„Cărțile sunt oglinzi: vezi în ele ceea ce ai deja înăuntrul tău”

                              Carlos Ruiz Zafon

Caut suflet pereche, Rachel Winters

 ............................................

3-8

   Ben n-a ridicat privirea atunci când am ajuns la masa lor. Era cufundat într-un număr din National Geographic.

   Anette îmi păstrase scaunul dintre ei.

   - Stai așa și nu mișca... mi-a spus Anette pe când îmi deschideam laptopul.

   Ținea în mâini aparatul foto. Eu am scos limba pentru fotografie.

   - Și acum, gata, la treabă, mi-a spus, deschizându-și cartea. Ultima întâlnire amuzantă n-o să se scrie singură.

   Pagina albă. Unul dintre cele mai mari obstacole cu care trebuie să se confrunte un scriitor, alături de tot ce e pe internet. BIA continua să mă preseze să folosesc mai mult dialog, iar întreaga poveste începea să semene mult prea mult cu scrierea unui scenariu.

   Haide, Evie! N-o să-l faci niciodată pe BIA să continue să citească astea dacă nu folosești formatul care să-i placă acestui bărbat imatur.

   Am început episodul meet-cute din librărie ca și cum i-aș fi dat o veste proastă, apăsând tastele fără tragere de inimă. Apoi, ajunsă la partea cu Meagan încercând să mă dea de gol că nu citisem cartea, ceva s-a întâmplat. Am simțit că mă sincronizam cu mine însămi, de parcă m-aș fi ajuns din urmă cumva.

   Nu era întocmai ca odinioară, dar am găsit un ritm pe care credeam că-l pierdusem cu mult timp în urmă.

   Mi-am verificat ceasul și am realizat că aproape o oră trecuse în zbor. Mi-am dat seama că eram privită.

   Anette, mi-am zis.

   Era Ben.

   - Ce-i? am întrebat, tresărind.

   - Nimic, a spus el, repede.

   Apoi a adăugat:

   - Arată ca și cum ți-ar veni ca o mănușă.

   Cred că am părut mirată.

   - Scrisul, mi-a explicat el, după care s-a întors la revista lui, cu vârfurile urechilor acum înorșite.

   Când mi-am ridicat din nou privirea, Ben își sprijinea bărbia în palmă; avea celălalt braț așezat pe picioarele lui lungi și era complet preocupat de articol.

   Bun, mi-am zis eu.

   N-am putut să nu observ că avea sclipici roșu pe nas. Fața nu-i mai era atât de sobră atunci când era pierdut în lumea lui.

   Sprâncene negre, ochi cercetători, zâmbet strâmb - nu că-l vedeam prea des - o linie a maxilarului dreaptă și păr aproape negru care arăta ca și cum s-ar fi ondulat dacă ar fi fost lăsat mai lung. Alături de hainele lui îngrijite - o cămașă și un pulover, din nou - părea că încerca să fie imaginea perfectă a „Bărbatului Adult Rațional”.

   Ecranul telefonului meu s-a luminat, distrăgându-mi atenția.

   Maria: Ai ales locul pentru petrecerea lui Sarah?

   Evie: Rezolvat! Trebuie doar să confirm făcând transferul; dacă nu vă deranjează, vă rog să transferați partea voastră în contul meu.

   Maria: Ești genială! Îi spun eu lui Jem. Cum merge treaba cu întâlnirile amuzante?

   Evie: Groaznic, ca de obicei. Și ghici ce s-a întâmplat la Gil`s?

   Maria: Ben? Fiica lui părea însă adorabilă. Poate că l-ai prins tu într-o zi proastă.

   Evie: Până acum, așa a fost în fiecare duminică.

   Le povestisem prietenilor mei despre Ben după ce interogatoriul lui de data trecută mă prinsese cu garda jos și avusesem nevoie să verific cu cineva dacă Fusese bine ce am făcut?

   Am ridicat privirea, încruntată, având sentimenul că ceva nu era în regulă.

   M-am uitat la Ben și la Anette o clipă, încercând să-mi dau seama ce mă deranja. Anette fusese toată numai zâmbet cu mine, însă acum gura ei îi dădea o expresie îndărătnică. Stătea cu spatele la Ben, care, la rândul lui, stătea departe de ea.

   Ben și Anette nu-și vorbeau.

   Nu e treaba ta, Evie.

   Am încercat să mă întorc la scris, însă liniștea devenea prea apăsătoare.

   - E totul în regulă? am întrebat.

   Au ridicat amândoi privirile în același timp.

   - Absolut în regulă, mi-a zâmbit Anette. Apropo, Evie, l-ai putea întreba pe tatăl meu, te rog, dacă mai pot să beau ceva.

   - Numai dacă își cere scuze, a spus Ben, rece.

   - Oare tatăl meu o să-și lase singura fiică să moară se sete? s-a întrebat Anette.

   Ben a dat pagina și a spus:

   - Cu certitudine că ia asta în calcul.

   - Ce-ar fi dacă Evie nu face nimic până ce nu-i spune cineva ce s-a întâmplat, am spus eu cu cea mai serioasă voce cu putință.

   - Nimic, doar că el vrea să râdă de mine toată școala.

   Anette și-a încrucișat brațele și și-a înfipt bărbia în piept.

   Tatăl ei s-a enervat.

   - Nu e vina mea. Am făcut tot ce-am putut.

   - N-o fac.

   - Ce nu faci? am întrebat eu.

   - Prostia aia de piesă de teatru, a spus Anette.

   - Anette, a spus Ben, calm. E un rol grozav. Toți ceilalți vor fi costumați.

   - Da, dar nu ca mine.

   - Renunț, a spus el, exasperat.

   - Ce piesă e? am întrebat eu.

   N-ar fi trebuit să mă amestec, dar nu mi s-a părut un lucru bun să-i văd certându-se.

   Cum Anette n-a răspuns, a vorbit Ben în locul ei:

   - Peter Pan.

   Anette a făcut, furioasă, un semn, pe care l-a făcut și Ben drept răspuns.

   S-au privit, apoi au întors capetele cu bărbiile ridicate în direcții opuse. Eu mi-am ascuns zâmbetul.

   - Ador Peter Pan, le-am spus.

   Anette și-a ridicat ochii negri către mine.

   - Chiar așa?

   Am zâmbit.

   - Tata mi-o citea tot timpul. Mai am și acum cartea. Era una dintre cele mai frumoase povești scrise vreodată. Iar tu spui că ai să joci în piesa asta? am întrebat-o eu cu un glas pe care-l voiam cât mai uimit. Ce rol?

   - Tinker Bell, a spus Anette fără să pară impresionată.

   - Tink, am oftat eu. Ce noroc pe tine.

   - De ce?

   - Ea are toate replicile cele mai tari și înjură mult.

   Mie nu mi se părea cineva mai potrivit să o joace pe năstrușnica zână pe care o adorasem în copilărie.

   - Vezi, rolul e pe jumătate învățat, i-a spus Ben fiicei lui.

   Anette și-a luat o mină hotărâtă.

   - Eu îmi spun replicile prin semne, tată. Dacă o să se uite cu toții la mine, îmbrăcată cum am să fiu în costumul ăla idiot, iar eu am s-o dau în bară?

   Ochii căprui ai lui Ben au devenit blânzi.

   - Știi semnul pentru „măgar prost”? am întrebat-o pe Anette.

   Am fost recompensată cu un mic zâmbet.

   - Doamnei Clarke nu-i plac înjurăturile, a spus Anette.

   - Dar doamna Clarke cunoaște, oare, semnul pentru „măgar prost”? am insistat eu.

   Anette a clătinat din cap în semn că nu, iar zâmbetul i-a devenit mai larg. Mi s-a părut că vedeam cum lui Ben i se mai destindeau umerii lați.

   - Însă mai există o problemă uriașă, a spus Anette, aruncându-i o privire tatălui ei. Spune-i.

   Ben s-a uitat la fiica lui într-un fel anume înainte să bage mâna în geanta neagră de la picioarele lui.

   Atunci când a scos din geantă ceea ce, neîndoielnic, era costumul lui Anette, am înțeles de unde provenea sclipicul roșu de pe nasul lui.

   Era vorba despre o pereche de aripi cu sclipici, una cu aspect foarte trist, alături de un tutu ponosit, țeapăn de la atât lipici strălucitor. După cum arăta, fusese făcut de mână, dacă nu cu prea multă dibăcie, atunci în mod cert cu o perseverență entuziastă.

   - Chloe era mai pricepută la asta, a spus Ben, dezlipind un cocoloș foarte mare de lipici.

   Soția lui, am presupus, observând cu câtă ușurință vorbise despre ea - îi luase mult timp să ajungă aici.

   - Am sperat să ne salveze bunica ei.

   - Nu încape îndoială că-i foarte creativ, l-am asigurat eu. Culorile astea...

   Nu știu de ce alesese el roșu,alb și albastru în locul verdelui tradițional al rochiței lui Tink. Am mijit ochii și mi-am dat seama că exista un tipar.

   Fiecare aripă avea desenat cu linii strâmbe de sclipici steagul Marii Britanii.

   - Care e cealaltă jumătate a colajului din spectacol, l-am întrebat eu.

   Ben mi-a răspuns, resemnat:

   - Spice Girls.

   - Mamă, am o urgență vestimentară, am spus eu.

   Mă aflam în curtea din spate a cafenelei Gil`s, unde era mai multă liniște, cu paltonul încheiat până sus din cauza frigului.

   - Copilul meu preferat! a exclamat mama în telefon.

   Iată unul dintre multele lucruri pe care le iubeam la Mary Summers: nu era nevoie de preambul.

   I-am explicat despre costumul lui Anette și despre cum ar fi fost mai încrezătoare dacă ar fi avut un costum frumos.

   - Tatăl ei chiar s-a străduit, am spus eu. Dar avem nevoie de un expert.

   Mama îmi făcea majoritatea rochiilor. Talentul ei în mânuirea acului era inegalabil, dar nu fusese, din păcate, transmis genetic urmașilor. Eu preferam să folosesc lipici în loc de ac și ață.

   - Cu plăcere, drăguță. Dar n-aveți pe nimeni mai aproape care să vă ajute?

   Asta era mama: subtilă ca o cărămidă.

   - E văduv, mamă, i-am răspuns eu.

   - O cauză pierdută, atunci.

   Vocea mamei era ironică.

   - Nu asta am vrut să spun, m-am grăbit eu să adaug. În plus, am continuat înainte să-i mai vină cine știe ce gânduri, e pentru Anette. Și ar mai fi ceva...

   I-am explicat ce idee aveam, iar mama a fost încântată.

   - Au nevoie de costum vineri dimineață. Se poate? Plătesc eu materialul.

   - Cum să nu. Îți trimit costumul joi. Așa o să am timp să termin costumul de Dorothy al mătușii Margaret. Dă o petrecere cu tema Vrăjitorul din Oz pentru cea de-a 65 aniversare a ei.

   Când am intrat din nou în cafenea, o femeie care ducea cu ea o saltea de yoga rulată discuta cu Ben, atingându-i din când în când umărul cu mâna, ca și cum ar fi fost prieteni. Samantha.

   Nu părea să-și asculte propriile sfaturi de săptămâna trecută.

   Anette ședea acum pe scaunul de lângă tatăl ei, cu capul plecat, citind și ignorând, aparent, prezența femeii. Aparatul auditiv era pe masă.

   Am decis să rămâna la câteva mese distanță până ce pleca Samantha, nedorindu-mi neapărat să dau din nou ochii cu ea.

   În plus, aveam ocazia să converserz cu BIA.

   Roșco: Ce au în comun un club de lectură, erotismul dragonilor și un caz de eroare de identitate?

   BIA: Nu mă tachina, Roșco.

   Luam exemplu din Marea Carte a lui BIA scrisă de Monty.

   Ca să zic așa, BIA era maestru în evitarea conversațiilor dificile. Trebuia să-l forțez să ne întâlnim față în față dacă voiam să obțin vreodată ceva de la el. Desigur, BIA reușea cu succes să facă acest lucru imposibil.

   Nu-mi puteam permite să-l ademenesc cu un meniu rafinat care să conțină 20 de feluri de mâncare, dar aveam altceva ce i-ar fi plăcut: potențiala mea umilire.

   Roșco: Ai raportul în Inbox. Dacă îți plac aventurile mele meet-cute, atât de mult, ar fi timpul să participi la una.

   - Chiar cred că ar trebui să-mi urmezi sfatul, s-au auzit în cafenea cuvintele Samanthei. E absolut în regulă acasă, dar nu în public.

   A fost mai dificil să aud răspunsul dat cu voce înceată al lui Ben. Nu că aș fi încercat, desigur.

   - Mulțumesc, dar e așa cum am spus cu toate celelalte ocazii. Nu.

   Tonul vocii îi era plat. Ai fi putut trasa o linie dreaptă cu spinarea lui. Samantha a întins mâna ca să-l atingă din nou, dar a părut să ezite. Eu mi-am coborât privirea la ecranul telefonului, însă prudentă cu băgatul nasului unde nu-mi fierbe oala.

   BIA: Spre deosebire de tine, eu am lucruri mai bune de făcut cu timpul meu.

   Roșco: Am de gând să fac ceva ce are foarte mari șanse să aibă drept rezultat propria-mi umilire publică.

   BIA: Sunt liber abia vinerea viitoare, la ora 10 dimineața.

   Roșco: Perfect. Îmbracă-te gros.

   Te-am prins.

   - Eu vreau doar să ajut, Ben. Dar poate că ești prea ocupat cu alte lucruri, acum că ai o nouă iubită.

   Am ridicat privirea.

   - Iubită...? a îngânat Ben aproape inaudibil.

   Samantha s-a uitat cu subînțeles la scaunul meu, iar eu m-am bucurat tare mult că nu eram așezată acolo.

   - Nu e iubita mea, i-a trântit-o Ben, pricepând despre ce era vorba.

   Vai, Ben. Încearcă să nu te grăbești să negi.

   - E prietena lui Anette.

   - Vezi, Ben, exact ce-ți spuneam. E femeia aceea care a provocat dezastrul ăla sinistru acum câteva săptămâni. După ce s-a întâmplat cu Justice, biata Suze n-a mai fost în stare să-și mai arate fața pe undeva. Ești sigur că este cea mai bună influență pentru Anette? Fiica ta nu va fi niciodată...

   - Anette, a întrerupt-o Ben cu o voce tăioasă pe care nu i-o mai auzisem până atunci, va fi prietenă cu această femeie fie că-mi place sau nu. Chiar dacă ea insistă să se facă de râsul lumii. De fapt, chiar de aceea e ea...

   N-am mai reușit să înțeleg ce eram, pentru că un bărbat s-a găsit tocmai atunci să se strecoare pe lângă mine, iar una dintre găcile paltonului meu s-a agățat de cureaua gențiii lui, trăgându-mă după el. Când am reușit să mă desprind, Ben încheia conversația.

   - La revedere, Samantha, a spus, întorcându-se la revista lui.

   Ea a părut jignită, pe urmă s-a prefăcut că verifica pe telefon cât este ceasul. A plecat de parcă ar fi trebuit să ajungă undeva. Aproape că mi-a fost milă de ea.

   După interogatoriul la care mă supusese Ben săptămâna trecută, n-ar fi trebuit să fiu surprinsă să aflu că el mă consideră ridicolă pentru că puneam la cale acele întâlniri amuzante.

   Și dacă știam deja asta, de ce mă durea?

   Pentru că, după dimineața ceea, chiar crezusem că aș fi putut ajunge undeva cu el.

   M-am dus țintă la masă și am început să-mi strâng lucrurile.

   - Mama îmi trimite costumul cel târziu joi, e bine așa? am spus eu rece.

   - Serbarea e vineri după-amiază, mi-a răspuns el închizând revista pe care o citea.

   Părea încordat.

   - Te rog să-i transmiți mamei tale mulțumirile noastre. Anette va fi recunoscătoare. Acum are nevoie de puțină liniște.

   A arătat spre fiica lui, care continua să citească. Apoi și-a îndreptat atenția spre mine, așteptând, parcă, ceva. Eu am dat din cap în semn că înțelesesem, iar umerii lui au părut să se destindă.

   - Te rog să-mi spui cât are să coste.

   - E pentru Anette, i-am zis. Am să aduc costumul vineri dimineață.

   - Evie, a spus Ben, ca și cum ar fi vrut să-mi capteze atenția. Mulțumesc. Asta înseamnă... Înseamnă foarte mult pentru Anette. Nu doar din cauza costumului a fost ea atât de agitată. Ne ajuți foarte mult, să știi.

   - Este în regulă, am spus eu tăios, vrând doar să plec odată.

   Anette și-a ridicat privirea, încruntată. Mi-am închis și deschis palma în semn de „la revedere”. Ea i-a făcut un semn rapid tatălui ei; am înțeles puțin din ce spusese, căci încercasem să învăț câteva semne, dar nu suficiente ca să pot înțelege.
   Între sprâncenele lui Ben a apărut o linie pe când se întorcea către mine.

   - Ai vrea să vii la serbarea lui Anette? m-a întrebat.

   Eu m-am uitat când la unul, când la celălalt, la chipul plin de speranță al lui Anette și la cel rezervat al lui Ben.

   - Ești sigur? l-am întrebat.

   El s-a încruntat, de parcă întrebarea l-ar fi încurcat.

   - Da, mi-a răspuns.

   I-am zâmbit larg lui Anette și am făcut semnul pentru „Mulțumesc”.

   Ea a părut încântată; sentimentele lui Ben au fost mai puțin clare pe când mă studia. Nu că ar fi contat ce gândea el. Dacă mă duceam, mă duceam pentru ea.

   În plus, n-ai mereu ocazia să vezi un colaj Spice Girls/Peter Pan.

CAPITOLUL 11

PAUL-CEL-NEPERVERS

   Sarah: Nu cred că ar trebui s-o faci!

   Jeremy: N-O ASCULTA, EVIE!

   Sarah: Până acum, a făcut un copil să vomite și a participat din greșeală la un club de carte erotică. Ce te face să crezi că, dacă pleacă într-o excursie cu mașina împreună cu UN NECUNOSCUT, o să fie mai bine? Evie, ia trenul și vino acasă de Crăciun, așa cum face toată lumea.

   Evie: Întâlnirile amuzante în călătorii cu mașina presupun un voiaj de durată împreună cu un tip. Știu că ceea ce am făcut până acum a fost dezastruor, dar dacă vreau să-l conving pe BIA să scrie, trebuie să-mi respect partea de înțelegere.

   Jeremy: Adică partea în care tu cunoști pe cineva și te îndrăgostești?

   Evie: Mulțam pentru recapitulare, Jem. Oameni buni, mă ajutați să găsesc un Harry?

   Sarah: Bine. Dar la cum te știu eu, probabl că o să fie un asasin ce o omoară cu toporul, sau ceva de genul ăsta.

   Maria: Operațiunea „Să-i găsim lui Evie pe cineva care nu e un asasin ce omoară cu toporul!” a început. Toată lumea să îmi distribuie postarea!

   Sarah: S-a făcut!

   Jeremy: Doar către prieteni, corect, Sarah? Nu către întreaga lume?

   Sarah: Da, Jeremy, nu eu sunt Domnișoara Dezastru aici.

   Evie: Hei!

   Jeremy: Sarah a distribuit-o public.

   Sarah: Ba nu! Ba da? Fac asta în timp ce am deschis o conferință cu firma de catering, vânzătorul de flori și managerul salonului de nunți, așa că iertați-mă dacă nu vă pot acorda 100% din atenția mea.

   Evie: Stai liniștită, Sarah. Sigur că prietenii prietenilor tăi sunt de încredere.

   Jeremy: Binecuvântată fie-ți inimioară aia a ta, Evie!

   Sarah: Cred că iar am distribuit-o

   Maria: Apropo de multiple distribuiri, BIA a ajuns în revistele mondene săptămâna asta. Țineți-vă bine, vă trimit linkul.

   MONICA REED „PROFUND NEFERICITĂ”

   O sursă aproapiată a declarat revistei Bârfe, zvonuri, calomnii că laureata cu Oscar, în vârstă de 44 de ani, e în sfârșit pregătită să-i dea papucii iubițelului ei. Mamă a doi copii, Reed e iubita scenaristului-minune de numai 33 de ani, Ezra Chester. Cu unele întreruperi, relația lor durează de aproape 1 an. Pritenii lui Reed sunt îngrijorați:

   „E prima ei aventură amoroasă după divorț și e, în mod evident, profund nefericită. Ultimul lucru care-i trebuie acum e încă un copil de care să aibă grijă.”

   Maria: Era și timpul, la naiba!

   Jeremy: O ador pe Maria cea răutăcioasă.

   Maria: Așa mă eliberez eu.

   Sarah: Am găsit pe cineva!

   Jeremy: M-am răzgândit. Călătoria cu mașina e un plan groaznic. N-o face, Evie.

   Sarah: E adorabil, pe cuvânt. Absolut și definitiv nepervers!

   Jeremy: Nu ne liniștește faptul că trebuie să menționezi asta, Sarah.

   Maria: Taci, Jem. Știi ce vrea să spună. Ce rapid, Sarah. Cine e? Un prieten?

   Sarah: Oarecum.

   Jeremy: Acum chiar că m-am liniștit.

   Evie: În clipa asta, aș accepta pe oricine

   Sarah: Bun, pentru că i-am trimis deja numărul tău.

   NUMĂR NECUNOSCUT: Ăăă, bună, e cam ciudat, dar o cunoști pe Sarah? A zis că poți lua pe cineva cu mașina până la Sheffield, de Crăciun?

   Evie: Bună! Scuză-mă, cum te cheamp? Da, mai degrabă o să conducem cu rândul, e bine așa? Tu ai mașină?

   NUMĂR NECUNOSCUT: Pardon, haha! Mă cheamă Paul. N-am mașină.

   Evie: Salut, Paul. Nu-i nimic. Putem închiria una. Ai carnet de conducere.

   Paul-cel-Nepervers: Da, deși s-ar putea să fie o problemuță, adică nu pot, de fapt, să conduc. Îți explic atunci când ne vedem.

   Paul-cel-Nepervers: Mai ești?

   Paul-cel-Nepervers: Alo? Mă ignori? Dacă da, nu-i nimic, nu mă deranjează.

   Paul-cel-Nepervers: Doar că este Crăciunul și Sarah a spus că poți duce pe cineva gratis cu mașina, dar dacă te-ai răzgândit, spune-mi. Așa e politicos. Nu-i nevoie să fii nesimțită. Haha!

   Evie: Scuză-măă că te-am făcut să aștepți, eram în metrou, în drum spre casă.

   Paul-cel-Nepervers: E cam târziu să ieși acum de la muncă, dar nu-i nimic.

   Evie: Chiar eram în metrou, Paul.

   Evie: Sarah, cine-i Paul?

   Sarah: O știți pe prietena mea Michelle, de la birou?

   Jeremy: Nu!

   Maria: Aia care a dipărut?

   Sarah: Se pare că, până la urmă, a vrut doar să fie singură o vreme. E fostul ei iubit.

   Evie: Sarah!

   Sarah: Ce? L-am întâlnit o dată și mi s-a părut înstărit.

   Evie: Bună, Paul, îmi pare foarte rău, s-a produs o confuzie. Eu caut, de fapt, pe cineva care să aibă mașină. Scuze că ți-am irosit timpul.

   Paul-cel-Nepervers: Am crezut că ești o sado-masochistă în căutare de iubit.

   Evie: La revedere, Paul!

   Evie: Un mare „nu” pentru Paul.

   Maria: Nu-i nimic, ți-am găsit eu unul - adorabilul Graeme. Maică-sa este vecina mea și vine și el acasă de Crăciun, cu mașina. Operațiunea meet-cute - călătoria cu mașina a început! Abia aștept să fim împreună o săptămână întreagă.

   Evie: Mulțumesc! Scuze, Sarah!

   Sarah: Sincer vorbind, cred că tocmai ai evitat un glonț. În plus, am deja soluția pentru problema partenerului. NUNTA MEA. Am să-ți găsesc bărbatul perfect.

   Jeremy: Echipacu Graeme

   AI RATAT UN APEL LA 00.14 DE LA PAUL-CEL-NEPERVERS

   AI RATAT UN APEL LA 01.34 DE LA PAUL-CEL-NEPERVERS

   AI RATAT UN APEL LA 03.17 DE LA PAUL-CEL-NEPERVERS

   Paul-cel-Nepervers: Îmi pare foarte rău, Evie, se pare că pisica mea a adormit cu fundul pe telefon și ți-a format numărul de câteva ori. Dar dacă tot ți-am scris, putem vorbi de drumul ăla cu mașina?

   AI BLOCAT NUMĂRUL PAUL-CEL-NEPERVERS

CAPITOLUL 12

Evie ar vrea să te cunoască

   EXT: TÂRGUL DE CARTE AL CENTRULUI SOUTHBANK

   VINERI, 21 DECEMBRIE, 11 A.M.

   Evie se uită printre teancurile de cărți la mâna a doua, puse pe mesele de lemn așezate la umbra podului Waterloo. Este prea preocupată ca să observe că un bărbat vine pe la spate și o trage de una dintre codițele care îi ies din căciula de lână.

   Am întors brusc capul și l-am văzut pe BIA, vizbil mahmur.

   Pentru BIA asta însemna ochelari de soare la ochi în plină iarnă, și nu regândirea alegerilor făcute în viață, așa cum ar fi judecat orice om normal.

   - Ai întârziat, i-am spus.

   - Zi mersi că am venit.

   BIA avea o cafea mare într-o mână; pe cealaltă și-o îndesase adânc în buzunarul hainei. Avea pe care o cipilică gri, lăsată neglijent pe ceafă, la fel de folositoare precum un coif de hârtie în mijlocul unui decembrie geros. Însă canadiana lui căptușită cu puf de gâscă părea destul de călduroasă.

   Spunându-i lui BIA la ce oră ne întâlneam, contasem pe faptul că ceasul lui era cu cel puțin o oră înurmă față de al oricui altcuiva. Și totuși, el reușise să întârzie îndeajuns de mult ca să-mi dea ziua peste cap.

   Dusesem, de dimineață, costumul lui Anette la cafeneau Gil`s și descoperisem că ea lăsase ceva la Xan pentru mine. Biletul pentru serbare.

   „Peter Pan: Pentru toți băiețeii și toate fetițele!”

   Ora de începere era 12.30 p.m. în ziua aceea, iar școala lui Anette era la o oră distanță, adică trebuia să termin treaba de acum destul de rapid dacă voiam să ajung la timp. Dar nu puteam pleca până ce nu-l făceam pe BIA să-mi promită că avea să-i trimită lui Monty o dovadă a faptului că scria.

   Monty fusese reținut toată săptămâna la Frasinul, unde se simțea cel mai confortabil. Singurul contact cu el fuseseră mesajele din ce în ce mai isterice despre scenariu. Trebuia să-i trimit ceva de la BIA ca să-l calmez - și să-i dovedesc că nu greșea să aibă încredere în mine.

   Am încercat să-i dau lui BIA ceea ce-mi mai rămăsese din gogoșile de la micul dejun.

   - Nu mănânc carbohidrați. De ce ne-am întâlnit aici?

   - Ai să vezi.

   L-am convins totuși să le ia.

   - Și mai trăiește și tu un pic.

   Ea a aruncat punga într-un coș de gunoi de sub o masă cu cărți, strâmbându-se în timp ce se ștergea pe mâini.

   - Deci, pe o scară meet-cute, de la vomă-proiectil la penisuri de dragon, asta de azi unde se încadrează?

   O femeie și-a tras copilul după ea la o altă masă, ignorându-mi Scuzați-ul șoptit.
   L-am sfredelit cu privirea pe BIA, care m-a privit cu expresia „și de aia nu mai pot eu”. Mi-a bâzâit telefonul. Știam cine era, fără să mă uit.

   Nu știu cum, dar atunci când semnalul sonor anunța un mesaj de la Monty era parcă mai isteric.

   Monty: Poți să cauți tu cum se vinde un birou? Am face bine să ne pregătim.

   Mi-am pus telefonul în geantă.

   - Mâna, am spus.

   După o pauză, BIA a întins mâna. Eu i-am dat un teanc mic de cărți de vizită, păstrându-l pe restul pentru mine.

   - Drăguțe mănuși, a spus el, văzându-le atârnându-mi din mânecă.

   Eu am arătat către degetele lui uscate.

   - Sunt utile, chiar dacă nu la modă.

   - Știu eu foarte bine care e poziția ta față de modă.

   A luat o gură de cafea, uitându-se la ceea ce era imprimat pe cărțile de vizită.

   Evie ar vrea să te cunoască.

   El a întors cartea de vizită de deasupra. Pe verso era numărul meu.

   - Evie ar vrea să te cunoască?

   Eu m-am strâmbat la el și m-am dus la celălalt capăt al standului.

   - E o formulă mai veche din anunțurile care apăreau în ziare și care aveau drept scop găsirea unui partener, i-am explicat eu.

   Mi se păruse potrivit, dat fiind că încercam să cunosc pe cineva după o metodă veche, fără ajutorul vreunei aplicații mobile.

   - Astea-s pentru cărți.

   M-am asigurat că nu se uita nimeni, apoi am luat un exemplar deteriorat de apă al Istoriei secrete de Donna Tart. Am strecurat una dintre cărțile de vizită în volum, apoi l-am închis zgomotos și l-am pus înapoi pe masă. Am ochit Pe drum, al lui Jack Kerouac, și am pus și acolo o carte de vizită.

   - Ce faci?

   - E metoda Meet-Cute-Mâna-Destinului, i-am spus eu.

   Mi-am continuat căutările și am strecurat încă o carte de vizită într-un volum care avea lipită o etichetă pe care scria că fusese premiat.

   - Mi-am pus numele și numărul de telefon la întâmplare în mai multe cărți dn Londra, și dacă se întâmplă să mă contacteze vreun tip care dă de detaliile mele, asta trebuie să fie mâna destinului. O să aranjăm o întâlnire.

   Condiția era, desigur, să nu fie un ciudat. Am presupus că puțini aveau să nu fie, dar Jeremy insistase să încerc totuși și metoda asta. Se pare că-i plăceau atât de mult filmele cu John Cusack încât văzuse și Noroc în dragoste.

   BIA  a părut sceptic.

   - Sună ca și cum destinul tău ar fi să cunoști o grămadă de perverși.

   Am extras o copie a Iliadei de sub o grămadă de cărți de John Petterson.

   - Oare perverșii citesc literatură clasică?

   - Exclusiv.

   BIA a căscat. Și-a băut restul de cafea și a lăsat paharul gol lângă unul dintre multele semne cu NU PLASAȚI PLIANTE capsate de-a lungul marginii tarabei de cărți.

   I-am aruncat paharul la coșul de gunoi, uitându-mă speriată la bărbatul mătăhălos care administra standul. Se tot plimba între tarabele cu cărți ca un bodyguard, străfulgerând cu privirea pe oricine îndrăznea să-i trateze afacerea ca pe o bibliotecă.

   - Pentru asta a trebuit să sar eu peste ședința de yoga din dimineața asta? Am crezut că aveam să văd o întâlnire amuzantă în direct. Eu nu sunt lacheul tău, Roșcovano. Trebuie să faci jocul mai palpitant. Mai e puțin și se face luna, și cumva tu încă n-ai convins pe nimeni să se îndrăgostească de tine. În ritmul ăsta, scenariul n-o să fie gata niciodată.

   Era introducerea perfectă.

   - Pe mine mă interesează mai mult să îl începi odată.

   A urmat o pauză.

   - Fii atentă, Roșcovano, mi-a spus, zâmbindu-mi cu dinții ăia albi ai lui. Avem treabă.

   A ridicat un exemplar ferfenițit din Codul lui Da Vinci și a pus în el una dintre cărțile mele de vizită, înainte să treacă la o altă tarabă. Eu am scos cartea de vizită dintre pagini.

   - Roșco, m-a admonestat el, surprinzându-mă.

   - Ce-i? l-am întrebat, făcând ochii mari.

   BIA a rânjit, alegând o carte cu imaginea unei femei pe copertă. Femeia exploda dintr-un costum de baie nepractic de minuscul. Și nici nu eram sigură de ce anume făcea în spatele ei bărbatul îmbrăcat în detectiv particular, însă ei părea să-i placă. Titul era Intenții personale.

   BIA mi-a zâmbit dulce și a trecurat o carte de vizită între pagini.

   - O, avem noroc, sunt mai multe volume.

   M-a privit fix în ochi în timp ce a strecurat câte o carte de vizită în fiecare. Eu nu i-am oferit satisfacța unei reacții.

   Era timpul să grăbim lucrurile.

   - Asta este literatură erotică de mâna a doua, să știi, i-am spus.

   BIA a dat drumul cărții și și-a șters mâinile de haină.

   - Eu am terminat, m-a anunțat, după care mi-a întors spatele, iar eu am extras repede toate cărțile de vizită înainte să mă duc după el  la altă tarabă.

   - Ai spus că o să-i trimiți lui Monty niște pagini, i-am amintit eu. Așa a fost înțelegerea.

   Chipul i s-a întunecat, însă eram pregătită pentru asta.

   - Sau, am venit eu cu o propunere, l-ai putea face feircit dacă i-ai trimite doar ideea.

   Dar orice bun negociator știe că nu cedezi, faci compromisuri.

   - Dacă încă n-ai o idee, te pot ajuta eu. Ăsta-i rolul meu, nu?

   Haide, BIA, recunoaște odată că de-aia n-ai scris nimic până acum!

   - N-am nevoie de ajutorul tău, mi-a spus BIA, încrețindu-și nasul. Ai terminat cu căutarea Domnului Fandosilă? Mai am și altele de făcut.

   - Renunță, i-am spus eu.

   El și-a ridicat sprâncenele deasupra ochelarilor.

   - O să avem o conversație serioasă măcar de data asta. Eu mi-am respectat partea mea de înțelegere. Acum e rândul tău. Monty ți-a cerut să-i trimiți ceea ce ai scris, corect? Și o să tot ceară, dacă tu nu trimiți ceva care să-i convingă pe el și pe producători că scrii.

   Am făcut o pauză.

   - Ce vrei să spui cu „Domnul Fandosilă”?

   - Ce-i cartea aia din mâna ta? m-a întrebat BIA.

   Eu m-am înroșit.

   - Ulise.

   Cel mai rău era că știam foarte bine că fiecare volum în care pusesem câte o carte de vizită făcea parte din preferatele lui Ricky.

   BIA a clătinat din cap, apoi a strecurat niște cărți de vizită într-un teanc de romane pentru tineri adulți și într-o carte de benzi desenate pentru copii.

   - Domnul Fandosilă, a spus BIA. Genul de bărbat care citește ficțiune ca să-și înlocuiască lipsa de personalitate. Cu alte cuvinte: al naibii de banal. Asta cauți tu?

   Am întârziat cu răspunsul. El îl descria dep Ricky, sau ce? Ricky ținea mereu să citească în public. M-am uitat la cărți, consternată. Părea că eram hotărâtă să mă repet, cam ca în povestea din Ziua cârtiței.

   - Și că tot veni vorba, care e următoarea întâlnire amuzantă după asta? a întrebat BIA, strecurând alte cărți de vizită într-un teanc de romane de Stephen King.

   - Călătoria cu mașina, i-am răspuns, încercând să mă concentrez. Mă duc acasă de Crăciun.

   M-am întins pe lângă el să iau un toman de Terry Pratchett, exact atunci când el se întindea după un teanc de cărți pentru copii așezat lângă mine. M-am izbit de pieptul lui (ferm, precum mi-l imaginasem).

   Am roșit și m-am retras. BIA și-a coborât ochelarii și m-a privit. Mahmureala îndulcise albastrul ochilor lui într-un mod enervant, transformându-l în nuanța cerului proaspăt de primăvară. Și-a pus ochelarii la loc și a luat un Tom Clancy.

   - Eu mă duc la Monica de Crăciun, a spus el, de dragul conversației. Are o moșie lângă Harrogate. Nu cumva e prin zona ta?

   Deci zvonul despre despărțire era fals. Nu că ar fi contat.

   - Eu usnt din Sheffield, i-am răspuns. Și știu că încerci să schimbi subiectul. Ți-am trimis destule întâlniri amuzante, iar tu nu trebuie să te gândești decât la una. Dacă ai nevoie de inspirație, am diagrama asta Venn grozavă...

   - Ți-am spus, n-am nevoie de ajutorul tău.

   Cu ochelarii ăia de soare, expresia lui BIA era indescifrabilă.

   - Chiar așa? m-am răstit, trântind pe tarabă autobiografia lui Michael McIntyre. Atunci, data viitoare când Monty mă întreabă unde-s paginile din scenariu, am să-i spun adevărul. Că n-ai scris nici măcar un afuruist de cuvânt. Ar fi bine să le spunem de pe acum producătorilor.

   Era un risc să-l ameninț cu asta, dar mizam puternic pe dorința lui BIA de a evita orice fel de anunț public. Am plecat valvârtej de lângă el, numărând în gând. Trei, doi, unu.

   Ajunsesem la jumătatea standului de cărți atunci când el m-a strigat.

   - Tu presupui că eu încă n-am nimic.

   M-am întors.

   - Adică?

   Era incredibil, dar încă mai strecura cărți de vizită între paginile unor volume.

   - Adică, a spus BIA, am o idee.

   - Pe cuvântul tău? l-am întrebat, întorcându-mă degrabă la el.

   Oare depășise blocajul scriitorului?

   - Da.

   - Și vrei să-mi spui că deja scrii?

   - Da...

   - Tu... am spus eu.

   Acum eram aproape lipiți unul de celălalt.

   - ...ești un ins atât de enervant, știi asta, nu?

   Un rânjet discret.

   - Da, mi-a răspuns el.

   Amețită, am întins mâna după o carte care-mi părea cunoscută.

   - Ideea e că am nevoie de mai mult timp înainte să-i dau paginile lui Monty, m-a vestit el.

   - Îți obțin eu timp. Tu nu trebuie decât să-mi spui despre ce e filmul tău.

   Nu-l puteam crede dacă nu-mi dădea o dovadă.

   - Hei!

   Strigătul venise de la celălalt capăt al standului.

   - Măi, tu ăla de acolo!

   Era proprietarul standului, care venea țintă spre noi.

   - Ce faceți acolo? Nu puneți fluturași în cărți! De câte ori să spun?

   I-a împins pe oameni ca să-și facă loc și să ajungă la noi.

   - Haide, Roșco, m-a îndemnat BIA. Fugi.

   Înainte să pot reacționa, el m-a prins de mână, iar cărțile de vizită au zburat cât colo atunci când m-a smucit și m-a tras după el prin mulțimea de amatori de carte.

   - Treceți înapoi aici!

   - S-o crezi tu! i-a strigat BIA, trăgând o grămadă de cărți de pe o tarabă și dărâmându-le în calea bărbatului, de parcă ne-am fi aflat în plin de acțiune.

   Ne-am pierdut printre niște brazi de Crăciun expuși spre vânzare la celălalt capăt al târgului. Am fugit de ne sfârâiau călcâiele, până când ne-am îndepărtat de pod. Am înaintat de-a lungul lui South Bank strecurându-ne printre turiști, fără să ne oprim decât atunci când am ajuns la palisada cu vedere către Tamisa.

   M-a sprijinit de ea, gâfâind.

   Îl ții încă de mână pe BIA.

   I-am dat drumul și mi-am încleștat mâna pe talie, în partea care mă durea.

   - A... am scăpat de el? am gâfâit eu.

   BIA n-avea nici măcar o broboană de sudoare.

   - Din fericire pentru noi era un tip masiv, deși ne-a suflat în ceafă o vreme. Tu ai mai alergat până acum?

   I-am aruncat o privire, gâtlejul arzându-mi prea tare ca să-i dau o replică.

   - A fost distractiv, a spus BIA, privindu-mă. Ar trebui să bem o cafea. Știu eu un loc.

   Serbarea, mi-am zis eu, după care: BIA tocmai s-a oferit să mai petreacă niște timp cu tine.

   Îi venise o idee pentru scenariu. Am fi putut vorbi despre asta. Fără întreruperi.

   Bzzz.

   Telefonul meu. Trebuia să fie Monty din nou, probabil ca să mă întrebe dacă eram de acord să-mi vândă biroul pe eBay. BIA tocmai urma să-mi ofere ceea ce-mi trebuia ca să-l asigur pe Monty că-mi făceam treaba.

   M-am gândit la Anette îmbrăcată în costumul lui Tink, căutându-mă prin mulțime. La nemulțumirea lui Ben atunci când avea să-și dea seama că o dezamăgisem. Dar n-aveam de ales.

   - OK, am răspuns eu, sentimentul de euforie dispărându-mi.

   - Ce-i asta? m-a întrebat BIA, făcându-mi semn spre cartea cu care rămăsesem în mână.

   Era un exemplar ferfenițit din Peter Pan, cu cotorul atât de zdrențuit încât semăna cu niște straturi multiple de sedimente.

   - Trebuie să plec, am spus pe nepusă masă.

   Dacă mă grăbeam, se putea să ajung, totuși.

   - Cum rămâne cu cafeaua? m-a întrebat BIA.

   - Chiar vreau să discutăm despre scenariul tău, doar că trebuie să ajung undeva.

   - Scenariul meu? Ăla e pentru Monts, Roșco, a spus BIA. El e agentul meu, ai uitat? Eu chiar am chef să beau o cafea.

   Nu m-am putut abține. Am râs. Tare inconsecvent mai era omul ăsta.

   - Promite-mi că o să-i spui lui Monty despre ideea ta azi, i-am spus plecând. Așa o să te lase în pace..

   - Și eu trebuie să ajung undeva, a strigat el după mine. Mă duc să mă întâlnesc cu o brunetă focoasă.

   - Sper să vă distrați minunat împreună.

   - Așa o să facem! mi-a strigat BIA drept răspuns.

   Abia când intram în stația Waterloo mi-am zis: Dar Monica nu e blond-roșcată?

CAPITOLUL 3

Mașina de vânt

   INT: ACADEMIA EAST DULWICH

   VINERI, 21 DECEMBRIE, 12.45 P.M.

   Evie se plimbă prin fața unei uși duble, cu geamurile acoperite. Pe ușă e lipit un anunț pe care e desenată o persoană căzând de pe o corabie de pirați, alături de cuvintele „Tic-tac! Întârziații sunt aruncați peste bord!” Un bărbat cu păr cărunt stă la ghișeul de bilete, uitându-se cu emfază la ceasul lui de mână.

   Am dezlipit de pe geam una dintre marginile hârtiei, ca să trag cu ochiul în sala de festivități.

   Bărbatul de la ghișeu și-a dres glasul.

   - Nu încă, mi-a spus el.

   Ajunsesem acolo la 12.31 p.m., dar el insistase să aștept până când termina Peter Pan de cântat „Spice up Your Life” în fața copiilor familiei Darling, ca apoi să-mi pot ocupa și eu locul.

   Bărbatul a țâțâit nervos din buze, fapt care m-a făcut să-mi dau seama că-mi bâzâia telefonul. Monty, din nou. Bineînțeles că BIA nu vorbise cu el. La ce mă așteptasem? Resemnată, am verificat mesajul.

   Într-o clipă, mi-am dat seama despre ce era vorba.

   BIA îmi trimisese o fotografie cu o sticlă de șampanie abia deschisă, alături de un mesaj lung și dezlânat.

   Îi trimisese lui Monty ideea, iar producătorii o adoraseră.

   Am expirat tremurând și am mai citit mesajul de câteva ori, ca să mă asigur că nu mă înșelasem. Era adevărat. În sfârșit.

   S-au auzit aplauze din sală.

   - Acum? am întrebat eu.

   - Aveți bilet în sectorul pentru copii, locul D3! a strigat bărbatul după mine, pe când intram, grăbită, în sală. Căutați mocheta roz!

   Cortina se lăsase pentru schimbarea decorurilor. Pe întinderea ei licărea corabia sclipitoare a piraților, în timp ce oamenii se mișcau, nevăzuți, în spate.

   - Mă scuzați, mă scuzați, îmi cer mii de scuze.

   Mi-am croit cu greu drum de-a lungul rândului de scaune până când am ajuns la singurul loc gol.

   Era lângă Ben.

   Ai venit aici pentru Anette, mi-am spus cu fermitate, așezându-mă.

   Locurile erau atât de înghesuite încât îi simțeam căldura corpului radiind pe toată partea mea dreaptă. M-am foit în scaun.

   - N-am crezut că ai să vii, mi-a spus el, sacadat.

   - Am fost reținută, i-am șoptit drept răspuns.

   - Șșșșt! a șâșâit o doamnă din fața noastră.

   Cortina s-a ridicat din nou, iar pe scenă a apărut o fetiță îmbrăcată în cămașă de noapte. M-am concentrat la ceea ce vedeam, hotărâtă să-l ignor pe Ben.

   - O, Doamne, Justice e Wendy?

   Probabil că ar fi trebuit să fiu pregătită pentru acea posibilitate. Samantha îmi spusese că ea și celelalte mame îl cunoșteau pe Ben de la școala copiilor lor.

   - Da, a spus Ben, cu un fel de amuzament în glas.

   - Șșșșt! a protestat aceeași doamnă, din nou, iar eu i-am zâmbit în semn de scuze.

   Peter Pan a apărut la fereastră.

   - Ăla e Detty? am exclamat eu, făcându-mă mică în scaun.

   - Șșșt!

   - Din păcate!

   De ce venisem? Parcă pentru a-mi reaminti, Anette a pășit pe scenă.

   Cineva din culise a îndemnat-o să mai înainteze puțin, iar ea a pășit timid în față, cu mâinile ascunse printre multele straturi ale fustiței. Aripioarele pe care era desenat steagul Marii Britaniii sclipeau orbitor. Mama făcuse minuni. Mi-am ținut răsuflarea atunci când un reflector a luminat-o pe Anette, însoțit de un clinchet de clopoțel.

   Haide, Anette. Poți s-o faci!

   Tatăl ei s-a aplecat înainte.

   - Ce-i aia, Tink? a întrebat Detty a doua oară.

   Cum ea tot n-a răspuns, Ben a ridicat mâna sus de tot, făcând semnul pentru OK. Îl căutasem pe internet după ce o văzusem pe Anette folosindu-l de mai multe ori la Gil`s.

   Anette a observat pumnul tatălui ei, apoi m-a văzut și pe mine. Chipul i s-a relaxat.

   „OK”, a răspuns ea tot cu un semn al mâinii, pe care și-a strâns-o la piept. A apăsat pe corsaj și fustițele ei albăstrui s-au luminat de la niște mici beculețe în formă de steluțe, pe care mama le cususe printre volane. S-a auzit un „aaaah” în toată sala.

   Mi s-a tăiat răsuflarea văzând mănușile pe care o rugasem pe mama să le facă. Erau acoperite cu cristale argintii care sclipeau atunci când Anette își mișca mâinile. Ea a început să cânte, mai lent la început, apoi tot mai ritmat.

   Într-un final, a zâmbit.

   Ben stătea atât de aproape, încât atunci când s-a întors către mine am văzut tonurile calde de ambră din ochii lui căprui, de culoarea unui whisky ținut în lumină.

   - Acum toată lumea o poate vedea strălucind, am spus eu.

   După ce cortina s-a lăsat pentru pauză, eu și Ben am rămas tăcuți la locurile noastre.

   - Am să presupun că Anette n-o place pe Justice, am spus eu în cele din urmă.

   - Păi, nu s-a oprit la „măgar prost”, a încuviințat Ben.

   Nu trebuie să știu limbajul semnelor ca să-mi dau seama că Anette nu se ținuse întocmai de scenariu. Asta fusese perfect limpede din felul în care Ben trecuse de la a-și privi fiica extrem de mândru de ea - la a-și îngropa fața în palme ori de câte ori apărea pe scenă.

   Detty nu înțelese nimic, traducând” semnele ei pentru public exact așa cum erau scrise.
   Probabil că Anette ar fi scăpat basma curată dacă n-ar fi fost rândul ocupat de copiii despre care Ben îmi spusese că erau de la cursul de limbaj mimico-gestual de la Academia Dulwich, și care râsese în hohote tot timpul.

   - Ca să fiu sinceră, i-am spus eu zâmbind vag, probabil că public nici n-a băgat de seamă.

   - Peter Pan și Spice Girls sunt o asociere foarte șocantă.

   Tonul lui Ben era foarte sec.

   - Nu sunt sigură că aparatul de vânt a fost absolut necesar.

   Aproape că-i zburase complet de pe scenă pe câțiva „Băieți Spice”.

   - Cred că a fost omagiul adus muzicii pop a anilor 1990.

   - Ce versuri au cântat Băieții Spice pe „Wannabe”?

   - „Dacă vrei să-mi fii mamă, trebuie să-mi accepți prietenii.”

   L-am privit în ochi și am zâmbit amândoi. Apoi mi-am amintit ce îi spusese el Samanthei despre mine cu o săptămână în urmă.

   - A fost minunat s-o văd pe Anette atât de încrezătoare, i-am spus eu, ca să păstrez un subiect de conversație neutru.

   La finalul primului act, Anette dansase cu dezinvoltură pe toată scena, cucerindu-i pe toți.

   - N-am mai văzut-o așa de mulți ani.

   Am pariat că știa exact de câți ani, până la secundă.

   - Suntem bine. Crăciunurile încă sunt...

   - Crăciunurile sunt complicate, am completat eu.

   Pauză.

   - Ai pierdut și tu pe cineva, mi-a spus el cu glas coborât.

   De obicei nu-mi plăcea să vorbesc despre asta.

   - Pe tata, am zis, arătând spre sală. De fapt, stând aici mi-am amintit de el. Pe când eram studentă venea la toate vizionările filmelor mele. Varianta mea de serbare școlară, i-am explicat eu. Nu stăteam nicioată cu el în sală. Aruncam doar câte o privire înăuntru în timpul filmului, ca să-i văd reacțiile. Avea mereu privirea aceea. Ca și cum ar fi fost mândru, dar și un pic trist. N-am înțeles niciodată exact de ce.

   - A, și-a dat Ben seama. O privire de genul „Cum de am reușit să creez o asemenea minune și de ce crește atât de repede”? Asta-i una dintre specialitățile taților.

   Am zâmbit.

   - Deci ăsta era motivul?

   A strâns din ochi.

   - Lui Chloe i-ar fi plăcut enorm s-o vadă pe Anette pe scenă, i-am spus eu, încurajată.

   Ben a privit în altă parte.

   - Azi a urcat pentru prima oară pe scenă.

   Am tăcut amândoi, iar eu am crezut că poate sărisem calul, dar pe urmă el a continuat:

   - În mod normal îmi e cel mai dor de Chloe atunci când Anette face ceva nou. Pentru că într-un astfel de moment pare cel mai nedrept ca ea să nu mai fie cu noi. Însă niciodată nu i-a semănat Anette mamei ei mai mult decât în seara asta, la spectacol. Chloe a crescut, practic, pe scenă. I-ar fi plăcut la nebunie s-o vadă Pe Anette acolo, cu tot cu limbajul ei colorat. În plus, a spus el, ridicând un colț al gurii, Chloe a fost un mare fan Spice Girls.

   Am zâmbit și eu. Apoi el mi-a făcut semn spre scenă și a spus:

   - Cum pot să cred că nu e și Chloe aici, când Anette e acolo?

   A fost cea mai lungă replică pe care mi-o adresase vreodată Ben. M-a făcut să mă întreb dacă nu cumva înțelesesem eu ceva greșit cu o săptămână în urmă.

   - Ben, eu...

   - Ben! Mi s-a părut mie că tu erai.

   O femeie s-a răsucit în scaunul ei ca să ajungă cu fața la noi, întrerupând orice ar fi avut de gând Ben să-mi mai spună. Chipul femeii s-a lumina de un interes evident. Mie mi s-a părut că, pentru ea, Ben era un tată văduv ce reprezenta partida perfectă. Ben, în schimb, n-a părut să observe toate astea.

   - Nu ești tu fotograful nostru oficial? l-a întrebat ea.

   L-am simțit cum s-a încordat lângă mine, deși tonul vocii i-a rămas politicos.

   - Nu mai sunt, Ann.

   - Păi, nu mă îndoiesc că tu ești obișnuit cu ceva mai palpitant decât ar fi o biată serbare școlară.

   - Am făcut-o de fiecare dată bucuros, i-a răspuns Ben. Însă nu mai sunt fotograf.

   - Dar nu ești mereu plecat prin munți, pe undeva?

   A urmat o pauză.

   - Eu... Eu lucrez acum pentru consiliul local.

   - Atunci al cui e aparatul acela foto? l-a întrebat femeia, arătând cu degetul la aparatul cu o curea multicoloră care se vedea puțin din sacul de pânză de la picioarele lui Ben.

   - Al meu, am spus eu, ridicându-l de jos.

   Nu-l văzusem niciodată pe Ben mai tulburat. Asta m-a făcut să mă bag în vorbă.

   - Eu sunt specializată mai ales în selfie-uri, așa că nu știu dacă aș putea fi de mare ajutor.

   Ca să demonstrez, am îndreptat aparatul către noi doi.

   - Zâmbește, Ben.

   Blițul ne-a luminat fețele. Ben a clipit iute.

   - OK, s-a învoit Ann, iar zâmbetul i-a devenit politicos. Păi, Ben, dacă te răzângești vreodată...

   Ben a dat din cap, ușurat. Abia după ce femeia ne-a întors spatele, l-am simțit relaxându-se.

   - Mulțumesc, mi-a spus el cu glas scăzut.

   - Pentru nimic.

   Nu-mi puteam scoate din cap gândul că era fotograf. Ce te-a făcut să renunți, Ben?

   Am observat amândoi în același timp un grup de părinți adunați în fața scenei, privind înspre public. La noi, mi-am dat seama, tresărind.
   Le-am recunoscut pe mamele lui Justice și Detty, care nu păreau încântate, și pe Samantha, care părea. Se adunaseră în jurul unei femei înalte, de vreo 50 de ani, cu o tunsoare bob severă, care a început să se legene în timp ce posesoarea ei o pornise către noi.

   - Ben.

   Femeia avea aerul că era într-o misiune neplăcută. Purta o rochie neagră, dreaptă și cizme cu platformă. Am avut impresia că descoperisem cine era fan Spice Grils acolo.

   - Putem sta puțin de vorbă înainte să înceapă actul doi?

   Gașca de părinți tot în fața scenei era, având cu toții mare grijă să nu pară că se holbau la noi.

   - Da, doamnă Cooke, i-a răspuns Ben, lăsând bărbia în piept de parcă ar fi dat de o mare belea. Spuneți-mi doar ce doriți, ce doriți de-adevăratelea de tot*.

   *vers din single-ul de debut al formației Spice Girls „Wannabe”

   Mi-am ascuns zâmbetul surprins. Doamna Cooke n-a părut să aprecieze umorul acestor vorbe.

   Pe scenă, capul lui Anette s-a ițit de după cortină. Când și-a văzut profesoara stând de vorbă cu tatăl ei, a și dispărut.

   Ben a oftat.

   - Mă duc să-mi caut zâna.

   Atunci cân cortina s-a închis pentru ultima oară, eu m-am ridicat să plec și mi-am luat geanta de umăr.

   Era mai grea decât de obicei și mi-am amintit ce era în ea. Ceea ce se întâmplase în culise în preocupase pe Ben tot restul serbării. Îmi doream mult s-o găsesc pe Anette, dar asta ar fi însemnat că riscam să dau nas în nas cu un anumit grup de părinți.

   - Evie! m-a strigat Anette, care încerca să-și facă loc printre oameni și să ajungă la mine, costumată încă și lăsând numai sclipic în urma ei. Ai venit! a chiuit ea.

   Fundița roșie a uneia dintre codițe căzuse.

   - Ai fost spectaculoasă, i-am spus eu.

   - Trebuie să-mi cer scuze, mi-a spus ea, ca și cum ar fi repetat, conștiincioasă, o replică impusă.

   Eu m-am aplecat cât de mult am putut, ca să-i șoptesc la ureche:

   - Tink ar fi fost mândră.

   Ea mi-a zâmbit larg.

   - Tata a spus să vin să te iau. E în culise cu doamna directoare. Vino, te conduc eu.

   M-a luat de mână și a început să țopăie înaintea mea, ducându-mă în sus pe scări, apoi pe scenă.

   Am trecut printre cortine și am ajuns pe scena slab luminată.

   - Așteaptă-mă chiar aici, mi-a spus ea, poziționându-mă lângă o corabie piraterească din lemn și plecând. Tata vrea să stea de vorbă cu tine.

   - Anette, stai! am strigat eu dpă ea, dar dispăruse în culise.

   Au trecut câteva minute, timp în care i-am ascultat pe părinții care încercau să-și adune copiii în spațiul îngust din spatele scenei.

   Într-un final, am auzit pași.

   - Anette?

   Era Ben, care părea stresat.

   - Sunt doar eu! am strigat.

   Ben și-a croit drum către mine prin ascunzișul din piesă al găștii Băieților Spice. A pășit pe canoea lui Tiger Spice și și-a prins pantoful în ea. Eu am întins o mână ca să-l ajut să și-l scoată de acolo.

   - Bună, mi-a spus Ben.

   - M-ai chemat? l-am întrebat eu.

   El s-a încruntat, studiindu-mi fața, după ce s-a mai apropiat un pas.

   - Nu tu m-ai chemat pe mine?

   Eu am clătinat din cap derutată, apoi am observat un mănunchi de vâsc agățat de catargul corabiei piraterești. Era legat cu o panglicuță roșie. Anette.

   Încerca, oare, să ne cupleze? Sigur că nu. Și totuși, asta ar fi putut să fie oricând o scenă din Pur și simplu dragoste.

   M-am rugat ca Ben să nu se uite și el în direcția în care mă uitasem eu, dar bineînțeles că s-a uitat.

   - Of, a spus el. Evie, eu...

   Un val puternic de aer m-a izbit de parcă fusesem lovită cu o pernă. Neavând de ce să mă prind la timp, m-am lipit de Ben. El a încercat să mă dezlipească, dar n-am reușit să mă depărtez mai mult de câțiva centimetri înainte să mă izbesc din nou violent de pieptul lui. El a deschis gura ca și cum ar fi vrut să pună ceva, dar n-a reușit decât să-mi aspire în ea vârful cozii împletite.

   - Justice Merriweather, mașina de vânt nu e o jucărie! a urlat doamna Clarke, iar Ben s-a înecat.

   Vântul s-a oprit brusc, apoi s-au auzit niște chicoteli și zgomot grăbit de pași.

   Noi ne-am despărțit repede. Ben și-a netezit cămașa și s-a șters la gură. Mie mi-a răsărit un zâmbet pe buze în timp ce-mi trăgeam în jos cardiganul din jurul umerilor. Apoi i-am văzut expresia.

   - Evie, mi-a spus el, grav. Vreau să știi că nu mă interesează să mă implic în ceea ce faci tu.

   Eu m-am holbat la el.

   - Poftim?

   Ben mi-a arătat mașina de vânt și vâscul.

   - Asta e o întâlnire amuzantă, nu-i așa?

   Omul ăla chiar credea că eu pusesem totul la cale pentru el?

   - Crede-mă, Ben, am explodat, cu obrajii luându-mi foc. Ai fi ultima persoană cu care aș vrea să mă întâlnesc.

   N-am reușit să-i spun că fiica lui înscenase toată treaba, îcercând doar să fiu de ajutor. Mi-am deschis, nervoasă, geanta. Am scos cadoul pe care îl adusesem, motivul pentru care întârziasem la serbare.

   - Poftim, pentru Anette. De-aia am venit în locul ăsta, după spectacol.

   Ben a luat cartea, atingând panglica lată înfășurată în jurul ambalajului de hârtie de un verde metalic.

   - E la mâna a doua, am spus eu și m-am întors să plec, știind că el habar n-avea ce îi dădusem. Dar, deși nu e nouă, a fost atât de iubită încât s-a uzat de cât de citită a fost. Am vrut ca Anette s-o aibă.

   Am descoperit-o pe Anette în culise. Era mâhnită. S-a aruncat la picioarele mele.

   - Crăciun fericit, Evie! Mă bucur că te-am cunoscut.

   - Și eu mă bucur că te-am cunoscut, i-am răspuns cu un nod în gât și fără să-l privesc pe Ben.

   De data asta nu mai încăpea nicio îndoială. Ben credea că eram nebună de legat, iar părerea lui despre mine n-avea să se schimbe prea curând.

CAPITOLUL 14

Flecarul

   EXT: STRADĂ CU CASE LIPITE, EAST DULWICH

   DUMINICĂ, 23 DECEMBRIE, LA PRÂNZ

   Afară e lapoviță, iar Evie iese cu greu din casă, trăgând după ea o valiză. Un bărbat înalt, cu început de chelie și cu o burtă vizibilă prin jacheta de ploaie - Graeme - vine degrabă la ea și îi ia valiza. Îi deschide lui Evie portiera de pe partea stângă a Skodei lui albastre, apoi înghesui valiza în portbagajul plin. Asta îi ia ceva timp.

   - Te descurci? am strigat eu la Graeme din nou, auzindu-l cum gâfâia și pufăia.

   - Da, da, brici! mi-a răspuns el.

   Era plăcut să auzi accentul de Sheffield, deși mi-era rușine de acel „brici”.

   - Îmi pare tare rău că am întârziat un pic, am strigat eu.

   - Ar fi fost bine dacă nu prindeam aglomerația, mi-a spus Graeme pe un ton în care se simțea tensiunea.

   A trântit capacul portbagajului atât de tare încât s-a zgâlțâit toată mașina.

   Când și-a aranjat trupul înalt în scaunul șoferului, am văzut că lapovița îi lipise de scalp puținul păr pe care-l avea.

   - Păi, am să conduc eu primul, nu? mi-a spus el voios, bătând cu palma în volan.

   Tu m-ai invitat să mă așez pe locul pasagerului, Graeme.

   Am zâmbit. Maria n-ar fi fost deloc fericită să afle că șersesem de pe listă varianta Meet-Cute-Călătorie-cu-Mașina încă de dinainte să intre cheia în contact.

   Poate că el doar făcea o primă impresie proastă.

   Evie: Nu vă mai faceți griji!

   Maria: Eu nu-mi fac, promit!

   Sarah: Eu tot cred că varianta mea ar fi fost mai bună.

   Jeremy: Da, ce bine ar fi fost dacă Evie ar fi ales pe cineva care ÎN MOD CLAR NU ERA UN PERVERS.

   Evie: Gata, oameni buni, vorbesc cu el. Mă implic. Urați-mi succes...

   - Deci situația de față e cam ciudată, nu? a spus Graeme în timp ce ne îndreptam spre podul Vauxhall.

   Tamisa era plumburie și nespus de sumbră.

   - Puțin, am spu eu, zâmbindu-i.

   Poate că n-avea să fie chiar așa de rău. Când Harry a cunoscut-o pe Sally era unul dintre filmele mele preferate, iar eu aveam să trăiesc într-o măsură foarte mică acea poveste. Îmi pregătisem o listă de subiecte de conversație, ca să fiu sigură că excursia noastră avea să fie demnă de o comedie romantică.

   - O să facem puțin sub 5 ore, în funcție de trafic, a spus Graeme. Bineînțeles că ar fi fost mai puțin dacă am fi pornit la drum așa cum plănuiserăm.

   - Da, am răspuns eu.

   Era clar că aveam nevoie de lista aia. Am deschis telefonul ca s-o caut, și exact atunci am primit un mesaj.

   BIA: Cum e călătoria? Garry ăla e la fel de captivant precum ți s-a spus?

   Roșco: Îl cheamă Graeme. Iar tu n-ai lucruri mai importante de făcut? Un scenariu, de exemplu?

   BIA: Presupun că răspunsul tău e „nu”.

   Mi-am băgat, frustrată, telefonul sub coapsă.

   BIA nu-mi spusese încă despre ce era vorba în scenariul lui, și nu îndrăzneam să-l întreb pe Monty. Nu voiam ca șeful meu să-și piardă încrederea în mine. Dat fiind că eu ar fi trebuit să fiu cea care-l ajuta pe BIA să scrie, ar fi putut părea puțin surprinzător să nu știu ce anume scria. Măcar producătorii erau fericiți.

   Am încercat să mă relaxez. Având o idee concretă, BIA era cu un pas mai aproape de terminarea scenariului. Eu trebuia doar să continui să fac totul ca să-l găsesc pe Domnul Final Fericit, astfel încât BIA să nu mai aibă scuze ca să nu scrie.

   Am auzit un foșnet, urmat de o duhoare oribilă. Mi s-a întors stomacul pe dos.

   - Ce-i aia?

   - O, vrei și tu? m-a întrebat Graeme, cu mâna stângă într-o pungă de plastic ce conținea ceva care, în mod clar, murise de multă vreme. E pește uscat. Tocmai am fost în Islanda. Ador să călătoresc, tu nu?

   Am coborât geamul ca să iau o gură de aer curat.

   O jumătate de oră mai târziu Graeme tot bosumflat era, pentru că trebuise să arunce bunătate de pește. Nu reușisem să-mi opresc ocnetele, așa că n-a vrut să riște să-i vomit pe scaunele mașinii.

   - Maria mi-a spus că ești analist de date, i-am zis eu. Ce presupune slujba asta?

   Chestiunea nu figura pe lista mea de subiecte de conversație. Însă mă îndoiam că Graeme era într-o dispoziție care să-l facă să se hotărască dacă ar fi preferat să aibă sfârcuri în locul degetelor de la picioare, sau degete de la picioare în locul sfârcurilor (era propunerea lui Jeremy).

   - Una, alta, a răspuns Graeme. Maria mi-a spus că ai o slujbă interesantă. Impresar cinematografic sau ceva de genul ăsta. Cum e? L-ai cunoscut pe George Clooney?

   Măcar se străduia, săracul.

   - Sunt asistentă, i-am răspuns eu.

   - În spatele fiecărui bărbat de succes etc., a spus el, pornind radioul pe un post prestabilit.

   L-am privit lung. Vorbise serios?

   Graeme alesese o emisiune de dezbateri. Gazda era unul dintre acei cârcotași de profesie cărora le plăcea să lanseze câte o părere ticăloasă și apoi să vadă cum exploda Twitterul. În clipa în care a rostit cuvântul „paria”, eu am schimbat postul cu unul de muzică pop.

   Graeme a selectat postul de dinainte, folosind un buton de pe volan.

   - Șoferul alege, a spus el jovial, dar printre dinți.

   Evie: Maria, draga mea, cât de bine îl cunoști pe Graeme?

   Maria: O cunosc pe maică-sa - e adorabilă. Vă merge bine împreună?

   Evie: Să zicem.

   Mi-am amintit ce aveam în buzunar.

   Întârziasem de dimineață pentru că fusesem la Gil`s ca să scriu, hotărâtă să nu fiu destabilizată de atitudinea lui Ben față de mine. Mă și așezasem lângă el și Anette (la solicitarea ei, desigur).

   După presupunerea lui de la serbarea lui Anette, decisesem că merită să-i scriu lui BIA un raport ca și cum chiar pusesem la cale o întâlnire amuzantă, cu Ben în rolul principal. Povestindu-mi pățania, trăisem un moment înălțător, aproape aceeași senzație minunatăpe care mi-o dăduse cândva scrisul. Apoi am întocmit pentru Anette o listă de filme pe care să le vadă de Crăciun.

   L-am ignorat pe Ben la modul ostentativ. Cel mai mult am interacționat atunci când el i-a amintit lui Anette că avea un cadou de Crăciun pentru mine.

   Era o cheie USB cu muzică de ascultat în călătorie.

   - Pot?

   Fără să aștept ca Graeme să-mi dea voie, am vârât cheia în fanta bordului.

   „Bună, Evie, te salută Anette”, s-a auzit din difuzoare.

   - Ce-i asta? m-a întrebat Graeme.

   - E un cadou de la...

   „Și Ben.”

   M-am oprit, uimită de sunetul grav al vocii lui în habitaclu.

   „Fă cunoștință cu o amuzantă compilație muzicală pentru drum”, a continuat Anette.

   „Există cea mai mică șansă ca Evie să nu-ți înțeleagă subtilitatea mesajului?” s-a auzit Ben, care apoi și-a dres glasul. „Pentru că uneori oamenii pot înțelege greșit unele lucruri.”

   „Iar atunci pot reacționa ca niște mari papă-lapte.”

   „Mulțumesc, Anette.”

   Tonul vocii lui era crispat.

   „Deși promit să nu mai fiu un papă-lapte așa de mare de acum încolo.”

   Îmi auzeau bine urechile? Ben nu mai credea că pusesem la cale o schemă elaborată ca să-l sărut? Tare-mi doream să fi spus ceva despre asta la Gil`s, de dimineață. Mi s-a făcut rușine amintindu-mi că-i trimisesem lui BIA raportul ăla.

   - Tipul care vorbește e  unul dintre foștii tăi iubiți? m-a întrebat Graeme, întrerupându-mi șirul gândurilor.

   - Nu, i-am răspuns. E...
   Era prea complicat de explicat.

   - El și fetița lui îmi sunt doar prieteni.

   „Compilațiile muzicale sunt specialitatea taților” a continuat Anette. „Așa că relaxează-te.”

   „Dar rămâi cu ochii la drum”, a adăugat Ben.

   „Și pregătește-te pentru călătoria vieții tale.”

   Am fredonat toată piesa „The Circle of Life”, apoi „Object in the Rearview Mirror” a lui Meatloaf, până când mi-am dat seama că așteptam să văd dacă mai erau mesaje de la Ben între melodii.

   Ce naiba făceam? Compilație muzicală sau nu, era clar că omul mă credea dusă rău de tot cu pluta pentru că puneam la cale așa-zisele întâlniri amuzante. În clipa aceea i-am dat dreptate.

   - Poți să-mi dai și mie apa din spate? Chiar amnevoie de ea, m-a rugat Graeme. Ce bine era dacă îmi luam la mine și niște dopuri de urechi! Ha, ha!

   I-am dat sticla și apoi mi-am scos telefonul ca să-mi fac de lucru și să-l scutesc pe Graeme de cântatul meu fals.

   BIA: Distrează-mă! Bruneta mea focoasă dovedește că frumusețea nu trece dincolo de înfățișare. Conversație - zero barat. Total anostă.

   Oare Monica își vopsise părul? Părea o cruzime să spui așa ceva despre ea, dar ăsta era BIA în toată splendoarea lui. Poate că totuși revistele mondene aveau dreptate, iar cei doi treceau printr-o criză.

   Evie: Graeme e haios la culme!

   BIA: Minți. Ești blocată în același trafic în care sunt și eu. Și ai epuizat toate subiectele de conversație acum 10 bifurcații.

   Primul meu gând a fost Trafic? Graeme avea să fie încântat. Urmat de Ia stai așa.

   Evie: Eșt pe M1?

   BIA: Petrec Crăciunul acasă la Monica, ai uitat? Nu asculți niciodată. Ia povestește-mi despre întâlnirea ta.

   Deci nu treceau printr-o criză.

   Evie: Merge perfect. Ai ales numele personajului principal? Mă gândeam la „Graeme”.

   BIA: Nicio femeie din istoria comediei romantice n-a căzut în fund după un „Graeme”.

   Evie: Jude Law în VACANȚA. Ha!

   Afară, lapovița s-a transformat în ploaie. Se vedeau în depărtare panglicile fluorescente ale stopurilor mașinilor.

   - Trafic, a zâmbit Graeme, triumfător. Ți-am spus eu.

   - Mi-ai spus.

   Haide, Evie. Dă-i o șansă.

   - Ce program ai de Crăciun?

   - O ajut pe mama. O să se întrebe de ce întârzii atât. Dacă n-aș fi eu, n-ar avea pe nimeni, mi-a spus Graeme sorbind din apă. Am timp de ea pentru că sunt burlac și fără nicio iubită a continuat el, aruncându-mi o ocheadă.

   A tușit.

   - Nu că n-aș fi în stare să fac sacrificii pentru persoana iubită. Problema e - și-a agitat sticla, cu fața rumenă în lumina farurilor - că există un anume motiv pentru care atâtea femei sunt singure.

   Afirmația lui nu prevestea nimic bun.

   - Ia te uită ce ploaie, am spus eu.

   Erau niște picături mari, dolofane, care explodau lovindu-se de parbriz, pentru ca apoi să trimită cascade uriașe de apă pe oglinzi.

   - Asta-i vreme de sărutat, am murmurat.

   El a tușit zgmotos.

   - Ce-ai spus?

   - Nimic.

   Era o ploaie ca în filme, din aceea care te uda până la piele și făcea inutilă folosirea umbrelei, pentru că oricum din tine nu mai rămânea niciun peticuț care să nu fie ud leoarcă.

   Graeme și-a agtat sticla de apă, pe care între timp o golise. Cu un oftat, a lăsat- să-i cadă în poală.

   - Ce-i asta? a strigat el deodată, aplecându-se în față și tensionându-și centura de siguranță.

   - Ce? am întrebat, alarmată, uitându-mă la traficul din fața noastră.

   El s-a lăsat din nou pe spate.

   - O pasăre, a spus, de parcă ar fi fost evident.

   - Ești OK? l-am chestionat, privindu-l cu atenție.

   Avea părul în toate direcțiile, iar eu începeam să cred că roșeața din obrajii lui nu se datora în totalitate luminilor din trafic.

   Gaeme a făcut ochii mari și și-a aruncat sticla pe bancheta din spate.

   - Sunt bine, de ce mă întrebi?

   A stat o clipă pe gânduri.

   - Trebuie să fac pipilică.

   Pardon, ce-a spus bărbatul de lângă mine?

   - Hai să oprim la următoarea benzinărie. Aha! a făcut el, începând să salte în scaun. Cea care urmează să ne iasă în cale e preferata mea.

   Nările mi s-au umplut de o duhoare care mi-a mutat nasul din loc.

   - Mai mănânci din peștele ăla? l-am întrebat, uitându-mă după pungă.

   El a tușit.

   - M-ai pus să-l arunc, ai uitat?

   - Atunci ce pu...

   În habitaclu s-a auzit un zgomot puternic, urmat, o secundă mai târziu, de o tuse menită să-l acopere.

   Am închis ochii pentru o clipă. Pricepusem. Acest ciclu a mai continuat câteva minute, de fiecare dată Graeme sincronizându-se tot mai prost cu tușitul, până când aproape nu mai avea vreun rost.

   Am coborât geamul. GPS-ul a corectat estimarea timpului de sosire la destinație. Punctul terminus al călătoriei noastre era acum la 5 ore depărtare. Până atunci: iadul pe pământ.

   Maria: Cum merge?!

   Evie: Suntem la benzinăria lui preferată.

   Maria: Deci, e un excentric.

   Evie: Suntem în Milton Keynes, patria vacilor de beton.

   Sarah: Dă-i o șansă, Evie!

   Evie: Graeme mai e și un bou misogin.

   Maria: O, Doamne! Îmi pare tare rău, Evie. Am crezut că e de treabă. Chiar i-am spus că nu ai un iubit.

   Evie: Ca să fiu sinceră, cred că dragostea e ultimul lucru pe lista lui. Tocmai m-a anunțat că se duce să „curețe burlanele”.

   N-ar fi trebuit să fiu supărată pe Maria pentru că-mi aranjase întâlnirea cu Graeme. Numai că ea nu rămăsese blocată într-o mașină cu un bărbat care chiar credea că tușitul ăla îi mascase cu succes pârțurile.

   I-am trimis mamei un mesaj în care îi anunțam noua mea oră de sosire, abia așteptând clipa în care să revăd strada pe care locuiam. Nu ajungeam înainte de 9. M-am înfiorat de frig și am dat mai tare căldura din mașină.

   Ra-ta-ta-ta.

   Un Graeme foarte murat mi-a făcut cu mâna prin parbriz. Crezând că schimbam iar locurile, am coborât și m-am dat înapoi ca să-l las să treacă.

   Atunci Graeme m-a prins de umeri și mi-a tras o pupătură ca și cum gura i-ar fi fost o pompă cu care încerca să desfunde o scurgere.

   Reacția mea a fost din pur reflex. Și pe de-a-ntregul justificată.

   Graeme a sărit ca ars.

   - M-ai mușcat! a țipat el, uimit.

   Și-a scos limba.

   - Sângerează? De ce-ai făcut așa ceva?

   - Ți-ai băgat limba în gura mea!

   Ce era asta... pește mort? Bleaaah!

   - Eram și eu romantic. Tu ai tot spus că asta-i vreme de pupat!

   Perfect, deci se dusese naibii și farmecul ploii.

   - Asentimentul e romantic, Graeme.

   Mi-am șters apa din ochi, respirând greu și luând foarte serios în calcul varianta de a-l lăsa acolo.

   - Treci odată în mașină, i-am spus, într-un final.

   M-am așezat la volan. Un minut mai târziu, s-a așezat și el în stânga mea.

   A scos de undeva altă sticlă de apă și a început să bea din ea, gemând satisfăcut. Eu am dat muzica mai tare. Degetele lui s-au îndreptat către radio.

   - Nu, i-am spus, tăios.

   El și-a retras mâna. S-a întors cu spatele la mine și s-a chircit în scaun, strângându-și apa la piept ca pe un ursuleț de pluș. Incredibil, a început să sforăie.

   M-am bucurat de aproape o oră de liniște relativă înainte să se trezească.

   - Problema cu femeile ca tine, a declarat el, făcându-mă să tresar, e că voi nu alegeți niciodată bărbații buni. Întotdeauna - numai lichelele. Și pe urmă veniți la noi să plânjeți că s-au purtat urât cu voi.

   Cred că i se umflase limba. Foarte bine.

   Am verificat din nou GPS-ul. Încă 4 ore.

   O persoană rezonabilă ar fi menținut pacea. Dar eu nu mă simțeam rezonabilă.

   - Problema cu băieții buni, Graeme, i-am spus eu, e că nu-și dau seama că sunt niște lichele.

   - Problema cu...

   - Am încheiat discuția.

   El s-aholbat la mine, gâlgâind din apă de parcă asta ar fi fost un act de sfidare. În fața noastră traficul începea, în sfârșit, să se fluidizeze. Am accelerat, simțind libertatea întrezărindu-se la orizont.

   Însă tocmai atunci motorul mașinii a scos un huruit.

   Ceee?

   Mașina a început să tremure ca apucată. Oare ardea ceva?

   - Graeme, când ai verificat ultima oară uleiul?

   - Scuze, mamă. „Graeme, ai verificat uleiul?” „Graeme, de ce le pui în situații jenante pe colegele tale?” Femeile pun mereu șele mai enervante întrebări.

   De sub capotă au început să iasă vălătuci de fum negru, iar la bord s-au aprins toate luminițele de avertizare.

   - Upș! a făcut Graeme.

   Mașina a început să vibreze violent, iar mâna lui s-a bâțâit astfel încât și-a vărsat apa pe mine. Moment în care am realizat că apa era, de fapt, vodcă.

CAPITOLUL 15

Licheaua

   EXT: BANDA DE REFUGIU, M1

   DUMINICĂ, 23 DECEMBRIE, 5.42 P.M.

   Girofarul unei mașini de pompieri împrăștie în întuneric o lumină portocalie artificială, în timp ce un polițist de la circulație dirijează șirul lent de mașini pe lângă banda de refugiu. O ambulanță tocmai părăsește această scenă, chiar în momentul în care sosește o mașină pentru tractări. Evie e înfășurată într-o folie termoizolantă argintie și stă de vorbă cu un polițist. Graeme e și el înfășurat într-o folie și se ceartă cu pompierul.

   - Sunteți bine, domnișoară? m-a întrebat îngrijorată o polițistă, cu ochii pe Graeme. Partenerul dumneavoastră pare agitat.

   - Sunt bine, mulțumesc, i-am spus eu, stând în ploaia măruntă. Iar el nu e partenerul meu.

   Nu-i spusesem că noi doi eram de fapt niște străini unul pentru altul și că eu aranjasem călătoria cu mașina ca să-l fac pe un scenarist să scrie o comedie romantică. Polițista deja bănuia că și eu băusem.

   I-am înapoiat aparatul etilotest. Ea l-a verificat.

   - Mulțumesc, domnișoară. Totul arată bine. A trebuit doar să ne asigurăm că e în regulă.

   - Înțeleg perfect, i-am răspuns.

   La urma urmei, eram plină de vodcă pe haine.

   Polițista a plecat ca să-l salveze pe pompier de la discuția cu Graeme.

   Eu m-am așezat pe balustradă ca un bolovan, istovită și nedorindu-mi altceva decât să fiu cu mama, să mănânc plăcintă cu carne făcută de ea și să beau o cană de vin fiert aburnd. Părea destul de puțin probabil să mai pot acum să ajung acasă, iar a doua zi era Ajunul Crăciunului.

   Abia puteam tasta cu degetele înghețate.

   Roșco: Ai avut dreptate!

   BIA: Știu. Stai. Ai încercat să simulezi un orgasm?

   BIA: Roșco?

   Roșco: Sunt pe M1, pe banda de urgență, în vreme de Graeme - care e beat, apropo - urlă la un pompier pentru că i-a stins motorul care era în flăcări. Așa că, pe scurt, nu!

   BIA: Doar nu sunteți voi cu rabla aia albastră, nu-i așa?

   Inima a început să-mi bată accelerat atunci când m-am uitat la Skoda albastră, pe care Graeme o acoperea acum cu tot trupul, spre marea disperare a salvatorilor.

   Ba da, de ce? am tastat. Fără răspuns.

   Skoda fusese prinsă cu succes de mașina pentru tractări. Graeme s-a dezlipit de capota ei chiar în momentul în care o mașină sport roșie trăgea pe banda de urgență.

   Am mijit ochii la geamurile fumurii, întrebându-mă ce fel de persoană oprea mașina la locul unei urgențe tehnice.

   Geamul din dreptul șoferului a coborât lent. Am văzut un păr blond anume aranjat ca să arate neglijent, doi ochi al naibii de albaștri și un chip enervant de frumos și extrem de prietenos.

   - Hei, Roșco?

   Era adevărat ce-mi vedeau ochii?

   BIA. Pe marginea Autostrăzii M1. Inima îmi zumzăia de bucurie în piept.

   BIA mi-a zâmbit larg și s-a aplecat peste locul gol de lângă el ca să deschidă portiera.

   - Care erau șansele ca tu să fii calamitatea din traficul ăsta infernal, Roșco? mi-a spus el, cu ochii licărindu-i amuzați. Treci înăuntru, fir-ar să fie!

   - Chiar ai venit să mă iei? l-am întrebat cu un glas devenit tremurător pe când mă aplecam și intram în interiorul cald al mașinii.

   - Altfel de ce să fi venit? m-a lămurit el. Grăbește-te, îmi plouă pe scaunele de piele.

   - Mai e loc pentru încă unul? l-am rugat, arătându-l cu degetul pe Graeme, care stătea ceva mai încolo, cu bagajul în brațe.

   Băieții de la tractări refuzaseră să-l ia cu ei. Era o lichea, dar era târziu și era Crăciunul, iar maică-sa îl aștepta.

   - Depinde, mi-a răspuns BIA, ridicând sprâncenele sugestiv. Îl duc și pe el la tine acasă?

   - Două străzi mai încolo. Cel mult cinci.

   - În regulă. Dacă nu se supără prietenul meu cel blănos.

   BIA mi-a făcut semn spre bancheta din spate. Dacă se puea numi așa. Era o băncuță tapițată cu piele, care părea și mai mică din cauza câinelui uriaș care o ocupa.

   - Ce-i asta?

   Creierul meu congelat procesa mai greu, dar nu era Monica, clar.

   - Roșco, ți-l prezint pe Ziggy. Ziggy, ea e Roșco.

   BIA a rânjit la mine. Deci asta era „bruneta focoasă”? Oare BIA știa ce presupusesem eu?

   Rânjetul ironic sugera că da.

   Durase atât de mult până ce înghesuiserăm una bucată bărbat beat de vârstă mijlocie și două bucăți bagaj îmbibate cu apă în mașina faină, dar mititică, a lui BIA, că atunci când, în sfârșit, am fost gata și am pornit la drum, traficul aproape că se eliberase.

   - Mulțumesc, am spus, întrebându-mă dacă acel cuvințel ar fi putut fi îndeajuns de mare ca să-mi exprime recunoștința.

   Simțeam că se întorsese Crăciunul, și asta numai datorită lui BIA.

   - Deci, tu trebuie să fii licheaua despre care vorbea Evie, a chirăit Graeme de pe locul din spate.

   BIA  a ridicat din sprâncene.

   - Ce?!

   Mi-am înclinat capul ca să-l străpung cu privirea pe Graeme. Acesta îl împingea pe Ziggy, ca să aibă loc mai mult. Câinele abia se sinchisea.

   - Femeile aleg mereu lichele. Tu, m-a certat el, arătându-mă cu degetul. Să nu vii la mine să bâzâi după ce se descotorosește de tine.

   -Ziggy, a spus BIA, calm. Jos!

   Câinele uriaș s-a tolănit cu un oftat adânc, sufocându-l pe Graeme, care a început să scâncească, luptându-se să se îndrepte și să respire.

   Nu m-am putut uita la BIA.

   - E beat, i-am explicat.

   - Mi-am dat seama.

   - Și încă ceva! Liniște.

   M-am uitat în spate și l-am văzut pe Graeme aproape adormit, cu capul căzut în adâncitura cefei lui Ziggy.

   - Ți-am mulțumit, nu?

   - Mulțumește-mi cu un raport, mi-a răspuns el.

   Mi-am dat ochii peste cap.

   După ce mi-am simțit din nou mâinile i-am trimis un mesaj mamei mele, apoi unul către grupul JEMS, ca să le dau de veste că întârziam, dar că eram bine.

..........................................