Prin ochii ei, Sarah Pinborough

 ..........................................................

2-4

      Simt un val brusc de afecţiune pentru ea.

    S-a descurcat destul de bine, ţinând seama de circumstanţe. Şi-a dat silinţa, cel puţin. Eu m-am mişcat mai puţin rapid şi susţinut decât de obicei, fiindcă n-am vrut ca ea să se simtă dezamăgită; azi am vrut doar să-i stârnesc ei gustul pentru sală, nu neapărat să-mi fac eu exerciţiile şi, după ziua de ieri în care am stat mai tot timpul în pat, articulaţiile îmi erau cam ţepene şi mi-a prins bine să mă mişc, chiar dacă nu foarte intens. Am făcut câteva exerciţii cardio uşoare, după care i-am arătat diversele aparate, iar ea le-a încercat cu bravură pe toate, în succesiunea pe care am conceput-o eu, ca să-i ţină muşchii dornici de mai mult.
   – Ştii, mi-ar plăcea să am pe cineva cu care să merg în mod regulat la sală, îi spun de parcă tocmai mi-ar fi trecut ideea prin minte. Ce-ar să vii cu mine în zilele în care nu lucrezi?
    Fac o pauză, după care îmi plec privirea şi adaug pe un ton mai scăzut:
    - Şi în weekend, dacă vin singură. Adică, ştii tu, fără David.
   Se uită la mine cu un amestec de preocupare şi curiozitate, dar nu mă întreabă de ce vreau să păstrez secretul. Ştiu că nici n-o să mă întrebe. Nu suntem suficient de apropiate pentru asta.
   – Ar drăguţ, răspunde o clipă mai târziu. Mă aşteaptă o lună cam goală. Adam pleacă în Franţa cu tatăl lui. Ştiu că va fi grozav pentru el şi aşa mai departe, şi probabil că ţi se va părea că vorbesc prostii, fiindcă îmi scoate peri albi mai tot timpul şi ar trebui să aştept cu braţele deschise şansa de a avea o lună întreagă doar pentru mine, dar deja mă simt puţin pierdută. Mâine la amiază intră în vacanţă, iar la 5 şi jumătate vine tatăl lui să-l ia. Totul a fost organizat atât de repede, încât n-am apucat să mă obişnuiesc cu ideea, continuă ea să turuie, dar la un moment dat se ridică brusc şi face ochii mari: Of, fir-ar! Am vrut să-i cer o zi liberă şi am uitat complet. Acum trebuie să sun şi să mă milogesc.
   – Stai liniştită, zic eu. Fireşte că a uitat, fiindcă a avut altele pe cap. Sună şi spune că te simţi rău. De ce să pierzi salariul pe o zi?
   Expresia i se înnegurează.
   – Nu sunt sigură că e bine. Soţul tău a fost ieri într-o dispoziţie mizerabilă şi nu mai vreau să pun şi eu paie pe foc.
   – Aşa e uneori, îi spun plecându-mi privirea aproape cu jenă, dar pe urmă ridic iar ochii spre ea şi-i ofer un zâmbet palid. Dar faptul că suni şi spui că te simţi rău n-o să schimbe situaţia. Şi e doar o zi. Pentru tine e important, dar pentru ei nu va însemna nimic.
   – Adevărat. Poate că aşa o să fac.
   Rămânem tăcute o clipă, după care mă întreabă:
   – De cât timp sunteţi căsătoriţi?
   E o întrebare inofensivă. Într-o prietenie obişnuită, mi-ar fi pus-o deja până acum, dar sigur că ce e între mine şi Louise nu-i deloc obişnuit.
   – De 10 ani. De când aveam eu 18. L-am iubit din prima clipă în care l-am văzut. Am ştiut că el e alesul. Am ştiut.
   – Erai foarte tânără.
   – Poate. Probabil că da. Ştiai că mi-a salvat viaţa?
   – Ce-a făcut? exclamă ea; în ciuda căldurii toropitoare, e cât se poate de atentă la mine acum. Vorbeşti la propriu sau metaforic?
   – La propriu. S-a întâmplat în noaptea în care au murit părinţii mei.
   – Oh, Doamne, îmi pare foarte rău!
   Pare foarte tânără, cu părul blond, cârlionţat şi umed dat pe spate şi picurându-i pe umeri; după ce va mai pierde vreo 3 kilograme, o să aibă o siluetă de invidiat.
   – Nu-i nimic. E mult timp de atunci.
   – Ce s-a întâmplat?
   – Nu-mi amintesc absolut nimic din noaptea aceea. Aveam 17 ani, aproape 18. Eram în casa părinţilor, pe proprietatea lor din Perthshire, şi dormeam.
   – Părinţii tăi aveau o proprietate la ţară? Adică o moşie?
   E limpede că devin din ce în ce mai fascinantă pentru Louise – o superbă prinţesă rănită.
   – Da. Se numea Fairdale House. Ţi-am zis doar că n-am nevoie de o slujbă! Oricum, adaug şi ridic din umeri ca şi când m-aş simţi ruşinată, dormitorul meu nu era foarte aproape de al lor. Ne plăcea să avem fiecare spaţiul lui. Cel puţin, lor le plăcea. Mă iubeau, dar nu erau tocmai iubitori, dacă înţelegi ce vreau să spun. Şi când am mai crescut, distanţa dintre noi mi-a priit. Însemna că puteam să ascult muzică oricât de tare voiam şi îl puteam strecura pe David seara în casă fără ştirea lor, aşa că mi-a prins bine.
   – Şi?
   Mă ascultă captivată, dar ştiu că vrea să ajungem la esenţă – la David. Iar mie îmi convine. Şi, oricum, detalii despre foc nu am; tot ce ştiu e din relatările celorlalţi.
   – Ca să nu lungesc povestea prea mult, părinţii mei avuseseră nişte invitaţi şi anchetatorii cred că, după plecarea acestora, erau amândoi cam beţi. La un moment dat în cursul nopţii a izbucnit un incendiu care s-a extins repede. Când David a reuşit să intre în casă, pe la ora două noaptea, să ajungă în dormitorul meu şi să mă scoată afară, focul cuprinsese deja jumătate de clădire. Cea în care locuiam noi în mod obişnuit. Eu eram inconştientă. Plămânii îmi fuseseră afectaţi de fum, iar David a avut arsuri de gradul trei pe braţ şi pe umăr. A fost nevoie să i se facă grefe de piele. Cred că ăsta a fost unul dintre motivele pentru care a ales să facă psihiatrie, nu chirurgie. Nervii i-au fost afectaţi. În ciuda arsurilor, a încercat să intre înapoi în casă, după părinţii mei, dar era deja imposibil. Dacă n-ar fi fost el, aş fimurit şi eu.
   – Oh! exclamă ea. Extraordinar! Adică îngrozitor, fireşte, dar şi nemaipomenit. Dar el ce căuta acolo în miez de noapte?
   – Nu putea dormi şi voia să mă vadă. Peste câteva zile urma să se întoarcă la universitate. Am avut pur şi simplu noroc, bănuiesc. Oricum, încerc să nu mă gândesc la asta prea des.
   E absorbită încă de poveste, şi cred că asta ustură puţin. O face să se simtă mai puţin importantă. Dar poate că e obişnuită să se simtă aşa. Chiar dacă nu-şi dă seama, are un şarm natural, unul pe care ceilalţi vor întotdeauna să-l atenueze. Eu una sunt însă hotărâtă să i-l redau.
   – Mă duc să mă răcoresc puţin în piscină, îi spun; cu toată discuţia asta despre foc, nu mai suport aburul. Ce-ai zice ca pe urmă să luăm nişte salate de la restaurant? Sunt delicioase. Sănătoase şi gustoase.
   – Sigur. În ritmul ăsta, o să încap din nou, cât ai clipi, în blugi măsura 38.
   – Şi de ce nu?
   – Mda, de ce nu? replică ea cu un zâmbet entuziast.
   Ies din saună, în aerul minunat de răcoros, şi mă simt fericită.
   Îmi place de ea. Chiar îmi place.
   Străbat cu mişcări viguroase, lungi şi rapide, apa pe care o simt încântător de rece pe piele şi-mi ofer astfel exerciţiul fizic care-mi lipsise. Am nevoie de adrenalina care îl însoţeşte. Adrenalina e super.
   Suntem la cafenea, împrospătate, cu părul uscat, când ridic privirea la ceasul de pe perete. E ora două.
   – Atâta e ceasul? Stai puţin, exclam panicată şi mă aplec să scotocesc în geantă.
   – S-a întâmplat ceva? mă întreabă Louise. Ai uitat ceva la vestiar?
   – Nu, nimic de genul ăsta. Telefonul! Mi-am uitat telefonul. Nu sunt obişnuită să am unul, mă înţelegi... Dar e ora două şi dacă nu răspund...
    E rândul meu să dau drumul unui şuvoi de cuvinte. Ridic ochii spre ea şi mă forţez să surâd, dar nu-mi reuşeşte ceva convingător, şi continui:
    - Ştii ce? Hai să mergem la mine să mâncăm. Salatele de aici sunt bune, dar am în frigider nişte delicatese şi putem să stăm în grădină.
   – Păi, eu nu... începe ea, evident deloc dornică să intre la mine în casă – în casa lui David –, dar o întrerup zâmbind iar, străduindu-mă să fiu superbă, cuceritoare şi fermecătoare:
   – Te duc eu acasă pe urmă. O să fie plăcut!
   – Bine, acceptă ea o clipă mai târziu, deşi încă perplexă. Să mergem, atunci. Dar nu pot să stau mult.
   Da, îmi place de ea. Puternică, simpatică, prietenoasă.
   Şi atât de uşor de controlat.

15. LOUISE

   În maşină încerc să fac conversaţie, spunându-i că nu pot să stau decât vreo oră, fiindcă Adam ajunge acasă de la afterschool la 5, aşa că trebuie să fiu acasă la 4 şi jumătate cel mai târziu, însă ea nu mă ascultă.
    Scoate interjecţiile potrivite, dar continuă să se uite la ceasul de pe bord conducând prea repede pentru traficul aglomerat al Londrei. De ce se grăbeşte atât de tare? Ce apel important riscă să piardă? Fruntea îi e numai încreţituri de îngrijorare. Abia când intrăm în casă se mai relaxează – ceea ce este ironic, fiindcă simplul pas dincolo de prag îmi dă mie o stare de greaţă. N-ar trebui să mă aflu aici. Categoric nu.
   – Mai avem încă 10 minute, spune ea zâmbind. Vino înăuntru.
   E o casă superbă. Minunată. Podele din lemn – scânduri solide, groase, de stejar, nu parchet laminat ieftin – de-a lungul holului, cu scările înălţându-se elegant pe o laterală. E o casă în care poţi să respiri. Aerul e răcoros, iar pereţii din cărămidă sunt vechi şi robuşti. Casa asta dăinuie de peste un secol şi va mai rezista cu uşurinţă încă unul.
   Mă uit într-o încăpere şi constat că e un birou. O masă de lucru lângă fereastră. Un dulap cu sertare. Un scaun cu spătar înalt.
   Rafturi pline de cărţi, toate ediţii cu coperte cartonate, nu romane de duzină. Mai departe e o cameră de zi splendidă, elegantă fără să e ticsită. Lejeră şi aerisită. Şi totul e imaculat. Inima îmi bate atât de tare, încât îmi vuieşte capul. Mă simt ca o intrusă. Ce-ar zice David dacă ar şti că am intrat aici? Una e să beau o cafea cu soţia lui, şi cu totul altceva e să mă aflu în casa lor. Poate ar crede că suntem amândouă la fel de smintite. Adele ar fi şi ea de aceeaşi părere dacă ar şti ce s-a întâmplat cu David. S-ar urî fiindcă m-a invitat în casa ei. M-ar urî şi pe mine. Şi cel mai rău e că aici, unde mă simt cel mai nelalocul meu, mi se face brusc dor de tipul de la bar. Nu vreau să mă urască. Va trebui deci să-i spun. Va trebui să dau totul pe faţă.
   Doamne, ce idioată sunt! N-ar fi trebuit să permit ca lucrurile să ajungă atât de departe cu Adele. Dar ce-aş mai putea să fac acum?
   N-am cum să plec pur şi simplu. Trebuie să rămân la masă, aşa cum ne-am înţeles. În plus, o plac. E drăguţă. Deloc înfumurată sau arogantă.
   – Aici e.
   O urmez în bucătărie, care e cam la fel de mare cât apartamentul meu şi probabil a costat tot atât. Blaturile din granit sunt lustruite şi nu văd pe ele nici urmă de pahar sau pată de cafea. Adele pune mâna pe micul Nokia negru, care arată cu totul deplasat în casa asta luxoasă. De ce are un asemenea telefon amărât? Şi ce-a fost cu panica aceea de a ajunge acasă?
   – Te simţi bine? o întreb. Ce era atât de grav dacă ratai un apel? E ceva foarte important?
   – Oh, pare o prostie, replică ea şi văd cum umerii i se apleacă în faţă, apoi îşi face de lucru cu cana de la filtru, ca să nu fie nevoită să privească spre mine. E vorba de David. Îşi face griji dacă nu răspund când sună.
   Nu prea înţeleg.
   – Şi de unde ştiai că va suna?
   – Fiindcă îmi telefonează în fiecare zi la aceeaşi oră. Îşi face griji, asta-i tot.
   Disconfortul de a mă afla la ei în casă şi remuşcarea pentru sentimentele faţă de David se evaporă brusc, iar eu rămân cu ochii aţintiţi asupra ei. Femeia asta frumoasă şi elegantă aleargă cu disperare ca să nu rateze un telefon de la soţul ei?
   – Trebuie să fii acasă când sună el? Şi cât de des se întâmplă asta?
   – Nu e chiar aşa cum pare, exclamă ea cu o privire rugătoare. Doar de două ori pe zi. Şi am mobilul, aşa că acum nu mai trebuie să fiu acasă.
   E panică sau teamă ceea ce simte ea? E ca o palmă peste faţă. Dar ce ştiu eu de fapt despre David? O seară cu prea multă băutură, iar pe baza ei am construit un întreg personaj. O fantezie. Îmi revine în minte dispoziţia lui oribilă de ieri. Nu aşa mi-l imaginasem. Dar nici căsătorit.
   – Bine, declar eu, încrucişându-mi braţele la piept. Fiindcă pare de-a dreptul nebunesc şi tiranic.
   Roşeşte şi pune câteva pliculeţe de mentă într-un ceainic de porţelan.
   – Îi place să ştie că sunt bine, atâta tot.
   – De ce? Doar eşti femeie în toată firea, rostesc chiar în clipa în care sună telefonul, şi tresărim amândouă. Poate că ar trebui să nu răspunzi. Să-l suni tu mai târziu.
   Îmi aruncă o privire încruntată şi agitată, drept care îmi regret ieşirea. La urma urmei, nu e treaba mea. Zâmbesc.
   – Glumeam. Nu mai spun nimic.
   Ea dă fuga pe coridor, cu telefonul lipit deja de ureche, şi când apa începe să fiarbă, o torn în ceainic. Nu aud fiecare cuvânt, dar dacă mă străduiesc, disting câte ceva. Acum chiar că mă simt ca o intrusă, dar nu mă pot stăpâni. E prea ciudat. David nu poate să fie decât cu câţiva ani mai vârstnic decât ea, nu suficient pentru a deveni un fel de figură paternă. Glasul ei răzbate până la mine.
   „N-am uitat. O iau acum. Abia m-am întors de la sală, asta-i tot. Nu, totul e-n regulă. Fac un ceai. Te iubesc.“
   Ce se simte în tonul ei? Frică? Mulţumire? Jenă? Foarte greu de spus. Poate că aşa vorbesc ei de obicei unul cu celălalt. Mă gândesc o clipă să deschid uşa din spate şi să ies pentru o ţigară scurtă, când Adele se întoarce. N-am auzit-o râzând deloc cât a vorbit la telefon, însă pare mai relaxată.
   – Am umplut eu ceainicul, îi spun.
   – Perfect.
   N-are de gând să adauge nimic despre convorbirea telefonică, iar eu n-o întreb.
   – Ia farfurii din dulapul de colo, îmi cere ea, şi vezi că în frigider găseşti humus, mezeluri şi nişte ardei umpluţi delicioşi.
   În timp ce mă minunez în faţa delicateselor din uriaşul frigider Smeg din inox, ea scoate câteva lipii din cutia de pâine şi apoi deschide, cu gesturi ferite, dulapul de deasupra. Arunc o privire peste umăr şi mă opresc locului.
   – Oho, dar ce de medicamente ai acolo!
   – Ei, am unele probleme de anxietate, răspunde ea, închizând repede dulapul. Cred că sunt mai agitată din fire. De asta îmi place atât de mult să merg la sală. Mă ajută să-mi consum energia.
   – Şi câte iei pe zi?
   Erau multe cutii cu pastile una peste alta şi nu pot să nu mă gândesc că atâtea medicamente nu fac bine nimănui.
   – Numai una sau două. Ce-mi prescrie David. O să le iau mai târziu. După ce mănânc puţin.
   Îmi dau seama că se simte jenată din cauza spuselor mele, dar faţa mea a fost dintotdeauna o carte deschisă. Mie mi se pare o femeie normală. Mai puţin normale sunt apelurile telefonice şi pastilele.
   Prescrise de soţul ei? Nu ştiu cât de etică e chestia asta. Dintr-odată vreau să plec imediat de aici. Nimic din toate astea n-a fost o idee bună. Îmi închipuisem că au un mariaj perfect şi minunat, dar acum nu mai sunt deloc invidioasă, nici măcar după ce am văzut casa asta superbă. Nici pe Adele, cu toată frumuseţea şi eleganţa ei, n-o invidiez. Deloc. Casa pare doar o colivie aurită. Cu ce-şi umple oare timpul toată ziua? Poate că viaţa mea e doar o rutină istovitoare, dar cel puţin eu sunt ocupată cu ceva.
   – Hai să ducem totul afară şi să ne bucurăm de soare, mă îndeamnă ea şi înţeleg că am închis subiectul deocamdată.

   Mâncarea e delicioasă şi, după mişcarea de la sală, sunt flămândă.
   Mai mult decât atât, Adele nu mănâncă aşa cum mi-o imaginasem.
   Credeam că e genul care se vaită că nu mai poate după trei înghiţituri de salată, dar se ghiftuieşte cu aceeaşi poftă ca mine. Nu trece mult şi am devorat aproape tot, iar Adele se duce să mai aducă pâine.
   – De ce n-aveţi copii? întreb pe nepusă masă.
   Nu văd de ce n-ar avea. De bani nu duc lipsă, ea nu lucrează şi sunt împreună de ceva vreme.
   Adele bea din ceai înainte de a-mi răspunde.
   – Cred că nu ni i-am dorit în acelaşi timp. David a vrut la început, dar eu nu eram pregătită. Acum e invers.
   – Ceasul biologic ticăie?
   – Poate. Puţin. Dar suntem foarte concentraţi pe cariera lui.
   – Probabil că el e, dar tu cred că te plictiseşti.
   Nu ştiu de ce tot spun chestiile astea. Nu ştiu de ce vreau s-o ajut, dar vreau. Are o anumită vulnerabilitate.
   – Gătesc. Fac singură curat în casă. Nu suport ideea să vină cineva şi să facă asta în locul meu. Cred că îmi place să fiu o soţie tradiţională. Îmi doresc doar să-l fac fericit.
   Nu ştiu ce să spun despre asta şi simt cum mă iau transpiraţiile pe sub colanţi. În timp ce ea stă acasă gătind, făcând curăţenie şi ducându-se apoi la sală ca să se menţină în formă, el iese să se îmbete şi să se pupe cu mame singure, plinuţe, cu copii la remorcă.
   – Oh, Doamne, am uitat!
   Ţâşneşte în picioare şi o ia la fugă în casă ca o gazelă, iar eu mă întreb ce-o mai fi acum? Vreun alt program dictat de David de care a uitat? Ce naiba se întâmplă în casa asta? Dar imediat revine cu un zâmbet larg, ţinând în mână un caiet vechi.
   – Am vrut să ţi-l dau la sală, dar am uitat, cu tevatura aceea cu telefonul. E pentru tine, să te ajute cu spaimele nocturne.
   Cum Dumnezeului şi-a amintit? Am pomenit de ele la cafea, da, însă doar în treacăt.
   – Şi eu aveam. Unele oribile. David a încercat să mă ajute în felul lui, mi-a dat o carte despre puterea viselor, de la un magazin caritabil, dar până la urmă a trebuit să fac terapie şi aşa mai departe.
   – Atunci când au murit părinţii tăi?
   Cu un fior de groază, încep să înţeleg.
   – Nu. Înainte de asta. Când eram mică. După ce au murit părinţii mei am avut alte probleme de somn, dar asta-i o cu totul altă poveste. Tu de când le ai? Ai vorbit cu cineva despre ele?
   Sunt uşor siderată. Dumnezeule, şi eu, şi Adele! Aceleaşi spaime nocturne. Aceleaşi gusturi nesărate la bărbaţi.
   – Din copilărie, îi răspund, străduindu-mă să par nepăsătoare. La fel ca tine, bănuiesc. Mama m-a dus la doctor, dar se pare că ar trebuit să-mi treacă odată cu vârsta. În loc de asta, am ajuns să mă obişnuiesc cu ele. Numai că-mi alungau toţi iubiţii. Umblam de colo colo cu ochii deschişi ca o nebună dintr-un film de groază, iar când încercau să mă trezească, îi loveam şi izbucneam în accese de plâns teribile.
   Zâmbesc, deşi amintirile nu sunt deloc amuzante.
    - Lui Ian totul i se părea extrem de agasant. Şi acum mai cred că în parte şi acesta e unul dintre motivele pentru care ne-am despărţit. M-am dus iar la medic, dar a zis că nu sunt spaime nocturne propriu-zise, fiindcă mi le amintesc, aşa că nu mi-a rămas decât să mă descurc singură cu ele. Somniferele mă ajută puţin, dar a doua zi mă simt ca naiba, şi nu-mi place să le iau dacă beau puţin vin.
   Nu mai adaug şi că în fiecare seară beau puţin vin. Adele nu trebuie să ştie şi asta. Doar nu mă îmbăt în fiecare seară. Nu e nimic rău dacă beau unul sau două pahare, orice ar zice doctorii. Francezilor le prieşte. Dar nu vreau să mă gândesc la Franţa. „Însărcinată.“
   – Medicul acela a greşit, intervine Adele. Unele persoane îşi amintesc spaimele nocturne. Persoane ca mine şi ca tine. Ştii cât de rare suntem?
   Niciodată n-am văzut-o atât de însufleţită. E concentrată pe ceea ce spun eu. Atentă. Cu spatele drept. Clatin din cap. Niciodată nu m-am gândit prea mult la spaimele nocturne. Aşa sunt eu şi m-am obişnuit.
   – Mai puţin de 1% dintre adulţi au spaime nocturne şi doar un procent infim dintre ei şi le amintesc. Oameni ca mine şi ca tine, zâmbeşte Adele ca o întruchipare a fericirii. Ce uimitor e că două persoane din acest grup minuscul s-au întâlnit!
   Pare atât de bucuroasă, încât mă năpădeşte un alt val de vinovăţie. Ar trebui să mă duc acasă. Înapoi la viaţa mea, departe de a ei. Nu-i vreau ajutorul, dar sunt curioasă. A zis că are tulburări de anxietate, nu de somn. Dacă e ca mine, aş fi crezut că somnul e în fruntea listei ei de probleme. Mă uit la caietul subţire de pe masă.
   – Şi cum mă va ajuta ăsta?
   – Trebuie să-nveţi să-ţi controlezi visele.
   Izbucnesc în râs, nu pot să mă abţin. Pare una dintre aiurelile alea New Age, iar eu sunt cinică din naştere.
   – Să le controlezi?
   – Asta am făcut eu. Ştiu că pare o prostie, dar mie mi-a schimbat viaţa. Ia caietul. Citeşte. Crede-mă, dacă eşti dispusă la un mic efort, scapi de spaimele nocturne, nu mai ai decât vise extraordinar de vii, pe care ţi le alegi singură. Vise lucide.
   Iau caietul şi mă uit pe prima pagină. Cuvintele sunt scrise îngrijit şi subliniate.

   Mă ciupesc şi spun SUNT TREAZ o dată pe oră.
   Mă uit la mâinile mele. Îmi număr degetele.
   Mă uit la ceas (la cel de perete sau la cel de mână), întorc capul, mă uit înapoi.
   Sunt calm şi concentrat.
   Mă gândesc la o uşă.

   – Ăsta e al tău? întreb în timp ce-l frunzăresc.
   Pe unele pagini scrisul e mai mult mâzgălit, caligrafia de pe prima pagină fiind uitată rapid, iar spre sfârşit se vede că multe file au fost rupte. Nu e un caiet îngrijit.
   – Nu. A fost al unei persoane pe care am cunoscut-o cândva. Dar o parte din el îmi aparţine. Eram şi eu acolo când el a învăţat cum să procedeze.

16. ATUNCI

   – Să mă ciupesc şi să zic că sunt treaz? La fiecare oră? Vrei să umblu pe-aici făcând asta? De parcă n-ar fi şi aşa destui care ne cred ţicniţi!
   – Atunci, tot nu mai contează.
   – Dacă zici tu!
   – Şi ce e cu degetele?
   Locul acela de sub copac, pe malul râului, a devenit locul lor, şi cum vremea e bună, îşi petrec timpul liber acolo, lenevind la căldură sub ramuri.
   – Mâinile arată altfel când visezi. Am învăţat totul despre asta dintr-o carte pe care mi-a dat-o David când eram mică. Părinţii mi-au luat-o, au zis că e o prostie, şi cred că şi David era oarecum de aceeaşi părere, dar nu era prostie. Din ea ştiu tot ce o să te învăţ şi pe tine.
   E aproape mulţumită acum, şi cu toate că sunt scurte, iar ea încă e măcinată de durerea şi vinovăţia pe care nu le-a procesat, momentele ca acesta au devenit tot mai dese. Faptul că s-a împrietenit cu Rob a salvat-o de ea însăşi. El o readuce la viaţă.
   – Au dreptate în ceea ce spun despre tine, zice el. Chiar eşti nebună.
   Se preface că-i dă o palmă şi izbucneşte în râs.
   – Dar e adevărat. O să vezi. La fel se întâmplă şi cu timpul. Într-un vis, timpul nu curge niciodată constant. Orele se schimbă mai repede.
   – Sunt treaz, zâmbeşte el. Vezi? Mi-a reuşit!
   Îşi flutură degetele şi se uită la ele.
   – Nu trebuie să faci totul în acelaşi timp.
   – Dacă tot e să par dement, atunci vreau să par dement în toată regula.
   Adele îşi priveşte şi ea mâinile, cu vopseaua albastră uscată sub unghii şi cu ceasul lui David scânteind în lumina soarelui. Rob a avut dreptate, asistentele sunt mulţumite de noile ei picturi – dacă pot fi numite aşa –, dar pe ea n-o ajută să-şi lase părinţii să se odihnească în pace. De fapt, a observat că-i vine în minte imaginea vechiului puţ părăsit din pădurea aflată în spatele casei. Se vede pe ea însăşi stând lângă el şi vărsându-şi trecutul în adâncul lui.
    Poate că într-o zi o să constate că s-a umplut, metaforic vorbind, şi că poate să-i pună capacul şi să treacă mai departe. Poate că atunci o să doarmă. Aşa cum dormea înainte. Îi e dor de timpul acela petrecut în dosul propriilor pleoape. E parte din ea, iar sentimentul de vinovăţie nu e suficient pentru a-l şterge definitiv.
   – Încearcă, Rob! insistă ea. O să-mi fii recunoscător.
   – Bine, bine. Doar de dragul tău, acceptă el şi-i face cu ochiul.
   Zâmbesc amândoi, şi, pentru o clipă, căldura care-i învăluie nu e doar cea a soarelui, ci cea dinlăuntrul ei.

17. LOUISE

   Sentimentul de vinovăţie de a-mi fi luat o zi liberă minţind că nu mă simt bine e complet alungat de tristeţea copleşitoare pe care o simt când Adam pleacă pentru o lună, ieşind în fugă din casă cu acea nepăsare dureroasă pe care doar copiii o au în entuziasmul lor.
   Îndată ce uşa se închide în urma lui, micul nostru apartament devine deodată prea mare şi prea gol. Ca şi când toţi ceilalţi s-au mutat şi m-au părăsit. Nu ştiu ce să fac cu mine însămi. Mă fâţâi prin casă până când nu mai pot ignora ispita pe care o reprezintă sticla de vin. Când deschid sertarul să iau tirbuşonul, văd caietul pe care mi l-a dat Adele. Mă holbez la el o vreme, apoi îl scot.
   Pe coperta interioară, în colţul de sus, un nume e scris cu litere îngrijite. ROBERT DOMINIC HOYLE. Cele trei cuvinte mi se par mult mai interesante decât lista de instrucţiuni de pe pagina din dreapta. Mă ciupesc şi spun SUNT TREAZ o dată pe oră. Le trec cu vederea deocamdată – deşi astea, cel puţin, sunt lucruri pe care le pot face acasă – şi mă uit la numele necunoscut. Întotdeauna mi-au plăcut cărţile pe care cineva şi-a caligrafiat numele, ca acelea pe care le iei de la magazinele de caritate şi care au fost cândva primite în dar, cu dedicaţii scrise în interior – poveşti întregi ascunse îndărătul câtorva cuvinte; caietul ăsta e la fel.
    Cine să e băiatul acela? Adele şi David sunt încă prieteni cu el? A crezut oare şi el, la fel ca mine, că toată chestia e o aiureală, când s-a oferit Adele să-l ajute?
   Întorc pagina şi mă aştept să găsesc alte instrucţiuni, dar însemnările – un scris des şi ascuţit, cu pixul, care nu păstrează linia orizontală – sunt mai mult decât atât. E consemnat un şir de încercări, cred. Destup sticla de vin, îmi umplu un pahar mare şi mă aşez din nou să citesc, intrigată de această capsulă scrisă a timpului, de acest fragment de trecut al lui Adele.

   Dacă o să mă tot ciupesc ca idiotul, o să capăt atâtea vânătăi pe braţe, încât asistentele o să creadă că m-am apucat iar de droguri (aş vrea eu!), dar cel puţin aşa îmi trece timpul mai repede în locul ăsta de rahat. Două zile în care mi-am tot numărat degetele, m-am uitat la ceasuri şi m-am ciupit până mi-a venit rău, şi tot degeaba. Adele zice că trebuie să am răbdare. Cel puţin o spune zâmbind. Răbdarea nu e punctul meu forte. Dar mă pricep s-o fac să râdă. Şi ea mă face să râd.
   Noroc că există Adele! Fără ea, locul ăsta de tot râsul ar suficient ca să-mi vină cheful să mă arunc în lac de plictiseală. Am fost la dezintoxicarea lor de rahat. Nu pricep de ce a trebuit să mă trimită aici şi să mă pedepsească de două ori! Tipic pentru javra de Ailsa. E gratis, aşa că hai s-o facem! Sunt sigur că ea l-a convins pe doctor să mă trimită aici, ca să nu-i mai aglomerez apartamentul, iar ea să i-o poată trage oricui, oricând.
   Adele e altfel. Încerc rahatul ăsta doar pentru ea. Visele nu mă deranjează propriu-zis; uneori chiar îmi plac, într-un fel sucit. Mă fac să mă simt mai viu decât în viaţa reală. Uneori am senzaţia că aş merge prin apă. Toţi în jur sunt anoşti. Toţi sunt previzibili. Fiecare e doar pentru sine însuşi. Inclusiv eu, dar, până la urmă, ce-ar vrea oamenii de la mine? Au văzut ei unde naiba trăiesc? Inevitabil, oamenii sunt de rahat şi merită să fie trataţi ca atare.
    Dar nu şi Adele. Ea e cu adevărat frumoasă, şi pe dinăuntru, şi pe dinafară. Sigur că am scris asta în ideea că ea nu va vedea niciodată caietul ăsta. Nu vreau să râdă de mine. Poate că sunt simpatic şi deştept, dar ştiu că sunt şi slăbănog, şi plin de coşuri, şi că am aparatul ăsta dentar idiot. Ea n-ar înţelege.
   Ar crede că aş vrea să mi-o pun cu ea (ceea ce chiar nu vreau). Dar cred că pur şi simplu majoritatea oamenilor nu-mi plac. Majoritatea oamenilor nici nu există pentru mine, nu într-un sens real, dar de Adele îmi place. Îmi place să fiu în preajma ei. Sunt fericit când e lângă mine şi pielea nu mă mănâncă atât de tare când sunt cu ea. Suntem prieteni. Cei mai buni prieteni, bănuiesc. Nici nu-mi amintesc când am avut ultima dată un cel mai bun prieten. Adele Rutherford-Campbell e prima mea cea mai bună prietenă. Iar ăsta e, în mod bizar, un sentiment plăcut.

   Când aud soneria de la uşă, mă ridic atât de repede, încât aproape că vărs ce-a mai rămas în sticla de vin pe jos. Uit instantaneu de caiet şi ies în goană din camera de zi.
    Adam e, el trebuie să fie! S-a răzgândit! Nu vrea totuşi să plece pentru o lună şi, printre plânsete şi ţipete, i-a cerut lui Ian să-l aducă înapoi acasă. La mine. Mama lui. Mami. Centrul întregului lui univers. În ciuda exclamaţiilor entuziaste pe care le-a tot scos când a plecat la cinci şi jumătate, cu Paddington la subsuoară, mi-am convins în aşa măsură creierul cherchelit că el e, întors acasă, încât, atunci când deschid uşa, nu pot să fac altceva decât să mă holbez, năucă.
   – Oh! bâigui. Tu eşti.
   – Bună!
   Nu e Adam. E David. David stă la mine în prag, rezemat de tocul uşii de parcă are nevoie de sprijin. Ochii mei îl văd, dar creierul se străduieşte să creadă. David e aici.
   – Ai sunat că nu te simţi bine. Am vrut să văd ce mai faci.
   Pare stânjenit, dar asta-l face într-un fel mai atrăgător şi dintr-odată sunt foarte, foarte conştientă de paharul de vin pe care-l ţin în mână. Ce naiba caută el aici? De ce să vină încoace? Iar eu de ce nu m-am fardat puţin? De ce sunt atât de ciufulită? Şi de ce mă sinchisesc de toate astea, ca o idioată?
   – M-a durut capul. Mi-e mai bine acum.
   – Pot să intru?
   Inima îmi bate nebuneşte şi am roşit. Arăt ca naiba. Nu că ar conta. Nu contează. Dar am senzaţia că am fost prinsă cu minciuna la serviciu şi, dincolo de toate astea, mai e şi secretul ăla aiurit în care m-am implicat. „Hei, m-am împrietenit cu soţia ta!“
   – Sigur.
   Fac un pas într-o parte şi abia apoi îmi dau seama că nici el nu e tocmai treaz. Nu e beat criţă, dar are o privire vagă şi nu e prea sigur pe picioare. Se împleticeşte până în bucătărie şi îl trimit în camera de zi, în timp ce mai iau un pahar şi încă o sticlă cu vin din frigider, şi mă duc după el. Caietul pe care mi l-a dat Adele ieri e pe măsuţa de lângă canapea şi, când mă aşez, îl împing repede pe podea, unde el nu poate să-l vadă.
    Simt că mă ia puţin cu rău. Ce dracu’ caută el aici? Mă concediază? Şi în ce dispoziţie o fi?
   Se aşază pe marginea canapelei, cu totul nelalocul lui în harababura din viaţa mea, şi mă crispez niţel când îmi amintesc cât de spaţioasă şi de ordonată e casa lui. La mine e praf pe televizor, pe care nu l-am mai şters de-o veşnicie, iar vârtejul numit Adam e încă prezent sub forma jucăriilor împrăştiate şi a firelor încâlcite ale consolei de jocuri dintr-un colţ.
    Îi întind paharul şi sticla plină, iar eu mi-l umplu pe al meu cu resturile din cea pe care aproape că am terminat-o. Mâine o să am o mahmureală grozavă la lucru, dar am o bănuială că n-o să fiu singura. Plus că o să fie vineri şi cel puţin nu trebuie să-mi mai fac griji să-l pregătesc pe Adam pentru şcoală.
   Chestia asta mă face să mă simt goală pe dinăuntru, aşa că mai beau niţel.
   – Cum ai aflat unde locuiesc?
   Mi se pare ciudat să stau lângă el, aşa. Îmi simt tot trupul electrizat, trădându-mă chiar în timp ce mă străduiesc să rămân imperturbabilă.
   – Mi-a fost teamă că din vina mea n-ai venit azi, spune el fără să se uite la mine. Ştii, fiindcă mi-am vărsat nervii pe tine. Mi-au zis că tu nu-ţi iei niciodată liber pe motiv de boală.
   Asta e parţial adevărat. Slujba e bună, aproape de casă. Mai degrabă mă târăsc până acolo cu tot cu gripă, decât să risc s-o pierd şi-n plus e un respiro grozav după toţi copiii şi toate mamele de la şcoală. Companie adultă 3 zile pe săptămână. Mă simt vinovată că am zis că nu mi-e bine. Ar fi trebuit să fiu sinceră, dar când mi-a propus Adele părea foarte rezonabil şi, la urma urmei, fiecare-n ţara asta mai trage din când în când câte o minciună.
   – Ţi-am luat adresa şi numărul de telefon din dosarul de la clinică, dar am crezut că, dacă o să te sun, o să-mi închizi telefonul.
   Se uită la mine pieziş; cu un aer defensiv, trist şi cherchelit. Foarte atrăgător. Genul de bărbat căruia ai vrea să-i vindeci durerile.
   Genul de bărbat care ai vrea să-ţi vindece ţie durerile. Dar cine e el de fapt? De ce-i pasă de ziua mea liberă? Şi de ce i-aş închide eu telefonul şefului meu? Mă gândesc la dulapul plin de pastile, la apelurile telefonice şi la zâmbetul dulce al lui Adele. Oare încearcă să mă controleze şi pe mine? Sau am început eu să văd comportamente suspecte la toţi bărbaţii fiindcă sunt furioasă pe Ian care e fericit cu altă femeie? Uf, ce nu-mi place când despic firul în patru!
   – Cred că ar trebui să te duci acasă, îi spun.
   El se încruntă şi priveşte în jur, de parcă tocmai ar fi observat că lipseşte ceva.
   – Copilul tău s-a culcat?
   – Nu. A plecat cu tatăl lui pentru o lună. Azi.
   Iau încă o înghiţitură zdravănă de vin, deşi capul mi se învârteşte deja, în ciuda valului de adrenalină stârnit de sosirea lui David.
   – Ah!
   O fi el beat, dar prost nu e, şi văd cum îi pică fisa cu privire la ziua mea liberă pe motiv de boală. Dar nu prea mai poate face mare lucru acum – poate doar dacă vrea să-i spună doctorului Sykes că a fost la mine acasă şi am băut împreună, ceea ce ar fi cam bizar, fără nicio îndoială.
   – Trebuie să fie drăguţ să ai o familie.
   – Am avut o familie, ripostez eu şi îmi aud tonul mai amar decât intenţionasem; „Lisa e însărcinată“. Acum sunt doar o mamă singură în Londra, unde e întotdeauna atât de uşor să-ţi faci prieteni noi când ai trecut de treizeci de ani. Sau nu. Să-ţi trăieşti viaţa în ritm de rock and roll, adaug ridicând paharul în aer. Oricum, şi voi aţi putea avea copii. Sunteţi destul de tineri amândoi.
   Am rostit cuvintele aproape cu agresivitate – ca un memento ferm al faptului că e însurat. Unul adresat mie tot atât cât lui. Şi corpului meu, care nu poate sta liniştit când e atât de aproape de el.
   David îşi goleşte rapid paharul şi îl umple încă o dată. Chiar şi în starea mea departe de a fi trează, tot îmi spun că a făcut-o cu mişcări puţin cam prea experte. Să fie asta una dintre problemele lor? Aceea că bea? Cât de des se îmbată aşa?
   – Mă întreb dacă a fost mâna sorţii, zice el. Faptul că ne-am întâlnit la bar.
   Aproape că izbucnesc în râs, dar nu scot decât un chicot obosit.
   – Cred că a fost doar ghinion.
   În clipa următoare se uită la mine, se uită la mine cu adevărat, drept în ochi, şi nu pare să observe că părul mi-e ciufulit, că nu m-am fardat şi că arăt, într-un cuvânt, ca un rahat.
   – Aşa vezi tu lucrurile?
   Stomacul îmi flutură puţin. Nu mi-l pot stăpâni. Are el efectul ăsta asupra mea. De parcă mi-ar închide creierul într-o cutie, şi trupul e cel care preia controlul.
   – Păi, ţinând seama de circumstanţe, pentru mine nu s-a dovedit prea grozav. Am întâlnit şi eu în sfârşit un bărbat care îmi place şi am constatat că-i însurat.
   Pare că flirtez. Pe jumătate beată, o uşă pe jumătate deschisă. Aş fi putut să spun că a fost o greşeală şi că nu se va mai repeta. Aşa ar fi trebuit. Dar n-am făcut-o.
   – Eu nu m-am mai simţit atât de relaxat cu nimeni, de mult timp, replică el. Am râs amândoi, nu? Oamenii ar trebui să poată râde împreună. Chestia asta ar trebui să dureze, orice altceva se va mai întâmpla.
   Cuvintele lui mă duc cu gândul la ce mi-a spus Sophie despre soţul care ţi-e cel mai bun prieten, şi mă simt deodată tristă şi pierdută. Ce vrea omul ăsta de la mine?
   – E foarte plăcut apartamentul tău. Se simte că e locuit, comentează el şi îmi observă stinghereala. Ştii la ce mă refer: aici trăieşte o familie.
   – Cred că de fapt cuvântul pe care-l căutai e „dezordonat“.
   – M-am tot gândit la tine.
   A rostit cuvintele cu un regret sesizabil, însă inima tot îmi tresaltă. Se gândeşte la mine. Imediat mă întreb când şi cât de des şi ce anume gândeşte, iar în tot timpul ăsta conştiinţa îmi şopteşte: „O cunoşti pe soţia lui, o placi pe soţia lui“. Şi „Tipul are schimbări de dispoziţie ciudate şi o căsnicie bizară“. Şi totuşi, inima mi se strânge şi simt o revărsare de tandreţe şi de dorinţă.
   – Nu-i mare lucru de capul meu, răspund şi fiecare nerv îmi freamătă. Soţia ta e foarte frumoasă.
   – Da. E frumoasă.
   Mai bea din vinul lui, iar eu din al meu. Unde o să ducă toată chestia asta? Acolo unde cred eu c-o să ducă? Ar trebui să-i cer să plece, ştiu că aşa ar trebui să fac, dar în loc de asta, stau şi îmi înghit nodul din gât, şi am furnicături peste tot.
   – Dar tu eşti... adaugă el şi se uită la mine, iar eu aş vrea să mă topesc. Dar tu eşti încântătoare.
   – De cât timp sunteţi împreună?
   Trebuie să calmez situaţia. Trebuie să mă calmez pe mine. Să-i spun că am cunoscut-o. Ar trebui, dar n-o fac. Fiindcă aşa s-ar încheia totul, indiferent ce-o fi însemnând acest tot, iar eu pur şi simplu încă nu pot să fac asta. Şi, în definitiv, nu se întâmplă nimic.
   – De mult timp, răspunde el, coborând privirea în podea. Dintotdeauna.
   Mă gândesc la felul în care mi-a spus ea povestea. Cum a salvat-o el din foc. De ce nu recunosc acum dragostea aceea a lui pentru ea? Dar, pe de altă parte, pentru ce ar afişa-o de faţă cu mine?
   – Şi ea e medic? îl întreb.
   Minciuni şi adevăruri şi teste.
   – Nu. Nu e. Nici nu sunt sigur ce e. Dar nu lucrează.
   Tot nu se uită la mine, dar îşi învârte vinul în pahar, după care ia din nou câteva înghiţituri.
   - Şi nu m-a mai făcut de mult să râd.
   După asta mă priveşte, şi faţa îi e atât de aproape de a mea, încât mă tem că o să-mi sară inima din piept.
   – Atunci, de ce mai stai cu ea?
   Cuvintele sunt o trădare teribilă a lui Adele, însă vreau să-i testez limitele. Să văd dacă se frânge, dacă e copleşit de remuşcări şi pleacă, sau orice altceva. Dar ultimele rămăşiţe de hotărâre mi se spulberă. Dacă mai stă mult aici, o să mă dau iar în spectacol.
   – Dacă sunteţi nefericiţi, mai bine vă despărţiţi. Nu e chiar atât de greu, odată ce decizi s-o faci.
   Scoate un hohot scurt de râs, de parcă ăsta ar fi cel mai trăsnit lucru pe care l-a auzit într-o zi plină de lucruri trăsnite, apoi tace o vreme, uitându-se în pahar. Cine e tipul ăsta pe care-l ascunde dincolo de şarmul şi de perspicacitatea lui? Şi ce-i cu ursuzenia asta alcoolică?
   – Nu vreau să vorbesc despre căsnicia mea, răspunde într-un târziu. Nu vreau să mă gândesc la căsnicia mea.
   Întinde mâna şi-mi atinge părul, o buclă rebelă înfăşurându-i-se pe deget, şi simt că iau foc. Vinul, plecarea lui Adam, singurătatea şi senzaţia teribilă de victorie fiindcă el e aici, în casa mea, sunt toate paie pe focul dorinţei mele. Îl vreau. Nu pot să mă controlez.
   Şi el mă vrea. Se apleacă spre mine, şoldurile îi alunecă peste ale mele, uşoare ca aripile de fluture în delicioasa lor ispitire, şi răsuflarea mi se taie.
   – Trebuie să...
   Fac un semn, jenată, spre coridor, mă ridic şi mă duc la baie.
   Mă aşez pe closet şi pe urmă îmi dau cu apă pe faţă. Nu pot să fac aşa ceva. Nu pot. Chiar în timp ce-mi spun asta, mă spăl în fugă şi-i mulţumesc lui Dumnezeu că m-am depilat până sus înainte să mă duc la sală cu Adele. Sunt beată. Nu gândesc normal. Mâine-dimineaţă o să mă urăsc. Toate astea îmi trec prin minte, dar un şuvoi de zgomot alb şi de poftă carnală le îneacă. Adam a plecat pentru o lună. Lisa e însărcinată. Eu de ce să n-am măcar asta? În oglindă, faţa îmi e roşie.
   Doar în seara asta, îmi spun. A doua oară n-o să se mai întâmple.
   Poate că el a şi plecat deja. Poate şi-a dat seama de greşeala pe care a făcut-o venind aici şi s-a întors la casa lui perfectă şi la soţia perfectă. „Ar fi bine“, îmi spun în timp ce corpul urlă că asta-i o minciună. „Nu pot să fac aşa ceva. Nu trebuie să fac aşa ceva.“
   Când deschid uşa, el e în prag, aşteptându-mă, şi înainte să pot spune ceva, mă trage lângă el, gura lui o acoperă pe a mea şi un curent electric mă străbate din cap până în degetele de la picioare.
   Cred că bâigui ceva, cum că ar trebui să ne oprim, dar în acelaşi timp trag hainele de pe el şi ne împleticim, ameţiţi, spre dormitor.
   Am nevoie de asta, doar o dată. Şi pe urmă o să mi-l scot din minte.
   Neapărat.

   După aceea, când ne-am recăpătat suflul şi nu ştim bine cum să ne privim unul pe celălalt, el intră în baie să facă un duş scurt, iar eu îmi pun capotul vechi şi mă duc să strâng sticlele şi paharele de vin din camera de zi. Nu ştiu să spun cum mă simt. Nu ştiu cum ar trebui să mă simt. Mă doare capul, iar combinaţia de vin şi sex m-a îmbătat mai rău decât ar fi fost normal. Omul ăsta mă termină!
   Încerc să nu mă gândesc că Adele îl aşteaptă acasă, cu mâncarea gătită pusă la cald, în cuptor. Pielea încă mă furnică la amintirea atingerilor lui, dar inima mi-e goală pe dinăuntru. A trecut atât de mult timp, încât parcă trupul meu abia acum s-a trezit. Sexul n-a fost grozav – eram amândoi prea beţi pentru asta –, dar a fost tandru şi cald, iar el m-a privit tot timpul, m-a privit cu adevărat, şi era tipul de la bar, nu şeful meu, soţul lui Adele, iar eu nu mi-am lăsat nici ochii, nici mâinile să zăbovească pe cicatricele pe care le-a căpătat salvându-şi soţia din foc.
   Când vine în bucătărie, e îmbrăcat şi încă nu-mi poate întâlni privirea. Mă simt ieftină. Şi-a făcut duş fără să-şi ude părul, prezervativul e deja la canal, aruncat în closet, şi orice urmă a infidelităţii a dispărut.
   – Ar trebui să plec, îmi spune.
   Înclin din cap şi încerc să zâmbesc, dar îmi iese mai degrabă o grimasă.
   – Ne vedem mâine, la lucru.
   Mă aştept să deschidă uşa şi s-o zbughească, şi pentru un moment pare că aşa va face, dar se întoarce şi mă sărută.
   – Îmi pare rău, adaugă. Ştiu că e o porcărie.
   Îmi amintesc de surâsul dulce al lui Adele şi vreau să-i spun că o trădez şi sunt la fel de vinovată ca el, dar nu pot.
   – Nu te mai gândi. Ce-i făcut e bun făcut. Nu mai putem schimba nimic.
   – Nici nu vreau să schimb ceva. Dar situaţia e...
   Ezită o clipă şi apoi continuă:
   - Dificilă. Nu pot să explic.
   Aş vrea să-i spun că nu e chiar atât de dificil. Oamenii îşi înşală mereu partenerii. Motivele sunt întotdeauna egoiste şi primare; scuzele pe care le născocim sunt complicate. Însă tac. Capul îmi vuieşte şi sunt un adevărat vârtej de emoţii.
   – Trebuie să pleci, îi cer şi-l împing spre uşă.
   Nu vreau să spună ceva ce m-ar putea face să mă simt mai oribil decât mă simt deja. Aşa că adaug:
   - Şi nu-ţi face griji, chestia asta n-o să aibă niciun ecou la serviciu.
   Pare uşurat.
   – Bun. Uneori ea... Nu ştiu cum... bâiguie fără nici un înţeles, dar îl las în pace. Nu-mi place să... Sunt lucruri care trebuie să rămână departe de serviciu.
   „E genul care compartimentează.“ Asta a spus Adele. Dacă ar şti ea în ce măsură...!
   – Pleacă, îi cer din nou, şi de data asta se duce.
   „Ei bine“, îmi spun în timp ce uşa se închide, iar eu rămân singură, teribil de singură. „Deci asta e.“ Un nou prag de jos atins.
   Nici chiar Sophie n-ar făcut aşa ceva. În ciuda tuturor suspiciunilor mele din cauza felului în care se poartă cu Adele, tot am făcut sex cu el la prima ocazie care mi s-a oferit.

   Îmi umplu un pahar cu apă, iau un ibuprofen şi mă întorc în pat.
   Nu vreau să mă gândesc la ce s-a întâmplat. Nu vreau să mă gândesc la ei. Vreau doar să dorm şi să-mi şterg totul din minte.
   Mă trezesc în bucătărie, cu apa curgând şi fluturându-mi braţele în faţa ochilor în încercarea de a-mi alunga visele. Abia pot să respir şi sunt înfierbântată. E deja lumină afară. Clipesc des şi gâfâi greu, şi pentru o clipă am impresia că razele soarelui de dimineaţă sunt flăcări care mă-nconjoară, dar apoi, treptat, revin în lumea reală, însă visul e încă limpede. Acelaşi dintotdeauna. Adam pierdut, întunericul prinzând viaţă ca să mă înghită. De data asta a fost însă puţin altfel.
   De fiecare dată când mă apropiam de glasul lui Adam şi deschideam o uşă în clădirea părăsită, dădeam peste Adele sau peste David într-o încăpere cuprinsă de foc şi ambii strigau la mine ceva ce nu reuşeam să înţeleg.
   E ora 6 dimineaţa, mă simt ca naiba şi stomacul mă doare de la băutură şi de vinovăţie, dar şi de resturile visului, şi sunt istovită. E prea târziu ca să mă mai culc la loc şi pentru un moment mă gândesc să anunţ şi azi că nu mi-e bine şi că-mi iau zi liberă, dar n-am de gând să mă comport aşa. Sue a observat cu siguranţă că nu mai vin la birou aşa devreme cum obişnuiam şi o altă zi de concediu medical o va pune pe gânduri. În plus, vreau să readuc lucrurile la normal. Să pretind că seara trecută n-a existat.
   Sunt jalnică şi mizerabilă, însă chiar în momentul în care mă gândesc la asta, tremur uşor la amintirea sexului. N-am avut orgasm – niciodată n-am de prima dată –, dar a reuşit să-mi trezească trupul la viaţă şi va trece o vreme până când să revină la starea mea obişnuită de viaţă fără sex.
   Îmi fac o cafea şi mă duc în camera de zi, unde văd caietul aruncat pe podea. Şi sentimentul de vinovăţie mă cuprinde din nou. Adele a încercat să mă ajute, iar eu m-am culcat cu soţul ei.
   Cum de-am permis aşa ceva?
   Trebuie să pun ceea ce s-a întâmplat cu David într-un compartiment închis din capul meu, separat de Adele, fiindcă altfel risc să fac ceva prostesc, de pildă să-i spun totul numai ca să mă simt eu mai bine. Şi n-o să mă simt deloc mai bine, iar ea o să se simtă mult mai rău.
   Mă gândesc la Sophie şi la aventurile ei, cum nimeni nu-i spune soţiei niciodată, şi cum viaţa tuturor e, probabil, o încrengătură de secrete şi minciuni, dacă stai s-o analizezi.
   Niciodată nu poţi să ştii cine e o persoană cu adevărat, dincolo de aparenţe. Şi, într-un soi de solidaritate cu Adele, mă ciupesc.
   „Sunt trează“, îmi spun şi mă simt aiurea auzind cuvintele reverberând în apartamentul gol.
  Toată chestia asta e o aiureală, dar perseverez. Mă uit la mâini şi-mi număr degetele. N-am niciun chef să mă ridic şi să mă duc să mă uit la ceasul din bucătărie. Chestia asta pot s-o fac când ajung la birou. Dar asta nu e deloc o pedeapsă adevărată. În niciun caz pentru ce am făcut. Faptul că eşti un elev bun nu poate compensa o asemenea trădare. Doamne, ce mă doare capul! David şi Adele... Nu prea ştiu ce înseamnă fiecare pentru mine. Un iubit? O nouă prietenă? Nici una, nici alta? Mă fascinează amândoi, atât individual cât şi ca pereche, şi poate că de fapt asta e tot. Pe lângă haosul care stă să se întâmple. Nu pot să-i păstrez pe amândoi. Nu pot. Trebuie să aleg.
   Telefonul, încă în dormitor, începe să sune, iar inima-mi tresare.
   – Bonjour, maman, spune Adam şi râde. Bună, mami! Sunt în Franţa şi încă n-am mâncat melci, dar tati a zis să te sun înainte să pleci la serviciu...
   În clipa asta, auzindu-i turuiala veselă şi surescitată de dimineaţă, care-mi umezeşte ochii, îmi vine să-l sărut pe Ian. Ştie în adâncul sufletului cât de greu mi-a fost să accept, să-mi las copilul să plece cu ei doi, mai ales acum, că între noi a apărut acea sarcină. Ştie cât de important e pentru mine să-i aud glasul fără să fiu eu cea care telefonează. Şi ştie că nu vreau să fiu prea sufocantă, cu toate că Adam e băieţelul meu şi va fi întotdeauna. Ştie că sunt mândră şi că, atunci când mă simt lovită, sunt în stare să merg până-n pânzele albe. Mă cunoaşte bine. Poate că mă scoate din sărite felul în care s-a purtat cu mine, poate că mi-e ciudă fiindcă el e fericit, dar mă cunoaşte bine. Iar după seara trecută, cu David, gândul ăsta îmi aduce o stranie alinare.
   Râd vreme de vreo două minute împreună cu băieţelul meu, care la un moment dat fuge cine ştie unde, iar Ian îmi spune că totul e în regulă, vremea e bună şi n-au avut întârzieri. E o conversaţie banală, politicoasă, dar mă ajută să mă simt puţin mai bine. Asta e viaţa mea adevărată, cu toate că acum sunt pe la periferia ei, nesigură pe mine. Asta e viaţa cu care trebuie să mă împac.
   Când – şi dacă – harababura asta teribilă pe care am iscat-o va exploda, cel puţin îl voi avea pe Adam, şi pe Ian, în felul nostru propriu. Legaţi unul de celălalt prin copilul nostru.
   Când închid, mă simt deja mai bine, iar duşul îmi spulberă cele mai rele efecte ale mahmurelii. Îmi privesc mâinile prin jetul de apă şi-mi număr degetele. Mă ciupesc şi-mi spun că sunt trează. Încerc să nu mă gândesc la partida de sex cu David, în timp ce mă străduiesc să mă debarasez de ea. O să mă îmbrac în pantaloni şi o să mă fardez foarte discret.
   Ceea ce s-a întâmplat seara trecută nu trebuie să se mai repete. Chiar nu trebuie. E musai să procedez corect, iar asta nu înseamnă să-l aleg pe David.

18. ADELE

   Am plătit-o cu cardul de credit, printre celelalte cumpărături de la supermarket.
   În mod normal, păstrez toate bonurile de casă, în caz că el vrea să le vadă, dar nu mi le-a mai cerut de vreo 2 ani şi, chiar dacă ar reîncepe să le ceară acum, i-aş spune că pe ăsta l-am pierdut. N-o să pot cumpăra aşa tot ce-mi trebuie, dar deocamdată cardul de credit îmi e util. Nu mai pot economisi nimic din banii de gospodărie, fiindcă am folosit o sumă mare ca să plătesc abonamentul de o lună la sală pentru Louise şi va trebui să-mi ajustez cheltuielile în mod corespunzător – ca să folosesc expresia preferată a lui David.
   Dar asta presupune să fac unele sacrificii în privinţa preferinţelor mele alimentare – să iau pentru masa de duminică pui de la supermarket, hrănit cu porumb, în locul celui de la măcelăria organică. Oricum, David nu va remarca diferenţa, deşi sub toate straturile alea îndărătul cărora se ascunde e tot un băiat de la ţară.
   Ştie să deosebească un ou proaspăt, de curte, de altul de la găini de crescătorie în aer liber, dar cam atât. Eu sunt cea cu gusturi culinare decadente, iar el mi le îngăduie.
   Mă uit la ţigara electronică, la bateria de rezervă şi la cartuşele de schimb. Probabil că Louise nu are starea emoţională potrivită pentru a încerca să se lase de fumat acum, dar pe asta va fi dispusă s-o încerce. Ştiu că va fi. Îi place să le facă celorlalţi pe plac.
   Mă cuprinde un nou val de amărăciune. O grăsană căreia îi place să le facă celorlalţi pe plac. Încerc să-mi stăpânesc pornirea de a azvârli dispozitivul costisitor, zdrobindu-l de perete.
   Gândul la ea mă face din nou să plâng în timp ce stau în bucătărie, cu nasul în batistă şi cu razele soarelui pătrunzând pe uşa din spate. Azi nici măcar nu m-am uitat în oglindă. Nu vreau să văd acea faţă frumoasă care m-a dezamăgit. Cafeaua mea stă pe masă, neatinsă şi rece, iar eu mă uit, cu ochi înceţoşaţi, la telefonul pe care-l ţin în mână. Trag aer adânc în piept şi mă controlez, după care tastez repede textul pe care mi l-am pregătit deja în minte.

   Sper că eşti bine şi că rezişti fără Adam . Am pentru tine un cadou care să te înveselească. Mergem la sală luni? Şi după aceea luăm prânzul împreună? Hai să ne facem siluete de plajă, chiar dacă nu plecăm în vacanţă! A x

   Nu pomenesc nimic despre cearta de aseară cu David, nici despre felul în care a plecat furibund şi cum m-am prefăcut eu adormită când el s-a întors în sfârşit şi s-a dus să se culce în camera de oaspeţi. Nu-i spun cum a venit la mine în miez de noapte şi s-a oprit lângă patul meu, privindu-mă în tăcere, şi cum i-am simţit, stând acolo cu ochii strâns închişi, ura şi furia revărsându-i-se din trupul încordat, crispat, şi cum abia dacă am respirat până când nu l-am auzit ieşind. Nu-i spun nici că dimineaţă nu m-am ridicat din pat ca să-mi iau la revedere când a plecat la serviciu, ci am stat şi am plâns cu faţa în pernă şi m-am străduit să nu vomit, şi încă mă străduiesc să nu vomit.
   Nu-i spun niciunul dintre aceste lucruri, fiindcă, aşa mânioasă cum sunt, nu vreau să se simtă şi mai rău decât se simte deja. Nu vreau să-mi pierd noua prietenă, chiar dacă ea m-a trădat, iar eu clocotesc de furie şi de gelozie. Trebuie să-mi stăpânesc sentimentele astea. Fiindcă nu-mi vor face nici un bine şi nu-l vor determina pe David să mă iubească.
   Numai că m-a surprins. Nu mă aşteptasem ca relaţia lor să escaladeze atât de rapid. Am forţat cearta de seara trecută, dar nu mi-a fost greu. Prea multe mocnesc sub suprafaţă – pereţii verde-pădure ai dormitorului, pisica, ceea ce s-a întâmplat înainte să ne mutăm şi întotdeauna, întotdeauna secretul din trecut, care ne uneşte prea strâns. Credeam că se va duce undeva să se îmbete, dar nu mă aşteptasem ca de la bar să ajungă la uşa lui Louise. Nu încă.
   Nu de seara trecută.
   Îmi dau din nou lacrimile. În mine e un puţ fără fund plin cu lacrimi şi încerc să respir adânc ca să le stăvilesc. Ştiam că va fi greu. Trebuie să strâng din dinţi.
   Louise, cel puţin, a încercat să refuze. E o femeie de treabă. A pomenit despre mine şi a încercat să-l trimită acasă. În plus, era şi ea băută. E uşor să-ţi pierzi controlul când eşti beat; cu toţii avem defectul ăsta. Mă supără faptul că s-a culcat cu el şi mă supără că lucrul ăsta mă doare atât de tare, dar nici măcar nu pot da vina pe ea. L-a cunoscut înainte să mă întâlnească pe mine şi începuse deja să-l dorească. Cel puţin n-a încercat să profite de asta la serviciu, deşi prima seară cu el la bar  trebuie să fi fost ceva cu totul special în viaţa ei tristă şi anostă. De asta îmi place de ea. Sigur că i se scurg ochii după el. Cum aş putea să fiu furioasă pe ea fiindcă i se pare fascinant, când eu însămi îl iubesc atât de mult?
   A fost mult mai rapid decât mă aşteptasem. El o place mai mult decât aş fi crezut, iar asta a fost pentru mine ca o lovitură în plex.
   Trebuie să fiu puternică. M-am cam înmuiat în ultimii ani.
   Louise reuşeşte să-l facă fericit şi asta e tot ce contează, deşi aş vrea să mă pot duce la clinică, s-o iau de păr şi s-o târăsc în stradă, şi să urlu la ea pentru că a fost atât de slabă – că şi-a desfăcut atât de repede picioarele pentru soţul meu infidel. Îmi reamintesc că am nevoie ca ea să-l facă fericit şi că trebuie să mă adun şi să concep un plan.
   Îmi beau cafeaua rece şi mă forţez să ies la soare. E plăcut să simt aerul proaspăt pe faţa mea înfierbântată. Deocamdată e devreme şi răcoarea zorilor n-a fost încă alungată de arşiţă. Sper că n-am greşit totul. Sper că nu m-am înşelat cu privire la Louise. Sper că este aşa cum cred eu că e. Altfel, toată situaţia riscă să se complice urât. Nu-mi dau voie să mă gândesc la asta. Trebuie să fiu pozitivă.
   Înainte de orice, am nevoie să dorm. Să dorm cu adevărat. Sunt istovită fizic şi emoţional, dar de fiecare dată când închid ochii, numai pe ei îi văd. Tristeţea lui jalnică, în timp ce şedea pe canapeaua aia amărâtă. Felul în care şi-au tras-o la beţie. Cum îşi plângea de milă la duş, după ce a aruncat prezervativul în closet.
   Felul în care s-a frecat pe tot corpul cu gelul de duş din flaconul miniatural pe care-l poartă în buzunarul sacoului – aceeaşi marcă cu cel de acasă, ca să nu cumva să simt, din celălalt capăt al coridorului, vreo urmă din mirosul gelului ei de duş. Apoi, sentimentul ei de vinovăţie şi dorinţa. Simt că mi se face iar rău.

PARTEA A DOUA

19. LOUISE

   – De ce te-ai făcut psihiatru? îl întreb.
   Nici nu-mi vine să cred că sunt în braţele lui. E prima dată că a stat şi a vorbit cu mine, în loc să se repeadă la duş, ca să-şi alunge vinovăţia şi apoi să plece. În seara asta chiar am vorbit despre divorţul meu, despre spaimele nocturne şi despre tipii ridicoli cu care a încercat Sophie să mă cupleze ani de-a rândul. Am râs – un sunet pe care mi-a plăcut să-l aud din partea lui.
   – Chiar vrei să ştii?
   Încuviinţez din cap, în căldura pieptului lui.
   – Da.
   Sigur că vreau să ştiu. Vreau să ştiu totul despre el. Deşi am jurat că nu vom mai repeta niciodată ce-am făcut, asta e a treia oară în 10 zile când mi-a sunat la uşă. O dată a fost în weekend şi, cu toate că îi spun de fiecare dată să se ducă acasă şi că nu mai putem continua aşa, tot îl las să intre în casa mea şi în patul meu, fiindcă se pare că nu sunt în stare să mă opresc. De parcă toată hotărârea mea se spulberă când îl văd. Şi, mai rău decât atât, chiar mi-e dor să-l văd. Bem amândoi, facem sex şi se uită la mine cu o privire atât de duioasă, încât mi se frânge inima. E o tâmpenie. O nebunie. Dar îmi face inima să bată. Mă face să vibrez. Îmi dă voie să mă descătuşez pentru o vreme.
   Încerc să mă prefac că e tipul de la bar, ca să nu mă mai simt atât de vinovată, dar ştiu că mă amăgesc singură. Au amândoi ceva ce mă atrage către ei.
   Ar fi trebuit să-i spun lui David că o cunosc pe Adele, dar momentul în care aş fi putut s-o fac a trecut de mult, şi dacă i-aş mărturisi acum, ar părea aiurea. Dar nu mă pot decide nici să pun capăt prieteniei cu Adele. E prea vulnerabilă. Şi îmi arată o altă faţetă a lui David, una care mă intrigă aproape la fel de mult ca ea însăşi. În fiecare zi îmi spun că trebuie să mă rup de unul dintre ei şi în fiecare zi evit să trec la fapte.
   Într-un fel bizar, sunt deja puţin îndrăgostită de Adele; e atât de frumoasă, de tragică şi de fascinantă, atât de drăguţă cu mine! Iar pe de altă parte, e David: un mister întunecat. E tandru şi pasional în pat, dar nu vorbeşte niciodată despre căsnicia lui, despre care sunt convinsă că, la un anumit nivel, e toxică. Ştiu că ar trebui să renunţ la unul dintre ei, dar nu reuşesc s-o fac. Am senzaţia că sunt într-un fel împletită cu ei doi şi că ei sunt întrepătrunşi cu mine. Cu cât mă simt mai atrasă de David, cu atât devin mai fascinată de Adele. E un cerc vicios.
   Am început să încerc şi eu să compartimentez, aşa cum face el. I-am separat. Adele e prietena mea, iar David e iubitul meu, nu soţul ei despotic. Nu e perfect, dar deocamdată e ceva relativ funcţional.
   Sunt zile cu Adele şi nopţi cu David. Poate că eu petrec mai mult timp cu David decât ea. Şi nu-mi place senzaţia pe care mi-o dă chestia asta. Aproape una de victorie.
   – Când eram adolescent, era la fermă o fetiţă care se ţinea după mine peste tot. Se simţea singură. Părinţii ei erau bogaţi – proprietarii fermei – şi o răsfăţau, însă nu-i dădeau atenţie, dacă înţelegi la ce mă refer. Erau oameni ocupaţi. Uneori prea ocupaţi pentru a-şi petrece cât de cât timpul cu ea. Şi fetiţa asta vorbea întruna în timp ce eu munceam, povestindu-mi despre spaimele ei nocturne din cauza cărora nici ea şi nici ei nu puteau să doarmă. Când mi-am dat seama că spaimele astea chiar o îngrijorau, am cumpărat de la un magazin caritabil o carte despre somn şi vise şi i-am dat-o.
   Mă crispez puţin, amintindu-mi că Adele a pomenit ceva despre cartea aceea, şi n-am nici o îndoială că ea era fetiţa respectivă.
   Încerc un nou puseu de vinovăţie, dar şi de curiozitate. De ce nu zice că soţia lui avea coşmaruri? Doar ştiu bine că e însurat. De ce nu vorbeşte niciodată despre ea?
   – Şi i-a fost de ajutor? întreb.
   – Nu cred. Dacă-mi amintesc bine, era ceva foarte New Age, plină de chestii trăsnite. Şi avea un nivel prea ridicat pentru ca ea să înţeleagă totul cum trebuie. Cred că părinţii ei i-au luat-o în cele din urmă, iar pe ea au trimis-o să facă terapie undeva. Avea doar 8 sau 9 ani pe atunci. Tatăl meu era fermier. Mă rog, se pricepea mai bine să bea decât să lucreze pământul şi ori de câte ori avea vreun accident cu utilajele, îl pansam eu. Ştiam că vreau să mă fac medic, chiar dacă pe vremea aia părea doar un vis fantezist, dar când i-am dat acelei fetiţe cartea despre vise, a fost prima dată că mi-am dorit să vindec mintea cuiva. Locul la care nu poţi să ajungi cu scalpelul.
   Mă strânge mai tare lângă el şi, chiar dacă nu mi-a spus de fapt prea multe despre sine însuşi, bănuiesc că nu i-a fost uşor să mi se destăinuie.
   – Şi e o profesie interesantă, să pătrunzi în mintea oamenilor şi să înţelegi cum lucrează, continuă el, apoi îşi pleacă privirea spre mine şi întreabă: De ce te încrunţi?
   – Nu mă încrunt.
   – Ba da. Sau poate că fruntea ta a îmbătrânit brusc.
   Şi-o încreţeşte pe a lui în mod comic, iar asta destinde atmosfera care n-ar trebui să se simtă încordată, dar se simte.
   – Nu ştiu, replic apoi. După părerea mea, minţile oamenilor ar cam trebui lăsate în pace. Nu-mi place ideea să se joace cineva cu mintea mea.
   Nu asta cred cu adevărat, dar m-am încruntat şi din cauza lui Adele. Felul în care a spus el povestea e doar o faţetă. O fetiţă pe care a cunoscut-o cândva. Nu e o minciună, dar nici adevărul întreg.
   Îmi zâmbeşte şi nu pot să nu mă bucur de senzaţia umerilor lui largi sub capul meu, când ridic privirea spre el. Fiu de fermier. Poate că evită să vorbească despre ea ca să-mi cruţe mie sentimentele, dar la urma urmei nu sunt vreo fătucă neştiutoare care nu pricepe cum stă situaţia.
   – Eşti sigură că nu ţi-ai greşit serviciul? mă întreabă el. Cu asta ne ocupăm noi, cu munca la cap.
   – Iată de ce rămân la biroul meu şi nu mă întind pe canapea.
   – Pun pariu că te-aş putea convinge s-o încerci pe a mea.
   – Nu te da mare, că nu te prinde! ripostez şi-i dau un ghiont în coaste, apoi izbucnim amândoi în râs.
   – Serios vorbind, reia el o clipă mai târziu, dacă ai nevoie de ajutor cu spaimele acelea nocturne, promit să nu-ţi dau o carte trilu-lilu şi să te trimit să-ţi vezi de treaba ta. Acum sunt totuşi mai bine pregătit.
   – Ce uşurare! exclam încercând să adopt un ton glumeţ.
   Dar gândul îmi zboară la caietul pe care mi l-a dat Adele şi mă întreb ce-ar zice el dacă ar şti. Aproape-mi doresc acum să se fi ridicat din pat şi să fi plecat.
   – Poate că ar trebui s-o cauţi pe fetiţa aceea, şoptesc. Să vezi dacă încă mai are nevoie de ajutorul tău.
   La asta nu mai răspunde nimic.

20. ATUNCI

   Ploaia răpăie zgomotos în ferestre, trăgând-o la somn în timp ce stă întinsă în patul ei, împreună cu Rob, după şedinţa lui de terapie.
    Adele ar trebui să fie în sala de artă, dar s-a plictisit să tot picteze. S-a dus la yoga ca să le facă pe plac asistentelor – ziceau că o va ajuta să se relaxeze, şi chiar a ajutat-o, în primul rând fiindcă a fost atât de plictisitor – dar tot ce vrea de fapt e să stea afară, la aer, cu Rob. Poate undeva în luncă, mai departe, nu doar pe malul lacului. Chiar dacă nu au voie să iasă de pe terenul centrului fără un „lider de grup“, probabil că s-ar putea furişa fără să-i observe cineva. Ăsta-i avantajul hipioţilor, după cum zice Rob. Sunt foarte încrezători. Ziua nici măcar nu încuie porţile.
   – Sunt treaz, spune Rob lângă ea, ciupindu-se. Oarecum. Toată chestia asta e prea mohorâtă.
   Ea râde încet şi oftează. Sperase că furtuna va limpezi atmosfera, dar aversele se transformaseră într-o ploaie monotonă şi cenuşie; Rob are dreptate, mohorât e cuvântul potrivit.
   – Când o să-nceapă să funcţioneze? întreabă el. M-am plictisit să-mi tot număr degetele. Mai că mă aştept să constat într-o zi că am 11.
   – Foarte bine! Aşa o să ştii că visezi. Iar atunci o să poţi să vizualizezi uşa şi s-o deschizi, ca să te duci oriunde vrei. Şi, oricum, au trecut doar câteva zile. Răbdare, tinere Jedi!
   – Dacă toată chestia asta e doar abureală, să te fereşti: răzbunarea mea va fidulce şi cumplită!
   – Încotro îţi vei îndrepta visele? întreabă ea. Atunci când o să poţi materializa uşa.
   Se simte confortabil stând aşa, întinsă lângă el. Nu ca atunci când sunt cu David, nu simte arşiţa pasiunii, inima nu-i bate nebuneşte. E altceva. Ceva calm şi reconfortant.
   – O să te duci acasă? continuă ea cu întrebările, iar el râde.
   Nu e râsul lui cald şi molipsitor, ci celălalt, scurt şi sacadat, rezervat ironiilor; ea îl cunoaşte deja suficient ca să le deosebească.
   – La naiba, nu! Deşi poate că o să visez despre nişte mâncare ca lumea. Cei de aici ar cam trebui să-nveţe să dea gust meselor. Mmm!
   Încearcă să schimbe subiectul, iar ea observă asta. Întotdeauna a crezut că Rob nu vorbeşte despre familia lui doar ca s-o cruţe pe ea, fiindcă ea nu mai are una. Şi deodată îşi spune că nu-i e o prietenă bună. Prea mult s-au concentrat doar pe ea, pe pierderea ei – cum să revină la normal, cum să meargă mai departe – şi îşi dă seama că el n-a vorbit niciodată cu adevărat despre lumea lui. I-a distras atenţia cu poveşti despre dependenţa lui de droguri, dar nimic mai mult. Nimic adevărat. Nimic despre sentimente.
   – Chiar aşa de rău a fost? întreabă ea.
   Şedeau întinşi pe spate, cu privirile în tavan, dar Adele se întoarce acum pe o parte şi se sprijină în cot.
   – De asta te-ai drogat?
   El zâmbeşte.
   – Nu. M-am drogat fiindcă-mi place cum mă simt după aceea. Cât despre familie... Locuiesc în general împreună cu sora mea. Ailsa. Are 30 de ani, precizează el şi, văzându-i reacţia la auzul diferenţei de vârstă, adaugă: Mda, a fost o decizie de ultim moment – ceea ce e un fel politicos de a spune o greşeală. Mă rog, acum locuiesc cu ea. Şi ea are buba la cap, numai că altfel decât mine, dar eu zic că e pâinea lui Dumnezeu. E o chestie cam aiurea – nu vrei să ştii detaliile.
   – Eşti prietenul meu! zice ea, înghiontindu-l în coaste. Probabil singurul meu prieten în afară de David. Sigur că vreau să ştiu detaliile.
   – Păi, tu, tragica mea Frumoasă Adormită, eşti mult mai fascinantă decât mine.
   – Evident!
   Roşeşte uşor. Îi place când el îi spune aşa, deşi n-ar trebui să-i placă, fiindcă părinţii ei sunt morţi şi într-un fel pare că-şi bate joc de ei.
   Rob oftează dramatic.
   – Doamne, ce chef am să mă afum!
   – Eu n-am luat niciodată droguri. Nici măcar iarbă.
   E rândul lui să fie surprins.
   – Hai nu mai spune!
   – Ba spun. Noi locuim – am locuit – în mijlocul pustietăţii. Cu autobuzul mă duceam la şcoală, cu autobuzul mă-ntorceam, şi apoi, când am început să am probleme, am fost educată acasă o vreme.
   – Fiecare nou strat de sub pielea ta impecabilă devine şi mai interesant. Educată acasă?! Doamne, nu mă mai mir că ţi-a căzut cu tronc puiul de fermier.
   Ea ignoră mica înţepătură. Ştie că el deja o crede prea dependentă de David. Citeşte la fel de multe în cuvintele lui nerostite ca în cele rostite.
   – Uite un lucru pe care probabil trebuie să-l remediem, zice el. O să-ţi placă.
   Ea râde în gura mare. După cum vorbeşte Rob, ai crede că drogurile sunt cel mai firesc lucru din lume. Dar poate că pentru el aşa e. Şi nu e chiar un tip rău.
   – Nişte iarbă, cel puţin.
   – Bine, îi cântă ea în strună. Sunt de acord.
   Şi în momentul acela chiar e, deşi ştie bine că nu va fi posibil aici, la Westlands. Şi, în definitiv, se poate simţi la fel de liberă şi descătuşată ca Rob şi fără droguri. Dar poate că ar trebui totuşi s-o facă, îşi spune cu un impuls rebel. Poate că ar trebui să se poarte o vreme ca o adolescentă normală.
   „David ce părere ar avea?“ Se străduieşte să nu se gândească.
   Răspunsul îl ştie. Nu ar fi deloc mulţumit. Dar oare e normal ca, la fiecare decizie pe care trebuie s-o ia, mintea ei să zboare în primul rând la ce ar vrea el în cazul respectiv? Poate că ar trebui să fie şi ea aşa cum e Rob. Sfidătoare. Independentă. Însă simplul gând la asta îi pare o trădare. David o iubeşte, iar ea îl iubeşte la rândul ei.
   David i-a salvat viaţa.
   Oricum... poate că ar fi o idee s-o facă şi să nu-i spună lui. Ar fi doar un mic moment de distracţie pe care l-ar ţine doar pentru ea.
   Poate că experienţa nici n-o să-i placă. Se uită la ceasul lui David care-i atârnă la încheietura mâinii. E trecut de ora două.
   – O să mă ţin de capul tău s-o faci, reia Rob. O să ne afumăm împreună. O să fie super.
   Aproape că-i vede rotiţele minţii învârtindu-se, încercând să-şi dea seama cum anume ar putea pune ideea în practică. Şi se întreabă cum ar fi el, dacă ar fi avut o viaţă ca a ei. Poate că ar fi student la o mare universitate acum, cu o bursă. Poate că ar fi fost fiul pe care şi l-au dorit părinţii ei.
   – Trebuie să plec, îi spune brusc, iar el o priveşte mirat.
   – Doar nu mai ai o altă şedinţă!
   Ea clatină din cap, stânjenită. Nu i-a povestit despre asta.
   – Nu, e vorba despre avocaţii mei. Trebuie să vină. Vreau să discut cu ei despre ceva. Ştii tu, chestii care ţin de moştenire, îi explică, fără să înţeleagă de ce se simte atât de tulburată. Să vedem cum au decurs reparaţiile la casă... Să vorbim cu firma de securitate să monteze sistemul de alarmă în jurul proprietăţii...
   – Şi vin aici pentru asta?
   Aproape că-i aude creierul funcţionând. Se ridică lăsându-şi părul să-i cadă în faţă, ascunzându-i obrajii.
   – Da. E cam complicat.
   Şi în sfârşit îi oferă un zâmbet ameţitor. Un zâmbet înduioşător. Unul care spune că totul e în regulă.
   – Tu ai grijă să te ciupeşti mai departe. Dacă nu te-nveţi curând cu chestia asta, o să-ncep să cred că de fapt n-ai niciun coşmar.
   El îi răspunde cu un alt surâs.
   – OK, Yoda. Dar o fac numai pentru tine. Mai întâi, poate c-ar trebui totuşi să mă iau singur la mână puţin.
   – Scârbos!
   Zâmbesc amândoi când ea pleacă, iar asta o bucură. Ştie că Rob îşi face griji pentru ea. Ştie ce crede el, că David o controlează prea mult. Şi la fel de bine ştie că n-ar fi deloc încântat de ceea ce are ea de gând să facă acum.

21. LOUISE

   Au trecut 10 zile de când mi-a dat Adele ţigara electronică şi o săptămână de când am fumat-o pe ultima adevărată.
    Sunt destul de mândră de mine când pun dispozitivul în geantă şi plec spre serviciu. Ar fi trebuit să-l încerc mai demult. Am văzut peste tot ţigări din astea electronice, dar la fel ca toate celelalte de pe lista mea cu lucruri de făcut, renunţarea la fumat era mereu amânată pe ziua următoare. Dar sigur că nu puteam să nu încerc, odată ce Adele a cheltuit bani ca să mi-l cumpere – mai ales ţinând cont de circumstanţe. Nu m-am aşteptat să-mi placă, şi nici să funcţioneze, dar e plăcut să mă trezesc şi să nu-mi simt părul duhnind a fum.
   Nici hainele. Adam se va bucura şi el, la fel ca Ian – nu că asta ar conta, dar nici nu vreau să fiu genul acela de mamă pe care a doua soţie s-o judece fiindcă fumează, deşi are un copil în casă. Iar acum nu sunt. Sigur, probabil că folosesc dispozitivul prea mult – e foarte uşor de utilizat în apartament –, dar mi-am promis că, atunci când Adam va fi acasă, o să mă port ca şi când ar fi o ţigară adevărată şi o să ies pe balcon când o să am poftă să fumez.
   Merg cu pas vioi şi trag în piept aerul dimineţii de vară. Mă simt fericită, deşi n-ar trebui. Totul e o harababură uriaşă din multe puncte de vedere, şi vina e numai a mea, dar într-un fel sau altul reuşesc să ignor asta. Chiar mă bucur puţin, cu un mic sentiment de vinovăţie, că Adam e plecat. Mi-e dor de el tot timpul, dar acum am mai multă libertate. Pot să fiu o femeie în adevăratul sens al cuvântului, nu doar mama lui.
   În dimineaţa asta, cântarul mi-a arătat mai puţin cu un kilogram.
   Fiindcă n-au fost doar 10 zile de ţigară electronică, ci şi 10 zile fără paste, cartofi şi pâine, şi abia dacă-mi vine să cred cât de bine mă simt deja. Adele a avut dreptate. Carbohidraţii sunt lucru diavolesc. Îi rezerv doar pentru zilele cu mici trataţii. Şi e mult mai uşor să urmez o dietă dacă Adam nu e acasă. Mănânc carne friptă, peşte şi salate. Ouă la micul dejun. Nici măcar nu simt că mi-e foame, dar asta şi fiindcă mai tot timpul am în stomac un nod de poftă carnală şi vinovăţie. Poate că la urma urmei o să slăbesc acele trei kilograme. Am redus chiar şi vinul, iar pe cel pe care-l beau îl adaug la numărul caloriilor zilnice. Acum mai am nevoie să reuşesc şi chestia aia cu visele, ca să dorm noaptea bine.
    Azi trebuie să repet programul la fiecare oră, în loc să încep cu dreptul şi pe urmă să mă las pe tânjală. Sunt hotărâtă să mă străduiesc mai mult, fiindcă mi se pare că, după tot ce face Adele ca să mă ajute, eu o dezamăgesc.
   Şi îmi dau seama cât de aiurea sună asta.
   Am ajuns mai devreme – nu mi s-a mai întâmplat de mult în ultimul timp – şi în loc să intru imediat, decid să fac o mică plimbare pe străzile alăturate şi să mă bucur de dimineaţa asta frumoasă. În plus, asta o să conteze şi la numărul de paşi făcuţi zilnic – noua aplicaţie de pe telefon care mă tot îndeamnă în tăcere să ajung la zece mii. Asta a fost o altă idee a lui Adele. Mi-e prietenă bună.
    Iar cel mai rău e faptul că, dacă situaţia asta ar ajunge cumva în vreo emisiune de scandal la TV, lumea m-ar considera o javră ordinară. Şi poate că asta sunt. În orice caz, mă port ca una. Ştiu asta. Dar la urma urmei, nimic nu e doar în alb şi negru, nu-i aşa?
   Chiar îmi place de Adele. E cea mai bună prietenă pe care am avut-o de mult timp încoace, şi e cu totul altfel decât ceilalţi oameni. E atât de elegantă şi de plăcută, atât de interesată de mine. Cu Sophie, am senzaţia că trebuie să mă rog de ea ca să mă includă în agenda ei socială. Dar nu aşa stau lucrurile cu Adele. De când a apărut ea, abia dacă i-am trimis câteva SMS-uri lui Sophie. Prietenia cu ea ar trebui să-mi fie suficientă, ştiu. Dar nu mi-a fost. Poate că nu mai mănânc atât de mult zilele astea, dar tot sunt lacomă.
    Adele şi David. Îi vreau pe amândoi. Ăsta-i un alt motiv pentru care n-am mai vorbit cu Sophie. Mi-ar freca ridichea, dacă ar şti. Scot ţigara electronică din geantă şi pufăi din ea în timp ce merg.
   Oricum, îmi spun în vreme ce mă apropii de clinică, povestea asta cu sexul nu poate să dureze. Mai sunt doar două săptămâni până când se întoarce Adam, aşa că n-am să-l mai pot lăsa pe David să vină seara. Dacă Adam s-ar întâlni la un moment dat cu Adele? Dacă i-ar spune ceva despre David? Şi ce fel de mamă ar vrea să-i dea fiului ei un asemenea exemplu?
    Aş lăsa de înţeles că e-n regulă ca un bărbat însurat să vină, să ne-o tragem şi apoi să plece. Încerc să-mi spun că asta e principala mea preocupare, dar mă mint singură. Principala mea temere e că Adam e prea mic ca să poată păstra un secret şi, dacă într-o zi, dintr-un motiv sau altul, ar ajunge la clinică după şcoală, ultimul lucru de care aş avea nevoie ar fi să-l recunoască pe domnul care o vizitează pe mami câteodată seara. Dar când David mă atinge, simt că sunt vie. Îmi place să-i simt mirosul pe mine. Şi pielea lipită de a mea. Îi ador zâmbetul.
   Când e lângă mine, mă port ca o adolescentă. Iar pe de altă parte, când sunt cu Adele simt că însemn ceva. Că sunt importantă pentru ea.
   Îmi simt pantalonii jucându-mi uşor în jurul taliei când scot cheile de la birou. Categoric am mai slăbit. Poate că amândoi, David şi Adele, mă readuc la viaţă.
   – Nu eram sigură dacă vrei.
    Sue a pus ceainicul la fiert şi îmi întinde un sendviş cu şuncă. Pot să văd prin hârtie ketchupul.
    - Nu-i nicio problemă dacă nu-l vrei, pot oricând să găsesc pe altcineva amator, continuă ea şi zâmbeşte adăugând: Sau pot să-l mănânc eu.
   – Nu, mulţumesc, îi răspund, bucuroasă că pot să întrerup o altă obişnuinţă. Mâine e ziua trataţiilor.
   Mi-e foame după sexul de azi-noapte, dar mi-am luat într-o casoletă două ouă fierte tari şi o să mă mulţumesc cu ele. Modul de preparare e esenţial într-o dietă – tot Adele m-a învăţat şi asta –, aşa că fierb câte 6 ouă o dată şi le păstrez în frigider.
    Şunca miroase bine, dar faptul că mă abţin îmi dă o plăcere stranie. De parcă aş deţine controlul, cel puţin într-o privinţă oarecare. Nu şunca e plăcerea pe care ar trebui să mi-o refuz, însă e un început.
   – Scuză-mă, adaug. Ar fi trebuit să-ţi trimit un mesaj şi să-ţi spun că nu vreau. Dar îţi dau banii pe sendviş.
   Sue îmi pune ceaşca de ceai în faţă.
   – În niciun caz. Arăţi bine acum. Aproape că străluceşti.
   Se uită curioasă la mine.
   – Nu sunt însărcinată, dacă asta voiai să întrebi!
   În ciuda bunei dispoziţii recent recuperate, cuvântul acela, însărcinată, nu-mi iese niciodată din minte.
   – De fapt, voiam să te întreb dacă există în viaţa ta un bărbat nou.
   – N-am eu norocul ăla! râd şi mă concentrez pe oul pe care-l curăţ de coajă.
   – Păi, continuă să arăţi ca acum şi o să fii asaltată. E vremea să ieşi din nou la rampă.
   – Poate. Deocamdată însă, mă focalizez doar pe mine.
   Încă zâmbesc, deşi mă ia cu frisoane imaginându-mi cum i-aş explica tot ce-am făcut lui Sue, cu anii ei de căsnicie şi viaţa bine aşezată pe făgaş. Ar crede că am înnebunit şi că fac o mare greşeală – şi ar avea dreptate. Dar sunt fericită, pentru prima dată după ceea ce mi se pare o veşnicie; cât de rău poate să fie asta? Atâta vreme cât nimeni nu are de suferit? Toţi avem secretele noastre.
   Adele, eu şi David. Cât timp situaţia rămâne ca acum, nu pot să mă bucur şi eu de ea? Nu-i pot avea pe amândoi?
   Sue încă se uită la mine, sigură că-i ascund ceva, şi sigur că n-o pot învinovăţi. Ştiu că ochii îmi strălucesc şi că am o vioiciune în mers care-mi dispăruse de la o vreme.
   Îmi termin ouăle şi mă uit la mâini, numărându-mi degetele. Sper că Adele e bine. S-or fi certat seara trecută? De-aia a venit el la mine? Sau a pretins că face voluntariat, ca să scape cu faţa curată?
   Uneori mă gândesc la ei doi mai mult decât la mine însămi. El băuse, dar, când a plecat, nu mai era beat. Probabil că ar fi reuşit să lase impresia că e perfect treaz. Încep să mă gândesc că se pricepe destul de bine să ascundă faptul că bea. Poate ar trebui să-ncerc să vorbesc cu el despre asta. Despre faptul că bea. Poate că asta e problema în căsnicia lor. Adele nu bea deloc. Când am mâncat împreună de prânz, eu mi-am pus un pahar, dar ea nu. Trebuie să mai reduc şi eu alcoolul. Dacă renunţ la vin, cu siguranţă voi putea să pierd mai repede kilogramele acelea în plus.
   O las pe Sue cu al doilea sendviş cu şuncă şi intru în biroul lui David ca să pregătesc filtrul de cafea. Într-un mod destul de stupid, e ca şi când m-aş preface că locuim împreună. Am fluturaşi în stomac şi nu-mi pot domoli emoţia. Întotdeauna mi-a plăcut slujba pe care o am, iar acum se adaugă şi fiorul interzis. Mă pomenesc uneori uitându-mă la mâinile lui în timp ce semnează reţete şi trimiteri, şi îmi amintesc atingerea lor. Locurile în care au fost.
   Încă mă mai gândesc uneori la panica lui Adele atunci când a crezut că a ratat apelul lui, şi la toate pastilele acelea din dulap, dar poate că în realitate nu-i nimic sinistru în toată povestea asta.
   Poate că e ea prea agitată. Singură a recunoscut că în trecut a avut probleme. Poate că David vrea doar s-o protejeze, nu s-o controleze.
   Cine poate şti cu adevărat ce se petrece în spatele uşilor închise?
   Oricum, nu pot să-l întreb despre chestia asta – ar însemna să afle că o cunosc pe Adele, şi atunci chiar m-ar crede o hărţuitoare ţicnită; în plus, aş trăda-o pe Adele. Încurcătura e prea mare. Ştiu că aşa e, dar asta nu-mi împiedică inima să bată nebuneşte când îl văd apărând în uşă.
   – Bună dimineaţa, îl întâmpin.
   – Bună dimineaţa şi ţie.
   Pare obosit, dar zâmbetul îi e cald şi sincer, iar ochii albaştri îi scânteiază doar pentru mine, drept pentru care sângele îmi năvăleşte în obraji.
    E ridicol! Lucrăm împreună în fiecare zi. Ar trebui să mă fi obişnuit deja cu el, dar dimineaţa asta e altfel. Ceva s-a schimbat seara trecută, în timp ce stăteam în pat şi vorbeam.
   Sigur că n-a durat – sentimentul familiar de vinovăţie s-a aşternut rapid între trupurile noastre a căror înfierbântare începuse să pălească. Bărbaţii sunt ciudaţi. De parcă trădarea ar fi în râsete şi în apropiere, nu în sexul în sine. Sau poate că aşa e. Asta m-a durut cel mai tare când m-a înşelat Ian, după ce am încetat să mă mai gândesc doar la sex. Poate fiindcă râsul e mai greu de compartimentat.
   Totul e o trădare oribilă, asta aş fi vrut să-i spun când a plecat.
   Totul. Dar n-am fost în stare să rostesc cuvintele. Şi cum aş putut? Nu vreau să se termine. Ăsta e adevărul neplăcut, dar sincer.
   Vreau şi felia de pâine unsă, dar şi untul ne-nceput. Îmi vreau şi iubitul, şi noua prietenă.
   – Eşti într-o dispoziţie bună azi, constat cu glas tare.
   Se pregăteşte să-mi răspundă, cu o jumătate de zâmbet pe buzele întredeschise şi cu mâinile în buzunarele pantalonilor, într-un fel care, nu ştiu de ce, îmi topeşte inima, când intră doctorul Sykes.
   – David? Putem vorbi o clipă?
   Surâd şi mă întorc la biroul meu, închizând uşa în urmă. Micul nostru moment aproape intim a dispărut, şi probabil că aşa e cel mai bine. Trebuie să mă stăpânesc. Orice ar fi chestia asta dintre noi, nu trebuie să dureze; nu trebuie să mă ataşez de el. E doar dorinţă carnală. O să treacă. Nu se poate transforma în ceva mai mult, n-o să permit aşa ceva. Cuvintele îmi par însă chiar şi mie goale de conţinut. Inima îmi bate prea repede ca să poată adevărate.

   Până la ora prânzului, sunt deja la al şaselea apel telefonic de la Anthony Hawkins.
    La fiecare a devenit tot mai agitat şi mă străduiesc din greu să-mi păstrez calmul şi să pun capăt discuţiei.
   – Aşa cum v-am spus şi mai devreme, domnule Hawkins, îi voi transmite mesajele dumneavoastră doctorului Martin de îndată ce fi va disponibil. Dacă aveţi o urgenţă, vă pot sugera să...
   – Vreau să vorbesc cu David. Am nevoie să vorbesc cu el.
   – Mă voi asigura că vă va suna de îndată ce va putea.
   Îi aud răsuflarea grăbită.
   – Şi sigur aveţi numărul meu de mobil, da? Nu vreau să sune la un număr greşit.
   Îi repet numărul pe care-l citesc de pe monitorul calculatorului şi în sfârşit închide. Adaug şi acest ultim apel pe lista cu mesaje pentru David şi sper să iasă mai repede de la întrunirea medicilor, ca să scap de povara asta cu Anthony. Sinceră să fiu, sunt puţin îngrijorată.
    Din câte ştiu eu, şedinţele lui de terapie au decurs bine, iar următoarea e programată pentru luni. Are cel puţin trei pe săptămână, la insistenţele lui, şi sper să nu fi avut vreo recădere, şi ăsta să fie motivul insistenţelor lui bruşte de a vorbi cu David înainte de weekend.
   În sfârşit, întrunirea se încheie, medicii ies şi pot să-i dau lui David lista cu apeluri.
   – Ştiu că e ora prânzului, dar cred că ar trebui să-l suni. Părea foarte agitat.
   – Vorbea neclar? întreabă el, verificând orele apelurilor.
   – Nu. Nu mi s-a părut.
   – Îl sun acum. Poţi să-mi dai numărul părinţilor lui şi pe cel al avocatului? Şi al medicului de familie?
   Încuviinţez. Am revenit la relaţia şef–secretară care, în ciuda a ceea ce se spune de obicei, nu e chiar sexy.
   – Ţi le trimit prin e-mail.
   – Mulţumesc.
   Încă se mai uită la listă când se întoarce în cabinetul lui.
   Sperasem să-şi întoarcă privirea spre mine şi să-mi zâmbească sau ceva asemănător, dar n-o face. Nu se gândeşte decât la Anthony.
   Îmi place asta la el. Sunt aici medici care, deşi fac o treabă excelentă, se pot detaşa complet de pacienţii lor. Poate că asta e cea mai eficientă şi mai profesională atitudine, dar David nu cred că e aşa. Pe de altă parte, mă îndoiesc că medicii respectivi beau seară de seară. Prin urmare, el e mai ciudat. Şi mă întreb, la fel cum o fac mereu, ce demoni îl mână. Cum e posibil ca un om care se pricepe atât de bine să-i asculte pe ceilalţi şi să-i determine să-şi deschidă sufletul, să fie atât de închis când vine vorba despre el însuşi?

   Îmi mănânc salata fără să mă ridic de la birou şi aştept ca după- amiaza de vineri să decurgă liniştit.
   Anthony mai sună de două ori, deşi îmi confirmă că a vorbit cu David. Zice că a uitat ceva şi că trebuie să-i vorbească din nou. Îi răspund scurt şi politicos, fiindcă nu vreau să mă las atrasă într-o discuţie care iese din sfera competenţelor mele.
   La două şi jumătate văd că se aprinde ledul pe linia 1 a telefonului lui David. Convorbirea durează doar aproximativ 1 minut şi îmi dau seama că a sunat-o pe Adele. Am încercat să nu-i urmăresc apelurile, dar nu mi-a reuşit. În fiecare zi, la 11 şi jumătate şi la două şi jumătate. Apeluri scurte. Insuficient de lungi pentru o conversaţie politicoasă despre ziua de lucru.
    În fiecare zi îmi amintesc de disperarea lui Adele de a ajunge acasă la timp de la sală, şi petrecând deja suficient timp cu ea, am fost de mai multe ori acolo când a sunat-o, chiar dacă întotdeauna se retrăgea în altă încăpere sau pe un hol ca să răspundă. Din tot ce e greşit şi anapoda în situaţia mea, dintre toate lucrurile care ar trebui să mă preocupe, apelurile astea sunt cele care mă macină cel mai mult.
   Ce-o fi cu ăştia doi? Ce fel de dragoste e între ei? Şi chiar dragoste să fie? Un puseu de gelozie mă copleşeşte.
   La sfârşitul programului, după ce şi ultimii clienţi au plecat, iar weekendul ne-a ajuns în prag, David iese din cabinet, cu sacoul şi servieta în mână. Nu mă aştept să se oprească la biroul meu – n-o face niciodată şi ar fi cam ciudat –, dar tot mă simt puţin dezamăgită.
   – Anthony e bine? îl întreb, în parte, fiindcă sunt îngrijorată şi în parte, fiindcă vreau să vorbesc cu el.
   Nu-mi poate da niciun detaliu, ştiu asta, dar tot întreb.
   – Nu lungi discuţiile cu el la telefon. I-am dat numărul direct deocamdată, ca măsură provizorie, dar dacă nu poate da de mine, e posibil să te sune pe tine. Nu intra în discuţii de ordin personal cu el.
   Încuviinţez, puţin nedumerită. Ce naiba s-a întâmplat?
   – Sigur.
   Chipul meu e plin de întrebări şi ştiu că le vede.
   – Are comportament obsesiv. Bănuiesc că heroina i-a atenuat o vreme simptomele, dar a devenit o obsesie în sine. Sperasem să nu se ataşeze atât de repede, însă m-am înşelat.
   Mă gândesc la apelurile repetate.
   – A făcut o fixaţie pentru tine?
   – Posibil. Dar nu vreau s-o transfere asupra ta dacă eu nu sunt disponibil. Să nu crezi că mă consideră pe mine deosebit, s-a mai ataşat în trecut de persoane recent cunoscute. Eu intru într-un tipar.
   – Mă descurc cu apelurile, îl asigur.
   Aş vrea să subliniez că ştiu să-mi fac meseria, dar în acelaşi timp îmi place că e îngrijorat pentru mine. Sunt însă mai preocupată pentru el, şi îl întreb:
   – E periculos?
   – Nu cred, răspunde zâmbind. Doar că e puţin tulburat. Însă nu e de datoria ta să-ţi asumi riscuri.

   Sue e în bucătărie şi de la chiuvetă, unde clăteşte ceştile înainte să le bage în maşina de spălat vase, ne poate vedea, aşa că nu îl întreb ce planuri are pentru weekend; de altfel, nici nu vreau să ştiu.
    Adele e tot timpul prezentă între noi, cu toate că nimeni nu-i rosteşte numele. Iar acum, că discuţia profesională s-a încheiat, David îmi urează stângaci un weekend plăcut şi se îndreaptă spre uşă.
   Se uită la mine din prag, o privire scurtă, peste umăr. O ultimă privire. Inima îmi palpită de bucurie, după care mi se strânge de gelozie. Se duce acasă la ea. Oare în zilele astea de sfârşit de săptămână se gândeşte şi la mine cât de cât? Ştiu că o face uneori, fiindcă sâmbăta trecută mi-a sunat la uşă; dar cum anume se gândeşte? Ia în calcul ideea de a o părăsi pentru mine?
    Aş vrea să ştiu ce însemn pentru el. Şi încotro duce toată situaţia asta – dacă duce cu adevărat undeva. Sigur ar trebui să discute deja cu mine despre asta, nu-i aşa? Doar nu mai suntem copii! Mă simt din nou ieftină şi neînsemnată şi dezamăgirea mă apasă în scaun. Ar trebui să-i pun capăt. Ştiu că ar trebui.
   Mă uit la ceas. Mai e puţin până la 5. Îmi întorc privirea şi apoi revin, dar ora e aceeaşi. Mai am de spălat cafetiera, de terminat o situaţie pentru luni şi pe urmă e timpul să plec şi eu acasă.
   Mă gândesc să ies să alerg puţin în seara asta, dar sunt atât de obosită din cauza somnului întrerupt, încât ştiu că o să renunţ. Mă ciupesc.
   – Sunt trează, şoptesc.

22. ADELE

   Deşi ne-am petrecut seara acasă ca oricare alt cuplu – cină, TV, conversaţie redusă la minimum –, David tot a dormit noaptea trecută în camera de oaspeţi.
    A motivat că e prea cald, dar casa e mare şi veche, iar zidurile groase menţin înăuntru o relativă răcoare. Nu mi-a aruncat nici măcar o privire când s-a dus să se culce. N-a fost ceva complet neaşteptat, dar tot m-am simţit lovită în stomac cu un ciob al inimii mele sfărâmate. Dimineaţă, când l-am auzit prin casă, m-am sculat şi m-am dus la sală ca să nu dau ochii cu el de cealaltă parte a invizibilei şi dureroasei crevase din căsnicia noastră.
    Trebuia să mă eliberez de o parte dintre emoţiile acumulate şi am alergat intens pe bandă, după care am tras la aparate mai tare decât oricând până atunci, însă n-am simţit nicio plăcere. Totul mi se pare o pierdere de vreme. Ce rost are? Ce rost mai am eu?
   M-am întors acasă la timp ca să prepar un mic dejun uşor pentru amândoi, iar după aceea el a plecat. La activitatea lui de voluntariat.
   Un individ stângaci, prost îmbrăcat l-a luat cu o maşină veche. Toţi arată la fel, indivizii ăştia de la organizaţiile caritabile. Ăsta-i unul dintre lucrurile care nu s-au schimbat de pe vremea când eram la Westlands. De parcă hainele jalnice i-ar face mai demni sau mai importanţi. Cel puţin voluntariatul n-a fost o minciună totală, deşi ştiu că cel puţin o dată l-a folosit ca scuză pentru a se duce la Louise.
   După ce David a plecat, am vrut iniţial să-i scriu ei un mesaj, să văd dacă are chef de o cafea undeva – dintr-odată m-am simţit singură în casă –, dar m-am răzgândit. N-am idee unde se duce el când pleacă şi, cu toate că locuim într-o zonă aglomerată, coincidenţe se pot întâmpla. Nu vreau să risc să ne vadă din maşină doar fiindcă mă simt eu mai deprimată.
   Aşa că am făcut curat în casă timp de o oră sau două, frecând băile până când au început să strălucească, iar mie mi s-a tăiat răsuflarea, moment în care am auzit corespondenţa de sâmbătă căzând prin fanta de scrisori – târziu, ca de obicei.
   Când am văzut plicul, parafa familiară a companiei în colţ şi adresa scrisă de mână, m-am bucurat că n-am iscat azi o ceartă. Ar fost deja prea mult, şi nu e nevoie de aşa ceva. Plicul îl va destabiliza oricum. În mintea mea, trecutul e un smârc cu nisipuri mişcătoare în care David e prins, scufundându-se încet, foarte încet. Şi iar mă întristez.
   Deschid plicul, mă uit la coloanele cu descrierile şi cheltuielile şi apoi arunc o privire spre scrisoarea ataşată. Nimic neobişnuit sau surprinzător în ea – aşa cum, de altfel, nu e niciodată. Nu ne întoarcem la Fairdale House şi nimeni n-a mai locuit acolo de când a ars aripa aceea. Citesc scrisoarea încă o dată. Câteva reparaţii făcute la clădirea principală. Şi la garduri. Camerele de securitate funcţionale, toate. Nu există alte stricăciuni pe proprietate. Gazele şi electricitatea sunt conectate încă şi facturile, plătite. Canalizarea nu are probleme. Chiriile pentru terenurile de la periferia proprietăţii sunt plătite. Situaţia din vară implică întodeauna un cost mai mic decât cea de iarnă. Încălzirea nu trebuie să funcţioneze prea mult în răcoarea scoţiană.
    Sinceră să fiu, cred că mulţi au şi uitat că proprietatea mai există acolo. Castelul Frumoasei Adormite, dincolo de hăţişuri.
   Pun scrisoarea şi factura pe blatul din bucătărie, ca să le vadă David. Le aşez astfel încât să pară că le-am lăsat acolo într-o doară.
   Şi chestia asta îl va enerva. N-ar fi trebuit să deschid plicul. Ar fi trebuit să-l pun pe biroul lui, odată ce am văzut parafa companiei.
   La destinatar suntem trecuţi amândoi, dar toată lumea ştie că el se ocupă de partea financiară. Eu sunt doar o păpuşă frumoasă: soţia tragică de care trebuie să aibă el grijă.
   Avocaţii au renunţat să ne mai întrebe dacă intenţionăm să vindem proprietatea. Niciodată n-am putea s-o vindem. Deşi, poate, în viitor... Îmi tremură stomacul când mă gândesc la posibilităţi. La eventualitatea ca secretul nostru să iasă la lumină şi să fie lăsat apoi să se spulbere şi să dispară. Să mă eliberez de el.
   Gândul e ameţitor, dar totodată mă întăreşte.
   Mă uit la ceas. E 8 şi jumătate. Afară, ziua de vară începe să pălească. David nu se va întoarce înainte de zece. N-a vrut să-l aştept cu cina, aşa că nu trebuie să-mi fac griji. O să mă duc într-un loc şi n-are rost să mai amân momentul. Trebuie să fiu pregătită. Gata. Şi într-un fel, abia aştept.
   Doar că trebuie să fiu foarte, foarte atentă.

23. LOUISE

   – Fato! Ai luat ceva sau ce? Te-ai băgat într-un rahat cât casa!
   Chiar şi eu îmi dau seama de asta, şi ştii cât îmi plac mie belelele.
   Reproşurile lui Sophie sunt cât se poate de clare şi de explicite la telefon, şi îmi doresc să nu-i spus nimic.
   – Ce-a fost în mintea ta? Şi de ce nu mi-ai zis mai devreme?
   – Am fost ocupată, mormăi drept răspuns.
   Ce-i dă ei dreptul să mă critice aşa? Nu e chiar cea mai potrivită persoană s-o facă!
   – Nu mai spune! Lăsând la o parte chestia asta cu şeful, nu e deloc de bine. Oricât m-aş bucura să văd că ieşi din casă, nu asta-i soluţia la care mă gândisem.
   Încearcă să mai îndulcească pilula glumind, dar tot simt că mă înroşesc la faţă în timp ce mă plimb de colo colo prin apartament.
   M-a sunat doar fiindcă i s-au dat peste cap planurile pentru seara asta şi a rămas acasă cu Ella. Probabil că nici n-a observat că nu i-am mai trimis mesaje.
   – Ştiu, ştiu, îi răspund. O să-i pun capăt.
   – Cui o să-i pui capăt? Lui sau ei? Am impresia că le-o tragi amândurora, ricanează ea, după care face o pauză şi întreabă: Chiar le-o tragi amândurora?
   Zâmbesc puţin, deşi m-a enervat.
   – Nu, sigur că nu. Doar că... Nu ştiu... de fiecare dată când încerc s-o termin cu unul sau cu celălalt, constat că nu pot.
   – Vrei să-ţi dau un sfat? mă întreabă Sophie şi imediat o voce subţirică se aude în fundal. Stai puţin, Louise. Ce? o aud apoi ripostând pe un ton mai scăzut, către ica ei: Ţi-am spus, Ella, mami vorbeşte la telefon. Du-te şi cere-i lui tati. Păi, cere-i încă o dată! Scuze, Lou, revine ea în receptor. Copii afurisiţi!
   Simt un nod în gât. Nu sunt sigură că vreau sfatul ei. Ceea ce vreau de fapt e s-o aud râzând şi spunându-mi că totul e-n regulă şi ce turnură interesantă au luat evenimentele. Dar mă îndoiesc că asta îmi va spune. Şi se dovedeşte că am dreptate să mă-ndoiesc.
   – Dacă vrei sfatul meu, drăguţo, renunţă la amândoi. Nu poţi fi prietenă cu ea, fiindcă ţi-ai tras-o cu soţul şi asta nu se va schimba niciodată şi e o porcărie, şi nu poţi fi amanta lui, fiindcă e însurat cu o femeie care ţi-a fost prietenă, şi asta-i o porcărie la fel de mare. Faptul că ai o aventură e un secret considerabil, unul pentru care nu cred că eşti croită – şi-ţi spun asta ca pe un compliment. Tu nu eşti aşa, Lou. Intră pe un site de matrimoniale sau ceva de genul ăsta. Sunt o sumedenie de bărbaţi interesanţi pe lume – crede-mă când îţi spun. Bărbaţi singuri şi disponibili. Îţi jur, Louise, că dacă până data viitoare când vorbim nu ţi-ai făcut un profil pe unul dintre site-urile astea, o să fie de rău. Bine?
   – Bine, mint eu ca să-i fac pe plac şi să mă lase-n pace.
   – Trebuie să închid acum, Lou; Ella mai are puţin şi o ia razna. Dar ţinem legătura. Sunt aici, dacă ai nevoie de mine.
   Închide, însă cuvintele ei continuă să-mi răsune în minte.
   „Renunţă la amândoi.“
    Ei îi e uşor să spună asta, cu viaţa ei plină, cu familia şi aventurile ei. Sophie nu duce niciodată lipsă nici de atenţie, nici de companie.
   Probabil că n-o să mă văd cu ea înainte să se întoarcă Adam, şi până atunci va trebui să-i dau papucii lui David, aşa că totul se va fi rezolvat. Dar nu se pune problema să fac ceva doar ca s-o mulţumesc pe Sophie. Când ea îmi povesteşte despre aventurile ei, ascult şi dau din cap şi-mi păstrez părerile pentru mine. Ea de ce nu poate să facă la fel? Are impresia că ştie ea mai bine, dar nu ştie.
   Nici nu mi-o pot imagina pe Adele dictându-mi ce să fac şi ce nu.
   Ea m-ar asculta şi ar fi înţelegătoare, ca o prietenă adevărată.
   Îmi dau seama cât de aiurea sună asta, dată fiind situaţia, aşa că mi-o scot pe Sophie din minte şi-mi umplu al doilea pahar cu vin, adăugând şi nişte gheaţă înăuntru, ca să-l mai lungesc. Nu am remuşcări prea mari din cauza caloriilor suplimentare şi, sinceră să fiu, ar fi putut fi chiar mai rău azi. E greu să ţii dietă în weekend, dar acum simt diferenţa, aşa că totul devine puţin mai uşor.
    Nu m-am dus să alerg, fiindcă lipsa de somn m-a terminat şi n-am fost în stare, dar am făcut o plimbare lungă şi cu toate că am avut o poftă nebună de nişte pâine, m-am mulţumit cu peşte şi legume la cină – înainte să-i sun pe Ian şi pe Adam şi să aud despre delicatesele pe care le-au mâncat, ceea ce mi-a făcut stomacul să chiorăie şi mai tare.
   Aşa că nu mă mai consum şi pentru vin. Trebuie să-ţi faci şi câte o plăcere, şi, la urma urmei, nu risc ca, ameţindu-mă, s-o iau pe panta mâncatului în exces. Cămara e goală şi sunt prea leneşă ca să ies din casă la ora asta. Şi, oricum, am nevoie de vin ca să pot să dorm. Sunt sigură că spaimele nocturne s-au înrăutăţit, dar cred că nici nu e de mirare, dat fiind că i-o trag soţului noii mele prietene.
   Am rostit cuvântul în minte pe un ton atât de dur, încât mă crispez. Mda, nici nu-i de mirare că dorm atât de prost.
   Trec de pe un canal TV pe altul căutând ceva care să-mi distragă atenţia. Găsesc doar un amărât de concurs de talente şi cam atât. Şi un episod vechi din A Touch of Frost. Nimic care să mă atragă. Mai beau nişte vin şi mintea îmi zboară din nou la David şi la Adele. O parte a creierului meu zăboveşte tot timpul asupra lor. Oare el se gândeşte la mine? Ea se gândeşte la mine? Aproape că-mi vine să râd. Cât de aiurea e chestia asta? Ar trebui să mă culc devreme.
   Mâine, cel puţin, o să pot sta în pat până târziu, dacă şi-n noaptea asta o să am un somn de doi bani.
   Mă duc în bucătărie şi îmi torn încă un pahar. Rămâne mai puţin de jumătate de sticlă, dacă mă opresc acum, ceea ce e mult mai bine decât de obicei. Oare David bea când e acasă? Au ieşit să mănânce în oraş? Fac cumva sex de împăcare? El îmi compară corpul cu al ei?
   Doamne, sper că nu. Întrebările îmi zumzăie în minte şi renunţ să mai încerc să le alung.
   Scot caietul din sertarul de la bucătărie. E legătura mea cu ei şi, dacă tot mă vor bântui, mai bine să mă întorc în trecutul lui Adele, chiar dacă descifrez greu scrisul ca o mâzgăleală. În plus, în ultimele zile am urmat mai bine instrucţiunile. Poate că citind o să reuşesc cu adevărat.
   Închid televizorul şi-mi iau paharul cu vin în dormitor. Sunt uşor ameţită, deşi n-am băut chiar atât de mult. Din cauza dietei, mă cherchelesc mai rapid. Încerc să nu mă gândesc cât de jalnică sunt oricum.
   Mă dezbrac păstrând pe mine doar tricoul, las celelalte haine să zacă pe jos şi mă urc în pat. Îmi simt deja ochii grei şi iau încă o gură de vin. Nu m-am spălat pe dinţi. O să mă duc după ce termin de băut – menta şi vinul nu sunt o combinaţie plăcută –, deşi probabil că o să adorm întâi şi o să mă duc la baie când mă vor trezi coşmarurile, peste câteva ore.
   Sunt tare de tot, îmi spun, zâmbind strâmb când mă gândesc că nu-s deloc tare, gata retrasă în pat înainte de ora 10. Aprind apoi veioza de pe noptieră şi deschid caietul. Scrisul mic şi ascuţit parcă-mi răneşte ochii la început, dar treptat învăţ să-i desluşesc formele.
   Trecutul cuplului Adele şi David. E pentru somn, îmi şopteşte glasul meu interior. Citeşti asta ca să te ajute să dormi. Vezi să nu! îmi răspund singură. Ştim bine, şi eu, şi glasul, că asta-i o minciună.

   ... Începe la fel ca de obicei. Alerg, iar ei toţi mă urmăresc. Dealerii din cartier, scuza mea jalnică de mamă de mult dispărută, Ailsa, băiatul pe care l-am bătut atunci pe alee, fără alt motiv decât că mă mânca pielea, îmi lipsea iarba şi clocotea în mine furia. Ei sunt aceia, ştiu că ei sunt, dar totodată nu sunt ei. Sunt versiuni monstruoase ale lor înşile, aşa cum îi văd eu cu adevărat; ochi înfundaţi în cap, piele atârnândă, dinţi ascuţiţi mânjiţi de sânge de la cât au supt de la mine secătuindu-mă cu existenţa lor constantă.
    Mi-au rămas urme pe braţ acolo unde m-au muşcat mama şi Ailsa când m-au prins, înainte să scap de ele. Nu-i nevoie să fii doctor de ţicniţi ca să-nţelegi despre ce e vorba. Ei îi spun vinovăţie. Vinovăţie pentru viciul meu şi pentru efectele lui asupra celor din familie. Habar n-au ei ce e-n capul meu.
   Urmele, muşcăturile şi sângele supt sunt de fapt ei care mă trimit la dezintoxicare şi mă obligă să renunţ la singurul lucru care-mi face plăcere în viaţa asta mohorâtă.
   Alerg prin blocul-turn. Nu cel în care locuiesc cu Ailsa; cel în care a stat mama şi „Coi“, iubitul ei pedofil pe care-l cheamă de fapt Terry, înainte ca el să dispară. E vechi şi în lift duhneşte atât de tare a pişat, încât chiar şi atunci când hărăbaia funcţionează îţi vine să-ţi bagi picioarele şi s-o iei pe scări. În vis urc pe scări şi îi aud în spatele meu, strigându-mă, jignindu-mă. „Ştim noi despre tine! Să nu crezi că nu ştim!“ urlă mama. Au vocile umede, cu prea mulţi dinţi tăioşi în gură.
   Aud metalul zăngănind pe treptele de beton şi am impresia că picioarele mi se mişcă prin smoală groasă. Nu reuşesc deloc să prind viteză.
   Ajung la un palier şi mă uit înapoi.
   Vin cu toţii să mă taie, să mă toace şi să mă înghită. Sunt prea obosit ca să mai urc şi mă uit spre uşa care dă din casa scărilor spre holul cu apartamente mizere. Ritmuri de hip-hop bubuie de undeva. Uşa are un geam murdar şi prin el îl văd pe Coi, nelipsit de nicăieri. Se încruntă la mine de dincolo de sticla soioasă, ridică un deget-cuţit şi-l flutură spre mine, ca şi când m-ar hăcui.
   Sunt încremenit. Mă vor prinde, ştiu asta. Degetele lor mă vor sfârteca. Ăsta e momentul în care de obicei înmărmuresc în vis, trezindu-mă doar când Ailsa ajunge la mine. De data asta însă, nu. De data asta, eul meu din vis are propriul moment.
   Uşi.
   Degete.
   Mă uit în jos, la mâinile mele. Dreapta are un deget mic în plus. Stau acolo, pe palier, şi aproape că izbucnesc în râs. Visez şi ştiu că visez.
   Sunetul de metal scrijelit se estompează în timp ce mă concentrez.
   Privesc spre uşa care duce la apartamente, dar ştiu că nu e cea pe care o vreau. Mă întorc spre peretele pe care un amator a mâzgălit cu spray-ul un graffiti urât. Rearanjez mental liniile astfel încât să formeze o uşă de mici dimensiuni, cu un mâner rotund, ca în desenul unui copil.
   Monştrii din spatele meu se apropie, dar îi ignor, întind mâna şi deschid uşa. Mă gândesc la o plajă. Nu la cea din vacanţa de rahat la Blackpool, unde a plouat aproape în fiecare zi, şi Ailsa a avut mai tot timpul crize de furie adolescentină, fiindcă n-a putut să-l aducă şi pe limbricul ăla de iubit al ei, ci la o plajă arătoasă, ca alea pe care le vezi în vitrinele agenţiilor de turism.
   Răsucesc mânerul şi trec pragul.
   Spaimele nocturne îmi dispar. Sunt pe o plajă albă, cu o briză caldă care-mi flutură părul, cu nisipul fierbinte sub tălpi şi apa călduţă clipocindu-mi la picioare. Am doar un tricou şi pantaloni scurţi. Sunt calm. Vreau să râd. Vreau ca Adele să vadă asta şi în clipa următoare o văd că apare brusc – o Adele de vis.
    Apa e nefiresc de albastră, dar e aşa cum mi-am închipuit eu totdeauna că ar fi oceanul. Adaug şi nişte delfini. Plus un chelner care se apropie de noi aducând cocktailuri.
   Arată ciudat. N-am băut niciodată un cocktail, iar ăsta are gust de sorbet de căpşune – aşa cum cred eu că ar trebui să fie sorbetul de căpşune. Îmi vine să adaug şi un ac cu o doză, dar renunţ. În vis râd, iar Adele de vis râde şi ea, iar pe urmă nu mai pot să rezist şi mă trezesc.
   DAR AM REUŞIT! Nici nu-mi vine să cred că am făcut-o. Chiar am făcut-o! Pot să fiu regele viselor mele. Data viitoare va mai bine. Ştiu asta.
    Sunt prea agitat ca să mă mai ia somnul. E 4 dimineaţa şi toată lumea doarme, dar inima mea bate frenetic. Nu mai ştiu de când nu m-am mai simţit atât de bine. A fost ceva magic. Magic cu adevărat, nu de la droguri. Abia aştept să mă duc şi să-i povestesc lui Adele, dar fetele sunt în cealaltă aripă a clădirii şi nu pot risca să fiu prins acolo.
   M-ar da afară. Când am venit aici, voiam să fiu dat afară, dar acum s-a schimbat situaţia. Sunt plin de energie.
    Rânjesc ca un apucat chiar în timp ce scriu toate astea. N-o să-i spun că mi-am imaginat-o pe plajă cu mine şi că a apărut imediat, ca şi când aşa ar fi fost scris să fie. Ca şi când nu-mi pot imagina cum e să fiu fericit fără ea. Chestia îmi dă mie fiori, dar cine mama mă-sii ştie ce părere ar avea ea!
   Aproape că am ajuns la jumătatea „sejurului“ programat aici. Ce se va întâmpla când vom pleca? Nu-mi pot închipui că doctor-David mă va vrea în preajma lor. Adele zice că el o să mă placă, dar ea nu cunoaşte oamenii aşa cum îi cunosc eu, iar David mi se pare a fi un maniac al controlului.
   Încă mă întreb ce-a fost rahatul ăla cu avocatul. N-am descusut-o ce şi cum, dar după aia s-a purtat ciudat. Până la urmă o să-mi spună ea.
   Mă pricep să-i fac pe ceilalţi să vorbească. Acum, la şedinţe, mai mult ascult decât vorbesc. Toată lumea vrea să turuie despre sine.
   Fundamental! Poate că ar trebui să-mi iau o slujbă aici! (GLUMĂ!)
   Păsările încep să se trezească afară. Încă nu-mi vine să cred că am reuşit. Toate ciupelile alea şi degetele numărate au dat rezultate. Mi-am controlat visul. David nu e-n stare de aşa ceva. Ăsta-i un lucru între mine şi ea...

   Privirea mi se înceţoşează şi trebuie să citesc ultima frază de două ori, din cauză că vinul m-a ameţit. Închid ochii. Doar pentru o secundă. Caietul îmi alunecă din mâini. Mă gândesc, vag, că trebuie să mă spăl pe dinţi, iar o clipă mai târziu am adormit.

24. ADELE

   E oribil. Oribil. Nu există cuvinte care să poată descrie dimineaţa asta. Urletele au încetat, dar tăcerea asta mortală e chiar mai rea.
   Mi-e greaţă. Tremur. Nu ştiu ce să spun sau dacă ar trebui să spun ceva. Ori dacă pot. Şi totul e din vina mea.
   – Mă mut în camera de oaspeţi. Deocamdată. Pentru o vreme. Cred că aşa e cel mai bine. Până când vom decide ce vom face.
   Vorbeşte cu un calm profesional, dar e livid. Îl cunosc bine. Tot ce vreau e să plâng, dar mă abţin. Păstrez o expresie impasibilă şi rece.
   Nu vreau să ştie cât de tare mă răneşte.
  - Unde e cartea de credit? mă întreabă cu o privire îngheţată.
   Lucrurile pe care le-am comandat de pe canalul de shopping au început să sosească la 8 dimineaţa şi o oră mai târziu ajunseseră toate. Le-am programat perfect, plătind suplimentar pentru un anumit interval orar.
    Cumpărăturile propriu-zise nu mi-au solicitat decât cam o oră de efort concentrat, dar contul American Express al lui David gâfâie greu acum, şocat de costul achiziţiilor mele. Un nou espressor, cel mai avansat model. O nouă maşină de pâine, idem. Nişte bijuterii. O cameră foto foarte scumpă. Un tocător/feliator/preparator la abur cu toate accesoriile. Şi, la piece de resistance, o bandă de alergat de ultimă generaţie. Mii de lire sterline cheltuite.
   Ca un copil, îmi iau geanta de pe spătarul unuia dintre scaunele de bucătărie şi i-o întind, după care mă uit cum scoate cardul preţios din portofel şi-l taie.
   – Credeam că trebuia să fie un nou început, spune el în timp ce aruncă bucăţile în coşul de gunoi.
   Are o privire de gheaţă. Aş vrea să-i spun că totul o să fie bine, să aibă încredere în mine, dar nu pot. Am pornit pe calea asta, făcând lucruri care-l îndepărtează de mine şi-l împing spre ea, şi trebuie să continui la fel. Nu pot să fiu slabă. Trebuie să am încredere în Louise, în mine şi în David, ca totul să funcţioneze.
   – Am crezut că am rezolvat de mult cu astea, murmură el şi priveşte spre hol, unde pare că abia ne-am mutat din nou, cu toate cutiile acelea peste tot. O să aranjez să fie trimise toate înapoi. Poţi să păstrezi banda de alergare, dacă vrei.
   Ştiu ce e-n mintea lui; cu asta mă poate ţine în casă mai mult timp.
   – Poţi s-o returnezi şi pe ea, îi răspund.
   Oricum, abonamentul la sală nu mi-l poate anula; e plătit pe un an întreg. A fost mai ieftin aşa, şi pe atunci încercam să-i fac mereu pe plac. Noul nostru început.
   Mă uit la el. Mai are oare vreo urmă de dragoste pentru mine?
   Trebuie să mai aibă. Trebuie! Scotoceşte din nou în geanta mea şi-mi ia cheile de la casă.
   – Trebuie să mă duc la centrul de asistenţă socială. N-am încotro. Au înfiinţat o clinică acolo, dar o să lipsesc doar două ore.
   Sigur că trebuie să se ducă. Munca e pe primul plan. Întotdeauna vrea să-i ajute pe ceilalţi. Numai pe noi nu. Numai pe mine nu. La asta a renunţat. Pentru mine – doar pastile; pastile, pastile şi iar pastile. Nu înţeleg de ce mi-a luat cheile decât atunci când se duce la uşa din bucătărie, o încuie şi pune cheia în buzunar, moment în care îmi scapă un soi de râs scurt şi neplăcut. Nu mi-l pot stăpâni.
   – Mă încui în casă?
   Nu-mi vine să cred. Căsnicia noastră pare o închisoare de la o vreme, pentru amândoi, însă acum chiar îmi devine temnicer?
   – E pentru binele tău, replică el şi are cel puţin decenţa de a roşi uşor şi a-mi ocoli privirea. Doar în dimineaţa asta. Nu-mi permit să fiu... Nu-mi permit să fiu...
    Îşi caută cuvintele şi într-un final continuă:
    - Nu-mi permit să fiu distras. De toate astea.
    Arată cu un gest moale spre cutiile de pe coridor şi apoi spre faţa mea. După care îşi întoarce privirea. Nu suportă să se uite la mine.
    - Odihneşte-te, reia apoi. Poate că trebuie să-ţi schimb din nou medicaţia. O să rezolv mâine.
   Am rămas fixată pe cuvântul acela, „distras“. Adică nu-şi permite să fie distras întrebându-se mereu unde sunt şi ce fac. Nici chiar micul nostru ritual telefonic zilnic nu e suficient pentru el.
   „Poate că ar trebui să nu te mai laşi distras regulându-ţi secretara grăsană“, asta aş vrea să-i urlu, dar n-o fac.
    Pastilele pe care m-a obligat să le iau de faţă cu el încep să-şi facă efectul, şi mă simt deja moleşită. Nici nu mă deranjează, de fapt. Puţin somn îmi va prinde bine.
   Telefonul îi piuie; a venit cel care-l duce cu maşina. Pe al meu nu mi-l ia – nu ştiu dacă intenţionat sau fiindcă e încă tulburat şi a uitat de el –, aşa că răsuflu uşurată. L-am ascuns pentru orice eventualitate, dar deja mi-am asumat suficiente riscuri – prematur, probabil. Telefonul rămâne pentru altă dată.
   – Vorbim mai târziu, îmi spune el îndreptându-se spre uşă.
   Cuvintele îi sunt goale de conţinut. Vorbitul – iată un alt lucru pe care nu-l facem. Nu vorbim despre noi şi nu vorbim despre ce s-a întâmplat. Se opreşte o clipă şi se uită în urmă, şi am impresia că o să-mi mai spună ceva, dar mă înşel.
   Ne uităm unul la altul un moment lung – iubiţi odinioară, astăzi combatanţi – şi apoi pleacă.
   Aud cheia răsucindu-se în yala de jos şi mă simt încarcerată în propria casă. E o senzaţie foarte stranie să ştiu că nu pot ieşi. De mult nu m-am mai simţit atât de neajutorată. Dacă izbucneşte un incendiu? Dacă ia casa foc în timp ce eu dorm? Sunt somnolentă când iau medicamente. Dacă pun o cratiţă pe foc şi uit de ea? S-a gândit el la toate aceste lucruri? N-ar fi prima dată când ar izbucni un incendiu. Poate crede că acum sunt în stare să mă salvez singură. Şi ca să fiu sinceră, ar fi uşor să sparg o fereastră, dacă mi-aş pune mintea cu ea.
   Stau în tăcere, mă uit la sticlă şi mă gândesc la flăcări, în minte mi se învârtejesc idei, dar durerea din obraz mă readuce în prezent.
   Am înghiţit toate pastilele lui, dar ceea ce-mi trebuie acum e un ibuprofen.
   Iau două cu puţină apă, apoi mă duc în baia de serviciu de jos, aprind lumina şi mă aplec deasupra chiuvetei, examinându-mi faţa în oglindă. Vânătaia e măricică, în partea de sus a pometelui. Pielea mi s-a umflat şi mă crispez când o ating încet. Seara trecută era doar o pată roşie. Azi a pus stăpânire parcă pe faţa mea. Ochiul îmi stă încă deschis, ceea ce e o uşurare. Vânătaia va dispărea într-o săptămână, sunt sigură.
   Urăsc chestia asta. Îngrijorarea lui la vederea vânătăii tot mai extinse, de la prima oră a dimineţii, a dispărut când au început să sosească articolele cumpărate, şi cu asta, basta. O furie mai aprinsă şi aceleaşi întrebări insistente de seara trecută, la care nu vreau să răspund. Voia să ştie unde am fost. De ce nu eram acasă când a ajuns el. Ce-am făcut.
   Evident că nu pot să-i spun unde am fost cu adevărat – plănuisem să mă întorc acasă înainte de venirea lui, dar sincronizarea mea deficitară a fost o altă greşeală în fiascoul de seara trecută; poate că ar trebui să-i dau totuşi o explicaţie. Sau poate că nu. Chiar mă încântă acest moment în care puterea e în mâinile mele. Sunt eu încuiată în casă, dar ceea ce vrea el să ştie e încuiat în capul meu.
   Avantaj eu. Şi totuşi, sunt extenuată acum, că am rămas singură.
   Şi nu doar obrazul mă jenează. Braţele şi picioarele mă dor şi ele. Muşchii îmi zvâcnesc de suprasolicitare. Chiar şi în coaste simt durere.
   Am nevoie de o baie – să las apa să spele totul şi să mă gândesc.
   Urc scara cu paşi lenţi, copleşită de dispreţ de sine şi autocompătimire şi, după ce dau drumul la robinet, îi mut cămăşile din dulapul nostru în cel mai mic, din camera de oaspeţi. Le pun pe umeraşe în ordinea culorilor, aşa cum îi place lui. Le ating cu toată blândeţea cu care nu-l mai pot atinge pe el. Îndoielile mă năpădesc şi mă simt foarte, foarte singură.
   Îmi scot mobilul din cutia de pantofi îndesată în partea din spate a dulapului, sub o pereche de sandale Jimmy Choo din satin, mă dezbrac şi mă cufund în apa fierbinte. Ţin telefonul la îndemână, pe capacul vasului de WC. Poate că va încerca să mă sune. Poate că îi pare rău. Poate că îmi va spune că vrea să repare totul.
    Gânduri fără rost! Suntem deja prea departe pentru asta pe drumul lung pe care am pornit.
   Închid ochii şi aştept ca apa să-mi aline muşchii. Îmi simt inima bătând în obraz, un ritm constant, liniştit de pastilele pe care m-a obligat să le iau. Într-un fel bizar, e chiar plăcut. Sunt pe cale să aţipesc când bâzâitul unei vibraţii mă trezeşte la realitate. E un mesaj. De la Louise. Mă uit lung la ecran. Niciodată nu-mi trimite SMS-uri în weekend.
   Am reuşit!!!
   Mă holbez la cuvinte şi apoi zâmbesc, în ciuda durerii din obraz. A reuşit. Chiar a reuşit! Inima mi-o ia la goană, bubuindu-mi în piept şi în faţă.
    O iubesc pe această Louise. O iubesc. Abia-mi mai încap în piele de mândrie.
   Brusc, nu-mi mai e deloc somn.

25. ATUNCI

   Fumul e aspru şi dulce, şi şocul e atât de mare când îi ajunge în plămâni, încât tuşeşte până când îi dau lacrimile, iar pe urmă râd amândoi, cu toate că o doare pieptul aşa cum o durea în zilele de după incendiu.
   Rob îi ia jointul din mână şi trage din el încet, cu sete. Apoi suflă inele de fum.
   – Iată, draga mea, spune el cu o imitaţie de accent stilat. Aşa se face!
   – De unde ai porcăria asta?
   Ea încearcă din nou şi de data asta reuşeşte să-şi înăbuşe accesul de tuse. Ameţeala e aproape instantanee. O senzaţie caldă, vibrantă, de plutire. Îi place.
   El ridică o sprânceană, şmechereşte.
   – Am eu mijloacele mele irezistibile.
   – Nu, serios. De unde?
   Pentru ea, Rob e personificarea energiei pure. Îl iubeşte aşa, puţin, îşi dă seama de asta. Fiindcă e atât de diferit. N-a mai întâlnit niciodată pe cineva care să se sinchisească atât de puţin de lucrurile despre care se presupune că ar trebui să fie importante. Toate lucrurile acelea pe care părinţii ei le consideraseră importante.
   Lucruri pe care David le consideră importante. Să-ţi faci un plan. O carieră. Rob e asemenea vântului. Aici, acolo şi pretutindeni.
   Destinaţie necunoscută. Trebuie să fie minunat să fii aşa.
   – De la una dintre asistente. Am convins-o să-mi facă rost.
   – Care?
   Se holbează la el. Nici nu-şi imaginează cum ar putea face ea aşa ceva.
   – Contează? Toate sunt la fel de insipide, răspunde el, privind undeva în noapte. Una dintre ele.
   S-au încuiat într-una dintre băi. Fereastra batantă e deschisă la maximum, iar ei stau înghesuiţi unul în altul, în cadrul ei, fumând. A venit ea în aripa băieţilor, deşi Rob s-a oferit să vină el în cea a fetelor. Dar ea a vrut aşa. A vrut să-şi asume un risc. Să simtă ceva. Şi chiar a fost palpitant să se furişeze pe coridoare spre scara principală, să se strecoare pe lângă becul aprins al oficiului asistentelor de noapte, la parter, şi apoi să străbată cealaltă aripă a clădirii, interzisă ei.
    Ajunsese cu răsuflarea aproape tăiată şi chicotind întruna, iar acum, cu fumul în plămâni, se simte excelent.
   Se întreabă care dintre asistente l-a ajutat şi de ce nu vrea să-i spună şi ei. Oare fiindcă nici ea nu i-a zis de ce a venit avocatul? N-a întrebat-o, dar îl cunoaşte suficient de bine ca să-şi dea seama că nu din lipsă de curiozitate s-a abţinut. Sigur că e curios. E cea mai inteligentă persoană din câte cunoaşte ea, poate cu excepţia lui David.
    Ia jointul din mâna lui şi trage în piept. O adiere slabă îi flutură părul şi-i dă impresia că zboară. Începe să râdă aşa, din senin. Zboară. Poate că o să-i spună lui Rob despre avocat. Oricum, acum au un secret împreună.
    Ca şi când i-ar fi citit gândurile, Rob o întreabă:
   – Tu unde te duci când visezi? Ştii tu... Pentru tine, ce e de cealaltă parte a uşii?
   – Diverse locuri. E o abatere.
   Îi e mai greu să explice. Prima uşă a fost cu mult timp în urmă pentru ea. Acum e altfel, şi aşa e de nişte ani. Pentru el, totul e nou.
   – Depinde de dispoziţia în care sunt, adaugă Adele.
   – E teribil de ciudat. Ciudat, dar senzaţional.
   Au trecut cinci nopţi de când el a reuşit prima dată, iar de atunci se descurcă perfect. Ea ştie că nu minte – nici n-ar crede aşa ceva – fiindcă toţi terapeuţii consideră că a progresat. Sunt cu toţii plini de ei. Acum, el e vedeta de la Westlands, băiatul care doarme fără să se trezească ţipând; au impresia că ei l-au vindecat. Şi sunt de părere că şi pe ea au ajutat-o. Dacă ar şti ei că n-au avut niciun rol!
   Există în minte uşi care trebuie deschise, dar nu aşa cum cred ei. Deloc. Ar face oare faţă adevărului, dacă l-ar şti? Probabil că ar avea nevoie la rândul lor de terapie.
    Ideea o amuză, astfel că izbucneşte în râs. A început să gândească la fel ca Rob.
   – Parcă ai avea lumea la picioare.
   – Exact. Şi gata cu coşmarurile, declară ea.
   – Aşa să fie, spune el şi-i întinde jointul.
   Aproape că l-au terminat, dar asta n-o deranjează. Mintea îi pluteşte deja şi probabil că dacă ar continua i s-ar face rău, dar îi place grozav senzaţia bizară de pe piele, şi tot ce vrea acum e să râdă. Totul e distractiv. Zâmbeşte larg către Rob, iar el îi răspunde la fel, şi n-au nevoie de niciun cuvânt în plus. Un moment mai târziu, îşi sprijină capul pe braţul lui. E subţire şi musculos, mult diferit de umărul larg al lui David şi de bicepsul lui umflat de munca la fermă. Ceasul lui ar atârna la încheietura lui Rob la fel de larg cum atârnă la a ei. Dar îi place să se sprijine de Rob. Se simte în siguranţă.
   Cu David n-ar fi putut împărtăşi un asemenea moment, iar gândul o întristează oarecum. David abia dacă visează, aşa că de coşmaruri nu poate fi vorba. El n-a ascultat atunci când ea a încercat să-i povestească. David n-ar în stare să facă ce a făcut
   Rob, fără nicio îndoială. Dar asta n-o împiedică să se bucure indcă există cineva care poate. Un prieten. Cineva cu care să împartă experienţa. O parte din ea, cel puţin.

26. ADELE

   Îşi respectă promisiunea şi se întoarce după două ore, iar eu sunt supusă şi blajină când ajunge acasă.
   Deşi mesajul lui Louise mi-a îmbunătăţit starea de spirit, întâmplările de seara trecută şi eşecul meu infinit încă mă bântuie. Am fost prea sigură pe mine însămi, iar acum încrederea în propriile-mi puteri abia dacă mai există şi mă simt cumplit de singură.
   – Ţi-am mutat lucrurile în camera de oaspeţi, îi spun moale când vine şi mă găseşte în bucătărie, adecvat de umilă.
   Pune cheia la locul ei şi are cel puţin decenţa de a afişa un aer jenat fiindcă m-a închis în casă. Stă o clipă cu spatele la mine, după care se întoarce. Dispoziţia agresivă ne-a părăsit pe amândoi.
   Umerii îi sunt la fel de căzuţi ca ai mei.
   – De ce ai zugrăvit dormitorul nostru şi holul în culorile alea?
   Mi-a pus de multe ori deja întrebarea asta, dar îmi place că zice „dormitorul nostru“, de parcă ar mai exista un noi.
   – Sunt doar nişte culori, David, zic, dându-i acelaşi răspuns ca de fiecare dată. Îmi plac.
   Se uită iar la mine cu privirea aceea, de parcă aş fi o creatură de pe cine ştie ce planetă, pe care el n-o va putea înţelege niciodată. Ridic din umeri. Asta-i tot ce primesc din partea lui.
   – Să nu zugrăveşti şi camera de oaspeţi.
   Încuviinţez.
   – Sper că vei dormi acolo doar o perioadă.
   Aşa vorbim noi. O non-comunicare completă. Poate că el are nevoie de fapt de toate medicamentele alea, în loc să-şi înece zi de zi creierul în băutură. Nu-i face bine. Şi nu e bine pentru viitor.
   Trebuie să înceteze, însă eu nu sunt în cea mai potrivită situaţie pentru a pune acum piciorul în prag. Poate că va înceta când se va sfârşi totul. Poate că atunci îmi va da voie să-l ajut.
   Se duce şi se ascunde în biroul lui, mormăind ceva despre serviciu, aşa că discuţia s-a încheiat pentru moment. Bănuiesc că vederea mea i-a deschis pofta pentru un coniac şi nu vreau să analizez motivele acestui imbold.
   Îl las să plece şi nu pomenesc despre faptul că ştiu că are mai multe sticle cu băuturi tari în birou şi că poate nu sunt eu singura care are secrete în această căsnicie, oricât de bine îşi închipuie el că le ascunde pe ale lui de mine. Aşa că fac ce ştiu eu mai bine – încep să pregătesc mielul la cuptor pentru diseară. Are friptura la cină ceva care-ţi încălzeşte inima, şi amândoi avem nevoie de asta.
   Asezonez carnea cu rozmarin şi anşoa pe care le îndes sub stratul gras de piele, iar în timp ce toc şi sotez garniturile de cartofi şi legume, aburul îmi sporeşte durerea din obraz.
    Am acoperit vânătaia cu farduri, iar David îşi închipuie, fără îndoială, că pentru el am făcut-o, dar greşeşte. De mine am vrut să o ascund. Mă roade ruşinea din cauza propriei slăbiciuni.
   Aşez masa folosind cea mai bună veselă şi, înainte de a-l chema, aprind lumânările şi înşir toate preparatele între noi. I-am umplut un pahar cu vin, deşi al meu e plin doar cu San Pellegrino. Nu sunt sigură că am procedat aşa doar pentru a-l mulţumi pe el sau ca să mă alin pe mine după urâţenia serii trecute. Caut un semn oarecare de apreciere, însă el abia dacă dă atenţie eforturilor mele.
   Farfuriile sunt pline, dar niciunul din noi nu mănâncă de fapt nimic. Încerc să fac conversaţie de complezenţă despre munca lui de voluntariat – de parcă mi-ar păsa! –, numai că el mă întrerupe.
   – Ce se-ntâmplă, Adele?
   Mă uit la el, cu un nod în stomac. Nu e îngrijorat, e rece. Totul face parte din planul meu, dar nu asta vreau. În mod cert, încă nu vreau. Încerc să găsesc ceva de zis, dar cuvintele mi-au pierit. Sper doar că arăt splendid în lumina lumânărilor, în ciuda vânătăii estompate, pe care se străduieşte să n-o vadă. Pune cuţitul şi furculiţa pe masă.
   – Ceea ce s-a întâmplat înainte să ne mutăm a fost...
   Îmi regăsesc vocea deodată, deşi e aproape scâncită, ca unghiile scrijelind o tablă.
   – A fost din vina ta. Ştii că ăsta e adevărul. Tu singur ai zis că a fost.
   – Am zis asta ca să te liniştesc pe tine. N-am vorbit serios. Ai vrut un nou început şi am încercat să-ţi ofer unul.
   Nu pot că cred că are îndrăzneala de a spune aşa ceva. I-o trage secretarei! Ce mai început nou! Îmi las şi eu jos furculiţa şi cuţitul, aşezându-le cu grijă pe marginea farfuriei. Eforturile pe care le-am depus pentru cina de azi vor fi irosite.
   – Recunosc că am făcut unele greşeli, spun apoi. Şi îmi pare foarte rău. Ştii că am probleme. Cred că mutarea m-a tulburat.
   El clatină din cap.
   – Nu mai pot să te con... Nu mai pot să am grijă de tine. Te întreb încă o dată. Unde ai fost seara trecută?
   Să mă controleze. Asta a vrut să spună. Nu mă mai poate controla.
   – Am ieşit la plimbare. Am pierdut noţiunea timpului.
   Ne uităm unul la celălalt şi încerc să par nevinovată, dar el nu se lasă păcălit.
   – Sincer! adaug şi regret imediat.
   Ăsta e cuvântul pe care îl foloseşte oricine atunci când minte.
   „Sincer, e doar o prietenă.“ Asta a spus David când locuiam în Blackheath. Şi, da, poate că nu i-a tras-o, dar sigur ea îi era mai mult decât o prietenă.
   – Chestia asta nu poate continua.
   Se referă oare la noi sau la mine? Vrea cumva să mă închidă undeva? Într-o altă instituţie în care să fiu ajutată, dar de data asta pe termen lung? În timp ce el îşi ia tălpăşiţa liber, cu banii mei? Îmi vine să plâng.
   – Cred că am uitat să iau câteva pastile, îi spun.
   Îmi asum un risc. Nu vreau să-l determin să treacă pe acasă de la serviciu ca să se asigure că le iau. Trebuie să fiu limpede la cap şi mintea îmi funcţionează foarte bine, oricum.
   – O să mă liniştesc. Ştii asta.
   Parcă am fi iarăşi la început, doar că acum nu mai simte pentru mine dragostea care l-a susţinut înainte ca eu să-mi revin. Izvorul acela a secat.
   – Ştii că nu poţi să mă părăseşti, David, adaug şi-mi face plăcere să-i rostesc numele cu glas tare. Ştii bine.
   E o ameninţare. Întotdeauna a fost o ameninţare.
   Şi, iată, trecutul şade între noi alături de friptura neatinsă, de piureul de praz, de morcovii glazuraţi şi de cele trei feluri de cartofi, iar eu n-am nicio îndoială că totuşi fac ceea ce trebuie ca să-mi salvez căsnicia.
   – Ştiu, răspunde el şi îşi împinge scaunul în spate. Ştiu.
    Nu se uită la mine când se îndreaptă spre uşă şi adaugă:
    - Mă duc să fac un duş şi mă culc devreme.
   – O să zugrăvesc din nou dormitorul, spun ca să-mi mai îndulcesc ultimele cuvinte. Dacă te întorci în el.
   Mă priveşte peste umăr şi înclină capul abia perceptibil, dar minciuna e vizibilă în ochii lui. Există un singur pat în care vrea să e, şi nu e al meu. Mă întreb ce face Louise. Dacă se gândeşte la el sau la mine. Şi dacă nu cumva tot planul meu o să se ducă de râpă.
   Se pare că cina s-a sfârşit. Mă uit la el cum iese şi apoi, când îi aud paşii grei pe scară, mă ridic şi îi golesc paharul. Mă uit la farfurii. La mâncarea rămasă. La viaţa asta pentru care m-am luptat atât de greu. Vânătaia mă doare în timp ce mă străduiesc să-mi înăbuş lacrimile. Trag adânc aer în piept, tremurat. Nu obişnuiam să plâng deloc. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine. M-am schimbat.
   La gândul ăsta, aproape că-mi scapă un hohot de râs înlăcrimat. Cel puţin, mi-am păstrat simţul umorului.
   Am pus tava de friptură la înmuiat, când aud soneria de la uşă.
   Un ţârâit scurt şi ascuţit. Mă duc în hol şi mă uit în sus, pe scări, dar duşul curge şi David n-a auzit. Mi-e greu să respir. Cine poate să fie? Pe la noi nu trece nimeni. Prieteni nu avem. Doar pe Louise.
   Iar ea n-ar veni aici. Sau da? Nu-i acum momentul potrivit să-şi mărturisească fapta. Asta ar complica totul.
   Întredeschid uşa de câteva degete şi mă uit afară. Un tânăr stă timid pe a doua treaptă de la intrare, de parcă i-ar fi teamă să treacă pragul.
   – Pot să te ajut cu ceva? întreb încet şi deschid uşa mai mult.
   – Domnul doctor Martin e acasă? Sunt Anthony. Spuneţi-i că sunt Anthony. Un pacient.
   A ţinut tot timpul ochii în jos, dar acum mă priveşte şi îmi dau seama cum îi par. O frumuseţe fragilă cu un ochi învineţit.
   Deodată, iată că am găsit un rost pentru seara trecută. Înainte să răspund, mă uit peste umăr în casă, ca şi când aş fi îngrijorată.
   – Avea o durere de cap şi s-a culcat. Îmi pare rău, îi spun pe un ton scăzut.
   Mă bucur că nu m-am îmbrăcat prea elegant în seara asta. Chiar şi cu vânătaia, tot aş fi părut prea distantă, inabordabilă. Port o rochie de vară lungă, cu bretele subţiri, şi mi-am lăsat părul liber.
   Tânărul nu şi-a mai luat ochii de la mine, şi e o privire pe care o cunosc. Am văzut-o la mulţi bărbaţi până acum. Mirare, şi jind, şi dorinţă. Am eu efectul ăsta asupra lor. Cred că deja a uitat de David.
   – Sunt soţia lui, îi spun şi apoi, ca să pun punctul pe i, adaug: Nu pot să vorbesc cu tine.
   Mâinile tânărului brunet din faţa mea tresar spasmodic, iar un picior îi bate continuu pe treaptă, însă el nu e conştient de asta.
   Poartă un tricou negru şi pe braţe i se văd urmele de înţepături. Îmi dau seama ce e cu el.
   – Trebuie să pleci, îi şoptesc şi mă aplec spre el, ştiind bine că astfel îi ofer o imagine fugară şi aţâţătoare a sânilor. Te rog! insist şi ridic mâna până aproape de faţă, în locul în care vânătaia îmi colorează pielea, după care adaug: Nu e un moment potrivit.
   – Eşti bine? mă întreabă el; are un accent clar de clasă mijlocie, care contrastează cu înfăţişarea.
   – Te rog să pleci! Cred că vine.
   Şi cu aceste cuvinte rostite pe un ton imperios, închid uşa. Prin geamul ei îl văd zăbovind câteva clipe şi apoi dispărând.
   Mă sprijin de uşă. Anthony. Numele îi e dulce ca mierea. Umerii mi se relaxează pe măsură ce ruşinea stârnită de eşecul de seara trecută îmi păleşte. Poate că, la urma urmei, se va rezolva.

27. LOUISE

   – Ce naiba s-a întâmplat? întreb siderată.
   E miercuri, prima dată pe săptămâna asta când o văd pe Adele. Iar acum înţeleg de ce. Am fost convinsă să-mi va da un semn luni dimineaţă – nu numai fiindcă mersul la sală a intrat deja în obişnuinţă, ci şi pentru că eram entuziasmată de faptul că-mi puteam controla visele. Mai mult decât atât, credeam că şi ea va încântată. Că va dori să afle totul. Dar n-a dat niciun semn.
    M-am gândit să-i trimit un alt SMS, dar nu am vrut să fiu prea insistentă şi, în plus, îmi plătise doar un abonament de invitat la sală şi n-aş fi vrut să pară ca şi când aş considera că mi se cuvine.
   La început am fost doar puţin necăjită, dar luni seara, când stăteam singură acasă şi nici David nu apăruse, supărarea mi s-a transformat în îngrijorare. Dacă îi făcusem probleme lui Adele, cu mesajul pe care i-l trimisesem în weekend? Dacă îl văzuse David?
   Dar dacă l-ar fi văzut, sigur ar fi venit să afle ce se întâmplă. Sau poate că ea îmi memorase numărul în telefon sub un alt nume. Poate că şi el făcuse la fel. Dar atunci, de ce n-a mai dat Adele niciun semn? Să-i fi luat el telefonul?
   Ieri, la serviciu, David a fost tăcut, fără nimic din zâmbetele şi îmbujorările complice din ultima perioadă, iar când m-am dus să mă culc, după două seri petrecute singură, m-am simţit ca şi cum aş fi fost părăsită de amândoi şi am avut nevoie de toată stăpânirea mea de sine ca să nu-i trimit un mesaj şi să-l întreb dacă totul e-n regulă. Viaţa îmi părea ciudat de pustie fără ei, iar asta m-a îngrijorat şi mai mult. Aveam nevoie de ei. Mă durea să-l văd pe David evitându-mă. Iar faptul că nu mai aveam nici o veste de la Adele îmi stârnise imaginaţia. Oare vorbiseră între ei despre mine?
   Eu şi ei doi... Întotdeauna eu şi ei doi, oricât de puternic mă simţeam vârâtă între ei. Vârâtă sau captivă. Una sau alta.
   Acum însă, că Adele e în faţa mea, înţeleg de ce n-a vrut să ne vedem mai curând. Sunt uşor tulburată. A încercat să ascundă vânătaia sub farduri, dar e încă vizibilă. O pată în nuanţe de violaceu şi verzui pe obrazul ei perfect. Într-un fel, fondul de ten aproape că o scoate în evidenţă, îngroşat şi crăpat deasupra petei întunecate.
   – Oh, nu-i nimic, răspunde ea, concentrându-se la condus – sau prefăcându-se că se concentrează, ca să nu fie nevoită să se uite la mine. Un accident prostesc. Am deschis uşa dulapului şi m-am lovit în faţă. Ca idioata.
   Încearcă să adopte un ton lejer, dar nu mă las păcălită şi simt cum picioarele îmi transpiră pe scaunul fierbinte al maşinii. S-a întâmplat ceva. Mă uit bine la ea când semnalizează şi întoarce.
   Pare împuţinată, chinuită chiar. Părul ei şi-a pierdut luciul. Pentru prima dată am impresia că eu strălucesc, nu ea. Câteva nopţi cu somn bun m-au schimbat. Sunt revigorată şi plină de energie. De ani nu m-am mai simţit atât de bine. Parcă sunt o persoană cu totul nouă, şi aş vrea să mă bucur de asta împreună cu prietena mea, dar acum, văzând-o atât de mică, aproape că încerc un sentiment de vinovăţie pentru încântarea mea.
   – Mă gândeam că am putea chiuli azi de la sală, îmi spune apoi. Nu am deloc chef să mergem. În plus, e o zi superbă. Hai să luăm prânzul în grădină şi să-mi povesteşti despre visele tale.
   Zâmbeşte şi o văd crispându-se uşor. Un scurt tremur, dar e suficient ca să-mi dau seama că vânătaia încă o doare.
   – Sigur, răspund.
   Dar gândurile mi se îmbulzesc în minte. Cine deschide un dulap şi se loveşte singur cu uşa? Cu câtă forţă să fi tras de ea? O fi oare posibil aşa ceva? Apeluri telefonice. Pastile. Vânătăi. Simt cum stomacul mi se strânge. Toate astea sugerează cât de disperată sunt să ignor faptul că e posibil să fie ceva cu totul în neregulă cu David.
   Adele e întotdeauna încântată să meargă la sală. Acum de ce nu mai vrea? Oare are vânătăi şi pe corp şi se teme că i le voi vedea la vestiar?
   Vreau să-i spun ceva, să mă asigur că e bine, dar o clipă mai târziu îi sună telefonul, pus în suportul pentru chei, şi nu e nevoie să întreb cine e.
   – Mă duc la sală, spune ea. Pare aproape că se scuză. Da, aşa e. Nu, mă duc direct acasă. Promit. Bine. Vorbim atunci. Pa!
   – Oh, foarte romantic! comentez sec şi deschid geamul portierei.
   E foarte cald în maşină, şi am o uşoară stare de greaţă după ce i-am văzut vânătaia şi am auzit discuţia la telefon. Mă simt oribil.
   Furioasă. Tulburată. Nedumerită. David nu m-a evitat fiindcă vrea să dea căsniciei un suflu nou – asta e sigur!
   – V-aţi ciondănit?
   N-am folosit cuvântul „ceartă“ fiindcă nu vreau să las impresia c-o întreb dacă a lovit-o el, deşi în realitate exact asta o întreb, cu toate că nu-mi vine să cred aşa ceva. Cel puţin, nu David al meu.
   Iar David al lui Adele e un necunoscut.
   – Oh, nu, răspunde ea, dar nu se uită la mine, parcând maşina. Nu, nimic de felul ăsta. Dar, ştii tu, aşa e căsnicia.
   Îmi dau seama însă că nu ştiu. Nu ştiu nimic despre căsnicia lor, dar sigur pare diferită de majoritatea celorlalte, de mariajul meu cu Ian. Noi ne-am înţeles bine înainte de aventura lui, la fel ca toată lumea. Am mai avut frecuşuri, dar niciodată nu mi-a fost frică de el. La David şi Adele situaţia e cu totul alta. Apelurile telefonice, nervozitatea ei, schimbările lui de dispoziţie, pastilele, iar acum, asta. Cât ar trebui să mai închid ochii doar fiindcă, atunci când e cu mine, David pare altfel?
    Ţin la Adele. Ea m-a ajutat să dorm bine noaptea, iar ăsta e cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Nu vreau s-o ştiu nefericită şi suferind. Dar şi pentru el am sentimente reale. Sunt oare o proastă? E David genul care maltratează? O să mă aleg şi eu în curând cu un ochi vânăt? Totul îmi pare de neconceput.
   E posibil s-o fi bătut? mă întreb în timp ce cobor din maşină.
   Chiar aşa? Nu-mi vine să cred. Poate că Adele spune adevărul şi că a fost doar un accident stupid acasă. Poate că de asta n-a mai venit el la mine, fiindcă a avut grijă de ea. Simţindu-se vinovat? Mă agăţ de această explicaţie şi încordarea mi se mai risipeşte puţin. Un accident, asta-i tot.
   Intrăm şi în hol e o bandă de alergare încă în cutie, iar Adele râde când mă uit la ea – un clinchet ca de sticlă spartă. Spune că i-a cumpărat-o David, ca un cadou, dar că o trimit înapoi. Fiindcă ea vrea să meargă în continuare la sală.
   Starea de spirit mi se înrăutăţeşte din nou când adaug la puzzle noile piese. Voise David să-i facă un cadou drăguţ sau a avut un motiv mai sinistru? Încerca în felul ăsta s-o ţină şi mai mult închisă în casă? Dacă n-ar mai fi mers la sală, ar fi avut cu încă o ocazie în minus de a ieşi singură şi a cunoaşte alţi oameni. Poate că ăsta a fost motivul de ceartă.
    Să fi încercat ea să se impună, iar el s-o fi lovit? Iar acum, simţindu-se vinovat, o lasă mai moale şi trimite banda înapoi? Dar dacă e atât de gelos pe felul în care-şi petrece ea timpul când el e la cabinet, de ce se culcă cu mine? De ce nu stă tot timpul acasă cu ea? Şi de ce nu e la fel de gelos în privinţa felului în care-mi petrec eu timpul când nu sunt cu el? Sau poate că e prea devreme pentru asta. Am văzut eu filme în care bărbaţii sunt numai lapte şi miere la început, iar după aceea devin violenţi. Pare straniu de-a binelea să alătur în aceeaşi frază cuvintele David şi violenţă. Poate că pur şi simplu nu-i pasă de mine suficient de mult încât să vrea să-mi ştie orice mişcare. Poate că, încerc să-mi spun, de fapt n-a lovit-o el.
   – Care dulap? o întreb când ajungem în bucătărie.
   O parte a creierului îmi spune să tac şi să nu mai insist, dar sunt prea curioasă. Nu pot să mă stăpânesc. Mă priveşte nedumerită în timp ce scoate farfuriile şi începe să pregătească un platou rece pentru prânz – pentru care nu pune niciodată pe masă humusul sau salata de varză în casoletele lor, aşa cum fac oamenii normali.
   – Care dulap? Ştii tu... insist şi-mi flutur mâna în jurul obrazului.
   – Ah! Ah, la asta te referi?! exclamă ea şi privirea îi aleargă agitată de-a lungul şirului de dulapuri. Cel de colo. De deasupra ceainicului. A fost o nimica toată. Voiam un ibuprofen, ceainicul erbea şi din cauza aburului n-am văzut bine ce fac. O prostie!
   Încuviinţez din cap şi zâmbesc, dar inima îmi bate tare şi ştiu că minte. L-a ales la întâmplare, iar de aici, de unde stau, am impresia că ar fi trebuit să se ghemuiască puţin pentru ca uşa s-o lovească cu colţul în obraz. Nu-mi dau seama cum ar fi putut s-o izbească direct în faţă dacă ea ar fi deschis-o. Oricum, nu cu atâta forţă încât să-i provoace o astfel de vânătaie. Şi se vede că e pe trecute, aşa că o are de câteva zile, cu siguranţă.
   Aproape că rostesc întrebarea care pluteşte între noi – David te-a lovit? –, dar n-am suficient curaj. Şi nu cred că vreau să ştiu de fapt, nu aici şi nu acum. Când nu mi-aş putea controla reacţiile. Şi sentimentul meu de vinovăţie ar deveni evident. Aş sfârşi prin a-i spune despre mine şi David, şi nu pot să fac aşa ceva. I-aş pierde pe amândoi. Şi oricum, e prea fragilă acum pentru asta. Probabil că mărturisirea ar doborî-o.
   Cu aceeaşi stare de rău interior, iau sticla de apă tonică şi două pahare şi le duc afară, la aer. Pentru prima dată de multă vreme jinduiesc la o ţigară adevărată, şi mă grăbesc s-o scot pe cea electronică din geantă.
   – Deci, povesteşte-mi! îmi cere când vine şi ea cu două platouri pline, care arată delicios, deşi n-am niciun chef să mănânc. Chiar ai reuşit?
   – Da.
   Suflu un fuior lung de vapori, lăsând nicotina să-mi calmeze nervii. Pentru prima dată pe ziua de azi văd pe chipul ei o expresie fericită, când bate din palme de bucurie ca un copil.
   – Ştiam eu că poţi s-o faci! Ştiam, pur şi simplu.
   Nu-mi pot stăpâni un zâmbet şi pentru moment mi-l alung pe David din minte. Compartimentez. Acum suntem doar eu şi Adele.
   Căsnicia ei nu mă priveşte. Şi în plus, cu un dram de egoism, tot aştept să-i povestesc încă de când m-am trezit, duminică dimineaţă.
   – Mă simt excelent, îi spun. Nici nu-mi închipuiam cât de mult pot conta câteva nopţi cu somn bun. Am mult mai multă energie.
   – Păi, haide, povesteşte-mi! Cum ai făcut?
   – S-a întâmplat, pur şi simplu. A fost chiar uşor. Am adormit citind din caietul pe care mi l-ai dat tu. Eram la pasajul în care Rob şi-a găsit uşa în vis, şi probabil că ideea mi-a intrat în subconştient. Deci, eram în coşmarul meu obişnuit. Adam se pierduse într-o clădire mare şi veche, părăsită, şi mă striga, iar eu încercam să-l găsesc, dar nişte cârcei negri se desprindeau din pereţi şi încercau să mă sugrume.
   Mă simt cam aiurea povestind, fiindcă totul pare o prostie, dar Adele mă ascultă absorbită, aşa că povestesc mai departe:
   – Apoi m-am oprit din alergat şi mi-am zis: „Nu sunt obligată să fiu aici. Ăsta e un vis“. Şi în clipa următoare am văzut-o pe jos, în faţa mea.
   – O uşă?
   Încuviinţez.
   – Uşa de la căsuţa mea de păpuşi, de când eram mică. Roz, cu fluturaşi desenaţi pe ea. Dar era mare acum, crescuse odată cu mine. Şi era acolo, pur şi simplu, apărută de nicăieri. Când am văzut-o, m-am gândit la casa în care am crescut înainte ca părinţii mei s-o şteargă în Australia ca să-şi salveze rahatul de căsnicie. Când am văzut-o, m-am aplecat, am deschis-o şi mi-am dat drumul în jos. Şi gata, eram acolo. În casa aia. Exact ca atunci când eram copil.
   – Şi cu uşa ce s-a întâmplat?
   – Când m-am uitat în sus, nu mai era acolo. Atunci am ştiut că am reuşit.
   – Şi nu te-ai trezit? Când ţi-ai dat seama că tu controlezi totul? Cred că Rob a reuşit să rămână în vis abia după vreo două încercări.
   – Nu, totul a fost în regulă.
    Nodul din stomac mi se relaxează şi mănânc un ardei gras umplut cu ricotta înainte de a continua, bucurându-mă să-i împărtăşesc experienţa:
    - Am colindat prin casă, am mâncat nişte plăcintă cu mere făcută de mama, pe care am găsit-o în frigider şi pe urmă am urcat în camera mea, m-am culcat în pat şi am adormit.
   – Te-ai culcat în pat? exclamă ea cu o expresie aflată pe undeva pe la jumătatea drumului între neîncredere şi râs. Puteai să te gândeşti la orice loc unde să te duci, şi tu te-ai culcat?! Oh, Louise!
   Scutură din cap şi râde, iar de data asta nu se mai crispează. Am binedispus-o şi pe ea.
   – Doamne, dar ce somn bun a fost! În ultimele nopţi am dormit extraordinar de bine. Cred că nu exagerez deloc dacă spun că mi-ai schimbat viaţa. Până acum nici nu-mi dădusem seama cât de obosită sunt.
   Duce la gură o bucată de pâine cu humus şi clatină din cap în timp ce mestecă, încă amuzată.
   – Te-ai dus să te culci!
   – Da, aşa e.
   E rândul meu să râd.
   – Te vei simţi la fel de odihnită orice vei face. Crede-mă. Poţi să te duci oriunde, cu oricine. E visul tău. Tu îl controlezi.
   – Hmm, oriunde, cu oricine, zici? întreb şi ridic comic o sprânceană. Îmi vine în minte Robert Downey Jr. Dar şi chestia asta ar implica un pat.
   Râdem amândouă şi simt un val de afecţiune pentru ea. E prietena mea. Iar eu sunt o javră. Nu are mulţi prieteni, iar cea pe care a ajutat-o s-a culcat cu soţul ei, care şi aşa se poartă urât cu ea.
   Grozav! Faptul că m-a ajutat mă duce cu gândul la Rob, băiatul despre care am citit în caiet.
   – În visul lui, Rob s-a dus la plajă, îi spun. Şi-a imaginat că erai şi tu acolo.
   Am unele temeri când aduc vorba despre caiet – dacă îşi aminteşte cât de detaliat e şi-l vrea înapoi? –, dar îi fac atâta rău, încât vreau să mă achit cum trebuie măcar de un singur lucru. N-am de gând să citesc mai departe decât dacă ea e de acord.
   – Eşti sigură că nu te deranjează să-l citesc? Par informaţii destul de personale. Mă simt cam ciudat citind ce scrie altcineva despre trecutul tău.
   – A fost cu mult timp în urmă, răspunde ea pe un ton scăzut şi pentru o clipă un nor trece pe deasupra, aruncând o umbră întunecată pe chipul ei frumos, dar o clipă mai târziu se luminează iar. Ştiu că te ajută mai mult să citeşti despre experienţele altcuiva, decât să încerc eu să-ţi explic. Nu mă pricep deloc la explicaţii.
   Îmi amintesc când am văzut-o prima dată, înainte să fug şi să mă ascund în toaletă, şi cât de elegantă şi de stăpână pe sine mi s-a părut atunci, aproape la polul opus faţă de femeia aflată acum în faţa mea, tulburată şi autocritică. E surprinzător ce deosebire mare este între ceea ce părem şi felul în care suntem de fapt.
    Oare ea cum mă vede? Sunt pentru ea o blondă bondoacă şi neîngrijită sau sunt altfel?
   – Deci, nu te deranjează?
   Clatină din cap.
   – Nu. Şi de fapt poţi să păstrezi caietul. Ar fi trebuit să-l arunc de mult. E dintr-o vreme la care încercăm să nu ne prea gândim.
   E de înţeles. Tocmai îşi pierduse părinţii într-un incendiu, trebuie să fi fost cumplit. Dar tot mă intrigă viaţa ei cuprinsă între paginile acelea.
   – Eşti încă prietenă cu Rob?
   N-a pomenit niciodată despre el şi mi se pare ciudat, ţinând seama cât de apropiaţi erau la Westlands.
   – Nu, răspunde ea plecându-şi privirea în farfurie, şi de data asta nu mai e nevoie de vreun nor ca să-i întunece trăsăturile. David nu l-a plăcut. Nu ştiu pe unde mai este acum.
   Înăuntru, se aude soneria de la uşă, iar Adele îşi cere scuze şi se duce repede să vadă cine e, iar momentul se spulberă. „David nu l-a plăcut.“ Un alt exemplu de purtare dominatoare pe care creierul meu trebuie să găsească o modalitate de a-l ignora. Dar poate că nici n-ar trebui să mă mai gândesc la asta. Săptămâna aceasta n-a mai dat deloc pe la mine, iar la serviciu abia dacă mi-a dat atenţie.
   Poate că totul s-a terminat. Mă enervează cât de rău mă doare ideea.
   Adele se întoarce spunând ceva despre un vânzător ambulant de prosoape, şi cum dai de ei peste tot în vremurile astea, la halul în care a ajuns economia, iar eu nu mai insist cu întrebările despre Rob. Nu vreau să spun ceva care s-o facă să-mi ceară caietul înapoi.
   Îi cunosc atât de puţin pe oamenii ăştia doi care au devenit atât de importanţi în viaţa mea, încât nu vreau să pierd ocazia de a arunca o privire în trecutul lor. Iar dacă pe Adele n-o deranjează, înseamnă că nu fac nimic rău, nu-i aşa?

28. ADELE

   – Ei, nu se poate! exclam în telefon. Chiar aşa? M-aţi întrebat serios?
   Râsul meu e un clinchet atât de vesel şi de încântător, încât aproape că-l pot auzi pe doctorul Sykes relaxându-se puţin la celălalt capăt al liniei.
   – Îmi pare rău, continui. Ştiu că nu e nimic amuzant aici şi nu râd, dar... David? Asta chiar e amuzant. Da, am o vânătaie pe faţă, dar a fost doar vina mea. Un moment de neatenţie în bucătărie. Bănuiesc că David v-a povestit despre asta.
   Ca să fiu sinceră, chiar mi se pare nostim, în timp ce doctorul Sykes turuie mai departe în urechea mea. E tipic pentru un drogat să exagereze, şi sigur că Anthony vrea să mă salveze, aşa că a mai înfrumuseţat puţin realitatea. Cât de minunat şi de potrivit!
    I-am spus lui David că ne-a sunat la uşă duminică seara, sigur că i-am spus. Oricum ar fi aflat, când băiatul s-ar fi dus la consultaţie. Dar n-am adăugat şi că am dat impresia că aş fi speriată. Şi nici că Anthony s-a întors, fiind cât pe ce să provoace un moment neplăcut, când era Louise aici. Am scăpat de el rapid, dar nu fără să-i sugerez că mă bucur să-l văd. Se pare că era îngrijorat pentru mine. Ce băiat dulce!
   Poate că de acum ar trebui să ies cu Louise la prânz în oraş, în loc să mâncăm aici, pentru eventualitatea în care el o să mai sune la uşă, iar ea o să-l vadă.
   Luni, David s-a dus la cabinet şi i-a recomandat imediat lui Anthony un alt psihoterapeut, îngrijorat de faptul că băiatul îl urmărise probabil până acasă la un moment dat şi aflase unde locuieşte. Şi poate că nu o singură dată. Poate că petrecuse mai multe seri în capătul străzii, studiindu-ne casa şi încercând să-şi adune curajul de a se apropia. David zice că Anthony se droghează numai fiindcă suferă de tulburare obsesivă şi a făcut o fixaţie pentru el.
    Şi cum l-aş putea învinovăţi? Şi eu îl iubesc pe David, nebuneşte, l-am iubit din prima clipă în care l-am văzut, dar se pare că obsesiile lui Anthony sunt mai nestatornice. A fost suficient să-mi vadă o singură dată faţa frumoasă şi învineţită, şi şi-a transferat fixaţia asupra mea. Aşa că iată-mă acum la telefon, apărându-mi bietul soţ împotriva acuzaţiilor de violenţă domestică.
   Dar, ca să fiu sinceră, doctorul Sykes pare teribil de stânjenit de necesitatea de a aborda subiectul cu mine. M-a pus pe difuzor; îmi dau seama după uşorul ecou în telefon. Oare David ascultă? Pot să-mi imaginez ce faţă a făcut când au decis să mă sune. Panicată. În niciun caz nu şi-ar fi dorit aşa ceva; habar nu avea ce-aş fi putut să spun. Iar asta mă irită oarecum.
    Ar trebui să aibă mai multă încredere în mine. Niciodată nu i-aş periclita cariera. De ce-aş face-o? Vreau să fie un bărbat de succes. Ştiu cât de important e lucrul ăsta pentru el.
   – Ca să fie clar, spun în telefon. Nu ne-am certat. Niciodată n-am discuta în contradictoriu în faţa unui străin. Şi în niciun caz în faţa unui pacient.
   În contradictoriu. Am avut în glas exact doza potrivită de indignare. Suntem toţi, la urma urmei, oameni tipici din clasa de mijloc – în primul rând doctorul Sykes. Probabil deja e consternat.
   – Tânărul a sunat la uşă şi a vrut să stea de vorbă cu David în timp ce eu făceam curat în bucătărie după cină. I-am spus că soţul meu s-a culcat fiindcă îl durea capul, şi asta-i tot. Probabil că mi-a văzut vânătaia şi a brodat o poveste în jurul ei. Poate că s-a simţit respins de David şi a vrut să-l pedepsească într-un fel.
   Ştiu exact cum vine asta. E unul dintre lucrurile pe care le am în comun cu Anthony Hawkins.
   – Aşa m-am gândit şi eu, zice doctorul Sykes. Dar, sigur, când le-a spus părinţilor lui că a văzut... adică ce a zis el că a văzut, ei au considerat că au obligaţia morală de a acţiona.
   Pare uşurat. Poate că avea unele îndoieli. Nu m-ar surprinde. E atât de uşor să sădeşti în oameni asemenea seminţe! În definitiv, nimeni nu-l cunoaşte cu adevărat pe cel de alături.
   – Fireşte. Şi vă rog să le mulţumiţi pentru preocupare, însă chiar nu au pentru ce să-şi facă griji. Exceptând, poate, pentru stângăcia mea, adaug şi râd puţin, ca şi când toată chestia asta încă mă mai amuză. Bietul David! E ultimul om din lume care ar lovi o femeie. Vă rog să transmiteţi familiei băiatului că sper să primească tot ajutorul de care are nevoie.
   Situaţia asta îmi poate fi de folos, îmi spun în timp ce ne luăm la revedere şi apoi închid.
    David va mulţumit de felul în care m-am descurcat şi poate – sper – că îmi va da mai mult frâu liber şi îşi va relua serile deşănţate cu duplicitara Louise. Dacă va continua să mă sufoce, voi putea să-l ameninţ că-i voi spune doctorului Sykes că am minţit şi că el chiar m-a lovit. Ar fi o ameninţare goală de conţinut, comparativ cu altele pe care le fac, chiar dacă el nu-şi va da seama de asta. De ce aş vrea totuşi să-l distrug? Da, suntem bogaţi, dar David a avut întotdeauna nevoi mai mari, iar cariera nu i-o pot periclita. Dintre toate celelalte lucruri, ăsta ar fi cel care l-ar distruge.
   Dar mai important e faptul că mă pot folosi de problema cu Anthony. Sigur e necăjit fiindcă părinţii lui au reclamat situaţia la clinică. Se simte vinovat fiindcă e posibil să mă pus în pericol din cauza violenţelor soţului, iar eu pot exploata asta ca să-l determin să-mi ofere ce vreau, iar cireaşa de pe tort e faptul că, chiar dacă va spune cuiva, toţi vor crede că e doar o altă fantezie de-a lui. Nimeni nu va pleca urechea la ce spune.
   Îi trimit rapid un SMS lui David.

   Eşti bine? Băiatul acela are nevoie de ajutor! Xx

   Ştiu că probabil sunt încă toţi în aceeaşi încăpere, aşa că e posibil ca Sykes să vadă mesajul – o altă dovadă de nevinovăţie, dacă mai are nevoie de încă una. Şi totodată îi va reaminti soţului meu că, atunci când lucrurile se împut rău, suntem o echipă şi aşa vom întotdeauna. Nu ne va repara mariajul în ochii lui – până şi eu ştiu că s-a îndepărtat prea mult pentru asta –, dar îl va mai îmbuna în privinţa mea.
   Se aude soneria de la uşă, trei ţârâituri stridente. Insistente. Bietul băiat a venit să se gudure, bănuiesc.
   Totul decurge perfect.

29. LOUISE

   Mi-am pus vin în pahar înainte chiar să las geanta din mână.
   Nervii îmi sunt întinşi la maximum şi am impresia că prin cap îmi mişună un roi de furnici. Nu ştiu ce să mai cred.
   Am ieşit la o plimbare în pauza de prânz, ca să-mi destind picioarele care mă dureau după alergarea de aseară şi ca să-mi mai limpezesc gândurile, obosită să mă tot uit la uşa lui David şi să sper că mă va chema înăuntru ca să-mi explice ce naiba se întâmplă.
   Toată ziua am fost tensionată. Mă ignoră de parcă am fi nişte adolescenţi şi nu înţeleg de ce nu-mi spune pur şi simplu dacă nu vrea să ne mai vedem. La urma urmei, el a început relaţia. Nu eu.
   Deci, de ce nu vorbeşte cu mine? Am un nod atât de mare în stomac, încât n-aş putea să mănânc nici dacă aş vrea.
   Hotărâsem că, la întoarcere, o să intru la el şi o să lămuresc situaţia – chiar dacă nu e profesional ce fac –, dar când am intrat, el nu era la birou, iar Sue mi-a spus pe un ton agitat că veniseră părinţii lui Anthony Hawkins şi că acum discutau cu David şi cu doctorul Sykes.
   – Anthony zice că l-a văzut pe doctorul Martin lovindu-şi soţia. Drept în faţă!
   Atâta amuzament excitat răzbătuse din glasul şoptit al lui Sue, încât m-am simţit ca şi cum aş fi încasat eu un pumn. Bârfe pentru ea, mai multă derută pentru mine. După asta, nu l-am mai văzut deloc pe David. Am stat la biroul meu, cu mintea năpădită de o pâclă de temeri şi gânduri pe jumătate formate, dorindu-mi doar să plec, ceea ce am şi făcut la ora 5. Voiam un pahar de vin. Voiam să mă gândesc.
   Şi totuşi, încă nu ştiu ce să gândesc. Vinul e rece şi aspru. Îmi iau ţigara electronică şi ies pe balcon, lăsând aerul să intre în apartamentul înăbuşitor. Adele zice că s-a lovit cu uşa dulapului, Anthony zice că David a bătut-o. De ce-ar minţi? Şi dacă e adevărat, cum a putut el să vadă momentul? Se uita pe fereastră? David l-a trimis luni la un alt medic, iar eu mi-am zis că o face fiindcă băiatul s-a ataşat prea tare de el. Dar poate că motivul a fost altul, poate că Anthony a văzut ceva ce David sperase să ţină ascuns.
   Mi-e greaţă şi mai beau nişte vin, deşi sunt deja ameţită. N-am mâncat azi decât foarte puţin, iar acum pofta mi-a pierit complet.
   Soneria de la uşă sună de două ori înainte s-o aud, atât de pierdută sunt în propriile gânduri, dar mă ridic şi mă grăbesc să deschid.
   – Bună!
   El e. Abia dacă a trecut de ora 6, iar el e-n pragul uşii prima dată săptămâna asta. Crezusem că nu va mai veni şi sunt prea surprinsă ca să pot spune ceva. A adus vin, pe care îl deschide imediat şi ia încă un pahar din dulap.
   – Simte-te ca acasă! murmur pradă unui vârtej de emoţii contradictorii.
   – Aş vrea să pot, răspunde el cu un soi de râs scurt plin de regrete sau de autocompătimire – nu-mi dau seama bine care dintre ele – după care îşi goleşte paharul şi-l reumple imediat. Ce zi nenorocită! exclamă apoi, dându-şi capul pe spate şi oftând. Ce viaţă nenorocită!
   Bea mult – îmi dau seama acum, odată ce eu am redus numărul de pahare. Oare face urât la beţie? Asta să fie oare? Mă uit la el. O ceartă, un pumn, o faţă.
   – Nu pot să stau mult, spune şi mă trage la pieptul lui. Dar trebuia să te văd. Îmi tot spun că trebuie să încetez, îmi promit că încetez, dar nu pot s-o fac.
   – Dar mă vezi toată ziua, zic stând ţeapănă în braţele lui.
   Miroase oare a coniac? Un gând oribil îmi trece prin minte. Oare bea şi la cabinet? Mă sărută pe creştet şi, dincolo de alcool şi de aftershave, simt mirosul lui şi – ce să fac? – îmi place. Sinceră să fiu, jinduiesc la el noaptea, când sunt singură. Dar dacă-şi închipuie că o să mergem direct în pat, sau în pat oricum, se înşală.
   Abia dacă mi-a aruncat o privire de zile întregi, iar acum vine ca o floricică. Mă desprind de el şi-mi iau paharul. La naiba cu el! Mă uit la mâna lui, încleştată pe pahar. Mare. Puternică. Şi văd vânătaia de pe obrazul lui Adele. De data asta măcar, o să fiu prietena ei, aşa cum mă consideră ea.
   – Dar nu aşa, continuă el. Când putem fi noi înşine.
   – Noi înşine, repet şi cuvintele îmi par moarte. Ţi se pare că există un noi?
   Mă reazem de blatul din bucătărie, în loc să-l conduc în camera de zi sau în dormitor, ca de obicei. Azi n-am vorbit deloc cu Adam şi n-am de gând să ratez ocazia – nu pentru un tip care-şi înşală soţia şi, poate, o şi bate. Mă simt deodată foarte obosită. Mai e doar o săptămână până când se întoarce Adam, aşa că toată nebunia asta va trebui oricum să se sfârşească. Poate că o să răsuflu chiar uşurată când o să se-ntâmple.
   El se încruntă, dându-şi seama că nu sunt într-o dispoziţie bună.
   – Te simţi bine?
   Ridic din umeri şi inima îmi bate rapid. Nu sufăr conflictele. Nu mă pricep deloc să le fac faţă. În loc să spun clar ce am pe suflet, tind să mă retrag într-o tăcere morocănoasă, ca o adolescentă. Îmi beau vinul şi trag adânc aer în piept. La dracu’! Asta-i unica mea şansă de a vorbi despre căsnicia lor. Şi e un lucru pe care am dreptul legitim să-l ştiu.
   – Mi-a spus Sue ce s-a întâmplat. Cu părinţii lui Anthony Hawkins. Ei ce-au zis?
   – Slavă Domnului că s-a lămurit totul! Numai de asta nu aveam nevoie azi!
   Se uită la mine, îmi vede suspiciunea întrebătoare din ochi şi faţa i se lungeşte.
   – Haide, Louise!
   – Ce?
   Am spus-o pe un ton defensiv, dar asta simt. Acum, că e aici, în faţa mea, mă simt aiurea fiindcă am fost cât pe ce să cred că ar putea face aşa ceva. Chiar şi Adele a zis că nu el a lovit-o. Dar sunt prea multe lucruri care nu se leagă şi nu pot desluşi niciunul dintre ele.
   – Doar nu crezi cu adevărat că mi-am lovit soţia?!
   – Nu ştiu ce să cred. Niciodată nu vorbeşti despre căsnicia ta. Despre soţia ta. Faci doar asta, îi spun şi arăt în jur, spre jalnicul meu apartament, de parcă lui i-ar trage-o, nu mie. Atunci când ai tu chef, cel puţin. Vorbim, dar niciodată despre căsnicia ta. Te închizi în tine de fiecare dată când încerc să te întreb ceva, şi întotdeauna pari atât de al naibii de nefericit, încât nu pricep de ce mai stai. Cu ea. Divorţează şi gata!
   Cuvintele se revarsă din mine – toată nedumerirea şi toată durerea mea acumulată mi se scurg de pe buze ca un şuvoi furios. Am văzut vânătaia lui Adele. Am văzut cât e de fragilă. Ştiu despre apelurile telefonice. Nu pot să vorbesc despre nimic din toate astea, oricât aş vrea să-l aud explicându-mi-le, aşa că tot ce pot să fac e să revin la situaţia încurcată dintre noi. Situaţie despre care el ştie doar pe jumătate.
   Se holbează la mine de parcă tocmai l-aş fi înjunghiat, dar nu mă opresc.
   – Chestia asta nu-i cinstită nici faţă de ea, nu ţi se pare? Tot ce faci tu.
   – Chiar simţi nevoia să mă întrebi dacă am lovit-o? mă întrerupe el. Mă cunoşti oare câtuşi de puţin?
   Aproape că-mi vine să râd.
   – Dacă te cunosc?! Cum aş putea să te cunosc? Tu mă ştii pe mine, sunt o carte deschisă. Ştii aproape totul despre mine. Vorbim numai despre mine. Dar tu? Habar n-am ce ar trebui să cred despre tine.
   – Sigur că n-am lovit-o! exclamă şi umerii i se pleoştesc, de parcă toată viaţa s-ar fi scurs din el. A zis că s-a lovit când a deschis uşa dulapului. Habar n-am dacă e adevărat, dar ştiu că nu eu am lovit-o.
   Mă copleşeşte un val de uşurare. Cel puţin mi-au dat amândoi aceeaşi explicaţie.
   – Anthony a venit duminică seară să stea de vorbă cu mine, dar eram la duş. Probabil că i-a văzut vânătaia şi a inventat toată povestea ca să-i dau atenţie, sau ca să-mi facă rău, sau mai ştiu eu pentru ce!
   Poate că este adevărat. Pare să e adevărat. Iar acum mă simt oribil fiindcă m-am îndoit de el, fiindcă m-am îndoit de ea – dar ce-ar trebuit să fac, cu toate întrebările astea care mă macină pe dinăuntru? Despre ei, despre noi, despre încotro se îndreaptă situaţia asta.
   – De ce nu vorbeşti niciodată cu mine? Să vorbeşti cu adevărat. Despre viaţa ta.
   Se uită în paharul cu vin.
   – Nici n-aş şti de unde să încep. Şi nu e treaba ta. Nu vreau să fie treaba ta. Nu vreau să... Ezită o clipă, căutând cuvântul potrivit. Nu vreau să te contaminez cu toate astea.
   – Asta ce vrea să însemne? Uite ce e, nu mă aştept s-o părăseşti pentru mine. Ştiu că nu sunt importantă pentru tine...
   – Nu eşti importantă pentru mine?! mă întrerupe el. Tu eşti singurul lucru bun pe care-l am în viaţă. De asta trebuie să fiu atât de precaut. De asta nu vreau să-ţi vorbesc despre căsnicia sau despre viaţa mea. Nu vreau nimic din toate astea între noi.
   Îşi goleşte paharul din câteva înghiţituri lungi. Cum poate cineva să bea aşa şi să nu i se facă rău? Pahar după pahar, atât de repede.
   Autocompătimirea în care se complace nu-i deloc atrăgătoare, dar în setea mea de companie, mă încântă să ştiu că mă consideră importantă. Mă ajută să mă simt mai puternică.
   – Scoate-mă din scenă pentru câteva momente, îi spun. E limpede că eşti nefericit în căsnicie. Aşa că, retrage-te. Asta a făcut soţul meu, şi n-am murit. M-a durut, dar am trecut peste. Viaţa merge mai departe.
    „Iar acum Ian va avea un copil cu înlocuitoarea mea, iar eu am devenit o fantomă în propria viaţă.“
   Dar nu rostesc cuvintele astea cu glas tare, ci adaug doar:
    - Deci, nu văd care e problema.
   – Nu ai cum să vezi tu care e problema. Pentru asta ar trebui să ne cunoşti. Să ne cunoşti bine. Iar eu nici măcar nu mai sunt sigur că noi doi ne cunoaştem.
    Vorbeşte pe un ton plin de amărăciune, continuând să privească în paharul cu vin.
    - Ceva trebuie să se schimbe, reia apoi, bălmăjind uşor cuvintele. Dar trebuie să-mi dau seama cum anume s-o fac. Să scap de ea în siguranţă.
   – Poate că ar trebui să vorbeşti cu ea, spun încercând să-i fiu cât mai loială lui Adele în acest moment complet lipsit de loialitate. E soţia ta. Sigur te iubeşte.
   Începe să râdă, mai întâi cu un umor neaşteptat, devenind apoi ironic.
   – Oh, da, mă iubeşte. Dacă asta are vreo importanţă.
   Mă gândesc la prietena mea fragilă, cum aleargă mereu să răspundă la telefon, să-şi ia pastilele, să pregătească masa şi mă înfurii. Cum poate s-o trateze în felul ăsta? Cu atâta dispreţ? Dacă n-o iubeşte, să-i dea libertatea să iubească ea pe altcineva. Pe cineva care să se poarte frumos cu ea, aşa cum merită.
   – Du-te acasă! îi cer pe un ton rece. Du-te acasă şi rezolvă-ţi mizeriile cu soţia. Eu nu pot face faţă acum la chestia asta.
   Nu spune nimic. Se uită doar la mine, iar privirea îi e împăienjenită deja de alcool. O fivenit cu maşina? Dar nu-mi pasă.
   Asta e problema lui. Deocamdată, nu vreau decât să plece.
   – Du-te! îi repet. Şi nu mai bea. E vai de capul tău.
   Vreau să plâng – pentru el, pentru Adele şi pentru mine. Mai ales pentru mine. N-am chef să mă cert cu el. Vreau doar să-l înţeleg.
   Nu-l privesc când pleacă şi nu răspund la strângerea lui scurtă de mână.
   – O s-o rezolv, mormăie din pragul uşii. Într-un fel sau altul. Promit.
   Tot nu mă uit la el. Nu-i ofer nimic. Poate că sunt o javră duplicitară, dar totul are o limită. Îl vreau, însă nu aşa. Nu mai pot continua în felul ăsta. Chiar nu mai pot. El şi Adele mă frâng în două.

   După ce pleacă, îmi torn încă un pahar de vin şi-mi stăpânesc nevoia idioată de a plânge sunându-l pe Adam.
    Nici chiar bucuria lui efervescentă nu-mi poate schimba starea de spirit, şi în timp ce el îmi povesteşte despre cum şi-au petrecut ziua la acvaparc şi la ce atracţii s-a dus cu Ian, într-un colţ al minţii mele se derulează din nou discuţia cu David. Rostesc în telefon cuvintele potrivite, şi e minunat să-mi aud băieţelul, dar răsuflu uşurată când spune că trebuie să închidă. Am nevoie de linişte. Mă simt pustie şi istovită şi tristă, şi o grămadă de alte lucruri pe care nu vreau să le analizez.
    E prima noastră ceartă, şi poate ultima totodată. Şi îmi dau seama, prea târziu, că nu cred de fapt că a lovit-o pe Adele. În adâncul sufletului meu, nu cred. Nu mai cred.
   Cu toate că nu-i încă nici ora 9, îmi iau vinul şi mă bag sub pătură. Vreau să uit de toate pentru o vreme. Să dorm ca să treacă. Poate că mâine-dimineaţă totul o să fie mai bine, cine ştie cum.
   Sunt amorţită, şi totuşi o parte din mine mă urăşte fiindcă l-am gonit, când am fi putut împreună în pat, acum. În pat cu David al meu, nu al lui Adele. Nu-mi piere din faţa ochilor expresia de pe chipul lui când şi-a dat seama că-l întreb dacă şi-a lovit soţia.
   Dezamăgirea aceea cruntă. Dar la fel de bine văd şi vânătaia de pe obrazul lui Adele. Toată spaima şi reticenţa ei afişate în nuanţele acelea de verde şi albastru palid. Indiferent dacă a lovit-o sau nu, ceva e anormal în căsnicia lor.
    Dar, pe de altă parte, nimic în toată afacerea asta nu e normal, iar dintre noi trei, eu sunt, probabil, cea mai rea.
.............................................................