1-8
PROLOG
PROLOG
Scena se luminează treptat
INT: CAFENEAUA GIL`S, EAST DULWICH
DUMINICĂ, 2 DECEMBRIE, O ORĂ ANORMALĂ (10 A.M.)
Evie Summers - în vârstă de aproape 30 de ani, pistruiată, păr cârlionțat, roșcat, lung până la umeri, rochie de zi galben aprins în stilul anilor `50 și bocanci negri de piele - stă în fața tejghelei bătând din picior, evident debordând de energie nervoasă.
Barista nu se grăbea cu comanda, iar eu îi mulțumeam în sinea mea pentru pasiunea pe care o punea în arta stoarcerii perfecte a portocalelor. M-am uitat la ecosnul lui cu „Bun! Eu sunt...” Xan.
Unul dintre numele acelea care anunță că următoarea generație e aici și meșterește la un suc organic de parcă ar fi o expriență spirituală. În timp ce coada devenea tot mai lungă în urma mea, sucul de portocale pe care-l comandasem primea o doză serioasă de Zen.
Totuși, de data asta nu m-a deranjat faptul că alții așteptau din cauza mea. Astăzi aveam nevoie de drăguțul de Xan să nu se grăbească deloc, astfel încât mie să-mi crească tensiunea cât mai mult pentru ceea ce urma să fac.
- Vrei să adaug și ceva extra, ca să-l fac special?
Doar dacă e vodcă, Xan.
- La ce te-ai gândit?
- Ingredientul magic. Perfect pentru mahmureală.
Xan și-a desfăcut degetele, scoțând la iveală un ou. I-am făcut semn să-l pună în blender. La urma urmei, n-aveam de gând să beau sucul.
Mâinile îmi tremurau deja, lucru care urma cu certitudine să ajute ca ceea ce aveam de gând să fac să pară un accident. Am inspirat adânc de câteva ori.
Poți s-o faci, Evie Summers, mi-am spus aspru.
Deși, dacă aveam de gând să fac asta ca la carte, trebuie să uit de numele sărmanului băiat și, dacă mergea chiar bine, de numărul lui de telefon.
Mi-am verificat telefonul în vreme ce Xan amesteca în blender și am văzut că chatul grupului JEMS era activ.
Jeremy: O s-o facă? Evie, Evie, Evie. O faci? SPUNE-MI CĂ O FACI.
Sarah: Mar, ai ales decorurile pentru mese?
Jemery: Sarah, tu cauți chatul BRIDEZILLA. Ăsta e pentru chestii mai importante.
Maria: OAMENI BUNI! Evie, ești sigură că vrei să faci asta? Adică, sper s-o faci, dragă, dar ești sigură?
- Ta-da! a făcut Xan, agitându-mi sucul pe dinaintea ochilor.
Inima mi-a luat-o razna. Era momentul.
Evie: Atac.
Chiar și la ora asta matinală, în zi de duminică, cafeneaua din sud-estul Londrei era plină. Aveam în față o cursă cu obstacole. Adolescenți în haine impecabile, ca în reclamele de la metrou la site-urile de modă pentru care oricine e prea în vârstă. Utilizatori de laptopuri, prefăcându-se că nu-și terminaseră cafeaua, din care mai luau câte o sorbitură. Și el - tipul Ramones.
De la masa la care stătusem mai devreme cu laptopul meu, îl alesesem pe el ca reper astfel încât să-i văd pe toți cei ce intrau în cafenea.
Se așezase lângă bradul uriaș de Crăciun. Undeva între 25 și 30 de ani, drăguț, cu barbă, cu un tricou Ramones pe sub o cămașă cadrilată și cu un aer mai degrabă de student decât de adult (adică: exact genul meu).
Venise singur, nu purta verighetă, nu-l însoțea niciun copil. Practic, îndeplinise cerințele minime pentru un potențial post de amorez. Norocul lui.
Deși, dacă era să fiu sinceră, tipul nu bifase doar niște căsuțe. Eu chiar îl găseam atrăgător, ceea ce mă făcea și mai agitată.
Mi-am croit loc prin grămada de mese și am ajuns la câțiva pași de ținta mea.
El stătea aplecat deasupra unei cărți - Cum să nu devii adult! de Richard Herring - lucru care m-a făcut să mă opresc. Asta ar fi citit cel pe care mi l-aș fi dorit drept iubit? Însă nu-mi puteam permite să fac mofturi, așa că am început să străbat distanța dintre noi.
Încă trei pași.
Doi.
Unul.
Eram chiar lângă el. De aproape, era și mai drăguț.
Acum ori niciodată.
Țineam paharul cu suc în fața mea în timp ce mă apropiam, cu inima bătându-mi nebunește în gât, în piept și izbindu-mă atât de puternic în coaste încât simteam că era gata să-mi iasă de acolo.
Haide, haide odată, ACUM!
Tipul Ramones a râs de ceva ce tocmai citise... iar eu am trecut fix pe lângă el.
Fir-ar să fie! N-am putut s-o fac. Dar nici nu mai puteam să dau înapoi.
Pentru că, zic și eu, pentru că eram pe cale să cunosc bărbatul visurilor mele. Urma să ne privim în ochi și, în clipa aceea, să știm amândoi că începea restul vieților noastre trăite împreună, exact ca într-un film.
Mersesem cât de încet putusem, dar acum eram din nou la masa mea. Mă așezasem la una comună unde între timp se mai așezaseră un bărbat cu fiică-sa.
El: în jur de 35 de ani, dischisit, păr negru, citea ziarul de duminică, având expresia unui cu „IT” în titulatura profesiei. Ea: drăgălașă, codițe împletite, ușor strâmbe, ochelari cu rame roșii, cam de 7 ani. Își bălăbănea picioarele în timp ce citea din cartea ei. Aveam vaga senzație că-i mai văzusem pe aici.
Mi-a scos telefonul și m-am aplecat asupra laptopului.
Evie: N-am putut s-o fac. De ce am crezut că aveam să pot? Și, mă întreb, nu este responsabilitatea voastră de prieteni să mă împiedicați să fac ceva smintit de-a binelea?
Sarah: Poți să faci orice-ți pui în minte. Chiar dacă da, e smintit de-a binelea.
Jeremy: Evie, să nu cumva să îndrăznești să dai înapoi acum. Du-te și ia-ți-l pe Hugh Grant ăla.
Maria: Poți s-o faci, Evie! Inspiră adânc și mai încearcă o dată. Noi credem în tine!
Jeremy: Fă-o pentru dragoste! Cel puțin, fă-o pentru noi.
Prietenii mei cei mai buni erau oameni în mare parte întregi la minte, inteligenți, iar pe mine mă făcea să mă simt bine faptul că până și ei mă încurajaseră să fac asta.
În plus, aveau dreptate. Puteam s-o fac. Sau, mai bine zis, trebuia.
Amânasem prea mult momentul. În acea scurtă pauză înainte să mă întorc, bărbatul de la masa mea s-a uitat la mine de parcă l-ar fi nedumerit felul în care mă purtam. Am încercat să par că uitasem pur și simplu ceva și că trebuia să mă duc să-l iau.
De data asta am urmat un traseu mai scurt, ceea ce a presupus să mă strecor cu greu pe lângă clica de mămici perfect îmbrăcate.
Doi copii dichisiți și cu niște ochi mari îmi blocau traseul, unul cu păr blond-alb, celălalt cu păr drept și negru, amândoi de ziceai că veniseră la un casting pentru „copii care îți pot bântui coșmarurile”.
- Scuze, trebuie să trec. Mersi. Așa că dacă ați putea....
Băutura mi s-a prelins pe încheietura mâinii și am îndreptat repede paharul înainte să curgă și mai mult.
- Vă rog, dați-vă la o parte, am implorat cu glas scăzut, în timp ce ei zâmbeau. Vă rog? am spus eu un pic mai tare, aruncând o privire către tipul Ramones, ca să mă asigur că nu plecase.
Una dintre mame - blondă, cu părul prins într-o coadă de cal lucioasă, cu niște blugi „de mămică” având talia ridicol de înaltă și cu pantofi de sport ca scoși din cutie - și-a întrerupt conversația cu prietenele ei, ca să evalueze situația.
- E totul în regulă?
Mie au început numaidecât să-mi ardă obrajii.
- Totul e perfect! Scuze. Vreau doar să trec.
Persoanele din apropiere au început să se uite la noi.
Madam Coadă-de-Cal a clătinat din cap.
- Copiii noștri iau singuri decizii. Vendetta, Justice, ce vreți să faceți.
Copiii s-au uitat la mine și s-au luat de mână.
Blestemul atunci când ai păr roșcat, piele albă și pistrui e că te trădează corpul la cea mai mică provocare. Fără să mă uit, am știut că decolteul și gâtul mi se umpluseră de pete roșii.
- Semeni cu un morcov! Ia uite, mami, tanti asta e un morcov! a exclamat fata (pe nume Justice?)
Băiatul a început să urle, cu fața schimonosită:
- Are urticarie? E contagioasă?
- Inteligent cuvânt, Detty. Nu, doamna este doar un pic jenată!
- Mi-e frică, a spus Justice.
Acum toate cele cinci mame se uitau la mine, iar eu m-am forțat să zâmbesc, dorindu-mi să fi avut curajul să le spun că își creșteau copiii ca să devină într-o zi experiențele tramutizante de la liceu ale altor copii.
Dar, în loc să fac asta și având fața și decolteul încă incandescente, m-am întors și le-am ocolit masa.
Mamele s-au uitat cu toatele la mine cum mă chinuiam să trec pe lângă ele, în vreme de Justice, Vendetta și ceilalți Copii ai Cafenelei (presupuneam că îi chema pe toți ceva de genul Regret, Greșeală Uriașă și Eroare Fatală) au izbucnit în hohote de râs.
Tipul Ramonesc era din nou în raza mea vizuală. De data asta chiar aveam de gând s-o fac. Voiam să mă duc direct spre el, cu ochii în telefon ca și cum n-ar fi fost atentă și să mă izbesc „din greșeală” de el. După care urma să avem de povestit o istorie drăgălașă despre „cum ne-am cunoscut”. Nostimul accident care ne-a adus împreună.
Desigur, necazul care apare atunci când nu te uiți pe unde mergi e că probabilitatea să te ciocnești de altcineva e inevitabilă. Nu poți să alegi întotdeauna de cine.
Următoarele 5 secunde s-au petrecut într-un ritm sfâșietor de lent.
5: mi-am lipit ochii de ecranul telefonului, mi-am ridicat paharul mai sus și am prins viteză.
4: în ultimul moment posibil, am ridicat privirea.
3: eu am zâmbit jenată; el m-a privit îngrozit.
2: deoarece micuța lui bunicuță tocmai i se alăturase, iar el o strângea acum protector la piept.
1: m-am izbit de el, strivind-o pe bunicuță între cele două trupuri ale noastre, în timp ce sucul de portocale părăsea paharul.
Totul a devenit deodată perfect clar. Eu m-am retras cu inima bubuindu-mi în piept și am fost ușurată să constat că erau amândoi uscați. Scumpa și bătrâna lui bunicuță era salvată.
- Îmi pare atât de rău. Sunteți bine amândoi?
- Nu mulțumită ție, vită neîndemânatică ce ești! a spus bunicuța.
Tipul Ramones m-a privit furios. Eu am oftat. Ceva îmi spunea că noi doi nu eram hărăziți unul altuia.
- Justice! Ești OK! Vorbește cu mami!
O, nu. M-am întors, cu paharul gol încă în mână.
Părul blond-alb al micuței Justice era acum de un oranj strălucitor, iar mama ei încerca, disperată, să-i șteargă șuvițele ude; fața ascuțită a fetiței erai fleșcă. Detty rânjea privindu-și prietena care plângea cu suspine.
- Îmi pare nespus de ră..., am încercat eu să spun.
- Este OK? m-a întrerupt mama lui Detty de la o distanță sigură.
- Nu, nu e OK. La naiba, Janet, dă-mi un șervețel umed.
Atunci mama lui Justice a părut să-și dea seama de ceva, așa că s-a întors către mine, care strângeam paharul cu amândouă mâinile. A frecat sucul între palme.
- Mai exact, ce naiba e asta? m-a întrebat ea.
I-am răspuns cu un glas gâtuit:
- Portocale, atâta tot.
Ea s-a relaxat un pic.
- Și un ou.
Auzindu-mi vorbele, a scos un chirăit și a început să șteargă părul fică-sii cu și mai multă furie, coada blondă bălăbănindu-i-se de colo colo.
O altă mamă a strigat:
- Vai de mine! Fata e vegană?
Fiecare bucățică a corpului meu luase acum foc.
- Pot să ajut cu ceva? Stați așa, aduc niște șervețele.
Am dat fuga la masa mea, puțin isterizată.
Atât tatăl, cât și fiica erau cu capetele plecate, citind, singurii doi oameni din toată cafeneaua care habar n-aveau ce se întâmplase. Șervețele lor erau la marginea mesei, mai aproape de mine. Am pus paharul pe masă și am luat șervețelele. Când am făcut asta, fetița a ridicat privirea... și mi-a făcut cu ochiu. Eu eram prea amețită ca să-i răspund.
Fără să scoată o vorbă, Suze a smuls șervețelele din mână și le-a dus la gură fiică-sii.
- Scoate!
Justice a scos limba și jur că s-a uitat direct la mine când a făcut-o. Suze a început să-i șteargă limba, cu mișcările punctându-i cuvintele:
- Fiica. Mea. E. Alergică. La. Ouă. Dacă înghite chiar și o cantitate infimă...
Ca la un semn, Justice s-a făcut albă ca varul și a început să icnească.
- Justice, spune-i lu` mami că n-ai înghițit.
Fetița a râgâit o dată. De două ori.
Doar nu urma să se întâmple ceea ce credeam eu că avea să se-ntâmple, nu? Mi-am ținut răsuflarea și m-am gândit foarte serios s-o rup la fugă din cafenea, lăsându-mi laptopul acolo.
- Mami, e contagioasă? a întrebat drăgălașul de Detty.
Justice părea că vrea să tușească, doar că... n-a tușit.
Ceea ce nu poate fi descris decât ca un izvor sclipitor de vomă - a țâșnit din gura ei cu o asemenea forță, că atunci când l-a lovit pe Detty în față, acesta a fost proiectat o jumătate de metru în spate.
Toți cei din cafeneau au înlemnit. S-a făcut linște deplină, tulburată doar de sunetul vomei ce picura de pe Detty.
Deși era oribil de-a binelea - iar eu m-am simțit groaznic atunci când al doilea jet de vomă, venind dinspre Justice, a nimerit din nou fața ridicată a lui Detty - o partă minusculă și impardonabilă a mea și-a zis: Și exact de-aia o cheamă Justice.
Am ieșit din toaletă, unde mă ascunsesem, numai după ce mamele și odraslele lor au plecat, în sfârșit, extrem de revoltate și jurându-se să nu mai revină acolo niciodată.
Xan m-a refuzat atunci când m-am oferit să-l ajut să curețe. Se pare că mamele acelea îi călcaseră e nervi și pe el, și pe restul angajaților săptămâni de-a rândul, cu campania lor deșănțată împotriva toaletelor unixes. Ba chiar îmi făcuse o cafea proaspătă, care mă aștepta la masă.
I-am făcut, recunoscătoare, cu mâna.
Tatăl și fetița lui erau tot acolo - sperasem să fi plecat, ca să nu trebuiască să dau ochii cu nimeni. Singurul lucru rațional de făcut era să beau cafeaua, să-mi strâng lucrurile și să nu mă mai întorc niciodată.
M-am așezat înapoi la laptop, folosindu-l ca un scut, dar am riscat o scurtă privire prin cafenea. Totul revenise la normal.
Era aproape ca și cum nu s-ar fi întâmplat.
Doar că, în următorii 10 ani, urma să mă gândesc la ziua asta de fiecare dată când aveam să închid ochii și să încerc să adorm.
Jeremy: Și?? Cum a mers?
Sarah: O, Doamnea, Evie, nu-mi spune că ai mers până la capăt, ciudato!
Maria: Sunt aici, dacă vrei să vorbim.
Era prea devreme ca să retrăiesc trauma.
Am luat cafeaua, cu ochii la ecranul gol. Acum nu mai trebuia decât să scriu despre ceea ce tocmai se întâmplase. Și s-o fac până la cel mai chinuitor amănunt, motivul pentru care, la urma urmei, făcusem totul.
Am început să tastez având sentimentul deranjant că cineva mă privea.
Fetița. Părea că aștepta să spun ceva.
Mi-am dat părul peste umăr și m-am aplecat către laptop, sperând că ea avea să se plictisească. Însă a venit mai aproape.
Mi-am dat părul peste umăr și m-am aplecat către laptop, sperând că ea avea să se plictisească. Însă a venit mai aproape.
- Și? mi-a spus, nerăbdătoare. Cum a fost?
- Poftim? am întrebat-o eu, perplexă.
- Anette, a atenționat-o, distras, bărbatul, trăgându-și ușor fiica lângă el. Las-o pe domnișoara în pace.
Domnișoara! Ceva în felul în care o spusese m-a enervat. De parcă el ar fi fost singurul adult de la masă.
Ea i s-a alăturat, iar el a făcut o succesiune rapidă de mișcări cu mâinile - limbajul semnelor, mi-am dat eu seama, observând aparatul auditiv al fetiței. Fiică-sa l-a ignorat.
- Noi ne-am prefăcut că n-am văzut ce s-a întâmplat, mi-a spus ea, adăugând, probabil ca să fie mai clară: Chestia cu vomitatul.
Tatăl ei părea cufundat în pagina de turism a ziarului.
- A fost ideea lui, a continuat ea. A spus că și așa era destul de jenant pentru tine.
Bărbatul a dat pagina.
- Deci? Ne-am descurcat bine?
Eu n-am răspuns imediat. Știam că ar fi trebuit să fiu ofensată - mai ales că tatăl ei crezuse, indubitabil, că eram o idioată - însă sinceritatea ei m-a impresionat.
- Foarte bine, am asigurat-o eu. Mulțumesc.
Ea a zâmbit satisfăcută, deși taică-său rămăsese concentrat pe cititul ziarului. Probabil că el compătimea familiile pe care tocmai le traumatizasem.
- Însă oricât de urât ar fi fost pentru mine, a fost și mai urât pentru ei. Bieții copii și mamele lor...
Ea clătina deja din cap, cu vârfurile codițelor lovindu-i ochelarii.
- Ăia sunt literalmente inamicii noștri. De săptămâni întregi ne gândim cum să-i facem să nu mai vină aici.
- Pun pariu că la ceea ce-am făcut eu nu v-ați gândit, i-am spus, crispată.
Ea a râs.
- Eu sunt Anette. El e tata, a făcut ea prezentările, înghiontindu-l cu cotul.
După o scurtă pauză, el mi-a întins mâna.
- Ben, mi-a spus, rigid.
- Evie, am răspuns, străduindu-mă pe cât era posibil în situația dată. Sunt complet normală, i-am spus, zâmbind.
Mi-a prins mâna, scurt, apoi s-a întors să citească ziarul.
Anette s-a aplecat în față, privindu-mă de parcă aș fi fost cea mai interesantă chestie din încăpere.
- Ești cel mai bun lucru care s-a întâmplat aici de mulți ani, a declarat ea.
- O, ce drăguț, am răspuns eu, decisă să iau spusele ei drept un compliment, fiindcă nu prea credeam că tatăl ei era de aceeași părere. Dar azi a fost singura oară, pe cuvânt. Eu nu fac niciodată așa ceva.
Nu știu din ce motiv, asta mi-a atras atenția deplină a lui Ben. S-a uitat la mine, în ochii lui căprui licărind ceva ce semăna a amuzament.
- Chiar așa? a spus el. Atunci de ce te-am văzut a doua oară vărsându-ți băutura pe cineva din cafeneaua asta?
CAPITOLUL 1
Cod roșu
Cu două săptămâni în urmă.
INT: UN BAR DINTR-UN SUBSOL DIN CARTIERUL SOHO
Vineri, 16 noiembrie, 10 p.m.
Evie se află într-un mic grup de tineri de vreo 20 de ani, bine îmbrăcați. Ține în mână un pahar uzat de plastic, cu vinul alb al casei, dând aprobator din cap în mijlocul conversației care se desfășoară în jurul ei. Își verifică telefonul, prea cherchelită ca să fie câtuși de puțin discretă, așa cum credea ea că e.
Sarah: Am să vă trimit tuturor pe e-mail prezentarea, ca să vă ajut cu planificarea pe care o s-o faceți săptămâna viitoare. Verificați-vă e-mailurile!
Maria: Chiar nu ne deranjează să-ți planificăm singur petrecerea burlăcițelor.
Jeremy: Ceea ce nu înseamnă că nu ne deranjează să-ți organizăm petrecerea.
Sarah: Dar în felul ăsta veți ȘTI că o să-mi placă la nebunie. Dacă tot vorbim de nunta mea, putem vorbi și de tipul care te va însoți la ea, Evie?
Mi-am băgat telefonul înapoi în geantă. Sarah încercasă să mă facă să vorbesc despre „cel care avea să mă însoțească la nunta ei” încă de când se logodise. De parcă aș fi avut un fel de boală pe care o ignoram.
Când mi-am îndreptat atenția către cele două tinere dureros de în pas cu moda care erau cu mine la bar, am observat două chestii: 1) aveau pielea ca de bebeluș, frumoasă, perfectă, neatinsă-de-griji și 2) eram mult mai cherchelită decât îmi dădeam seama, în ciuda neabaterii de la strica mea regulă trei-pahare-și-atât.
Acesta era blestemul ieșirii la un pahar cu colegii de breaslă, asistenți ca și mine. Lună de lună, fiecare asistent care lucra în agențiile de recrutat talente pentru TV și cnema se întâlneau în alt bar din centrul Londrei, de fiecare dată la fel de nasol, pentru „discuții profesionale” (adică bârfă).
Aveam, în geanta de umăr, un sandvici cu ou pe care muream de poftă să-l mănânc, dar nu găsisem încă momentul potrivit. Deși latura mea practică îmi spunea că trebuia să bag ceva în stomac, în același tmp recunoșteam că, probabil, oamenii normali nu-și aduceau de acasă sandvicuri la evenimentele de genul ăsta.
Una dintre fete, Jodi, și-a dat la o parte de pe față șuvițele de păr blond și mi-a zâmbit discret, făcându-mă să mă simt eu cea tinerică. Mi s-a părut că tocmai îmi pusese o întrebare.
Ea era asistentă la una dintre cele mai mari agenții de talente din branșă și una dintre acele persoane care colecționau bârfele ca pe timbre.
- Scuze, ce-ai spus?
Mi-am strâns în mână paharul de plastic cu vin. Nu cu mult timp înurmă, aveam și eu pe cineva alături la astfel de evenimente.
- O plimb pe tânăra Geraldine puțin pe aici ca s-o prezint copiilor cool, a spus Jodi.
Avea accentul acela londonez tărăgănat care, silabă după silabă, mă făcea să mă simt și mai nordică.
M-am întors către adolescenta cu ochelari rotunzi. Mare parte din părul ei lung era prins într-un coc smotocit, restul atârnând în niște valuri încâlcite care spuneau „Ia uitați-vă ce puțin îmi pasă de cum arăt”. Își asortase la blugi un tricou alb, care avea scris cu litere mai și negre GRETA GERWIG pe piept.
- Unde faci stagiatura? am întrebat-o eu.
A urmat un moment de tăcere.
- Evie, netoato, a râs Jodi. Geraldine e asistentă.
- Dar e doar un copil! am exclamat eu, închizându-mi apo gura de parcă așa mi-aș fi putut cumva retrage cuvintele.
Geraldine a râs, și și-a pus o mână pe piept.
- Mersi. Sunt aproape preistorică în privința anilor de când sunt asistentă.
Și-a coborât vocea până la o șoaptă.
- De fapt, am 23 de ani. Mi-a fost teamă că o să zică toți că sunt prea bătrână.
- Nu arăți nici cu o zi peste 21, a fost răspunsul automat al lui Jodi.
Eu am vrut s-o apuc pe Geraldine de umeri și să-i spun că era atât de tânără încât practi putea fi considerată nou-născută. În schimb, am mai luat o gură de vin.
- Geraldine e de la Geoffrey&Turner, a spus Jodi, cu un tâlc pe care eu l-am ignorat cu conștiinciozitate.
Geoffrey&Turner era o agenție mică, dar respectată, de recrutat scenariști TV și pentru cinema. Cu câțiva ani în urmă fusese rivala directă a Agenției de Impresariat pentru Scenariști William Jonathan Montgomery & Fiii. Dar în ultima vreme devenise agenția preferată a scenariștilor care căutau prestigiu, iar noi aveam... Cum să zic, într-o bună zi aveam să ne revenim.
- Unul dintre noii colegi ai lui Geraldine, Ritchie, e un vechi prieten al tău, nu-i așa, Evie? a insistat Jodie.
Nimic nu-i scăpa ăsteia. De când aflase că-l cunoscusem pe vremea când se numea pur și simplu Ricky, nu rata nicio ocazie să sape după mai multe informații.
Fostul meu iubit era ceea ce se numea în această industrie „un unicorn”, adică un burlac. Ceea ce îl punea în mod clar pe radarul bârfelor lui Jodi. I-aș fi putut spune că Ricky era genul de tip care te putea face să te simți cea mai fericită persoană din lume. Până în clipa în care nu mai erai ceea ce-și dorea el. În schimb, am rămas cu un zâmbet înghețat pe față, fără să-i ofer nimic, ca de obicei.
- Ritchie e fantastic, a izbucnit Geraldine. Sunt sigură că va fi făcut agent cât de curând. Totul la el strigă „ascensiune meteorică”.
- Păi, nu prea avea cum să rămână asistent pe vecie, a spus Jodi, apoi mi-a pus o mână pe braț. Nu te îngrijora, vei ajunge și tu acolo. Tu doar ai o situație unică.
Jodi nu greșea, dar nu din cauza asta eram eu supărată. Doar nu aveau de gând să-l promoveze deja, nu-i așa? Mi s-a încordat esofagul.
- Tu unde lucrezi? m-a întrebat Geraldine.
Eu am oftat, revenindu-mi. Oricum urma să afle mai devreme sau mai târziu.
- William Jonathan Montgomery & Fiii, am spus.
Geraldine a făcut ochii mari.
- O, așadar, tu ești acea Evie.
Dacă erai asistenul cel mai longeviv din istoria industriei, vorba avea tendința să se răspândească.
Am răsuflat ușurată atunci când cele două au decis că trebuia să-și reumple paharele și s-au întors la bar. Mi-am scos din nou telefonul, dorindu-mi să fi fost deja vinerea următoare, pentru ca prietenii mei să fi venit deja.
Uneori distanța dintre noi părea mai mare decât puteam eu concepe.
Evie: Ajutor, sunt înconjurată de copiii mei!
Maria: Unde ești?
Evie: La o băută cu asistenții.
Evie: De copiii...
Jeremy: Fraierică e acolo?
Evie: Nu este. El socializează acum numai cu agenți.
Sarah: Bravo ei! E bine pentru cariera ta, Evie.
Jeremy: Mai ușor, Sarah!
Maria: Tu ești agent din toate punctele de vedere, mai puțin cu numele, Evie. Ai făcut act de prezență. De ce nu pleci acasă? Ai grijă de tine!
Mi-am băgat telefonul în geantă fără să-i răspund Mariei.
Oricât de dificile găseam uneori acele evenimente, trebuia să particip la ele dacă aveam vreo speranță ca într-o zi să fiu mai mult decât asistentă.
Dacă m-ar fi văzut tata acum.
Ar fi fost mândru, știam; însă ar fi fost surprins să mă vadă de partea asta a afacerii. Vrând să reprezint scenariști în loc să fiu eu unul. S-ar fi întrebat ce se întâmplase cu fata care declarase, la 12 ani, că avea să fie următoarea Nora Ephron sau Dorothy Taylor, și pentru care scrisul păruse la fel de important precum mâncarea sau aerul.
Desigur că el n-avea cum să știe vreodată ce-mi spusese primul agent căruia îi arătasem scrierile mele:
Pur și simplu nu ai chemare.
M-a trecut un fior. Șapte ani ca asistentă. Totuși, mereu mi-am spus că eram norocoasă. Nu mi-am putut urma propriul vis, așa că acum îi ajutam pe alți scenariști să și-l urmeze pe allor. Totul avea să dea roade într-o zi, după ce deveam agent.
Monty îmi tot spunea că încă nu eram pregătit pe de-a-ntregul. Trebuia doar să găsesc o modelaitate de a-l face să vadă din ce aluat eram plămădită.
M-am strecurat cu greu până la bar, lângă Jodi, ca să-mi las paharul, exact la țanc ca să prind finalul spuselor lui Geraldine.
- Eu n-aș rămâne niciodată pe un post atâta timp.
M-a observat stând acolo.
- Fără supărare, a adăugat ea, repede.
- Nu este vina lui Evie, a spus Jodi. Șeful ei, Monty, e cam nașpa.
Mi-a cam sărit muștarul auzind asta.
Monty era ceea ce în industrie se numea „Vechea Gardă”. Unul dintre ultimele bastioane ale vremurilor în care majoritatea înțelegerilor erau pecetluite în barurile cluburilor private. El putea încă să farmece un producător când era nevoie, dar lumea evoluase. Valul de tineri entuziaști care intrau în branșă venea cu o înțelegere înnăscută a conținului. Un cuvânt care îi dădea urticarie lui Monty.
- E genial în ceea ce face, am spus eu, știind că îmi apăram propria experiență odată cu a lui.
- Știm cu toții adevăratul motiv pentru care nu pleci. Avantajele muncii.
Jodi a spus, de fapt, „avantajele jobului”, iar diferența de vârstă dintre noi a devenit o ditamai prăpastia.
- Un anumit scenarist câștigător de Oscar, pe care nu știu cum a reușit Monty să-l păstreze atât de mult timp.
Jodi știa, din principiu, totul despre toți scenriștii al naibii de buni. Deși erau unele lucruri pe care nici măcar ea nu le știa despre clientul premiant al lui Monty.
Lui Geraldine i-au scăpărat ochii.
- Doar nu te referi la Ezra Chester, nu? O, Doamne, cum e tipul? E la fel de sexy cum arată pe Instagram? Ce drăguț e cu Monica Reed. Ea e cam cu 10 ani mai în vârstă decât el, iar lui nu-i pasă deloc. Ce se mai aude cu marele film? N-a donat jumătate din încasări în scopuri caritabile? Spune-mi totul.
Ezra devenise adoratul tuturor din industrie după ce, cu 3 ani în urmă, câștigase un Oscar pentru cel mai bun scenariu, dar ajunsese celebru peste noapte abia după ce începuse să iasă cu Monica Reed, o vedetă de Hollywood.
Grație aparițiilor în diferite reviste mondene și pe internet, contul lui de Instagram avea acum mai mult de 300 000 de urmăritori. Ajuta și faptul că arăta ca și cum locul lui ar fi fost mai degrabă pe ecran și nu în spatele lui.
- Nu prea pot să spun cine știe ce despre film, am zis eu, zâmbind ca să-mi îndulcesc cuvintele.
- Ești hilară, Evie, a spus Jodi, și brusc m-am simțit din nou la liceu, luată la mișto pentru că ridicasem mâna la oră. Suntem între prieteni aici. Poți măcar să ne spui dacă sunt adevărate zvonurile. Oare marele Ezra Chester suferă de blocajul scriitorului?
- Niciun pic, i-am răspuns, încercând să ignor felul în care cuvântul „prieteni” îmi făcuse pieptul să mă se strângă.
Mă văzusem cu oamenii ăștia o dată pe lună în ultimul an, de când Jodi devenise asistentă. Se putea asta numi prietenie? O parte din mone spera că da, pentru că odată cu mutarea mea la Londra mi se păruse abslut imposibil să-mi fac prieteni în afara biroului. Și totuși... singura dată când noi două ieșiserăm să vem ceva, lăsasem garda jos și-i povestisem ceva personal. A doua zi, o tipă care lucra ca asistentă și pe care n-o cunoșteam, mi-a trimis un e--amil ca să mi-l recomande pe spihologul ei. N-am mai ieșit cu ea a doua oară.
- Munca în scopuri caritabile îi consumă, probabil, tot timpul pentru scris, a spus Gerladine cu în înțelegere. Tocmai a fost o lună întreagă în Africa, să-i cunoască pe toții copiii pentru care donează fonduri. Nu știu cum reușește.
- Și noi ne întrebăm asta, am spus eu, neutru, gândindu-mă la toate fotografiile artistice de la podgoriile pe care reușise, de asemenea, să le viziteze.
- Spune-ne ceva ce nu știm despre Ezra, Evie, m-a rugat Jodi, făcând ochii mari, de parcă Geraldine ne-ar fi agasat pe amândouă, și astfel ea și cu mine am fi devenit tovarășe de conspirație.
- Păi, am zis eu, amețită de atâta băutură ieftină pe stomacul gol. Adevărul e că Ezra...
Am văzut-o pe Jodi ținându-și respirația. Mie mi-a vibrat telefonul. Am făcut o pauză, dându-mi seama ce ușor ar fi fost să le spun; nu trebuia decât să explic de ce prietenii mei de acasă îmi spunea BIA. Ca să stric reputația lui și pe cea a agenției dintr-o lovitură.
Spre mâhnirea celor două, am băgat mâna în geantă și mi-am scos sandviciul ca să ajung la telefon. Am desfăcut pachetul și am luat o mușcătură zdravănă.
Oamenii care cred că dacă ești agent pășești pe o cărare strălucitoare pe care ți-a deschis-o cariera nu m-au văzut pe mine alergând ca să prind ultimul tren spre casă, cu o ditamai franzela în brațe ca să pot mânca pâine prăjită în pat.
Jodi și-a dres glasul, părând stânjenită de gestul meu.
- Și? Haide, Evie, toarnă tot.
- OK, m-am înduplecat eu. Adevărul e că...
Am făcut o pazuă ca să dau gata sandviciul. Ele s-au apropiat, nerăbdătoare, de mine.
- Următorul lui proiect o să vă dea pe toți pe spate.
Șoc și groază. Chipurile li s-au umplut de uimire.
- Am înțeles, a spus Jodi pe un ton categoric, iar de data asta eu am fost cea exclusă în clipa în care ea și Geraldine s-au privit.
Asta e chestia când ești asistentă de 7 ani. Ajungi să te pricepi bine, bine de tot la ce faci.
Poate că Ezra era un BIA, dar nimeni de aici nu avea să afle vreodată de ce.
Am băgat ambalajul gol al sandiviului înapoi în geantă și mi-am scos telefonul.
Aveam câteva apeluri ratate de la Monty. Cunoscându-l, ar fi putut fi orice, de la o criză legată de un client - până la un costum de-al lui care trebuia dus la curățătorie.
De data asta, am fost recunoscătoare că tipul cerea multă atenție.
- Îmi pare tare rău, dar trebuie să fug. Mă cheamă înapoi la birou.
Geraldine a verificat cât era ora pe ceasul Baby-G, rezistent la apă.
- Dar e trecut de 10 seara! a spus, uluită. Și e vineri.
I-am adresat cel mai dule zâmbet.
- Bine ai venit în lumea agenților!
- Cod Roșu. M-au prins la înghesuială, mi-a spus Monty vorbind în șoaptă, încă nu un glas care răsuna ciudat. Le-ai spus tu unde mergeam în seara asta?
- Cui? l-am întrebat eu, în timp ce mă strecuram prin mulțimea de vineri seară de pe Dean Street.
- Lui Sam-și-Max. Sunt aici.
Sam-și-Max erau producătorii noului film al lui Ezra. Făceau totul împreună ca și cum ar fi fost o singură persoană, de parcă ar fi fost un balaur pe care cineva ar fi încercat să-l ucidă, iar el, în consecință, s-ar fi despărțit în două și și-ar fi continuat viața ca de obicei. Nu mai întâlnisem niciodată două persoane mai eztuziast de politicoase precum ăștia doi. Părea puțin probabil să fi venit după Monty fără să fi anunțat cumva.
- Ești la Frasinul?
- Aha! mi-a răspuns el în șoaptă. Deci, le-ai spus că eram aici.
Mi-am înghițit răspunsul.
Monty era mereu la clubul acela privat, mai avea puțin și se muta cu totul acolo. Petrecea mai mult timp la Frasinul decât acasă, și oricine cunoștea fie și cel mai mărunt lucru despre Monty nu l-ar fi căutat la birou.
- Și au apărut amândoi așa, din senin?
- Da, nici măcar n-au sunat mai întâi.
Un zgomot i-a acoperit următoarele cuvinte. Trăsese apa cumva?
- Trebuie să vii încoace. Cod Roșu, Evelyn.
Monty inventase un sistem de coduri pentru situațiile în care el era cu clienții și avea nevoie de ajutorul meu, astfel încât aceștia să nu știa că cerea ajutor.
Ambră însemna „stai pe aproape pentru intervenție”. Verde era pentru urgențe minore. Taxiuri care trebuiau chemate, chestii de genul ăsta. Gravitatea unei situații de Cod Roșu era imprevizibilă.
Ultima presupusese un client care se înecase cu o chifteluță, iar Monty fusese prea beat ca să-și mai aducă aminte că eu plecasem acasă la sfârșit de săptămână și nu puteam face manerva Heimlich dun Sheffield. Clientul, în ciuda acestui incident, supraviețuise.
- Am nevoie de o extracție.
Mai trebuia să nu uit că Monty știa și să exagereze. Noi lucram cu scenariști, nu cu spioni.
- La naiba, s-a oțărât Monty.
Timp de câteva secunde, n-am auzit decât voci de femei pe fundal.
- Monty? E totul în regulă?
- Nu închide, mi-a șoptit el, în timp ce vocile s-au stins. Vino și scoate-mă de aici!
- Sunt pe drum. În ce cameră ești?
Clubul se afla pe Mayfair. Cele 7 etaje ale lui includeau o piscină pe acoperiș și un centru spa.
Monty a bombănit ceva despre valea mieilor.
- Scuze, nu cred că am înțelez ce-ai zis.
- Am spus că SUNT ÎN TOALETA FEMEILOR.
- Păi, ăăă, de ce nu ieși? i-am sugerat.
- Mi-aș dori eu, doar că sunt BLOCAT, Evelyn. M-am blocat, fir-ar să fie de treabă.
Îndreptându-mă către metrou, m-am bucurat tare mult că mâncasem sandviciul acela cu ou. Ceva îmi spunea că trebuia să fiu lucidă pentru ceea ce avea să urmeze.
CAPITOLUL 2
Blocaj
INT: BAR LA ETAJUL 3, FRASINUL, CLUB PRIVAT
Vineri, 16 noiembrie, 11.02 p.m.
Schema cromatică a barului e ironic de vie și de țipătoare. Pe tavan există câteva cutii uriașe de tablă, din care atârnă bobine de peliculă de film. O draperie purpurie cu ciucuri de un verde aprins atârnă între bar și restaurnatul din spate. Lângă draperie stă un chelner blond, îmbrăcat într-o impecabilă uniformă de plasator.
Își dă la o parte din față un diafilm și pare să asculte.
- Vă rog, trebuie să ajung la celălalt capăt al restaurantului fără să fiu văzută.
Chelnerul blond și-a împreunat mâinile, cu un zâmbet binevoitor și exersat, de parcă ar fi fost versat în arta de a face față excentricităților clientelei de la Frasinul.
- Domnișoară Summers, apreciez faptul că sunteți asistenta lui Monty, dar ăsta-i un lucru deosebit de neortodox. N-am vrea să-i deranjăm pe ceilalți clienți.
Monty era unul dintre membrii fondatori ai clubului, de unde și faptul că chelnerul îi spunea pe numele mic. Așa că personalul știa cine sunt, chiar dacă Monty nu voia să plătească încă o taxă de membru. Ca non-membru, drepturile mele aici erau limitate.
Am făcut tot posibilul să arăt ca o persoană care merita să primească ajutor.
Din puntul în care mă aflam îi pueam vedea pe Sam-și-Max stând la o masă și flancând un scaun gol. Scaun pe care presupuneam că șezuse Monty înainte să-i observe pe cei doi intrând, eveniment care-l făcuse să se ascundă în cea mai apropiată toaletă.
Dacă producătorii mă vedeau, ar fi știut sigur că Monty se afla în acea clădire. Trebuia să trec cumva de ei și să-l ajut pe Monty să fugă fără ca ei să bage de seamă.
- Puteți să luați loc la bar cât timp îl așteptați pe Monty.
Am strâns draperia mai tare în jurul meu, încercând disperată, să mă hotărăsc ce să fac. Producătorii puteau fi acolo pentru un singur lucru.
Cu 1 an și jumătate în urmă, Ezra Chester semnase un contract cu întreprinzătoarea companie cinematografică a lui Sam-și-Max, Casa de Producție Intrepid, pentru ca acesta să le scrie scenariul următorului lor film, o comedie romantică. Își doriseră pentru proiectul lor, tânărul talent care era cel mai la modă în momentul acela. Așa că-l aleseseră pe Ezra, cu faima lui de câștigător la Oscar. Faptul că această comedie romantică urma să fie primul scenriu pe care să-l scrie după succesul lui major, supremul film lacrimogen Inimă sângerândă, îl făcea pe Ezra și mai tentant.
Atunci când termenul limită inițial trecuse fără să se fi ivit vreo urmă de scenariu, cei doi fuseseră foarte înțelegători, mai ales după ce Monty le explicase că bunica lui Ezra tocmai murise. Dar pe urmă Ezra ratase și al doilea termen de predare, și pe următorul... iar de atunci încolo și producătorii își regândiseră jocul.
Din acel moment, Sam-și-Max își urmăreau scenariul cu o voioșie vecină cu agresivitatea.
Privindu-i acum, îmbrăcați în costume albastre identice, cu o expresiede îngrijorare pe fețele lor frumoase și prietenoase, mă întrebam de ce doreau atât de tare să se vadă cu Monty încât încălcaseră regula de bază (fără întâlniri-surpriză). Oare pentru că ceea ce Ezra reușise să scrie era, de fapt, groaznic? O părticică infimă din mine spera ca despre asta săf să fie vorba...
Pentru că era ceva ce Sam-și-Max n-aveau de unde să știe despre iubitul lor scenarist. Același „ceva” pe care n-aveam de gând să li-l spun vreodată lui Jodi, lui Geraldine și altora ca ele din lumea noastră.
Adevărul era că Ezra Chester - câștigător al Premiului Oscar, dedicat muncii caritabile și adoratul industriei de gen - era un nenorocit arogant și nesuferit.
Prietenii mei conveniseră să-l poreclească Bărbatul Infantil Absolut (pe scurt BIA) din pricină că plecase valvârtej de la o întâlnire pentru că-i greșisem comanda de cafea, după care refuzase să se mai întoarcă până ce Monty nu-i promisese cocktailuri. Întâlnirea fusese despre activitatea lui caritabilă pentru copiii defavorizați, câțiva dintre ei fiind chiar prezenți în sală la acel moment.
Acum eu trebuia să fiu incredibil de atentă ca să nu-i spun vreodată „BIA” drept în fața aia a lui enervant de frumoasă.
Gândul la el mi-a dat o idee.
- Promit să plec dacă îmi faceți o mică favoare în beneficiul lui Monty, am spus eu, întrucât chelnerul nu l-ar fi putut refuza pe unul dintre membrii fondatori al clubului Frasinul.
A părut ușurat și îngrijorat în același timp.
- Nu pot să fac nimic din ceea ce i-ar deranja pe ceilalți clienți, mi-a răsuns el, precaut.
- Uitați, am murmurat, încercând să-mi ascund disperarea din glas. Adevărul e că dacă o dau în bară acum, șeful meu se va folosi de asta ca să aibă încă un motiv să nu mă promoveze. Vă rog, l-am conjurat, apropiindu-mă de el atât cât îmi permitea draperia. Arăt eu ca o femeie care să aibă și alte variante?
El a clătinat din cap - ce insultă - și eu i-am aruncat ceea ce speram să fie un zâmbet liniștitor, înainte să- explic exact ce trebuia să facă pentru mine.
- Domnul Montgomery e, cumva, aici? Domnul Chester tocmai a sosit și așteaptă în zona VIP de la parter.
Chelnerul discuta cu colegul lui foarte aproape de masa unde se aflau Sam-și-Max.
- Mai repede, mai repede, am gâfât eu.
I-am văzut așezându-se mai drept în scaune, făcând schimb de priviri, ridicându-se și îndreptându-se amândoi odată către locul în care mă ascunsesem. M-am făcut mică în spatele draperiei, cu unul dintre ciucuri gâdilându-mi nasul.
Pașii celor doi s-au auzit îndepărtându-se pe scări în jos. Atunci am numărat până la 10 înainte să ies de acolo și să mă îndrept către ușa de la celălalt capăt al sălii.
Toaleta femeilor era luminată slab, de un sistem care părea creat să-ți inducă sentimentul că pășeai în ceva clandestin. Abia dacă puteam distinge plăcile de faianță roz, mult crom și iște produse care costau probabil mai mult decât salariul meu pe o lună.
O singură cabinăă era ocupată.
- Monty? am strigat, ezitant.
- Evelyn? De ce-a durat atât?
Accentul tăios al lui Monty era vecin cu isteria..
- Poți ieși acum, e liber.
- Chiar, de ce nu mi-a dat prin cap?
A zgâlțâit ușa pe interior.
- Corect - sunt blocat.
Mai întâi am împins și am tras amândoi de ușă, lucru care nu ne-a ajutat decât să stabilim că el avea dreptate.
- Cred că e zăvorul, a spus Monty.
- Trebuie să chem pe cineva.
Monty a scos un sunet gâtuit.
- O să vorbească tot clubul despre mine! Nu poți s-o forțezi un pic...?
A tăcut atunci când s-a deschis ușa de la intrare.
O doamnă mai în vârstă a intrat. Eu i-am zâmbit și mi-a scos telefonul ca să tirmit un mesaj scurt crupului JEMS, în speranța că mai era cineva trează după miezul nopții.
Evie: Știe cineva cum se deblochează o ușă de toaletă?
Jeremy lucra ca avocat și stătea adesea treaz până la ore târzii. Maria era editor la o revistă lunară de gastronomie, o slujbă care necesita rareori să stea trează nopțile, în afară de situațiile în care ar fi lăsat aluat la crescut. Sarah lucra în domeniul resurselor umane și își încheia programul la birou la ora 6.30 p.m. punct, pentru că abilitățle ei de administrare a timpul erau o forță ce nu putea fi trecută cu vederea. Probabil că dormea dusă acum.
Am văzut apărând un răspuns și aproape că am răsuflat ușurată. Până când l-am citit.
Jeremy: Cu cine te-ai blocat în toaletă?
Evie: Lucrezi încă?
Jeremy: Doar pentru clienții mei din oficiu. Un om al străzii arestat pentru că a stat în față la M&S. Ce bine că un polițist sârguincios a împiedicat o asemenea crimă.
Jeremy: Stai puțin, tu chiar ești blocată în toaletă?
Evie: Nu eu, Monty.
Jeremy: ...
Evie: Nu mai râde, te rog. E ceva grav.
Jeremy: Scuze. Dacă Sarah ar fi trează, probabil că ar avea niște soluții enervant de folositoare. Ai încercat să pui săpun pe balamale?
Evie: În momentul ăsta aș încerca orice.
Jeremy: Ai putea încerca să-l lași pe Monty acolo.
- Îmi permiteți?
Am ridicat ochii din telefon și am văzut-o pe doamna în vârstă zâmbindu-mi și arătând înspre lavoarul meu. Acum am recunoscut-o.
Era o Dame* de vreo 70 de ani, una teribil de șic. Gât și umeri drepți și bățoși, păr alb tuns scurt și haine lejere, fluide, cu o eșarfă de mătase atârnând elegant pe unul dintre umeri. Era toată numai grație și ținută.
*titlu de noblețe femnin din Marea Britanie
M-am holbat la ea admirativ, apoi mi-am dat seama că încă aștepta, așa că m-am dat la o parte.
- Scuze, aștept o prietenă.
Sunetul inconfundabil scos de un bărbat care urina a umplut încăperea. Doamna s-a oprit din aplicarea rujului, iar eu mi-am studiat cu mare atenție vârfurile cozii împletite. Sunetul a continuat.
Desigur, Monty era omul care să se blocheze în singurul loc în care, dacă aveai nevoie de o toaletă, nu era nicio problemă s-o găsești și care, totuși, alegea să-și facă nevoile în cel mai nepotivit moment cu putință.
Și își făcea nevoile, nu glumă. Iar și iar. Doamna aceea era, practic, o regină a filmului, iar acum trebuia să asculte cum Monty își golea, plin de elan, vezica urinară. Ce porcărie!
Din cabină se auzeau, răsunând în toată încăperea, până și cei mai mărunți picuri. În cele din urmă, sunetul a încetat.
Doamna a pus la loc capacul rujului, apoi s-a întors să plece, așezându-și poșeta elegant sub un braț.
S-a oprit cu o mână pe clanța ușii. O, Doamne.
- Uneori, a spus doamna, chiar ai nevoie de un urinat sănătos.
Ușa s-a închis în urma ei, iar eu m-am lăsat moale pe lavoar, izbucnind, până la urmă, în râs.
- Nu pricep ce-i atât de amuzant, a spus Monty.
- Scuze, iau imediat niște săpun să pun pe balamale, dar...
- Indiferent de ce-o faci, grăbește-te. Bravo, fetițo!
- Dar săpunul trebuie să fie de cea mai bună...
- Acum, Evelyn.
Am luat de pe raft sticla de săpun lichid, care părea să fi fost un articol foarte scump, și m-am întors la cabină. Am căutat balamalele ușii și m-am hotărât să profit de faptul că aveam, practic, un interlocutor captiv.
- Monty, am spus. De ce nu vrei să te întâlnești cu Sam-și-Max?
Liniște în cabină.
- E din cauza scenariului?
El îmi spusese că BIA făcea progrese. Nu că m-ar fi lăsat să citesc și eu ciorna.
- Da fapt, ar fi mai bine să chemi pe cineva, a declarat Monty.
- Sam-și-Max sunt acolo, dar dacă tu crezi că așa e cel mai bine...
- Nu, nu, a spus el repede.
- De ce vor să vă întâlniți, Monty? l-am întrebat eu cu blândețe, pompând săpun lichid pe balamale.
Pauză lungă.
Am zgâlțâit ușa, bombănind:
- E așa de blocată. Cred că ar trebui să aduc pe cineva...
Din cabină s-a auzit un oftat adânc. Am auzit capacul toaletei scârțâind atunci când Monty s-a așezat pe el.
- Vor ca Ezra să semneze o anexă prin care să se angajeze să predea scenariul complet în 3 luni. Nu vor să accepte predare în etape; am încercat. Au zis că trimit avocații.
Acest ultimatum era o ofertă foarte generoasă, mai ales dacă ne gândeam că fuseseră duși cu vorba timp de aproape 1 an. Monty îi asigurase pe toți că BIA scria, așa că nu înțelegeam unde era problema.
- Ezra se opune?
Între ușă și rama pe care era montat zăvorul exista un spațiu foarte mic, prin care vedeam puțin șurubul. Am pompat și acolo niște săpun.
Altă pauză.
- N-am vrut să risc să-i sufoc creativitatea spunându-i ceva despre noul termen.
Traducere: lui Monty îi fusese frică să-i spună lui BIA că nu mai putea huzuri. Am inspirat adânc.
- El nu știe că în 3 luni trebuie să termine scenariul?
- E mai rău decât atât, Evelyn, a spus Monty, al cărui glas suna iritat acum. Dacă nu predă scenariul, producătorii își vor banii înapoi, pe toți. Dacă se întâmplă așa ceva, am pus-o.
M-am încruntat. Să fie oare atât de nasol?
În ultimii ani, în vreme ce Monty își dedicase din ce în ce mai mult timp menținerii imaginii publice pozitive a lui BIA, eu mă ocupasem de majoritatea negocierilor agenției. Aveam ceva idee despre banii pe care îi făceam, deși Monty păstra numai pentru el mare parte din informațiile financiare ale firmei.
- Eu cred că o ducem bine, am spus, încercând să nu-mi trădez frustrarea.
Dacă m-ar fi făcut agent, aș fi putut ajuta mai mult.
- Chiar ar fi trebuit să știi deja mai mult despre cum merge afacerea, Evelyn.
Mi-am înăbușit indignarea, știind din experiență că n-aș fi câștigat nimic dacă i-aș fi reamintit că-mi ascundea intenționat informațiile.
- Din zi în zi, agențiile mai mari ne înghesuie la colț. Nu mai e loc pentru cei mici. Ezra e singurul nostru as. Fără el, s-a zis cu noi. Rămânem șomeri amândoi dacă el nu face treabă.
- Rămânem ce?
Am strâns recipientul de săpun prea tare și am rămas cu capacul cu pompă în mână. Am scăpat totul din mâna alunecoasă și sticla a sărit pe dalele negre de ardezie, împroșcând totul în jur.
- N-avem scenariu, n-avem slujbe, a rostit Monty sentința.
Am rămas o clipă nemișcată, încercând să prelucrez cuvintele, cu săpunul picurându-mi de pe degete.
După atâta timp, agenția îmi era ca și propria-mi casă. Nu știam ce m-aș fi făcut fără munca munca. Nu știam cine aș fi fost fără ea. Ei bine, simpla idee de a renunța la toate astea era ca un duș rece.
- Ezra trebuie să semneze anexa, am spus eu fără să mă gândesc de două ori.
- Nu mai spune? m-a întrebat Monty cu un glas plin de sarcasm. Ce m-aș face eu fără înțeleapta mea asis...
S-a oprit brusc.
- Știi ce, a întors-o el pe un ton brusc nonșalant, e mare păcat. Înainte de toată nenorocirea asta, aveam de gând să vorbesc cu tine despre promovare.
Ce spunea omul ăla acolo? Că se gândise să mă facă agent?
Cioc, cioc, cioc.
Am tresărit.
- Alo? Domnișoară Summers? Mai sunteți aici?
Am recunoscut vocea chelnerului cu care vorbisem mai devreme. Era afară.
- Sunt aici doi domni care vor să stea de vorbă cu Monty.
A tușit.
- Nu știu de ce, dar au avut impresia că l-ar fi putut găsi în zona noastră VIP, iar șeful de sală nu e prea încântat de oaspeții neinvitați.
Am tresărit, simțindu-mă cu musca pe căciulă.
- Îmi pare teribil de rău, dar domnii insistă să ne ajutați să rezolvăm această... neînțelegere, ca să poată pleca și dumnealor.
- Nu mă pot vedea blocat aici. Scoate-mă, scoate-mă! a sâsâit Monty.
- O clipă! am strigat la chelner. Monty, am șoptit, apoi. Tu va trebui să împingi de partea ta atunci când îți spun eu, bine? Ai încredere în mine.
M-am înfipt bine pe picioare.
Cioc, cioc, cioc.
- Grăbește-te odată!
- OK, i-am spus eu. La trei. Unu. Doi...
- Doamnă! Insist să ieșiți acum, altfel va trebui să intru eu.
Câteva lucruri s-au întâmplat într-o succesiune rapidă.
Primul: Monty a intrat în panică. În loc să aștepte să spun eu „trei”, el s-a izbit cu forță de partea lui de ușă. Complet nepregătită, mie mi-au alunecat mâinile de pe clanță și a trebuit să mă agăț de următoarea cabină. Ca la un semn, chelnerul blond a dat năvală în toaletă, flancat de Sam-și-Max. Desigur, exact în momentul în din cabină, zburând și apoi alunecând pe podeaua umedă de parcă ar fi țâșnit din tun.
S-a împiedicat și s-a întins lat pe podea, aterizând la picioarele chelnerului.
Trebuie spus că Monty a sărit în picioare incredibil de rapid. Era murdar tot, dar și-a netezit sacoul, și-a aranjat părul negru și a încercat din răsputeri să nu pară că tocmai ieșise din cabina unei toalete pentru femei, cu 20 de kilometri la oră. Aproape că i-a reușit.
- Sam, Max, ce surpriză! Tocmai îmi ajutam asistenta. Probleme în toaletă, a spus el cu voce scăzută, arătând spre locul în care mă aflam eu.
Eu m-am făcut atât de roz încât m-am confundat cu pereții.
- Ce bine că te-am prins, a spus Sam, șocul spulberându-se în momentul în care pozitivismul lui înnăscut i-a luat locul. Aproape literalmente, nu? Ha, ha. Noi voiam doar să discutăm despre anexă, pentru că ne-ai promis că o s-o ai semnată azi.
Azi? De când știa Monty de asta?
Monty a fluturat o mână ca și cum e or pă de asta. Are o întâlnire cu Ezra luni la primă oră. Abia așteaptă să ne dea czra luni la primă oră. Abia așteaptă să ne dea ce a mai lucrat.
M-am holbat la el. Întâlnire? Trebuia să fie o greșeală. BIA nu m-ar fi ascultat pe mine. Pentru el, aveam doar două funcții: 1) să organizez întâlniri, 2) să-l forțez să meargă la ele.
Zâmbetul lui Monty era plin de încurajare. Adresat producătorilor, nu mie.
- L-am convins deja să semneze, așa că nu-ți face griji, mai sunt doar formalitățile, mi-a spus el, ca o întruchipare pură a agentului înțelept, binevoitor, care împăca un subaltern neliniștit.
Una dintre îndatoririle de serviciu era să nu reacționez atunci când șeful rostea o minciună sfruntată.
- Tu nu mai trebuie decât să-i pui un stilou în mână, m-a asigurat, cu o scânteie străbătându-i ochii albaștri-străvezii. E un antrenament bun pentru următorul tău pas în carieră.
- Următorul pas? am repetat eu, iar Monty a încuviințat din cap aproape imperceptibil.
- Desigur, am spus încet, în timp ce inima îmi bătea ca nebuna.
Vorbise serios mai devreme. Poate că chiar avea de gând să mă promoveze. Dacă agenția supraviețuia.
- Deci, mai era ceva? a spus Monty, trăgându-și manșetele cămășii și zâmbindu-le lui Sam-și-Max în stilul lui caracteristic, de parcă totul s-ar fi rezolvat.
- Ar mai fi un lucru, au spus Sam-și-Max, privindu-l pe Monty din cap până-n picioare. Ce-i asta de pe hainele tale?
Zâmbetul lui Monty a pălit atunci când s-a uitat la hainele lui ude leoarcă.
Chelnerul a luat recipientul gol de pe jos. Monty călcase pe el și îl strivise.
- E ulei, domnule.
S-a lăsat tăcerea după răspunsul lui.
În lumina ce răzbea din restaurant, am putut vedea dâra lucioasă, ca de melc, dintre ușa toaletei și locul în care stătea Monty plin de ulei.
O, nu. Luasem recipientul greșit. De ce avea un club privat ulei în toaletă? M-am cutremurat.
Judecând după expresia de adâncă tulburare de pe chipurile lui Sam-și-Max, era clar că întrebarea le trecuse prin minte cu mult înainte să-mi treacă mie.
- Știți ce? a spus unul dintre producători. Se pare că nu e momentul potrivit.
Atunci Monty și-a revenit.
- Ei bine, poate că data viitoare veți suna mai întâi, a spus el cu toată demnitatea de care a reușit să fie capabil.
CAPITOLUL 3
BIA
EXT: O FRUMOASĂ STRADĂ MĂRGINITĂ DE COPACI, DIN SOUTH KENSINGTON
Luni, 19 noiembrie, 8.55 a.m.
Evie duce două cafele la pachet într-un carton, strecurându-se pe lângă o mașină sport de un roșu strălucitor, parcată de-a curmezișul trotuarului. Urcă niște scări de piatră până la o ușă mare, verde, și se uită înapoi la mașină, dând ochii peste cap. Are obrajii roșii, își îndreaptă umerii, își ia o expresie hotărâtă și se pregătește să ciocănească.
Mâna mi-a rămas în aer pe când ușa s-a deschis brusc, iar cafelele s-au clătinat din pricina mișcării neașteptate.
Am reușit să nu le scap, așteptându-mă să-l văd pe BIA, doar pentru ca o femeie înaltă, cu păr blond-roșcat, să iasă glonț din casă și să reușească la mustață să nu mă dărâme. Am avut un ciudat sentiment că o mai văzusem undeva, deși n-o cunoșteam, înainte ca ochii să mi se sincronizeze cu creierul. Era Monica Reed, adorata Hollywoodului, născută în Torkshire. Mi s-a oprit răsuflarea în gât.
Ea fusese, cu intermintențe, iubita lui BIA în ultimii ani - deși Dumnezeu știe de ce se plăceau. El era un bărbat imatur, iar ea era femeia care cucerise Hollywoodul cerând egalitate de onorarii și diverse roluri pentru femei trecute de 35 de ani.
Le văzusem pe diversele partenere ale lui BIA venind și plecând de-a lungul anilor. Genul lui erau femeile blonde, sub 25 de ani. Monica era altfel. Regală, sculpturală... și mult mai în vârstă decât el. Echipamentul de yoga îi scotea în evidență trupul incredibil, iar părul ei ondulat până la umeri avea irizații roz-aurii în lumina rece a dimineții.
M-a surprins holbându-mă și am roșit.
Sfârșitul unor scuze cu intonație de L.A. s-a auzit din hol.
Era genul de voce care suna umblată prin lume, vocea cuiva care trăise mai multe într-o viață decât majoritatea oamenilor și care se fotografiase alături de tigri desați ca s-o dovedească. Echivalentul vocal al unui profil pentru Tinder, cea mai populară aplicație din lume care te ajuta să cunoști oameni noi.
- Haide, iubire, nu te trimit din nou la plimbare, serios. Am o întâlnire pe care n-o pot anula. Crede-mă, am încercat.
Bineînțeles că BIA îi spune Monicăi Reed iubire. Actrița candidată la al doilea Oscar pentru viitorul ei film, Pungășia, un film a cărui acțiune se petrecea într-o mănăstire în care măicuțele aveau o distilerie ilegală de gin. Auzisem că învățase să vorbească italienește fluent doar pentru acest rol.
I-am zâmbit, sfioasă.
Ea a privit pe lângă mine.
- E OK, Ez, te cred. E clar o chestie profesională, i-a strigat ea.
Auleu. La urma urmei, poate că se potriveau mai mult decât îmi închipuiam eu.
- Crede-mă când îți spun că asistenta agentului meu e o mare pacoste, a spus BIIA, din hol.
Se auzea scotocind după ceva.
- Mi-a trimis un e-mail despre întâlnirea asta de vineri, pe când noi doi eram la club. Dacă ar avea și ea viață personală, aș putea și eu să-mi văd de a mea.
Părul blond, ciufulit, al lui BIA a apărut în ușă în timp ce posesorul lui îi întindea Monicăi niște chei.
- O, salut, Stevie.
Nu se putea să pară mai puțin preocupat că-l auzisem, probabil pentru că asta fusese replica pe care intenționase să mi-o trântească oricum în momentul acela.
Pentru întâlnirea noastră, alesese să fie îmbrăcat în pantaloni de pijama și atâta tot.
Dacă mi-a stat inima atunci când i-am văzut pieptul musculos, V-ul inghinal clar conturat și înfățișarea ridicol de mișto, atunci am decis să mi-o iert. O fi fost el un mare ticălos, dar era cu certitudine unul care arăta bine de tot.
- Evie, l-am corectat eu câteva secunde prea târziu, apoi i-am spus, doar că să fiu absolut sigură că nu-mi mai rămânea nici pic de demnitate: Și am fost și eu în oraș vineri.
Brațul lui BIA a cuprins-o pe Monica de după umeri. Două ființe ridicol de frumoase, multiplicând cu generozitate cantitatea de frumusețe din lume prin simpla lor existență în ea.
Eu stăteam acolo îmbrăcată în rochia mea din anii `50 frumos lucrată de mâinile mamei mele, simțind că veneam dintr-o cu totul și cu totul altă lume.
- Vezi că faci mizerie, apropo, a spus Monica, aranjându-și geanta Birkin mai sus pe umăr.
Eu m-am uitat în jos. Cafeaua cursese în suportul de carton și picura acum pe bocancii mei militărești.
- La naiba, am spus. Scuze, am adăugat.
BIA părea amuzat.
- Măcar sunt curați lună, a spus Monica.
Apoi, întorcându-mi spatele, l-a tras pe BIA și l-a sărutat într-un fel care ar fi scandalizat-o total pe măicuța pe care o juca în film. Și-a tamponat buzele, apoi și-a pus la ochi o pereche de ochelari mari de soare și a coborât treptele.
- Îți scriu, a strigat BIA în urma ei.
Ea a ridicat mâna în semn că înțelesese.
El s-a uitat din nou la mine, iritat.
- Ce vrei?
Am continuat să zâmbesc.
- Sunt aici pentru întâlnirea noastră.
- Unde-i Monty?
Îi spusesem lui BIA foarte clar că de data asta avea să se întâlnească doar cu mine.
- Sunt doar eu. Și am adus cafea. Pot să intru? l-am întrebat, ridicând suportul cu cafele. S-a înmuiat fundul tăviței de carton.
El a lăsat vorbele mele să plutească o clipă în aer înainte să ridice din sprâncene.
- Păi, nimănui nu-i place un fund moale.
Eu am continuat să zâmbesc în timp ce am simțit cum mi se strângea inima.
BIA a arătat din cap către cafele.
- E cafea din aia cu lapte și fără cofeină, cu 3 porții de espresso și lapte de soia?
- Desigur.
- Atunci, intră.
El a intrat primul și eu l-am urmat.
Haide, Evie. Adună-te. Poți s-o faci.
Slujba mea depindea de asta. Și, poate, promovarea mea.
Dacă îl făceam pe BIA să semneze și să fie de acord să termine scenariul la timp, atunci apoate că aș fi fost numită, în sfârșit, agent. Aș fi putut extinde aia de activitate a agenției de la scenariști albi de sex masculin, aducând, ei bine, de fapt pe oricine altcineva, dar îmi doream foarte mult să lucrez cu incredibile femei-scenarist. Gata cu toate ouăle într-un singur coș numit BIA. Ca să zic așa.
În bucătăria strălucitor de neagră, încercând să evit reflectarea multiplă a chipului meu în faianța lucioasă precum oglinda, i-am dat lui BIA cafeaua lui și am aruncat suportul de carton în containerul de resturi reciclabile.
BIA a luat o înghițitură și s-a cutremurat.
- E oribilă.
- Ți-am luat fără cofeină.
Am scos punguța cu brioșe lipicioase din rucsac și m-am dus să-i ofer și lui una. El a prins-o înainte să apuc e s-o pun pe suprafața lucioasă, de marmură neagră, a barului pentru mic dejun.
- Hei!
BIA a îndepărtat brioșa de pieptul lui sculptural ca și cum caloriile l-ar fi putut contamina. A deschis capacul gunoiului și a aruncat-o.
- În casa mea nu se consumă gluten.
Eu am înghițit mușcătura considerabilă pe care tocmai o luasem, iar el m-a urmărit cu o privire dezgustată care, am presupus eu, masca faptul că tânjea după niște carbohidrați.
- Noua ta casă e superbă, i-am spus ca să umplu tăcerea.
BIA a ridicat din umeri, privind în altă parte.
- A fost refăcută de același designer pe care îl are și Tom.
Eu am păstrat o expresie neutră. Dacă BIA ar fi fost altcineva, l-aș fi întrebat cine era Tom. Dar el era BIA, așa că se referea la Tom Cruise. S-a uitat peste umărul meu stâng și mi-a spus, distant:
- E o femeie foarte intuitivă.
I-am urmărit privirea și mi-am dat seama că-și privea reflexia într-una din plăcite de faianță.
- Se vede.
BIA își împărțise timpul între L.A. și Londra de când câștigase Oscarul pentru primul - și singurul - film în urmă cu câțiva ani. Eu mă întrebam dacă această nouă casă însemna că revenise la Londra permanent. Cutiile de împachetat sugerau că așa stăteau lucrurile.
Cu o grimasă și-a turnat cafeaua în chiuvet.
- Deci, de ce te-a trimis Monty pe tine? m-a întrebat, amintindu-mi imediat de părerea proastă pe care o avea despre mine.
- Am venit să discutăm scenariul tău pentru Intrepid, am spus eu, simțindu-mă puțin îngrozitor pentru vestea pe care mă pregăteam să i-o dau.
BIA s-a întors cu spatele la mine și a pornit spre espressor care arăta de parcă ar fi fost modelat după mașina sport ridicolă pe care o parcase de-a curmezișul trotuarului.
- Producătorii, am spus ridicând vocea ca să acopr zgomotul espressorului, abia așteaptă să vadă scenariul. Și recunosc că ai muncit...
- Ce?
- Ai muncit...
- Nu te aud.
- AI MUNCIT DIN GREU LA EL.
Espressorul s-a oprit exact atunci când urletul meu a răsunat în toată bucătăria. BIA era tot cu spatele la mine, însă umerii îi săltau de parcă ar fi râs. Și-a întors ușor capul.
- Ai spus ceva?
A așteptat să deschid gura și a apăsat din nou butonului aparatului. Aburul a început să umple cu zgomot bucătăria, până când aerul a devenit pâlcos și umed. Am simțit că mă mânca scalpul. Părul meu nu arăta niciodată bine dacă era umezeală. Se întindea ca o bezea în ciocolată fierbinte.
Fără să mă descurajez, am ridicat din nou vocea:
- Ne-au acordat o amânare a ultimului termen de predare. Pe care tu l-ai ratat acum 6 luni. Este foarte GENEROS din partea lor.
Espressorul s-a oprit.
- Ai 3...
Apoi mașina a început să facă din nou zgomot, în timp ce BIA și-a preparat un singur espresso folosind toți cei 850 de cai putere ai aparatului.
Dar în loc să-l bea, l-a lăsat deoparte. Eu l-am privit, enervată.
A luat un pahar dintr-un dulap. Mi-am scuturat firmiturile de pe degete, am scos documentele din geanta de umăr și m-am apropiat de el.
- Tu nu trebuie decât să semnezi asta. E pur și simplu o ane...
Crrrc!
Acum BIA își umplea paharul din mașina de făcut gheață a frigiderului.
- E o anexă în care se menționează că ești de acord să PREDAI SCENARIUL COMPLET ÎN 3 LUNI.
Cred că de data asta BIA m-a auzit. S-a oprit, foarte scurt, înainte să răstoarne gheața într-un blender de smoothie. S-a întors la frigider, a deschis ușa, și după ce a scotocit puțin prin el, mi-a aruncat ceva.
- Prinde.
M-am trezit încâlcită într-o plasă de avocado, fapt care era cu putință să fie cea mai mare provocare profesională din cariera mea de până atunci.
BIA a împins ușa frigiderului cu fundul lui modelat la sală, având brațele pline de diverse fructe și legume pe care le-a adăugat rapid în blender.
- Dacă ai putea să te uiți puțin pe anexă...
A întins mâna. Am răsuflat ușurată pe când îi întindeam dosarul, dar el a clătinat din cap.
- Avocado, mi-a spus, de parcă aș fi fost o idioată.
Eu i-am trânit plasa de avocado în brațe, poate un pic mai tare decât ar fi fost nevoie.
A început să curețe și să felieze avocado cu îndemânare, scoțând sâmburii cu un cuțit dintr-o răsucire a încheieturii mâinii.
- Dacă ai putea... i-am spus, în timp ce el a început toace de parcă tocătorul l-ar fi supărat cu ceva... să fii de acord cu formularea.
I-am împins dosarul sub nas și i l-am deschis ca să vadă... nimic. El și-a ridicat sprâncenele blonde, perfecte, și m-a privit.
Cuprinsă de panică, m-am uitat împrejur și am văzut exemplarele anexei pe jos, sub piciorul lui BIA. M-am aplecat să scot paginile de acolo și aproape că s-au rupt în două când au ieșit. M-am ridicat prea repede și m-am trezit nas în nas cu BIA. Atât de aproape de el, încât am vzut că albastrul acela amețitor din ochiul lui stând era punctat de stropi maronii.
BIA a râniit. Apoi, așteptând momentul în care urma să încerc să vorbesc din nou, a apăsat butonul blenderului.
- Te rog, ai putea să...
Vrrr!
- Trebuie să semnezi...
Vrrr!
Am întins mâna și am acoperit cu ea butonul, respirând greu. Degetele lui le-au atins pe ale mele, în încercarea de a apăsa din nou butonul, dar eu nu mi-am luat mâna de acolo.
- Ai 3 luni la dispoziție, i-am spus eu cu fermitate, întinzându-i hârtiile rupte ale anexei. E o ofertă generoasă, ținând cont de faptul că noi am întârziat atât de mult.
Pluralul majestății: limbaj de agenție pentru „e, categoric, doar vina ta, dar nu vrem să pară că spunem că e numai vina ta”. Fiind, de fapt, numai vina lui. Cu toată această revărsare de politețe, se părea că răzgâiala lui Monty nu prea ajutase nici ea.
- Tu nu trebuie decât să semnezi, apoi te las cu sucurile tale.
- Înțeleg.
BIA a dus, în sfârșit, ceașca de espresso la gură și a luat o înghițitură. Avea încă eticheta pe fund. Ca toate celelalte de acolo, era nouă.
M-am întrebat de ce se mutase BIA înapoi la Londa. Oare lucrurile nu mersesră în L.A. așa cum sperase?
M-am întrebat de ce se mutase BIA înapoi la Londa. Oare lucrurile nu mersesră în L.A. așa cum sperase?
Un timp, BIA fusese scenaristul la care apelaseră toți regizorii de film care voiau să-și facă un nume. Cu toate astea, el nu realizase o urmare a filmului Inimă sângerândă. Era o branșă mică. Pe umerii lui apăsa povara așteptărilor. După un succes atât de extraordinar, simțea, probabil, că avea multe de demonstrat.
Poate că toată acea atitudine era o reacție la stres.
- Trebuie să fie greu...
- Ideea, Stevie...
De data asta, mi-am mușcat limba.
- ...e că n-am să semnez.
Sau că aveam să las ca pieptul lui dezgolit să mi se suie la cap.
Mi-am păstrat totuși calmul.
- Din păcate, trebuie. Dacă nu semnezi - am aruncat bomba pe care o aștepta, probabil, și el - vor anula contractul pe loc. Tu vei fi obligat să le înapoiezi banii. Anexa asta măcar ne mai dă niște timp. Și șansa de a termina scenariul.
- N-am nevoie de timp, mi-a spus bosumflat. Nu semnez chestia asta.
Am inspirat de câteva ori adânc, ca să mă calmez. În toți anii de comenzi pretențioase de cafea, rezervări la restaurante elitiste, organizare de zboruri de genul „eu nu călătoresc decât la clasa de lux” și nici măcar o dată în care să-mi fi nimerit numele. BIA nu reușise niciodată să mă facă să clachez.
N-avea să reușească nici acum. Mi-am menținut neclintită masca profesională și mi-am amintit că el habar n-avea că era în joc soarta întregii agenții.
Am încercat o altă tactică.
- Gândește-te la tot timpul investit până acum. Ce mai contează încă 3 luni?
Auzisem toate scuzele din lume pentru că nu scria. Uneori trebuia ca oamenii ăștia să știe, pur și simplu, că erai de partea lor.
- Eu sunt aici ca să te ajut cu tot ce pot ca să termini.
BIA a rânjit și a deschis gura.
- Am auzit, m-am răstit eu înainte ca el să poată spune acel lucru pe care până nu demult, trebuia ca asistenții să-l suporte ani întregi.
El a ridicat din umeri.
- Din fericire, n-am nevoie de ajutorul tău.
- Și de ce, mă rog?
- Păi, chestia este, Stevie, a spus BIA dând pe gât smoothie-ul, că eu nici nu m-am apucat încă de scris.
CAPITOLUL 4
Provocarea
INT: O BUCĂTĂRIE PLINĂ DE SUPRAFEȚE LUCIOASE
Luni, 19 noiembrie, la 1 minut după căderea bombei
Evie stă în fața lui BIA, cu o mână pe blatul de bucătărie, ca să nu cadă, în timp ce două expresii se luptă pentru supremație pe chipul ei: profesionalismul amabil și revolta extremă. BIA își toarnă altă porție de smoothie, ignorând mimica grotească a lui Evie.
M-am străduit să rămân calmă, însă atunci când am început să vorbesc mi-a dispărut din voce orice urmă de înțelegere.
- Ce?
Soarta întregii agenții atârna de un fir de păr, iar el nu scrisese nici măcar un cuvânt?
- Monty a spus...
El a râs, golindu-și paharul de suc.
- Bătrânul Monts ți-a spus că scriam?
Acum știam de ce Monty se codise atâta să arate cuiva paginile alea.
- Dar... tu ai știut exact pentru ce ai semnat.
Simțteam cum mă luau căldurile.
- M-am, răzgândit.
El s-a șters pe mâini, apoi s-a aplecat către mine și mi-a spus:
- Cei premiați la Oscar nu scriu comedii romantice.
Mi s-a uscat gura. Urma să-mi pierd slujba pentru că un bărbat care nici măcar nu se sinchisise să se îmbrace pentru o întâlnire decisese că era prea bun ca să scrie o comedie romantică?
- Cei premiați cu Oscar, i-am spus eu printre dinți, poartă haine la întâlniri. Cei premiați cu Oscar se uită la persoana care vorbește cu ei. Cei premiați cu Oscar scriu nenorocitul de scenariul pentru care au fost plătiți.
A urmat un moment de liniște deplină, timp în care BIA a părut să se recalibreze mental. M-a sfredelit cu privirea și, probabil pentru prima oară de când ne cunoșteam, m-a privit cu adevărat.
O, nu. O, nu! Ce făcusem? Adio promovare!
BIA mi-a zâmbit, arătându-și dinții perfecți și albi.
- Măi, măi, măi, Evie Summers. Iată-te.
Am clipit. Dintre toate răspunsurile la care m-aș fi așteptat...
- Eu... Ce?
BIA și-a încrucișat brațele pe piept, mișcarea accentuându-i mușchii atent cizelați.
- De 5 ani de când te știu...
- Șapte.
O, Doamne, Evie, nu mai vorbi!
O tresărire a frunții lui.
- În toți anii de când te știu, asta e prima oară când am văzut-o pe adevărata Evie.
Atunci când s-a uitat la mine am avut o vagă idee despre ce ar fi putut să simtă cineva dacă ar fi avut parte de atenția unei persoane ca BIA.
Bărbatul ăsta arăta absurd de bine, deși nu i-aș fi mărturisit-o niciodată. Piele aurie, ochi azurii precum cerul, niște pomeți de invidiat, o linie a maxilarului de o formă și fermitate cum aveau numai vedele de cinema...
Ce păcat că toată frumusețea aceea era irosită pe un dobitoc!
- De fapt, am spus eu pe un ton ferm, adevărata Evie este mult mai politicoasă.
BIA a tras unul dintre taburetele de la barul pentru micul dejun și mi-a făcut semn spre el. Pentru o cliă am vrut să refuz, dar îmi tremurau genunchii prea tare, așa că m-am prăbușit fără pic de grație pe pielea neagră.
- Mi-ar plăcea mult să mai aud ceva despre toți premianți ăia cu Oscar pe care-i cunoști atât de bine, mi-a spus el, rămas în picioare. Dar mai înainte haide să ne lămurim. Eu nu scriu o comedie romantică. Nu e stilul meu.
Atâta vreme cât ne lămuream...
- De ce nu?
BIA mi-a zâmbit sarcastic.
- Eu scriu despre viața reală, nu despre fantezii. Comediile romantice sunt doar niște păcăleli fără sens pentru oameni prea proști ca să-și dea seama că li se vâră pe gât numai și numai minciuni despre dragoste.
M-a privit cu un aer preocupat și mi-a spus:
- Părul tău e foarte înfoiat.
Mi-am atins părul. Buclele mi se desfăcuseră de la călura și aburii expresorului. N-aveam ce să fac, așa că am ridicat din umeri, dându-mi seama că BIA se folosise de o tactică de distragere a atenției.
- Comediile romantice la dau oamenilor speranță atunci când au mai mare nevoie de ea.
Mi-am adus atunci aminte de toate momentele în care, post-Despărțire, mă uitasem înfuriată la Mesaj pentru tine ca să pot azvârli cu lucruri în fața lui Tom Hanks.
- Filmele astea au suflet și sens. Și ajută oamenii.
- Vorbești ca și cum ai crede că sunt realiste.
- Chiar așa cred că sunt, să știi.
Sau așa credeam cândva. Nu că el ar trebui să știe asta.
Adoram ca Ricky să-mi spună că felul în care ne cunoscuserăm noi fusese o meet-cute. Nu destin, dar ceva asemănător. Ieșisem pe o alee, în timpul unei întâlniri deosebit de enervante cu asistenții, având nevoie de aer, și am dat nas în nas cu un tip care făcea același lucru, ieșind dintr-un bar de peste drum. Dacă oricare dintre noi ar fi ieșit cu câteva minute mai devreme, nu ne-am fi întâlnit niciodată, nici unul dintre noi n-ar fi știut vreodată că celălalt fusese, pentru un scurt interval de timp, la doar câțiva metri distanță.
Am expirat lent. Durerea despărțirii se mai atenuase în ultimele 12 luni, dar încă reușea să mă ia prin surprindere din când în când.
BIA a pufnit, în mod clar interpretându-mi greșit expresia ca fiind a unei capricioase prea emotive.
- Drăguț, a spus el. Eu nu fac lucruri drăguțe, iar scribii ăia de producător asta vor, nimic atlceva. Eu scriu filme despre acel gen de dragoste pe care oamenii îl recunosc. Obsesivă, neajutorată, toxică, dragoste reală, nu una presărată cu întâlniri amuzante.
Film. Un Film. Singular. Dar acum nu era momentul să-i reamintesc că el doar atât făcuse.
- Inimă sângerândă e frumos, dar nu e singurul fel de poveste de dragoste care există, am insistat eu, conștientă de seriozitatea exagerată a afirmației mele.
- Mi-ai văzut filmul, a spus el, sprijinindu-se de bar. Și ți-a plăcut?
Filmul se termina cu cele două personaje care rămâneau împreună, incapabile să admită că relația lor se destrămase și nu mai putea fi refăcută. Mă făcuse să suspin atât de tare încât fusesem nevoită să mă uit la un maraton Disney doar ca să am sentimentul că mai exista speranță pe lumea asta.
- Bineînțeles. Dar oamenii au nevoie de Vrei să te însori cu mine? la fel de mult cum au nevoie de Inimă sângerândă. O întâlnire amuzantă, neprevăzută ne arată că e posibil să apară un moment unic care să schimbe totul în bine.
BIA a clătinat din cap.
- Te rog. Nimeni n-a întâlnit vreodată pe cineva ca în filme. Coincidențele. Clișeele. În viața reală, dacă cineva și-ar vărsa din greșeală băutura pe tine te-ai enerva la culme, poate chiar l-ai da în judecată dacă băutura e fierbinte. Nu te-ai îndrăgosti. Dragostea adevărată nu poate fi nefirească.
- Spune-le asta ălora de pe Tinder, am spus eu fără vlagă.
M-am minunat, nu pentru prima oară, de ironia faptului că mai mulți bărbați îl numeau pe BIA noua Nora Ephron, autoarea atâtor comedii romantice.
BIA a împins paginile mototolite ale anexei înapoi către mine.
- Spune-le producătorilor că nu semnez. Prefer să înapoiez banii și să-mi stric reputația decât să fac mizeria asta.
BIA mi-a întors spatele și și-a mai turnat un pahar de smoothie.
- Antrenorul meu motivațional o să apară la ora 10. Știi să ieși și singură.
Și uite-așa am fost expediată.
Am cules hârtiile, știind că n-aveam de ales decât să-l anunț pe Monty că nu reușisem nici măcar să obțin cele 3 luni.
- I-am spus lui Monty din prima zi că nu voiam să fac asta, mi-a spus BIA în timp ce eu ieșeam. N-ar trebui să fie surprins.
- Atunci de ce ai acceptat să scrii de la bun început? am izbucnit, întorcându-mă.
Cuvintele mi-au ieșit înainte să le pot opri, și mi-am dat seama că nici nu-mi păsa. Dacă agenția tot se ducea de râpă, ce mai aveam de pierdut?
BIA m-a ignorat, lăsându-mă să stau acolo, din ce în ce mai furioasă. Egoul lui stupid ne adusese în toată situația asta, căci fusese de acord să scrie ceva ce, de fapt, nu putea...
Ia stai așa. Asta era? Oare să fi avut, până la urmă, marele și puternicul BIA blocajul scriitorului?
Era logic, și încă ce logic. Dacă intenționase totuși să scrie comedia romantică... dar nu putea?
BIA fusese ridicat în slăvi ca unul dintre cele mai extraordinare noi talente ale Hollywoodului, și totuși în cei 3 ani de când câștigase acel Oscar nu-i mai dăduse spre vânzare lui Monty nici măcar un singur scenariu. Monty îl scuza, spunând că un talent extraordinar precum cel al lui BIA nu putea fi grăbit. Dar pe urmă apăruseră Sam-și-Max, oferindu-i următorul lor proiect.
Dacă BIA semnase ca să-i arate Hollywoodului că încă era stăpân pe situație... după care constatase că să scrii o comedie romantică nu era chiar atât de uțor pe cât își imaginase el?
Asta ar fi însemnat că genul nu era adevărata problemă, ci că era numai scuza lui BIA. Trebuia doar să găsesc o cale ca să-l fac să scrie.
Puteam începe prin a-l convinge să admită că se înșelase în privința comediilor romantice. Având în vedere că el disprețuia întâlnirile neprevăzute de genul meet-cute, tot ce trebuia să fac era să-i arăt că era posibil să cunoști pe cineva exact ca în filmul Când Harry a cunoscut-o pe Sally...
Cât de greu putea fi?
- Știu cum poți scrie această comedie romantică.
BIA a privit împrejur, surprins.
- O, tot aici ești? m-a întrebat.
- Ascultă puțin. În 3 luni poți avea un scenariu terminat, exact așa cum ai fost de acord inițial. Și păstrezi banii. Sam-și-Max o să-ți ridice osanale la Hollywood. Toată lumea va fi fericită.
BIA a dat ochii peste cap.
- Sau, i-am spus, țintind direct punctul lui vulnerabil, anulăm contractul și dăm o declarație de presă înainte de sfârșitul săptămânii.
- Declarație de presă?
- Ca s-o luăm înaintea oricărui anunț de la Intrepid, am continuar, degajat. Producătorii o să vrea să facă public faptul că sunt în căutarea unui nou scenarist și că Ezra Chester a renunțat la proiect.
BIA urma să fie nu doar scenaris Urma să fie bărbatul care nu putea scrie o comedie romantică. bărbatul care nu putea scrie o comedie romantică.
Timp de câteva secunde BIA n-a spus nimic, privind în gol. Apoi atenția i s-a îndreptat din nou către mine.
Eu mi-am ținut respirația.
- Știu că voi regreta ccea ce urmează să spun, mi-a zis el.
Inima mea a început să tresalte de bucurie.
- Dar sunt numai urechi.
- Dacă dovedesc că e posibil ca oamenii să se întâlnească exact așa cum se întâmplă în comediile romantice, poți semna anexa și scrie scenariul, știind cu certitudine că genul e unul realist și complet potrivit unui scenarist ca tine.
El a mijit ochii.
- Și, mai exact, cum ai să faci asta?
Am pășit cu precauție înspre celălalt capăt al bucătăriei, unde se afla el, de parcă ar fi fost vorba de un animal sălbatic și nu de un scenarist ce refuză să recunoască faptul că avea blocajul scriitorului.
- Producătorii vor un nou gen de meet-cute, am spus eu lent, cumpănindu-mi bine vorbele. Am să-ți aduc exemple din viața reală, exemple de cupluri care s-au întâlnit exact ca într-un film.
Eram sigură că puteam găsi astel de povești. Când erai o persoană singură, descopereai pe internet o mulțime.
- Cupluri care îți vor arăta că ești...
Arogant. Ignorant din proprie voință. Un cretin. Unul care trece prostește cu vederea genul ăsta.
BIA era deosebit de neimpresionat.
- Oricine poate căuta pe Google, Roșcovano.
Porecla m-a necăjit, dar o idee începea să mi se contureze în minte. O idee ridicolă, de-a dreptul idioată.
Pentru că el avea dreptate: ceea ce ofeream eu nu era suficient. Nu era vorba doar să-l fac să semneze anexa ca să mai amâne inevitabila umilire cu încă 3 luni. Trebuia să-l fac să scrie. Pentru asta, avea nevoie de inspirație. De multă inspirație.
- Atunci o fac eu, i-am spus.
El a clipit.
- Ce anume, mai exact?
- Am să fiu dovada vie. Semnează acea anexă și am să cunosc eu pe cineva exact ca în comediile romantice. Voi recrea momente meet-cute din acele filme. Călătoriile cu mașina. Vacanțele. Întâlnirile întâmplătoare. Voi încerca până când una dintre metode va funcționa.
..........................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu