În locul nepotrivit la timpul nepotrivit, Gillian McAllister

 ............................................................

6-7

      Jen și Todd au mai stat la masă două ore, cu siguranță enervând personalul care a continuat să-i întrebe dacă mai vor ceva.

   Afară, soarele apusese, iar cerul devenise mov-închis. Todd a mâncat două budinci, comandate una după alta.

   - Când mai pot mânca cu excepția zilei de naștere? a spus el plin de speranță și Jen i-a permis.

   - Ești în creștere, explică ea, alunecând pe neobservate înapoi în rolul mamei unui copil mic.

   E ceva înnăscut, i s-a spus întotdeauna lui Jen. A fost dintotdeauna înăuntrul ei. Numai că ea nu-și dăduse seama de asta niciodată.

   Nașterea fusese așa o mizerie, anii de bebelușie atât de încărcați, atât de plini, încât lui Jen i s-a părut că e într-un vortex, mereu nevoită să facă ceva. Toate clișeele erau adevărate: ceștile de ceai nebăute lăsate prin toată casa, prietenii neglijați, cariera dată peste cap.

   Jen le-a îngropat pe toate. Rușinea resimțită pentru că nu era îndrăgostită până peste cap de propriul ei copil, care a apărut în viața ei ca detonarea unei grenade. A trăit cu ea, cu acea indacvare, s-a obișnuit cu ea. Apoi însă, ani mai târziu, a simțit în continuare rușinea; dar și dragostea.

   Jen își amintește cum îl aștepta pe Todd să iasă din micuța lui sală de clasă într-o zi când avea 5 sau 6 ani, simțindu-se de parcă ar fi golit un pahar de șampanie. Amețită de entuziasmul simplului fapt... de a-l vedea pe el, pe micuțul ei.

   Iubirea, adevărata iubire ar fi trebuit să eclipseze rușinea, dar, când ești părinte, ai înclinația să judeci atât de mult, încât asta nu s-a întâmplat niciodată. E atât de ușor să-ți fie rușine, la porțile școlii, la doctor, în nenorocita aia de rețea a mămicilor, Mumsnet. Nu poate să nu o simtă. Și nici nu ar trebui.

   - O luăm din loc? întreabă el acum.

   Todd îndreaptă policarul spre ușă, făcându-i semn să plece.

   - Îmi pare rău pentru tata, spune ea.

   Încruntarea îi străbate fața ca un nor care trece prin fața soarelui.

   - Nu, am zis că e în regulă, spune el, sincer nedumerit, dar fără să se ridice.

   - Și îmi pare rău că nu am fost... știi tu. Mama visurilor tale.

   - Oh, te rog, mamă!

   Todd face o mișcare din mână, un gest de respingere. La 16 ani a învățat deja să disimuleze.

   - Hai să spunem doar că... începe Jen, dar se oprește pentru că nu știe cum să se exprime.

   - Poftim? spune Todd, expresia îmblânzindu-i-se, asperitatea atenuându-se.

   - Am avut un vis... spune Jen.

   Un vis e cea mai simplă cale prin acest hățiș.

   - Despre viitor.

   - Da, spune Todd, dar fără obișnuitul lui sarcasm.

   Privește curios, poate preocupat. Se joacă cu furculița în budinca de ciocolată.

   - Vrei un ceai?

   - Sigur, spune el, ridicând din umeri.

   Îl comandă unei chelnerițe iritate, care le aduce rapid ceaiul, cu pliculețele încă plutind în lichid. Todd o împinge pe a lui cu un bețișor de lemn.

   - În vis, spune ea grijulie, ești mai mare și ne îndepărtasem unul de altul.

   - Înțeleg, spune Todd, mâna lui târându-se peste masă spre a ei, așa cum obișnuia, da, da, așa, când mai era pe jumătate copil.

   - Comiseseși o crimă, spune ea. Și asta m-a pus pe gânduri...

   - Nu aș face niciodată una ca asta! exclamă el, trupul lui făcând o mișcare violentă în timp ce râde haotic în felul lui adolescentin.

   - Știu. Dar lucrurile se pot schimba. Așa că m-a făcut să vreau să întreb... ai vrea să se schimbe ceva între noi?

   - Nu?

   Todd se schimonosește încă o dată, așa cum face el de obicei.

   Prima dată când făcuse acea față fusese la vârsta de 8 luni când mâncase o căpșună. Jen știuse, undeva în adâncul ei, că moștenise această grimasă de la ea. Nu își dăduse seama până nu îl văzuse pe el făcând-o. Asta e fața mea! s-a gândit ea uimită. O văzuse în fotografii candide uneori, dar a recunoscut-o cu adevărat abia când Todd a făcut aceeași strâmbătură; propria ei reflecție.

   Luminile de deasupra capului, care aveau un fel de senzor, încep să se stingă, singură aprinsă rămânând cea de deasupra băncii lor, de parcă ar fi jucat într-o piesă. Doar ei doi, în subsolul unui centru comercial, ieșiți la cină de ziua lui. Acțiunile lui ulterioare trebuie să înceapă aici: cu ea, cu mama lui.

   - Nu?

   - Ești om.

   O spune atât de simplu, încât ceva în adâncul lui Jen pare să se răstoarne, exact la fel cum obișnuia să simtă înainte de nașterea lui, copilul ei, ascuns în ea, rostogolindu-se ca un butoiaș, cald și fericit și în siguranță.

   - Nu te-aș fi vrut altfel, mamă, spune el.

   Todd pune mâinile pe masă, dând semnalul de plecare. Conversația s-a încheiat. Nu pentru că el vrea să încheie discuția, se gândește Jen privindu-l îndeaproape, ci pentru că nici nu crede că a avut loc vreo discuție importantă.

   Cei doi se îndreaptă spre mașină și Jen e cât pe ce să-i spună, atunci. Că nu a fost un vis. Că e adevărat, că acesta e viitorul și că ea face tot ceea ce poate ca să-l salveze, pe el, puiul ei, de acea soartă cumplită, de acea crimă, de acel cuțit, de acel sânge, de acea senzație de crimă.

   Însă el nu ar crede-o. Nimeni nu ar crede-o. E suficient să te uiți la el. Cu obrajii roșii de frig, o urmă de ciocolată în jurul buzelor, la fel ca atunci când era mic și ea îl înțărca cu tot felul de bunătăți, dar în principal cu favoriții ei și ai lui: biscuiți umpluți cu cremă de ciocolată.

   Aproape speră că se poate întoarce în vremurile de atunci, chiar mai de demult. Poate că lucrurile nu sunt legate direct de Kelly, ci de felul în care reacționează Todd la orice ar fi făcut tatăl lui.

   - E o nebunie că odinioară te puteam duce în brațe și acum, uită-te spune ea, privind în sus spre el.

   - Pun pariu că eu te-aș putea duce în brațe pe tine acum.

   - Pun pariu că da.

   Brațul lui încă îi mai înconjoară umerii lui Jen, al ei îi înconjoară mijlocul.

   În timp ce se îndreaptă spre mașină îi trece prin minte că asta ar putea fi ultima dată când se îmbrățișează. E foarte sigură că Todd va renunța la acest gest după vârsta aceasta. Devine prea detașat ca să-l mai facă. Prima dată când a mers cu el de ziua lui, aici, în seara aceasta, Jen nu știa. Nu știa că va fi pentru ultima oară.

   Se aude o voce la parter.

   Jen aproape a adormit, dar se pare că nu tocmai. Trece în tăcere pe lângă fereastra panoramică, coboară în casă. Kelly e în birou, la capătul holului, și Jen se oprește, ascultând.

   Vorbește la telefon.

   - Da, în regulă, spune el. Spune-i lui Joe că am sunat de îndată ce poți da de el, de dimineață, da?

   Joe.

   Dar nu poate fi închisoarea. Nu pare să vorbească cu o instituție. Și ar fi prea târziu pentru asta. Trebuie să fie o cunoștință comună.

   - Da, exact, spune el. Nu aș vrea să creadă că nu îmi pasă.

   O spune foarte grijuliu, bălmăjind cuvintele asemenea unui amator care pune mâna pe o chitară.

   - Nu aș vrea să stric un parteneriat de afaceri de 20 de ani.

   Jen se așază pe treapta de jos. 20 de ani!

   Aceste cuvinte au o dublă semnificație. O trădare, dar și o profeție legată de cât de mult ar trebui să se întoarcă în trecut.

Ziua minus o mie nouăzeci și cinci,

ora 6.55

   Jen crede că are un iPhone XR. Îl ține în mână ca pe un mare bolovan paralelipipedic.

   Privește spre el șocată, acolo unde se află pe cuvertură. Îl schimbare, își amintește foarte clar, pentru că nu se mai conecta la bluetoothul mașinii și nu mai putea ține legătura cu clienții cei mai nevoiați, pe drumul de la serviciu spre casă.

   Verifică data. Este 30 octombrie 2019. Într-o zi de miercuri. Cu 3 ani în urmă. Aproape exact cu 3 ani în urmă.

   Jen își face o ceașcă de ceai la parter; casa e goală și tăcută. Todd nu s-a trezit încă. Kelly nu e aici, deși e atât de devreme.

   Stejarul din spatele casei lor este în toată splendoarea lui autumnală. Trei ciuperci se ivesc la baza copacului. Jen deschide ușa. Pământul are acel miros umed-afumat, iarna ambalându-și încet motoarele.

   Își soarbe ceaiul, stând cu picioarele goale și reci pe terasă, întrebându-se dacă va mai vedea vreodată luna noiembrie a anului 2022.

   Jen e furioasă și preocupată obsesiv de ceea ce ar trebui să descopere acum despre soțul sau fiul ei.

   Kelly a fost un tată adevărat. Kelly este natural în tot ceea ce face, niciodată nu e afectat de gânduri, de resentimente, de sentimente de vină. A iubit copilul pe care l-au făcut și asta a fost. Jen îi urmărise transformarea cu interes.

   „Zâmbetul acela face ca totul să merite”, spusese Kelly într-o dimineață la ora 4, când luna era pe cer și doar bufnițele și bebelușii lumii erau treji.

   Dar cuvântul sacrificiu are un înțeles diferit pentru bărbați și femei. Ce anume să merite, mai exact? Trupul lui Kelly nu se modificase. Jen e de acord acum că merită totul, dar uneori se întreabă dacă vede totul astfel pentru că unele lucruri pe care le pierduse le-a recâștigat între timp. Somnul. Timpul.

   În asta s-ar putea să zacă pierderea, crede ea, în cazul în care cumva a provocat o rană în sufletul lui Todd, lucru de care ea e sigură să s-a întâmplat.

   Pe când Todd avea 4 ani, uitase cu totul să-l ia de la creșă, crezând că se ocupase Kelly de asta. Todd așteptase cu îngrijitoarea lui în afara unei creșe încuiate. Se înfioară când se gândește la asta acum, în timp ce stă aici în toamna jilavă. Este vorba despre acel gen de lucruri care l-ar face să creadă mult, mult mai târziu în viață că trebuie să rezolve situația, oricare ar fi ea, în care e amestecat tatăl lui? Poate că nu e vorba despre Kelly, ci despre reacția lui Todd la ceea ce s-a întâmplat.

   - Sper că ești gata, strigă Todd de la etaj, cu voce nesigură, încă spartă. În sfârșit, a sosit momentul.

   Teama se declanșează în stomacul lui Jen. Nu știe nici ce zi e azi și habar nu are la ce să se aștepte de la fiul ei. Va împlini 15 ani.  Isuse Hristoase!

   El coboară și în bucătăria lui Jen e un străin. O fantomă. Trecutul ei.

   Todd e un copil, abia dacă pare mai mare de 10 ani. S-a dezvoltat târziu. A uitat asta. Toată îngrijorarea ei în legătură cu dezvoltarea lui s-a spulberat în eter de îndată ce acest lucru s-a corectat de la sine.

   S-a înălțat înainte să împlinească 16 ani, părea să se lungească în somn. Hormonii, durerile asociate creșterii, vocea care i s-a schimbat, brațele care au devenit fusiforme și s-au lungit înainte să se împlinească.

   Dar, iată-l, înainte să se petreacă toate astea. Micuțul ei Todd.

   - E astăzi, spune ea, mintea alergându-i în gol, ca o roată care se învârte.

   Octombrie. Nu-i trece nimic prin minte. Nu e ziua lui. Nu e în niciun caz o dată importantă. Dar se pare că este. Pentru el.

   - Atunci, îmbracă-te, spune el, apoi adaugă vesel: La fel voi face și eu.

   Jen știe că nu poate întreba unde merg, nu-i poate destăinui că a uitat.

   El se întoarce spre ea așa cum obișnuia să facă întotdeauna. În hol, Jen îi înconjoară umerii osoși cu brațul, speranța încălzindu-i coloana vertebrală ca și cum cineva ar fi aprins un chibrit pe ea. Asta este. Asta trebuie să fie. Este condusă spre ieșirile importante cu fiul ei.

   Faptul că a stat la Wagamama`s împreună cu Todd în acea seară răcoroasă de toamna, cu ocazia zilei lui de naștere, era ceea ce trebuia să facă. Oricât ai iubi un copil, tot nu e destul. Și astfel Jen obține cu adevărat ceea ce și-a dorit întotdeauna: o reparare a greșelilor făcute ca părinte.

   - Ce crezi că ar trebui să port? îl întreabă ea, sperând să obțină indicii.

   - Categoric ceva elegant, dar practic, spune Todd, ca un actor-copil.

   Jen îl urmează pe scări în sus. Mersul lui e altfel, este galopul neregulat al copilului care nu se simte încă bine în propriu-i corp.

   - Elegant-sport, în regulă, repetă ea ca un ecou.

   Todd o urmează în dormitorul ei și se plimbă agale pentru a le folosi baia privată cu duș.

   Oh, da, exact, trecuse printr-o fază în care preferase acea baie, fără niciun motiv anume. Lui Todd nu-i prea păsa de intimitate pe când avea 15 ani. A ajuns târziu la conștiința de sine specifică adolescentului.

   Își amintește că era deranjată de ușa deschisă a băii private, dar nu știa cum să pună problema.

   - Folosesc acest prosop, strigă Todd.

   - OK, îi răspunde Jen cu blândețe. Sigur.

   Iese pe palier, sperând să-l găsească pe Kelly, dar nu e nici urmă de el prin preajmă. Mașina lui nu e pe alee. Adidașii lui au dispărut. E atât de devreme. E la muncă sau...? Plecase înainte să se trezească ea azi-dimineață și nu avusese ocazia să activeze aplicația de urmărire pe telefonul lui.

   Degetele lui Jen mângâie vopseaua de pe pereții dormitorului ei. E încă de culoarea magnoliei, la fel cum fusese înainte să zugrăvească cu gri peste ea, apoi cumpărase covorașe noi; trăiește renovarea în sens invers.

   Nu găsește nimic în telefon care să marcheze această dată. Caută prin e-mailuri, dar nu găsește nici aici nimic. E pe cale să meargă să se uite pe frigider în căutare de bilete lipite de magneți, exact când Todd începe să vorbească.

   - Totuși, strigă el, cu vocea lui subțirică acoperind apa care curge la duș, NEC e uriaș, deci mai bine ți-ai lua adidași?

   Corect. Târgul științific de la NEC. O zi reușită în oraș. Dulciuri pe autostradă, râsete, ciocolată caldă în drum spre casă.

   Pe Jen o plictisește știința, dar sperase că a ascuns bine acest lucru. Evident, se pare că nu.

   - Chiar așa, era de așteptat, spune Todd, privind fără entuziasm o eprubetă fumegândă.

   Picioare mari, păr mare, un zâmbet ascuns. Pretinde că nu se distrează, dar trepidează.

   - Ce se așteptau de la CO2 solid?

   - Ei bine, mie mi se pare magin, spune Jen.

   Todd ridică din umeri. Cei doi traversează sala cu mochetă albastră, trecând de la un stand la altul. E aglomerat, tavanul înalt nu atenuează cu nimic claustrofobia, căldura artificială, dihotomia oamenilor care doresc neapărat să fie acolo, în mod inevitabil, alături de cei care nu-și doresc acest lucru, dar care vor să-i răsfețe pe cei din prima categorie, pe care-i iubesc.

   Pe Jen o dor șalele la fel ca prima dată când a trăit această zi. Dorise să meargă la cumpărături, la cafenea, se uitase mai mult la telefon decât la exponatele științifice și la fiul ei. Astăzi anume nu s-a uitat la nimic altceva decât la ceea ce-l interesa pe el.

   - Acela arată bine, spune Todd, arătând cu degetul.

   Un mic cort a fost montat pe marginea sălii de expoziție. Un bărbat cu aspect oficial, îmbrăcat într-o jachetă reflectorizantă, se ocupă de el. Prin mulțimea de oameni care înaintează încet, oprindu-se să se joace cu toate aceste lucru, cumpărând cutii de Cola de la diferite standuri, Jen poate vedea numele expoziției: ȘTIINȚA LUMII CARE NE ÎNCONJOARĂ.

   Todd merge înaintea ei, iar ea îl urmează. Se îndreaptă spre o expoziție spațială, iar Jen spre o secțiune numită LUCRURI CU CARE SĂ TE JOCI.

   - E ceva ce v-a captat interesul? întreabă o femeie cu un tricou albastru din spatele unei tejghele albe și lucioase.

   Diverse gadgeturi științifice sunt împrăștiate pe masa din fața ei. Ceva ce pare a fi un glob de cristal și se numește radiometru. Leagănul lui Newton. Un ceas gigantic care are înscrise toate fusurile orare ale lumii.

   Lui Jen îi e cald, venele de la mâini i s-au umflat. Sunt prea mulți oameni acolo, în acest spațiu complet alb. Se uită împrejur după Todd. Are în continuare casca pe cap și umerii i se cutremură de râs. Are o traistă aruncată pe umăr, cu diverse broșuri și gratuități în ea. În curând va lua niște bomboane cu mentă gratuite. Le vor mânca luni în șir după aceea.

   - Nu, mulțumesc, îi răspunde femeii, îndepărtându-se de ciudatele jucării științifice.

   Se învârte lent în cerc, privind expozițiile.

   Sigur, sigur ar trebui să afle ceva de aici.

   Și atunci îl vede. La un stand aglomerat, numit LOCUL NEPOTRIVIT, MOMENTUL NEPOTRIVIT. Andy. E Andy, un Andy mai tânăr, mai suplu și - foarte interesant - mai zâmbitor. Înmânează bucăți de hârtie.

   - E un fragment  din studiul meu asupra memoriei, îi spune el unei femei care este acolo cu băieții ei gemeni.

   Jen ia o hârtie de la el. Când li se întâlnesc privirile, nu se întâmplă nimic. Nici măcar o scânteie. Bineînțeles că nu se întâmplă nimic.

   - Memorie? întreabă ea.

   - Da, mai precis memoria amintirilor. Cum, în cazul persoanelor cu memorie foarte bună, acest depozit e foarte organizat.

   - Studiați memoria subconștientă? întreabă ea.

   Habar nu are că așa începuse el. Nu îi spusese niciodată. Jen nu îl întrebase niciodată.

   - Sau - arată spre semn - timpul?

   - Sunt unul și același lucru, nu-i așa? răspunde el cu un mic zâmbet. Trecutul e amintire, nu-i așa?

   Dintr-odată, singură în mulțime, aici în trecut, Jen simte că se apropie de final. Simte, instinctiv, că aceasta e ultima dată când îl va vedea pe Andy. Trecutul oribil se năpustește spre ea.

   Jen ia unul dintre chestionarele lui, după care își sprijină coatele pe tejgheaua din fața lui Andy.

   - Ne-am întâlnit, spune ea.

   Confuzia pâlpâie pe trăsăturile lui.

   - Pardon, eu...?

   - Ne-am întâlnit în viitor, spune ea.

   Dar apoi, de fapt, se gândește că este puțin probabil să fie adevărat. În ziua în care Jen va desluși totul, oricând va fi asta, Andy pare să creadă că lucrurile se vor derula începând de acolo, ștergând totul, ștergând toate aceste lucruri din trecut, care au fost, de fapt, doar o cercetare a trecutului, nu-i așa? Deci e mai adevărat să spună că nu s-au întâlnit niciodată. Ce amuzant! Adevărurile lor sunt aceleași, aici la NEC, cu ani în urmă.

   Întinde o mână în față pentru a-l placa.

   - Îți adresez de fiecare dată aceleași întrebări, dar sper uneori că răspunsurile tale vor fi altele.

   El oprivește, apoi îi ia bucata de hârtie din mână. Continuă să o privească. Barba lui e mai întunecată și mai deasă. E mai suplu. Nu are verighetă.

   Jen se gândește la toate lucrurile pe care i le-ar putea spune; puținele detalii pe care le cunoaște despre viața lui din viitor. Poate că nu ar ajunge să studieze buclele temporale. Poate că i-ar schimba viitorul complet, deși Jen nu reușește să păstreze în timp lucrurile deja schimbate.

   Și atunci, Jen își joacă atuul.

   - Mi-ai spus, în viitor... să-ți spun că prietenul tău imaginar se numea George.

   Înainte să termine de vorbit, el o întrerupte cu o respirație adâncă.

   - George, spune el, cu vocea plină de mirare. Asa le spun..

   - Celor care călătoresc în timp. Știu, șoptește ea, pe când părul i se ridică pe brațe.

   Magie. Asta e magie.

   - Cum te pot ajuta?

   Jen îi povestește din nou. Nu mai știe de câte ori i-a spus povestea ei. Andy ascultă atent, cu fața mai puțin încruntată decât înainte și cu o mină mai puțin morocănoasă.

   - Uneori, spune el cu blândețe, după ce Jen a terminat, emoțiile pe care le simțim trăind ceva pentru prima dată ne împiedică să vedem imaginea de ansamblu, nu-i așa?

   Își freacă barba, apoi continuă:

   - Dacă aș putea să mă întorc în timp - lucrurile din viața mea la care pur și simplu aș asista, la care aș fi într-adevăr martor, dacă aș ști cum se vor termina...

   Jen îl privește fix pe Andy, această versiune mai tânără, mai puțin obosită, mai sentimentală a lui.

   - Poate că asta este... spune ea.

   Vigilența. Faptul că este martora, oarecum de la distanță, a întregii ei vieți și a tuturor detaliilor acesteia.

   Și poate că asta e tot ceea ce trebuie să știe.

   - Trebuie totuși să întreb, spune el, cum ai putut crea suficientă forță ca să intri într-o buclă temporală? Ar trebui să fie...

   - Știu, zice ea rapid. Un fel de putere supraomenească. Asta rămâne un mister.

   Jen ridică o mână spre el, apoi se întoarce la fiul ei și la drumul pe care se află împreună. Aici, departe în trecut, Jen se simte aproape pregătită.

   Todd își scoate căștile și îi face semn să vină, oferindu-i o bomboană mentolată.

   - C10H20O spune el, ronțăind una. Formula chimică a mentolului.

   - De unde știi asta? întreabă ea.

   Dumnezeule, cât de mult îl iubește! Jen își pune un braț în jurul umerilor lui, iar el o privește surprins. Oh, ce bine ar fi să rămână aici, în copilăria lui, împreună, fără nimic altceva!

   - Pur și simplu. Vreau să spun că diferă doar cu două molecule de oxigen de acidul caprinic, spune el vesel, ca și când aceasta arfi o explicație.

   Aceasta este exact genul de frază la care Jen ar fi râs. „Mulțumesc pentru explicație”, ar fi spus ea. Dar nu astăzi. Persiflarea poate ascunde cele mai mari păcate. Unii oameni râd pentru a-și ascunde rușinea.

   Dintr--odată se gândește la Kelly. Umorul superficial a existat mereu între ei. Dar când i-a spus vreodată Kelly ce simte? Dacă-l va privi cu imparțialitate, ce ar putea să observe?

   În orice caz, chiar dacă această înțelegere a firii lui Todd, această compasiune, nu oprește crima, Jen se bucură oricum că a reușit măcar atât. Se bucură că fiul ei a fost deschis cu ea în acea noapte în bucătărie, atunci când i-a spus că-l interesează fizica.

   - Ce crezi despre călătoria în timp? îl întreabă ea.

   - Foarte posibil, răspunde el.

   - Da?

   - Se spune că timpul e liniar doar datorită cauzei și efectului.

   - Va trebui să cobori un nivel sau două...

   - Un fel al nostru de a gândi, ei bine... spune el și se uită la fața ei.

   Todd ridică sprâncenele la vederea unui stand de gogoși. Ea dă din cap și se așază la coadă acolo.

   - Nu contează, spune el.

   - Nu, spune.

   - Ți se va părea plicticos. Îmi pot da seama. Privirea te rătăcește în altă parte.

   - Nu e adevărat, spune ea în grabă. Nu mă plictisești niciodată. Explici lucrurile atât de bine.

   Todd se însuflețește.

   - Bine, atunci. Timpul e doar o modalitate prin care gândim că suntem agenți liberi. Că acțiunile noastre au cauză și efect. Asta este ceea ce ne face să gândim că timpul curge într-o direcția, ca un râu.

   - Dar nu e așa?

   Todd ridică din umeri, privind-o.

   - Nimeni nu știe, spune el, și lui Jen îi pare dintr-odată rău pentru Jen din trecut și îi pare rău pentru Todd din trecut.

   Că a simțit - că a decis - că această relație cu fiul ei, această relație intelectuală nu îi era accesibilă. După cum merg lucrurile, știe acum mai multe despre timpul neliniar decât oricine.

   - Cum ar fi paradoxul retrospectivei, continuă el, după ce a cumpărat gogoșile. Toți cred că știau ce se va înttâmpla. Au spus: Am știut de la început! dar, de fapt, ar spune asta indiferent de rezultat. Doarece creierele noastre sunt atât de pricepute la a lua în calcul toate posibilitățile. Am știut ori de câte ori urma să ni se întâmple orice.

   Jen se gândește la asta. Todd ar fi capabil să rezolve propria lui crimă în fix 5 secunde. E atât de inteligent! Și iată-l aici, încă un copil, cu mintea nepătată de convenții. E persoana perfectă cu care să poarte această discuție, dintre toți care există în lumea asta. Care sunt șansele să se întâmple asta?

   Decide, în cele din urmă, să spună doar atât:

   - Ești atât de inteligent, Todd.

   Trec pe lângă un stand medical, teste de diabet, ECG-uri, un stand despre importanța scanării aortice abdominale.

   - Vrei să-ți scanezi aorta? glumește el, dar Jen știe că el a auzit-o, știe că Todd a asimilat complimentul.

   Suficient de sigur pe el, adaugă:

   - Când voi descoperi vreun nou compus chimic, vei spune: Am știut de la bun început!

   - Probabil, spune Jen și râde.

   Todd deschide pachetul cu gogoși.

   Și, dintr-un moment oarecare, Jen își amintește exact, exact acest moment. Îl refuzase. Era la regim. Exact. Și, Dumnezeule, poartă pantaloni mărimea 40. Nu ca în 2022.

   - O mușcătură, te rog, spune ea, stând pe un coridor aglomerat la NEC, împreună cu fiul ei, care-i întinde o bucată, pudrată cu zahăr.

   Oamenii trec pe lângă ei, contrariați, dar lor nu le pasă.

   Ea mușcă bucata de la capătul degetului lui, ca un animal, iar el râde, cu sprâncenele ridicate, un zâmbet larg, suspendat în timp, într-o stare de grație, sub privirea ei.

Ryan

   Ryan îl livrează lui Ezra cea de-a treia mașină în tot atâtea săptămâni.

   Este toiul nopții, între orele 3 și 4. Este extenuat. Nu a putut să se întindă o clipă, așa că abia dacă a dormit. Brațele și picioarele îi sunt grele și îi e frig, îi tremură tot corpul.

   - Mulțumesc foarte mult, îi spune Ezra.

   Tocmai când e pe cale să plece, sosește colega lui, Angela.

   - Ah, ha, spune Ezra.

   Angela îi zâmbește lui Ryan. E un zâmbet atent. Care denotă familiarittate, dar fără prea multă apropiere. Poartă pantaloni de trening, e nemachiată, părul îi e prins într-o coadă de cal și i se văd rădăcinile grizonate.

   - Am un Merc pentru tine, îi spune ea lui Ezra. Puțin complicat, deoarece cheia nu era chiar la îndemână, așa că a trebuit să intru. Am spart mica fereastră de deasupra toaletei cu ciocanul.

   Ezra își mângâie barba și spune:

   - Bine, bine. Dar proprietarii erau plecați, da?

   Verifică acest amănunt ca un manager de birou prietenos, nu ca un infractor, după care bifează tacticos mașina pe clipboardul său.

   - Are plăcuțe?

   - Da, spune Angela. Fără alarmă.

   Este o noapte rece. E martie, dar este încă ger, aerul e rece ca gheața. Ryan își simte ochii nisipoși. Încet-încet își dă seama că munca sub acoperire este - la fel ca majoritatea slujbelor - uneori plictisitoare, alteori enervantă și foarte obositoare.

   - Da, uimitor cât de multă lume nu pornește alarma când pleacă în vacanță, spune Ezra.

   Tonul lui coboară la sfârșitul propoziției, e misterios, oarecum ironic. De parcă ar spune o glumă pe care o înțelege doar el.

   Angela nu e idioată, așa că schimbă tactica, deși Ryan vrea să-l preseze, să-i adreseze pur și simplu întrebarea: „Deci de un de știi că sunt plecați?”

   - În orice caz, ar trebui să fie una buna, spune ea. E destul de nouă.

   - Celor din Orientul Mijlociu le plac Merc-urile, spune Ezra.

   Nu e foarte comunicativ. Ryan cunoaște acest gen de om. Kelly era la fel. Nu-și dezvăluia cărțile. Explicațiile sale erau destul de credibile ca să nu suscite alte întrebări, dar nu dezvăluia nimic mai mult decât strictul necesar.

   - Ați primit SMS-urile pentru mâine? întreabă Ezra.

   Acesta e un alt aspect al muncii sub acoperire: linia dintre muncă și distracție devine foarte neclară. Ryan nu ar trebui să fie în tură mâine, dar, în realitate, ce poate să spună: „Îmi pare foarte rău, dar mâine nu lucrez?”

   - Da.

   - Sunteți copii buni, voi doi, spune Ezra.

   Și Ryan se gândește cât e de amuzant că, dincolo de toate acestea, afirmația e absolut adevărată, doar că nu tocmai în sensul în care crede Ezra.

   - Îmi place ce fac, spune Ryan. Banii cei mai ușor câștigați vreodată. Imaginează-ți cum ar fi să ai o nenorocită de slujbă normală, la care să dai jumătate din ce câștigi pe taxe?

   Ezra scoase un zgomot, ceva între grohăit și râs.

   - Da, vii la oră fixă, pleci la oră fixă. Asigurare socială. Și nu ai o a doua casă în Marbella, spune el.

   Marbella. Încă o informație. Pot încerca să urmărească banii cu care a cumpărat respectiva proprietate.

   - Exact.

   - Acești cretini bogați oricum nu au nevoie de a doua mașină, adaugă Ezra.

   Ryan scurmă pământul cu piciorul. A învățat, în perioada cât a fost la poliție, despre puterea tăcerii și face ud de ea acum pentru prima dată. Își poate da seama că Ezra e pe cale să spună ceva important.

   - Dar a fost așa un circ nenorocit cu copilul.

   Fața lui Ryan e lipsită de orice expresie, deși nerăbdarea a început să-i pună stăpânire pe trup.

   - Și cu asta ai dreptate, spune Angela delicat. Erau mere stricate, nu-i așa?

   - Ha. Mere, spune Ezra. Vorbești ciudat uneori, chiar așa.

   Ryan tresare, Ezra abia dacă-și dă seama, speră el.

   - Doi nenorociți de păgâni, spune Ezra.

   Păgâni. Termen folosit de bande pentru membrii lipsiți de loialitate. 

   Toate sunt informații care-l pot duce pe Ryan sus, la marele șef. Și, mai important - pentru Ryan, în orice caz - la copil. Dacă ar putea să pună mâna pe copil și să lase banda să scape, ar face-o. Nu mai poate dormi gândindu-se la fetiță. Singură și speriată. În custodia Dumnezeu știe cui. Ducând dorul mamei sale.

   O pornesc spre mașini pentru ca Ezra să le poată recepționa.

   Curtea din față e plină de sticlă spartă și chiștoace. Ryan se gândește aiurea încă o dată la riscul pe care și-l asumă. La ideea că a consimțit să se expună acestui pericol. Dintr-odată se întreabă, și gândul bine de nicăieri, oare care este mortalitatea în rândul ofițerilor de poliție care lucrează sub acoperire, cât de frecvent sunt lichidați?

   - Totuși, cum de n-au văzut copilul? întreabă el.

   Angela își scarpină nasul, un semn dinainte convenit ca să-l domolească, dar Ryan o ignoră.

   - Niște nenorociți de păcălici, nu-i așa? spune Ezra, devenind mai vioi. Cred că nu le-a păsat.

   Își ridică mâinile și adaugă:

   - Nici mie nu mi-a păsat de niciun nenorocit de copil. Dar îmi pasă de javrele de la Unitatea pentru Crime Majore, care sunt călare pe noi.

   Se pare că pe Angela o mănâncă rău nasul, dar Ryan continuă să pună  întrebări. Nu se poate opri.

   - Atunci, copilul a ajuns pur și simplu pe vas, în cele din urmă?

   Au ajuns la mașini și Ezra își sprijină o mână pe capotă. Întoarce capul să-l privească mai bine pe Ryan, o întoarcere lentă, animalică. În cele din urmă, privirile li se întâlnesc, iar Ryan vede răceala și se gândește că a sfeclit-o.

   Dar nu e așa.

   - Glumești? spune Ezra. Bineînțeles că nu i-am lăsat să ducă copilul pe vapor.

   Ryan face o pauză, ținându-și respirația. Se clatină pe marginea prăpastiei. Tocmai când e pe cale să întrebe, Angela întinde mâna. Nu ai fi știut ce vrea să spună decât dacă ai fi știut.

   - Da, vreau să spun că te-ai gândit bine, spune Ryan.

   De această dată, instinctele lui sunt de acord cu Angela. Dar uite unde l-a dus insistența lui. Îi poate comunica omului său de legătură, care poate transmite mai departe poliției judiciare, că bebelușul este în țară. Nu a fost trimis în Orientul Mijlociu. Slavă Cerului!

   Evident a fost decizia corectă să se oprească, deoarece Ezra spune:

   - Merg să-l văd pe sefu` mâine-seară.

   - Creierul din spatele afacerii, spune Ryan.

   Până și vorbele încep să-i sune altfel. Accentul galez pe care l-a moștenit de la tatăl lui se estompează treptat. Cât de ușor ar fi să te pierzi pentru totdeauna în această viață. Să trăiești, literalmente, atât de mult timp sub o altă identitate, încât ai putea deveni într-adevăr acel om.

   Ezra face semn spre Ryan. E atât de frig, încât îi tremură falca în aerul uscat în care zăpada e precum creta uscată.

   - Ar trebui să vii.

   Privește spre Angela, după care îi folosește aliasul pe care-l are sub acoperire:

   - Și tu, Nicola.

Ziua minus o mie șase sute șaptezeci și doi,

ora 21.25

   Todd are 13 ani.

   E un băiat de 13 ani cu înălțimea de 1 metru și 35 de centimetri. Miroase a bicuiți și a aer liber. În acest moment se află pe bancheta din spate a vechii lor mașini, pe care o vor schimba cu un model mai bun, lovind scaunul lui Jen, așa cum făcea mai demult și o enerva, iar acum îi cam lipsește.

   Este 1 aprilie.

   De îndată de Jen s-a trezit în această dimineață, cu soarele ca o băltoacă galbenă topită pe podeaua holului lor, și-a amintit de această zi, de acest weekend. Este duminica de Paște.

   Sunt pe drumul de întoarcere de la un bâlci, urmat de cină. Lucruri simple, activități în familie. Jen a uitat de ea pentru o parte a zilei, râzând la glumele fiului și la observațiile spirituale ale soțului.

   A fost un sfârșit de săptămână perfect, atunci când l-a trăit prima dată. Vremea îl făcuse să fie așa. Îl petrecuse aproape integral în aer liber, cu prietenii, la grătar, o mică petrecere cu cercul lor de apropiați. Și, duminică, exact în timpul acestei călătorii cu mașina, Jen își amintise perfect cum Kelly o privise și spusese: Și mai avem o întreagă zi liberă înainte mâine.

   Se întrebase curioasă de ce-și amintește atât de bine tocmai acea propoziție. Presupune că unele zile sunt mai frumoase decât altele, mai memorabile. Alte zile, chiar și unele extraordinare, cum ar fi cea a căsătoriei lor, se pierd în trecut.

   Și acum iată-i din nou aici. Jen își aminteșe că petrecuse parte din această călătorie cu mașina făcându-și griji că își supărase tatăl joi seara, la birou,ăn legătură cu o audiere preliminară pentru un caz.

   În mașină este întuneric și e liniște, radioul se aude în surdină, radiatorul încălzește puternic, exact așa cum îi place. Își simte pielea încinsă. Uitase că, prima dată când trăise această zi, se arseseră la soare amândoi, și acum au făcut exact aceeași greșeală.

   Soarele a apus cu 5 minute în urmă. Cerul din spatele autostrăzii este roz ca apa de trandafiri.

   Au discutat despre Brexit.

   - Acum nu mai pot decât să meargă înainte cu el, adaugă Todd, un punct de vedere pe care-l va retracta mai târziu.

   Ar fi trebuit să se gândească mai bine la asta, va spune el, când cozile se vor lungi în porturi.

   A fost cea mai drăguță zi la soare și Jen nu-și poate da seama de ce se află aici. În celelalte zile a putut descoperi măcar ceva, un mic indiciu deconcentrant, ceva de schimbat. Un pic de mister. Dar această zi s-a derulat exact la fel ca atunci.

   Fir-ar! Își sprijină tâmpla de geamul din dreptul pasagerului și închide ochii. Kelly conduce. În 2022 conduce mult mai puțin. Uitase că pe vremuri el conducea aproape întotdeauna. Mâna lui stângă se odihnește lejer pe genunchiul ei.

   Pur și simplu, va savura restul zilei. Poate că, dacă încetează să mai încerce să învețe din fiecare zi, se va întâmpla ceva.

   - Pot rămâne treaz când ajungem acasă? întreabă Todd din spate.

   Jen deschide ochii și se uită la ceas. Abia e trecut de 7 și jumătate. Habar nu are la ce oră mergea la culcare Todd când avea 13 ani. Nu mai știe, iar situația se schimbase odată cu trecerea spre maturitate. Se uită la Kelly, ridicând sprâncenele.

   El ridică din umeri.

   - Da, de ce nu? spune el.

   - Putem juca Tomb Raider?

   - Desigur.

   Todd râde - un oftat de fericire. Kelly o privește pe Jen.

   - Ești exact ca Lara Croft, îi spune el cu voce joasă.

   - Oh, da, știi câd de mult ador sânii computerizați.

   - Ce? strigă Todd din spate.

   Kelly îi aruncă lui Jen un zâmbet.

   - Am spus că mai avem și o întreagă zi liberă la dispoziție mâine.

   Jen îi zâmbește la rândul ei, în întunericul din mașină, exact când el o ia pe drumul alunecos.

   - Câtă dreptate ai, spune ea moale, sperând că el își poate da seama de nostalgia și de durerea din vocea ei.

   Și mai e ceva. Aceste glume între ei... poate sunt mai mult decât ceea ce pretind a fi. Poate că așa se ferește Kelly cumva de problemele mai grave.

   Jen crede uneori că e atât de ocupat să râdă, încât niciodată nu face altceva. Cum ar fi să arate ce simte.

   În oglinda retrovizoare apar niște faruri, un halo albastru. Ochii lui Kelly le săgetează și se luminează, privirea lui albastră devenind bleumarin doar pentru o secundă. Asta este... Jen își amintește ceva. Dar ce? E vorba despre vreun accident sau... nu, nu... sunt trași pe dreapta. Asta este.

   Nu vor exista niciun fel de urmări neplăcute, Jen știe asta; de aceea se pierduse în trecut cu atâta ușurințp. Își amintește cât de speriată a fost atunci. Și acum, uită-te: este exact așa cum a spus Andry. Poate să observe ce se întâmplă.

   Privirea i se mută pe vitezometru, dar Kelly merge cel mult cu 50 de kilometri la oră pe o șosea alunecoasă. Niciodată nu accelerează. Niciodată nu plătește impozite. Niciodată nu călătorește Niciodată nu merge la petreceri. Niciodată nu ajunge să cunoască pe cineva. Stă tăcut la cinele festive.

   - Este po-po! spune Todd, râzând pe scaunul din spate, atât de inocent încă.

   Jen are o senzație inconfortabilă la nivelul spatelui, de parcă o privire ostilă ar fi îndreptată asupra lor. Se întoarce să-l privească pe Todd, care va fi arestat peste 4 ani și jumătate pentru o crimă și căruia pare să nu-i pese, are privirea obosită, îmbătrânită, dezorientată atunci când îi pun cătușele. Întinde mâna să-l strângă de genunchiul care îi încape perfect în palmă.

   Poliția stinge farurile, apoi le reaprinde. Jen privește în oglindă. Un ofițer de pe locul șoferului, cu vestă neagră, le face semne foarte clare să oprească la marginea drumului.

   - Să tragi pe stânga, înțeleg eu? îi spune ea lui Kelly.

   Mașina polișiei semnalizează. Luminile albastre se întâlnesc cu cele portocalii.

   - Da, vor să oprim, spune Kelly, dar vocea lui...

   Privirea lui Jen se îndreaptă spre a lui. Are maxilarul încleștat. Ochii în oglindă. Și-a retras mâna de pe genunchiul ei. Tonul lui este unul furios. Nu din cauza unei amenzi pentru depășirea vitezei sau așa ceva, ci din altă cauză. Ceva mai grav. Nu ar fi observat asta prima dată: îi era teamă și ei. Dar acum, fiind calmă, observă.

   Kelly trage de volan în partea de sus a șoselei. Virează stânga, spre zona de servicii, și oprește mașina la marginea ei, cu două roți în interior, două roți în exterior, într-un unghi oarecum ostil, ca un adolescent care nu vrea să coopereze.

   Un ofițer apare pe partea șoferului. Are capul absolut rotund, chel, strălucind sub luminile puternice ale benzinăriei. E ceva plăcut în simetria acestuia, ca o minge de fotbal. Are un lanț în jurul gâtului, unul mare și gros, cum ar purta un câine de luptă.

   - În regulă, spune el, atunci când Kelly coboară geamul.

   Aerul de primăvară pătrunde în mașină.

   - Facem niște testări aleatorii cu etilotestul cu ocazia acestei sărbători legale. Bucuros să participați?

   Are un zâmbet plin de speranță pe față, dar nu e o întrebare.

   Ochii lui Kelly se îndreaptă spre tabloul de bord, spre parbriz și apoi spre polițist. Jen îi urmărește fiecare mișcare.

   - Sigur, spune el, ieșind din mașină.

   În timp ce face asta, Jen îl vede scoțându-și portofelul din buznarul din spate al jeanșilor și scăpându-l. O mișcare cât se poate de fluidă. Acesta cade și ajunge pe furiș pe scauun, ca un gândac, neobservat de altcineva în întunericul din mașină. Nimeni altcineva cu excepția ei.

   - Deci mă puneți să suflu? întrebă Kelly cu nerăbdare, după părerea lui Jen.

   Polițistul îi face favoarea, iar Kelly suflă în etilotest, stând acolo la marginea drumului, cu mâinile în șolduri, în timp ce mașinile gonesc pe lângă ei.

   Nu bea niciodată când conduce, nici măcar o bere. De aceea Jen nu își făcuse griji. De aceea Jen nu își amintea. Dar uite: este aici. Trebuie să fie un motiv pentru asta. Încă o dată, totul indică spre soțul ei.

   - De ce ar testa la întâmplare oamenii cu etilotestul? întreabă Todd.

   - Oh, pentru că unor idioți le place să bea cu ocazia sărbătorilor legale și apoi să conducă.

   Kelly intră la loc în mașină și ridică geamul. Probabil s-a așezat pe portofel. Nu poate fi confortabil, dar fața lui nu trădează nimic.

   Îi aruncă lui Jen o privire rapidă, ușoară.

   - Isuse, nu știe că nu e de la LAPD?! spune el.

   - Nu te-a speriat puțin faptul că te-a tras pe stânga? întreabă ea. Aș fi întotdeauna îngrozită că am greșit cu ceva.

   - Absolut deloc, spune Kelly cu blândețe.

   Jen își mușcă buza, un spectator al propriei căsnicii.

   Când îi spusese ultima dată Kelly că îl deranjase ceva? Făcuse asta vreodată? Dintr-odată i se face cald în mașină. Ce-l ține pe acest om treaz nopțile? Ce-l face să fie furios? Ce va regreta pe patul de moarte? Descoperă, stând pe scaunul pesagerului de lângă acest bărbat pe care a jurat să-l iubească pentru totdeauna, că nu poate răspunde la niciuna dintre aceste întrebări.

   Jen stă în pijama, cu picioarele încrucișate, pe canapeaua de catifea. E aprinsă o lampă veche, de care vor scăpa în câțiva ani.

   În seara asta. Jen se bucură să fie înapoi aici, în trecut, în mediul confortabil despre care nu-și dăduse seama că-i lipsește.

   Portofelul lui Kelly e în mâna ei. E din piele maro, uzat la margini, ca un roman cu colțurile îndoite. El are cardul lor bancar comun. Așa este - nu are carduri de credit, nici carduri de debit proprii. Are 3 lire în monede, cheia dulăpiorului de la sală și permisul auto.

   Jen le privește fix, întinse în poala ei. Nu e nimic neobișnuit la ele. E ceea ce s-ar aștepta să găsească. Ce articol ilegal ar putea ține cineva în portofel, în fond?

   Se uită atent la permisul lui. Holograma... Jen nu e sigură. Se ridică dintr-un salt de pe canapea ca să ia propriul ei permis, punându-le alături. Sunt hologramele la fel? Le ține în lumină. Nu. Nu sunt identice. Permisul lui e... cumva, mai plat.

   Jen caută pe telefon permise auto contrafăcute.

   „Cea mai bună metodă ca să-ți dai seama”, scrie într-un articol, „este să te uiți la hologramă. Nu poate fi reprodusă perfect.” Alături sunt două fotografii: una cu un permis adevărat și alta cu unul fals.

   Holograma falsă arată exact ca aceea de pe permisul lui Kelly.

   Nu mai poate suporta asta. Să descopere, și să descopere, și să descopere lucruri pe care ar vrea să le uite.

   Stinge lampa, și stă, pur și simplu, acolo în întunericul din camera de zi, în confortul vechii ei canapele, cu permisul falsificat al soțului ei în mână.

Ziua minus cinci mii patru sute

douăzeci și șase, ora 7.00

   Jen e într-un alt pat. Știe asta în același mod în care știe că e aproximativ ora 7 dimineața, în același mod în care știe când cineva discută despre ea chiar înainte ca ea să intre într-o încăpere sau că o mașină e pe cale să-i iasă în față.

   Microemoți se numesc acestea, parcă? Abilitățile pe care oamenii le au de a detecta schimbările subtile. Este ceva ce nu poate fi explicat. Pur și simplu știi.

   Lumina arată altfel. Acesta e primul indiciu. Nu sunt trase obloanele la bovindou. În schimb, încăperea e scăldată într-o lumină gri, filtrată neclar prin perdele.

   Trebuie să fie iarnă. Un radiator e pornit în apropiere; poate simți mirosul de metal încins al acestuia și căldura artificală amestecându-se cu răcoarea din aerul de deasupra patului.

   Salteaua e alta. Veche și cu cocolașe, de pe vremea când aveau mai puțini bani.

   E singură. Stă întinsă acolo în lumina gri, clipind și expirând lung, temându-se să deschidă ochii.

   Se pipăie pe sub cuvertură. Mda. Oase ale șoldurilor proeminente. E multa mai tânără.

   Corect. Își face curaj, după care se ridică din pat. Covorul. Știe instantaneu. Covorul o face să-și aducă aminte imediat. Se află în casa ei preferată. Micuța casă situată în vale. Situația îi dăă fiori. Singură cu un bărbat a cărui identitate e falsă.

   Jen se întinde și caută un telefon mobil și e bucuroasă că o așteaptă unul aici. Respiră, după care verifică data. E cu 15 ani în urmă. E 2007. 21 decembrie. Jen simte că i se face rău. E o nebunie. Are un copil de 3 ani. Are 28 de ani. A făcut un pas gigantic înapoi, de la 13 la 3 ani?

   Dintr-odată e foarte supărată că i s-a întâmplat asta. Pornește spre ferastră, vrând să o deschidă și să strige în aerul de țară, să facă ceva, orice și, oh! Iat-o. Priveliștea ei preferată!

   Încă în etapa lor nomadă, departe de lume, împreună cu Kelly, înainte ca Todd să trebuiască să fie înscris la o școală. În micuța lor casă din vale, o casă ca un hotel din jocul Monopoly, unde nu întâlneau pe nimeni.

   Nu cumva asta este? Poate că această viață a fost dăunătoare pentru el. Prea izolată. Jen își odihnește capul pe fereastră în loc să urle. De unde mama naibii să fi știu? Nu există niciun nenorocit de indiu pentru așa ceva.

   Pune un halat pe ea, peste o pereche de pijamale ecosez, de care nu-și mai amintește. Îi poate auzi pe Todd și Kelly în camera de zi. Sporovăiesc cu voce tare. Încă nu e pregătită să coboare și să-i vadă.

   Trupul ei își amintește planul de ansamblu al bungalow-ului. O ia spre dreapta, intră în baie, înainte să treacă să îi vadă. Are nevoie să se vadă mai întâi pe sine. Să știe la ce să se aștepte.

   Se uită la tubul miniatural de neon de deasupra oglinzii. Întinde mâna în mod instinctiv ca să tragă tare de el. Știe că va rezista, că e țeapăn, că mai târziu se va rupe de tot.

   Este Jen din fotografii. Este Jen din ziua nunții ei.
   Jen privise adesea în urmă la această Jen, se gândise melancolică la faptul că nu știuse cât de extraordinar arăta. Își atinge pielea cu o mână și o simte precum aluatul de pâine, elastică și plină de colagen, nu e hârtia creponată care o așteaptă la 40 de ani.

   Jen se întoarce la ușă. Încă îi poate auzi. Știe că îi va găsi în camera de zi, în penumbra de decembrie.

   - Jen? strigă Kelly.

   - Da, spune ea și vocea ei e mai ascuțită și mai cristalină decât în 2022.

   - Te vrea! strigă Kelly, pe un ton nerăbdător, pe care ea și-l amintește bine.

   Erau prea absorbiți de asta, de cerințele rolului de părinte al unui copil mic.

   Jen cea de acum abia își mai poate aminti de ce era atât de dificil, nu-și mai amintește detaliile exacte. Doar că era. Doar că mușchii gambelor o dureau în pat noaptea. Doar dovada care a rămas: pâine părjită în prăjitorul de pâine, nemâncată, uitată în haosul din casă. Hainele spălate întinse la uscat la miezul nopții, mirosind a umezeală de la statul prea mult în mașina de spălat. Improvizații ciudate care făceau viața mai ușoară: odată au pus un țarc în jurul televizorului pentru a-l împidica pe Todd să-l oprească în permanență... lucruri pe care le considerau oarecum nebunești, dar pe care le făceau oricum.

   - Sunt aici, spune ea, stingând lumina în baie și pășind pe hol.

   Iată-i. Ochii lui Jen îl caută pe Todd, pe Todd cel din amintirile ei. Fiul ei, de 3 anișori, care are înălțimea de abia 45 de centimetri, fața lui Jen, ochii lui Kelly, mâini mici și plinuțe, întinse spre ea.

   - Todd țâncul*, spune ea, porecla rostogolindu-se ușor pe limba ei, te-ai trezit!

   *toddler în original

   - E treaz de la 5, spune Kelly, dându-și părul înapoi de pe frunte.

   Ridică din sprâncene spre ea. Este șocată cât de mult s-a schimbat acum. E șocată și de alte lucruri. Fața îi e copilărească. Este surprinsă să descopere că i se pare mai puțin atrăgător la 20 de ani decât la 40. Era și mai gras atunci. Mâncau multă mâncare gătită și nu făceau sport. Orice timp liber dedicat lor era câștigat cu greu și era atât de prețios, încât îl petreceau într-o tăcere binecuvântată, așezați.

   - Du-te înapoi la culcare, dacă vrei, îi sugerează ea.

   Merge pe hol, apropiindu-se de ușă. Frigul se strecoară de undeva de dedesubt, un contracurent înghețat. Vrea să vadă mai bine priveliștea.

   Mâinile - atât de tinere, atât de netede - își amintesc de pocnetul de la deschiderea yalei și de apăsarea simultană a mânerului, o deschide și, ah!, își regăsește valea.

   - E ziua ta de odihnă, spune Kelly din spatele ei.

   Da, așa este. Își luau cu religiozitate câte o zi de odihnă, pe rând.

   - E în regulă, spune ea dând din mână, cu toată preocuparea cuiva care e aici doar entru o zi, o doică, o bonă, cineva care poate da copilul înapoi.

   Afară e ger. Miroase delicios aici. A fum și pin și ger, mentol, de parcă aerul în sine ar fi fost curățat.

   Mulțumită, închide ușa la loc și se întoarce spre Todd care se îndreaptă spre ea.

   Când ajunge la ea, se apleacă spre el, iar băiețelul își bagă fața în umărul ei, o mișcare atât de fără cusur ca un dans uitat demult. Trupul ei își amintește de Todd, copilul ei, în toate ipostazele lui. Trei, 15, 17 ani și un criminal. Jen îi iubește pe toți.

   - Du-te înapoi în pat, spune ea, privindu-l pe Kelly.

   El îi oferă un zâmbet cald, abia schițat.

   - Mă simt de parcă aș fi fost tras dintr-un tun, nu doar trezit, spune el, căscând și întinzându-se.

   Totuși, Kelly nu pleacă. La fel ca de cele mai multe ori în viața de părinte, își dorea sprijin, dorea să fie înțeles, nu să preia ea controlul. Se cufundă în canapea.

   Jen se întoarce la fiul ei. La această persoană pentru care astăzi, în cea mai scurtă zi a anului 2007, ea trebuie să repare ceva, astfel încât, atunci când ceasul va reîncepe să meargă înainte, în 2022, el  să nu mai ucidă pe nimeni.

   Încăperea este împânzită de jucării despre care uitase. Micuța camionetă galbenă cu înghețată. Garajul Fisher Price moștenit de la părinții ei. Un pom de Crăciun strălucește în colț. Unul vechi, artificial, care se mai află probabil și astăzi în mansarda lor din Crosby. Camera de zi e întunecată, luminată doar de lampioane.

   - Acum, spune Jen, îndepărtându-se de Todd și privindu-l în micuța lui salopetă de stambă.

   El o privește la rândul lui, fără niciun cuvânt, în acel mod sentimental care îi era atât de caracteristic. Ochi întunecați, nas cârn, obraji trandafirii, o expresie studioasă pe față.

   Jen ține un cub de lemn, iar el îl ia din mână foarte serios, după care îl aruncă pe podea.

   - Le strângem grămadă? întreabă Jen.

   Todd întinde mâna foarte-foarte lent.

   - La fel de tensionat ca o negociere cu ostatici, spune Kelly.

   - Cum se spune - țâncii nu se joacă, ei merg la lucru?

   - Oh, da.

   - Când eram mică, eram obsedată de cuburi.

   - Da?

   Kelly se lasă pe spate pe canapea, ridicându-și picioarele peste unul din brațele ei. Închide ochii.

   - Credeam că ai fost... nu știu. Interesată de fișele didactice? Înțelegi ce vreau să spun. Învățai tot timpul.

   - Nu chiar, spune Jen. Mi-a luat o groază de timp până să învăț să citesc.

   - Nu cred așa ceva. Voi, avocații prolicși... sunteți cu toții la fel, rostește el tărăgănat și Jen zâmbește surprinsă.

   Era mai acid atunci. În 2022, e în continuare sec, dar acum Kelly parcă e cu capsa pusă. Jen uitase. Cât de mult obișnuia să se plângă de muncă, să vină cu diverse idei de afaceri și apoi să le abandoneze. Părea că voia să reușească, după care îl lua frica.

   - Atunci, ce e pe aceste fișe didactice? întreabă ea.

   - Pentru început, definiția jurisprudenței... ar trebui să o știi până la vârsta de 2 ani.

   - Desigur. Și care este acea vârstă, în cazul lui Kelly...? ezită Jen. 28?

   - Bună la engleză, mai puțin la matematică, spune Kelly într-o clipă. 29. Mi-ai uitat deja vârsta?

   - Mă știi doar.

   Dintr-odată. Todd izbucnește în râs, din nimic, și se agață de Kelly.

   - Da, da, îi spune el.

   - Care a fost a ta? îl întreabă Jen, gândindu-se cum s-a simțit în mașină atunci când au fost trași pe stânga, încercând să ajungă la acea parte din el la care nu avusese acces niciodată.

   - A mea ce?

   - Jucăria ta preferată?

   - Nu-mi amintesc.

   Kelly își schimbă poziția pe canapea, cu ochii în continuare închiși.

   - Ce voiai să fii când vei fi mare?

   Kelly se ridică într-un cot, privind-o sardonic, pe trăsăturile lui citindu-se indisponibilitatea emoțională. Cum a putut Jen să nu observe asta?

   - De ce?

   - Doar mă întrebam. Eu nu am știut niciodată. Și suntem atât de departe de locul în care ai crescut... știi, nu cred că am întâlnit vreodată pe cineva care te-a cunoscut.

   - Sunt cu toții foarte departe. Mama a vrut întotdeauna să fie manager, spune el, schimbând subiectul. Nu e amuzant?

   - Ce fel de manager?

   Jen stivuiește cuburile în fața lui Todd, care stă cu mâinile împreunate în așteptare, dar ea se gândește de fapt la cât de evaziv poate fi Kelly.

   - Literalmente de orice fel. Asta își dorea. După ce tatăl nostru s-a piș... a dispărut, se corectează el, privind spre Todd, tot ce și-a dorit ea pentru noi a fost stabilitate. Pentru ea, o muncă de birou plictisitoare. O vacanță pe an. O ipotecă pe o locuință mică.

   - Și tu ai făcut contrariul, spune Jen, dar în sine sa gândește: tatăl nostru.

   Tatăl nostru. Bărbatul din fotografie care are ochii lui Kelly. Știa că asemănarea nu era doar în mintea ei. Clipește, șocată.

   El îi evită privirea.

   - Da.

   - Ai spus tatăl nostru?

   - Nu, al meu.

   - Ai spus nostru.

   - Nu e adevărat.

   Jen oftează. O va lăsa să vorbească singură dacă va continua să-l întrebe. Va trebui să încerce altceva.

   - Mi-aș fi dorit să o fi putut cunoaște pe mama ta, îi spune cu blândețe. Și pe a mea.

   - Oh, și eu.

   - Câți ani aveai când a murit? vrea să știe Jen, întrebându-se de ce i se pare că se aventurează pe un teren periculos.

   Acest bărbat e nenorocitul ei de soț, pentru numele lui Dumnezeu.

   - Douăzeci.

   - Și ți-ai văzut tatăl ultima dată când aveai...

   - Dumnezeu știe! Trei? Cinci?

   - Trebuie să fi fost atât de... să fii singurul copil și apoi să rămâi și fără părinți.

   - Da.

   - Crezi că m-ar fi plăcut pe mine... pe Todd?

   - Desigur. Uite. Îți voi accepta oferta, spune el. Patul mă cheamă.

   Se apleacă și o sărută apăsat pe buze, singurul lucru care nu s-a schimbat din 2007 și până acum, iar apoi o pornește spre pat, lăsând-o pe Jen singură cu Todd.

   Ceva o face pe Jen să-l lase pe Todd în camera de zi cu cuburile și să-l urmeze pe Kelly de-a lungul holului mohorât, cu tapet maro.

   Jen ajunge în dormitorul lor, cu o ureche continuând să fie atentă la odd, și se oprește în ușă.

   Kelly nu se află în dormitor. În orice caz, ea nu-l poate vedea. Deschide ușa în semiîntuneric și se strecoară înăuntru. Nimic.

   Ei bine, unde este atunci?

   Traversează încăperea. Tubul de neon e aprins în baie. L-a lăsat oare ea aprins? Așa cum stă acolo, întrebându-se ce să facă, aude un sunet. Un fel de sunet slab, chinuit, ca și când cineva ar încerca să se abțină de la ceva.

   Kelly e acolo. Jen se îndreaptă spre ușa de la baie și aruncă o privire înăuntru. Și-l vede pe soțul ei de 20 de ani sând așezat pe capacul toaletei, cu capul în mâini, plângând. Singura dată când Jen l-a văzut plângând.

   - Kelly? spune ea.

   El sare, ștergându-și grăbit ochii cu pumnii. Dosul mâinilor lui sunt ude. Seamănă atât de mult cu Todd când plânge. Buza de jos căzută și tot restul. Jen își simte întregul trup greu și trist în timp ce-l privește încercând să-și mascheze lacrimile.

   - Sunt răcit și-mi curg lacrimile, spune Kelly.

   E o minciună ridicolă. Jen se întreabă câte asemenea minciuni a mai spus. Și de ce.

   Dar uită-te la el acum, se gândește ea tristă. Este aceeași privire. Aceeași pe care i-o aruncă 15 ani mai târziu, când fiul lui ucide pe cineva. E cu inima frântă.

   - Ce s-a întâmplat?

   - Nu, nimic, sincer, e nenorocita asta de răceală. Sper să-mi treacă până la Crăciun.

   - Are legătură cu mama ta? întreabă Jen cu o voce joasă.

   - Todd este în regulă, este...?

   - E în camera de zi, e în regulă.

   Jen traversează baia până la Kelly. El stă pe loc, pe capacul de toaletă, dar Jen se duce lângă el, înconjurându-i spatele cu mâna și trăgându-l spre ea. Spre surprinderea ei, o lasă să facă acest gest, brațul lui trecând prin spatele picioarelor ei, iar capul odihnindu-i-se pe pieptul ei.

   - Este în regulă, îi spune ea cu blândețe, așa cum i-ar spune lui Todd. E normal să fii supărat.

   - E doar...

   - Răceala ta de Crăciun, știu, spune Jen, lăsându-l să trăiască cu minciuna, oricare ar fi aceea.

   Lăsându-l să creadă.

   Îi vine în minte ceva ce i-a spus în 2022 despre un cuplu care divorța. „Evitarea durrii e de neprețuit pentru unii.”

   După câteva minute, Kelly îi dă drumul. Se uită pre Jen care pleacă să vadă ce face Todd și-i spune o singură propoziție:

   - Îmi e dor de ea, de mama mea.

   Această afirmație pare să-l coste mult; trupul i se cutremură când o spune.

   Jen dă rapid din cap. Și iată. Ceva ce soțul ei, dintr-un anumit motiv, nu fusese niciodată capabil să-i arate.

   - Știu, spune ea.

   Și chiar știe, pentru că nici ea nu are mamă.

   - Îți mulțumesc că mi-ai spus, adaugă ea.

   Kelly îi aruncă un zâmbet printre lacrimi, cu părul negru în dezordine. Ochii lui par mai albaștri decât de obicei.

   Și iată, înapoi în trecut, ceva se petrece între ei. Ceva mai substanțial decât se petrecuse înainte. Ceva ce Jen nici măcar nu poate să numească, dar ceva care îi să speranțe să creadă că, de fapt, Kelly nu este ceea ce pare a fi. Dă, Doamne, să fie așa!

   Jen se întoarce la Todd în camera de zi.

   Aceasta este de modă veche. Covor verde uzat, mobilă dintr-un lemn închis la culoare. Are un miros specific. Un fel de miros mângâietor, care te duce gândul acasă: zahăr cu scorțișoară, fursecuri, o lumânare stinsă undeva. Jen presupune că, într-un fel sau altul, o versiune alternativă a ei a folosit cuptorul noaptea trecută.

   Ciudat cum de aceste lucruri păreau atât de importante atunci. Du-te și vezi luminițele de Crăciun, coace și asamblează căsușa de turtă dulce. Și... puf. Toate dispar în istorie, provocând doar stres și nelăsând vreo urmă, ca un pas în nisip șters prea repede de valuri.

   Todd se joacă cu mașinuțele lui pentru câteva minute, după care se târăște în cealaltă parte a camerei.

   - Nu, Toddy, nu asta, spune ea când plonjează dintr-odată în coșul de gunoi.

   El o ignoră, scoțând din coș două bile de poleială, probabil de la niște ciocolățele Kit Kat. Jen e dezamăgită că o cuprinde enervarea atât de repede într-o singură zi cu el.

   - Al meu, spune Tood.

   Ochii lui îndurerați privesc spre ea în celălalt capăt al camerei.

   - Mai vreau, adaugă el.

   Se întoarce din nou spre coșul de gunoi.

   Pracitc, e cu susul în jos, cu capul la baza coșului de gunoi și picioarele aproape ridicându-se de pe podea.

   - Îmi pare rău, Todd, vino aici! spune ea. Hai la mama!

   Todd se întoarce spre ea în secunda în care aude prima silabă desprinzându-se de pe buzele ei, ca o floare spre soare, și o privește. Și dintr-odată, ca din senin, ca o lumină care se aprinde, își dă seama. Știe în adâncul ființei ei.

   Știe după felul în care ochii lui reflectă lumina albastră a dimineții de iarnă.

   Nu e vina ei.

   Nu e vina lui.

   Știe că l-a crescut destul de bine. O știe datorită ochilor lui. Sunt luminați de dragoste. Sunt luminați de dragoste pentru ea. Jen se relaxează chiar acolo pe canapea.

   A făcut tot posibilul. Și, chiar și atunci când nu a făcut, vina e o dovadă la fel de bună ca oricare alta: a vrut să facă tot ceea ce este mai bun pentru el, pentru puiul ei.

   Paradoxul retrospectivei despre care această ființă de aici o învață peste un deceniu: Jen credea că știe ce se va întâmpla și se învinovățea. Credea că Todd a ucis din cauza relației proste pe care o avea cu ea. Dar nu este așa. A fost o iluzie. Și acesta e momentul, clipa în care Jen își dă seama că nu despre asta este vorba. Crima nu are absolut nicio legătură cu copilăria lui Todd.

   - Vino aici, Toddy, spune ea.

   Băiețelul lasă imediat mingile de poleială din coșul de gunoi și se îndreaptă spre ea, mama lui.

Ryan

   Ryan e pe cale să-l întâlnească în sfârșit pe omul care conduce operațiunea. Marele boss.

   Acesta are sute de soldați, de asociați, operațiuni multiple. Furtul de mașini, drogurile, copilul dispărut - reprezintă doar o mică parte din tot.

   Ryan nu știe cum de casele pe care le vizează sunt întotdeauna goale și încă nu știe unde se află micuța Eve, dar încearcă să afle și, iată-l. Aici, mergând prin frig spre un depozit din Birkenhead, a ajuns să se infiltreze până la vârf.

   Angela și Ryan au fost instruiți de Ezra să vină să-l întâlnească aici la ora 8 seara.

   Ryan merge la întâlnire pentru prima dată cu microfon, sperând că șeful cel mare nu-l va percheziționa. Leo spune că nu o va face, spune că nu te întâlnești cu șeful dacă nu are încredere în tine.

   - Dacă măcar insinuează ceva, îi spusese Leo noaptea trecută la telefon, te arăți atât de ofensat, încât să se cutremure.

   - Foarte corect, spusese Ryan.

   Nu era genul de propoziție pe care să o spună de obicei. Uneori simte că devine persoana care pretinde că este. Mai întunecat, mai volatil.

   Ryan și Angela merg în tăcere pentru alte câteva minute, urmărind cum mașinile sunt descărcate și încărcate pe vapoare, oamenii venind și plecând. Pe măsură ce se apropie de depozit, limbajul trupului li se schimbă. Angela devine Nicola, Ryan o urmărește transformându-se; mersul îi devine plin de tupeu, manierismele i se schimbă.

   Rya nu știe cum se schimbă propriul lui limbaj al trupului, doar că se schimbă.

   Nu e niicio firmă deasupra depozitului. Este închis, locul perfect pentru asemenea afaceri. Ryan speră să aibă acustica bună pentru ca echipa care ascultă să strângă dovezi cu care să-i incrimineze.

   Ryan bate de două ori la ușa rulantă, de culoare verde-închis, după cum i s-a spus, apoi așteaptă. Angela tremură. Nu e atât de stăpână pe sine cum pare la prima vedere. Ryan crede că e la fel de speriată ca el. Desigur, i-a trecut prin minte că s-ar putea să fie o capcană. S-ar putea să-i fi mirosit. Ar putea fi terminați. Cumva, lui Ryan nu-i pasă. Și, când simte că, de fapt, îi pasă, se gândește la ea, la micuța Eve, pierdută și singură, nu ajunsă pe mare, dar ca și cum ar fi fost.

   - Intră, spune o voce dintr-o parte.

   Ryan și Angela înconjoară clădirea și găsesc o ușă deschisă, permițând luminii de securitate din exterior să ilumineze un stâlp al depozitului.

   În rest e gol, rânduri și rânduri de rafturi de la podea până la tavan, care nu conțin nimic. În întinderea sălii uriașe stă un bărbat înalt, mai tânăr decât se aștepta Ryan. Nu semișcă deloc, doar stă în picioare cu brațele încrucișate, purtând haine negre. Are părul întunecat și un barbișon.

   - Cei doi muschetari, spune el.

   Aruncă un chiștoc la picioarele sale, care arde dintr-odată mai puternic pentru câteva secunde, înainte să se stingă.

   - Am o treabă pentru voi - trebuie să ridicați o listă cu proprietăți goale. Acum vă voi trimite la o adresă.

   Aproape instantaneu, telefonul cu cartelă al lui Ryan scoate un sunet însoțit de un singur rând de text de la - da! - de la un număr real. Este o adresă de pe un bulevard din Liverpool.

   Asta este. Acest om aflat la conducerea tuturor operațiunilor le va încredința secretul modului în care își obține informațiile despre mașinile pe care urmează să le fure.

   - Așteptați instrucțiuni suplimentare, le spune el.

   - Strașnic, mulțam, amice, spune Ryan, schimbându-și candeța vocii naturale.

   Bărbatul își lasă capul pe spate.

   - De unde ești?

   - Manchester.

   El face un gest de nerăbdare.

   - Înainte de asta.

   - Tot Manchester, dar din tată galez, spune el.

   Ăsta este adevărul; deciseseră că ar trebui să-și păstreze accentul în loc să încerce unul nou.

   - Tu? o întreabă bărbatul pe Angela.

   - Da, de pe-aici, spune ea, într-o engleză curată din Liverpool, deși, de fapt, este din Leigh.

   Adeseori, ofițerii sub acoperire nu sunt de prin partea locului. Sunt prea multe șanse să-i recunoască cineva și să-i desconspire.

   Bărbatul traversează depozitul până la ei, ghetele negre zdrobind mizeria și resturile de pe podea.

   - Eu sunt Joseph, spune el, întinzându-i o mână lui Ryan, și apoi Angelei.

   - Nicola, spune ea.

   Joseph își ridică mâinile în aer.

   - Avertismentul meu este standard. Dacă mă fentați. Dacă mă turnați. Dacă sunteți de la investigații criminale. Dacă o dați în bară. Îmi voi ispăși pedeapsa. După care, o să ies și o să vă omor dracului. Ați înțeles?

   - De asemenea, spune Ryan.

   - Atunci să batem palma, spune Joseph.

   - Kelly, spune Ryan în timp ce dă mâna cu Joseph. Mă bucur să te cunosc.

   Kelly. Aliasul pe care a trebuit să și-l aleagă Ryan.

   - Un nume la care, atunci când ești strigat, să întorci capul, îl sfătuise Leo. Un nume familiar. Acesta este primul test prin care verifică faptul că nu sunteți polițai. Pun pe cineva să vă strige numele într-un bar, ca să vadă dacă întoarceți capul.

   - Aș răspunde întotdeauna la numele fratelui meu, spusese Ryan cu voce scăzută.

   Se gândea la acea noapte, noaptea în care fratele lui întinsese prea mult coarda; datora foarte mulți bani, foarte multe favoruri. Noaptea în care fratele lui își pusese ștreangul de gât.

   Îl găsiseră prea târziu, cu aproape o jumătate de oră, spusese medicul legist. O făcuse în pod. Nu voise să fie găsit.

Ziua minus șase mii nouă sute

nouăzeci și opt, ora 8.00

   Jen e pe terasa unei clădiri cu două niveluri. Ea și Kelly o închiriaseră pentru 1 an.

   Jen abia și-o mai amintește. Abia acum, privind în sus la tavanul marmorat de umezeală, își amintește că a locuit aici.

   Jen nu e încă însărcinată, deci Todd nu s-a născut încă. Ceea ce conduce la ideea că acest mister poate fi legat de o singură persoană.

   - Lopez? strigă Kelly în susul scărilor.

   O cuprinde emoția. Uitase că trecuse printr-o fază în care o numea astfel. Jen devenise Jenny de la Jenny from the Block, după titlul cântecului, după care Lopez.

   - Kelly? spune ea.

   - Ești trează!

   - Sunt.

   - Uite, spune el, în stilul lui caracteristic, autoritar, reținut. Astăzi a o treabă.

   - Ce anume?

   - O conferință care-mi va ocupa toată ziua.

   Ceva îi trece prin minte vag lui Jen. Ce fel de zugrav/decorator merge la o conferință anunțată în pripă? Unul în care ea avea încredere, presupune Jen.

   - Sigur, spune ea, dar solul de sub picioarele ei se clatină în timp ce se ridică, ca și când ar sta pe nisipuri mișcătoare.

   - Vei fi plecat toată ziua?

   - Da, spune Kelly distrat.

   - OK.

   - Prcă ai fi văzut o stafie.

   Ochii lui Kelly sunt neschimbați, dar nimic mai mult. E atât de suplu. Aproape elegant.

   - Mă simt bine, spune Jen apuizată, privind în sus spre el. Nu-ți face griji, du-te!

   - Ești sigură?

   - Sunt cât se poate de sigură.

   Jen nu ezită deloc să-l urmărească pe Kelly. Își dă seama că se apropie cu pași repezi de momentul în care va dezlega misterul.

   Jen e aici, pe bancheta din spate a unui taxi. Era mult mai greu să chemi un taxi cu atât de multă vreme în urmă. Are un mobil, dar este vechi și mare cât o cărămidă, ale cărui taste se luminează în culoarea verde-neon și scot câte un sunet când le apasă. Un telefon de jucărie pentru copii.

   - Putem opri aici? întreabă Jen.

   Kelly a parcat ilegal exact în centrul orașului Liverpool, pe linii galbene duble. Mașina lui este înamtriculată în 2001: Jen nu-și dăduse seama cât de mult se schimbaseră mașinile. E masivă, pare prea mare. Nu se poate abține să nu se uite la ea sau la el. Se simte o străină.

   Kelly privește la stânga și la dreapta în timp ce-și scoate picioarele lungi din mașină.

   Verificarea pare uzuală, un tic. Ochii albaștri privesc în sus și în jos pe stradă.

   Ea rămâne în taxiul ei. Acolo, ascunsă în spatele unui geam murdar, lui Kelly îi va fi imposibil să o vadă.

   - Trebuie să pornesc din loc în curând, spune taximetristul.

   - Doar 5, 5 minute, vă rog, trebuie să văd ceva, spune ea.

   Șoferul de taxi nu-i răspunde, în schimb scoate în mod explicit un roman. John Grisham, cu paginile îndoite. Lasă motorul la ralanti. Oh, vremurile în care oamenii mai citeau romane ca să treacă timpul.

   - Îmi cer scuze, nu va dura mult, adaugă ea, gândindu-se la toate lucrurile pe care i le-ar putea spune acestui pm despre viitor. Brexit. Pandemia. Nimeni nu ar crede-o. E uluitor. Două decenii întregi comprimate aici într-un taxi, împreună cu ei.

   Kelly ocolește mașina, ajungând în spatele ei. Cercetează orizontul așa cum încă o mai face uneori și în prezent. Jen nu se gândise niciodată la asta până nu a fost forțată să-și urmărească soțul. Părul lui e dat atent cu gel, aranjat pe frunte.

   Un alt șofer claxonează, gesticulând în timp ce trece pe lângă ei. Coboară geamul și urlă:

   - Mișcă-te!

   Șoferul lui Jen bagă mașina în viteză.

   - O secundă, te rog, spune ea.

   Dacă iese acum din mașină, Kelly o va vedea și totul va fi fost în zadar.

   Kelly deschide porbagajul cu o mână și scoate ceva afară. E mare și bordo, un material înfășurat - poate perdele? Jen își odihnește fruntea de geamul jegos al taxiului, uitându-se pieziș. E o husă pentru îmbrăcăminte. Jen o recunoaște din urmă cu mai mulți ani. Foarte rar purta costum. La înmormântări, la nunți. Atârna de un cârlig în fundul șifonierului lor.

   - Oricând, scumpete, spune șoferul de taxi, dar Jen nu face decât să dea din cap.

   Kelly dispare pe o stradă laterală, pasul lui mimând mersul obișnuit, dar Jen știind că e fals. Îi va pierde urma.

   - Trebuie să plec, spune ea.

   Începe să-și strângă lucrurile și poșeta, încercând să nu-l piardă din vedere. În timp ce numără banii pe care i-a scos din sertarul din bucătărie - alt sertar, altă bucătărie, alte bancnote - o altă mașină îi claxonează.

   - Stai puțin, spune șoferul de taxi.

   - Plec, chiar trebuie să plec, spune Jen, aproape zbierând.

   - Blocăm o linie de autobuz.

   - Trebuie să ies! urlă Jen.
   Trage de clapeta portierei în timp ce claxonatul continuă, întrebându-se ce se va întâmpla dacă iese pur și simplu din mașină și o ia la goană fără să plătească. E doar un taxi. Nici măcar nu e un delict.

   Jen îndeasă prea multe bancnote în scrumiera de argint care conține scrum de țigară adevărat - Dumnezeule, da, oamenii fumau pretutindeni! - și sare din mașină.

   O ia la goană pe strada laterală. Kelly aproape a ajuns la capătul ei. Îi sare în ochi  într-o mare de oameni la fel cum se întâmplă cu Todd, la fel cum se întâmplă cu numele ei pe o listă.

   Kelly întoarce brusc spre stânga și intră într-un pub numit The Sundance. Continuă să își țină husa de îmbrăcăminte pe braț, așa că Jen nu riscă și așteaptă în apropiere, pe trotuar.

   Jen stă în fața unui magazin Woolworths, semnul roșu și alb fiindu-i familiar. Va da faliment în 5 ani.

   Oglindit în spatele ei, îl vede pe Kelly ieșind din pub. Acum poartă costum, cu husa aruncată peste umăr. Părul proaspăt dat cu gel. Pantofi negri, lucioși.

   O femeie pare să apară de niecăieri, poate dintr-un alt pub, poate de pe o alee. Jen o privește apropiindu-se de Kelly. Se uită chiorâș la ea. E Nicola.

   - Cum a fost? o întreabă Kelly.

   - Da, în regulă. Dur, vor să știe toate metodele.

   Kelly izbucnește într-un hohot de râs.

   - Nu le putem spune pe acelea.

   - Știu. Le-am spus. Judecătorului nu prea i-a plăcut. Ascultă, noroc! Și sună-mă, știi? Dacă... în viitor. Dacă vei dori să te întorci vreodată.

   Nicola pleacă și îl lasă pe Kelly acolo, în stradă, fără să-i mai spună un cuvânt.

   Jen se uită la el, pierdută acum în mulțime, gândindu-se la SMS-urile pe care i le va trimite el Nicolei peste 20 de ani, cerându-i ajutor. Despre faptul că ea îi cere lui ceva în schimb.

   Jen îl urmărește pe Kelly de la distanță, recunoascătoare că se află în Liverpool, nu în Crosby. Se minunează de stilurile vestimentare - blugi evazați, topuri boeme care expun pielea la ultimele raze ale soarelui de vară, în septembrie - și vechile mașini și magazine, lumea de atunci.

   Kelly merge cu un scop, dar și cu teamă, crede Jen. Cu capul sus, un căprior urmărit sau un leu în urmărire, Jen nu știe prea bine în ce ipostază se află el.

   Merge în josul unei străzi cu caldarâm, cu mărci trecute, care au rezistat sau nu în ultimii 20 de ani, Debenhams, Blockbusters. Intră într-un mall luminat cu neoane și plin de bijuterii și iese pe cealaltă parte. Stânga, dreapta. Apoi în sus pe o stradă secundară, pe care sunt aliniate lăzi de gunoi de dimensiuni industriale. Jen rămâne mai departe în urmă.

   Ritmul lui încetinește pe o fâșie lată, pietonală, din plăci de pavaj gri. Este înconjurat de clădiri înalte. Trupul lui se întoarce complet spre una dintre ele și apoi înaintează, deschide ușa și dpsare.

   Jen nu trebuie să se uite pe o hartă sau să citească plăcuțele de pe clădire. În calitate de avocat, cunoaște prea bine această clădire. E Judecătoria orașului Liverpool.

   Afară sunt felinare de modă veche, bulbi sferici și albi, ca perlele.

   Acum, în 2003, clădirea nu este cu mult diferită față de cea din prezent. O clădire mare cuboidă, din anii 1970, cu armătură maro-închis și geamuri fumurii. Un brâu în relief pe fațadă. În mod excepțional, Jen se bucură că sistemul de justiție nu se schimbă niciodată, deși scârțâie, e antic și mucegăit.

   Așteaptă în soare câteva minute, după care îl urmează pe Kelly înăuntru, deschizând ușa dublă de sticlă a tribunalului.

   Se îndreaptă direct spre liste, bucuroasă de cunoștințele juridice pe care le are. Știe ce caută. Știe ce va găsi.

   Datele se potrivesc. Nu și-a dat seama când s-a întors în timp. Știrile arhivate. Lista de acuzații împotriva lui.

   Iată-le. Nici nu mai trebuie să le parcurgă pe toate.

   R v Joseph Jones. Sala de judecată 1.

   Deci aceasta este o viață trăită invers. Se întâmplaseră lucruri despre care Jen habar nu avusese, care trecuseră pe lângă ea la fel de pașnic ca niște mașini.

   Se îndreaptă spre sala de judecată 1 și se așază în galeria destinată publicului. Miroase a ceainice învechite, a cărți vechi, a praf și lac de mobilă. Este aglomerat; un proces celebru despre care nu știuse la acea vreme. Și de ce ar fi știut?

   I-a pierdut urma lui Kelly. Habar nu are în ce calitate se prezintă. Ca prieten al lui Joseph Jones, presupune ea cu un spasm; un complice.

   Băncile din galeria destinată publicului sunt dispuse ca niște strane.

   - Toată lumea în picioare, spune un grefier.

   Are ochelari de citit așezați pe vârful nasului și robă care mătură podelele acoperite de o mochetă ieftină. Jen e jenată de pompa și de obiceiurile din sistemul de justiție căruia i-a dedicat viața. Jen se ridică în picioare când intră judecătorul. Înclină capul din reflex.

   Acuzatul încătușat e dus de un agent de pază, purtând un cercel circular delicat în ureche, și așezat în boxa acuzaților.

   Joseph Jones. E tânăr, Joseph la 30 de ani. Cât de ciudat să te uiți la el și să știi data la care - după cum stau lucrurile - va muri, se gândește Jen, privindu-i urechile distinctive de elf, barbișonul, umerii înguști, aproape de băiat. Ar putea fi fiul oricui. Ar putea fi Todd.

   Judecătorul se adresează curții:

   - Mai devreme am terminat de audiat al doilea martor al acuzării, martorul A, și acum îl chemăm pe al treilea, spune el simplu.

   Curtea e deja în sesiune. Mintea lui Jen lucrează. Deci „conferința” de ultim minut a lui Kelly trebuie să fi fost, de fapt, o citație de prezentare în instanță, în calitate de martor. În timpul proceselor nu se știe în ce zi va fi necesar un martor înainte să se încheie audierea celui de dinainte.

   - Vă mulțumesc, onorată instanță spune un avocat pledant.

   O femeie cu ochelari retro cu ramă groasă. Peruca le acoperă brațele pale.

   - Am aflat ieri de la Grace Elincourt, angajată a băncii HSBC, care a confirmat faptul că Joseph Jones depunea și retrăgea cu regularitate sume mari de bani dintr-un cont bancar, spune ea și privește juriul cu subînțeles. De asemenea, am auzit mai devreme de la martorul A că își instruia soldații să fure mașini. Și pentru a corobora aceste informații, statul îl cheamă acum pe următorul martor la bară, iar pentru asta,  trebuie să cerem din nou ca juriul și publicul să fie termporar evacuați.

   Mintea lui Jen e la turație maximă. Scoaterea din sală a publicului și a juriului indică doar câteva lucruri: elemente probatorii, chestiuni de lege și de procedură, argumente de admisibilitate.

   Și martori anonimi.

   Toți ies, cu excepția martorilor. Jen zăbovește, urmărindu-i pe oamenii care au investit în asta probabil la fel de mult ca ea, bând cafea de la automat și discutând. Așa cum a fost mereu în tribunale. Singura diferență e numărul mai mic de telefoane mobile.

   Iese din clădire și rămâne pe treptele judecătoriei, dorind să fie martora lumii de acum, în cadrul acestui instantaneu din 2003.

   Se învârte lent într-un cerc. Nu ai ști. Nu ai avea de unde să știi. Lumea nu știe cât de mult se va schimba.

   - Juriul revine în sala de judecată 1, anunță un aprod din hol și Jen intră, ochii ei zăbovind doar pentru o secundă asupra orizontului orașului. E pe cale să afle ceva. Ceva ce nu va putea uita niciodată.

   În sala dejudecată, ochii ei au nevoie de puțin timp ca să se obișnuiască, după ce au privint strălucirea soarelui de septembrie, dar, după un moment, vede lucrurl la care se aștepta: boxa martorilor s-a schimbat. Este acoperită de o draperie neagră.

   - Martorul B, spune avocata, cu voce atât de clară ca un izvor natural, este un ofițer de poliție sub acoperire în activitate. Va rămâne sub anonimat, se adresează ea juriului, pentru a păstra secretul identității sale, al metodelor poliției și al condițiiilor de lucru, dar și pentru siguranța sa. Așadar trecem acum la martorul B. Pentru consemnare, nu trebuie să vă spuneți numele. Cum vreți să depuneți jurământul?

   Oricine se află dincolo de draperie nu spune nimic. Avocatul pledant așteaptă, dar, după ce tăcerea persistă prea mult în sala de judecată, se apropie de draperie. Jen își ține respirația. Sigur, sigur, sigur acesta nu e soțul ei.

   Avocata revine după o secundă și se apropie de bancă. Jen o aude apoi... o discuție murmurată.

   - Vrea ca ocea să-i fie schimbată. Are un accent. Am depus o cerere oficială, spune avocata.

   Jen nu poate prinde tot ce spune. Poate doar auzi fragmente de fraze. Poate înțelege doar pentru că e avocat.

   - Dar, onorată instanță, în interesul unei justiții transparente... spune celălalt avocat.

   Controversa lor continuă cu un schimb de replici abia șoptit, pe care Jen se străduiește să le audă.

   - În ședința publică, este important să fii auzit cu vocea ta, anunță judecătorul după alte câteva minute.

   - Martorul B, jurământul? solicită avocatul pledant.

   Așteaptă... acest martor al acuzării, nu al apărării. Deci...

   Jen aude un oftat. Un oftat foarte, foarte distinctiv, supărat. Și apoi un singur cuvânt:

   - Laic.

   Două silabe. Și iată. Ceea ce Jen probabil că știa deja: Kelly e martorul B.

   A înțeles complet greșit. Kelly nu a comis nicio infracțiune. El a încercat să le împiedice.

Ziua minus șase mii nouă sute

nouăzeci și opt, ora 11.00

   - Am lucrat cu el, da, spune vocea lui Kelly, timp de mai multe luni anul trecut.

   Și-a ascuns accentul galez, l-a cizelat ca și cum ai rindelui lemnul. Jen e foarte sigură că numai ea ar ști că acesta era el. Indicii verbale pe care le cunoști doar după 20 de ani de căsnicie.

   - Și care a fost rolul tău?

   Întrebările continuă, deși mintea lui Jen încă mai încearcă să proceseze. Realitatea continuă să o șocheze ca undele de șoc după un cutremur. E ofițer de poliție. A fost ofițer de poliție?

   Privirea îi urcă spre micile ferestre din susul sălii de judecată.

   Nu i-a spus niciodată. Nu i-a spus niciodată, nu i-a spus niciodată, nu i-a spus niciodată. Viața ei este o minciună.

   Gândurile se strâng în jurul ei ca o mulțime de reporteri care pun întrebări.

   Cum a putut să țină așa ceva secret față de mine? Kelly? Soțul ei lipsit de griji, demn de încredere, Kelly al ei? Această dezvăluire nici măcar nu explică nimic. De ce să văd repercursiunile acestei minciuni 20 de ani mai târziu? De ce e implicat Todd?

   Nu i-a spus niciodată, nu i-a spus niciodată.

   Jen își pune fruntea în mâini.

   Pe de altă parte, nu este acest adevăr mai ușor de înghițit decât celălalt? Poate, dar dacă ești blestemat fie că ai participat, fie că nu ai participat, tot înseamnă că ești blestemat.

   - Am fost desemnat să mă infiltrez în banda de crimă organizată condusă de acuzat, spune Kelly calm.

   Doamne, este o nebunie. Este o nebunie.

   - Și în ce moment ai fost trimis?

   Kelly își drege vocea.

   - Când a fost furat copilul.

   - Onorată instanță, intervine imediat avocatul pledant al apărăii, un bărbat mai vârstnic, ridicându-se în picioare. Vă rog, să se limiteze la problemele în chestiune.

   - Când doi soldați au furat copilul ca parte a îndeletnicirilor lanțului de aprovizionare al acuzatului, clarifică Kelly cu aciditate în voce.

   - Onorată instanță... intervine din nou avocatul acuzării.

   - Martor B, îți cerem respectuos să te limitezi la faptele în cauză. Acesta nu este un proces de răpire.

   - Nu i-am găsit niciodată pe făptași, spune Kelly. Dar acuzatul știe.

   - Onorată instanță...

   - Martor B, spune judecătorul, evident ajuns la exasperare.

   - Bine, spune Kelly.

   Jen știe că are dinții înleștați și că sun pomeți i-au apărut niște gropițe.

   El face o pauză, iar ea știe că acum își va trece mâna prin păr. Chiar și acest Kelly, pe care nu l-a mai văzut de 20 de ani. Chiar și acest Kelly, pe care, la acest moment, îl iubea de numai 6 luni. Acest Kelly, care a fost un mincinos din prima zi.

   Un zugrav/decorator de la vârsta de 16 ani. Cu ambii părinți morți. Care nu a fost niciodată la colegiu, a abandonat școala după examenele GCSE. Cât de adevărată este oricare dintre aceste afirmații? Cum poate să facă parte din poliție? De ce nu i-a spus?

   Ar fi înțeles. Nu este deloc o crimă să fi fost ofițer de poliție sub acoperire.

............................................................