru bărbați HMP Altcourse.
Imediat ce Jen și-a dat seama ce dată era și că Joseph va fi încă la mititca, s-a scuzat față de Kelly și Todd, care se distrau de minune cu Saturday Kitchen - le-a spus că va lua o gustare cu un client - și a plecat.
Spre consternarea ei, nimeni nu a fost surprins.
Todd nu a întâlnit-o încă pe Clio, nici nu s-a împrietenit cu Connor. Așadar, erau doar elemente care-i distrăgeau atenția de la esență, acum că a trecut de ele?
HMP Altcourse arată ca o proprietate industrială, un oraș ciudat, închis în sine.
Jen a fost aici o singură dată, ca parte a pregătirii el. Dincolo de asta, nu a practicat niciodată dreptul penal. Tatăl ei a considerat ideea de apărare repetată a criminalilor atât de dezgustătoare, încât nu s-au ocupat niciodată de așa ceva.
Lui Jen i se pare vag dezgustătoare și ideea de a face bani din divorțuri, dar asta este. Fiecare trebuie să-și achite cumva chiria și inimile frânte sunt mai frecvent întâlnite decât delictul.
Jen intră în holul închisorii, gândindu-se cât de neprevăzut este faptul că Joseph e înapoi la închisoare și că orele de vizită sunt limitate și strict structurate în zilele lucrătoare, dar nelimitate și informale la sfârșit de săptămână - orice vizitator neautorizat poate veni și cere săă vadă orice deținut sâmbăta. Adică azi.
Parcă ar fi știut.
Afară plouă, o ploaie de vară; în media a fost denumită Furtuna Richard. De fiecare dată când intră cineva la recepție, mirosul de iarbă udă pătrunde și el în clădire.
Recepția e modernă, ca într-un spital particular. Un birou lat domină spațiul. Un bărbat face click cu un mouse, preluând apelurile telefonice cu voce moale.
În spatele recepției se află o tablă albă, pe care sunt scrise niște ore. Printr-o ușă pe care scrie CANTINĂ (SECURIZAT 2), Jen poate auzi o ceartă care devine mai aprinsă.
- Ai spus că pot comanda șuncă afumată, nu sare și oțet, spune un bărbat.
- Știu, dar Liam...
- A fost la naibii de clar! strigă bărbatul.
Jen tresare. Puterea unui pachet de chipsuri.
Pentru o secundă, doar o secundă, vrea să mărturisească tot, chiar aici în hol. Să strige și să urle. Să comită o infracțiune. Să se interneze pe sine. Să le spună că e o călătoare în timp și să fie sedată undeva, să i se pregătească masa, singurul lucru din viața ei pe care să-l poată controla să fie comandarea chipsurilor.
- Adresați solicitările aici, spune dintr-odată recepționerul.
Acesta stă în picioare și-i întinde un formular, pe care Jen îl completează.
- E bucuros să te vadă, spune recepționerul după două apeluri telefonice și alte câteva minute. Centrul pentru vizitatori e în direcția aceea, adaugă el și arată spre interior, înmânându-i lui Jen un permis temporar, fără elastic sau ac de siguranță.
Ea împinge panourile reci de metal ale ușii și intră într-un coridor unde sunt doi paznici. Miroase a dezinfectant și a sudoare. Podelele de vinil au margini de cauciuc. Mai multe uși au încuietori multiple.
E întâmpinată de un paznic cu un ecuson pe care scrie LLOYD. Cineva a scris cu pixul dedeusbt Grossman!
Paznicul cere să-i vadă poșeta, după care-i verifică interiorul, băgând o mână îndemânatică ca de doctor în ea, care efectuează un grotesc examen intern, după care o trece printr-un scanner de genul celor care se găsesc în aeroporturi. Îi face un gest, cerându-i să deschidă brațele și ulterior o percheziționează, evitând contactul vizual.
- Telefonul acolo, spune el.
Jen îl pune în șirul de fișete albastre indicat de el.
Trec prin alte uși duble pe care el le deschide cu un card de acces. Trec pe sub un radiator situat deasupra ușii, care-i încălzește pentru moment vârful capului și umerii, după care intră.
Centrul pentru vizitatori e o încăpere demodată, mare și pătrată, partea destinată publicului având o mochetă roșu cu albastru, cu scaune de plastic negre și mese mici. Peretele din spate este făcut numai din ferestre de la podea și până la tavan. Stropi de ploaie lovesc geamurile, precum și acoperișul de deasupra, răpăind pe lucarne. Încăperea este deja plină.
E mai complicat decât credea Jen că va fi să facă diferența între prizonieri și vizitatori. Arată ca oricare altă sală de ședințe aglomerată.
Un cuplu stă așezat separat, dincolo de masă, fără ca mâinile să li se întâlnească în centrul ei. Neatingându-se, dar apropiindu-se cât de mult permit regulile. La o altă masă, o fetiță se întinde spre tatăl ei, îndoind mâna ca spre o stea îndepărtată care clipește, dar mama o oprește și i-o trage înapoi spre corp.
Jen se gândește la propriul ei tată,. Și-a luat rămas-bun de la el la morgă. Ajunsese prea târziu. Imaginea cu tatăl ei stând acolo timp de 6 ore, mort, singur, o bântuise.
Jen îl recunoaște cu ușurință pe Joseph Jones. Stă așezat singur la o masă, exact în centrul încăperii. Urechile de elf, părul închis la culoare. Barbișonul. Pielea lui are într-adevăr paloarea deținutului, despre care a citit. Genul de culoare pe care o capătă oamenii când au guturai, când nu au dormit, când sunt îndoliați.
A fost la casa acestui bărbat. L-a văzut murind. Și acum, iat-o aici, pe cale să afle cine e de fapt.
- Bună, spune ea cu voce tremurândă în timp ce se așază.
Toate infracțiunile comise de el. Jaf. Trafic de droguri. Lovire și alte violențe. Lui Jen încep să-i tremure brațele și picioarele.
Scaunul se clatină sub ea. E genul de scaun din plastic care se pliază, pentru a putea fi stivuit lângă un perete.
- Soția lui Kelly, spune el și își trage manșetele cu dungi ale puloverului sport de culoare bleumarin peste mâini, ca să câștige timp.
Deci o cunoaște, deși nu s-au întâlnit încă.
Jen observă că are un dinte de aur, chiar în spate. Ochii lui îi întâlnesc pe ai ei.
- Jen, încheie ei, limba zăbovind lângă dinții din față când rostește litera N.
A devenit complet rece și calmă. Teama uriașă de mister, de așteptare, s-a topit. Agitația a dispărut și nu mai simte nimic. Încăperea devine tăcută în jurul lor. Ceva e pe cale să se întâmple; Jen simte asta.
- Eu... spune ea.
- Jen, iubirea vieții lui Kelly.
Nu spune nimic, încercând să se adune, dar, în schimb, se gândește la cât de insolentă a fost. Căutând prin obiectele altora, urmărind oameni, ascunzându-se și trăgând cu urechea. Dar uite că asta a adus-o aici. Aici, într-o închisoare, implicată în aceeași poveste cu infractori,mașini de poliție care patrulează, un copil dispărut.
Pielea îi arde de teamă, de parcă ochii a o mie de tigri o privesc: ea e prada.
- De unde-l cunoști? întreabă Jen, înghițind în sec.
- Ne cunoaștem de multă vreme.
Joseph nu spune nimic în plus. Își încucișează picioarele întinse, pe sub masă, ajungând cu tălpile sub scaunul ei. Gestul este în mod deliberat al unui stăpân.
Jen vrea să se retragă, dar nu o face.
Afară, luminile se diminuează, norii sunt gri, ca și când cineva ar acționa un întrerupător. Joseph îi întâlnește privirea.
- Furtuna Richard, spune el. Va fi una puternică.
- Așa să fie? spune Jen cu voce slabă.
- Oh, da. Criminalilor de aici le place furtuna, zice el și face un gest expansiv în jurul lui. Îi entuziasmează teribil.
Cât de ciudat e că vrea să se deosebească de ceilalți deținuți, se surprinde Jen gândind, neputându-se abține să remarce.
- Spune-mi, cum de vă cunoașteți de multă vreme? insistă ea.
Joseph se apleacă peste masă spre ea.
- Știi, vei afla după ce ies de aici. Sper să o iau de la capăt, spune el, aceeași propoziție rostită în holul cabinetului de avocatură.
Apoi face un alt gest, frecându-și policarul de celelalte degete, semnul banilor sau poate doar un tic nervos. Jen nu-și poate da seama, poate delicata mișcare a fost doar în mintea ei. A durat mai puțin de o secundă.
- Când v-ați întâlnit?
- La această întrebare cred că trebuie să-ți răspundă Kelly, spune Joseph. Nu ești de acord?
Joseph își freacă unul dintre tatuajele de pe mână, fără să-și miște deloc capul, continuând să o privească.
Vântul se întețește afară. O pungă de plastic e purtată de vânt ca un balon.
Vântul se întețește afară. O pungă de plastic e purtată de vânt ca un balon.
- Jen, spune Joseph, repetându-i numele, de parcă s-ar juca cu ea. Jen.
- Ce e?
- Am o întrebare înainte să plec.
- OK?
- Și aceasta este, Jen... cum se poate să nu fi știut?
Joseph își lasă capul pe o parte, ca o pasăre.
E nebun, se trezește Jen gândind. E absolut nebun, acest bărbat care știe cine este ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu