Pădurea, Tana French

 ......................................................

6-9

      În acea seară m-am dus la Mountjoy să-l văd pe Shane Waters.

   Sunt sigur că şi Cass ar fi vrut să meargă cu mine dacă i-aş fi spus ce aveam de gând, dar voiam să fac acest lucru singur, pe cât posibil.
   Shane arăta ca un şobolan şi era foarte agitat; avea o mustăcioară nesuferită şi faţa încă plină de coşuri. Mi-a adus aminte de Wayne drogatul. Am încercat toate tacticile care mi-au venit în minte şi i-am promis tot ce puteam promite – imunitate, eliberarea lui mai devreme pentru jaful armat –, bazându-mă pe faptul că nu era destul de isteţ ca să ştie dacă eu puteam să fac sau nu ceva, dar (ca întotdeauna, ăsta era punctul meu slab) subestimasem puterea prostiei; cu încăpăţânarea exasperantă a celui care renunţase cu mult timp în urmă să mai încerce să găsească vreo posibilitate sau şansă, Shane susţinea singura opţiune pe care o pricepea.
   - Nu ştiu nimic, îmi spunea întruna, cu un soi de satisfacţie personală, care mă făcea să-mi vină să ţip. Nu poţi să dovedeşti nimic.
    Despre Sandra, viol, Peter şi Jamie, chiar şi despre Jonathan Devlin, zicea:
   - Nu ştiu despre ce vorbeşti, frate.
   Până la urmă am renunţat, căci îmi dădeam seama că mă păştea serios pericolul să arunc cu ceva în el.
   În drum spre casă, mi-am călcat pe mândrie şi am sunat-o pe Cassie, care nici măcar nu încercase să se prefacă că nu ghicise unde fusesem.
    Îşi petrecuse seara eliminând-o pe Sandra de pe lista de suspecţi. Sandra lucrase la un call center din oraş în noaptea cu pricina. Şeful şi toţi ceilalţi colegi din schimbul ei confirmaseră că fusese la serviciu până la două dimineaţa când luase cursa de noapte şi plecase acasă. Astea erau veşti bune – puneau un pic lucrurile în ordine, căci nu-mi plăcea deloc posibilitatea ca Sandra să fie acuzată de crimă –, dar aveam şi o strângere de inimă, inexplicabilă, când mă gândeam la ea stând într-o cămăruţă sufocată de lumină fluorescentă, înconjurată de studenţi care lucrau cu jumătate de normă şi actori care aşteptau să dea lovitura.
   Nu mai intru în detalii, dar ne-am străduit din răsputeri, punând la bătaie o cantitate considerabilă de efort şi imaginaţie, mai mult sau mai puţin legal, ca să identificăm cel mai prost moment în care am fi putut să vorbim cu Cathal Mills. Avea o poziţie foarte înaltă şi un titlu lipsit de sens, într-o companie care furniza ceva ce se numea „soluţii de localizare a software-ului e-learning pentru corporaţii” (eram impresionat: nu credeam că e posibil să-mi displacă mai mult decât îmi displăcea deja), aşa că ne-am dus la el când se afla la jumătatea unei întâlniri cruciale cu un potenţial client foarte important. Până şi clădirea era sinistră: coridoare lungi, fără ferestre, scări cu direcţii care păreau că nu duc nicăieri, un aer stătut, lipsă de oxigen, un zumzăit slab de computere şi voci reţinute, un teritoriu uriaş compartimentat, care semăna cu un labirint de şobolani al unui om de ştiinţă nebun.
    Cassie se uitase la mine cu ochii măriţi de oroare, în timp ce ne ţineam după nişte androizi şi intram pe a cincea uşă, unde ni se cerură din nou legitimaţiile.
   Cathal se afla în sala de consiliu. Nu era deloc greu de identificat.
   El era cel care făcea prezentarea în Power Point. Încă era un tip arătos – înalt, lat în umeri, cu ochi albaştri, strălucitori, cu o ţinută ţeapănă, ameninţătoare –, dar făcuse burtă şi avea un început de guşă; în câţiva ani era sortit să ajungă gras ca un porc. Noul client era reprezentat de patru americani sobri, identici, lipsiţi de umor, în costume de culoare închisă.
   - Scuzaţi-mă, băieţi, ne spuse Cathal, aruncându-ne un zâmbet uşor, ca o avertizare, sala de consiliu e ocupată.
   - Într-adevăr, este, răspunse Cassie. Se îmbrăcase special pentru această ocazie, cu blugi rupţi şi cu un tricou vechi, turcoaz; pe piept, era inscripţionat oblic, cu roşu, textul „Yuppies Tastelike Chicken”. Sunt detectivul Maddox...
   - Iar eu sunt detectivul Ryan, am spus, arătându-i legitimaţia. Vrem să vă punem câteva întrebări.
   Zâmbetul de pe faţă nu îi dispăru, dar ochii îi scăpărară sălbatic.
   - Mi-e teamă că nu este un moment potrivit.
   - Nu? făcu plină de solicitudine Cassie.
   Ne-am oprit în dreptul mesei, astfel încât imaginea în Power Point dispăru pe fondul cămăşii sale.
   - Nu.
   Se uită într-o parte, către noul său client, care privea dezaprobator şi răsfoia nişte hârtii.
   - Mie mi se pare un loc potrivit pentru discuţii, continuă ea, cercetând atent sala de consiliu, dar putem merge la sediu dacă preferaţi.
   - Despre ce e vorba? întrebă Cathal.
   Era o greşeală să pună această întrebare şi îşi dădu şi el seama chiar în clipa în care cuvintele îi ieşiseră din gură. Dacă noi am fi încercat să spunem orice altceva, de faţă cu acele clone, ar fi fost ca şi cum l-am fi invitat să ne acuze de hărţuire, iar el era genul care să ne acţioneze în justiţie. Pe când aşa, el fusese cel care întrebase.
   - Investigăm uciderea unui copil, rosti Cassie încet. Este posibil să aibă legătură cu un presupus viol al unei tinere, şi avem motive să credem că dumneavoastră ne puteţi ajuta în anchetarea acestor cazuri.
   Nu îi luă decât o fracţiune de secundă ca să-şi revină.
   - Nu pot să-mi imaginez cum aş putea eu să vă ajut, spuse el pe un ton grav. Dar dacă e vorba de uciderea unui copil, atunci, desigur, sunt gata să fac tot ce pot... Prieteni – zise el către noii clienţi – îmi cer scuze pentru întrerupere, dar mi-e teamă că datoria mă cheamă. O trimit pe Fiona să vă prezinte clădirea. Ne întâlnim din nou aici, în câteva minute.
   - Sunteţi optimist, zise Cassie aprobator, îmi place chestia asta.
   Cathal îi aruncă o privire cruntă, apoi apăsă pe un buton care părea să fie al unui interfon.
   - Fiona, poţi să cobori în sala de consiliu şi să faci un tur de prezentare a clădirii cu noii noştri clienţi?
   Am ţinut uşa deschisă ca să iasă clonele, pe ale căror feţe nu se clintea niciun muşchi.
   - Mi-a făcut plăcere, le-am spus.
   - Erau de la CIA? şopti Cassie, dar nu destul de încet totuşi.
   Cathal îşi scosese deja telefonul mobil. Îşi suna avocatul – într-un fel ostentativ. Cred că lucrul ăsta era menit să ne intimideze –, apoi îşi închise telefonul cu un păcănit şi îşi întoarse scaunul spre noi; stătea cu picioarele depărtate şi o studia pe Cassie încet, cu o plăcere deliberată. Pentru o secundă, am fost tentat să-i spus: „Ştii că tu mi-ai dat prima ţigară din viaţa mea?” doar ca să văd cum îşi coboară sprâncenele brusc şi cum zâmbetul obraznic îi dispare de pe faţă.
   Cassie îşi flutură genele şi îi zâmbi flirtând în bătaie de joc. Lucrul ăsta îl scoase din sărite. Se lăsă pe scaun şi îşi ridică manşeta cămăşii, verificând ora la ceasul său Rolex.
   - Vă grăbiţi? îl întrebă Cassie.
   - Avocatul meu va ajunge aici în 20 de minute, spuse Cathal. Haideţi totuşi să nu pierdem acest timp. Eu nu am nimic să vă spun, de altfel.
   - Ooo... exclamă Cassie, sprijinindu-se de biroul pe care se afla un morman de documente.
    Cathal se uită la ea, dar se hotărî să nu muşte momeala.
    - Pierdem 20 de minute din valorosul timp al lui Cathal, când el n-a făcut altceva decât să violeze o adolescentă. Viaţa e aşa de nedreaptă...
   - Maddox, am zis eu.
   - N-am violat niciodată în viaţa mea vreo fată, afirmă Cathal, cu un mic zâmbet răutăcios. N-a fost nevoie s-o fac.
   - Tocmai asta e interesant, Cathal, zise Cassie pe un ton confidenţial. Îmi pari a fi un tip care arată foarte bine. Şi-atunci nu mă pot abţine să nu mă întreb – dacă nu ai cumva vreo problemă sexuală? O mulţime de violatori au asemenea probleme, ştii? De-asta simţi nevoia să violezi femeile. Încerci cu disperare să-ţi dovedeşti că eşti cu adevărat bărbat, în ciuda micii tale probleme.
   - Maddox!...
   - Dacă-ţi cunoşti interesul, zise Cathal, închizi gura chiar acum!
   - Ce ţi se-ntâmplă, Cathal? Nu te descurci? Nici la toaletă? Nu eşti destul de dotat?
   - Arată-mi legitimaţia, se repezi Cathal la ea. Am să fac o plângere împotriva ta. Ai să te trezeşti cu un şut în fund înainte de a putea să-ţi dai seama ce anume te-a lovit.
   - Maddox, am spus eu imitându-l pe O’Kelly. Trebuie să vorbim. Acum.
   - Ştii, Cathal, rosti Cassie pe un ton compătimitor, în timp ce ieşea, în prezent medicina poate dovedi chestiile astea.
   Am luat-o de braţ şi am împins-o spre uşă. Pe coridor, am luat-o la rost, cu voce joasă, dar să se audă: „Ai înnebunit? Trebuie să ai un minimum de respect, nu e chiar un suspect...” (Partea cu „nu e chiar un suspect” era de fapt adevărată. Pe drum aflaserăm, spre dezamăgirea noastră, că domnul Cathal îşi petrecuse primele trei săptămâni din luna august în America şi că facturile plătite cu cărţi de credit puteau dovedi acest lucru).
    Cassie îmi zâmbi şi îmi făcu un semn că era OK.
   - Îmi pare foarte rău pentru ce s-a întâmplat, domnule Mills, am spus când m-am întors în sala de consiliu.
   - Nu te invidiez deloc că ai o asemenea slujbă, zise Cathal.
   Era furios, obrajii îi erau roşii, iar eu mă întrebam dacă reuşise oare Cassie să-i atingă o coardă sensibilă. Poate că Sandra îi dăduse detalii pe care ea nu mi le spusese şi mie.
   - Haideţi să discutăm despre caz, am spus, aşezându-mă vizavi de el şi trecându-mi palma peste faţa obosită. Ea e genul care nu-şi poate ţine gura, evident. În locul dumneavoastră, nici nu m-aş deranja să scriu o plângere. Toată lumea se teme s-o admonesteze, pentru că ameninţă cu Comisia pentru Egalitate în Drepturi. Eu şi băieţii o s-o punem la punct până la urmă. E doar o chestiune de timp, credeţi-mă.
   - Ştiţi ce-i trebuie târfei ăsteia, nu? întrebă Cathal.
   - Ehe, ştim cu toţii ce-i trebuie, am spus eu, dar aţi avea curaj să vă apropiaţi suficient de ea ca să-i daţi ce-i trebuie?
   Am schimbat un zâmbet cu subînţeles, ca-ntre bărbaţi.
   - Ce vreau să vă spun, am continuat eu, este că nu e nicio şansă să arestăm pe cineva în legătură cu acel presupus viol. Chiar dacă povestea e adevărată, au trecut prea mulţi ani de-atunci şi intră sub incidenţa prescripţiei. Lucrez la un caz de crimă; celălalt caz, cu violul... nu dau doi bani pe el.
   Cathal scoase din buzunar un pachet de gumă de mestecat pentru albirea dinţilor, aruncă o lamă în gură şi îmi întinse şi mie pachetul.
   Urăsc guma de mestecat, totuşi am luat şi eu o lamă. Începea să se calmeze, roşeala îi dispărea.
   - E vorba de cazul fetiţei lui Devlin?
   - Da, am răspuns, îl cunoaşteţi pe tatăl ei, nu? Aţi cunoscut-o şi pe Katy?
   - Nu. Îl cunosc pe Jonathan de când eram copii, dar nu am ţinut legătura. Nevastă-sa e un coşmar. Parcă încerci să faci conversaţie cu tapetul.
   - Am cunoscut-o, am spus rânjind ironic.
   - Deci ce e cu toată povestea asta cu violul? mă întrebă Cathal.
   Îşi mesteca liniştit guma, dar ochii lui erau ca ai unui animal la pândă.
   - În principal, am explicat eu, cercetăm tot ce are legătură cu viaţa familiei Devlin şi ni se pare ciudat. Şi am aflat că Jonathan Devlin şi Shane Waters i-au făcut ceva rău unei fete, în vara lui 1984. Care e adevărul despre povestea asta?
   Mi-ar fi plăcut să mai pot zăbovi câteva minute hărţuindu-l, dar nu aveam timp. Dacă avocatul lui apărea, pierdeam orice şansă de a mai scoate ceva de la el.
   - Shane Waters, repetă Cathal. Sunt nume pe care nu le-am mai auzit de ceva vreme.
   - Nu trebuie să-mi spuneţi nimic până nu vine avocatul dumneavoastră, i-am amintit eu, dar trebuie să ştiţi că nu sunteţi suspect în cazul de crimă. Ştiu că nici măcar nu aţi fost în ţară în săptămâna aceea. Vreau însă toate informaţiile posibile despre familia Devlin.
   - Credeţi că Devlin ar fi fost în stare să-şi omoare propriul copil? întrebă Cathal, părând amuzat de această idee.
   - Spuneţi-mi dumneavoastră, am replicat eu. Îl cunoaşteţi mai bine decât mine.
   Cathal îşi lăsă capul pe spate şi începu să râdă. Umerii i se relaxaseră şi arăta cu douăzeci de ani mai tânăr. Pentru prima dată, mi se părea că are o figură familiară: linia aspră, atrăgătoare a buzelor, strălucirea năstruşnică a ochilor.
   - Să vă spun ceva despre Devlin, reluă el. Tipul ăsta e laş ca o muiere. Probabil că şi-acum o mai face pe durul, dar nu vă lăsaţi păcălit: n-a fost în stare să-şi asume nici cel mai mic risc în viaţa lui, dacă n-am fost eu lângă el ca să-l împing s-o facă. De-aia e acolo unde e azi, iar eu – şi arătă din bărbie către sala de consiliu – sunt unde sunt.
   - Deci violul n-a fost ideea lui.
   Clătină din cap şi ridică spre mine un deget, rânjind:
   - Isteaţă încercare. Cine v-a spus că a fost un viol?
   - Haideţi, domnule, am rânjit la rândul meu. Ştiţi bine că nu vă pot spune cine. Martorii.
   Cathal îşi mesteca lent guma şi se uita la mine.
   - OK, zise în final.
    Urmele zâmbetului încă îi mai atârnau de colţurile buzelor.
    - Haideţi să facem un pic de ordine în lucrurile astea. N-a fost niciun viol, dar dacă – să presupunem doar – ar fi fost unul, Jonner nu s-ar fi gândit la aşa ceva nici într-un milion de ani. Şi, dacă vreodată s-ar fi întâmplat, şi-ar fi petrecut următoarele săptămâni într-o stare de spaimă aşa de mare, încât ar fi făcut pe el, convins fiind că îl văzuse cineva şi că se va duce să spună la poliţie şi ar fi bolborosit întruna despre cum aveam noi să ajungem cu toţii la închisoare, vrând să se... Tipul ăsta n-avea curaj nici să omoare un pui, darămite un copil.
   - Dar dumneavoastră? am spus eu. Nu eraţi îngrijorat că ar fi putut exista martori care să vă toarne la poliţie?
   - Eu?
    Rânjetul i se lăţi din nou pe faţă.
    - Nicio şansă. Dacă, ipotetic vorbind, ceva din toate astea s-ar fi întâmplat vreodată, aş fi fost al dracului de încântat de mine, pentru că aş fi ştiut că n-o să fiu niciodată prins.

   - Părerea mea este să-l arestăm, am spus eu în aceeaşi seară, când ne aflam acasă la Cassie.
   Sam era plecat la Ballsbridge, la o recepţie cu dans şi şampanie acasă la vărul lui care împlinea douăzeci şi unu de ani, deci eram doar noi doi. Stăteam pe canapea, beam vin şi încercam să hotărâm ce să facem cu Jonathan Devlin.
   - Pe ce motiv? întrebă Cassie, pe bună dreptate. Nu putem să-l acuzăm de viol. Cel mult, putem să-l aducem la sediu să-i punem câteva întrebări despre Peter şi Jamie, asta dacă nu cumva găsim un martor care să fi asistat la scena violului, aşa încât să avem o dovadă. Sandra nu v-a văzut pe voi, copiii, iar dacă mergem mai departe, te compromiţi tu, o să rezulte că ai fost implicat în acest caz, situaţie în care O’Kelly o să-ţi taie fuduliile şi-o să le folosească pe post de decoraţiuni de Crăciun. Şi nu avem absolut niciun indiciu care să-l lege pe Jonathan de moartea lui Katy – poate doar nişte deranjamente la stomac, care ar putea sau nu să constituie un abuz şi care ar putea sau nu să i se datoreze lui. Tot ce putem să facem este să-i cerem să vină să discute cu noi.
   - Mi-aş dori să pot să-l scot din casa aia, am spus încet. Îmi fac griji pentru Rosalind.
   Era prima dată când exprimam deschis acest lucru. Crescuse în mine, treptat, şi fusesem doar pe jumătate conştient de ea, chiar de când mă sunase prima dată, în grabă; dar în ultimele două zile, crescuse până la un nivel pe care nu-l mai puteam ignora.
   - Pentru Rosalind? De ce?
   - Spuneai că tipul nu ucide decât dacă se simte ameninţat. Asta se potriveşte cu tot ce am aflat până acum. După cum spune şi Cathal, Jonathan era împietrit de spaimă ca nu cumva noi, copiii, să spunem cuiva despre viol. Aşa că a fugit după noi. Katy a hotărât că nu va mai fi bolnavă, poate chiar l-a ameninţat că-l va pârî, şi-atunci el a omorât-o. Dacă află că Rosalind a vorbit cu mine...
   - Nu cred că e cazul să fii chiar aşa de îngrijorat pentru ea, afirmă Cassie. Îşi termină de băut paharul cu vin. Putem să greşim complet în ceea ce o priveşte pe Katy. Nu facem altceva decât să mergem pe ghicite. Şi nici nu aş pune prea mare preţ pe ce zice Cathal Mills. Mi se pare un psihopat, iar aceştia mai degrabă mint decât să spună adevărul.
   Am ridicat din sprâncene.
   - Bine, dar nu ai vorbit cu el decât 5 minute. Cum poţi să-i pui un diagnostic? Mie mi s-a părut doar nesuferit.
   Ea înălţă din umeri.
   - Nu spun că sunt sigură în legătură cu Cathal. Dar ăştia-s surprinzător de uşor de prins, dacă ştii cum s-o faci.
   - Asta ai învăţat la Trinity?
   Cassie întinse mâna după paharul meu, se ridică apoi şi le umplu pe amândouă.
   - Nu chiar, mi-a răspuns când încă era lângă frigider. Am cunoscut cândva un psihopat.
   Stătea cu spatele la mine, iar dacă în tonul ei era ceva ciudat, eu nu mi-am dat seama.
   - Am văzut ceva despre asta pe Discovery; ziceau că cinci procente din populaţie sunt psihopaţi, am spus eu, dar cei mai mulţi dintre ei nu încalcă legea şi nu ajung niciodată să fie diagnosticaţi. Pe cât pariezi că jumătate din guvernanţi...
   - Rob, mă întrerupse Cassie, taci, te rog. Încercam să-ţi spun ceva.
   De data asta am perceput tonul ciudat din vocea ei. Veni lângă mine şi îmi întinse paharul, îl luă pe-al ei şi se duse la fereastră, unde se sprijini cu spatele de pervaz.
   - Voiai să ştii de ce am renunţat la colegiu, rosti ea neutru. În al doilea an m-am împrietenit cu un tip. Era sociabil, arăta bine, era fermecător, inteligent, interesant – nu cred că eu îl plăceam prea mult, cât mai ales mă flata atenţia pe care mi-o acorda el mie. Obişnuiam să chiulim mult şi să ne petrecem vremea prin cafenele, îmi aducea cadouri – ieftine, iar unele arătau uzate, dar eram studenţi faliţi şi, ştii, nu mi se părea că asta ar fi contat, nu? Toată lumea ne admira că eram aşa de apropiaţi.
    Sorbi din paharul de vin şi înghiţi greu.
    - Mi-am dat seama destul de repede că turna întruna minciuni, cele mai multe dintre ele gratuite, dar mai ştiam – în fine, de la el – şi că avusese o copilărie grea, că fusese bătut la şcoală, aşa că îmi imaginam că dobândise obiceiul de a minţi ca să se protejeze. M-am gândit – Dumnezeule! –, m-am gândit că pot să-l ajut. Dacă ştia că are o prietenă care-i stă alături orice-ar fi, o să se simtă mai în siguranţă şi n-o să mai fie nevoit să mintă. Aveam doar 18-19 ani.
    Îmi era teamă să fac vreun gest, nici măcar să las paharul pe masă; eram îngrozit că şi cea mai mică mişcare ar fi putut să o facă să plece de lângă pervaz şi să schimbe subiectul.
    Avea gura crispată într-un fel ciudat, care o îmbătrânea, şi ştiam că nu mai spusese nimănui povestea asta până atunci.
   - Nici măcar nu am observat că mă îndepărtam de toţi ceilalţi prieteni pe care mi-i făcusem, pentru că el se îmbufna dacă îmi petreceam timpul cu ei. De fapt, aproape tot timpul era prost dispus, cu motiv sau fără, iar eu pierdeam secole să mă gândesc ce făcusem, şi trebuia să îmi cer iertare şi să mă revanşez. Când mă duceam să mă întâlnesc cu el, nu ştiam niciodată la ce să mă aştept: la îmbrăţişări şi cuvinte frumoase sau la indiferenţă şi priviri dezaprobatoare. N-avea nicio logică. Câteodată făcea nişte lucruri – chestii mărunte: îmi cerea cursurile chiar în preajma examenelor, uita zile întregi să mi le mai aducă, apoi susţinea că le-a pierdut, apoi o făcea pe ofensatul când îl prindeam cu ele în geantă... cam aşa ceva – mă înfuria de-mi venea să-l strâng de gât, dar era şi drăguţ cu mine, destul de des încât să nu-mi doresc să renunţ la prietenia cu el.
   Schiţă un zâmbet amar.
   - Nu voiam să-l rănesc.
   Trebui să încerce de trei ori, până când reuşi să-şi aprindă o ţigară. Cassie, care îmi povestise atât de senină despre cum fusese înjunghiată când lucra sub acoperire.
   - Oricum, continuă ea, asta a durat cam 2 ani. În anul patru, în ianuarie, a încercat să facă dragoste cu mine, la mine în apartament. L-am refuzat – n-am nici cea mai vagă idee de ce, dar la vremea aia eram confuză, cu chiu cu vai ştiam ce fac, dar, mulţumesc lui Dumnezeu, unele instincte încă îmi mai funcţionau. I-am spus că voiam să fim doar prieteni, iar el a părut împăcat cu ideea, am mai stat de vorbă, după care a plecat. A doua zi, m-am dus la cursuri, toată lumea se holba la mine, dar nimeni nu-mi vorbea. Mi-au trebuit două săptămâni ca să aflu ce se petrecuse. Am reuşit s-o încolţesc pe fata aia, Sarah-Jane – fuseserăm prietene destul de bune în anul întâi – iar ea mi-a spus că toată lumea ştia ce-i făcusem eu lui.
   Trase din ţigară repede, adânc. Mă privea, dar mă evita când mă uitam şi eu la ea. Pupilele îi erau mari, dilatate. M-am gândit la privirea Jessicăi Devlin, o privire fixă ca a unui drogat.
   - În noaptea în care îl refuzasem, se dusese direct la apartamentul fetelor de la mine din grupă. Ajunsese la ele plângând. Le spusese că eu şi el fuseserăm o vreme iubiţi în secret, că el îmi spusese că nu mai puteam continua, dar eu îl ameninţasem că, dacă mă lăsa baltă, o să spun la toată lumea că m-a violat. Le-a spus că îl ameninţasem că mă duc la poliţie şi că o să-i distrug viaţa.
   Se uită după scrumieră, apoi scrumă pe lângă ea.
   Nu mi-a trecut atunci prin cap să mă întreb de ce îmi spunea acea poveste, de ce tocmai în acel moment. Poate părea ciudat, dar tot ce s-a întâmplat în acea lună a fost aiurea, lipsit de sens. În momentul în care Cassie spusese: „Luăm noi cazul” se puseseră în mişcare schimbări tectonice care nu mai puteau fi oprite; lucrurile familiare o luau razna chiar sub ochii mei, lumea devenea periculoasă ca o lamă lucioasă. Cassie, deschizând uşa către un secret de-al ei, părea să facă parte în mod natural şi inevitabil din toată acea mare schimbare.
   Într-un fel, presupun că aşa şi era. Doar mult mai târziu mi-am dat seama că, de fapt, îmi spusese ceva extrem de personal, iar eu de-abia îi acordasem atenţie.
   - Dumnezeule, am spus în sfârşit. Asta doar pentru că i-ai rănit orgoliul?
   - Nu doar de-asta, îmi răspunse Cassie.
   Purta un tricou moale, de culoarea cireşelor, şi puteam să văd prin el cum i se zbătea inima foarte repede, şi am realizat că şi inima mea pulsa în acelaşi ritm alert.
   - Pentru că era plictisit. Pentru că, refuzându-l, i-a fost clar că putea să se distreze pe seama mea la fel ca şi până atunci, deci avea să mă folosească în continuare, dar într-un alt fel. Pentru că e distractiv să-ţi baţi joc de cineva.
   - I-ai spus lui Sarah-Jane ce se întâmplase cu adevărat?
   - Da, bineînţeles, spuse Cassie cu indiferenţă. Le-am spus tuturor celor care încă mai vorbeau cu mine. Niciunul nu m-a crezut. Toţi îl credeau pe el – toţi colegii noştri, toate cunoştinţele noastre comune, absolut toată lumea pe care o ştiam. Inclusiv oamenii care se presupune că îmi erau prieteni.
   - Of, Cassie, am zis.
   Aş fi vrut să mă duc spre ea, s-o îmbrăţişez, s-o strâng aproape de mine până când s-ar fi relaxat şi ar fi revenit din locurile îndepărtate în care rătăcea acum cu gândurile. Dar având în vedere starea de spirit în care se afla, poziţia rigidă... nu aş fi putut spune dacă un asemenea gest ar fi fost bine-venit sau ar fi fost cel mai rău lucru din lume pe care l-aş fi putut face. Dau vina pe educaţia primită la şcoala cu internat; dau vina, dacă vreţi, pe caracterul meu imperfect. Fapt este că nu ştiam cum să reacţionez. Mă îndoiesc însă că ar fi avut vreo importanţă; dar asta mă face să-mi doresc şi mai mult ca măcar în acel moment să fi ştiut ce trebuia să fac.
   - A continuat aşa vreo două săptămâni, continuă Cassie.
    Îşi mai aprinse încă o ţigară. Nu o mai văzusem niciodată făcând asta.
   - El era întotdeauna înconjurat de acel grup de amici care îl loveau cu palma protector pe umăr şi se holbau la mine. Veneau să-mi spună că eu eram motivul pentru care adevăraţii violatori scăpau; o fată mi-a spus că eu chiar meritam să fiu violată, iar atunci mi-am dat seama ce lucru oribil făcusem.
   Râse, mai mult un sunet trist.
   - Ironia sorţii, nu? O sută de studenţi la Psihologie şi nici măcar unul nu a recunoscut un psihopat clasic. Şi ştii care e lucrul cel mai ciudat? Mi-aş fi dorit să fi făcut ce susţinea el că am făcut. Dacă ar fi fost aşa, atunci ar fi avut sens: aş fi primit ceea ce meritam. Dar, deşi nu făcusem nimic, ceea ce se întâmplase de fapt nici nu mai conta. Nu era un lucru de tipul cauză şi efect. Mă gândeam că risc să-mi pierd minţile.
   M-am aplecat încet, la fel ca atunci când încerci să mângâi un animal speriat, şi am luat-o de mână. Măcar atâta am făcut, până la urmă. Zâmbi, îmi strânse degetele, apoi le dădu drumul.
   - În fine. A venit la mine într-o zi, la bufetul studenţesc – iar toate fetele acelea încercaseră să-l oprească, dar el se scuturase curajos de ele şi a venit spre mine, strigând cât să îl audă toată lumea: „Te rog, încetează să mă mai suni în toiul nopţii! Ce ţi-am făcut?” Împietrisem, nu-mi dădeam seama despre ce vorbea. Tot ce am fost în stare să spun fusese: „Dar nu te-am sunat!” A zâmbit şi clătină din cap de parcă ar fi vrut să spună: „Da, normal”. După care s-a aplecat spre mine şi a zis încet, cu vocea lui sigură pe sine: „Dacă aş intra vreodată la tine în apartament şi te-aş viola, nu cred că acuzaţia ar sta vreo clipă-n picioare, nu?” Apoi a zâmbit din nou şi s-a întors la colegele lui.
   - Of... am reuşit să spun. Poate că ar trebui să-ţi pui o alarmă. Nu vreau să te sperii, dar...
   Cassie clătina din cap.
   - Şi ce să fac? Să nu mai ies iar din casă? Nu-mi pot permite să dau în paranoia. Am o încuietoare foarte bună şi îmi ţin pistolul sub pat.
   Observasem, bineînţeles, acest lucru, dar există o mulţime de detectivi care nu se simt bine dacă nu au pistolul undeva la îndemână.
   - Oricum, sunt aproape sigură că nu o va face niciodată. Ştiu cum funcţionează chestia asta – din păcate. E mult mai distractiv pentru el să se gândească la asta decât s-o facă şi să termine cu ea.
   Trase un ultim fum din ţigară, apoi se aplecă s-o stingă. Spatele ei părea atât de încordat, încât fiecare mişcare părea să-i provoace durere.
   - Totuşi, la un moment dat, lucrurile astea m-au speriat atât de tare, încât am abandonat colegiul. Am plecat în Franţa – aveam nişte veri la Lyon, am stat la ei cam un an şi am lucrat chelneriţă într-o cafenea. A fost plăcut. De-acolo mi-am luat motocicleta Vespa. Apoi m-am întors şi m-am înscris la Templemore.
   - Din cauza lui?
   Ridică din umeri.
   - Aşa cred. Probabil că aşa e. Măcar din toată treaba asta a ieşit şi un lucru bun. De fapt, două. Acum am senzori pentru psihopaţi. E ca o alergie: dacă ai fost o dată expus, devii hipersensibil.
   Îşi termină băutura cu o înghiţitură lungă.
   - Anul trecut, m-am întâlnit întâmplător cu Sarah-Jane într-o cârciumă. Am salutat-o. Mi-a zis că-i merge bine, „în ciuda eforturilor tale”, după care a plecat.
   - Din cauza asta ai coşmaruri? am întrebat-o blând, după un moment.
   O trezisem din astfel de vise – se legăna, spunea vorbe de neînţeles – de două ori până atunci, când investigam crime însoţite de viol, dar nu-mi dăduse niciodată niciun detaliu.
   - Da. Visez că el e tipul pe care îl urmărim, dar nu putem dovedi nimic, iar când el află că eu lucrez la cazul lui... mă... în fine... face acel lucru...
   Mi se părea de la sine înţeles, la vremea aceea, ca ea să-l viseze pe tipul ăla ameninţând-o. Acum cred că greşeam. Nu am înţeles atunci un lucru esenţial: unde se afla adevăratul pericol. Şi cred că asta a fost, în faţa competiţiei strânse, singura mare greşeală dintre toate pe care le-am făcut.
   - Cum îl chema? am întrebat.
   Voiam cu disperare să fac ceva, să rezolv cumva problema asta, să-i verific trecutul acestui tip, să încerc să aflu ceva pentru care să-l arestez – era singurul lucru care îmi trecea prin cap că aş fi putut să-l fac. Şi cred că o mică parte din mine, fie din curiozitate crudă, detaşată sau altceva, observase că ea refuzase să-mi spună, ca să vadă ce avea să se întâmple.
   În sfârşit, Cassie îşi îndreptă privirea spre mine. Eu tremuram de ură.
   - Legion, mi-a răspuns.

14

   A doua zi l-am căutat pe Jonathan. L-am sunat şi l-am rugat, cu o voce profesională, să treacă pe la noi după serviciu, dacă acest lucru nu-l deranja, ca să ne ajute să mai clarificăm nişte chestiuni.
    Sam îl adusese pe Andrew în sala principală pentru interogatorii, cea mare, în care exista o cameră cu circuit interior („Isuse Hristoase, spusese O’Kelly, dintr-odată avem o grămadă de suspecţi care apar din necunoscut. Ar fi trebuit să vă iau poliţiştii mai devreme, leneşilor ce sunteţi!”), iar asta ne convenea: nouă ne rămânea cea mai mică sală de interogatorii, or, cu cât era mai mică, cu atât era mai bine.
   Am decorat încăperea cu mare atenţie: fotografii cu Katy, de când trăia, şi apoi, moartă, împrăştiate pe o jumătate de perete; Peter şi Jamie, adidaşii înspăimântători şi rănile de pe genunchii mei, pe cealaltă jumătate a peretelui (aveam şi o fotografie cu unghiile mele rupte, dar mie îmi crea o stare de disconfort mult mai mare decât i-ar fi putut provoca lui Jonathan – degetele mele mari erau contorsionate, iar la doisprezece ani, mâinile îmi erau deja la fel de mari ca ale unui bărbat –, iar Cassie nu spusese nimic atunci când am băgat fotografia la loc în plic; hărţile şi graficele, şi toate hârtiile cu aspect ezoteric pe care le-am putut găsi, o grămadă de notiţe, tabele, dosare şi cutii cu etichete criptice erau stivuite în colţuri.
   - Ar trebui să meargă, am spus, examinând aspectul final al sălii. La urma urmei, e destul de impresionant, la modul grotesc.
   - Hm...
   Una dintre fotografiile post-mortem din colţ căzuse de pe perete, iar Cassie, cu un aer absent, o luase şi o lipise la locul ei. Mâna ei zăbovise pe ea pentru o secundă, lăsând vagi amprente pe braţul cenuşiu al lui Katy. Ştiam la ce se gândea – dacă Devlin era nevinovat, atunci dădeam dovadă de cruzime şi de o lipsă crasă de moralitate – dar eu nu-mi făceam deloc griji din această pricină. Cruzimea face parte din meseria noastră mult mai des decât am fi dispuşi s-o recunoaştem.
   Mai era o jumătate de oră până când Devlin ieşea de la serviciu, iar noi eram mult prea agitaţi ca să putem face altceva până la sosirea lui.
   Am ieşit din sala de interogatorii – care începea să mă cam sperie, cu toţi acei ochi iscoditori dimprejur; dar mi-am spus că ăsta era un semn bun – şi m-am strecurat în camera de supraveghere ca să văd ce face Sam.
   Îşi făcuse treaba bine; informaţiile despre Terence Andrews se întindeau acum pe o foaie întreagă, pe tabla albă. Andrews studiase comerţul la UCD şi, deşi nu fusese un absolvent strălucit, se descurcase de minune: la 23 de ani se căsătorise cu Dolores Lehane, o tânără din Dublin, al cărei tătic era dezvoltator imobiliar şi îl luase pe Andrews să lucreze cu el. Dolores îl părăsise cu patru ani în urmă şi se stabilise la Londra. Fusese un mariaj fără copii, dar cu greu putea fi etichetat drept neproductiv: Andrews deţinea un mic imperiu, de invidiat, concentrat în zona Dublinului, dar şi cu sucursale în Budapesta şi în Praga, iar zvonurile spuneau că avocaţii lui Dolores şi Fiscul aveau cunoştinţă de mai puţin de jumătate din veniturile lui.
   Totuşi, după spusele lui Sam, Andrews cam exagerase cu risipa.
  Şpăgile, automobilul (obişnuitul Porsche argintiu, cu geamuri închise la culoare, cromat, dotat cu tot tacâmul) şi apartenenţa la cluburile de golf erau doar bravadă: cu greu se putea spune că Andrews avea mai mulţi bani gheaţă decât aveam eu. Mai mult, managerul băncii sale începuse să-i impună restricţii, iar în ultimele şase luni îşi vânduse o parte din terenuri ca să-şi plătească datoriile.
   - Dacă această autostradă nu va trece prin Knocknaree, ne spuse Sam pe scurt, şi încă foarte curând, băiatul e ruinat!
   Nu-mi plăcuse Andrews chiar dinainte de a şti cum îl cheamă, iar părerea mea nu se schimbă nici după aceea. Era scund, chelios, buhăit. Avea o burtă mare, iar un ochi îi fugea într-o parte, şi, deşi majoritatea bărbaţilor ar încerca să îşi ascundă aceste infirmităţi, el se folosea de ele ca de nişte arme oarbe: îşi purta ţanţoş burta ca pe un simbol al statutului său – „Nu există Guinness ieftin aici, drăguţă, astea-s restaurante pe care nu ţi le-ai putea permite nici într-un milion de ani” – şi de câte ori Sam nu părea atent – dar în realitate mai arunca o privire peste umăr spre Andrews ca să vadă la ce se uita – observa cum gura acestuia tremura într-un surâs neplăcut de triumf.
   Desigur, îşi adusese şi avocatul cu el, şi răspundea doar la o întrebare din zece. Sam reuşise să descopere, muncind ca un nebun şi aducând un teanc ameţitor de documente, că Andrews deţinea un număr mare de terenuri în Knocknaree. În cele din urmă, Andrews renunţase să mai nege că nu auzise niciodată de acest ţinut. Nu comenta nimic privind chestiunile legate de situaţia sa financiară, totuşi îl bătuse pe Sam pe umăr şi îi spusese amabil: „Dacă aş trăi dintr-un salariu de poliţist, Sam, băiete, aş fi mai îngrijorat decât oricine altcineva de problemele mele financiare”, în timp ce avocatul său murmurase indiferent, în fundal: „Clientul meu nu poate dezvălui nicio informaţie legată de acest subiect”. Iar când fusese vorba de telefoanele de ameninţare, amândoi se arătaseră profund şi sincer şocaţi.
   Eu mă uitam la fiecare 30 de secunde să văd cât era ceasul.
   Cassie se aplecase spre geam şi mânca un măr, pe care, absentă, mi-l întindea şi mie din când în când să muşc din el.
   Andrews avea totuşi un alibi pentru noaptea în care fusese ucisă Katy, şi, după ce perorase despre cât de jignit se simţea, acceptase să ni-l dezvăluie. Fusese la o partidă de poker în Killiney, cu nişte „amici”, iar jocul se terminase spre miezul nopţii. El hotărâse să nu se întoarcă acasă cu maşina – „Poliţiştii nu-s aşa de înţelegători pe cât ar trebui să fie” aşa că rămăsese în camera de oaspeţi oferită de gazdă. Îi furniză lui Sam numele amicilor şi numerele de telefon ale acestora, pentru confirmarea alibiului.
   - Foarte bine, rosti Sam, în sfârşit. Nu mai trebuie decât să ne daţi o probă de voce la telefon, ca să vă eliminăm ca sursă a apelurilor telefonice.
   Pe chipul rubicond al lui Andrews apăru o grimasă de om jignit.
   - Sunt sigur că-ţi dai seama cât îmi este greu să-mi încalc principiile din cauza ta, Sam, zise el, mai ales după felul în care am fost tratat.
   Cassie chicoti.
   - Îmi pare rău că spuneţi asta, domnule Andrews, replică Sam cu o voce gravă. Aţi putea să-mi spuneţi care aspecte ale modului în care aţi fost tratat v-au deranjat, mai exact?
   - M-ai târât până aici şi mă reţii o bună bucată dintr-o zi de afaceri, Sam, şi mă tratezi ca pe un suspect, explică Andrews, cu o voce tensionată şi tremurătoare din cauza nedreptăţii care i se făcuse.
   Am izbucnit şi eu în râs.
   - Ştiu că în general ai de-a face cu tot felul de pierde-vară care nu au ceva mai bun de făcut, dar trebuie să-ţi dai şi tu seama ce înseamnă asta pentru un om cu poziţia mea. Azi am pierdut câteva oportunităţi excelente pentru că mă aflu aici ca să te ajut pe tine; probabil că am pierdut deja mii de euro până la ora asta, iar acum vrei să dau o probă de voce sau nu ştiu cum naiba o numeşti tu, pentru un bărbat despre care nu am auzit în viaţa mea?
   Sam avusese dreptate: chiar avea o voce cu timbru de tenor.
   - Sigur, putem aranja asta, spuse Sam. Nu e nevoie să daţi chiar acum proba de voce. Dacă vă convine mai mult să veniţi altă dată, poate diseară sau mâine-dimineață, în afara orelor când aveţi de încheiat afaceri, o daţi atunci. Ce părere aveţi?
   Andrews făcu o grimasă. Avocatul său – era genul foarte comun, nici măcar nu-mi mai aduc aminte cum arăta – ridică un deget de atenţionare şi ceru o pauză ca să-i vorbească clientului său. Sam închise camerele de luat vederi şi ieşi, alăturându-ni-se şi slăbindu-şi nodul cravatei.
   - Bună, ne zise el. Interesant, nu?
   - E fascinant, am răspuns eu. Trebuie să fie şi mai şi când te afli înăuntru.
   - Mie-mi spui? Te distrezi tot timpul cu băiatu’ ăsta. Dumnezeule, i-aţi văzut ochiu’ ăla în ce hal arată? Mi-au trebuit o mie de ani ca să fac faţă, prima dată am crezut că nu era atent...
   - Suspectul tău e mult mai haios decât al nostru, afirmă Cassie. Al nostru nu e aşa agitat.
   - Că tot veni vorba, nu-l chema diseară să dea proba de voce. Devlin e programat să vină şi, cu puţin noroc, după aceea nu o să mai aibă chef de nimic.
   Doar dacă eram cu adevărat norocoşi, ştiam, cazul – dacă nu chiar ambele cazuri – avea să fie rezolvat chiar în acea seară, fără să mai fie nevoie ca Andrews să facă ceva, dar n-am mai pomenit de acest lucru.
   Numai gândindu-mă, şi simţeam că mă sufoc.
   - Bine, în regulă, confirmă Sam. Uitasem, îmi pare rău. Totuşi, am făcut ceva, nu? Doi suspecţi într-o singură zi...
   - La naiba, suntem buni! exclamă Cassie. L-am învins pe Andrews!
   Se uită cruciş, vru să-l ciupească pe Sam de mână, dar rată. Eram cu toţii foarte agitaţi.
   - Dacă cineva îţi dă una după ceafă, eşti ameţit toată ziua, spuse Sam. Asta i s-a întâmplat lui Andrews.
   - Mai dă-i una şi vezi dacă nu-şi revine.
   - Dumnezeule, dar asta nu e corect din punct de vedere politic, i-am spus. O să vă fac raport la Comisia naţională pentru drepturile nenorociţilor care privesc chiorâş.
   - Mă-nnebuneşte, mai adăugă Sam. Dar e OK; nu mă aşteptam să obţin atât de multe de la el azi. Tot ce vreau este să-l sperii un pic şi să-l fac să-mi dea proba aia de voce. De îndată ce o să avem un nume, pot să fac presiuni asupra lui.
   - Staţi un pic, ne îndemnă Cassie să tăcem. Nu cumva e băut?
    Şi se aplecă spre geam, aburindu-l cu respiraţia ei, ca să-l vadă mai bine pe Andrews, care gesticula şi mormăia furios în urechea avocatului său.
   Sam rânji.
   - Bună observaţia. Nu cred că e chiar beat – oricum, nu e destul de băut ca să devină vorbăreţ, din păcate –, dar miroase a alcool, cu siguranţă, dacă stai mai aproape de el. Dacă numai gândul că trebuia să vină aici l-a scuturat destul, încât să aibă nevoie să bea ceva, înseamnă că are ceva de ascuns. Poate că e vorba doar despre apelurile telefonice, dar...
   Avocatul lui Andrews se ridică în picioare, îşi şterse palmele pe partea laterală a pantalonilor, apoi se îndreptă nervos spre geam.
   - Runda a doua, zise Sam, aranjându-şi cravata. Ne vedem mai târziu, dragii mei. Baftă!
   Cassie vru să arunce cotorul de măr în coşul din colţ, dar rată.
   - Andrews aruncă la coş, mai zise Sam, după care plecă rânjind.
   L-am lăsat să-şi vadă de treabă şi am ieşit afară să fumăm – era posibil să treacă ceva timp până mai aveam ocazia să o facem. În grădină există un mic pod care trecea peste alei şi ne-am aşezat acolo sprijinindu-ne de balustradă. În lumina acelei după-amiezi târzii, grădina castelului arăta aurie şi nostalgică. Turiştii în şorturi şi cu rucsacuri în spate treceau căscând gura la creneluri. Unul dintre ei, dintr-un motiv care mi-a rămas necunoscut, ne fotografie. Câţiva copii mici se învârteau pe cărările din dale ale grădinii, făcând pe supereroii.
   Dispoziţia lui Cassie se schimbă brusc. Îi trecuse entuziasmul de mai devreme, iar acum tăcea, adâncită în gânduri, cu braţele pe genunchi, în timp ce rotocoalele de fum se ridicau din ţigara uitată aprinsă între degete. Câteodată avea asemenea stări, iar cea de acum mă bucura. Nu aveam chef să vorbesc. Singurul lucru la care puteam să mă gândesc era că urma să-i dăm o lovitură dură lui Jonathan Devlin, cu tot ce ştiam, iar dacă el avea vreodată să cedeze, atunci asta avea să se întâmple chiar în acea zi. Dar nu aveam nici cea mai vagă idee ce trebuia să facem şi ce s-ar fi întâmplat mai departe dacă Devlin ceda.
   Deodată, Cassie se ridică şi se uită peste umărul meu.
   - Uite, îmi zise.
   M-am întors. Jonathan Devlin traversa curtea, cu umerii aplecaţi, cu mâinile vârâte adânc în buzunarele trenciului său maro. Liniile înalte şi arogante ale clădirilor dimprejur ar fi trebuit să-l facă să pară mic, dar, în loc să se întâmple asta, mi se părea că ele erau cele care se aliniau în funcţie de el, precipitându-se în geometrii stranii, avându-l pe el drept punct central, impregnându-l cu o semnificaţie densă şi impenetrabilă.
    El nu ne văzuse. Îşi ţinea capul în jos, iar soarele care lumina grădinile îi venea în ochi. Pentru el, puteam să fim doar nişte siluete înceţoşate, suspendate într-o aureolă, la fel ca sfinţii sculptaţi sau ca garguii. În urmă, umbra lui tremura, alungită şi întunecată, pe pavaj.
   Trecu chiar prin faţa noastră, iar noi ne-am uitat după el până când ajunse la uşă.
   - Păi... am făcut eu, stingând ţigara, cred că e rândul nostru.
   M-am ridicat şi i-am întins mâna lui Cassie ca să o ajut să se ridice şi ea în picioare, dar nu se mişcă. Ochii ei mă priveau calm, intens, interogativ.
   - Ce este? am întrebat-o.
   - N-ar trebui să participi la interogatoriul ăsta.
   Nu i-am răspuns nimic. Nu m-am mişcat, am rămas acolo pe pod, încremenit, cu mâna întinsă spre ea. După un moment, clătină din cap, iar expresia care mă nedumerise îi dispăru de pe chip, apoi îmi prinse mâna, iar eu am ajutat-o să se ridice.

   L-am condus în sala de interogatorii. Când văzu peretele cu poze făcu ochii mari, dar nu spuse nimic.
   - Detectivii Maddox şi Ryan îl interoghează pe Jonathan Michael Devlin, rosti Cassie, căutând într-o cutie şi aducând apoi un dosar gros. Nu trebuie să spuneţi nimic, decât dacă doriţi, dar tot ce spuneţi va fi înregistrat şi poate fi folosit ca probă la proces. OK?
   - Sunt arestat? întrebă Jonathan.
    Nu se mişcase din uşă.
    - Pentru ce?
   - Poftim? am făcut eu, încurcat. O, asta e procedura. Dumnezeule, nu. E vorba doar de rutină. Vrem doar să vă punem la curent cu mersul investigaţiilor şi să vedem dacă ne mai puteţi ajuta să mai facem un pas înainte.
   - Dacă aţi fi fost arestat, adăugă şi Cassie, împingând dosarul pe masă, aţi fi fost înştiinţat. Ce vă face să credeţi că v-am fi putut aresta?
   Jonathan ridică din umeri. Ea îi zâmbi şi îi trase un scaun, cu faţa către îngrozitorul perete.
   - Luaţi loc.
   După un moment, el îşi scoase încet trenciul şi se aşeză pe scaun.
   L-am pus la curent cu noutăţile. Eram singurul în care avea încredere în ceea ce priveşte întreaga poveste, iar această încredere aproape că era o mică armă pe care aveam intenţia să o folosesc la momentul oportun. Deocamdată, eram aliatul lui. În mare măsură, eram cinstit cu el. I-am spus despre pistele pe care le urmasem, despre rezultatele testelor de la laborator. I-am enumerat, unul câte unul, suspecţii pe care îi identificasem şi îi eliminasem. Localnicii care credeau că acţiunile lui protestatare stopau progresul; pedofilii şi fanaticii religioşi; tipul în trening, bărbatul care credea despre costumul lui Katy că era indecent; Sandra.
   Simţeam armata de fotografii aliniate în spatele meu, aşteptând.
   Jonathan se uita mai tot timpul la mine; dar vedeam că făcea un efort de voinţă să nu se uite la ele.
   - Deci asta înseamnă că nu aţi aflat nimic, rosti el în sfârşit, cu greutate. Arăta teribil de obosit.
   - Dumnezeule, nu, spuse Cassie.
    Stătuse pe colţul mesei, cu bărbia sprijinită în palmă, privind, tăcută.
    - Deloc. Ce vă spune detectivul Ryan înseamnă că am avut mult de lucru în aceste ultime săptămâni. Am eliminat numeroşi suspecţi. Şi iată ce ne-a mai rămas.
   După care arătă din cap spre perete. Dar el nu îşi clinti ochii de la ea.
   - Avem dovezi că ucigaşul fiicei dumneavoastră este un bărbat din partea locului, care cunoaşte foarte bine Knocknaree. Avem dovezi legale care leagă moartea ei de dispariţia lui Peter Savage şi Germaine Rowan, în 1984, ceea ce înseamnă că probabil ucigaşul este în vârstă de cel puţin 35 de ani, şi că are strânse legături cu acest ţinut, de cel puţin douăzeci de ani. O mulţime de bărbaţi vizaţi au alibi, aşa că cercul suspecţilor se strânge tot mai mult.
   - Şi avem şi probe, am continuat eu, care sugerează că nu e un ucigaş care o face de dragul de-a ucide. Omul ăsta nu ucide la întâmplare. O face pentru că simte că nu are de ales.
   - Deci credeţi că e bolnav, rosti Jonathan.
    Gura i se crispase.
   - Vreun nebun...
   - Nu neapărat, am spus eu. Spunem doar că uneori situaţiile scapă de sub control. Atunci totul se termină cu o tragedie, deşi nimeni nu ar fi vrut să se întâmple astfel.
   - Aşa că, vedeţi dumneavoastră, domnule Devlin, căutăm pe cineva care îi cunoştea pe aceşti trei copii şi voia ca ei să fie morţi, adăugă Cassie.
    Îşi înclinase scaunul în spate şi îşi pusese mâinile la ceafă, continuând să-l privească.
    - O să-l găsim pe acest tip. Ne apropiem tot mai mult, pe zi ce trece. Aşa că, dacă este ceva ce aţi vrea să ne spuneţi – orice, poate chiar despre celălalt caz – acum este momentul s-o faceţi.
   Jonathan nu răspunse imediat. În birou era linişte, se auzea doar zumzăitul uşor al tuburilor fluorescente din tavan şi scârţâitul înfundat, monoton, al scaunului lui Cassie, cum îl legăna pe picioarele din spate. Jonathan se uită la ea, apoi ochii lui trecură mai departe, zăbovind pe fotografii: Katy făcând un complicat arabesc, Katy râzând pe o pajişte de un verde-cenuşiu, cu părul fluturând în vânt şi ţinând în mână un sandvici, Katy cu un ochi uşor deschis, cu o crustă de sânge negru pe buze. Durerea de pe faţa lui era aproape de nesuportat. A trebuit să fac un efort să nu îmi mut privirea în altă parte.
   Tăcerea devenea tot mai intensă. Aproape imperceptibil, vedeam că totuşi lui Jonathan i se întâmpla ceva. Colţurile gurii îi căzuseră, se îndoise de spate de parcă musculatura i se dizolvase în apă, acestea fiind semne pe care orice detectiv putea să le recunoască: caracterizau exact clipa în care suspectul era pe cale să mărturisească, atunci când, în sfârşit, aproape cu uşurare, renunţă să se mai apere.
   Cassie încetă să-şi mai legene scaunul. Pulsul mi se acceleră, şi am simţit că fotografiile din spatele meu încep să respire uşor, într-un ritm rapid, şi erau gata să o şteargă de pe hârtie şi să o apuce în jos pe coridor, să iasă în întunericul serii, eliberate, doar la un singur cuvânt din partea lui.
   Cu o mână care părea să-i atârne greu, Jonathan îşi şterse gura.
   Apoi îşi încrucişă braţele şi se uită din nou la Cassie.
   - Nu, făcu el. Nu am nimic să vă spun.
   Eu şi Cassie am oftat la unison. Ştiam că sperasem la prea mult, era prea curând – după acea clipă de cufundare –, dar acum chiar nu-mi mai păsa aproape deloc. Pentru că acum, în sfârşit, eram absolut sigur că Jonathan ştia ceva. Tocmai ne demonstrase acest lucru.
   De fapt, ăsta era aproape un şoc. Întregul caz era atât de plin de posibilităţi şi de ipoteze („OK. Să presupunem, doar pentru o secundă, că Mark a făcut-o, şi că boala ei, precum şi vechiul caz nu aveau nicio legătură, şi să presupunem că Mel spune adevărul: cine l-ar fi ajutat să scape de cadavru?”), încât cu siguranţă că începea să pară inimaginabil, ca un vis îndepărtat, din copilărie. Mă simţeam ca şi cum mă mişcasem printre haine goale atârnate undeva într-un pod şi, dintr-odată, mă izbisem de un corp omenesc, cald, tare, viu.
   Cassie lăsă pe podea picioarele din faţă ale scaunului.
   - OK, zise, OK. Haideţi să ne întoarcem la începuturi. Violarea Sandrei Scully. Când s-a întâmplat mai exact?
   Jonathan îşi întoarse brusc capul spre mine.
   - E-n regulă, i-am spus încet. Statutul prescrierii pedepsei.
   De fapt, încă nu ne deranjasem să verificăm acest lucru, însă era o ipoteză. Oricum, nu exista absolut nicio şansă ca să îl punem vreodată sub acuzaţie.
   Se uită lung la mine, obosit.
   - În vara lui 84, rosti în cele din urmă. Nu mai ţin minte pe ce dată.
   - Avem nişte declaraţii din care rezultă că s-ar fi întâmplat în primele două săptămâni ale lunii august, zise Cassie, deschizând dosarul. Vi se pare că e corect aşa?
   -Se poate foarte bine să fi fost aşa.
   - De asemenea, avem declaraţii conform cărora au existat martori.
   Jonathan ridică din umeri.
   - N-am de unde să ştiu.
   - De fapt, Jonathan, îi zise Cassie, ni s-a spus că i-ai gonit în pădure şi te-ai întors spunând: „Ai dracului copii!” Din asta, mie mi se pare că rezultă că ai ştiut că erau acolo.
   - Poate că am ştiut. Nu-mi mai aduc aminte.
   - Dar cum te-ai simţit când ştiai că acolo fuseseră nişte copii care ştiau ce aţi făcut?
   O altă înălţare din umeri.
   - După cum am mai spus. Nu-mi mai aduc aminte.
   - Cathal spune că... iar Cass se apucă să răsfoiască paginile dosarului. Cathal Mills spune că erai înspăimântat de gândul că acei copii s-ar fi putut duce la poliţie. Spune că, citez, „era atât de speriat, încât practic a făcut pe el”, am încheiat citatul.
   Niciun răspuns. Se aşeză şi mai bine pe scaun, ţinându-şi braţele încrucişate, neclintit precum un zid.
   - Ce le-ai făcut ca să-i opreşti să vă pârască?
   - Nimic.
   Cassie începu să râdă.
   - Haideţi! Jonathan, ştim cine au fost acei martori.
   - Deci aţi făcut cercetări.
   Faţa sa era la fel de încremenită, cu linii drepte şi dure, fără să lase nimic să se ghicească, doar un firicel de roşeaţă începuse să-i străpungă obrajii: începea să se înfurie.
   - La doar câteva zile după viol, continuă Cassie, doi dintre copii au dispărut.
   Cassie se ridică de pe scaun şi, fără să se grăbească, întinzându-se, traversă apoi biroul, către peretele acoperit cu fotografii.
   - Peter Savage, rosti ea, arătând cu degetul o poză de la şcoală. Te-aş ruga să te uiţi la fotografie, domnule Devlin.
   Aşteptă până când Jonathan îşi înălţă capul şi, sfidător, se uită la fotografie.
   - Oamenii spun despre el că era un lider înnăscut. Poate că acum ar fi fost alături de dumneata în campania Mutaţi Autostrada, dacă ar fi trăit. Părinţii lui nu vor să plece din casa în care locuiesc de-atunci, ştii acest lucru? Lui Joseph Savage i s-a oferit jobul visurilor lui, acum câţiva ani, însă dacă îl accepta trebuia să se mute la Galway. Dar nu a suportat gândul că Peter s-ar putea întoarce într-o bună zi şi să nu-şi găsească părinţii aici.
   Jonathan încercă să spună ceva, dar ea nu îi lăsă timp s-o facă.
   - Germaine Rowan – iar Cass arătă cu mâna următoarea fotografie – căreia i se spunea Jamie. Voia să devină medic veterinar când se făcea mare. Mama ei nu a mişcat niciun obiect de la locul lui, în camera fetiţei. Doar şterge praful în fiecare sâmbătă. În anii 1990, când s-a trecut la numerele de telefon digitale, din şapte cifre – vă amintiţi? – Alicia Rowan s-a dus la sediul Telecom Eireann şi i-a implorat cu lacrimi în ochi să o lase să-şi păstreze vechiul număr, din şase cifre, pentru cazul în care, într-o bună zi, Jamie ar fi încercat să sune acasă.
   - Noi n-am avut nimic... încercă Jonathan să spună, dar ea îi tăie vorba din nou, ridicând vocea, acoperind-o pe a lui.
   - Şi Adam Ryan.
   Fotografia mă înfăţişa cu genunchii juliţi.
   - Părinţii lui s-au mutat de-aici, din cauza publicităţii şi a faptului că cine făcuse asta urma să se întoarcă să-i facă acelaşi lucru fiului lor. Şi-au pierdut urma. Dar oriunde ar fi acum, este nevoit să trăiască tot restul vieţii cu aceste amintiri dureroase. Iubeşti ţinutul Knocknaree, nu-i aşa, Jonathan? Îţi place să fii parte a unei comunităţi, în care trăieşti încă de când erai un ţânc. Adam s-ar fi simţit la fel, dacă ar fi avut această şansă. Dar acum e plecat cine ştie pe unde, ar putea fi în orice loc din lume, şi nici măcar nu se mai poate întoarce acasă.
   Cuvintele acestea răsunaseră în mine ca nişte clopote pierdute, dintr-un oraş subacvatic. Cassie se pricepea la vorbe: pentru o secundă, m-am simţit atât de dezolat, încât îmi venea să îmi las capul pe spate şi să urlu ca un câine.
   - Ştii cumva ce cred Alicia Rowan şi familia Savage despre dumneata, Jonathan? îl întrebă Cassie. Te invidiază. A trebuit să îţi îngropi fiica, dar singurul lucru mai rău decât ăsta este să dispară şi să nu poţi să o faci. Aminteşte-ţi cum te-ai simţit în ziua în care Katy a dispărut. Ei se simt aşa de 20 de ani.
   - Oamenii ăştia merită să ştie ce s-a întâmplat, domnule Devlin, am spus eu încet. Iar asta nu doar pentru binele lor. Presupunem că cele două cazuri au legătură. Dacă ne înşelăm, trebuie să ne asigurăm că aşa este, altminteri, ucigaşul lui Katy poate să ne scape printre degete.
   În ochii lui Jonathan se văzu o schimbare – ceva, m-am gândit eu, ca un amestec ciudat şi bolnăvicios de speranţă şi oroare, dar trecu prea repede ca să îmi dau seama dacă aşa era într-adevăr.
   - Ce s-a întâmplat în ziua aceea? întrebă Cassie. Pe 14 august 1984? Ziua în care Peter şi Jamie au dispărut.
   Jonathan se cufundă şi mai mult în scaun şi clătină din cap.
   - V-am spus deja tot ce ştiu.
   - Domnule Devlin, am spus eu, aplecându-mă către el, nu e greu de înţeles ce s-a întâmplat. Eraţi înspăimântat la culme din cauza a ceea ce se întâmplase cu Sandra.
   - Ştiai că ea nu constituia nicio ameninţare, interveni Cassie. Era nebună după Cathal şi n-ar fi spus nimic care să-l bage pe acesta în bucluc –, iar dacă totuşi ar fi făcut-o, ar fi fost cuvântul ei împotriva cuvântului vostru, al tuturor. Juraţii au tendinţa să se îndoiască de sinceritatea victimei unui viol, mai ales că victima avusese anterior violului relaţii consensuale cu doi dintre violatorii săi. Puteaţi s-o numiţi târfă şi să rămâneţi un om liber. Dar copiii aceia... un singur cuvânt venit de la ei putea să vă bage la închisoare, în orice moment. Nu v-aţi fi simţit niciodată în siguranţă, atâta vreme cât ei erau pe-aproape.
   Cassie se îndepărtă de perete, îşi trase un scaun lângă Jonathan şi se aşeză.
   - N-ai fost la Stillorgan toată ziua, nu-i aşa? întrebă ea încet.
   Jonathan se mişcă –, dar n-a fost decât o scurtă tresărire a umerilor.
   - Mda... rosti el cu greu. Am fost. Eu, Cathal şi Shane am fost să vedem un film.
   - Şi ce film aţi văzut?
   - Ce le-am spus poliţiştilor încă de-atunci. Au trecut 20 de ani...
   Cassie clătină din cap.
   - Nu, spuse ea.
    Era o singură silabă, uşoară, indiferentă, dar care căzuse ca o acuzaţie serioasă.
    - Poate că doar unul dintre voi a fost să vadă filmul şi li l-a povestit şi celorlalţi doi, în caz că i-ar fi întrebat cineva. Poate, dacă eraţi isteţi, intraţi toţi trei la cinema, apoi v-aţi fi strecurat pe scara de incendiu de îndată ce luminile s-ar fi stins, ca să aveţi un alibi. Şi înainte de ora 6, măcar doi dintre voi s-ar fi întors în pădurea din Knocknaree.
   - Ce!? făcu Jonathan.
    Pe faţă îi apăruse o grimasă de dezgust.
   - Copiii se întorceau întotdeauna acasă la ceai, la 6 şi jumătate după-amiaza, şi ştiaţi că o să vă trebuiască ceva timp să-i găsiţi. Pe vremea aia, pădurea era destul de mare. Dar i-aţi găsit, totuşi. Se jucau, nu erau ascunşi. Probabil că făceau foarte mult zgomot. I-aţi pândit, exact aşa cum vă pândiseră şi ei, şi i-aţi înhăţat.
   Discutaserăm asta înainte, normal că discutaserăm. Am repetat, apoi iar şi iar, am găsit o teorie care să se potrivească cu toate informaţiile pe care le deţineam, am testat fiecare detaliu. Şi totuşi, mă tulbura ceva, mă ameţea şi mă împungea – „Nu a fost aşa, nu, nu a fost aşa” –, dar era prea târziu: nu mai exista nicio cale să ne oprim.
   - Nu ne-am dus deloc în ziua aceea în nenorocita aia de pădure. Am...
   - I-aţi descălţat pe copii ca să le fie greu să mai fugă. Apoi aţi ucis-o pe Jamie. Nu vom fi siguri în ce fel aţi făcut-o până nu găsim cadavrele, dar pun pariu că aţi făcut-o cu o lamă ascuţită de cuţit. Aţi sfârtecat-o sau i-aţi tăiat gâtul. Într-un fel sau altul, sângele ei s-a scurs în adidaşii lui Adam. Poate i-aţi folosit deliberat ca să adunaţi sângele, încercând să nu lăsaţi urme prea evidente. Poate plănuiserăţi să aruncaţi adidaşii în râu, odată cu cadavrele. Dar apoi, Jonathan, în timp ce vă ocupaţi de Peter, aţi uitat să-l mai supravegheaţi pe Adam. El şi-a înşfăcat încălţările şi a fugit. Tricoul lui avea urme de spintecături: cred că unul din voi a încercat să-l rănească în timp ce alerga, dar l-a ratat. Şi l-aţi pierdut. El cunoştea pădurea chiar mai bine decât voi şi a stat ascuns până când cei plecaţi în căutarea lui l-au descoperit. Cum v-aţi simţit după aceea, Jonathan? Ştiind că aţi făcut degeaba toate astea, pentru că totuşi mai rămăsese un martor?
   Jonathan privea în gol, cu maxilarele încordate. Mâinile îmi tremurau, aşa că le-am strecurat sub marginea mesei.
   - Vezi dumneata, Jonathan, spuse Cassie. De-asta cred că doar doi dintre voi aţi fost acolo. Trei tipi mari împotriva a trei copii mici... n-ar fi întâmpinat niciun fel de ripostă: n-ar fi fost nevoie să-i mai puneţi să-şi scoată încălţările ca să-i împiedicaţi să fugă, puteaţi pur şi simplu să puneţi fiecare la pământ câte un copil, iar Adam nu ar mai fi reuşit să scape. Dar fiind doar doi dintre voi, încercând să supuneţi trei puşti...
   - Domnule Devlin, am continuat eu.
    Vocea îmi suna ciudat, ca un ecou.
    - Dacă dumneavoastră sunteţi cel care nu a fost de fapt acolo, dacă sunteţi cel care a rămas la cinema ca să furnizeze un alibi, atunci trebuie să ne spuneţi. Este o mare, mare diferenţă între a fi ucigaş şi a fi doar un complice.
   Jonathan îmi aruncă o privire care voia să spună: „Şi tu, Brutus?”
   - Aţi înnebunit de tot, exclamă el.
    Respira greu, pe nas.
    - Sunteţi... la dracu’ cu chestia asta! Nu ne-am atins în viaţa noastră de copiii ăia.
   - Ştim că nu dumneavoastră aţi fost instigatorul, domnule Devlin. A fost Cathal Mills. Aşa ne-a spus. A spus, citez: „Jonner nu s-ar fi gândit la asta nici într-o mie de ani”. Dacă aţi fost doar complice sau doar martor, faceţi-vă o favoare şi spuneţi-ne acum.
   - Asta e un rahat! Cathal n-a mărturisit nicio crimă, pentru că noi nu am comis niciuna. N-am idee ce li s-a întâmplat acelor copii, nu am nimic de spus despre ei. Vreau doar să ştiu cine i-a făcut lui Katy chestia asta.
   - Katy, rosti Cassie, ridicând din sprâncene. OK, destul: ne întoarcem mai târziu la Peter şi Jamie. Haideţi să vorbim despre Katy.
   Îşi împinse scaunul, cu un scârţâit – umerii lui Jonathan tresăriră – şi traversă repede biroul, până la peretele cu fotografii.
   - Acestea sunt fişele ei medicale. Patru ani de suferinţă gastrică inexplicabilă, care a luat sfârşit în această primăvară când i-a spus profesoarei sale de balet că nu se va mai îmbolnăvi şi, culmea, chiar aşa a fost! Medicul nostru legist spune că nu există niciun semn care să arate că era ceva în neregulă cu ea din acest punct de vedere, înţelegi ce ne sugerează nouă acest lucru? Ne sugerează că cineva o otrăvea pe Katy. E uşor de făcut: o mică doză de dezinfectat de toaletă aici, o mică doză de detergent de curăţat aragazul colo, chiar şi apa cu sare poate face asta. Se întâmplă tot timpul.
   Mă uitam la Jonathan. Roşeala de furie îi dispăruse din obraji. Faţa sa osoasă era albă. În ceea ce mă priveşte, uşoara stare de disconfort se risipea ca o ceaţă şi mi-am dat seama de ce: ştia.
   - Iar asta n-o făcea un străin, Jonathan, nu era cineva cu interese legate de autostradă, şi nici vreun duşman personal. Era cineva care avea zilnic contact cu Katy, cineva în care ea avea încredere. Dar în primăvară, când s-a ivit a doua şansă să meargă la şcoala de balet, această încredere a început să devină mai firavă. A început să refuze să mai înghită porcăria aia care i se dădea. A ameninţat că va dezvălui totul. Şi câteva luni mai târziu – şi arătă spre fotografiile post-mortem
   - Katy era moartă.
   - O acoperiţi cumva pe soţia dumneavoastră, domnule Devlin? l-am întrebat eu cu blândeţe.
    Respiram cu greutate.
    - Când un copil este otrăvit, de regulă asta o face mama. Dacă doar încercaţi să vă ţineţi familia laolaltă, vă putem ajuta în această privinţă. Putem să îi oferim doamnei Devlin ajutorul de care are nevoie.
   - Margaret le iubeşte pe fetele noastre, zise Jonathan.
    Vocea lui era tensionată, gâtuită.
    - N-ar face niciodată aşa ceva.
   - Niciodată ce? îl iscodi Cassie. Nu ar fi otrăvit-o niciodată pe Katy sau nu ar fi omorât-o?
   - Nu i-ar fi făcut niciodată vreun rău. Niciodată!
   - Şi atunci cine a făcut asta? întrebă Cassie.
    Stătea sprijinită de perete arătând cu degetul spre fotografiile post-mortem, apoi se uita la Jonathan, stăpână pe ea, ca un personaj dintr-o pictură.
    - Rosalind şi Jessica au un alibi solid ca o stâncă pentru noaptea în care a fost omorâtă Katy. Cine a mai rămas?
   - Să nu îndrăzniţi vreodată să sugeraţi că i-am făcut vreun rău fiicei mele, avertiză el cu o voce joasă, tremurătoare. Să nu îndrăzniţi!
   - Domnule Devlin, avem trei copii ucişi, toţi omorâţi în acelaşi loc, toţi omorâţi probabil ca să fie acoperite alte infracţiuni. Şi avem mereu exact acelaşi tip în mijlocul fiecărui caz: dumneavoastră. Dacă aveţi o explicaţie care să justifice acest lucru, trebuie să ne-o spuneţi acum.
   - La dracu’, asta e incredibil! exclamă Jonathan.
    Ridicase vocea periculos.
    - Despre Katy – cineva mi-a omorât fiica şi vreţi explicaţii de la mine? Dar asta e nenorocita voastră de slujbă! Voi sunteţi cei care trebuie să-mi daţi mie explicaţii, nu să mă acuzaţi pe mine...
   Mă ridicasem înainte de a-mi da seama. Am aruncat carneţelul de notiţe şi m-am sprijinit în palme de masă, aplecându-mă spre el.
   - Jonathan, un tip din partea locului, care are în jur de 35 de ani, sau poate mai mult de-atât, şi care locuieşte în Knocknaree de mai bine de 25 de ani. Un tip care nu are un alibi solid. Un tip care îi cunoştea pe Peter şi pe Jamie, şi care avea zilnic contact cu Katy, şi care avea motive puternice să îi omoare pe toţi trei. Către cine dracului te trimit cu gândul toate astea? Numeşte-mi un bărbat care să se potrivească descrierii şi jur pe Dumnezeu că poţi să ieşi acum pe uşa asta, iar noi nu o să te mai deranjăm niciodată. Haideţi, Jonathan. Numeşte unul. Doar unul.
   - Atunci arestaţi-mă, murmură el.
    Îşi ridică mâinile şi mi le întinse, cu încheieturile împreunate.
    - Haideţi, dacă sunteţi aşa al dracului de siguri, cu toate probele voastre – arestaţi-mă! Haideţi! N-aş putea să vă spun şi mă întreb dacă vă imaginaţi cât de mult mi-aş fi dorit să o pot face. Toată viaţa mi s-a derulat prin faţa ochilor, la fel ca în cazul celor care se îneacă – după cum se spune.
   Lacrimi şi nopţile de disperare petrecute în internat, zigzagurile cu bicicletele când strigam „mamă, uite pot să merg fără să mă ţin cu mâinile”, sandviciurile calde cu unt, vocile detectivilor bâzâind la nesfârşit în urechile mele. Şi am ştiut că nu aveam suficiente probe, că n-ar fi mers, în douăsprezece ore ar fi ieşit liber ca o pasăre pe uşa aceea, deşi era cât se poate de vinovat.
   Niciodată nu fusesem atât de sigur de ceva, în întreaga mea viaţă.
   - La dracu’ cu asta, am zis, ridicându-mi manşetele cămăşii. Nu, Devlin. Nu. Ai stat toată seara aici aruncându-ne în ochi tot felul de căcaturi. Îmi ajunge!
   - Arestaţi-mă sau...
   M-am întins spre el. El se dădu înapoi, izbind scaunul, retrăgându-se într-un colţ şi ridicându-şi pumnii din reflex. Cassie se aruncase deja asupra mea, mă ţinea cu amândouă mâinile de pumnul pe care îl ridicasem.
   - Isuse, Ryan, opreşte-te!
   O făcusem de-atâtea ori. E ultimul nostru truc, când ştim că un suspect este vinovat, avem nevoie de mărturisirea lui, dar el nu vrea să recunoască. După ce mă calmez, Cassie slăbeşte strânsoarea, cu privirea scânteindu-i către suspect. În sfârşit, mă întorc, îmi relaxez gâtul şi mă prăbuşesc în scaunul meu, bătând darabana în masă, agitat, în timp ce ea reîncepe interogatoriul, dar uitându-se preventiv spre mine ca să vadă dacă nu cumva există vreun semn al unei noi crize de furie.
    Câteva minute mai târziu, îşi verifică mobilul şi zice: „La naiba, trebuie să preiau apelul ăsta. Ryan, să fii calm, OK? Aminteşte-ţi ce s-a întâmplat ultima dată când ai făcut asta.” După care iese şi ne lasă singuri. Funcţionează. Nici măcar nu mai este nevoie să mă mai ridic o dată. O mai făcuserăm de 10 ori? De 12? Acest aranjament ne ieşea la fel de bine ca într-un film.
   Dar acum nu era acelaşi lucru. Acum era adevăratul moment pentru care o făcuserăm înainte, în toate celelalte cazuri, care nu fuseseră altceva decât o repetiţie. Iar faptul că partenera mea nu îşi dădea seama de acest lucru mă înfuria. Am încercat să-mi eliberez mâinile, dar ea era mai puternică decât mă aşteptasem. Încheieturile îi erau ca de oţel. Am auzit pocnind o cusătură de la mânecă. Am sfârşit luptându-ne încrâncenat, stânjenitor.
   - Dă-mi drumul!
   - Rob, nu...
   Auzeam slab vocea ei şi cuvintele păreau lipsite de înţeles, în mintea mea înfierbântată. Tot ce mai puteam să văd era Jonathan, cu fruntea şi bărbia lăsate în jos, ca un boxer, în colţ, la doar câţiva paşi distanţă de mine. Mi-am smucit braţul înainte, cu toată puterea, şi am simţit-o dezechilibrându-se când mi-a dat drumul, dar în calea mea se afla un scaun, şi, înainte de a apuca să-l dau la o parte, ea s-a reechilibrat şi m-a prins de celălalt braţ, răsucindu-mi-l la spate, cu o mişcare rapidă, fermă. Gâfâiam.
   - La dracu’, ţi-ai pierdut minţile? îmi strigă în ureche, încet dar cu furie. Nu ştie nimic!
   Cuvintele m-au lovit. Ca nişte picături de apă rece, drept în faţă.
   Ştiam că, dacă până şi ea se înşela, nu mai aveam nimic de făcut; iar acest lucru mă lăsa neajutorat şi fără suflu. Mă simţeam de parcă fusesem ciopârţit.
   Cassie simţi că mă dădusem bătut. Mă împinse într-o parte şi se dădu rapid înapoi, cu mâinile întinse, încă pregătite. Ne-am uitat unul la celălalt ca nişte duşmani, gâfâind amândoi.
   Pe buza ei de jos am văzut că se întindea o pată întunecată şi, după un moment, mi-am dat seama că era sânge. Pentru o clipă îngrozitoare, de parcă aş fi fost în cădere liberă, am crezut că o lovisem eu. (Am aflat de-abia mai târziu că, de fapt, nu o lovisem; când o împinsesem la o parte, încheietura îi reculase lovindu-se la gură, şi îşi rănise buza de dinte. Nu că asta însemna altceva.) Acest lucru mă mai readuse la realitate.
   - Cassie... am spus.
   Ea nu mă luă în seamă.
   - Domnule Devlin, rosti ea calmă, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
   Doar în voce i se simţea un tremur foarte uşor. Jonathan – uitasem că se afla acolo – se mişcă un pic în colţul în care se afla, dar cu ochii încă ţintă la mine.
   - Deocamdată nu eşti acuzat de nimic şi poţi pleca. Dar te sfătuiesc insistent să nu pleci nicăieri, ca să te putem găsi şi, de asemenea, să nu încerci să o contactezi pe victima violului, în niciun fel. Ne-am înţeles?
   - Da, spuse Devlin, după un moment. Bine.
   Ridică scaunul, îşi aruncă trenciul pe umăr şi porni cu paşi rapizi, furioşi. La uşă se opri şi se uită la mine intens. Pentru o clipă, am crezut că avea să mai spună ceva, dar se răzgândi şi ieşi, clătinând din cap cu dezgust. Cassie îl urmă afară şi trânti uşa în urma ei. Zgomotul fusese prea puternic pentru o închidere obişnuită, era mai degrabă o izbitură.
   M-am cufundat în scaun şi mi-am cuprins capul cu mâinile. Nu mai făcusem aşa ceva niciodată în viaţa mea, niciodată. Nu sunt adeptul violenţei fizice, niciodată nu am fost. Simplul gând mă face să mă înfiorez. Chiar şi pe vremea când fără doar şi poate aveam mai multă forţă şi mai puţină responsabilitate, nu lovisem niciodată pe nimeni. Dar numai cu un minut în urmă fusesem gata să mă lupt cu Cassie ca un beţivan într-o încăierare dintr-un bar, gata să-l dobor şi pe Jonathan Devlin pe podeaua sălii de interogatorii, mânat de dorinţa copleşitoare de a-l vedea în genunchi şi de a-l bate până la sânge. Şi o rănisem pe Cassie.
    Mă întrebam, cu o curiozitate detaşată, lucidă, dacă nu cumva îmi pierdusem minţile.
   După câteva minute, Cassie se întoarse, închise uşa şi se sprijini de ea, cu mâinile în buzunarele jeanşilor. Buza nu îi mai sângera.
    - Cassie, am spus eu ştergându-mi faţa cu palmele. Îmi pare foarte rău. Eşti OK?
   - Ce dracului a fost asta?
   Pe pomeţi avea câte o pată mare, lucioasă, de roşeaţă.
   - Am crezut că ştie ceva. Eram sigur.
   Mâinile îmi tremurau atât de tare încât părea că mă prefac, ca un actor incapabil să simuleze o criză. Le-am împreunat, ca să le opresc.
   În final, rosti, foarte calmă:
   - Rob, nu mai poţi s-o ţii tot aşa.
   Nu i-am răspuns nimic. Într-un târziu, am auzit uşa închizându-se în urma ei.

15

   În acea seară m-am îmbătat, m-am îmbătat criţă, mai rău decât o făcusem vreodată în ultimii 15 ani.
    O jumătate din noapte mi-am petrecut-o pe podeaua din baie, uitându-mă cu ochi sticloşi în vasul de la WC şi dorindu-mi să pot să dau totul afară din mine şi să-mi revin. Pleoapele îmi zvâcneau dureros la fiecare bătaie a inimii, umbrele din colţuri se mişcau, se luptau şi se contorsionau devenind apoi mici şi răutăcioase, dispărând la următoarea clipire din ochi.
   Într-un final, mi-am dat seama că, în timp ce greaţa nu dădea nici cel mai mic semn că ar fi dispărut, probabil că nu avea să-mi fie mai rău.
   Am intrat clătinându-mă în cameră şi am adormit peste cuvertură, îmbrăcat.
   Visele mele erau tulburătoare, urâte, de neînţeles. Dintr-un sac de pânză se auzeau scrâşnete şi mieunături, râsete şi, în apropiere, se vedea o lumină. Un pahar spart pe podeaua din bucătărie şi mama cuiva care plângea. Eram din nou la antrenament, undeva într-o ţară îndepărtată, singuratică, iar Jonathan Devlin şi Cathal Mills se ascundeau pe acele dealuri, cu puşti şi cu un câine de vânătoare după ei, trăind în sălbăticie. Iar noi trebuia să-i prindem, eu şi încă doi detectivi de la Omucideri – înalţi, reci de parcă erau făcuţi din ceară – , iar cizmele ni se cufundau în noroiul cleios.
    M-am trezit pe jumătate, mă luptam cu aşternuturile, trăgând cearşafurile ude de transpiraţie de pe saltea, după care m-am cufundat din nou în somn, dându-mi seama că visam.
   Dar a doua zi de dimineaţă, când m-am trezit, aveam o imagine foarte clară în minte. M-a izbit ca un neon publicitar. Nu avea nicio legătură cu Peter, Jamie sau Katy: Emmett, Tom Emmett, unul din cei doi detectivi de la Omucideri, care veniseră pentru scurt timp să cerceteze un caz în satul ăla de la naiba în praznic unde îmi începusem cariera de poliţist.
    Emmett era înalt şi foarte slab, purta haine frumoase (gândindu-mă acum la el, probabil că de atunci datează prima mea impresie, de nezdruncinat, despre cum se presupune că trebuie să se îmbrace un detectiv de la Omucideri), iar faţa lui semăna cu cea a unui cowboy din filme, ridată şi lucioasă, precum lemnul vechi.
   Într-o după-amiază, îi urmărisem în parcarea sediului poliţiei, fumând şi încercând să nu arăt că trăgeam cu urechea la conversaţia lor. Celălalt detectiv întrebase ceva – dar nu auzisem ce anume –, iar Emmett clătinase scurt din cap. „Dacă nu o face, atunci am rasolit totul, spusese el, trăgând un ultim fum din ţigară şi stingând-o apoi de talpa elegantului său pantof. Trebuie să o luăm de la capăt, chiar de la capăt, şi să vedem unde anume am greşit.” Apoi se întorseseră cu spatele şi intraseră în secţie, unul lângă celălalt, cu umerii lăsaţi, sugerând parcă discreţia, în jachetele lor de culoare închisă.
   Ştiam că rasolisem şi eu totul – nimic nu e mai potrivit decât starea de mahmureală ca să îţi faci reproşuri –, cum nu se putea mai clar.
   Dar asta nu prea mai conta, pentru că, dintr-odată, soluţia devenise limpede. Simţeam că tot ce se întâmplase în timp ce investigam acest caz – coşmarul cu Kavanagh, interogatoriul îngrozitor pe care i-l luasem lui Jonathan, toate nopţile de insomnii şi micile rătăciri ale minţii – toate acestea fuseseră trimise de mâna unui zeu înţelept, doar ca să mă aducă la acest moment.
    Până atunci evitasem pădurea din Knocknaree ca pe o plagă, cred că mai degrabă aş fi interogat pe oricine din regiune şi mi-aş fi frământat creierul până mi-ar fi explodat, înainte de a mă hotărî să fac un pas în pădure, dacă nu aş fi ajuns în punctul în care nu-mi mai rămăsese nicio cale să mă apăr împotriva unui lucru evident: eram singura persoană care, dincolo de orice îndoială, ştiam răspunsurile la cel puţin câteva întrebări, iar dacă exista ceva care ar fi putut să le facă să-mi vină în minte şi să le conştientizez, atunci aceasta era pădurea („Trebuie să o luăm de la capăt, chiar de la capăt.”)
   Pare uşor, sunt sigur. Dar nu pot descrie ce însemna asta pentru mine, acest bec de o mie de waţi care se aprindea şi se stingea deasupra capului meu, acest semnal luminos care îmi spunea că, la urma urmei, nu eram rătăcit pentru totdeauna în sălbăticie, ci că ştiam exact încotro s-o iau. Aproape că îmi venea să izbucnesc în râs, stând acolo, în pat, în timp ce lumina zorilor se strecura printre perdele. Ar fi trebuit să mă simt oribil, dar era ca şi cum aş fi dormit o săptămână.
    M-am sculat plin de energie ca la 20 de ani. Mi-am făcut duş, m-am bărbierit şi i-am spus lui Heather un bună dimineaţa atât de vesel, încât părea surprinsă şi suspicioasă. Apoi m-am dus în oraş, cântând odată cu muzica de la radio.
   Am găsit un loc de parcare în Stephen’s Green – era un semn bun; nu se mai pomenise aşa ceva la acea oră a dimineţii – şi am făcut repede câteva cumpărături în drum spre serviciu. Într-o librărie de pe Grafton Street am găsit un exemplar foarte frumos din La răscruce de vânturi – cu file groase, maronii pe margine, cu coperte roşii şi o dedicaţie pe pagina de titlu scrisă cu cerneală decolorată de vreme, „Pentru Sara, Crăciun 1922”. Apoi m-am dus la Brown Thomas şi am cumpărat un aparat sofisticat de făcut cappuccino. Cassie avea o slăbiciune pentru cafeaua cu spumă deasupra; avusesem intenţia să-i iau un astfel de cadou de Crăciun, dar nu avusesem timp să o fac. M-am dus pe jos la birou, fără să mă mai deranjez să mut maşina din loc, deşi suma pe care am plătit-o pentru parcare a fost ridicol de mare, dar era genul acela de zi însorită şi veselă, care încurajează extravaganţele.
   Cassie era deja la biroul ei, cu un munte de hârtii în faţă. Sam şi poliţiştii, din fericire pentru mine, nu se vedeau pe nicăieri.
   - ’Neaţa, îmi răspunse cu o privire rece, de avertizare.
   - Uite, am spus eu, împingând cele două pungi în faţa ei.
   - Ce-i asta? mă întrebă, uitându-se la ele cu suspiciune.
   - Ăsta – şi am arătat spre aparatul de cafea – este foarte întârziatul tău cadou de Crăciun. Iar aici... este ca să îmi cer iertare. Îmi pare foarte, foarte rău, Cass – nu doar pentru ieri, dar pentru felul în care m-am purtat în aceste ultime săptămâni. M-am purtat îngrozitor şi ai tot dreptul să fii supărată pe mine. Dar promit solemn că s-a terminat. De-acum încolo o să fiu un om sănătos şi normal, nu o să mai fiu fiinţa oribilă din ultima vreme.
   - Ar fi un început, spuse Cassie imediat, iar inima îmi veni la loc.
   Deschise cartea – îi plăcea Emily Bronte şi îşi trecu degetele peste pagina de titlu.
   - Sunt iertat? Dacă trebuie, ţi-o cer în genunchi. Serios.
   - Mi-ar plăcea să te pun să o faci, zise Cassie, dar ar putea să te vadă cineva şi cine ştie ce zvonuri s-ar mai împrăştia. Ryan, nenorocitule! Ai alungat orice urmă de supărare.
   - Oricum, nu ar fi putut să te ţină mult, am spus, uşurat. Până la prânz ai fi renunţat.
   - Nu mă pune la încercare. Vino încoace.
   Ridică un braţ şi ne-am îmbrăţişat.
   - Mulţumesc.
   - Cu plăcere, am zis. Şi să ştii că am vorbit serios: nu mai fac nimic nechibzuit.
   În timp ce mă dezbrăcăm de trenci, Cassie se uita la mine.
   - Uite, spuse ea, nu numai că te-ai purtat groaznic. Dar eu chiar am fost îngrijorată pentru tine. Dacă nu vrei să mai ai de-a face cu asta – stai, ascultă-mă! – atunci faci schimb cu Sam, el se va ocupa de familie, iar tu de Andrews. A ajuns destul de departe cu cercetările, aşa că de-acum nu are importanţă cine le continuă. Nu mai avem nevoie de ajutor nici de la unchiul lui, nici de la altcineva. Iar Sam nu va pune întrebări, ştii cum e el. Nu există niciun motiv pentru care să te consumi trecând prin toate astea.
   - Cass, îţi spun sincer, sunt OK, am zis. Ieri m-am trezit. Îţi jur pe orice vrei tu, ştiu ce trebuie făcut mai departe cu acest caz.
   - Rob, îţi aduci aminte că mi-ai spus să îţi atrag atenţia dacă te porţi prea ciudat? E momentul să ţi-o spun. Deocamdată, metaforic.
   - Uite, mai acordă-mi o săptămână. Dacă până la sfârşitul săptămânii viitoare tot mai crezi că nu mă pot descurca, o să fac schimb cu Sam, e bine aşa?
   - Bine, fu de acord Cassie într-un final, deşi încă nu părea convinsă.
   Eu eram atât de binedispus, încât acest neaşteptat acces de protecţie, care în mod normal m-ar fi enervat, mi se părea foarte înduioşător. Poate pentru că ştiam că nu mai aveam nevoie de aşa ceva. Am bătut-o prieteneşte pe umăr şi m-am îndreptat spre biroul meu.
   - De fapt, spuse ea după ce m-am aşezat, toată chestia asta cu Sandra Scully înseamnă o luminiţă de speranţă. Ştii cum am putea face să obţinem fişele medicale ale lui Rosalind şi Jessicăi? Am putea arăta care au fost semnele fizice de abuz asupra lui Katy, semnele de abuz psihic asupra Jessicăi şi faptul că Jonathan recunoaşte că a comis un viol. Cred că suntem foarte norocoşi că avem suficiente probe circumstanţiale ca să cerem fişele.
   - Maddox, am spus eu, eşti un geniu!
   Acesta era unul dintre lucrurile care mă agasau, şi anume faptul că mă făcusem de râs umblând după potcoave de cai morţi. Şi totuşi, părea să nu fi fost chiar în zadar.
   - Dar am crezut că nu îl consideri vinovat pe Jonathan.
   Cassie ridică din umeri.
   - Nu chiar. Ascunde ceva, poate să fie vorba doar de abuz – în fine, nu doar, înţelegi tu ce vreau să spun – sau poate că o protejează pe Margaret, sau... Nu sunt la fel de sigură ca tine că este vinovat, dar vreau foarte mult să văd acele fişe medicale, asta-i tot.
   - Nici eu nu sunt chiar aşa de sigur.
   Ridică din sprâncene.
   - Ieri păreai destul de sigur.
   - Apropo, am spus jenat, ai idee dacă a depus vreo reclamaţie împotriva mea? Eu nu am tăria să verific.
   - Pentru că ţi-ai cerut iertare atât de frumos, îmi zise Cassie, o să verific eu. Mie nu mi-a spus nimic şi, oricum, dacă ar fi făcut-o, ai fi aflat: O’Kelly te-ar fi sunat în drum spre Knocknaree. De-asta presupun că nici Cathal Mills nu a făcut una împotriva mea, că l-aş fi jignit.
   - Nu va face. Chiar ţi-l imaginezi stând jos la un birou şi explicându-i unui sergent că l-ai făcut impotent? Cu Devlin e altă poveste totuşi. În orice caz, e pe jumătate sărit de pe fix.
   - Nu fi nedrept cu Jonathan Devlin, îmi aruncă Sam, năvălind în birou.
    Era agitat şi peste măsură de intrigat, cu gulerul strâmb şi cu o şuviţă de păr blond care îi intra în ochi.
    - Devlin este Omul. Serios.
   L-aş fi pupat, dacă nu m-aş fi gândit că poate să interpreteze greşit gestul.
   - Aţi face un cuplu minunat, am spus, lăsându-mi stiloul jos. Dar ce-a făcut?
   Cassie îşi trase scaunul în mijloc, cu un zâmbet de anticipare pe faţă.
   Sam îşi luă şi el scaunul, cu un gest teatral, după care îşi ridică un picior pe birou, la fel ca un detectiv particular dintr-un film vechi.
   Dacă ar fi avut pălărie, şi-ar fi aruncat-o în zbor prin birou.
   - E vorba despre proba de voce dată de Andrews la telefon. Andrews şi avocatul lui aproape că au intrat în panică atunci când au auzit de-aşa ceva, şi nici lui Devlin nu i-a făcut nicio plăcere să audă de mine – ce naiba i-aţi făcut? –, dar până la urmă au acceptat cu toţii. L-am sunat pe Devlin – gândindu-mă că asta era cea mai bună cale; ştiţi că toată lumea poate să pară altfel la telefon şi l-am pus pe Andrews şi pe încă vreo câţiva tipi să spună câteva propoziţii la telefon: „Ce fetiţă drăguţă aveţi!” sau „N-aveţi idee cât riscaţi dacă...”
   Îşi dădu la o parte şuviţa de păr cu încheietura mâinii. Faţa lui, zâmbitoare şi deschisă, era triumfătoare ca a unui băieţel.
   - Andrews a mormăit, a lungit cuvintele, a încercat tot felul de chestii ca să încerce să-şi disimuleze glasul, dar omul nostru, Jonathan, l-a recunoscut în 5 secunde, n-a fost nicio problemă pentru el. Începuse să strige la mine la telefon, să-i spun a cui fusese vocea, iar Andrews şi avocatul lui – Devlin era pe speaker, aşa că puteau să se audă între ei cu toţii, n-aveam chef de cine ştie ce comentarii ulterior – se uitau ca bătuţi unul la altul. A fost nemaipomenit.
   - A, bravo, ai procedat foarte bine, spuse Cassie, întinzându-se peste masă ca să bată palma.
   Sam, rânjind, îmi întinse şi mie cealaltă palmă.
   - Ca să fiu sincer, sunt încântat de mine. N-am fost niciodată mai aproape de momentul în care să-l putem acuza de crimă, dar putem, fără îndoială, să îl acuzăm imediat de hărţuire, şi cu siguranţă că e suficient să putem să-l reţinem pentru interogatorii şi să vedem până unde putem merge.
   - L-ai reţinut? l-am întrebat.
   Sam clătină din cap.
   - După ce a dat proba de voce, nu i-am spus absolut niciun cuvânt, doar i-am mulţumit şi i-am spus că ţinem legătura. Vreau să-l las o vreme să fiarbă în suc propriu.
   - A, asta nu-i deloc corect, O’Neill, am spus cu gravitate. Nu m-aş fi aşteptat la asta din partea ta.
   Era amuzant să-l tachinezi pe Sam. Nu răspundea întotdeauna, dar când o făcea, devenea serios şi se bâlbâia.
   Îmi aruncă o privire pătrunzătoare.
   - Şi, de asemenea, vreau să văd dacă am vreo şansă să-i urmăresc telefonul câteva zile. Dacă ăsta e tipul pe care îl căutăm, aş zice că nu a înfăptuit personal crima. Alibiul lui e solid, şi, oricum, nu e genul care să-şi murdărească hainele spilcuite cu o treabă ca asta. Trebuie să fi angajat pe cineva. Faptul că vocea i-a fost recunoscută l-a panicat, fără îndoială. Aşa că precis o să-l sune pe omul său sau măcar o să spună vreo prostie cuiva.
   - Mai uită-te o dată la lista cu telefoanele pe care le-a dat în perioada aceea, i-am amintit eu. Vezi cu cine a stat de vorbă în ultima lună.
   - O’Gorman deja se uită pe ea, rosti Sam cu un aer mulţumit. Îi dau lui Andrews o săptămână sau două, o să văd dacă se întâmplă ceva, apoi îl prind la înghesuială. Şi – dintr-odată a părut stânjenit – vă amintiţi când ne-a spus Devlin că Andrews părea beat la telefon? Şi că şi noi ieri ne-am întrebat dacă nu era puţin abţiguit? Cred că tipul nostru are o problemă cu băutura. Aşa că ce-ar fi dacă ne-am duce să-i facem o vizită, să zicem, pe la opt sau nouă seara. Cred că ar fi posibil... ştiţi... mai degrabă să aibă chef de vorbă decât să fie dispus să-şi cheme avocatul. Ştiu că nu e frumos să profiţi de un om aflat la ananghie, dar...
   - Rob are dreptate, zise Cassie, clătinând din cap. Eşti un om foarte crud.
   Preţ de o clipă, făcu ochii mari alarmat, apoi îi pică fisa.
   - La naiba cu amândoi! exclamă bucuros, apoi îşi învârti scaunul într-un cerc complet, ţinându-şi picioarele în aer.

   În seara aceea am fost cu toţii ameţiţi de bucurie, ca nişte copii care primiseră în mod neaşteptat o zi liberă de la şcoală.
    Deşi niciunul din noi nu crezuse că va putea, Sam reuşise să-l convingă pe O’Kelly să ceară de la un judecător mandat pentru urmărirea telefonului lui Andrews timp de două săptămâni. În mod normal, nu prea poţi obţine un mandat dacă nu există tone de explozibil implicate, dar Operaţiunea Vestala încă se afla pe prima pagină a ziarelor, aproape zilnic – „Nu există piste noi în cazul uciderii lui Katy (vezi pagina 5, articolul «Este în siguranţă copilul tău?»)” – şi toată drama intensă din aceste cuvinte ne oferea un avantaj suplimentar.
   Sam jubila:
   - Ştiu că nenorocitul ne ascunde ceva, dragii mei, pun pariu. Tot ce trebuie să facă este să bea ceva mai mult într-o seară şi, gata, punem mâna pe el.
   Adusese un vin excelent, ca să sărbătorim. Mă simţeam mai uşurat şi îmi era foame cum nu îmi fusese de săptămâni întregi. Am făcut o uriaşă omletă spaniolă, am încercat să o arunc în sus la fel ca pe o clătită şi era cât pe ce să o scap în chiuvetă. Cassie se fâţâia prin apartament, desculţă, îmbrăcată în jeanşi. Se apucă să taie o baghetă în felii, apoi dădu mai tare muzica, s-o auzim pe Michelle Shocked, şi
critică abilitatea mea de coordonare mână-ochi.
   - Cineva i-a dat acestui băiat o armă de foc, e doar o chestiune de timp până când o va scoate ca să impresioneze o fată, împuşcându-se singur în gleznă...
   După ce am mâncat, ne-am jucat mima, o versiune improvizată, pentru doar trei persoane – nu am cuvinte adecvate ca să-l descriu pe Sam după patru pahare de vin, încercând să mimeze un „carburator”. („C3P0? Mulgând o vacă? Omuleţul acela care iese din ceasurile elveţiene?”)
   Perdelele lungi şi albe se umflau şi se vălureau din cauza vântului care pătrundea prin fereastra deschisă, iar o lună de argint atârna pe cerul întunecat – nu-mi mai aduceam aminte de când nu mai avusesem o asemenea seară, fericită şi lipsită de griji, în care micile umbre gri să nu mă mai pândească la capătul fiecărei discuţii.
   După ce Sam plecă, Cassie m-a învăţat să dansez swing. Băuserăm, deşi nu era ora potrivită, câte un cappuccino după cină, ca să inaugurăm aparatul de făcut cafea, şi avea să mai dureze până când avea să ne ia somnul. Din CD-player se revărsa muzica veche şi ritmată zgomotoasă. Cassie mă apucă de mâini şi mă ridică de pe canapea.
   - De unde naiba ştii să dansezi swing? am întrebat-o.
   - Mătuşa şi unchiul meu erau de părere că un copil trebuie să ia lecţii. Multe. De asemenea, mai ştiu şi să fac desene în cărbune şi să cânt la pian.
   - Toate deodată? Şi eu ştiu să cânt la trianglu. Şi am două picioare stângi.
   - Nu-mi pasă, vreau să dansez.
   Apartamentul era prea mic.
   - Haide, zise Cassie. Scoate-ţi pantofii.
   După care înhăţă telecomanda şi dădu muzica mai tare, apoi încălecă pe fereastră şi ieşi pe scara de incendiu, către acoperişul apartamentului de deasupra.
   Eu nu sunt deloc un bun dansator, dar ea m-a învăţat mişcările de bază, iar şi iar, corectându-mi paşii greşiţi, până când, deodată, am ştiut cum să mă mişc, şi am dansat împreună, ne-am învârtit, ne-am legănat pe sincopele profesioniste, stilate, imprudent de aproape de marginile acoperişului. Mâinile lui Cassie într-ale mele erau puternice şi flexibile, ca ale unui gimnast.
   - Poţi şi tu să dansezi, strigă ea peste muzică, cu respiraţia întretăiată, cu ochii strălucitori.
   - Ce? am ţipat eu, împiedicându-mă.
   Hohotele noastre de râs ajunseră până în grădina de dedesubt.
   Se auzi o fereastră deschizându-se nervos şi o voce tremurătoare strigând, cu accent anglo-irlandez:
   - Dacă nu închideţi imediat aparatul, chem poliţia!
   - Noi suntem poliţia, strigă Cassie drept răspuns.
   I-am pus o mână la gură şi am izbucnit amândoi în râs, pe-nfundate, până când, după o linişte derutantă, se auzi cum se închide fereastra. Cassie coborî pe scara de incendiu, se apucă de ea cu o mână, încă chicotind, căută telecomanda, puse un CD cu nocturnele lui Chopin şi dădu muzica mai încet.
   Am stat unul lângă celălalt pe acoperiş, cu mâinile la ceafă, atingându-ne cu coatele. Capul încă mi se mai învârtea un pic, nu neplăcut, din cauza dansului şi a vinului. Simţeam adierea caldă a vântului pe faţă şi deasupra luminilor oraşului am văzut constelaţiile: Centura lui Orion, Carul Mare. Pinii din grădina de jos foşneau neîncetat ca valurile mării.
    Pentru un moment, mi s-a părut că Universul se întorsese cu susul în jos, iar noi cădeam încet într-o enormă gaură neagră de stele şi nocturne, şi ştiam, dincolo de orice îndoială, că totul avea să fie în regulă.

16

   Am lăsat incursiunea în pădure pentru sâmbătă noaptea, felicitându-mă pentru această idee ca un copil care amână să deschidă un ou de Paşte uriaş, cu o surpriză misterioasă în el.
    Sam pleca în Galway la botezul unei nepoate – avea genul de familie mare, care reuşea să-i adune pe toţi săptămânal, pentru că de fiecare dată se ivea câte un botez, o căsătorie sau o înmormântare –, Cassie ieşea cu nişte prietene de-ale ei, iar Heather se ducea la o întâlnire-fulger pe undeva printr-unul dintre hotelurile din apropiere. Deci nimeni nu avea să-mi observe lipsa.
   Am ajuns în Knocknaree pe la 7 şi am parcat pe un refugiu lateral al şoselei. Luasem cu mine un sac de dormit şi o lanternă, un termos de cafea tare şi câteva sandviciuri – împachetându-le, mă simţisem de-a dreptul ridicol, ca unul dintre acei alpinişti împătimiţi echipaţi cu accesorii tehnologice de ultimă oră sau ca un copil care fuge de-acasă –, dar nu luasem nimic cu care să aprind focul: oamenii din cartier încă erau tensionaţi şi ar fi apelat imediat la poliţişti dacă ar fi văzut o lumină misterioasă, ceea ce ar fi produs o mare încurcătură, pe lângă faptul că eu nu sunt deloc genul de cercetaş.
   Probabil că aş fi lăsat să ardă tot ce mai rămăsese din pădure.
   Era o seară senină, fără vânt, lumina piezişă a soarelui colora turnul în nuanţe de roz şi auriu şi până şi şanţurile şi movilele de pământ pe şantier căpătaseră un farmec trist.
   Undeva, departe, în câmp, se auzea un miel behăind, iar aerul era îmbătător şi liniştitor: iarbă, vaci, câteva flori minunate al căror nume nu-l ştiam. Stoluri de păsări zburând în V pe deasupra crestei dealului. Lângă colibă, un câine ciobănesc se ridică şi lătră anemic. Se uită la mine pentru un moment, apoi şi-o fi spus că nu reprezentam un pericol şi se tolăni la loc.
    Am mers pe făgaşele arheologilor – suficient de adânci ca să sugereze că fuseseră făcute de o roabă –, şi am traversat şantierul până-n pădure. De data asta purtam nişte pantofi sport vechi, nişte jeanşi uzaţi şi un pulover gros tricotat.
   Dacă, la fel ca mine, sunteţi un orăşean sadea, sunt şanse să vă imaginaţi că o pădure e un lucru simplu: copaci verzi ordonaţi pe rânduri, un covor moale de frunze moarte şi de ace de pin, cam ca într-un desen făcut de un copil. Este posibil ca aceste păduri făcute de mâna omului chiar să fie aşa; n-am de unde să ştiu.
    Pădurea din Knocknaree era una reală şi mult mai întortocheată şi mai misterioasă decât o ţineam eu minte. Avea propriile legi, propriile bătălii aprige şi propriile alianţe. Eu eram un intrus acolo, atunci, şi aveam sentimentul acut că prezenţa mea fusese instantaneu remarcată şi că pădurea se uita la mine cu o privire colectivă echivocă, care nici nu mă accepta, nici nu mă alunga: era o judecată rezervată.
   În poiana lui Mark era cenuşă proaspătă în vatră, iar în jurul ei, pe pământ, am văzut câteva vreascuri. Revenise aici, de la moartea lui Katy. Speram sincer că nu avea să revină şi în noaptea aceea, ca să restabilească legătura cu strămoşii săi. Am scos din buzunare sandviciurile, termosul şi lanterna, le-am aruncat pe sacul de dormit, pe care îl aşezasem pe un covor de iarbă turtită de când fusese Mark acolo. Apoi m-am plimbat prin pădure încet, fără nicio grabă.
   Parcă aş fi rătăcit printre ruinele unui oraş antic. Copacii se înălţau mai sus decât stâlpii catedralelor; se luptau pentru spaţiu, îşi propteau masivele trunchiuri înclinate pe panta dealului; mesteceni, stejari, frasini şi alţi copaci, a căror denumire n-o ştiam. Dâre lungi de lumină filtrată, sumbră şi sacră, printre arcade verzi. Iedera înconjurând trunchiurile masive, căzând în cascade de pe crengi, aterizând apoi pe pietrele nemişcate. Paşii mei erau amortizaţi de stratul gros de frunze căzute; m-am oprit şi am întors un trunchi mare cu vârful pantofului, am mirosit putreziciunea deplină, am văzut pământul negru şi umed, căpăcelele de ghindă şi colcăiala frenetică a viermilor. Păsările de pe ramuri scoteau tot felul de sunete, iar când am trecut eu, au explodat în zbor ca să se salveze.
   Petice mari de iarbă pitică şi, din loc în loc, câte un fragment erodat din zidul de piatră. Rădăcini puternice, verzi, acoperite de muşchi, mai groase decât braţul meu. Cursul din aval al râului în care erau încurcate crengi de mur (se lăsau în jos pe mâinile şi pe spinările noastre, „Au! Piciorul meu!”) şi de care atârnau ciorchinii de soc şi sălciile. Râul semăna cu o foiţă de aur vechi, încreţită şi înnegrită pe alocuri. Mici frunze galbene pluteau pe suprafaţa sa, legănându-se atât de uşor, de parcă ar fi fost nişte obiecte grele.
   Gândurile mi se învălmăşeau în minte. Zgomotul fiecărui pas răsuna în aerul din jurul meu, ca un cod Morse care are o frecvenţă prea înaltă ca să poată fi înţeles. Alergaserăm pe-aici, ne îmbrânciserăm pe panta cu cărări de-abia conturate; mâncaserăm mere pădureţe din copacii strâmbi, iar când am privit în sus, la frunzele care se roteau, aproape că m-am aşteptat să văd că noi eram acolo, prinzându-ne de ramuri ca nişte tinere feline din junglă, privind înapoi.
    De la marginea unei asemenea poieniţe (cu iarba înaltă, pete de soare, smocuri de flori de rugină şi dantela reginei Ana) ne uitaserăm cum Jonathan şi prietenii săi o ţineau pe Sandra la pământ. Undeva, poate exact în locul în care stăteam acum, pădurea se cutremurase şi se deschisese cu zgomot, iar Peter şi Jamie dispăruseră.
   Nu aveam un plan exact pentru acea seară, în sensul strict al cuvântului. Să merg în pădure, să privesc în jur, să sper că avea să se întâmple ceva. Până în acel moment, această lipsă de anticipare nu păruse a fi un impediment. La urma urmei, de câte ori încercasem în ultima vreme să plănuiesc ceva, mersese totul prost; era limpede că trebuia să schimb tactica, şi ce putea fi mai drastic decât să vin aici să stau şi să aştept ca să văd ce îmi oferea pădurea? Şi presupun că asta se baza, de asemenea, şi pe simţul meu pentru pitoresc. Cred că dintotdeauna am tânjit – în ciuda faptului că temperamental eram cu totul nepotrivit pentru acest rol – să fiu un erou de legendă, măreţ şi cutezător, galopând pe un cal sălbatic pe care nimeni altcineva nu putea să-l călărească, ca să-mi întâlnesc soarta.
   Acum, că mă aflam cu adevărat aici, acest lucru nu mai părea să semene atât de mult cu saltul în credinţă al unui spirit liber. Chiar părea mai degrabă o chestie vag hippy decât o chestie vag stupidă – mă gândisem chiar să mă îmbăt, în speranţa că acest lucru m-ar face să mă relaxez suficient cât să-i ofer subconştientului meu o şansă meritată, dar liniştea mă făcea să adorm.
    Mi-am dat seama brusc că arborele de care mă sprijineam putea să fie chiar acela sub care fusesem găsit cândva, că încă mai puteau exista acolo palide urme ale unghiilor mele înfipte în trunchiul său; şi mi-am mai dat seama de faptul că începea să se întunece.
   Atunci aproape că m-am hotărât să plec. De fapt, m-am întors în poieniţă, am scuturat frunzele veştede care căzuseră pe sacul meu de dormit şi m-am apucat să-l strâng. Dacă ar fi să fiu cinstit, singurul lucru care mă ţinea acolo era gândul la Mark.
    El rămăsese peste noapte în pădure, şi nu doar o dată, şi asta nu îl înfricoşase în vreun fel, iar eu nu suportam ideea ca el să poată şi eu nu, fie că el ştia sau nu acest lucru. Probabil că făcuse focul, dar eu aveam la mine o lanternă şi un Smith & Wesson, deşi mă simţeam cam idiot numai gândindu-mă la asta. Mă aflam la doar câteva sute de metri de civilizaţie sau, în orice caz, de cartier. Am rămas nemişcat pentru un moment, cu sacul de dormit în mână; apoi l-am desfăcut şi m-am strecurat în el până la talie, rămânând sprijinit cu spatele de arbore.
   Mi-am turnat o ceaşcă de cafea cu whisky; gustul ei puternic, bogat, mi-a redat încrederea. Cerul se întuneca deasupra mea, trecea de la turcoaz la violet strălucitor. Păsările aterizau pe ramuri şi se pregăteau de înnoptat, încă guralive, scoţând sunete vioaie. Liliecii se auzeau ţipând dincolo de şanţ, iar din tufişuri se auzeau zvâcniri repezi, izbucniri ca de luptă, apoi linişte. Departe, în cartier, un copil striga tare şi ritmic: „Padă voie...”
   Mi-am dat seama treptat, fără ca acest lucru să mă surprindă, de parcă ar fi fost ceva ce ştiam de foarte multă vreme, că, dacă reuşeam să îmi amintesc ceva util, aveam să-i spun adevărul lui O’Kelly. Nu chiar imediat, poate nici în următoarele câteva săptămâni, pentru că aveam nevoie de o perioadă în care să-mi închei socotelile ca să-mi las treburile în ordine, ca să spun aşa. Pentru că asta avea să însemne sfârşitul carierei mele.
   Chiar şi în acea după-amiază, gândul acesta m-ar fi zdruncinat ca o lovitură în stomac cu bâta de baseball. Dar în noaptea aceea, gândul părea aproape seducător, licărea amăgitor în aerul din faţa mea, iar eu l-am acceptat cu o lejeritate incredibilă de vertij plăcut. Fiind detectiv la Omucideri, acesta era singurul lucru la care inima îmi vibrase vreodată, singurul lucru în jurul căruia îmi alcătuisem garderoba, mersul, vocabularul, somnul şi trezirea: gândul să renunţ la toate astea dintr-o singură mişcare, să le văd cum se îndepărtează de mine ca un balon strălucitor, era ameţitor. Puteam să devin detectiv particular, mă gândeam, să am un mic birou modest într-o clădire întunecoasă în stil georgian, iar numele meu să fie scris cu auriu pe o uşă cu geam fumuriu, să vin la lucru când am chef şi să fac un slalom spectaculos printre legi, hărţuindu-l pe apoplecticul O’Kelly să-mi furnizeze informaţii din interior.
    Mă întrebam visător dacă nu cumva Cassie ar fi venit cu mine. Aş fi putut să fac rost de o pălărie de fetru, un trenci şi un remarcabil simţ al umorului; ea ar fi putut să stea cu o atitudine provocatoare în barurile hotelurilor, într-o elegantă rochie roşie, având în ruj o cameră foto, şi să-i ispitească pe afaceriştii infideli... aproape că m-a pufnit râsul.
   Mi-am dat seama că eram pe cale să adorm. Asta nu făcea parte din planul meu, atâta cât era el, şi m-am luptat să rămân treaz, dar toate nopţile mele de nesomn îşi spuneau acum cuvântul, agresive precum un glonţ în braţ. M-am gândit la termosul de cafea, dar era prea departe ca să pot să ajung la el. Mă încălzisem în sacul de dormit, mă lăsasem în jos puţin câte puţin până când îmi făcusem culcuşul între pământ şi arbore. Mă simţeam minunat, incredibil de confortabil.
    Am simţit cum ceaşca îmi scapă din mână, dar n-am avut putere să deschid ochii.
   Nu ştiu cât de mult am dormit. Eram în picioare, ascultând un strigăt, chiar înainte de a mă fi trezit complet. Cineva rostise clar, chiar la urechea mea:
   - Ce-i asta?
   Am stat acolo pentru mult timp, simţind mici valuri de sânge pulsându-mi din gât. Luminile cartierului dispăruseră. În pădure era linişte, cu greu se mai distingea vreo şoaptă de-a vântului printre ramurile de deasupra capului meu; undeva, un zgomot de creangă ruptă.
   Peter, învârtindu-se pe lângă zidul castelului, întinzând o mână, ca să ne sperie pe mine sau pe Jamie:
   - Ce-i asta?
   Stătuserăm afară toată ziua, încă din momentul în care roua se uscase pe firele de iarbă. Era caniculă; fiecare respiraţie era fierbinte ca o baie de aburi, iar cerul avea culoarea flăcării de lumânare. Aveam la noi sticle cu limonadă rece, pe care le păstram în iarba de sub un copac, pentru când avea să ni se facă sete, dar deja se încălziseră şi fuseseră invadate de furnici.
    Cineva tundea iarba pe o pajişte, undeva, pe stradă; altcineva deschisese fereastra de la bucătărie, iar de la radio se auzea tare Wake Me Up Before You Go-Go („Trezeşte-mă înainte de a pleca”). Două fetiţe îşi întorceau tricicletele roz pe trotuar, Tara, sora lui Peter, scoasă ca din cutie, se juca de-a şcoala cu prietenele ei, în grădina lui Audrey, iar două dintre ele ţipau la câteva păpuşi aliniate la rând. Familia Carmichael îşi cumpărase un aspersor; nu mai văzuserăm niciodată unul, aşa că ne holbam ori de câte ori îl foloseau, dar doamna Carmichael era foarte rea, Peter spunea că, dacă te duceai la ea în grădină, îţi zdrobea capul cu un ciomag.
   În cea mai mare parte din timp ne plimbam cu bicicletele. Peter primise de ziua lui o Evel Knievel – dacă o forţai putea să sară peste un morman de vechi anuare Warlord – şi avea de gând să fie un aventurier când va creşte, aşa că ne antrenam. Construiserăm o rampă pe drum, din cărămizi şi dintr-o placă de lemn pe care tatăl lui Peter o păstra în magazia din grădină –, dar se zdruncina îngrozitor de tare, că nu puteam niciodată să mă abţin să nu apăs pe frână chiar în secunda în care mă înălţam.
   Încercase şi Jamie rampa de câteva ori, după care ne însoţea aşteptându-ne pe marginea străzii, curăţând cu unghiile vreun autocolant de pe ghidon sau lovind pedala ca s-o facă să se învârtească. În acea dimineaţă ieşise târziu şi fusese tăcută toată ziua.
   Întotdeauna era, dar în ziua aceea era altfel: tăcerea o izola, înconjurând-o ca un nor gros, iar pe mine şi pe Peter ne enerva.
   Peter zburase pe rampă ţipând şi zigzagând nebuneşte, fiind cât pe ce să dea peste cele două fetiţe cu tricicletele.
   - Hei, nebunule, era să ne omori! strigase Tara pe deasupra capetelor celor două păpuşi.
   Purta o fustă lungă, înflorată, cu care mătura iarba, şi o ciudată pălărie uriaşă, de care îi atârna o panglică.
   - Nu-mi spui tu mie ce să fac, strigase Peter.
   O cotise pe pajiştea lui Audrey, se repezise spre Tara şi, când trecuse pe lângă ea, îi smulsese pălăria din cap. Tara şi Audrey se apucaseră să se văicărească la unison.
   - Adam! Prinde-l!
   M-am luat după el, până în grădină – am fi dat de necazuri dacă mama lui Audrey ieşea – şi am reuşit să-i iau pălăria fără să cad de pe bicicletă. Mi-am îndesat-o pe cap şi m-am îndreptat, fără să mă ţin cu mâinile de coarnele bicicletei, învârtindu-mă în jurul fetiţelor.
   Audrey încerca să mă prindă, dar eu mă feream. Era aşa drăguţă, şi nu părea cu adevărat supărată, aşa că am încercat să trec peste păpuşile ei. Tara îşi pusese mâinile în şolduri şi începuse să ţipe la Peter:
    - Jamie! am strigat eu. Vino încoace!
   Jamie rămăsese neclintită în drum, lovindu-şi ritmic cauciucul din faţă de marginea rampei. Apoi îşi aruncase bicicleta şi o luase la fugă spre zid şi începu să se caţere pe el.
   Eu şi Peter uitaserăm de Tara („Nu mai râdeţi, că n-aveţi de ce! Peter Savage, ei, lasă, aşteaptă până ce o să audă mami cum te comporţi!”), am frânat şi am rămas uitându-ne unul la celălalt.
   Audrey a înşfăcat pălăria de pe capul meu şi a luat-o la fugă, uitându-se în urma ei să vadă dacă nu cumva o urmăream. Noi ne-am lăsat bicicletele în drum şi ne-am suit pe zid, după Jamie. Se dădea în leagănul făcut dintr-o anvelopă lovindu-se de zid la fiecare câteva balansări. Capul ei era mai jos decât noi, nu-i vedeam decât o parte din părul deschis la culoare şi rădăcina nasului. Ne-am aşezat pe zid şi am aşteptat.
   - Azi-dimineaţă, mama m-a măsurat, a zis Jamie într-un final, lovindu-se de zid la fiecare balans.
   Şi şi-a desprins coaja de pe o bubă de la încheietura degetelor.
   M-am gândit încurcat la cadrul uşii din bucătăria noastră: lemn alb, lucios, pe care erau marcate cu creionul măsurile, care să-mi arate cât crescusem.
   - Şi? a făcut Peter. Mare lucru, ce să-ţi spun!
   - Pentru uniformă, a strigat Jamie la el. Of of of!
    A sărit din leagăn, după care a luat-o la fugă înspre pădure.
   - Bleah! ce naiba are?
   - Ştii că pleacă la şcoala cu internat, am spus.
   Cuvintele astea mi-au înmuiat picioarele.
   Peter mi-a aruncat o privire urâtă, neîncrezătoare.
   - Nu pleacă nicăieri. A zis şi maică-sa că nu mai pleacă nicăieri.
   - Nu, n-a zis că nu mai pleacă. A zis: „Vom vedea”.
   - Da, iar de-atunci n-a mai pomenit niciodată nimic despre asta.
   - Mda... Acum a pomenit despre asta, nu?
   Peter a clipit mărunt din ochi, spre soare.
   - Să fim serioşi! a mai adăugat, după care a sărit de pe zid.
   - Unde mergem?
   Dar nu mi-a răspuns. A ridicat bicicletele, pe-a lui şi pe a lui Jamie, şi a reuşit să le ducă pe amândouă, clătinându-se, până la el în grădină. Mi-am luat şi eu bicicleta şi m-am ţinut după el.
   Mama lui Peter întindea rufele afară; avea o grămadă de cârlige prinse de marginea şorţului.
   - N-o mai supăraţi pe Tara, a zis ea.
   - N-o s-o mai supărăm, a spus Peter, lăsând bicicletele să cadă pe iarbă. Mamă, vezi că ne ducem în pădure, da?
   Băieţelul cel mic, Sean Paul, era lungit pe o pătură, n-avea pe el decât un scutec, şi încerca să meargă de-a buşilea. I-am dat un mic ghiont într-o parte, cu piciorul; s-a rostogolit, m-a apucat de unul din adidaşi şi a rânjit la mine.
   - Ce băieţel bun! i-am zis eu.
   Nu voiam să merg după Jamie. Aş fi vrut să rămân acolo, să am grijă de Sean Paul şi să aştept până se întorcea Peter să-mi spună că Jamie fugise.
   - Să vii la ceai, la 6 şi jumătate, a mai spus doamna Savage, întinzând absentă mâna şi aşezându-i părul lui Peter, când acesta trecuse pe lângă ea. Ţi-ai luat ceasul?
   - Da.
    Iar Peter şi-a scuturat spre ea încheietura mâinii.
    - Hai să mergem, Adam.
   Când ceva mergea prost, ne refugiam aproape de fiecare dată în acelaşi loc: în încăperea de sus a castelului. Scările care duceau la ea se deterioraseră de multă vreme, de jos, de pe pământ nici nu puteai spune dacă acea încăpere se afla acolo. Trebuia să te caţeri pe zidul exterior, până sus, apoi să sari pe podeaua de piatră. Iedera îmbrăca pereţii până jos, iar crengile copacilor se agitau deasupra: arăta precum cuibul unei păsări, legănându-se undeva în înalt.
   Jamie stătea chircită acolo, într-un colţ, cu gura sprijinită de un braţ îndoit. Plângea cu sughiţuri.
   Odată, cu mult timp în urmă, în timp ce alerga, îşi prinsese piciorul în vizuina unui iepure şi îşi scrântise glezna. Făcuserăm scăunelul din mâinile noastre şi aşa o duseserăm până acasă, dar nu plânsese deloc, nici măcar când îi pipăisem şi îi sucisem piciorul. Scosese doar un sunet de durere:
   - Au, Adam, brută ce eşti!
   După care, mă ciupise de braţ.
   M-am dus lângă ea.
   - Pleacă de-aici! a strigat Jamie la mine, înlăcrimată.
    Era roşie la faţă, iar părul îi era răvăşit.
    - Lasă-mă-n pace!
   Peter încă stătea pe zid.
   - O să pleci la şcoala cu internat? a întrebat-o el.
   Jamie şi-a şters ochii şi gura, dar continua să scâncească. De-abia am putut să înţeleg ce a îngăimat.
   - Nu mi-a spus niciodată, s-a purtat ca şi cum totul era bine, şi în tot acest timp... n-a făcut altceva decât să mă mintă.
   Nedreptatea îmi tăia respiraţia. „O să vedem, spusese mama lui Jamie, nu-ţi mai face griji”, iar noi o crezuserăm şi nu ne mai făcuserăm griji. Niciun om mare nu ne mai trădase până atunci, nu într-o problemă atât de importantă, şi nu puteam tolera acest lucru, întreaga vară trăiserăm având încredere. Peter se legăna neliniştit pe zid, stând într-un picior.
   - Deci, vom face din nou acelaşi lucru. O să organizăm o revoltă. Vom...
   - Nu, a strigat Jamie. A plătit taxele, a pregătit totul, e prea târziu... plec peste două săptămâni! Două săptămâni...
   Îşi strânsese pumnii şi lovea cu ei în zid.
   Nu puteam să mai suport. Am îngenuncheat lângă Jamie şi am cuprins-o de umeri. S-a scuturat, dar când am cuprins-o a doua oară, a rămas nemişcată.
   - Nu, Jamie, am implorat-o. Te rog, nu mai plânge.
   Ramurile aurii şi verzi se mişcau deasupra noastră, Peter era derutat, Jamie plângea, iar atingerea fină a braţului ei îmi zbârlea pielea. Totul părea să se clatine, iar pietrele castelului se prăbuşeau sub mine, la fel ca punţile vapoarelor, în filme.
   - O să vii acasă în fiecare weekend.
   - Nu o să mai fie la fel! a strigat Jamie.
   Şi-a lăsat capul pe spate şi a oftat, fără să mai încerce să se ascundă, întinzându-şi gâtul fragil spre cer. Toată suferinţa din glasul ei trecuse prin mine şi am ştiut că avea dreptate: n-avea să mai fie niciodată la fel, nici măcar o dată.
   - Nu, Jamie, nu, stai...
   Nu puteam să mă liniştesc. Ştiam că era o prostie, dar, pentru un moment, am vrut să-i spun că plec eu în locul ei. I-aş fi luat eu locul, iar ea să rămână acasă pentru totdeauna. Înainte de a şti că voiam să fac asta, m-am aplecat şi am sărutat-o pe obraz. Gura mi se udase de lacrimile ei. Mirosea a iarbă însorită, fierbinte şi verde, ameţitoare.
   A fost atât de uimită, încât s-a oprit din plâns. S-a uitat împrejur şi apoi privirea i s-a oprit asupra mea, ochii ei mari şi albaştri, tiviţi cu roşu, erau foarte aproape de mine. Ştiam că va face ceva – că mă pălmuieşte, sau că mă sărută şi ea...
   Peter a sărit de pe zid şi a aterizat în genunchi, în faţa noastră. M-a înhăţat de încheietura mâinii şi m-a strâns tare. Cu cealaltă mână, a apucat-o pe Jamie.
   - Ascultaţi-mă! ne-a zis el. Trebuie să fugim!
   Ne-am uitat miraţi la el.
   - E-o tâmpenie! am zis eu într-un târziu. Ne vor găsi!
   - Nu, nu ne vor găsi, sau nu curând. Putem să ne ascundem aici câteva săptămâni, n-ar fi nicio problemă. Nu trebuie să fugim pentru totdeauna, ci doar până când se schimbă lucrurile şi vom fi în siguranţă. Odată ce va începe şcoala, putem să ne întoarcem acasă. Va fi prea târziu. Şi dacă încearcă chiar şi-atunci să o trimită pe Jamie la şcoală, nu-i nimic: fugim din nou. Fugim la Dublin şi-o scoatem pe Jamie de-acolo. Ea va fi exmatriculată şi astfel va trebui să se întoarcă acasă. Înţelegeţi?
   Ochii îi străluceau. Ideea ne prinsese, plutea în aer, între noi, ne ademenea.
   - Am putea să locuim chiar aici, a spus Jamie.
    Şi a oftat îndelung.
   - În castel, vreau să spun.
   - O să ne mutăm în fiecare zi. Aici, în poieniţă, unde e copacul ăla mare, ale cărui crengi formează un fel de adăpost. Nu le lăsăm nicio şansă să ne găsească. Chiar credeţi că ar putea cineva să ne găsească aici? Să fim serioşi!
   Nimeni nu cunoştea pădurea mai bine decât noi. Ne-am fi târât prin iarbă, ca nişte indieni curajoşi, agili şi tăcuţi. Ne-am fi uitat nemişcaţi din tufişuri sau din copaci cum trec pe-acolo cei care ne caută...
   - O să dormim cu rândul.
   Jamie îşi revenise.
   - Unul dintre noi ar putea să stea de pază.
   - Şi părinţii noştri? am întrebat eu.
    M-am gândit la mâinile calde ale mamei, şi mi-am imaginat-o plângând, distrusă.
    - Vor fi foarte îngrijoraţi. Se vor gândi că...
   Jamie s-a strâmbat.
   - Da, ce să-ţi spun! Maică-mea nu şi-ar face griji. Nu mă vrea prin preajmă.
   - Iar maică-mea se gândeşte mai mult la fraţii mai mici, a adăugat Peter, iar lui taică-meu e clar că nu-i pasă.
   Eu şi Jamie ne-am uitat unul la celălalt. Nu vorbiserăm niciodată despre lucrurile astea, dar amândoi ştiam că tatăl lui Peter îl bătea uneori, când era beat.
   - Şi, oricum... cui îi pasă că părinţii tăi vor fi îngrijoraţi? Nu ţi-au spus nimic despre faptul că Jamie va fi trimisă la şcoala cu internat, nu? Te-au lăsat să crezi că totul este în regulă.
   Avea dreptate, m-am gândit eu, luminat brusc.
   - Cred că aş putea să le las un bilet, am spus. Doar ca să ştie că sunt bine.
   Jamie a început să spună ceva, dar Peter i-a tăiat vorba:
   - Bine, perfect! Lasă-le un bilet şi spune-le că am fugit la Dublin, la Cork sau în altă parte. Atunci, ei ne vor căuta acolo, în timp ce noi vom rămâne aici tot timpul.
   A sărit în picioare, ridicându-ne şi pe noi odată cu el.
   - Sunteţi de acord?
   - Nu o să mă duc la şcoala cu internat, a mormăit Jamie ştergându-şi lacrimile cu dosul palmei. Nu mă duc, Adam, nu mă duc. Voi face totul ca să nu mă duc.
   - Adam?
   Să trăim ca nişte sălbatici, bronzaţi, cu picioarele goale, printre copaci. Am pipăit cu palma zidul castelului care era rece şi umed.
   - Adam? Ce altceva am putea să facem? Crezi că putem să-i lăsăm pur şi simplu să o trimită pe Jamie de-acasă? Nu simţi nevoia să facem ceva?
   M-a scuturat de încheietura mâinii. Mâna lui era grea, fermă. Aşa cum mă ţinea strâns, îmi simţeam pulsul.
   - Sunt de acord şi eu!
   - Uraaa! a strigat Peter, sărind în sus de bucurie.
   Printre copaci, a ţâşnit ecoul strigătului său, ascuţit, sălbatic, triumfător.
   - Când fugim? a întrebat Jamie.
    Zâmbea, ochii îi străluceau. Se înălţase pe vârfurile degetelor, gata s-o ia din loc de îndată ce Peter ar fi dat semnalul.
    - Acum?
   Dar Peter a zis rânjind:
   - Calmează-te. Trebuie întâi să ne pregătim. Mergem acasă şi ne luăm toţi banii. Avem nevoie de provizii, dar trebuie să ni le cumpărăm treptat, câte puţin în fiecare zi, ca să nu devină nimeni bănuitor.
   - Cârnaţi şi cartofi! am spus eu. Putem să facem focul, să aducem beţe şi să...
   - Nu, în niciun caz nu facem focul. Ne-ar găsi imediat. Nu luaţi nimic care trebuie să fie gătit. Luaţi conserve: spaghete cu sos, fasole, chestii de-astea. Spuneţi că v-a trimis mama la cumpărături.
   - Trebuie să ne luăm şi un deschizător de conserve...
   - Aduc eu. Mama are două şi nu o să-şi dea seama dacă lipseşte unul.
   - Saci de dormit şi lanterne.
   - Nu, pe-astea le luăm chiar în ultima clipă, ca nu cumva să-şi dea seama că au dispărut...
   - Hainele putem să ni le spălăm la râu...
   - Iar gunoiul putem să-l ascundem într-o scorbură, ca să nu-l găsească nimeni.
   - Voi câţi bani aveţi?
   - Ai mei sunt toţi la poştă. N-am cum să-i iau.
   - Deci o să luăm chestii ieftine: pâine, lapte...
   - Nu chiar! Lapte, nu, că se strică.
   - Ba nu! Putem să-l păstrăm în apa rece a râului, în pungi de plastic.
   - Jamie bea lapte stricat! a început Peter să strige.
   S-a avântat spre zid şi s-a căţărat.
   Jamie s-a aruncat după el.
   - Nu-i adevărat! Tu bei lapte stricat! Tu!
   L-a înşfăcat pe Peter de gleznă şi s-au rostogolit amândoi, râzând în hohote.
   M-am suit şi eu după ei, iar Peter m-a apucat şi m-a tras şi pe mine. Ne-am luptat, ţipând şi gâfâind, râzând, rostogolindu-ne periculos, mai să cădem de pe zid.
   - Adam mănâncă gândaci...
   - Du-te naibii! N-am mai făcut asta de când eram mic...
   - Ia tăceţi din gură! s-a răstit Peter la noi.
    Ne-a dat la o parte şi a încremenit, apoi s-a ghemuit făcându-ne semn să tăcem.
   - Ce-a fost asta?
   Am rămas încremeniţi şi ne-am ciulit urechile ca nişte iepuri speriaţi. Pădurea era liniştită, prea liniştită, parcă aştepta ceva. Păsările, insectele şi alte vieţuitoare microscopice care colcăiau după-amiaza erau acum nevăzute, parcă le-ar fi izgonit cineva. Doar undeva, deasupra noastră...
   - Ce... am şoptit.
   - Ssst.
   Muzică. Sau voci. Sau clipocitul apei care curgea peste pietre. Ori vântul care trecea prin scorburile stejarilor. În pădure sunt milioane de voci, care se schimbă în fiecare anotimp, în fiecare zi. Nu poţi niciodată să le cunoşti pe toate.
   - Haideţi, a zis Jamie, haideţi, şi a coborât de pe zid sprintenă ca o veveriţă.
   A prins o creangă, s-a legănat, a căzut pe pământ şi s-a rostogolit, s-a ridicat şi a luat-o la fugă. Peter a sărit după ea, înainte ca ramura să se oprească din legănat, apoi am coborât şi eu şi am luat-o după ei...
   - Aşteptaţi-mă şi pe mine!
   Pădurea era aşa de luxuriantă, aşa de sălbatică. Frunzele sclipeau în lumina soarelui, precum scânteile dintr-un foc de artificii. Culorile erau atât de strălucitoare, încât păreau vii, iar mirosul bogat de pământ fertil era amplificat până devenea îmbătător ca vinul de împărtăşanie.
    Am trecut prin nori de musculiţe zumzăitoare, am sărit peste şanţuri şi peste buturugi cariate, crengi care ne împresurau precum apa, rândunele zburând pe deasupra potecii noastre, iar printre arborii dimprejur puteam să jur că trei căprioare mergeau în pas cu noi. Mă simţeam uşor, fericit, liber, nu alergasem niciodată atât de repede, nu sărisem niciodată aşa de sprinten; dacă mi-aş fi luat avânt, aş fi putut să zbor.
   Cât timp am alergat aşa? Toate reperele familiare trebuie să se fi schimbat, pentru că trecuserăm în viteză pe lângă fiecare dintre ele, în drumul nostru. Am sărit peste altarul din piatră şi am urcat până în poieniţă dintr-o săritură, lovindu-ne de crengile tufişurilor de mure, în timp ce iepurii îşi ridicau botul şi ne priveau. Renunţaserăm la scrânciobul din anvelopă, ca să ne legănăm ţinându-ne cu o singură mână în jurul stejarului scorburos. Iar deasupra noastră, atât de dulce şi de sălbatic, ca o durere, se apropia de noi...

   Treptat, am devenit conştient de faptul că năduşisem în sacul de dormit. Că spatele, sprijinit de trunchiul copacului, îmi înţepenise şi tremuram, iar capul mi se clătina convulsiv precum cel al unei jucării.
   Pădurea era neagră, goală, de parcă aş fi orbit. Undeva, departe, se auzea un păcănit rapid, parc-ar fi căzut picături de ploaie pe frunzele arborilor, mici şi rapide. M-am luptat să ignor acest zgomot, să încerc să reînnod acel delicat fir luminos al memoriei acolo unde rămăsesem, să nu-l las să alunece în întuneric; altminteri nu mi-aş mai fi găsit niciodată drumul spre casă.

   Hohotele de râs veneau peste umărul lui Jamie ca nişte baloane strălucitoare de săpun, albinele roiau în soare, iar Peter parcă îşi luase zborul când sărise de pe o creangă care tocmai se rupea. Şireturile mi se dezlegaseră, iar undeva în mine începea să sune violent alarma când mi-am dat seama că oraşul dispărea în ceaţă în spatele nostru – eşti sigur, eşti sigur, „Peter, Jamie, aşteptaţi, opriţi-vă...”
   Păcăniturile se auzeau acum în toată pădurea, zgomotul lor creştea şi descreştea, ajungând tot mai aproape de fiecare dată. Era undeva sus, printre crengile de deasupra noastră, era şi în iarba din spatele meu, slab, rapid, concentrat. Mă treceau fiori pe şira spinării.
   „Ploaia”, mi-am spus cu puţina minte pe care o mai aveam, „doar ploaia”, deşi nu simţeam nici măcar o picătură. Din celălalt capăt al pădurii s-a auzit un ţipăt, un sunet nefiresc de ascuţit.
   „Hai, Adam, grăbeşte-te, grăbeşte-te...”

   Întunericul din faţa mea se schimba, devenea compact. Era un zgomot ca acela pe care-l face vântul când trece printre frunze, o goană a vântului prin pădure, venind pe potecă. M-am gândit la lanternă, dar degetele îmi îngheţaseră pe ea. Am simţit firul memoriei răsucindu-se, trăgându-mă după el. Undeva în poieniţă se auzea o respiraţie; una puternică.

   Pe malul râului. Alunecând. Crengile sălciilor unduindu-se, iar apa lucind ca milioane de mici oglinzi, orbindu-mă, ameţindu-mă. Ochii,
aurii şi bulbucaţi ca ai unei bufniţe.

   Am luat-o la fugă. M-am smuls din sacul de dormit în care eram înfăşurat şi m-am avântat în pădure, îndepărtându-mă de poieniţă.
   Mărăcinii mi se agăţau de pantaloni şi în păr, bătăi de aripi îmi explodau în urechi; am nimerit cu umărul într-un copac şi am simţit că mă sufoc de durere. Sub tălpile mele luceau gropi şi şanţuri şi nu puteam să alerg suficient de repede, picioarele înotau prin iarba înaltă până la genunchi, era ca şi cum coşmarul oricărei copilării devenea real. Iedera căţărătoare mi-a acoperit faţa şi cred că am ţipat.
   Ştiam, dincolo de orice îndoială, că nu o să mai ies niciodată din pădure. Aveau să-mi găsească sacul de dormit – pentru o clipă am văzut-o ca şi cum ar fi fost aievea, pe Cassie în tricoul ei roşu îngenunchind în poieniţă, pe frunzele căzute, şi întinzând mâna înmănuşată ca să-l atingă – şi nimic altceva, niciodată.
   Apoi am văzut o bucăţică mică cât o unghie de lună nouă printre norii care se mişcau şi am ştiut că scăpasem, ajunsesem pe şantier.
   Pământul era înşelător, îmi aluneca sub picioare, m-am clătinat, m-am dezechilibrat, mi-am julit gamba de o piatră din vechiul zid. Mi-am recăpătat imediat echilibrul şi am continuat să alerg. În urechi îmi răsunau dureros zgomote precipitate, dar nu aş fi putut spune dacă eu le scoteam. Ca orice detectiv, eram obişnuit ca eu să fiu vânătorul.
   Nu-mi trecuse prin cap nici măcar o dată că aş putea fi prada.
   Land Roverul se contura alb în întuneric, ca o biserică poleită, oferind adăpost. A fost nevoie să încerc de două sau de trei ori ca să reuşesc să descui uşa. O dată am scăpat cheile şi a trebuit să scotocesc frenetic după ele prin stratul de frunze şi iarbă uscată, aruncând câte o privire sălbatică peste umăr, convins că n-o să le găsesc niciodată, până când mi-am adus aminte că încă mai aveam lanterna.
   Într-un târziu am reuşit să mă sui, m-am lovit cu cotul de volan, am încuiat toate uşile şi am rămas acolo, cu sufletul la gură, transpirat din creştet până-n tălpi. Tremuram prea tare ca să pot să conduc. Mă îndoiesc că aş fi putut să plec fără să izbesc maşina de ceva. Mi-am căutat ţigările şi am izbutit să îmi aprind una. Îmi doream foarte mult să fi avut ceva de băut sau un drog puternic. Pe genunchii jeanşilor aveam pete uriaşe de noroi, deşi nu-mi aduceam aminte să fi căzut.
   Când am reuşit să-mi stăpânesc îndeajuns tremurul mâinilor cât să apăs pe butoanele telefonului, am sunat-o pe Cassie. Probabil că era trecut de miezul nopţii, dacă nu cumva chiar cu mult mai târziu de-atât, dar ea mi-a răspuns la al doilea ţârâit şi părea perfect trează.
   - Salut, ce s-a-ntâmplat?
   Preţ de un moment am fost îngrozit de gândul că am rămas fără glas.
   - Unde eşti?
   - Am ajuns acasă de vreo 20 de minute. Am fost cu Emma şi Susanna la cinema, apoi am luat masa la Trocadero şi, Dumnezeule, ne-au servit acolo cel mai grozav vin roşu pe care l-am băut vreodată. Trei tipi au încercat să ne agaţe, Emma zicea că sunt actori, îl văzuse pe unul dintre ei la televizor în serialul ăla despre spitale...
   Era puţin cherchelită, nicidecum beată.
   - Cassie, am întrerupt-o. Sunt în Knocknaree. La şantier.
   După o fracţiune de secundă, rosti calm, cu un alt fel de voce:
   - Vrei să vin să te iau?
   - Da, te rog.
   Înainte de a se fi oferit, nici nu-mi dădusem seama că pentru asta o sunasem.
   - Bine. Ne vedem curând.
   Şi mi-a închis.

   Îi luă o veşnicie să ajungă, aşa încât avusesem timp să-mi închipui tot felul de scenarii de coşmar, care mai de care mai înspăimântătoare: că fusese spulberată de un camion pe autostradă, că avusese o pană de cauciuc şi fusese răpită de pe drum de traficanţi.
   Am reuşit să-mi scot pistolul şi l-am pus în poală. Mai aveam destulă minte cât să nu-l armez. Am fumat ţigară de la ţigară. Maşina se umpluse de fum, iar ochii îmi lăcrimau. Afară, se auzeau foşnete în iarbă, crengi frângându-se. Mă uitam întruna în jur, cu inima bătându-mi sălbatic, cu mâna încleştată pe pistol, sigur că văzusem un chip la geam, feroce, râzând, dar nu era nimeni acolo. Am încercat să mă liniştesc aprinzând becul de pe plafon, dar m-am simţit prea expus, parcă aş fi fost un om primitiv apărându-se de prădători cu o făclie aprinsă, aşa că am stins becul aproape imediat.
   În sfârşit, se auzi zumzăitul motoretei Vespa. Am văzut luminile farurilor apărând de după deal. Mi-am pus pistolul la loc în toc, nu voiam să mă vadă Cassie cu el. După atâta întuneric, luminile motoretei păreau orbitoare, supranaturale. Opri în drum, îşi coborî picioarele pe pământ şi strigă:
   - Hei!
   - Bună, am spus, ieşind din maşină.
    Îmi înţepeniseră picioarele şi aveam crampe de cât apăsasem cu ambele tălpi podeaua Roverului.
   - Mulţumesc!
   - Nicio problemă. Oricum eram trează.
   Era îmbujorată şi avea ochii roşii de la vântul care-i bătuse în faţă în timp ce mergea cu motoreta. Îşi dădu jos din spate rucsacul şi scoase din el casca de rezervă.
   - Ţine!
   Cu casca pe cap nu mai auzeam nimic, doar zgomotul motorului şi nenorocitele de pulsaţii din urechi. Aerul aluneca pe lângă mine, întunecat şi rece ca apa; farurile maşinilor şi neoane publicitare treceau pe lângă noi în şiruri strălucitoare. Trupul lui Cassie era subţire, dar ferm în mâinile mele, mişcându-se ori de câte ori schimba vitezele sau aplecându-se când lua o curbă. Mă simţeam de parcă motoreta plutea în înalt, deasupra şoselei, şi mi-aş fi dorit să ne aflăm pe unul dintre acele drumuri americane pe care puteai să conduci la nesfârşit, zi şi noapte.
   Când o sunasem, citea în pat. Canapeaua era desfăcută. La răscruce de vânturi şi tricoul se aflau pe podea. Erau peste tot maldăre oarecum ordonate de diverse lucruri legate de serviciu – o fotografie cu ligatura de pe gâtul lui Katy îmi sări în ochi, rămânând agăţată în aer precum o iluzie optică – peste tot pe sofa, pe măsuţa de cafea, amestecate cu hainele lui Cassie: nişte jeanşi strâmţi, de culoare închisă, o batistă roşie de mătase, brodată cu auriu. Mica lampă durdulie de lângă pat dădea camerei o strălucire confortabilă.
   - Când ai mâncat? m-a întrebat Cassie.
   Uitasem de sandviciurile mele, probabil că rămăseseră în poieniţă. Sacul de dormit şi termosul, la fel; mă gândeam că o să le recuperez dimineaţă, când aveam să-mi iau şi maşina de-acolo.
    Mi s-a pus un nod în gât la gândul că urma să mă întorc în acel loc, chiar şi la lumina zilei.
   - Nu mai ştiu, am răspuns.
   Cassie căută prin dulap. Îmi întinse o sticlă de coniac şi un pahar.
   - Ia o duşcă, până îţi pregătesc ceva de mâncare. Ouă şi pâine prăjită e bine?
   Nici unuia din noi nu îi plăcea coniacul – sticla era nedeschisă, plină de praf, probabil o câştigase pe la vreo tombolă de Crăciun sau ceva de genul ăsta –, dar trebuia să fiu măcar puţin obiectiv şi să recunosc că avea dreptate, eram într-o stare de şoc.
   - Da, super! Mulţumesc!
   M-am aşezat pe marginea fotoliului – să iau toate lucrurile alea de pe canapea ca să fac loc mi se părea prea dificil –, m-am holbat o vreme la sticlă până când mi-am dat seama că trebuia s-o deschid.
   Am tras o duşcă zdravănă de coniac, am tuşit (Cassie îmi aruncă o privire, dar nu zise nimic), am simţit cum mă invadează, îmi arde măruntaiele, îmi încălzeşte venele. Limba îmi pulsa. Parcă fusesem muşcat. Mi-am mai turnat şi în pahar, dar am băut cu mult mai mare precauţie de data asta. Cassie, parcă surdă, se mişca prin chicinetă, ţinând într-o mână nişte condimente pe care le scosese din dulap, iar cu cealaltă scotea ouă din frigider, închizând un sertar cu şoldul.
   Pusese muzică – Cowboy Junkies, dat încet, auzindu-se slab, lent, monoton; în mod normal, muzica asta îmi plăcea, dar în acea seară, încă mai auzeam zgomote ascunse, grave, şoapte repezi, chemări, bătăi ca de tobă care nu aveau ce să caute acolo.
   - Putem să închidem muzica? am spus, când n-am mai putut s-o suport. Te rog.
   De lângă tigaia de prăjit lângă care se afla, ţinând în mână o lingură de lemn, se întoarse şi se uită la mine.
   - Da, desigur, spuse după un moment.
    Opri muzica şi scoase ouăle pe un morman de pâine prăjită.
    - Hai să mănânci.
   Mirosul îmbietor mă făcu să-mi dau seama cât îmi era de foame.
   Am înghiţit mâncarea cu dumicaţi uriaşi, de-abia având timp să mai respir; pâinea era graham, iar ouăle aveau ierburi şi condimente – nimic nu-mi păruse vreodată atât de delicios.
    Cassie stătea cu picioarele încrucişate pe canapea şi se uita la mine, muşcând dintr-o felie de pâine prăjită.
   - Mai vrei? mă întrebă, când văzu că am terminat de mâncat.
   - Nu, am răspuns.
    Mâncasem prea mult şi prea repede, stomacul meu începuse să se zbată în crampe. Mulţumesc.
   - Ce s-a întâmplat? mă întrebă, calmă. Ţi-ai amintit ceva?
   Am început să plâng. Mi se întâmplă extrem de rar – cred că plânsesem o dată sau de două ori de când împlinisem 13 ani şi, de fiecare dată, fusesem atât de beat, încât nu se putea pune la socoteală – aşa încât dură puţin ca să înţeleg ce se întâmpla. Mi-am şters faţa cu o mână, apoi mi-am privit degetele ude.
   - Nu, am răspuns. Nimic care să fie de folos. Îmi amintesc toată acea după-amiază, cum ne-am dus în pădure şi despre ce am vorbit, şi cum după aceea am auzit ceva – dar nu-mi aduc aminte ce anume –  după care am plecat ca să vedem ce era... Apoi am intrat în panică. Am intrat într-o stare de panică a dracului de mare.
    Vocea îmi tremura.
   - Hei, zise Cassie.
    Se târî pe canapea şi îmi puse o mână pe umăr.
   - Ăsta este totuşi un pas uriaş. Data viitoare o să-ţi aduci aminte şi restul.
   - Nu, am spus. Nu, n-o să-mi aduc aminte.
   N-aş fi putut să explic, nu îmi dădeam seama încă ce anume mă făcea să fiu atât de sigur, dar acesta fusese punctul culminant, singura posibilitate de a avea o revelaţie, şi o ratasem. Mi-am cuprins faţa cu mâinile şi am început să scâncesc ca un copil.
   Ea nu mă cuprinse cu braţele, şi nici nu încercă să mă facă să mă simt mai bine, iar eu i-am fost recunoscător pentru asta. Pur şi simplu stătea tăcută, mişcându-şi palma pe umărul meu, în timp ce eu plângeam. Nu din cauza acelor trei copii, nu aş putea susţine aşa ceva, ci pentru distanţa de netrecut care exista între mine şi ei: pentru milioanele de kilometri, pentru planetele care ne separau, pentru vitezele ameţitoare. Pentru cât de multe pierduserăm. Eram atât de mici, atât de inconştient de siguri că împreună puteam să sfidăm întunericul şi ameninţările din lumea adulţilor, să îi învingem ca la un joc de Ţară-ţară, vrem ostaşi!, râzând şi îndepărtându-ne.
   - Îmi pare rău pentru asta, am spus în sfârşit.
    M-am ridicat şi mi-am şters faţa cu dosul palmei.
   - Pentru ce?
   - Că m-am comportat ca un idiot. N-aş fi vrut să se întâmple aşa.
   Cassie ridică din umeri.
   - Deci suntem chit. Tu ştii despre mine cum mă simt când am acele vise din care trebuie să mă trezeşti.
   - Da?
   Nu mi se întâmplase niciodată.
   - Da.
   Se întinse pe burtă, luă pachetul de şerveţele de pe noptieră şi mi-l întinse.
   - Suflă-ţi nasul!
   Am reuşit să schiţez un zâmbet, după care mi-am şters nasul.
   - Mulţumesc, Cass.
   - Cum te mai simţi?
   Am inspirat adânc şi am căscat, brusc şi fără să mă pot abţine.
   - Mă simt bine.
   - Nu ţi s-a făcut somn?
   Începeam uşor-uşor să mă deconectez; nu mai fusesem niciodată în viaţa mea atât de epuizat, dar încă îmi mai jucau umbre pe dinaintea ochilor, şi fiecare scârţâit sau zgomot al casei mă făcea să tresar. Ştiam că, dacă ar fi închis lumina şi rămâneam singur pe canapea, aerul s-ar fi umplut cu şiruri de lucruri fără nume, care m-ar fi împresurat, m-ar fi asaltat, ar fi vociferat.
   - Ba cred că da, am spus. E-n regulă dacă dorm aici?
   - Sigur că da. Dar dacă sforăi, treci imediat pe sofa.
   Se ridică clipind somnoroasă şi îşi scoase agrafele de păr.
   - N-o să sforăi, i-am răspuns.
   M-am aplecat şi mi-am scos pantofii şi şosetele, dar atât convenienţele legate de dezbrăcat, precum şi faptul în sine mi se păreau prea complicate. Aşa că m-am întins pe pilotă îmbrăcat.
   Cassie îşi scoase puloverul şi se strecură lângă mine. Fără să-mi dau seama, am luat-o în braţe, iar ea se cuibări cu spatele la mine.
   - Noapte bună. Mulţumesc încă o dată.
   Mă bătu cu palma pe braţ şi se întinse să închidă lampa.
   - Noapte bună, prostuţule. Somn uşor. Trezeşte-mă dacă ai nevoie de mine.
   Părul ei îmi atingea faţa; avea un miros de verde dulceag, ca frunzele de ceai. Îşi puse capul pe pernă şi oftă. O simţeam caldă şi delicată, făcându-mă să mă gândesc vag la fildeşul neted, la castanele lucioase: satisfacţia pură, răscolitoare pe care o ai atunci când ceva se potriveşte perfect în palma ta. Nu îmi aminteam când avusesem ultima dată această senzaţie.
   - Ai adormit? am şoptit după un timp îndelungat.
   - Nu, răspunse Cassie.
   Am rămas nemişcaţi. Simţeam cum aerul din jurul nostru se schimba, tremurând şi pâlpâind ca aerul dintr-o zi toridă. Inima începea să-mi bată cu viteză, ori poate că o simţeam pe-a ei bubuind pe pieptul meu, nu eram sigur. Am întors-o pe Cassie cu faţa la mine şi am sărutat-o, iar după un moment, m-a sărutat şi ea.
   Ştiu că am spus mai devreme că întotdeauna am ales renunţarea în locul irevocabilului şi da, bineînţeles, ce-am vrut să spun este că întotdeauna am fost un laş, dar am minţit: nu întotdeauna; în acea noapte nu, am făcut o excepţie.

17

   Pentru prima dată, m-am trezit primul.
    Era foarte devreme, pe stradă încă era linişte, iar cerul – Cassie stătea la ultimul etaj şi cum nu avea cine să o vadă pe fereastră, nu trăgea aproape niciodată draperiile – se vedea turcoaz pătat cu auriu pal, perfect ca într-o fotografie. Probabil că nu dormisem decât o oră sau două. Undeva în depărtare câţiva pescăruşi strigau sălbatic, ascuţit.
   În această lumină slabă, apartamentul părea abandonat şi dezolant: farfuriile şi paharele rămăseseră pe măsuţa de cafea, o boare imperceptibilă făcea să foşnească uşor hârtiile cu informaţii despre caz, puloverul meu zăcea într-un morman întunecat pe podea, iar umbre lungi, distorsionate se legănau peste tot. Am simţit o arsură în capul pieptului, o durere fizică atât de intensă, încât m-am gândit că poate eram deshidratat. Pe măsuţa laterală era un pahar cu apă, l-am luat şi l-am băut, dar durerea sfredelitoare n-a cedat.
   Mi-a fost teamă că, dacă mă mai foiam, o trezeam pe Cassie, dar ea nu se mişcă deloc. Dormea adânc, în curbura braţului meu, cu buzele uşor depărtate, cu o mână îndoită lejer pe pernă. I-am îndepărtat părul de pe frunte şi am trezit-o cu un sărut.
   Nu ne-am sculat din pat până pe la trei. Cerul era cenuşiu şi greu, şi mi s-a făcut foarte frig de îndată ce am ieşit de sub pilota caldă.
   - Mor de foame, îmi spuse Cassie, în timp ce îşi încheia nasturii de la jeanşi.
   În acea zi era foarte frumoasă, ciufulită, cu buzele pline, cu privirea senină şi visătoare ca a unui copil, iar această nouă strălucire – care înlocuise rânjetul din după-amiaza anterioară – mă făcea într-un fel să mă simt inconfortabil.
   - Mănânci ceva?
   - Nu, mulţumesc, am spus.
   De obicei, când rămâneam la ea în weekend, luam un mic dejun irlandez copios, apoi făceam lungi plimbări pe plajă, însă de data asta nu eram în stare să fac faţă teribilului gând de a vorbi despre ce se întâmplase în noaptea aceea, dar nici complicităţii de a evita discuţia despre asta. Deodată, apartamentul părea mic şi claustrofobic. Aveam vânătăi şi julituri în cele mai ciudate locuri: în cot, pe stomac, pe coapsă.
   - Trebuie neapărat să mă duc să-mi recuperez maşina.
   Cassie îşi trase un tricou peste cap şi când încă avea capul băgat în el am auzit-o spunând:
   - Vrei să te duc până acolo?
   Remarcasem o uşoară ezitare în ochii ei.
   - Cred că o să iau autobuzul, am spus.
    Mi-am găsit pantofii sub canapea.
    - Fac o plimbare. Te sun mai târziu, da?
   - Bine şi-aşa, încuviinţă veselă.
   Dar eu ştiam că între noi se petrecuse ceva, ceva neobişnuit, un amănunt periculos. Ne-am îmbrăţişat scurt, strâns, în uşa apartamentului.
   Am avut o tentativă de a aştepta autobuzul, dar după 10 sau 15 minute mi-am spus că nu merita – trebuia să schimb două autobuze, era şi program de duminică, or, asta mi-ar fi ocupat întreaga zi. Sincer vorbind, n-aveam deloc chef să mă apropii de Knocknaree până când nu eram sigur că şantierul o să vuiască de zgomotele entuziaste ale arheologilor. Gândul că în acea zi era pustiu şi tăcut, sub cerul cenuşiu şi apăsător, îmi dădea o uşoară senzaţie de rău.
    De la o benzinărie mi-am luat o ceaşcă de cafea cu un gust oribil şi am pornit pe jos spre casă. Monkstown se afla la 6 kilometri distanţă de Sandymount, dar nu mă grăbeam deloc: Heather probabil că era acasă, cu măştile alea verzi întinse pe faţă, uitându-se cu sonorul la maximum la Sex and the City, dornică să-mi povestească despre ultimele ei cuceriri şi vrând să ştie pe unde umblasem, de unde aveam atâta noroi pe jeanşi şi unde-mi era maşina. Mă simţeam pus în faţa unui şir nesfârşit de acuzaţii grave.
   Ştiam, înţelegeţi, că tocmai făcusem una dintre cele mai mari greşeli din viaţa mea. Mă mai culcasem şi altădată cu femei cu care nu ar fi trebuit s-o fac. Dar niciodată nu mai făcusem o prostie monumentală ca asta. După ce se întâmplă o asemenea treabă, n-ai de ales decât fie să începi o „relaţie” oficială, fie să întrerupi orice punte de comunicare – încercasem ambele variante în trecut, cu grade variate de succes –, dar cu greu ar fi fost posibil să nu mai vorbesc niciodată cu partenera mea, iar ca să începem o relaţie romantică...
    Chiar dacă acest lucru nu ar fi încălcat regulamentele, eu nu eram în stare nici să mănânc, să dorm sau să cumpăr dezinfectant pentru toaletă, mă năpusteam asupra suspecţilor, uitam ce trebuie să declar la tribunal şi mă puneam în situaţia de a trebui să fiu salvat de pe şantiere arheologice în toiul nopţii; gândul că aş fi putut să încerc să fiu iubitul cuiva, cu toate responsabilităţile ce decurg de aici, mă făcea să-mi doresc să mă fac covrig şi să scâncesc.
   Eram atât de obosit încât picioarele mele, când călcam pe pavaj, păreau ale altcuiva. Vântul îmi arunca în faţă o ploaie fină şi m-am gândit, din ce în ce mai îngrozit, la toate lucrurile pe care nu le mai puteam face: să stau treaz toată noaptea şi să mă îmbăt cu Cassie, să-i povestesc despre fetele pe care le întâlneam, să dorm pe canapeaua ei. Oricum, nu mai aveam cum s-o mai văd vreodată, sub nicio formă, ca pe Cassie-pur-şi-simplu, o colegă de-a mea, dar cu care mă înţelegeam cel mai bine. Nu acum, după ce o văzusem în felul în care o văzusem. Fiecare pată luminoasă familiară din peisajul pe care noi doi îl împărţeam devenise un câmp minat întunecat, presărat cu nuanţe şi implicaţii înşelătoare.
    Mi-o aminteam cu doar câteva zile înainte, cum căuta bricheta în buzunarul trenciului meu, când ne aflam în grădina castelului; nici măcar nu mai irosise cuvintele ca să-mi spună ce voia, iar mie îmi plăcuse gestul ei la nebunie, îmi plăcuseră siguranţa, uşurinţa cu care o făcuse, hotărârea pe care o luase de una singură.
   Ştiu că asta va suna incredibil, dat fiind că oricine se aştepta să se întâmple asta, începând cu părinţii mei şi terminând cu un cretin de teapa lui Quigley, însă eu nu mă gândisem niciodată. Isuse, noi eram foarte satisfăcuţi de noi înşine: de o aroganţă supremă, siguri că eram excepţia de la vechea regulă legată de bărbaţi; jur că până atunci mă simţisem inocent ca un copil.
    Cassie îşi înclina capul ca să-şi scoată clamele de păr, se strâmba când şi le prindea; eu îmi puneam şosetele în pantofi, în acelaşi fel mereu, astfel ca ea să nu le vadă dimineaţa.
   Ştiu că veţi spune că inocenţa noastră era deliberată, dar dacă ar fi să credeţi un singur lucru din tot ce vă spun, ar fi acesta: niciunul din noi nu bănuia că se va ajunge aici.
   Când am ajuns în Monkstown, tot nu mă simţeam în stare să merg acasă. M-am plimbat prin Dun Laughaire, m-am aşezat pe zidul de la capătul cheiului, m-am uitat la cuplurile afectuoase din acea duminică după-amiaza, el şi ea strâns îmbrăţişaţi, scoţând amândoi sunete de încântare, până când se lăsă întunericul şi vântul începu să-mi pătrundă prin haine, iar o patrulă de poliţie se uită la mine cu suspiciune.
    M-am gândit să-l sun pe Charlie, să găsesc un pretext, dar nu aveam numărul lui în agenda telefonului meu mobil şi, oricum, nici nu ştiam precis ce să-i spun.

.......................................................