În locul nepotrivit la timpul nepotrivit, Gillian McAllister

 ..............................................

3-7

      Se uită la ea și-i surprinde expresia.

   - Doar nu vorbești serios.

   - Nu, zău, chiar vorbesc serios. Vei cumpăra un Snickers. Acolo va fi cineva în magazinul de la colț care va purta o pălărie de fetru.

   - ...OK, spune el și dă din cap, doar o dată. O buclă temporală. O pălărie de fetru. S-a făcut.

   Jen îi zâmbește, fără să fie surprinsă că a izolat elementul din viitor pe care el nu îl poate controla, și care aparține altcuiva: pălăria.

   Exact asta credea Jen că va face. Este un om mult mai ușor de convins decât Kelly.

   - Știi de ce? întreabă el.

   - Ceva se va întâmpla peste 4 zile. Cred că trebuie să împiedic acest lucru.

   - Ce? întreabă el din nou.

   - Eu, eu... nu e bine, Todd. Peste 4 zile vei ucide pe cineva, spune ea.

   De această dată, parcă ar fi aprins un rug. O mică scânteie și apoi o vâlvătaie. Capul lui Todd se ridică brusc ca să o privească. Jen se încinge de parcă ar sta lângă acest foc.

   Dacă ea este cea care provoacă omorul, prin faptul că-i spune? Categoric, cunoașterea faptului că e în stare să ucidă poate afecta o persoană, nu?

   Nu. A decis să facă asta și trebuie să meargă până la capăt. El, fiul ei, e în stare să suporte. Îi plac faptele concrete. Îi place ca oamenii să fie sinceri cu el.

   Todd tace mai bine de 1 minut.

   - Pe cine? spune el, aceeași întrebare pe care a pus-o data trecută.

   - Era un străin pentru mine. Tu păreai să-l cunoști.

   Todd nu reacționează. Ajung la magazinul iluminat, situat lângă un fast-food chinezesc, și se opresc în fața lui. În cele din urmă, privirile li se întâlnesc. E surprinsă să vadă că are ochii umezi. Acoperiți de cea mai insesizabilă urmă de umezeală. E posibil să nu fie nimic. S-ar putea să fie doar luminile magazinelor, aerul rece.

   - Ei bine, nu aș ucide niciodată pe nimeni, spune el, fără să o privească în ochi.

   Jen își desface brațele larg.

   - Dar o faci. Se numește Joseph Jones.

   Și ea are ochii umezi acum. Todd trece cu privirea peste chipul ei, ține un deget în sus și intră în magazin.

   Are dreptate, desigur, că nu ar ucide pe cineva, decât dacă nu are de ales. Ea îl cunoaște: ar încerca să aplaneze situația, ar mărturisi. Ar face o întreagă listă lungă cu lucruri înainte să ucidă. Aceasta este probabil cea mai utilă informație pe care a obținut-o.

   După câteva secunde, Todd a ieșit din magazin și limbajul trupului i s-a schimbat complet. Este o schimbare infinitezimală. Ca și când cineva ar fi apăsat momentan butonul de pauză al mișcărilor lui, după care l-a repornit. Doar o bâlbâială.

   - Pălăria, spune el.

   O tresărire.

   - Prezentă și corectă, adaugă el.

   - Deci mă crezi acum?

   - Ai văzut pălăria de fetru din josul străzii, presupun.

   - Nu am văzut-o, Todd, știi că nu am văzut-o.

   - Nu aș ucide niciodată pe cineva. Niciodată, niciodată, niciodată.

   Ochii lui privesc în sus spre cer, iar Jen e sigură - pe cât de sigură poate fi - că vede dezamăgire, dar și înțelegere în trăsăturile lui. Ca un om căruia i s-a spus ceva. Ca un om căruia i s-ar fi spus finalul când este abia la început. Jen e surprinsă de reacția lui. Nu călătoria în timp a depășit-o, ci faptul că e părinte.

   Se întoarce cu spatele la ea. Jen îl cunoaște. Todd s-a închis de îndată ce i-a spus detaliile.

   - De ce te-ai despărțit de Clio?

   - Nu e treaba ta. Oricum, suntem din nou împreună acum.

   Jen oftează. Se întorc spre casă într-o tăcere împietrită.

   Kelly deschide ușa chiar înainte ca Jen să apuce să scoată cheia. Todd trece pe lângă el fără să-i vorbească, apoi urcă la etaj. Interesant e că nu-i spune lui Kelly ceea ce tocmai i-a spus Jen. În mod normal, e sigură că ar fi râs împreună de ea.

   Kelly prepară plăcintă. Când Jen se așază la masa pentru micul-dejun din bucătărie, el toarnă compoziția în vasul tapetat și deschide cuptorul. Căldura și aburul din cuptor tremură atât de violent, încât Kelly pare să dispară din ochii ei.

   În cea noapte, Jen caută pe Google cum poate să trimită un e-mail programat, iar apoi, plină de speranță, îl trimite în eter. În timp ce adoarme se roagă să funcționere. Se roagă ca ea de undeva din viitor să împiedice crima și să iasă din bucla temporală.

Ziua minus opt,

ora 8.00

   E-mailul nu a funcționat. Tăietura pe care a făcut-o cu cuțitul a dispărut.

   Și, pentru prima dată, Jen a sărit mai multe zile. S-a întors cu peste 4 zile în urmă. Este data de 21. Stă trează în pat și se gândește la Andy. Se pare că a avut dreptate.

   Sau poate că procesul se accelerează și, în curând, se va întoarce în timp dintr-o dată cu ani întregi, iar apoi efectiv va înceta să mai existe.

   „Nu. Nu gândi astfel. Concentrează-te asupra lui Todd.”

   Ca la un semnal, îl aude trântind ușa dormitorului lui.

   - Unde mergi? strigă după el.

   Îl aude urcând scările până la etajul cel mai de sus, unde se află dormitorul ei și al lui Kelly, iar apoi apare cu un zâmbet larg pe față. Pare plin de LOL-uri, după cum ar spune el.

   - Tata mă ia să alergăm, spune el. Roagă-te pentru mine.

   - Ești în gândurile mele, zice Jen în timp ce-i aude plecând.

   E bucuroasă să-l vadă astfel. Îmbujorat și fericit.

   În câteva minute, încă în cămașă de noapte, Jen s-a întors în camera lui Todd. Caută din nou în sertarele biroului lui, în cele din noptiere, sub saltea. Sub pat.

   În timp ce caută, își recită ce știe.

   - Todd o întâlnește pe Clio la sfârșitul verii. Kelly a spus în zilele de dinaintea crimei: „Încă se mai vede cu Clio? Credeam că a spus că nu”.

    Todd a confirmat cu câteva zile în urmă că s-au despărțit și s-au împăcat ulterior.

   Farfurii, cești, multe, multe chestii pentru școală tipărite de pe internet. În spatele șifonierului, o bucată de hârtie despre astrofizică.

   - Lui Clio îi e frică să vorbească cu mine, adaugă ea, gândindu-se că trebuie să fie important.

   - În plus, ciudat era că mașina de poliție patrula pe acolo.

   În cele din urmă, după 20 de minute, găsește ceva mul mai tangibil decât să-și asculte propriile aiureli.

   E deasupra șifonierului, chiar în spate, dar neacoperit de praf, deci nu se află acolo de mult timp.

   Este un mic pachețel gri alungit, legat cu un elastic. Jen coboară de pe scaunul pe care se urcase și-l ține în palmă. Droguri, asta crede ea că ar putea fi. Mâinile îi tremură în timp ce desface elasticul, apoi desface ambalajul protector.

   Nu sunt droguri.

   Pachetul conține 3 obiecte.

   Un ecuson de polițist din Merseyside. Nu tot, ci doar bucata de piele cu emblema comitatului Merseyside. Pe el e brodat un număr și un nume: Ryan Hiles, 2648.

   Jen îl pipăie. E rece în mâinile ei. Îl ridică în lumină. Cum ajunge un adolescent să aibă un ecuson de polițist? Nu-și urmărește acest gând pe drumul pe care înclină să o apuce, deși e evident că nu e un lucru bun.

   Lângă el, atent împăturit în două, e un afiș în format A4, cu colțurile îndoite, reprezentând fotografia unui bebeluș de circa 4 luni. Deasupra lui sau a ei e scris cuvântul DISPĂRUT cu litere majuscule, roșii. În colț are o urmă de piuneză.

   Jen clipește șocată. Dispărut. Copii dispăruți? Ecusoane de poliție? În ce lume întunecată a plonjat Todd?

   Ultimul articol pare să fie un telefon cu cartelă. E închis.
   Degetele lui Jen tremură în timp ce apasă butonul on și-l vede prinzând viață, cu ecranul de un verde-nen. Nu are parolă. Este un telefon în stil banană, model vechi, nu un smartphone. Este clar că nu ar fi trebuit descoperit vreodată. Citește numele persoanelor de contact. Sunt 3: Joseph Jones, Ezra Michaels și cineva pe nume Nicola Williams.

   Deschide fereastra de mesaje, ciulind urechea să vadă dacă îi aude pe Todd și Kelly.

   Orele la care se întâlnește cu Joseph și Ezra. 11 p.m. cu unul, 9 a.m. cu altul.

   Dar cu Nicola, e altceva:

   Telefon cu cartelă 15/10: Mă bucur că vorbim. Ne vedem pe 16?

   Nicola W15/10: Pot fi acolo.

   Telefon cu cartelă 15/10: Bucuroasă să mă ajuți mâine?

   Nicola W 15/10: Bucuroasă să te ajut.

   Telefon cu cartelă 17/10: Sună-mă.

   Nicola W 17/10: E stabilit, dar ne vedem diseară.

   Nicola W 17/10: Mă bucur că ne vedem. Mă bucur să o fac, dar trebuie să muncești pentru asta. Dat fiind ce s-a întâmplat.

   Telefon cu cartelă 17/10: Dap. Am înțeles.

   Nicola W 17/10: Întoarce-te acolo.

   Telefon cu cartelă 17/10: Cu copil sau fără.

   Nicola W 18/10: Toate la timpul lor. Când avem destule, putem acționa.

   Jen se uită fix la ele. O mină de aur. Mesaje reale, datate și în care se pune ceva la cale. Jen trebuie să-și dea seama ce. Trebuie să poată să-și urmărească fiul zilele acestea, să intre și ea în desfășurarea evenimentelor.

   Întoarce restul obiectelor pe toate fețele, dar nu găsește nimic.

   Se așază pe scaunul de la biroul lui Todd. Catastrofele se îngămădesc în mintea lui Jen. Polițiști morți. Copii morți. Răpiri. Răscumpărări. Să fie Todd vreun fel de soldat, un minion trimis să facă o ofertă în numele unei bande?

   Se urcă pe scaun și pune pachetul al loc, exact unde era, după care se așază în dormitorul răvășit al fiului ei. Îi tremură genunchii. Îi privește tremurând ușor, gândindu-se că e doar vina ei. Trebuie să fie.

   Nicola Williams. De ce îi este cunoscut numele?

   Îi caută pe Joseph, Clio, Ezra și Nicola pe Facebook. Toți sunt acolo cu excepția lui Nicola și toți trei sunt prieteni între ei. Profilul lui Joseph e nou, dar arată ca al unui om obișnuit. Interes pentru curse de cai și păreri despre Brexit. Profilul lui Ezra e mai elaborat, include fotografii din urmă cu 10 ani, dar în rest e inaccesibil celor care nu sunt prieteni cu el.

   Face ordine, apoi aranjează patul lui Todd, mâna ei netezindu-i perna, dar dă de un cocoloș, e ceva sub ea. Nu a căutat niciodată acolo. A căutat doar sub saltea, ca în filme. Întinde mâna spre gâlmă, sperând să găsească informații, dar găsește jucăria Science Bear. Ursulețul pe care-l are Todd de când avea 2 ani, cel care ține un arzător Bunsen albastru pufos și un tip de testare. Probabil că doarme în continuare cu el.

   I se rupe inima pentru Todd, aici în dormitorul lui, gândindu-se la acea noapte în care a avut un norovirus și în care i-a șers buzele cu bucata de flanel moale, dar și la cealaltă noapte, în care are loc crima. Fiul ei, pe jumătate copil, pe jumătate bărbat.

   Holul secției de poliție din Crosby arată la fel ca în acea primă noapte, plictisitor, mirosind a mâncare de la cantnă și cafea.

   Jen sosește la 6, căutându-l pe Ryan Hiles. Acesta i se pare următorul pas logic. Todd și Kelly cred că Jen e la supermarket.

   I se spune să aștepte, iar ea se așază pe unul dintre scaunele de metal, uitându-se la ușa albă aflată la stânga biroului de recepție. La capătul unui coridor lung din spatele ei, poate vedea un ofițer de poliție suplu, înalt, mișcându-se de colo-colo în timp ce vorbește la telefon, râzând dintr-un motiv oarecare, luând-o încet când pe aici, când pe acolo.

   Recepționera e blondă. Are buzele crăpate, iar conturul lor pare estompat și inflamat, ca la oamenii care au obiceiul să-și umezească buzele.

   Ușile automate se deschid, dar nu intră nimeni.

   Recepționera ignoră ușile. Tastează rapid, fără să-și dezlipească ochii de pe ecran.

   Afară e crepuscul; pentru toți ceilalți pare o zi obișnuită de octombrie la ora 6. Fumul de lemn proaspăt intră odată cu briza, la fiecare deschidere și închidere a ușilor, din nou pentru nimeni.

   Jen își adună mâinile în poală și se gândește la viața normală. Continuitatea succesiunii zilelor. Privește ușile care se deschid larg, se opresc pentru o clipă și se închid la loc, și încearcă să nu se întrebe dacă Todd continuă să trăiască undeva în viitor fără ea. Se confruntă cu viața în închisoare. Nici măcar cel mai bun avocat nu ar putea să-l scoată de acolo.

   - Îmi puteți spune numele dumneavoastră? întreabă recepționera.

   - Alison, spune Jen, care nu e încă pregătită să-și dezvăluie identitatea fără să știe unde se află Ryan Hiles și de ce are Todd ecusonul lui.

   Ultimul lucru pe care vrea să-l facă e să agraveze lucrurile pentru Todd mai târziu, în viitor.

   - Alison Bland, inventează ea.

   - OK. Și care este...

   - Caut un ofițer de poliție. Am numele lui și numărul de ecuson.

   - Ce treabă aveți cu el?

   Recepționera formează un număr pe telefonul de pe  birou.

   Jen nu spune că are ecusonul, nu vrea să furnizeze dovezi, să se facă legătură între amprentele lui Todd și vreun lucru odios. Alt lucru odios.

   - Vreau doar să vorbesc cu el.

   - Îmi pare rău, nu putem permite ca persoane civile să intre pur și simplu aici dându-și numele ca să vorbească cu polițiști, spune recepționera.

   - Nu este... nu este ceva rău. Vreau doar să discut cu el.

   - Nu putem face asta. Vreți să raportați un delict?

   - Adică... spune Jen.

   E pe cale să spună nu, dar apoi ezită. Poate că poliția o poate ajuta. Doar pentru că o crimă nu a avut loc încă, asta nu înseamnă că nu a fost comisă nicio infracțiune. Cuțitul... cumpărarea unui cuțit este o infracțiune. Este un risc, poate că nu l-a cumpărat încă, dar e pregătită să și-l asume. Dacă Todd e investigat pentru un lucru mai neînsemnat, poate că asta ar împiedica delictul mai grav?

   Lui Jen îi vine dintr-odată o idee. Tot ce îi trebuie este o schimbare. Să doboare o piesă dintr-un întreg șir. Să țină în picioare un domino care altfel ar cădea. Iar apoi, poate că se va trezi și va fi mâine.

   - Da, îi spune recepționerei evident surprinse. Da, aș vrea să raportez un delic.

   Douăzeci și cinci de minute mai târziu, Jen se află într-o sală de ședințe împreună cu un ofițer de poliție. E tânăr, are ochii de un albastru pal, ca un lup.

   De fiecare dată când îi întâlnește pe ai ei, Jen e izbită de aspectul lor neobișnuit, un contur albastru-închis, interiorul albastru-deschis, pupilele mici. Ceva la această culoare îi face să pară goi. E proaspăt bărbierit, uniforma lui e puțin cam mare pentru el.

   - În regulă, relatați-mi, spune el.

   Au două pahare de plastic albe cu apă în fața lor. Încăperea miroase a toner pentru xerox și a cafea stătută. Decorul pare foarte banal pentru reacția pe care spera să o producă Jen.

   - Voi lua notițe, adaugă el.

   Nu-și dorește asta. Un tânăr ofițer care ia meticulos notițe și nu va răspunde la întrebări. Jen își dorește un individualist. Un polițai care iese din tipare, care are o soție surdă și o problemă cu alcoolul: un om care o poate ajuta.

   - Sunt foarte sigură că fiul meu e implicat în ceva, spune ea simplu.

   Nu menționează nimic despre aliasul pe care l-a oferit, sperând că el nu o va întreba asta, și trece direct la esența problemei.

   - Se numește Todd Brotherhood.

   Și atunci se întâmplă ceva. El recunoaște ceva: Jen este sigură de asta. E o umbră care trece peste trăsăturile lui ca o fantomă.

   - Ce vă face să credeți că e implicat în ceva?

   Îi povestește ofițerului despre croitorie, despre întâlnirea dintre fiul ei și Joseph Jones și despre cuțit. Jess speră că, dacă Todd s-a înarmat deja, ei să găsească arma și să-l aresteze și să împiedice producerea crimei.

   Stiloul ofițerului se oprește, doar puțin, la menționarea cuțitului. Ochii lui ca de gheață o săgetează, culoarea unui foc de aragaz dat la minimum, apoi coboară din nou.

   Jen poate simți schimbarea în aer, chiar și aici. Jen a declanșat reacția negativă. Efectul de fluture a fost pus în mișcare.

   - OK.... unde e cuțitul? De unde știți că l-a cumpărat?

   - Nu sunt sigură acum, dar m-am uitat cândva în ghiozdan, spune ea, omițând faptul că asta s-a întâmplat în viitor.

   - A plecat vreodată de acasă cu el?

   - Presupun că da.

   - În regulă, atunci... spune ofițerul, înclinând stiloul. În regulă. Se pare că trebuie să vorbim cu fiul dumneavoastră.

   - Astăzi? întreabă Jen.

   Polițistul termină de scris și o privește. Aruncă o privire spre ceasul de perete.

   - Îl vom interoga pe Todd.

   Tremură, acolo, în camera caldă de interogatoriu a poliției.
   Dacă vor fi consecințe nedorite ale acțiunii întreprinse de ea acum? Poate că Joseph Jones ar trebui să moară, dacă are vreo legătură cu ceva groaznic, și ea trebuie doar să-l ajute pe Todd să scape. De unde să știe ea care dintre situații este cea reală?

   - OK, bine, pot merge și îl pot aduce pe Todd la dumneavoastră, spune ea, mirându-se cât de ieftin a scăpat.

   Cât de ciudat trebuie să sune! Chiar și acum, în acest haos, Jen continuă să se îngrijoreze că va fi condamnată de alții că nu a fost un părinte bun.

   - Adresa dumneavoastră e suficientă, doamnă, spune ofițerul.

   Polițistul se ridică și întinde palma deschisă spre ușă. Semn clar că întrevederea s-a terminat.

   „Arestează-l, te rog doar să-l arestezi ca să nu mai poată face nimic”, se gândește Jen.

   - Nu puteți face nimic astăzi? încearcă ea din nou.

   Dacă are măcar o șansă de a împiedica o crimă, atunci Todd trebuie să fie arestat în noaptea asta, înainte să adoarmă. Mâine nu există, în niciun caz pentru ea.

   Polițistul face o pauză, uitându-se la picioarele lui, cu palma în continuare întinsă.

   - Voi încerca tot ce pot. Știți, de obicei, tinerii poartă la ei cuțite din cauza găștilor.

   - Știu, șoptește Jen.

   - Vom vorbi cu fiul dumneavoastră, dar, ca să scoți copiii din astfel de situații, trebuie să afli motivul acestui gest.

   - Încerc, spune Jen.

   Se oprește acolo, în pragul sălii de interogatoriu, după care se decide doar să întrebe:

   - Au dispărut cumva copii în zonă? Recent?

   - Pardon? întreabă ofițerul. Copii dispăruți?

   - Da. Recent.

   - Nu pot discuta despre alte cazuri, spune el, fără să divulge ceva.

   Apoi pleacă și, în timp ce trece de ușile de sticlă cu caroiaj fin, pășește afară și simte mirosul. Nu se aștepta la așa ceva: mirosul primei ploi după o perioadă îndelungată de vreme uscată. Mirosul ploii pe pavaj.

   Pe drumul spre casă se gândește la Ryan Hiles și la copilul dispărut. Încă poate vedea în fața ochilor afișul. E ceva ce recunoaște la acel copil. Simte instinctiv că îi este familiar, ca și când ar fi o rudă îndepărtată, cineva pe care-l cunoaște acum ca adult... cineva pe care l-a întâlnit poate - dar nu se poate concentra. Jen nu s-a priceput niciodată la copii.

   A rămas însărcinată cu Todd din greșeală, la numai 8 luni după ce l-a cunoscut pe Kelly. A fost un șoc, dar el obișnuia să glumească spunând că în acel an făcuseră sex cât pentru un deceniu, ceea ce era adevărat. Mica rulotă și hainele împrăștiate pe jos sunt singurele amintiri ale ei din acea perioadă.

   Nu aveau nici măcar 25 de ani. Lua anticoncepționale și de cele mai multe ori foloseau prezervative. Ceva legat de imposibilitatea de a rămâne însărcinată a făcut-o să păstreze copilul. Asta și o singură propoziție spună de Kelly:

   - Sper că acest copil are ochii tăi.

   Imediat, la fel ca alte milioane de femei înaintea ei, Jen s-a gândit: „Dar eu sper că-i are pe ai tăi”.

   Dar nu fusese pregătită, nicidecum.

   Nimeni nu o avertizase în legătură cu accidentul de mașină care era travaliul. La un moment dat, fusese sigură că va muri și acea convingere nu a părăsit-o niciodată, nici după ce s-a întremat după naștere. Nu îi venea să creadă că există asemenea dureri.

   Își începuse viața de mamă cu durere, dar și cu teamă: de felul în care o vor judeca asistentele, medicii și celelalte mame.

   Todd nu fusese ceea ce s-ar numi un copil dificil. Dormise întotdeauna bine. Dar chiar și un copil liniștit e dificil, iar Jen, care oricum era înclinată spre autoînvinovățire, a fost împinsă în ceva ce, în alte circumstanțe, ar fi fost descrisă ca o tortură. Și totuși, era tabu să descrii astfel această perioadă. Privise spre Todd într-o noapte și se gândise: „De unde știu dacă te iubesc?”

   Jen poate că își dădea seama că era predispusă la a-și dori totul. O femeie cu o slujbăă care-ți lua cât îi puteai oferi. Faptul că reprimase amintirea tatălui. Vulnerabilă la judecățile celorlalți oameni, capacitatea ei de a citi foarte multe din puținele lucruri pe care le spun oamenii. Acea permanentă inadcevare pe care o simțea și care o făcea să accepte să participe la întâlnirile banale de socializare și să preia mai multe cazuri decât putea rezolva în mod realist a dus la nefericire în viața ei de părinte.

   Ar fi vrut să doarmă în aceeași cameră cu Todd, ca el să-i audă respirația, ar fi vrut să-l alăpteze, ar fi vrut, ar fi vrut, ar fi vrut să fie o mamă perfectă și poate că asta ar fi compensat pentru ceea ce ar fi trebuit să simtă, dar nu simțea.

   Încercase să-i spună toate acestea unui asistente, care se simțise însă inconfortabil și o întrebase dacă nu cumva voia să se omoare.

   - Nu, spusese Jen ironic.

   Nu dorise să se sinucidă. Își dorise viața înapoi.

   Condusese până la serviciu ca să-și vadă tatăl și se învârtise prin birou ca un zombi. În hol, tatăl ei o îmbrățișase foarte strâns, dar nu spusese nimic. Nu fusese capabil să spună nimic: nici că făcea o treabă bună, nici să o întreba dacă are nevoie de ajutor. Un bărbat tipic pentru generația lui, dar, chiar și așa, reacția lui o duruse.

   La fel ca toate dezastrele, senzația s-a atenuat și dragostea a înflorit, mare și frumoasă, când Todd a început să facă lucruri: să stea în picioare, să vorbească, să se mânjească tot cu biscuiți umpluți cu ciocolată. Și, până nu demult, când prietenii lui intraseră în depresia adolescentină, el nu o făcuse. Era încă plin de jocuri de cuvinte, râsete, povești, doar pentru ea.

   La început, iubirea pe care o simțise pentru el fusese eclipsată de dificultatea perioadei de după naștere, dar Jen uitase de naștere. Asta era tot. O explicație cât se poate de simplă.

   Se temuse însă să mai aibă alți copii. Privește drumul care se dezvăluie în fața ei acum și are impresia că bebelușul de pe afiș e o fetiță. Simte un mic regret în stomac că nu a mai făcut copii. Un frate pentru Todd, cineva în care să se poată încrede, cineva care l-ar putea ajuta acum mai mult decât poate ea.

   Jen nu poate permite să aibă loc, nu poate lăsa să se desfășoare crima. Nu-l poate lăsa să piardă totul. Copilul ei mititel, care, fără să știe, își văzuse mama plângând atât de adesea. Din acest motiv, Jen nu poate suporta ideea ca acest să fie sfârșitul lui. Nu poate suporta ca Todd să fie rău. Fie ca el, fie ca el, fie ca el - și ea - să fie buni.

Ziua minus opt,

ora 19.30

   - Ești gata? o întreabă Kelly când Jen sosește acasă.

   Stă în bucătărie, cu un zâmbet pe față, în adidași și cu hanorac. Nu observă ochii înnegurați ai lui Jen.

   - Pentru...

   - Ședința cu părinții? spune el, cu o voce întrebătoare.

   Henric al VIII-lea se încolăcește printre picioarele lui Kelly.

   Ședința cu părinții.

   Poate că asta este. Poate că de aceea s-a întors cu mai multe zile în urmă. Cum a spus Andy. Aceasta trebuie să fie o oportunitate de un fel sau altul. Își amintește că era îngrozită de acest eveniment, dar, în seara aceasta, ideea o însuflețește.

   „Să aibă loc, să observ totul, să mă lămuresc și să se termine odată.”

   - Sigur, spune ea radioasă. Uitasem.

   - Aș vrea eu, spune el. Hai să nu mergem.

   Și Kelly urăște acest gen de lucruri, deși din motive diferite de ale ei, deoarece au legătură cu sistemul. Ultima dată, făcuse un selfie cu el în mașină și voiase să posteze fotografia pe Facebook, dar el o oprise.

   Acum, ține ușa deschisă pentru ea.

   - Cum a fost la birou?

   Jen se uită în jos la jeanșii și la tricoul ei.

   - Mda, am avut o întâlnire cu un vechi client, al doilea divorț, spune repede în timp ce se îndepărtează, ca și când slujba ei ar avea un caracter repetitiv.

   Lui Kelly nu pare să-i pese atât de mult încât să pună și alte întrebări.

   În holul școlii sunt instalate mese la distanțe egale între ele, de parcă ar fi în armată. La fiecare dintre ele e așezat câte un profesor, având fiecare în față câte două scaune.

   Jen se gândește la Todd care e singur acasă, se joacă pe Xbox, așteptând fără să știe să fie arestat pentru posesia unui cuțit pe care e posibil să nu-l aibă.

   Prima dată când a trăit această seară, toate părererile profesorilor despre fiul ei au fost la superlativ, spre ușurarea ei. Domnul Adams, profesorul de fizică l-a descris pe Todd ca pe o bucurie. Ea a zâmbit în timp ce Kelly a spus ironic:

   - La fel ca părinții lui.

   Jen și Kelly l-au dat la această școală pe Todd pentru o bună pregătire cuprinzătoare. Nu au dorit ca Todd să meargă la o școală particulară, să devină parte din instituție.

   Uneori, astăzi îndeosebi, Jen își dorește să fi ales un alt loc, unde la ședința cu părinâii se oferă cafea Nespresso și scaunele sunt confortabile. Dar, așa cum a spus Kelly odată: „Nu va avea nicio șansă mai târziu în viață dacă își petrece anii de formare într-un cor, cântând împreună cu o grămadă de tâmpiți”.

   - Da, isteț, implicat, spune domnul Adams.

   Atenția lui Jen este ferm concentrată asupra lui.

   Este genul de om serviabil, cu urechi mari, părul alb, fața blândă. E răcit, emană un miros dulceag distinct; parfumul de ulei Olbas pe o mănușă. A ratat acest amănunt data trecută. Și ce altceva?

   - E ceva ce ar trebui să știm?

   Domnul Adams privește în sus, surprins.

   - De exemplu?

   - Petrece mai mult timp cu cineva anume în ultima vreme, lucrează mai puțin, face ceva neobișnuit?

   - Poate că îi lipsește uneori bunul-simț în laborator.

   Kelly, soțul ei introvertit, râde încetișor în barbă, acesta fiind singurul sunet pe care l-a scos de când au sosit aici. Întinde mâna spre mâna lui Jen, jucându-se cu verigheta ei.

   După această sesiune cu domnul Adams, el va merge la masa la care se servește ceai și cafea, va aduce două ceaiuri pentru amândoi, dar va vărsa unul. Se gândește la absurditatea acestei informații.

   - Oh, dar așa se întâmplă cu cele mai strălucite minți, spune domnul Adams. Sincer, e o bucurie.

   Inima lui Jen e pentru a doua oară plină de raze de soare. Niciodată nu te saturi să auzi că ai copii buni. În special în acest moment.

   Își împing scaunele înapoi și se îndreaptă spre masa pusă pe căpriori, din spate. Jen se gândește dacă să-i ia lui Kelly ceaiul din mână înainte să-l scape. Îi urmărește mâinile.

   - Aceste întâlniri sunt absolut inutile, îi spune el lui Jen în barbă în timp ce înmoaie punguțele de ceai. Atât de distopic. Ca și cum ai fi într-un sistem de evaluare nebunesc.

   - Știu, spune Jen, dându-i laptele. Onorata instanță.

   Kelly îi aruncă un fel de zâmbet forțat. Cât mai e până putem pleca?

   - Cât mai e până putem pleca?

   - Încă puțin, îi promite. Sincer, crezi că e un copil bun? întreabă ea.

   - Poftim?

   - Crezi că am trecut de perioada periculoasă? Știi, adolescenții care o iau razna.

   - Todd nu a luat-o razna? întreabă o voce peste umărul lui Jen.

   Se întoarce și iat-o pe Pauline, într-o rochie de culoare purpuriu aprins și un nor de parfum.

   - Cine știe? răspunde Jen cu un suspin.

   Uitase această interacțiune. Uitase cu totul că s-au întâlnit acolo.

   Kelly pleacă în direcția băii. Pauline ridică din sprâncene.

   - Mă întreb dacă soțul tău mă urăște, spune ea. Dispare de fiecare dată când ne întâlnim.

   - El îi urăște pe toți.

   Pauline râde.

   - Deci cum e Todd?

   - Nu știu, îi spune lui Pauline. Cred că ne îndreptăm spre un fel de... un fel de rebeliune.

   - Profesorul lui Connor tocmai a spus că fiul meu nu vine niciodată cu tema făcută, spune Pauline.

   - Niciodată? întreabă Jen, gândindu-se: „Să fie asta relevant?”

   Această mică informație, atât de mică, încât se vede că Pauline a uitat să i-o transmită cu câteva zile mai târziu, atunci când o întreabă Jen.

   - Cine știe? Băieții în perioada adolescențeii. Își au propriile legi, spune Pauline. Theo este singurul cu un dosar nepătat. Corect - s-a sunat pentru ora de georgrafie. Rudile au fost ascultate.

   Jen îi atinge umărul la plecare. Kelly se întoarce și reia prepararea ceaiului. Când să i-l dea lui Jen, paharul ajunge direct pe podea într-o erupție de lichid bej, punguță de ceai și tot restul. Jen privește fix, bolborosind ceva.

   Apoi îl văd pe domnul Sampson, fostul îndrumător al lui Todd. Nu pare cu mult mai vârstnic decât Todd. Părul întunecat, pieptănat pe o parte, și un fel de expresie serviabilă pe față.

   - Nu-i nimic, spune el rapid și vioi, în timp ce Jen soarbe din ceai.

   Se gândește dintr-odată cu groază la ceea ce va spune domnul Sampson în viitor. În ziua de după crimă, în a doua zi de după. Ziua plus unu.

   „Băiat bun, niciodată nu am știut că are această pornire în el”, va spune cu tristețe. „Trebuie să fi fost nefericit dintr-un motiv oarecare.”

   - Nu ați obervat nimic? îl întreabă Jen pe domnul Sampson.

   - Poate că este puțin mai retras?

   - Este? Nu e... nu e implicat în ceva, nu-i așa? întreabă ea. Orice, nu știu... Uneori mă întreb dacă nu a luat-o puțin razna.

   Kelly se întoarce spre ea surprins, dar Jen nu se concentrează asupra lui. Domnul Sampson ezită, doar puțin.

   - Nu, spune el, dar răspunsul conține niște invizibile puncte de suspensie care rămân în aer după ce a terminat de vorbit.

   Soarbe dintr-o cafea. Tresare în timp ce înghite.

   - Nu, spune el din nou, mai ferm de această dată, dar nu o privește pe Jen în ochi.

Ryan

   Este a cincea zi de lucru pentru Ryan, e vineri și cu 5 minute în urmă totul s-a schimbat.

   A ajuns la secție și omul lui, acest Leo, i-a spus că astăzi nu va răspunde la apeluri. L-a condus pe Ryan într-o sală mare de ședințe din fundul secției, mai degrabă o cameră de consiliu, și Ryan a privit curios în timp ce încuia ușa după ei.

   Lei se apropie probabil de 50 de ani, e suplu, dar dolofan la față, cu chelie. Vorbește cu o concizie bladată, lăsând mereu impresia că nu discută cu idioții. Asemănător cu Bradford, dar nu în ceea ce privește comportamentul față de Ryan. În orice caz, nu încă.

   Spre deosebire de Bradford, a cărui reputație de junior înrăit îi era cunoscută acum lui Ryan, Leo e considerat în general un geniu nebun. Mult mai rău, în multe privințe, dar și mult mai interesant.

   Lor tocmai li s-a alăturat Jamie, care are poate 30 de ani.

   Acești bărbați nu doar că sunt în haine civile, ci poartă haine sport: Jamie e în pantaloni de jogging, un tricou pătat și o șapcă de baseball neagră. Leo pare că e pe cale să meargă să antreneze o echipă de fotbal.

   Ryan se simte foarte aiurea în acest moment, stând față în față cu acești oameni, având între ei o masă gigantică.

   - Îmi pare rău... Ce s-a întâmplat...? începe să întrebe.

   - Ajungem și la asta, spune Leo.

   Are un accent londonez, un inel cu sigiliul pe degetul mic al mâinii stângi, cu care bate în masa de lemn.

   - De unde ziceai că ești, Ryan?

   - Manchester... răspunde Ryan, întrebându-se dacă nu cumva e pe cale să fie dat afară. Pot să întreb doar...

   Lângă el, Jamie își scoate șapca și-și trece mâna prin păr. Cu un gest cât se poate de deliberat, îi pare lui Ryan, pune șapca pe masă, deasupra aparatului de înregistrare. Ochii lui Ryan urmăresc mișcarea.

   - E destul de plictisitor să răspunzi la apelurile primite la 999, nu-i așa? întreabă Leo.

   - Categoric.

   - Uite! Vrei să faci ceva mai interesant? O putem numi cercetare.

   - Cercetare?

   - Avem nevoie de informații despre o bandă de crimă organizată care operează în jurul orașului Liverpool.

Ziua minus nouă,

ora 15.00

   Parelogic pentru Jane faptul că asta este ziua minus nouă.

   A venit la școală. E aici, în ziua de dinaintea ședinței cu părinții, ca să vadă dacă poate afla, în particular, vreun indiciu legat de ezitarea domnului Sampson din seara trecută.

   - Dacă îmi amintesc bine, Todd a menționat o ceartă, spune Jen.

   Domnul Sampson predă geografie.

   - Când? Și cu cine? întreabă Jen.

   Privește în jurul ei prin clasa în care intră Todd în fiecare dimineață, dar pe care nu a mai văzut-o până acum, nu a avut niciodată timp să o vadă, din cauza serviciului ei. Mochete verzi cu pete. Pupitre albe la case stau câte doi elevi. Scaune de plastic albastre.

   Telefonul sună în poșeta de pe scaun. Ochii lui Sampson se îndreaptă spre ea. Jen se uită la ecranul telefonului.

   - E de la muncă, spune ea, respingând apelul.

   Telefonul sună imediat din nou.

   - Răspundeți, spune el, fluturând din mână.

   Jen răspunde fără tragere de inimă. Nu pentru asta a venit aici.

   - Am pe cineva aici care vrea să stea de vorbă cu tine, spune secretara lui Jen, Shaz.

   Domnul Sampson își face de lucru la birou.

   - Mă voi întoarce târziu, spune Jen.

   - E Gina. Ce să-i spun?

   Jen clipește. Gina. Clienta care nu vrea ca soțul ei să-și vadă copii. Jen își aminește ceva, un mic detaliu din viața Ginei.

   - Of, trage de timp, spune ea, încercând să se gândească.

   Asta este: ultima dată când Jen o văzuse pe Gina, aceasta se întorsese spre Jen, în pragul biroului, și îi spusese:„Ar fi trebuit să-mi dau seama dinainte. În fond cu asta îmi câștig existența. Detectiv particular. Pentru păcarele mele”.

   Nu poate fi o coincidență faptul că Jen s-a trezit în această zi, ziua în care Gina e la ea la birou. Poate că ideea nu era să-l vadă pe domnul Sampson.

   - Voi veni, spune ea. Spune-i să aștepte.

   Închide și se întoarce spre domnul Sampson.

   - Îmi cer scuze, îmi cer scuze, spune ea grăbită. Când a fost această ceartă?

   - Poate acum o săptămână? A spus că a avut o ceartă în familie. Asta e tot...

   - Cu cine?

   - Nu a spus. Vorbea cu cineva, am auzit din întâmplare.

   - Cu cine vorbea?

   - Cu Connor.

   Aceleași nume. Aceleași nume se repetă la nesfârșit. Connor, Ezra, Clio, chiar și Joseph.

   - A spus și ceva despre un bebeluș.

   - Ce?

   - Nu sunt sigur.. mi-am amintit dintr-odată. Ceva despre un bebeluș.

   - Corect. Ar fi fost bine să știu până acum, spune Jen și aceasta este una dintre primele dăți în care a spus exact ceea ce crede cuiva care nu-i este rudă apropiată sau coleg.

   Cât de eliberată se simte. Următorul lucru pe care îl va face va fi să le spună clienților ei să se ducă dracului.

   - Corect... spune domnul Sampson cu stângăcie.

   Jen privește afară pe fereastră. E ceață, dar vremea e încă blândă. Vara pare să mai rămână puțin. Privește ceața joasă mișcându-se ca o maree, înainte și înapoi, deasupra terenurilor de joacă.

   Ridică din umeri într-un gest prietenos, dar neajutorat, fără să spună un cuvânt, genul de tăcere împietrită pe care ar transmite-o Kelly. Este atât de terapeutic să nu trebuiască să facă față consecințelor acțiunilor ei.

   - Îl voi întreba mâine, spune domnul Sampson și Jen speră că poate asta va ajuta, cumva, în viitor.

   Ceața se transformă în burniță și apoi în ploaie în timp ce Jen se îndreaptă spre mașină. Îl caută distrată din priviri pe Todd și-l identifică imediat. În timp ce privește, sosește și Connor. A întârziat. Stă acolo cu mâna pe portieră, privind, sperând să vadă ceva.

   Dar nu se întâmplă nimic. Connor încuie mașina și fumează o țigară în drum spre clădire. Tatuajul lui e ascuns astăzi sub un pulover cu guler rotund. La ușă, Connor se întoarce spre Jen și ridică mâna în semn de salut. Jen îi face și ea cu mâna, dar e surprinsă: nu își dăduse seama că o văzuse.

   Ecuson de poliție, afișul cu acel copil dispărut și telefonul nu se aflau pe dulapul lui Todd când Jen a ajuns acasă. Le-a căutat și le-a căutat, dar dispăruseră.

   A presupus mai întâu că încă nu le obținuse, dar SMS-urile de pe telefon datează din 15 octombrie. Cu toate astea, sunt de negăsit și, prin urmare, nu are nimic să-i arate Ginei, la întâlnirea unde a întârziat deja peste o oră.

   Gina stă pe scaunul din colțul biroului lui Jen, purtând un trenci bej și având o expresie amuțită.

   - Îmi pare foarte rău, îmi pare foarte rău, spune Jen. Am o dramă în familie.

   Pune jos umbrela, lăsând stropii de apă să cadă pe covor.

   - E în regulă, nu-ți face griji! spune Gina cordial.

   Jen avea grijă să nu se împrietenească cu clienții, dar, în aceste ultime câteva săptămâni, o făcuse cu Gina. Ajunseseră chiar să-și trimită SMS-uri.

   Nu contează, Jen este în fond proprietara afacerii, dar se întreabă acum dacă nu cumva toate se întâmplă dintr-un anume motiv.

   Încearcă să-și amintească ce a spus la această întâlnire data trecută.

   - Pot să te întreb, spune ea, scoțându-și haina și pornind computerul, încercând să intre în pielea consilierului profesionist, ce plan ai dacă reușești să-l împiepdici pe fostul tău soț să-și vadă copiii?

   - S-ar întoarce la mine, nu-i așa? întreabă Gina. Ca să-și poată vedea copiii.

   Jen își mușcă buza.

   - Dar, Gina. Luncrurile nu merg așa.

   Gina se uită prin biroul lui Jen cu teamă în priviri.

   - Știu că sunt nebună, spune ea și își coboară capul. M-ai ajutat să văd asta.

   Fără să vrea, Jen se simte sufocată. Doamne, se regăsește în toate astea acum. Această disperare, această negare. Acest impuls de a exercita cumva un fel de control nebunesc.

   - De aceea am venit, spune Jen apăsat. Dar, știi, e mai bine să depășești momentul, nu-i așa? Să mergi înainte.

   - Doamne, iar mă apucă teama, spune Gina, ducându-și mâinile la ochi.

   - Motivul pentru care fac asta pe gratis, spune Jen cu blândețe, este de fapt pentru că nu intenționez să o fac.

   - În regulă, spune Gina.

   Ea își încrucișează și descrucișează picioarele pe scaun. Hainele de pe ea sunt șifonate.

   - Știu. Știu. Mi-am dat seama când eram - își șterge ochii - când discutam despre porcăria aia de Insula iubirii. Mă gândeam, fetele acelea nu ar implora niciodată. Cât de trist e să iei lecții de la un nenorocit de show de televiziune?

   - Afli foarte multe de acolo, spune Jen sec.

   Gina privește în jos, în poală.

   - Vreau doar să...nu știu. Am nevoie doar de puțin timp, OK?

   - OK, bine, spune Jen. Bine.

   A mers mai bine decât data trecută.

   - Vrei să-mi abați gândurile de la problemele mele cu drama ta de familie? întreabă Gina obosită.

   - Poate? răspunde Jen cu un zâmbet nesigur.

   Privește spre Gina în timp ce se îndreaptă în scaun.

   - Dă-i drumul, spune Gina.

   Jen ezită. Nu e nici etic și poate fi periculos. Și totuși... atât de util. Și iat-o aici, în această zi, la această întâlnire. Sigur, sigur, există un motiv.

   A decis deja să o întrebe pe Gina despre afiș, ecuson și SMS-urile de pe telefonul cu cartelă. Cu sau fără să menționeze copilul? Dar nu este ciudat? Nu ar trebui să știe ce meserie are Gina, nu i-a spus încă, dar trece rapid peste acest amănunt, iar Gina nu pare să observe.

   Jen îi explică faptul că Todd se comportă ciudat de la o vreme încoace și că apoi a găsit pachețelul care conținea ecusonul de polițist și afișajul.

   - Și nu le ai la tine acum? întreabă Gina.

   Ochii ei, dintr-odată atenți, sunt fixați asupra lui Jen.

   - Nu. Îmi pare rău. Fiul meu le avea, dar nu le mai are, spune Jen și își linge buzele. Sunt foarte sigură că e implicat într-o chestie periculoasă. Am nevoie de cineva care să afle despre ce e vorba.

   Gina îi întâlnește privirea și clipește doar o dată. Telefonul ei mobil începe să sune, dar ea îl ignoră.

   - În regulă. Eu.

   - Da.

   - Deci, ca să fie clar, vrei să aflu tot ce pot despre ofițerul de poliție Ryan și despre copilul dispărut? Și Nicola Williams?

   - Exact, spune Jen, minunându-se de limbajul trupului Ginei, care se schimbă dintr-odată.

   Cât de diferiți suntem la muncă față de ceea ce este în sufletul nostru!

   - Contează pe mine, spune ea, și lui Jen îi vine să o sărute.

    În sfârșit. Are în sfârșit parte de puțin ajutor. Ochii Ginei îi întâlnesc pe ai lui Jen.

   - Și, mulțumesc. Pentru... știi tu. Pentru Insula iubirii.

   - Nicio problemă, spune Jen, cu ochii umezi.

   - Ai nevoie de informații cât mai repede?

   - La modul ideal, astăzi, spune Jen. E în regulă? Plătesc oricât ai nevoie ca să le am în seara asta.

   Gina flutură din mână.

   - Cum spuneai... pro bono?

   - Corect, spune Jen. Da, pro bono. Pentru binele public.

   În fond, nu asta înseamnă să împiedici o crimă?

   Jen rămâne la birou, folosind diversele instrumente aflate la dispoziția ei pentru a face rost de informații.

   Trimite un e-mail bibliotecarei firmei, cerându-i să găsească detalii despre toți copiii dispăruți recent din Liverpool. Aceasta îi trimite ca răspuns câteva articole: bătălii în instanță, oameni care au mințit spunând că le-au fost răpiți copiii, o femeie al cărei copil a fost răpit din fața unui supermarket, după care a reapărut la un cabinet medical.

   Jen le parcurge metodic pe toate. Nicio știre nu pare să menționeze nimic despre un copil dispărut. Cu toate astea, recunoaște copilul din fotografie, i se pare familiar. Trebuie să fie vorba despre instinct matern.

   Apoi o caută pe Nicola Williams, dar numele este atât de comun, încât nu are cum să continue. Ar fi trebuit să ia numărul de telefon. Să-l memoreze.

   Nicola. Nicola Williams.

   Stai. În prima noapte. La secția de poliție. Parcă a auzit numele de Nicola Williams la secția de poliție în noaptea arestării lui Todd? Numele persoanei care fusese înjunghiată cu două nopți în urmă?

   Jen își coboară capul în palme pe birou. Așa a fost? E sigură că așa a fost, dar nu poate merge înainte... doar înapoi. Și nu are rost să caute numele pe Google: crima nu a avut loc încă.

   Să zicem că Nicola a fost cea rănită... gândul îi dă fiori lui Jen. Unde era Todd? Ce a făcut în Ziua minus doi? Are legătură cu asta? Nu-și poate aminti. Totul e în ceață.

   Jen nu știe. Pur și simplu nu știe.

   Pleacă de la birou și conduce fără țintă. Ploaia s-a întețit. Nu vrea să se ducă acasă. Nu vrea să se întoarcă la locul crimei, nu vrea să stea în casă înainte să rezolve totul.

   Conduce lent spre coastă. Știe că e o nebunie să meargă la plajă când plouă, dar, în fond, Jen se simte puțin nebună. Vrea să stea acolo și să simtă ploaia, fiecare picătură rece de apă pe pielea ei. Vrea să-și amintească că e încă acolo, încă în viață, dar nu în felul în care este obișnuită.

   Parchează sus la plaja din Crosby. E pustie.

   Ploaia șerpuiește în jos pe cărarea care duce spre mare, în mai multe șiroaie, adânci de câțiva centimetri deja. Părul i se lipește de scalp în câteva secunde. Simte miros de saramură rece. Vântul îi biciuiește fața cu fire de nisip.

   Trece pe lângă un om fără adăpost, așezat lângă parcometru. E ud până la piele și Jen se simte atât de vinovată, încât îi dă o bancnotă udă, de 5 lire.

   Pe plajă e expoziția sculptorului Antony Gormley, intitulată Un alt loc. Zeci de statui de bronz îndreptate spre mare. Jen se apropie de ele, zgomotul ploii torențiale din jurul ei auzindu-se puternic ca un tren. E singurul om de pe plajă.

   Picioarele i se afundă în nisipul deschis la culoare, care se compactează ca zăpada.

   Stă lângă una dintre siluetele de metal, umăr la umăr, și privește orizontul încețoșat și ploios, petrecând timp cu o statuie în locul unui om adevărat.

   Doar dacă. Dacă ar putea rezolva asta împreună cu cineva. I-ar fi mult mai simplu să găsească o soluție, e sigură de asta, dacă nu ar fi mereu singură.

   Târziu în acea seară, Jen se îndreaptă din nou spre strada Eshe North, sperând să observe ceva. Lucrurile rele, infracțiunile se petrec doar noaptea, deci Jen poate foarte bine sta și ține sub observație casa.

   Gina nu i-a dat încă niciun semn.

   La ora 10 și un sfert, Ezra părăsește casa și intră in mașina lui, purtând un fel de uniformă: pantaloni de culoare verde-închis, jachetă verde, vestă de mare vizibilitate.

   Jen îl urmărește, rămânând cu mult în spate, cu farurile aprinse, părând un șofer obșinuit, doar o coincidență. Ei conduc așa o vreme, pe șosea, traversând mai multe intersecții.

   Îl urmărește până în portul Birkenhead. El coboară din mașină și ia un clipboard de la un alt bărbat de acolo, cu o mână punându-și la gât o legitimație și cu cealaltă bâjbâind după o țigară. Adoptă o poziție de parcă ar verifica mașinile de acolo și rămâne nemișcat, fără să facă altceva decât să fumeze.

   Umerii lui Jen coboară de dezamăgire. Deci Ezra nu face decât să lucreze aici.

   Lasă motorul să meargă la relanti, urmărind cu privirea un automobil Tesla apărând. În port e vânt, frunzele sunt măturate de briză. E aglomerat, mai multe mașini venind și plecând, dar Tesla face altceva: dă flash-uri, după care dispare lent în josul unei străzi laterale. Ezra o urmează pe jos.

   Ea bagă mașina în viteză și este exact în spatele lor. Parchează într-un loc oarecare, sperând să dea impresia unui rezident, după care stinge farurile.

   Un bărbat - aproximativ de vârsta lui Todd, dar mai scund și blond - iese din Tesla având sub braț un pachet alungit. Ezra îl salută, dă mâna cu el și, împreună, se ghemuiesc în fața mașinii Tesla.

   Jen are nevoie de câteva minute ca să-și dea seama ce fac: schimbă plăcuțele de inmatriculare de la Tesla și pun unele noi.

   Puștiul pleacăă, iar Ezra duce Tesla înapoi, trecând de barieră, și o parchează pentru a fi încărcată pe un vapor.

   Deci Ezra e un lucrător în port care se ocupă cu încărcarea și descărcarea mărfurilor. Ia mașini furate, le schimbă plăcuțele și le transportă undeva ca să fie vândute, fără îndoială pe bani care-i sunt dați la negru.

   Presupune că băiatul blond este un fel de soldat, căruia i se plătește un salariu de mizerie ca să fure mașinile de pe aleile de acces ale oamenilor, cu promisiunea de a fi avansat în cadrul bandei.

   Dacă și Todd lucrează pentru Ezra și Jospeh? Ceva, cumva, nu merge cum trebuie și Joseph ajunge să moară. Jen nu vrea să creadă acest lucru, dar nu înseamnă că nu este adevărat.

   Așteaptă un minut înainte să plece. Jen trece de băiatul care merge pe marginea drumului. Îl privește atent.

   Privirea lui este îndreptată înainte. Nu poate avea mai mult de 16 ani, un adolescent, un copil, îmbujorat, fără să-și dea seama de răul pe care i-l produce mamei lui care-l așteaptă la o fereastră acasă.

   E aproape miezul nopții și Gina a trimis fotografii cu 12 copii dați dispăruți în Anglia în ultimul an.

   Niciunul dintre ei nu e din apropiere de Merseyside. Și niciunul nu arată ca bebelușul din afiș. Unii au părul de culoare mai deschisă, alții au ochii mai mari, deși e greu să spui cu siguranță că sunt diferiți. Jen conștientizează dintr-odată gândul cumplit că e posibil ca bebelușul să nu fi dispărut încă.

   Derulează mesajele primite de la Gina. Le-a ratat pe toate pe când era în port și atenția îi fusese distrasă.

   Nimic despre Nicola. Numele e prea banal.

   Am însă ceva despre Ryan - e mort.

   Panica îi străbate corpul ca și când ar fi fost înmuiată în ulei fierbinte. O sună imediat pe Gina, dar aceasta nu răspunde. O sună din nou, și din nou, și din nou. Dar Gina nu mai răspunde astăzi; a plecat. Va trebui să o ia de la început, mâine, mâine, mâine, ieri.

Ziua minus doisprezece,

ora 8.00

   E cu 12 zile în urmă și Jen deschide ochii exact în clipa în care Nicola Williams i-a trimis un SMS lui Todd, spunând: E stabilit, ne vedem diseară.

   Jen e hotărâtă să-l urmărească pe Todd astăzi, să nu-l scape din ochi. Naiba să-i ia pe detectivii particulari. Trebuie să existe o cale mai bună.

   Îl urmărește pe Todd la școală și intenționează să aștepte afară, toată ziua, în parcare. Atât timp cât trebuie. Nu are nimic mai bun de făcut. Singura cerință a zilei de azi e ca Todd să aibă zero șanse să o întâlnească singur pe Nicola.

   Trimite câteva e-mailuri legate de serviciu în timp ce așteaptă, cu ochii pe mașina lui Todd și pe porțile școlii. Jen cercetează subiectul copiilor dispăruți la nivel local și intră mai adânc în registrele succesorale, căutându-l pe Ryan, dar nu descoperă nimic.

   Începe să plouă în jurul orei 11, stropi mari care aterizază ca niște monede căzătoare și care se spulberă pe parbrizul ei. Privește afară în timp ce parcarea devine un râu mișcător, care tremură. A uitat cum e. Milocul lui octombrie a fost anormal de umed.

   Jen privește în sus la ploaia care-i lovește parbrizul, gândindu-se la vreme, la fiul ei și la efectul de undă care se poate propaga de la un singur strop de ploaie.

   Se gândește care sunt implicațiile schimbărilor pe care le face astăzi. Și-ar dori să le înțeleagă.

   Probabil că le poate înțelege. Doar că asta va necesita mai întâi o explicație obositoare.

   Sună la biroul lui Andy și e surprinsă când acesta răspunde imediat.

   - Nu vei mai ști cine sunt, începe ea ezitant.

   - Nu, evident că nu, spune el, impasibil.

   Îi explică situația în care se află cât mai succint posibil, în timp ce, la celălalt capăt al firului, domnește o tăcere plină de nedumerire și critică.

   - Și cam asta e tot, termină ea.

   O bătaie de inimă, apoi el spune:

   - OK. Primesc asemenea apeluri din când în când, deci nu pot spune că sunt surprins.

   - Nu. Farse, de obicei, nu-i așa? întreabă Jen.

   Și ea a văzut câteva la viața ei. A citit o altă postare pe Reddit în această dimineață, a cuiva care pretindea că a călătorit în timp din 2031 până în 2022. Nu l-a crezut, deși trăiește ea însăși așa ceva de destul de multă vreme. Acest tip nici măcar nu o putea dovedi. Să presupunem că e un război nuclear în 2031, oricum nimeni nu-l poate contrazice.

   - Da, exact. E greu să știi pe cine să crezi, nu-i așa? întreabă el.

   Jen nu poate suporta asta; nu poate suporta ca cineva - nici măcar acest străin practic - să o creadă nebună sau neajutorată sau o prefăcută, un om care-i sună pe profesori și le spune gogoși.

   - Da. Uite, mai târziu în octombrie vei fi nominalizat pentru un premiu pe care-l vei câștiga, spune ea. Premiul Penny Jameson. Asta nu mă va ajuta prea mult astăzi, știu, dar, ei bine. Poftim. Vei câștiga.

   - Pe acel premiu este...

   - Are o clauză de confidențialitate. Știu.

   - Nu știam că sunt nominalizat. Dar știu că sunt și eu printre candidați. Dar tu nu ar trebui să știi.

   - Da, spune Jen. E tot ce am, dovada mea.

   - Îmi place dovada ta, spune el concis. Sunt fericit să o accept.

   Concizia oamenilor de știință.

   - Am căutat informații despre acel premiu pe Google. Nu găsești nimic online.

   - Asta vei spune data viitoare.

   O clipă de tăcere, în timp ce Andy pare să cântărească lucrurile.

   - Unde? Ne vom întâlni?

   Tonul lui e cu mult mai cald.

   - Într-o cafenea din centrul orașului Liverpool. Eu îți propun. Tu vei purta un tricou pe care scrie Franny and Zooey.

   - Tricoul meu J.D. Salinger, spune el surprins.

   - Spune-mi, ești în fața ferestrei biroului meu?

   - Nu, spune Jen râzând.

   - Atunci trebuie să fie enervant. Să fii nevoită să treci prin aceste... ah... aceste întrebări de verificare de fiecare dată cu mine.

   - Da, așa este, spune Jen sincer.

   - Cum te pot ajuta?

   - Când ne vom întâlni peste o săptămână în Liverpool, vorbești despre puterea subconștientului asupra mea în anumite zile.

   - Da, spune Andy.

   Jen este surprinsă, acolo în mica ei mașină aflată în ploaie, că nu expertiza lui contează, ci doar faptul că o persoană empatică o ascultă în mod activ la celălalt capăt al firului. Un loc sigur unde să-și aducă gândurile la lumină: nu de asta au nevoie toți, de fapt? Gina, chiar și Todd?

   - Ei bine, așa se întâmplă, cu siguranță. Acum sar mai multe zile dintr-odată. Și cred că cele în care mă trezesc sunt - cumva - importante.

   - Ei bine, da. Mă bucur că îți dai seama de asta, în intervalul de timp pe care-l ai la dispoziție, spune el.

   Jen aude un foșnet, o mână mângâind o barbă.

   - Deci... mai ai întrebări?

   - Da. Voiam să te întreb... Să presupunem că în câteva zile, câteva săptămâni rezolv problema.

   - Da.

   - Vreau doar să știu, cu adevărat, măsura în care lucrurile pe care le-am făcut deja se vor „păstra”, ca să spun așa? Cum ar fi faptul că i-am spus lui Todd într-una din aceste zile că va ucide pe cineva în viitor. Dar acum sunt înainte să fi avut loc conversația. Deci s-a păstrat?

   Andy face o pauză, iar Jen se bucură de asta. Are nevoie de cineva care să se gândească la lucruri. Cineva care nu vorbește pentru a umple tăcerile, pentru a face simple presupuneri. În cele din urmă, Andy vorbește:

   - E efectul de fluture, nu-i așa? Să spunem că vei câștiga la loterie în ziua minus 10 și continui să te întorci în timp în ziua minus 11, ziua minus 12 și așa mai departe. Dacă, la un moment dat, rezolvi crima și te trezești la ziua zero, ești în continuare persoana care a câștigat la loterie în ziua minus 10?

   - Exact, asta vreau să știu.

   - Nu cred. Nu cred că lucrurile pe care le faci acum se vor păstra. Cred că vei reîncepe să mergi înainte din ziua în care rezolvi situația și că doar schimbările din ziua aceea se vor păstra. Ele vor șterge restul. Asta e senzația pe care o am.

   Pic, pic, pic se aud stropii de ploaie. Jen îi privește aterizând și împrăștiindu-se, formând pârâiașe. Deschide o fereastră și întinde brațul afară, simțind-o, ploaia adevărată, aceeași ploaie pe care a mai simțit-o înainte pe pielea ei.

   - Și... să presupunem că nu o rezolv.

   - Cred că totul se va limpezi. Ai încredere, Jen. Există o ordine a lucrurilor, pe care uneori nici măcar nu o știm.

   Acest bărbat, acest bărbat amabil, inteligent, de la capătul firului, devine un guru pentru Jen. Un bătrân profesor înțelept, ca Gandalf, un Dumbledore.

   - Dar ce se întâmplă dacă... mă întorc cu 40 de ani în urmă, spre uitare și apoi asta este? întreabă ea.

   Aceasta este probabil cea mai mare teamă a ei. Jen înghite în timp ce are acest gând oribil, catastrofic. O, ce bine ar fi să ai un creier care nu se torturează singur!

   - Ei bine, asta facem cu toții, doar că în cealaltă direcție, spune el, răspuns care nu îi potolește deloc temerile lui Jen.

   - Te superi dacă îți spun totul acum? Doar ca să... văd dacă poți despista ceva? îl întreabă ea.

   - Dă-i drumul! Am chiar și un stilou și hârtie. Și voi fi încoronat în curând drept una dintre cele mai strălucite minți din domeniul fizicii din Marea Britanie, dacă premoniția ta este corectă.

   - O, este, spune ea. În regulă, deci.

   Și îi spune. Îi spune despre afișul copilului dispărut, polițistul mort și despre telefonul cu cartelă și SMS-uri adresate Nicolei Williams. Îi spune despre lucrătorul din port și că suspectează că e vorba de crimă organizată. Îi spune și despre faptul că probabil Nicola Williams a fost și ea înjunghiată. Îi spune fiecare dată și oră pe care le cunoaște.

   În timp ce vorbește, aude sunetul unui stilou căruia îi este scos capacul. Probabil un stilou cu peniță - se aude un clic puternic, distinctiv.

   - Și asta e tot, spune ea, fără suflare, după ce a divulgat tot.

   - Deci, punând toate astea în ordine cronologică... spune el.

   - OK, da. Todd o întâlnește pe Clio în august. Unchiul ei conduce un fel de.. nu știu. Rețea criminală.

   - OK, deci apoi... în octombrie.

   Îl aude răsfoind hârtiile.

   - Spui că Todd pare să ceară cuiva pe nume Nicola Williams ajutor. Poate pune la cale să se întâlnească cu ea și apoi ea este rănită?

   - Da. Și în acest moment, pe 17 octombrie, probabil copilul e deja dispărut și polițistul e deja mort și îi e luat ecusonul.

   Jen se lasă pe spate. Ceea ce era un ocean în furtună a devenit acum atât de limpede, încât poate vedea stratul solid de rocă de sub apă.

   - Asta este.

   - În regulă, atunci. Se pare că Nicola e piesa lipsă. Despre ea știi cele mai puține lucruri. Și e o persoană care pare că are legătură directă cu Todd și a fost și înjunghiată cu două nopți înainte de crimă.

   - OK. Da. Trebuie să o găsesc pe Nicola, e de acord Jen.

   La ora 3 și 30, Jen îl urmărește pe Todd până acasă și ajunge la ușă cu 2 minute după el.

   Se întoarce spre ea, cu fața poate cam palidă, dar altfel părând destul de vesel, și spune:

   - Știai că un purice poate accelera mai rapid ca o rachetă?

   - Sunt bine, mersi, am avut zi scurtă, spune ea sarcastic.

   - Ei bine, mamă, atunci uită-te la asta.

   Își pune rucsacul jos și începe să caute prin el cu o expresie senină, luminoasă, pe față. Nici urmă de crimă organizată, sau bande, sau violență, polițiști morți sau altceva.

   - Uite.

   Îi întinde un eseu cu nota A+, degetele lui abia atingându-le pe ale ei, ușoare ca o pană.

   Jen se uită în jos la un eseu de biologie. Îi amintește vag de acesta. Data trecută, seara, ea emisese un superficial bravo. Pentru Todd, nota A+ e regula, nu excepția. De această dată, ea citește eseul pe îndelete.

   - E uimitor, spune ea după câteva minute.

   Todd clipește surprins, și acea clipire îi rupe inima. Jen s-a străduit atât de mult, dar uite ce surprins este.

   - Cât de mult ți-a luat? întreabă ea.

   - Oh, știi tu, nu mult.

   - Ei bine, eu nu aș fi putut să-l fac. Nici măcar nu știu ce este fotosinteza.

   - Da, spune el și râde ușor. E vorba despre plante, mamă.

   Se concentrează pe propriul lui eseu, citindu-l de-a-ndoaselea, cu un zâmbet schițat, întipărit pe trăsăturile lui. E atât de încrezător! A făcut bine cel puțin un lucru.

   - Ce vrei face diseară ca să serbezi? întreabă ea.

   Tod se uită la ea.

   - Absolut nimic.

   - Nu ai planuri? întreabă ea din nou.

   - Sunt în fața unei instanțe de judecată? răspunde Todd, ținând mâinile ridicate.

   - Nu te întâlnești cu Clio? Connor?

   - Oh, curiozitatea prinde glas, nu-i așa? Mă intrebam când vei deveni curioasă în legătură cu Clio.

   - Considerăă că de astăzi, spune Jen obosită.

   Todd se întoarce cu spatele la ea, îndreptându-se spre bucătărie.

   - Nuuu.

   -Nuuu?

   - Nu sunt sigur că e de cursă lungă.

   - Ce? Era... era adevărata ta iubită.

   - Nu mai este.

   Fălcile lui Todd sunt încleștate când pune asta, privind fix în jos la telefonul lui.

   Kelly intră în bucătărie. Îl urmărește cu privirea pe Todd. Pare să fie profund îngândurat, deși nu spune prea multe.

   - Am o treabă de făcut, spune el și îmbracă haina.

   - Sigur, spune Jen nelămurită. Ce s-a întâmplat cu Clio?

   - E interzisă, spune Todd hotărât.

   Kelly zăngăne niște sticle în bufet, după care înjură.

   - Sunt sticlele mele de Cola, îi spune Todd.

   - Ei bine, pe mai târziu, atunci, spune Kelly. O să-mi iau singur o Cola.

   - Adieu, îi spune Todd lui Kelly, oarecum tăios.

   - Cred că îmi voi sărbători eseul contopindu-mi creierul cu Xbox, îi spune lui Jen.

   Apucă o portocală din bolul cu fructe și i-o aruncă lui Jen, râzând atât de puternic, încât în inima ei râsul se aude ca o tobă.

   „Te iubesc, te iubesc, te iubesc”, se gândește în timp ce o prinde.

   - Asta face fotosinteză chiar acum? întreabă ea, ținând portocala sus.

   - Nu folosi cuvinte pe care nu le înțelegi, răspunde Todd, venind spre ea să-i ciufulească părul.

   „Orice ai fi făcut, niciodată nu voi înceta să te iubesc”, se gândește Jen.

   Todd nu iese din casă toată seara. Jen îl verifică la miezul nopții, și doarme. Rămâne trează până la ora 4, doar ca să se asigure că Todd e în regulă, după care merge la culcare și ea.

   Este imposibil să se fi întâlnit astăzi cu Nicola Williams. Nici vorbă.

Ryan

   Cea mai bună parte din pregătirea recreativă a lui Ryan din Manchester fusese aluzia la ceea ce urma să vină în această carieră interesantă, lungă și variată pe care o avea în față. Negocieri pentru eliberarea ostaticilor, pregătirea pentru prevenirea atacurilor teroriste, munca sub acoperire... existau atâtea căi să te dezvolți ca ofițer de poliție.

   Participaseră la o conferință ținută de un ofițer care instruia oameni în conformitate cu legislația folosirii rezonabile a forței, iar el stătuse acolo, în primul rând al aulei în care a avut loc discursul. Ofițerul spusese una dintre cele mai interesante propoziții pe care le auzise vreodată Ryan în viața lui:

   „Polițiștii, când vine vorba despre asta, pot fi împărțiți foarte clar în două categorii: cei care pot ucide când trebuie să o facă și cei care nu pot.”

   Lui Ryan i se zburlise părul de pe brațe. Din ce categorie făcea el parte? Putea să o facă, să apese pe trăgaci, dacă situația dicta acest lucru?

   Și astfel, astăzi, gândindu-se la acea conferință interesantă, e de două ori dezamăgitor să i se spună de către Jamie că nu doar că i se ia responsabilitatea de a mai răspunde la apeluri ca să facă cercetare, ci și că nu există birouri libere pentru el: au pus o masă pentru el în cămăruța omului de serviciu, n-o să se supere pentru asrta? Ryan e fericit să muncească într-o cămăruță, da, dar ce să facă acolo?

   Privește în jurul lui. Îngheață acolo. Nu e căldură și afară e frig. Podea cu linoleum gri. Rafturi de rafturi, un birou mutat înăuntru temporar, cu suporturi pentru scrisori pe el. Un panou de plută și o găleată cu mop sunt sprijinite de perete. Asta e tot. Ca să fim sinceri, au îndepărtat restul chestiilor pentru curățenie.

   Leo sosește în cămăruță și pare jenat.

   - Doamne, cât de mică e încăperea asta! Nu e liberă nicio celulă? întreabă el.

   Apucă neglijent o foaie de hârtie aflată pe suportul pentru scrisori. E liniată și o întoarce pe dos.

   - În regulă. Închide ușa aceea, îi spune lui Jamie, care se îndepărtează de ea.

   În sfârșit, Ryan va primi o explicație.

   - Deci... începe Ryan să spună.

   - Asta e ceea ce știm, îl întrerupe Leo, în felul lui caracteristic. Există două tipuri de operațiuni de crimă organizată care se desfășoară în această zonă, înțelegi? Ele se suprapun, dar, prin comparație, una e să furi mașini și alta să faci trafic cu droguri grele. Banii de la ambele sunt apoi direcționați.

   Face un punct cu un pix pe hârtie, apoi trasează o săgeată în sus.

   - Avem numele obținute prin supraveghere a trei furnizori pe care nu i-am arestat încă. Dar îi căutăm pe importatori, care sunt cu o treaptă deasupra lor.

   Ryan dă din cap nerăbdător.

   - Da, înțeleg toate astea.

   - În regulă, așa, apoi, continuă Leo. Banda are două brațe - droguri și furturi. Drogurile intră, dar aceiași muncitori din port închid ochii la ceea ce iese din port, adică celălalt braț: mașinile furate. Alte persoane, credem noi - desenează un pătrat departe de săgeți - fură mașini. Le iau în timpul nopții, le aduc în port, iar apoi au dispărut în Orientul Mijlociu, înainte ca proprietarii să se trezească din somn. Apoi spală banii. Cele două operațiuni nu se interesctează niciodată.

   - Evident, spune Ryan.

   - Este... evident?

   - Fratele meu...

   - Da, fratele, spune Leo. Spune-ne mai multe despre fratele tău.

   Leo stă așezat în fața lui, ochii scăpărându-i în mod ciudat.

   - L-am declarat la resurse umane și la verificare, spune Ryan, intrând în panică.

   Leo face un gest de nerăbdare.

   - Știu. Am trecut de asta. Nu sunt bănuitor. Este util pentru noi - fratele tău. Cine ar putea descurca mai bine ițele unei bande decât cineva care a văzut felul în care operează acești oameni.

   - Înțeleg... spune Ryan încet.

   - Deci și operațiunile lui erau separate?

   - Da, întotdeauna. Adică nu ai folosi niciodată o mașină furată ca să imporți droguri. Ai fi prins imediat.

   - Corect, spune Leo. Corect. Ne poți spune mai multe despre el? Era mult mai mare decât tine, nu-i așa? Ați avut același tată?

   Întrebare după întrebare după întrebare.

   - Nu te supăra pe Leo, spune Jamie sec. Are o minte de obsedat când se pornește.

   - Răspunde, te rog, spune Leo.

   - Da, zice Ryan. OK, ei bine... puțin mai mare decât mine, da. S-a amestecat în niște chestii. Nu știu, eram destul de... eram destul de furioși, cred. A avut întotdeauna, amândoi am avut ambiție. Dar a lui l-a dus pe căi greșite. Avea nevoie de bani și a început să vândă droguri.

   - Ce droguri? Ca să putem vorbi... înțelegi tu. Despre aptitudini.

   - Ei bine, el doar... ăăă... a progresat într-un mod absolut banal. A fumat, apoi a trecut la cocaină și apoi la heroină.

   - Aducea heroină acasă?

   Leo îl privește pe Ryan intens.

   - Uneori.

   - L-ai văzut?

   - Păi, da, spune Ryan, clipind.

   - Dacă am avea heroină acum, cum ai deschide-o?

   - Ca pe o pocnitoare, spune Ryan, fără ca măcar să se gândească.

   - Exact! exclamă Leo.

   Lovește cu palma în masă. Leo îl sperie pe Ryan. Ar putea fi într-adevăr un genou nebun. Sau poate că e nebun de-a binelea.

   - L-am ajutat mult. Îți invadează viața, heroina, nu-i așa? Era și eu curios. În cele din urmă, râde Ryan disperat, l-am ajutat la diluarea ei.

   - Bine. E bine de știut.

   Ryan nu spune nimic, fiind mai confuz ca niciodată până acum.
   Leo se uită la Jamie, după care vorbește.

   - Vom avea o treabă pentru tine, după ce termini cercetarea, spune Leo.

   Își ridică ceașca cu ceai și o termină cu trei înghițituri zgomotoase. O pune pe masă.

   - Dacă ești interesat.

   - Foarte, spune Ryan, privindu-l direct pe Leo.

   - Avem nevoie de cineva inteligent. Știi de ce? Această bandă include probabil și un tocilar. Ai înțeles? Cineva care face chestii pentru ei. Un fel de soldat.

   - OK.

   - Prin urmare, avem nevoie de propriul nostru tocilar, spune Leo, întinzând mâna ca să-l atingă ușor pe umăr pe Ryan, ca să analizeze această informație. În plus, avem nevoie de un tocilar care știe cum funcționează tot rahatul ăsta. Îi cunoaștem pe trei dintre dealeri, dar pe niciunul dintre hoții de mașini. Avem nevoie de numele și fețele lor, dar vrem să știm și cum se împacă între ei. Un mare și vechi arbore genealogic al crimei. Ești pregătit pentru asta?

   Arată spre panoul din plută și adaugă:

   - Deci misiunea ta e să ta uiți în fiecare minut la camerele de supraveghere și să vezi cine aduce mașinile. OK?

   - În regulă, da, spune Ryan.

   Devine conștient de faptul că inima îi bate mai repede. Un bubuit puternic, clar, entuziasmat în pieptul lui.

   - Apoi, când știm cine sunt și le cunoaștem mișcările, îi vom prinde în flagrant. Știi tu, cât mai aproape posibil de a le întinde o cursă, dar rămânând în limitele legalității, spune el calm.

   Până și în brațele și în picioarele lui Ryan se simte entuziasmul, de parcă s-ar putea ridica dintr-odată și ar putea face sărituri în stea. În sfârșit, face și el ceva care să conteze dracului. Ceva la care e posibil să fie bun. Ceva cu care poate schimba lumea.

   Leo apucă panoul de plută și îl pune pe birou. Lui Ryan îi place dramatismul lui. Felul în care a fost tăiat și șlefuit. A ajuns în sfârșit acasă. Leo fixează bucata de hârtie pe panou și scrie un nume pe ea.

   - Acest individ lucrează în port. Și este corupt. Închide ochii și permite trecerea mașinilor furate. L-am surprins în colțul unei înregistrări a camerei de supraveghere. Nu l-am săltat încă pentru că vrem să vedem ce fel de rotiță este el în cadrul întregului mecanism. Ai înțeles?

   Ryan se uită la hârtia prinsă bine acolo: Ezra Michaels.

   - Vezi cine-i aduce lui Ezra mașinile. OK? spune Leo.

   - Și apoi... spune Ryan, ridicându-și ochii spre Leo plin de speranță. După ce aflăm ceva mai mult despre ei... vreau să spun, gesticulează spre hainele dezordonate ale lui Leo, apoi spre pălăria lui Jamie... Am intrat în departamentul vostru, nu-i așa? Sub acoperire?

   - Da, spune Leo simplu, comunicând ceva ce rămăsese până acum nerostit. Sub acoperire.

Ziua minus treisprezece,

ora 19.00

   O mașină a poliției l-a urmărit pe Todd până acasă astăzi. Jen e sigură de asta. Se gândește la mașina de poliție care a trecut de două ori pe lângă casa lui Clio.

   Acum e seară, iar Todd și Kelly stau față în față. Lampa de la masa pentru micul-dejun e aprinsă; dincolo de uși, cerul e ca un vas de cositor încins.

   Copacii de afară sunt înfrunziți. Ceea ce cu doar câteva zile în urmă era un strat gros în curtea lor interioară este acum o aglomerare de stegulețe roșii, înapoi pe locurile lor din copaci.

   - Bună seara, șefa, i se adresează Todd lui Jen. Vorbim despre pisica lui Schrodinger.

   Jen a petrecut dimineața la muncă, pretinzând că totul e în regulă. A avut o primă întâlnire cu o nouă clientă despre care că îi va spune după câteva întâlniri că, de fapt, nu vrea să-și părăsească soțul. Jen a luat mult mai puține notițe de astă dată.

   Todd servește mâncare chinezească la pachet, ca un american adevărat, exceptând faptul că nu e un recipient kitsch de carton cu bețișoare în el, ci un vas Tupperware de plastic. Binecuvântată fie-i inima!

   Kelly o urmărește cu ochii măriți pe Jen, dincolo de masa pentru micul-dejun.

   - Nu e adevărat, spune râzând. Tu vorbeai. Eu mâncam aripioare.

   - Nu cred că tata e cel mai bun public al tău, spune Jen și aude scurta expirație perfectă și puțin amuzată care e râsul soțului ei.

   - Ce s-a întâmplat cu proiectul despre Venus și Marte? întreabă Kelly.

   Todd își scoate telefonul din buzunar și i-l dă lui Kelly. Prima dată când a trăit această zi, Jen era la lucru. Nu știa nimic despre acest proiect.

   Kelly citește de pe telefonul lui Todd câteva secunde, după care spune:

   - Ah - un A! A de la al astrofizicii copil-minune.

   - A de la Alexander Kuzemsky*, spune Todd.

   *fizician rus, cercetător în fizica nucleară

   - Poți vorbi englezește? întreabă Jen.

   - E un mare fizician. Am avut această temă, spune Todd și îi dă telefonul lui Jen.

   - Bravo! spune ea sincer.

   Începe să citească tema cu interes, în parte întrebându-se dacă ar putea conține elemente științifice care ar putea-o ajuta, dar Todd îi ia telefonul.

   - Serios, nu-ți face griji în privința asta!

   - Sunt interesată!

   - De obicei nu ești niciodată, ripostează Todd.

   Sentimentul de vinovăție o lovește ca o piatră în stomac. Vina maternă, acest lucru pe care a încercat să-l combată în cea mai mare parte a vieții ei, dar care întotdeauna, întotdeauna, rămâne acolo.

   - Ești bine? întreabă Kelly cu un râset. Arăți ca moartea în vacanță.

   Todd pufnește în mâncarea lui, în timp ce Jen mănâncă ce mai rămăsese pe farfuria ei.

   Kelly pleacă de lângă masă pentru că a început să-i sune telefonul. Jen privește fix pe culoar, gândindu-se la Todd.

   - Ce vrei să spui? îl întreabă ea.

   - Vreau să spun că de obicei nu dai atenție treburilor mele.

   - Treburile tale? întreabă Jen, simțind dintr-odată că lumea s-a oprit în loc.

   Todd nu spune nimic, întinzând mâna spre o chiftea de pui și mâncând-o pe toată odată.

   - Crezi că nu te ascult? întreabă ea.

   Un fel de conștietizare confuză se așterne deasupra ei, ca și cum ar fi acoperită de un nor: nu-l poate vedea când e în el, dar îl poate simți.

   Todd pare să se gândească în mod activ la răspunsul ei, privindu-și farfuria, cu sprâncenele încruntate.

   - Poate, spune în cele din urmă.

   Continuă să o privească. Ochii lui Kelly. Dar tot restul e al ei. Părul întunecat și rebel. Apetitul insuportabil de mare. Ea l-a făcut pe el. Și, uită-te: după părerea lui, ea nu-l ascultă. O spune de parcă ar fi un lucru banal.

   - Nu e interesant pentru tine, adaugă el.

   - Oh, șoptește ea.

   - Mă interesează fizica, spune el. Deci nu e de râs faptul că mă interesează Alexander Kuzemsky. De fapt, chiar mă interesează.

   Jen are senzația stranie că e într-o ceartă în care nu are dreptate. Că greșește total. Mintea ei lucrează intens. Nu e vorba despre planete. E vorba despre relația lor.

   Todd, cu datele lui științifice amuzante și cu capul în nori. Jen, cu incapacitatea ei ironică de a înțelege ce spune el. Așa i s-a părut ei întotdeauna că sunt.

   Ei și lui Kelly nu le-a venit să creadă că au un copil atât de cerebral, inteligent în cu totul alt sens decât ei, amândoi extrem de practici, iar Todd atât de... nu. A permis ca propria ei nesiguranță legată de inteligența ei să transforme intelectualismul lui Todd într-un luru la care să se râdă. Despre care să se râdă.

   - Dumnezeule!

   Jen își îngroapă fața în palme.

   - În regulă. Înțeleg. Îmi pare rău. Nu e vorba că... îmi pare rău, termină ea într-un mod jalnic.

   - OK, spune el.

   - Tot ceea ce faci mă interesează, spune ea, lacrimile izbucnindu-i cu acel gen de fatalism necugetat al cuiva care nu va mai fi aici mâine; o proclamație pe patul de moarte, un apel dintr-un avion deturnat.

   O femeie care poate vorbi, și vorbi, și vorbi cu fiul ei, dar asta nu contează pentru că nu va dura.

   - Nu am iubit niciodată pe nimeni la fel de mult ca pe tine. Și nici nu o  voi face vreodată de acum încolo, spune ea simplu, cu ochii înlăcrimați. Am greșit dacă nu ți-am arătat asta. Pentru că e atât de adevărat... e cel mai adevărat lucru.

   El clipește. Expresia lui se transformă în tristețe.

   - Mulțumesc, spune el. Doar că... știi tu.

   - Știu, rostește Jen. Știu.

   - Mulțumesc, spune el din nou.

   - Cu plăcere, spune ea moale, tocmai când Kelly intr ă cu pași mari.

   - Am mâncat toate chiftelele, pentru că aceasta care este ultima e tot a mea, spune Todd cu un zâmbet.

   Gluma e un paravan, o armură care împiedică restul familiei să fie martor la acest moment intim, dar Jen râde și ea oricum, deși îi vine să plângă.

   - Era un client, spune Kelly fără să fie nevoie.

   Jen privește din nou spre Todd. Bagă în gură ultima chiftea de pui și îi zâmbește din ochi. Ea întinde mâna să-i ciufulească părul, gest în care el se abandonează, ca un animal neglijat.

   Todd aruncă vasul Tupperware direct în coșul de gunoi, lucru de care ea s-ar plânge de obicei, dar astăzi decide să nu o facă.

   - Unde ieși diseară? îl întreabă ea.

   - La snooker, răspunde el și mimează un sărut în semn că totul e perfect.

   Jen dă rapid din cap aprobator.

   - Ei bine, distracție plăcută! spune ea, apoi adaugă: Și eu ies în oraș. Să beau ceva cu Pauline.

   - Într-adevăr? întreabă Kelly surprins.

   - Da, ți-am spus.

   Minciună.

   - Unde? îl întreabă pe Todd, sperând să pară doar curioasă.

   - La Crosby.

   Jen îi zâmbește. Pentru că, realitatea e că, oriunde ar merge, va fi și ea acolo.

   Intrarea în barul sportiv Crosby este o mică ușă neagră anonimă de pe strada principală.

   Jen se oprește într-o parcare din spate, comună pentru două restaurante, barul sportiv și un hotel Travelodge. Când iese din mașină simte mirosul de carne la grătar, evacuat în aerul de toamnă de o gură de aerisire de uneva. Dumnezeule, a mâncat mâncare chinezească, dar tot ar mai putea înghiți foarte bine un burger.

   Încearcă ușa din spate a barului, chiar dacă pare a fi ieșirea de incendiu. E blocată, încuiată. Merge în față, uiându-se prin sticlă, cu mâinile de o parte și de alta a capului. Afară e întuneric. Nu poate vedea nimic. Ar putea rămâne aici, crede ea, geamul răcorindu-i fruntea. E atât de obosită.

   Ce-ar fi să stea aici și să înceteze să mai existe? Să devină parte din clubul de snooker, un ornament. Nu o ființă vie, torturată, care respiră.

   O lumină clipește în interior, de culoare roșie, slabă, iluminând ce se află exact în fața ei: trepte vopsite în negru. Șubrede, pătate, vechi și, mai important, goale.

   Deschide ușa împingând-o și urcă pe cât posibil fără să facă vreun zgomot. Acestea duc la un palier gol, cu două uși închise de fiecare parte a acestuia. Locul perfect unde să te așezi și să tragi cu urechea. Locul perfect unde să-ți asumi un risc.

   Își ține respirația. După câteva secunde, Jen aude clicul mingilor. Zgomotul înăbușit produs de capătul unui toc pe podea.

   O fereastră Art Deco pe toată lungimea se află în spatele ei, lăsând să intre lumina felinarelor. Podeaua e vopsită în negru, scânduri de lemn vechi și șubrede, care scârțâie la fiecare mișcare a ei.

   - Data viitoare, cu siguranță, spune Todd.

   Un clic. Trebuie să fi lovit mingea.

   Jen se apleacă spre balamaua ușii și privește prin spațiul dintre toc și ușă, sperând că nimeni nu o va observa acolo, în întuneric.

   - Poate putem pleca pe undeva vara viitoare, spune Clio.

   Categoric este Clio, vocea ei visătoare.

   Todd se mișcă înainte și înapoi, intrând și ieșind din raza ei vizuală. Își ține tacul de snooker ca un profesionist, la fel ca vrăjitorul din jocul lui preferat pe computer, lăsându-și greutatea pe el și ținând cealaltă mână în șold.

   Lui Jen i se învârte inima în piept în timp ce se uită la el, fiul ei. Todd joacă teatru. Este sigură de asta.

   Părul lui e aranjat, adidașii lui de un alb strălucitor pășind lent în jurul mesei de snooker, intrând și ieșind din raza ei vizuală. Bravează de nu se poate.

   - Dacă sunteți în continuare împreună, spune o voce masculină.

   Jen e foarte sigură că e a lui Joseph, deși nu-l poate vedea.

   - Categoric vom fi, spune Todd.

   Se simte din vocea lui că e nervos. Jen simte în vocea lui enervarea, doar ea o poate detecta, ca tremurul unei clape de pian eliberate.

   - Bună lovitură, spune o altă voce, poate a lui Ezra.

   - Sper că nu întrerup.

   De această dată e o voce de femeie.

   Jen se mută ca să o poată vedea.

   O femeie a intrat printr-o ușă întunecată de la celălalt capăt al sălii de snooker. E aproximativ de vârsta lui Jen, poate ceva mai bătrână. Are părul grizonat, adunat la spate într-o coadă de cal aranjată. Ținuta ei e lejeră, pantaloni de jogging și un tricou. Intră cu un pas alert, plin de vervă, ca o atletă.

   - Nicola, spune Joseph. Ce surpriză plăcută!

   Nicola. Jen abia reușește să-și șină răsuflarea.

   - De mult nu ne-am mai văzut.

   - Într-adevăr.

   Joseph intră în raza ei vizuală, sprijinindu-se de tac. Nicola îl urmează.

   - El este Todd, iar ea e Clio. Pe Ezra îl știi. Nicola lucra pentru noi.

   - Nicola Williams, neschimbată, spune Ezra.

   Jen se încruntă, ascultând acest teatru. Todd îi este prezentat Nicolei. Dar Todd i-a trimis deja mesaje Nicolei. Nu-i așa?

   Parcurge datele mesajelor din telefon. Ba da, i-a trimis. A făcut-o. I-a trimis SMS-uri pe data de 15, spunând: Mi-a făcut plăcere să vorbim. Astăzi este 16. Pe 17 se întâlnește cu ea. Nu-i așa?

.............................................