Pădurea, Tana French

 .........................................

5-9

         - Dormitorul e straniu de-a dreptul, zise Cassie după ce am ieşit din cartier şi ne-am hotărât în ce direcţie s-o luăm. Pijamalele de pe pat, cartea deschisă pe podea. Dar nimic semnificativ, care să-mi dea totuşi vreo idee. Erai şi tu în poza de pe şemineu?

   - Aşa cred, am spus.
   Încă mă simţeam ca dracu’, iar ultimul lucru pe care aveam chef să-l fac era să analizez decorul din casa Aliciei Rowan.
   - Ce-a zis despre Jamie, că a venit supărată acasă într-o zi? Îţi mai aduci aminte despre ce era vorba?
   - Cassie, i-am spus, am mai vorbit despre asta. Încă o dată, rememorez stările de-atunci. Dar în ceea ce mă priveşte, viaţa mea începe în momentul în care am împlinit 12 ani şi jumătate, pe un feribot către Anglia. E limpede, OK?
   - Dumnezeule, Ryan, n-am făcut altceva decât să pun şi eu o întrebare.
   - Iar eu ţi-am răspuns, am spus, ambalând motorul.
   Cassie făcu un gest cu mâna, dădu mai tare radioul şi mă lăsă cu ale mele.
   După vreo 3 kilometri, am luat o mână de pe volan şi i-am ciufulit părul lui Cassie.
   - Ia mâna de pe mine, nesuferitule, zise ea fără ranchiună.
   Am rânjit uşurat, şi am tras-o de păr. Ea îmi dădu mâna la o parte.
   - Ascultă, Cass, am spus eu. Trebuie să te întreb ceva.
   Se uită la mine cu un aer suspicios.
   - Crezi sau nu că există vreo legătură între cele două cazuri? Dacă ar trebui să ghiceşti...
   Cassie se gândi îndelung la acest lucru, privind pe fereastra maşinii copacii care străjuiau drumul şi norii cenuşii.
   - Nu ştiu, Rob, răspunse ea în cele din urmă. Sunt lucruri care nu se potrivesc. Katy a fost lăsată exact acolo unde am găsit-o noi... pe când... Este o mare diferenţă, psihologic vorbind. Dar poate că tipul a avut remuşcări după primul caz, iar de data asta s-a gândit că s-ar simţi mai puţin vinovat dacă ar înapoia familiei cadavrul. Dar şi Sam are dreptate: ar fi ciudat să existe doi ucigaşi de copii în acelaşi loc. Dacă ar fi să pariez... sincer, nu ştiu...
   Am pus brusc frână. Cred că şi eu, şi Cassie am ţipat. Ceva trecuse pe drum chiar prin faţa maşinii, ceva mic şi negru, ceva cu mersul sinuos al unei nevăstuici sau al unei hermine, dar prea mare ca să fi fost una sau alta – şi dispăruse apoi în tufele de pe cealaltă parte a drumului.
   Am fost aruncaţi în faţă – goneam cam tare pentru un asemenea drum –, dar datorită lui Cassie, o fanatică atunci când e vorba de centura de siguranţă care le-ar fi putut salva viaţa părinţilor săi, purtam amândoi centura de siguranţă. Maşina se opri în unghi drept, la câţiva centimetri de şanţul ce mărginea drumul. Eu şi Cassie am rămas nemişcaţi, copleşiţi de această întâmplare. La radio continua să se audă cântând un glas vesel de fată.
   - Rob? zise Cass după un minut, cu respiraţia tăiată. Eşti teafăr?
   Nu îmi puteam descleşta mâinile de pe volan:
   - Ce dracu’ a mai fost şi asta?
   - Ce anume?
   Cass avea ochii larg deschişi, plini de spaimă.
   - Animalul ăla... Ce naiba era? am întrebat-o.
   Cassie se uită la mine cu un licăr în priviri, ceva ce m-a speriat aproape la fel de tare ca şi creatura aceea.
   - N-am văzut niciun animal.
   - A trecut strada. Poate nu ai observat tu. Te uitai într-o parte.
   - Mda... făcu ea, după un timp care mi s-a părut o veşnicie. Da, probabil că aşa e. Poate era o vulpe?
 
    Sam îl găsi pe jurnalist în câteva ore: Michael Kiely, 62 de ani, aproape pensionar după o carieră oarecum de succes – avusese un punct culminant în anii 1980 când descoperise că un guvernant din minister avea nouă membri ai familiei pe statul de plată, sub denumirea de consultanţi. Dar nu mai atinsese niciodată acel moment de glorie.
    În 2000, când fuseseră anunţate planurile pentru autostradă, Kiely scrisese un articol maliţios în care sugera că primul obiectiv fusese deja atins: existau o mulţime de proprietari de terenuri fericiţi în Irlanda în acea dimineaţă. Dar în afara unei scrisori pe două coloane, din partea Ministerului Mediului, în care se explica faptul că autostrada va îmbunătăţi pentru totdeauna viaţa într-un mod esenţial, nu existaseră alte urmări.
   Durase câteva zile până ce Sam reuşise să-l convingă pe Kiely să accepte o întâlnire. Prima dată când auzise pomenindu-se de Knocknaree, Kiely strigase:
   - Mă iei drept un idiot, băiete?
   După care îi închisese telefonul. Chiar şi după aceea, Kiely refuzase să fie văzut undeva în oraş în compania lui. Îl pusese să vină într-o cârciumă ordinară, undeva la ieşirea din parcul Phoenix.
   - E mai sigur, băiete. E mult mai sigur.
   Avea nasul cârn şi o coamă de păr alb, pieptănat cu o neglijenţă studiată.
   - Arată ca un poet, ne spuse Sam cu jumătate de gură în acea seară, la cină.
   Sam îi cumpărase un Bailey cu brandy („Dumnezeule!”- exclamasem eu, şi oricum îmi era greu să mănânc, iar Cassie slobozise un „Ooo” privind cu subînţeles spre raftul său de băuturi alcoolice) şi tot încercase să deschidă subiectul legat de autostradă, dar Kiely ridicase o mână şi clipise de parcă l-ar fi durut ceva: „Vocea, băiete... vorbeşte mai încet... Of, e ceva cu chestia asta, fără nicio îndoială. Cineva – nu spun nume şi nu facem săpături – a ordonat să termin cu povestea asta chiar înainte ca totul să înceapă. Motive legale, spuneau ei, nu existau niciun fel de dovezi... Absurd. Minciuni. Era ceva pur şi simplu personal, răutăcios. Oraşul ăsta, băiete, oraşul ăsta vechi şi mizerabil are o memorie lungă.”
   La al doilea rând de băuturi, se mai înmuiase un pic şi devenise mai deschis. „Unii ar putea spune, îi zisese el lui Sam, aplecându-se în scaunul său şi făcând gesturi ample, că locul ales a fost încă de la început o veste proastă. Iniţial au fost atâtea discursuri, înţelegi dumneata, despre faptul că autostrada avea să fie un bun al urbei, pentru ca după câţiva ani – după ce toate casele de pe aceste terenuri izolate fuseseră vândute –, totul să eşueze. Au spus că bugetul nu are în vedere noile planuri de dezvoltare. Unii ar putea spune, băiete, că singurul scop al acelor discursuri a fost să se asigure că toate acele case erau vândute pe preţuri mai mari decât s-ar fi putut oricine aştepta, în mijlocul pustietăţii. Nu e vorba de mine, desigur. Nu am nicio dovadă.”
   Îşi terminase băutura şi privise cu un aer melancolic paharul gol.
   „Tot ce pot să spun este că toată treaba cu terenurile a fost ceva puţin cam bizar. Ştii că rata accidentelor şi a deceselor în timpul construcţiilor a fost mai mare de trei ori faţă de media naţională? Nu crezi, băiete, că un loc poate avea o putere a lui, proprie, care se poate revolta – ca să spun aşa – împotriva greşelilor oamenilor?”
   - Orice s-ar spune despre Knocknaree, nu se justifică să asfixiezi un copil cu o pungă de plastic, aşa cum se întâmplase cu Katy Devlin, am zis eu.
   Eram bucuros că Kiely era problema lui Sam, nu a mea. În mod normal, genul ăsta de absurditate mi s-ar fi părut amuzantă, dar felul în care mă simţeam în acea săptămână m-ar fi făcut probabil să-i trag un şut în gleznă tipului.
   - Şi ce i-ai răspuns? îl întrebă Cassie pe Sam.
   - I-am răspuns că da, cred, desigur, răspunse el cu seninătate, străduindu-se să ia în furculiţă pastele. Aş fi răspuns afirmativ la întrebarea dacă credeam în faptul că prin regiune bântuiau nişte omuleţi verzi.
   Kiely îşi băuse şi al treilea rând – iar Sam se amuza încercând să calculeze cheltuiala – în linişte, cu bărbia înfiptă în piept. În final, îşi îmbrăcase pardesiul, îi strânsese îndelung şi cu fervoare mâna lui Sam, apoi murmurase: „Nu te uita la asta până când nu o să te afli într-un loc sigur”, şi-i strecurase în palmă o bucată răsucită de hârtie, după care ieşise din cârciumă.
   - Amărâtul... conchise Sam, în timp ce se căuta în portofel. Cred că totuşi s-a simţit recunoscător pentru că în final cineva a avut răbdare să îl asculte. După cum stau lucrurile, chiar dacă ar fi urlat toată povestea în gura mare, nu l-ar fi crezut nimeni.
   Scoase, cu mare grijă, un obiect mic şi argintiu, ţinându-l între degetul mare şi cel arătător şi i-l pasă lui Cassie. Am lăsat furculiţa pe masă şi m-am aplecat peste umărul ei.
   Era o bucată de hârtie argintie, la fel ca aceea pe care o scoţi dintr-un pachet nou de ţigări, dar făcută sul, strâns. Cassie o desfăcu. Pe spatele ei era mâzgălit, aproape indescifrabil, cu un creion cu mină neagră: „Dynamo – Kenneth McClintock. Futura – Terence Andrews. Global – Jeffrey & Barnes Conor Roche”.
   - Eşti sigur că e de încredere? am întrebat eu.
   - E nebun de legat, explică Sam, dar e un reporter bun... sau era. Nu cred că mi-ar fi dat informaţiile astea dacă nu ar fi fost sigur de ele.
   Cass pipăi cu buricele degetelor bucăţica de hârtie.
   - Dacă se confirmă, comentă ea, asta e cea mai bună pistă pe care o avem până acum. Te-ai descurcat onorabil, Sam.
   - S-a suit în maşină, ştii, zise Sam cu o voce care suna uşor îngrijorată. Nu ştiam dacă să-l las să conducă – la urma urmei băuse destul de mult, dar... Trebuie să mai vorbesc cu el, desigur; o să mai am nevoie de el. Mă întreb dacă ar trebui să-l sun să văd dacă a ajuns cu bine acasă.

   A doua zi era vineri. Trecuseră două săptămâni şi jumătate de investigaţii. În acea seară, devreme, O’Kelly ne chemase la el în birou.
    Vremea era răcoroasă, dar soarele pătrundea prin ferestrele mari, şi în birou era cald, astfel că ai fi zis că încă mai era vară. Sam se afla în colţul lui, scriind şi vorbind încet la telefon. Cass lucra la computer. Eu şi câţiva poliţişti tocmai făcuserăm cafea şi ne umpleam cănile. În birou era un murmur continuu, ca într-o clasă de elevi. O’Kelly îşi vârî capul pe uşă, îşi băgă degetele în gură şi fluieră strident. Când murmurul încetă, spuse:
   - Ryan, Maddox, O’Neill!
    Apoi făcu semn cu degetul mare peste umăr şi trânti uşa în urma lui.
   Am observat cu coada ochiului că poliţiştii din birou ridicaseră din sprâncene cu subînţeles. Ne aşteptam la asta de câteva zile; sau, cel puţin, eu mă aşteptam. Refăcusem scena în minte de mai multe ori în timp ce mă aflam la duş sau şofam în drum spre serviciu, şi chiar şi în somn, trezindu-mă.
   - Hai, i-am zis lui Sam, ridicându-mă.
    Era nedumerit, ca de obicei, când era concentrat la altceva.
   Cassie sorbi repede o gură de cafea şi oftă.
   - OK, zise ea. Să mergem.
   Poliţiştii îşi reluară lucrul, dar simţeam cum ne urmăreau cu privirea când am ieşit pe coridor.
   - Aşa, deci, începu O’Kelly, când am intrat la el în birou.
    Se aşezase deja pe scaun, în spatele mesei sale de lucru, şi se juca cu o jucărie îngrozitoare din crom, de prin anii 1980.
    - Cum merge operaţiunea aia a voastră, care i-o fi numele...
   Niciunul dintre noi nu se aşeză pe scaun. I-am prezentat pe larg ceea ce făcuserăm ca să îl găsim pe ucigaşul lui Katy Devlin, şi de ce nu ajunseserăm la niciun rezultat. Vorbeam prea mult şi prea repede, repetam ce spuneam, spuneam de mai multe ori detalii deja ştiute.
   Simţeam ce avea să urmeze, şi niciunul dintre noi nu voia să audă aşa ceva.
   - Se pare că aţi făcut tot ce trebuia. Bun, rosti O’Kelly când, în sfârşit, am tăcut.
    Încă se mai juca cu acea oribilă jucărioară, clic, clic, clic...
    - Şi aveţi un suspect?
   - Înclinăm să îi bănuim pe părinţi, am spus eu. Unul sau celălalt.
   - Asta înseamnă că nu aveţi nicio probă solidă împotriva vreunuia din ei.
   - Încă mai facem investigaţii, domnule, interveni Cassie.
   - Iar eu am patru oameni care se ocupă de telefoanele de ameninţare, spuse Sam.
   O’Kelly îşi ridică privirea spre el.
   - Am citit rapoartele tale. Ai grijă ce faci.
   - Da, domnule.
   - Minunat! făcu O’Kelly şi lăsă jos jucăria. Păstrează-i pe ăştia. Nu ai nevoie de 35 de poliţişti pentru asta.
   Deşi mă aşteptasem la asta, tot m-a lovit ca un trăsnet. Poliţiştii mă enervau de fapt tot timpul, dar asta era altceva: să renunţăm la ei era un fapt care avea o semnificaţie oribilă, ar fi fost primul pas bătut în retragere. Peste câteva săptămâni, O’Kelly ne-ar fi dat cazuri noi, iar Operaţiunea Vestala ar fi rămas ceva la care am mai fi lucrat doar printre picături. Iar după încă vreo câteva luni, dosarul lui Katy ar fi fost trimis la subsol, în praf, iar cutiile ar mai fi fost scoase de-acolo o dată sau de două ori pe an, dacă ar mai fi apărut vreo pistă bună. RTE ar fi făcut un documentar de doi bani în legătură cu acest caz, o voce ar fi vorbit solemn pe un fundal muzical, ca să fie limpede pentru toată lumea că acest caz rămăsese nerezolvat.
   Mă întrebam dacă şi Kiernan cu McCabe ascultaseră aceleaşi discursuri în acest birou, poate tot de la cineva care se juca cu o astfel de jucărie stupidă.
   O’Kelly simţi nemulţumirea noastră.
   - Ce este? întrebă el.
   Am dat ce era mai bun în noi, i-am adus cele mai elocvente argumente, dar chiar în timp ce vorbeam, ştiam că nu ducea la nimic bun. Prefer să nu îmi amintesc multe dintre lucrurile pe care le-am spus. Sunt sigur că am început să mă bâlbâi.
   - Domnule, am ştiut încă de la început că ăsta nu o să fie un caz uşor, am încheiat eu. Dar o să reuşim, pas cu pas. Cred sincer că ar fi o mare greşeală să îl lăsăm baltă acum.
   - Să-l lăsăm baltă? mă întrebă jignit O’Kelly. Când m-ai auzit tu pe mine spunând că trebuie să-l lăsăm baltă? Nu lăsăm nimic baltă! Doar că reducem un pic forţele care sunt implicate. Asta-i tot.
   Niciunul dintre noi nu răspunse. O’Kelly se aplecă înainte şi îşi puse palmele una peste alta pe birou.
   - Băieţi, continuă el, mai calm. Asta este pur şi simplu o analiză a raportului cost-profit. Aţi avut la dispoziţie o grămadă de poliţişti. Câţi oameni ne-au mai rămas de interogat?
   Tăcere.
   - Şi câte telefoane au fost primite azi?
   - Cinci, zise Cassie după un moment. Până acum.
   - Şi a fost vreunul de folos?
   - Probabil că nu.
   - Iată!
    O’Kelly îşi depărtă braţele în lateral.
    - Ryan, chiar tu ai spus că ăsta nu e un caz uşor. Exact asta vă spun şi eu: există cazuri care merg mai repede şi cazuri care sunt rezolvate mai încet. Iar acesta ne va lua multă vreme. Între timp totuşi, au mai apărut 3 cazuri de crimă, am un război împotriva drogurilor undeva în nord, iar alţii trag de mine în stânga şi-n dreapta să le spun ce fac eu cu fiecare poliţist din oraşul Dublin. Înţelegeţi ce vreau să spun?
   Eu înţelegeam, şi încă foarte bine. Orice altceva aş putea spune despre O’Kelly, trebuie să admit că mulţi alţi şefi ne-ar fi luat cazul, mie şi lui Cassie, încă de la început. Totuşi, Irlanda este ca un oraş mic; de regulă, avem aproape din start o idee corectă despre autorul unei fapte, şi cea mai mare parte a timpului şi a eforturilor se îndreaptă nu către identificarea, ci către construirea unui caz solid.
   Din primele zile, când devenise limpede că Operaţiunea Vestala avea să fie o excepţie de la această regulă, O’Kelly probabil că fusese tentat să ne dea înapoi cazul cu crima din staţia de taxi, iar pe acesta să i-l dea lui Costello sau altcuiva, cu vechime de 30 de ani. Nu sunt un naiv, dar dacă el nu făcuse chestia asta, se datorează unei încrederi de nezdruncinat pe care o avea în membrii brigăzii sale şi nu neapărat în noi, personal. Îmi plăcuse acest gând. Acum mă întrebam dacă nu cumva fusese ceva mai mult de-atât: dacă nu cumva un al şaselea simţ al său, izvorât din experienţă, ştiuse dintotdeauna că acest caz ne era destinat nouă.
   - Păstraţi unul sau doi dintre ei, se oferi O’Kelly mărinimos. Pentru linia telefonică şi pentru munca de teren. Pe cine vreţi?
   - Pe Sweeney şi pe O’Gorman, am spus eu.
    Am o memorie destul de bună când e vorba de nume. Dar în acel moment, doar pe ăştia doi mi-i aduceam aminte.
   - Acum duceţi-vă acasă, ne zise O’Kelly. Odihniţi-vă în weekend. Ieşiţi la o bere, dormiţi – Ryan, ochii tăi arată ca două găuri făcute de pipi în zăpadă. Petrece-ţi ceva timp cu iubitele tale sau cu cine vrei tu. Întoarce-te luni proaspăt.
   Pe hol, nu ne-am uitat unul la celălalt. Niciunul dintre noi nu schiţă vreun gest că s-ar întoarce în biroul de incidente. Cassie se sprijini de zid şi începu să râcâie cu vârful pantofului în covor.
   - Într-un fel, are dreptate, rosti Sam în final. O să ne descurcăm de minune doar noi, aşa că haideţi s-o facem.
   - Sam, te rog, i-am spus eu, nu face asta. Pur şi simplu nu o face.
   - La ce anume te referi? întrebă, încurcat. Ce să nu fac?
   Mi-am mutat privirea într-o parte.
   - Asta e ideea, spuse Cassie. N-ar trebui să ne lăsăm prinşi în capcană de acest caz. Avem cadavrul, arma, ăăă... Ar fi trebuit să avem şi un suspect până acum.
   - Ei bine, am reluat eu, ştiu ce trebuie să fac în continuare. Am să găsesc cea mai rezonabilă cârciumă de pe-aici, undeva pe-aproape, şi am să beau până când nu o să mai pot să merg. Mă însoţeşte cineva?

   În final, am mers la Doyle’s. Acolo răsuna la maximum muzica anilor 1980, erau prea puţine mese, iar studenţii şi tinerii îmbrăcaţi în costume se înghesuiau umăr la umăr la bar.
    Niciunul dintre noi nu avea chef să meargă în vreo cârciumă frecventată de poliţişti, unde, inevitabil, cu oricine ne-am fi întâlnit ne-ar fi întrebat cum mergeau cercetările la Operaţiunea Vestala. Cam după al treilea rând, când mă întorceam de la toaletă, m-am ciocnit de o fată şi i-am vărsat băutura stropindu-ne pe amândoi. Era vina ei – tocmai atunci se dăduse pe spate, hohotind la ce îi spusese o prietenă, şi mă lovise – dar era extrem de drăguţă, genul fragil, după care mi se aprind îndeobşte călcâiele, iar ea mi-a aruncat o privire de apreciere, în timp ce ne ceream amândoi scuze şi, ţinând cont de pierderi, i-am cumpărat eu o altă băutură şi am intrat în vorbă cu ea.
   O chema Anna şi făcea un masterat în istoria artei. Avea o cascadă de păr blond, care mă făcea să mă gândesc la plaje fierbinţi. Purta o fustă albă din bumbac şi avea o talie atât de subţire, încât aş fi putut să i-o cuprind cu palmele. I-am spus că sunt profesor de literatură la o universitate din Anglia, şi că făceam un studiu despre Bram Stoker.
   Îşi ţinea buzele pe marginea paharului şi râdea la glumele mele, dezvelindu-şi dinţii albi şi mărunţi, uşor ieşiţi în afară.
   În spatele ei, Sam rânjea şi ridica din sprâncene, iar Cassie mă imita cu o privire ca de căţeluş, dar nu-mi păsa. Trecuse ridicol de mult timp de când nu mai avusesem o aventură şi îmi doream foarte mult să merg acasă cu această fată, să râdem prosteşte în apartamentul ei de studentă, cu postere de artă pe toţi pereţii, să-i trec şuviţele de păr printre degetele mele, să-mi golesc mintea, să  tau întins în siguranţă în patul ei toată noaptea şi o mare parte din ziua de mâine, şi să nu mă gândesc nici măcar o clipă la cazurile astea nenorocite.
    Mi-am pus o mână pe umărul Annei, ca să o dau la o parte din calea unui tip care căra cu precauţie nişte sticle de bere, şi atunci, la spatele ei, le-am arătat lui Cassie şi Sam degetul mijlociu.
   Aglomeraţia ne făcea să ne apropiem tot mai mult unul de celălalt.
   Terminaserăm cu subiectul privind studiile noastre – mi-aş fi dorit să ştiu mai multe despre Bram Stoker – şi ne-am îndreptat spre Insulele Aran (Anna călătorise acolo cu o vară înainte, împreună cu un grup de prieteni; frumuseţile naturii; bucuria de a scăpa de viaţa urbană şi de superficialitatea ei). Ea începuse să-mi atingă încheietura mâinii ca să sublinieze ce-mi spunea, când unul dintre prietenii ei se desprinse din grupul ei gălăgios şi veni lângă noi.
   - E totul în regulă, Anna? o întrebă el pe un ton ameninţător.
   Îi puse o mană pe talie şi se uită la mine cu o privire de taur furios.
   Fără ca el s-o vadă, Anna îşi dădu ochii peste cap către mine, zâmbindu-mi într-un fel complice:
   - Totul e-n regulă, Cillian, replică ea.
   Nu părea să fie iubitul ei – oricum, ea nu se purtase ca şi cum ar fi avut unul –, dar dacă nu era, se vedea limpede că el ar fi vrut să-i fie.
   Era un tip mare, arătos, bine făcut. Băuse destul de mult, în mod evident, şi, iritat, căuta un motiv să mă facă să plec.
   Pentru moment, m-am gândit să-l provoc: „Ai auzit ce-a spus doamna, amice. Întoarce-te la prietenii tăi...” Le-am aruncat o privire lui Cassie şi lui Sam: mă lăsaseră baltă şi se adânciseră concentraţi într-o conversaţie, ţinându-şi capetele aplecate unul către celălalt, ca să se poată auzi în hărmălaia aceea. Sam îi explica ceva, desenând cu degetul pe masă. Deodată, am simţit că mi se face silă de mine, de alter egoul meu de profesor şi, prin asociere, de Anna şi de jocul – Dumnezeu ştie care era acela – pe care ea și tipul ăla pe care îl numise Cillian îl jucau cu mine.
   - Cred că e timpul să mă întorc lângă iubita mea, am spus eu. Încă o dată, scuze că ţi-am vărsat băutura.
   Şi am întors spatele guriţei ei mirate, roz, care, de uimire, luase forma unui O, precum şi sclipirilor confuze şi războinice din ochii lui Cillian.
   Mi-am strecurat mâna peste umerii lui Cassie după ce m-am aşezat pe scaun, iar ea m-a privit curioasă.
   - Nu ţi-a mers? mă întrebă Sam.
   - Nu, afirmă Cassie. Pun pariu că s-a răzgândit şi că i-a spus tipei că are o iubită. De-aici această atingere tandră. Dacă mai faci asta, Ryan, data viitoare am să-l sărut pe Sam şi am să-i las pe prietenii amicei tale să te caftească pentru că te-ai legat de ea.
   - Dumnezeule! exclamă Sam fericit. Îmi place jocul ăsta.
   La ora închiderii, eu şi Cassie ne-am întors în apartamentul ei. Sam se duse la el acasă; era vineri şi nu voiam să ne sculăm devreme a doua zi. Nu părea că voi face altceva decât că mă voi întinde pe canapea, că voi bea ceva şi, din când în când, voi schimba muzica, în timp ce focul avea să ardă cu sclipiri şi trosnete ca nişte şoapte.
   - Ştii, rosti Cassie leneş, scoţând o bucată de gheaţă din paharul ei şi ronţăind-o, noi am uitat ceva esenţial: copiii gândesc altfel.
   - Ce vrei să spui?
   Tocmai vorbiserăm despre Shakespeare, câte ceva despre spiriduşii din Visul unei nopţi de vară, şi încă eram cu mintea acolo. Mi-a trecut oarecum prin cap că avea să înceapă o discuţie despre felul în care gândesc copiii şi modul în care gândeau oamenii în secolul al XVI-lea, şi deja îmi pregăteam pledoaria.
   - Ne-am întrebat cum a reuşit el să o ducă în locul în care a ucis-o. Stai, nu, termină şi ascultă-mă...
   Îmi spusese asta pentru că o scuturam cu piciorul şi scheunam:
   - Taci, sunt în afara programului, nu te aud, la la la...
   Eram ameţit de votcă, era târziu şi mă săturasem de acest caz frustrant, confuz, dificil. Aş fi preferat să vorbim în continuare despre Shakespeare sau să jucăm cărţi.
   - Când aveam 11 ani, un tip a încercat să mă molesteze, zise Cassie.
   M-am oprit şi mi-am ridicat privirea spre ea.
   - Poftim? am spus eu, cu prea multă atenţie poate.
   Deci până la urmă aceasta era taina – mi-am zis eu – închisă de Cassie în camera secretă în care iată că, în sfârşit, eram şi eu poftit să intru.
   Se uită amuzată la mine.
   - De fapt, nu mi-a făcut nimic. N-a fost mare lucru.
   - O, am spus eu, simţindu-mă ca un idiot şi, într-un mod nelămurit, un pic enervat. Şi atunci, ce s-a întâmplat?
   - Toată lumea de la şcoală se juca cu bile, tot timpul, şi la prânz, și după orele de curs. Vedeai tot timpul cum bilele erau cărate în punguliţe de plastic. Era foarte important cât de multe aveai. Şi, în ziua aceea, când am fost pedepsită să stau după ore...
   - Tu? Sunt şocat! am spus.
   M-am răsucit să-mi iau paharul. Nu aveam habar unde voia să ajungă povestea asta.
   - La naiba! Eşti şocat pentru că tu erai elevul perfect, nu? În orice caz, tocmai plecam şi cineva din personalul auxiliar – nu un profesor; era ori grădinar, ori îngrijitor, ori cam aşa ceva – a ieşit dintr-o magazie şi m-a întrebat: „Vrei nişte bile? Vino încoace să-ţi dau”. Era un tip în vârstă, de vreo şaizeci  de ani, avea părul alb şi o mustaţă stufoasă. Aşa că eu am cam dat târcoale pe la uşa magaziei până când m-am hotărât să intru.
   - Dumnezeule, Cassie! Ce prostie! Ce prostie ai putut să faci! am exclamat eu.
   Am mai sorbit o gură din pahar, apoi l-am lăsat pe masă şi i-am luat picioarele la mine în poală, să i le masez.
   - Nu, ţi-am spus deja, nu s-a întâmplat nimic. A venit în spatele meu şi m-a cuprins pe sub subsuori, ca şi cum ar fi vrut să mă ridice, numai că el a început să-mi descheie nasturii de la bluză. I-am zis: „Hei, ce faci?”, iar el mi-a răspuns: „Bilele sunt sus, pe raft. Te ridic ca să le iei”. Mi-am dat seama că se petrecea ceva foarte grav, deşi nu aveam nici cea mai vagă idee ce anume, aşa că m-am întors spre el şi-am spus: „Nu mai vreau nicio bilă”, şi am fugit acasă.
   - Ai avut noroc, am comentat eu.
   Avea tălpile înguste, cu o scobitură adâncă. Chiar şi prin şosetele groase şi moi pe care le purta prin casă puteam să-i simt tendoanele, oasele fragile care se mişcau sub degetele mele. Mi-am imaginat-o la 11 ani, cu genunchii juliţi, cu unghiile roase, cu ochii căprui, gravi.
   - Da, am avut, confirmă ea. Dumnezeu ştie ce s-ar fi putut întâmpla.
   - Ai povestit cuiva?
   Voiam să aflu mai mult, voiam să am revelaţia ruşinoasă şi teribilă a unui secret.
   - Nu. Îmi era prea silă de toată treaba asta şi, oricum, nici nu ştiam ce să spun. Asta-i chestia: nu mi s-a părut că avea vreo legătură cu sexul. Ştiam ce înseamnă sex, eu şi prietenele mele vorbeam despre asta mai tot timpul, ştiam că era ceva oribil, ştiam că ar fi vrut să-mi descheie bluza, dar nu făceam legătura. Mult timp după aceea, cred că aveam optsprezece ani, ceva mi-a amintit de acest episod – am văzut câţiva copii jucându-se cu bilele sau cam aşa ceva – şi deodată mi-am adus aminte: „O, Doamne, tipul ăla încerca de fapt să mă molesteze!”
   - Şi asta are legătură cu Katy? am întrebat eu.
   - Copiii nu fac legătura între lucruri aşa cum fac oamenii mari, zise Cassie. Dă-mi tălpile să-ţi fac şi eu ţie masaj.
   - Nu vreau. Nu simţi valurile de duhoare din şosetele mele?
   - Dumnezeule! Eşti dezgustător! Nu-ţi schimbi niciodată şosetele?
   - Când se înfig în perete. Asta e tradiţia printre burlaci.
   - Asta nu e tradiţie. Asta e involuţie.
   - Poftim, dă-i drumul! i-am zis, dezdoindu-mi picioarele şi întinzându-le spre ea.
   - Nu. Fă-ţi o iubită.
   - Păi până acum ce-ai zis?
   - Iubitelor nu le pasă dacă porţi şosete Stilton. Prietenelor, da.
    Cu toate acestea, se apucase şi ea, cu aceleaşi mişcări rapide şi pricepute, să-mi maseze tălpile.
    - În plus, n-o să mai fii aşa o pacoste dacă o să ai parte de mai multă acţiune.
   - Uite cine vorbeşte, am spus, dându-mi seama că, de fapt, eu habar nu aveam de câtă acţiune avea parte Cassie.
   Ştiam că avusese o relaţie aproape serioasă cu un tip, înainte de a o cunoaşte eu, un avocat pe nume Aidan, dar tipul cam dispăruse din viaţa ei atunci când ea se mutase la Brigada Antidrog. Relaţiile de iubire supravieţuiesc rareori când ai mult de lucru. Evident, aş fi ştiut dacă ar mai fi avut vreun iubit de-atunci încoace, şi îmi plăcea să cred că aş fi ştiut şi eu dacă ar fi avut vreo întâlnire amoroasă, orice ar fi
însemnat asta, dar mai departe de-atât nu aveam nici cea mai vagă idee. Am presupus întotdeauna că nu ştiam nimic doar pentru că nu era nimic de ştiut, dar, deodată, nu mai eram aşa de sigur.
    Am privit-o încurajator, dar ea îmi strângea glezna, zâmbindu-mi în cel mai enigmatic mod posibil.
   - Altă întrebare este: de ce am intrat acolo?
   Mintea ei era ca o şosea suspendată pe care puteai să aluneci pe deasupra tuturor lucrurilor. Putea să o ia în orice direcţie, pentru ca apoi, printr-o sfidare a dimensiunilor, demnă de Escher, să se întoarcă ameţitor la punctul de plecare. E clar că nu mă dusesem doar pentru bile. Tipul avea accentul acela puternic de ţară, cred că de prin Midlands, iar mie, când mi-a spus: „Vrei bile?” mi-a sunat de parcă ar fi zis „minuni” şi, deşi ştiam că nu spusese aşa ceva, o parte din mine a crezut că poate era unul dintre acei bătrânei misterioşi din poveste, iar în magazie s-ar fi aflat tot felul de rafturi cu licori şi poţiuni, papirusuri vechi şi mici dragoni închişi în cuşti.
    Ştiam totuşi că nu era decât o magazie, iar el era doar un bătrân, dar în acelaşi timp, m-am gândit că poate ăsta era norocul meu, să fiu unul dintre copiii care, printr-un dulap, intră de fapt într-o altă lume, şi nu aş fi putut să îmi petrec tot restul vieţii ştiind că am ratat o asemenea ocazie.
   Cum aş putea oare vreodată să vă fac să ne înţelegeţi, pe mine şi pe Cassie? Ar trebui să fiţi aici, să păşiţi pe fiecare potecă a geografiei secretului pe care noi îl împărţim. Un truism spune că este împotriva naturii umane ca un bărbat şi o femeie să fie prieteni adevăraţi, prieteni platonici. Aveam treisprezece ani, ne jucam şi alergam chicotind. Ea era verişoara din vacanţa de vară, ca în cărţile de copii, cea pe care o înveţi să înoate în mijlocul unui lac, acolo unde bâzâie musculiţele, iar ea este deranjată de mormolocii care îi ating pielea; cea cu care, pentru prima dată, înveţi cum să săruţi, pe o pantă de deal cu arbuşti pitici, şi râzi de acest lucru peste ani, la o ţigară cu marijuana în podul din casa bunicii.
    Ea era cea care mi-a pictat unghiile în auriu şi m-a provocat să merg aşa la lucru. Eu i-am spus lui Quigley că ea era de părere că stadionul Croke Park ar trebui transformat în shopping centre, şi apoi am privit-o cum încerca să descifreze bolboroseala lui indignată. Ea a decupat de pe ambalajul de la noul său pad pentru mouse şi mi-a prins pe spatele tricoului partea pe care scria „ATINGE-MĂ, CA SĂ SIMŢI DIFERENŢA”, iar eu am umblat aşa o jumătate de zi până să observ.
    Am ieşit pe fereastră, am coborât pe scara de incendiu până pe acoperişul clădirii de care casa ei era lipită şi am băut cocktailuri improvizate, cântând melodii de Tom Waits; uitându-ne la stelele care se învârteau ameţitor în jurul nostru.
   Nu. Astea erau poveştile la care îmi plăcea mie să mă gândesc, mărunţişuri care străluceau şi care nu erau lipsite de valoare. Dar dincolo de toate acestea, şi supralicitând tot ce făcuserăm, ea era partenerul meu. Nu ştiu să vă explic ce înseamnă, chiar şi acum, cuvântul acesta pentru mine; ce semnificaţie are. Aş putea să vă povestesc cum am mers din încăpere în încăpere, ţinând pistoalele cu amândouă mâinile întinse, prin liniştea unor case în care puteau fi suspecţi înarmaţi, aşteptându-ne în spatele vreunei uşi închise. Sau despre lungile nopţi de supraveghere, stând într-o maşină, pe întuneric, bând cafea neagră din termos şi încercând să jucăm rummy la lumina vreunui felinar stradal.
    Odată am urmărit pe propriul lor teritoriu doi spărgători de maşini care provocaseră un accident şi încercau să fugă – decorul care se derula pe lângă geamurile maşinii noastre era reprezentat de graffiti şi zone abandonate cu gropi de gunoi, în timp ce noi goneam cu o sută şi ceva de kilometri la oră, apăsând acceleraţia până la podea fără să mă mai uit la vitezometru – până când ei intraseră într-un zid, iar apoi îl consolaserăm pe puştiul aflat la volan, care nu avea mai mult de cincisprezece ani şi care începuse să plângă cu suspine, iar noi îi promiseserăm că mama lui şi ambulanţa aveau să sosească foarte curând, când el, de fapt, murea în braţele noastre.
    Într-un bloc-turn rău famat care v-ar schimba părerea pe care o aveţi despre oameni, am fost atacat de un drogat cu o seringă; noi nici măcar nu eram interesaţi de el, ci de fratele lui, iar conversaţia părea să decurgă normal, până când, cu o mişcare rapidă a mâinii, mă trezisem brusc cu acul lipit de gât. Am încremenit şi am început să transpir, rugându-mă cu fervoare ca niciunul dintre noi să nu strănute;
   Cassie s-a aşezat turceşte pe un covor împuţit, i-a oferit tipului o ţigară şi a vorbit cu el o oră şi 20 de minute (timp în care el ne-a cerut, pe rând, portofelul, maşina, o doză de droguri, un Sprite sau să fie lăsat în pace). A vorbit cu el diverse chestii, cu un interes atât de evident, încât până la urmă el a aruncat seringa, s-a rezemat de peretele din faţa ei şi a început să-i spună povestea vieţii lui până când eu m-am simţit suficient de stăpân pe mine ca să fiu în stare să-i pun cătuşele.
   Fetele la care visez eu sunt blânde, stau melancolice la ferestre înalte sau cântă melodii vechi la pian, au părut lung şi rebel şi sunt suave ca florile de măr. Dar o fată care luptă alături de tine şi îţi asigură spatele – asta e cu totul altceva, te face să te cutremuri.
   Gândiţi-vă cum a fost prima dată când v-aţi culcat cu cineva sau când v-aţi îndrăgostit: acea explozie orbitoare şi descărcarea electrică pe care aţi simţit-o până în vârful degetelor. Vă spun că asta a fost nimic, dar absolut nimic, pe lângă a-ţi pune pur şi simplu viaţa în mâinile cuiva, în fiecare zi.

11

   În acel weekend, am mers la masă acasă la părinţii mei.
    Fac asta la câteva săptămâni o dată, deşi nu ştiu prea bine de ce. Nu suntem apropiaţi; tot ce putem face mai bine este să manifestăm o politeţe amicală reciprocă, uşor stânjeniţi, cam ca persoanele care se nimeresc să-şi petreacă împreună vacanţa şi nu îşi închipuie în ce fel se va sfârşi legătura lor. Uneori o iau pe Cassie cu mine. Părinţii mei o adoră – ea îl tachinează pe tata pentru talentul lui de grădinar şi uneori, când ajută în bucătărie, o aud pe mama râzând din toată inima, fericită ca o fetiţă – şi fac aluzii încercând să afle cât de apropiaţi suntem, lucruri pe care noi le ignorăm cu veselie.
   - Unde-i Cassie, de ce n-ai adus-o azi? mă întrebă mama la sfârşitul mesei.
   Făcuse macaroane cu brânză – i se părea ei că ăsta e felul meu preferat de mâncare (este posibil ca vreodată să fi fost, în cine ştie ce perioadă a vieţii mele) – ca un semn discret de simpatie faţă de mine, ori de câte ori ceva ce citeşte în ziare îi lasă impresia că lucrez la un caz dificil. Numai că simt mirosul şi simt că mi se întoarce stomacul pe dos şi mă sufoc. Eram cu ea în bucătărie. Eu spălam vasele, iar ea le ştergea. Tata era în sufragerie, se uita la televizor la Columbo.
   Bucătăria era întunecoasă şi aprinseserăm lumina, deşi nu se înserase încă.
   - Cred că s-a dus la mătuşa şi la unchiul ei, am spus.
   De fapt, Cassie probabil că era tolănită la ea pe canapea, citea şi mânca îngheţată direct din cutie – nu prea avuseserăm timp pentru noi înşine în ultimele săptămâni, iar Cassie, la fel ca mine, avea nevoie de o perioadă de singurătate – dar ştiam că mama s-ar fi supărat dacă i-aş fi spus că ea voia să-şi petreacă duminica singură.
   - I-ar face bine un pic de odihnă. Voi doi cred că sunteţi tare obosiţi.
   - Suntem un pic, am spus.
   - Toate drumurile astea întruna la Knocknaree...
   Eu şi părinţii mei nu prea vorbeam despre munca mea, poate doar aşa, în termeni generali, iar eu nu menţionasem niciodată nimic despre Knocknaree.
    M-am uitat fix la ea, dar era preocupată să se uite în lumină la o farfurie, să vadă dacă nu mai rămăseseră urme de apă pe ea.
   - Da, e un drum lung, am spus.
   - Am citit în ziare, continuă mama cu precauţie, că poliţia a vorbit din nou cu familiile lui Peter şi Jamie. Voi aţi fost? Tu şi Cassie?
   - La familia Savage n-am fost şi eu. Însă da, am vorbit cu doamna Rowan. E destul de curată chestia asta?
   - Foarte! îmi răspunse mama, luându-mi tava de copt din mână. Ce mai face Alicia?
   Ceva din vocea ei mă făcu să mă uit din nou la ea. Îmi prinse privirea şi clipi, după care îşi înlătură o şuviţă de păr de pe obraz cu dosul palmei.
   - Eram bune prietene. Alicia era... ei bine, cred că îmi era ca o soră mai mică. N-am mai ţinut legătura după aceea. Mă întrebam doar cum îi mai merge, atâta tot.
   Am avut rapid un atac retrospectiv de panică: dacă aş fi ştiut că mama şi Alicia au fost atât de bune prietene, nu m-aş fi apropiat niciodată atât de mult de casa ei.
   - Cred că e bine, am răspuns. Atât de bine cât se poate. A păstrat camera lui Jamie exact aşa cum era la vremea aceea.
   Mama clătină din cap în semn de dezaprobare. Apoi, pentru o vreme, ne-am ocupat de farfurii fără să mai spunem nimic. Se auzea doar zgomotul tacâmurilor şi Peter Falk interogând cu subtilitate pe cineva, în camera alăturată. Pe fereastra deschisă se vedea cum o pereche de coţofene aterizaseră în iarbă şi începuseră să pigulească prin grădiniţă, hârâind gălăgioase şi ţopăind.
   - Sunt fericite amândouă, zise mama automat şi oftă. Probabil că n-o să-mi iert niciodată faptul că am pierdut legătura cu Alicia. Nu are pe nimeni. Era o fată atât de drăguţă, cu adevărat inocentă... a sperat mereu că tatăl lui Jamie avea să-şi părăsească nevasta şi că, după atâta timp, aveau să fie o familie... S-a recăsătorit?
   - Nu. Dar nu mi s-a părut nefericită, serios. Face yoga.
   Apa de spălat din chiuvetă se murdărise şi se răcise. Am luat ibricul şi am mai turnat apă fiartă.
   - Acesta a fost unul dintre motivele pentru care ne-am mutat, ştii, continuă mama.
    Stătea cu spatele la mine şi sorta tacâmurile, așezându-le în sertar.
    - Nu puteam să-i mai privesc în ochi – pe Alicia, pe Angela şi pe Joseph. Fiul meu se întorsese teafăr, în timp ce ei treceau prin chinurile iadului. Cu greu mai aveam curaj să ies din casă, îmi era teamă că îi întâlnesc. Ştiu că pare o nebunie, dar mă simţeam vinovată. Mă gândeam că mă urăsc pentru că eu te aveam pe tine înapoi, întreg şi nevătămat. Nu ştiu cum suportau ei asta.
   Această mărturisire mă luă prin surprindere. Presupun că toţi copiii sunt înconjuraţi de grijă. N-am crezut niciodată că ai mei se mutaseră din alt motiv decât acela ca eu să fiu în siguranţă.
   - Nu m-am gândit niciodată la asta, am spus. Am fost egoist.
   - Erai şi tu un pui, zise mama, în mod neaşteptat. Cel mai iubitor copil care a existat vreodată. Când te întorceai de la joacă sau de la şcoală, întotdeauna mă sărutai şi mă îmbrăţişai îndelung. Chiar şi atunci când ai crescut aproape la fel de înalt cât mine. Şi mă întrebai: „Ţi-a fost dor de mine, mami?” De cele mai multe ori îmi aduceai câte ceva: o piatră drăguţă sau o floare. Încă le mai am aproape pe toate.
   - Eu?
   Eram bucuros că nu o adusesem pe Cassie cu mine. Practic vedeam aievea cum i-ar fi sclipit ochii dacă ar fi auzit toate astea.
   - Da, tu. De-asta am fost aşa îngrijorată când nu te-am găsit în acea zi.
    Brusc, îmi strânse braţul, aproape violent. Chiar şi după atâţia ani, i-am simţit tensiunea din glas.
    - Am intrat în panică. Toată lumea zicea: „Mai mult ca sigur, au fugit de-acasă. Copiii fac chestii de-astea. O să-i găsim curând...” Dar eu le-am spus: „Nu, Adam nu ar face aşa ceva”. Erai un băieţel atât de cuminte. Ştiam că nu ne-ai fi făcut una ca asta.
   Numele meu rostit de vocea ei îmi transmise o emoţie ciudată, periculoasă.
   - Nu-mi amintesc să fi fost un copil angelic, am spus.
   Mama zâmbi, stând în dreptul ferestrei de la bucătărie. Privirea concentrată de pe faţa ei, amintirile pe care le evoca, şi despre care eu nu ştiam nimic, mă făceau să mă simt nervos.
   - A, nu angelic. Dar atent cu ceilalţi. Te-ai maturizat foarte repede în acel an. I-ai pus pe Peter şi pe Jamie să înceteze să-l mai necăjească pe bietul băieţel... oare cum îl chema? Ăla cu ochelari şi cu o mamă îngrozitoare, care făcea flori pentru biserică...
   - Willie Little? am spus eu. Nu eu am făcut asta, ci Peter. Eu eram foarte fericit să-l tachinăm cât mai mult posibil.
   - Nu, nu. Tu ai făcut asta! replică mama ferm. Voi trei aţi făcut ceva care, într-un fel sau altul, l-au făcut pe el să plângă, iar lucrul ăsta te supărase atât de rău, încât ai hotărât că trebuie să-l lăsaţi în pace pe bietul băiat. Îţi era teamă că Peter şi Jamie nu vor înţelege. Chiar nu-ţi aminteşti?
   - Nu prea, am răspuns eu.
    De fapt, ăsta era lucrul care mă deranja cel mai mult în această discuţie.
   Poate credeţi că preferam versiunea mamei, în detrimentul celei pe care o ţineam eu minte. Dar nu era aşa. Era foarte posibil, desigur, ca ea, inconştient, să mă transforme pe mine într-un erou, sau poate chiar eu făcusem asta şi o minţisem la vremea aceea; însă în ultimele săptămâni mă gândisem la amintirile mele ca la nişte lucruri solide şi luminoase, aşa cum descoperi o comoară, şi îmi venea îngrozitor de greu să mă gândesc că ar fi putut să fie false, neclare, şi că nu erau deloc ceea ce îmi păreau mie a fi.
   - Dacă nu mai sunt farfurii de spălat, m-aş duce să vorbesc un pic şi cu tata.
   - I-ar face mare plăcere. Poţi să pleci, lasă că termin eu aici. Ia din frigider două cutii de Guinness.
   - Sărut mâna pentru masă, am zis. A fost foarte bună.
   - Adam, mă strigă deodată mama, când eu tocmai dădeam să ies.
   Sentimentul acela perfid mă lovi din nou în capul pieptului, şi numai Dumnezeu ştie cât de mult îmi doream să fi fost din nou, pentru câteva clipe, băieţelul acela dulce, cât de mult îmi doream să mă întorc şi să-mi îngrop faţa în braţele ei, în mirosul de pâine prăjită, şi să-i spun, printre lacrimi şi scâncete, cum mă simţisem în aceste ultime săptămâni. Mă gândeam ce expresie ar fi avut chipul ei dacă într-adevăr aş fi făcut acest lucru, şi mi-am încleştat maxilarele ca să îmi reprim un hohot de râs nebun.
   - Voiam să ştii, zise ea timid, frământând în mâini prosopul de vase, că după aceea am făcut pentru tine tot ce am crezut noi că era mai bine. Uneori mă tem că tot ce am făcut a fost greşit. Dar ne era frică să nu cumva să se întoarcă acea persoană, cine-o fi fost ea... înţelegi... N-am făcut altceva decât să încercăm să îţi fie cât mai bine.
   - Ştiu, mamă, am spus eu. E-n regulă.
   Şi, cu senzaţia unei evadări spectaculoase, am ieşit; m-am dus în sufragerie să mă uit împreună cu tata la Columbo.
   - Cum îţi merge la lucru? mă întrebă tata, în timpul unei pauze publicitare.
   Se întinsese peste pernuţele de pe canapea ca să ia telecomanda şi să dea televizorul mai încet.
   - Bine, i-am răspuns.
   Pe ecranul televizorului, un copil mic stătea pe vasul de toaletă şi conversa animat cu o creatură din desene animate, verde şi colţoasă, înconjurată de vapori.
   - Eşti un tip de treabă, rosti tata continuând să se uite la TV, de parcă era fascinat de imagine.
    Sorbii din cutia lui de Guinness.
   - Dintotdeauna ai fost aşa.
   - Mulţumesc, am răspuns eu.
   Cu siguranţă că el şi mama avuseseră un anumit gen de conversaţie în legătură cu mine, când se pregătiseră pentru întâlnirea noastră din acea după-amiază, deşi nu-mi dădeam seama ce-şi imaginau ei despre viaţa mea.
   - Iar munca pe care o faci îţi place?
   - Da, e-n regulă.
   - Atunci e grozav, conchise tata, şi dădu din nou tare televizorul.

   M-am întors la mine în apartament pe la opt. M-am dus în bucătărie şi m-am apucat să-mi fac un sandvici cu şuncă şi cu nişte brânză dietetică de la Heather. Eu uitasem să mă mai duc la cumpărături.
   Guinnessul mă balonase şi mă făcea să mă simt inconfortabil – nu sunt un băutor de bere, dar tata şi-ar fi făcut griji dacă i-aş fi cerut altceva de băut. Consideră că a bea tărie este un semn incipient de înclinaţie către alcoolism sau homosexualitate –, iar eu aveam ideea paradoxală şi confuză că mâncarea ar fi absorbit berea şi m-ar fi făcut să mă simt mai bine.
   Heather era în sufragerie. Serile de duminică şi le dedica unor lucruri pe care ea le numea „Timpul meu”, şi din care făceau parte DVD-uri cu serialul Sex and the City, o largă varietate de accesorii de înfrumuseţare şi o grămadă de drumuri între baie şi sufragerie, cu o expresie hotărâtă şi zâmbitoare.
   Telefonul meu piui. Era un SMS de la Cassie: „Mă duci mâine şi pe mine la tribunal? Haine serioase + maşină golf + vreme = înfăţişare naşpa”.
   - Of, la dracu’! am exclamat eu.
    Cazul Kavanagh – o femeie bătrână omorâtă în bătaie la Limerick, în timpul unei spargeri, cu un an în urmă. Eu şi Cassie trebuia să depunem mărturie a doua zi de dimineaţă. Procurorul ne pregătise pentru asta, recapitulaserăm totul vineri, dar eu uitasem cu desăvârşire.
   - Ce s-a întâmplat?
   Heather îmi aruncă o privire, după care se grăbi să iasă din încăpere, speriată fiind de perspectiva unei conversaţii deschise. Am aruncat brânza la loc în frigider şi, din greşeală, am trântit uşa acestuia. Heather ştia la milimetru ce cantitate avea din fiecare lucru al ei. Odată mă boscorodise întruna până îi cumpărasem un săpun organic, pentru că venisem beat într-o seară şi mă spălasem cu al ei.
   - Te simţi bine?
   Era îmbrăcată în capotul ei de casă, cu părul împachetat în ceva ce semăna a folie de plastic şi mirosind de te durea capul a tot felul de chimicale cu iz floral.
   - Da, sunt bine, am răspuns.
    Am apăsat pe tasta de răspuns şi m-am apucat să îi scriu lui Cassie: „Comparativ cu ce? Ne vedem în jur de 8.30”. Şi am continuat către Heather:
    - Uitasem că mâine-dimineaţă trebuie să fiu la tribunal.
   - Ah, a făcut ea ochii mari.
    Unghiile ei erau de un roz delicios. Le agita ca să se usuce oja pe ele.
    - Vrei să te ajut să te pregăteşti? Să mă uit împreună cu tine pe notiţe sau altceva.
   - Nu, mulţumesc. De fapt, nici nu am notiţele la mine. Sunt undeva pe la birou.
   Chiar m-am întrebat dacă nu ar trebui să mă sui în maşină şi să mă duc să le iau. Până la urmă mi-am spus că n-avea rost.
   - A, bine... OK. E-n regulă.
    Heather suflă peste unghii şi aruncă o privire spre sandviciul meu.
    - Mergi cumva la cumpărături? Nu de alta, dar e rândul tău să cumperi dezinfectant pentru toaletă, ştii.
   - O să merg mâine, i-am răspuns eu, luându-mi telefonul şi sandviciul şi îndreptându-mă spre camera mea.
   - A, bine. Presupun că mai pot aştepta până atunci. Aia e cumva brânză de la mine?
   Am scăpat de Heather – nu fără dificultate – şi mi-am mâncat sandviciul care, deloc surprinzător, nu avu efectul scontat asupra Guinnessului pe care-l băusem. Apoi mi-am turnat o votcă cu gin tonic, urmând aceeaşi logică, şi m-am lungit pe spate în pat, derulând în minte tot ce ştiam despre cazul Kavanagh.
   Nu mă puteam concentra. Toate detaliile îmi veneau prompt în minte, pe cât de vii, pe atât de inutile. Lumina roşiatică pâlpâitoare a statuii Inimii Sacre a lui Iisus din sufrageria întunecoasă, bretoanele unsuroase ale celor doi ucigaşi adolescenţi, îngrozitoarea gaură din capul victimei, tapetul înflorat cu pete umede din motelul unde stătuserăm eu şi Cassie – dar nu îmi puteam aminti nicicum singurele lucruri importante: cum i-am urmărit şi capturat pe suspecţi şi dacă mărturisiseră, ce furaseră sau cum îi chema.
    M-am ridicat şi m-am plimbat prin cameră, am scos capul pe fereastră ca să simt aerul rece, dar cu cât mă străduiam să mă concentrez, cu atât îmi aminteam mai puţine lucruri. După un timp, nu mai eram sigur nici dacă numele victimei era Philomena sau Fionnuala, deşi cu câteva ore mai devreme ştiusem cum o cheamă, fără să fie nevoie să mă gândesc (Philomena Mary Bridget).
   Eram uluit. Nu mi se mai întâmplase aşa ceva niciodată până atunci. Cred că pot să spun, fără să mă laud singur, că am avut dintotdeauna, în mod ironic, o memorie foarte bună, genul de memorie-papagal care poate să absoarbă şi să redea mari cantităţi de informaţii fără să facă eforturi prea mari să le şi înţeleagă. Aşa reuşisem să-mi iau examenele cu brio, de aceea nu intrasem cu totul în panică din cauză că nu aveam la mine notiţele – le mai uitasem o dată sau de două ori, dar nimeni nu îşi dăduse seama de asta.
   Şi nu era ca şi cum încercam să fac ceva cu totul ieşit din comun, la urma urmei. La Omucideri trebuie să te ocupi de 3 sau 4 investigaţii în acelaşi timp. Dacă acorzi prioritate unui caz cum ar fi uciderea unui copil sau a unui poliţist, poţi să le predai cazurile deschise unor colegi aşa cum am predat şi noi cazul cu crima din staţia de taxi lui Quigley şi lui McCann, dar tot ai de-a face cu urmările cazurilor închise – hârţoagele, întâlnirile cu procurorii, reuniunile Curţii. Îţi dezvolţi abilitatea de a expedia rapid asemenea lucruri undeva în planul al doilea al minţii tale, fiind gata oricând să le readuci la lumină dacă se întâmplă să ai nevoie de ele. Lucrurile de bază din cazul Kavanagh ar fi trebuit să fie acolo, iar faptul că nu erau m-a aruncat într-o stare de panică.
   Pe la orele două m-am convins că, dacă aş putea să adorm, totul avea să fie în ordine de dimineaţă. Am mai luat o gură de votcă, am stins lumina, dar cum închideam ochii, imaginile mă sâcâiau derulându-se într-o procesiune frenetică, de neoprit – Inima Sacră a lui Iisus, criminali soioşi, rană la cap, motel sordid... Pe la 4, mi-am dat seama brusc că fusesem un mare tâmpit că nu mă dusesem la birou să-mi recuperez notiţele.
    Am aprins lumina şi am început să bâjbâi după haine, dar în timp ce-mi legam şireturile la pantofi, mi-am văzut mâinile tremurând şi mi-am amintit că băusem votcă – era clar că nu aş fi trecut testul cu alcoolmetrul – şi treptat am acceptat că eram prea ameţit ca să pricep ceva din notiţe chiar dacă le-aş fi avut la mine.
   M-am întors în pat şi m-am uitat o vreme la tavan. Heather şi vecinul din apartamentul de alături sforăiau în contratimp. Din când în când, câte o maşină intra pe porţile complexului, trimiţând arce luminoase albe-cenuşii pe pereţi. După un timp, mi-am amintit de tabletele mele de migrenă, am luat două ştiind că ele mă ajutau întotdeauna.
    În jur de ora 7, în sfârşit, am adormit, exact când a sunat ceasul deşteptător.

   Când am claxonat-o pe Cassie, ea coborî, îmbrăcată într-unul din costumele ei respectabile – taior şi pantalon, un deux-pièces foarte şic de la Channel, negru cu dunguliţe roz, şi cu cerceii de perle pe care îi avea de la bunica ei – şi năvăli în maşină cu o energie pe care eu nu o consideram deloc necesară, deşi probabil că ea se grăbea să scape de burniţa de-afară.
   - Salut, îşi zise ea.
    Se fardase. O făcea să arate sofisticată, mai în vârstă, aproape de nerecunoscut.
    - N-ai dormit?
   - Nu prea. Ai notiţele la tine?
   - Da. Poţi să te uiţi pe ele cât timp sunt eu înăuntru. Dar, de fapt, cine e primul: eu sau tu?
   - Nu-mi aduc aminte. Conduci tu? Trebuie neapărat să trec un pic peste ele.
   - Nu prea mă descurc bine cu chestia asta, spuse ea, arătând dispreţuitoare către Land Rover.
   - Atunci nu lovi pe nimeni.
   Ameţit, m-am dat jos din maşină şi am ocolit-o, am urcat pe cealaltă parte, cu picăturile de ploaie lovindu-mă peste faţă, în timp ce Cassie se trase pe locul şoferului. Avea un scris de mână frumos – arăta uşor străin, dar era ferm şi lizibil –, iar eu eram foarte obişnuit cu el, dar de oboseală, nici nu distingeam cuvintele. Tot ce vedeam erau nişte rânduri îmbârligate care se repetau indescifrabile, aranjându-se şi rearanjându-se pe pagină în timp ce eu mă uitam la ele, ca într-un bizar test Rorschach. În final, am adormit, cu capul bălăngănindu-mi-se uşor pe geamul rece al portierei.
   Bineînţeles că eu am fost primul chemat în sală. Nu am tăria să intru în amănunte despre felul în care m-am făcut de râs: bâlbâieli, confuzii de nume, am greşit orele, şi a trebuit să o iau iar de la început şi să mă corectez.
    Procurorul, MacSharry, păru nedumerit (ne cunoşteam de ceva vreme şi, la înfăţişări, mă descurcam de regulă destul de bine), apoi se alarmă şi în cele din urmă se înfurie, dincolo de aparenta politeţe. Avea fotografia uriaşă a trupului neînsufleţit al Philomenei Kavanagh – era o şmecherie obişnuită să încerci să oripilezi juriul ca să-l determini să găsească un vinovat, şi eram destul de surprins că judecătorul acceptase asta –, iar eu trebuia să arăt fiecare rană şi să o pun de acord cu ce spuseseră suspecţii în mărturiile lor (căci, în aparenţă, aceştia mărturisiseră). Dar, din cine ştie ce motiv, aceasta a fost lovitura de graţie. A distrus orice urmă de stăpânire de sine pe care o mai aveam: de câte ori îmi ridicam privirea, o vedeam pe ea, bătută crunt, cu fusta ridicată până la talie, cu gura deschisă într-un strigăt neputincios de reproş faţă de mine pentru că o lăsasem baltă.
   Sala de judecată era ca o saună, vaporii din hainele care se uscau aburiseră ferestrele. Capul îmi ardea şi simţeam broboanele de sudoare cum mi se scurg pe trup. În momentul în care avocatul apărării termină cu mine, avea în ochi o sclipire de neîncredere, aproape indecentă, cam ca aceea a unui adolescent care obţinuse totul de la o fată, când de fapt tot ce sperase fusese doar un sărut.
   Chiar şi juraţii schimbau priviri discrete, părând că le era jenă pentru mine.
   Am ieşit din sală tremurând. Picioarele mele aveau consistenţa jeleului. Preţ de o secundă, m-am gândit că ar trebui să mă ţin de balustradă ca să nu cad. Este permis să rămâi în sală şi să urmăreşti mai departe procesul după ce ai depus mărturie. Cassie avea să fie surprinsă să nu mă vadă acolo, dar nu mă simţeam în stare. Ea oricum nu avea nevoie de suport moral: se descurca foarte bine şi, oricât de copilăreşte ar suna, trebuie să spun că acest fapt mă făcea să mă simt chiar şi mai rău. Ştiam că o stresează cazul Devlin, la fel ca pe Sam, dar amândoi reuşeau să facă faţă situaţiei fără prea mare efort.
   Eu eram singurul care mă purtam şi vorbeam cu umbrele ca un personaj din Zbor deasupra unui cuib de cuci. Nu mă simţeam în stare să rămân în sala de judecată şi să mă uit pur şi simplu la Cassie, punând în ordine haosul pe care, fără să vreau, îl provocasem, periclitând rezultatele câtorva luni de muncă.
   Încă mai ploua. Am găsit mai jos pe stradă o cârciumă sordidă – trei tipi la o masă aflată pe colţ m-au citit dintr-o privire că eram poliţist şi au schimbat pe nesimţite subiectul de conversaţie –, am comandat un whisky fierbinte şi m-am aşezat. Barmanul îmi împinse băutura în faţă şi se întoarse să studieze paginile de curse, fără să bage în seamă mărunţişul meu. Am luat o gură mare, am simţit cum îmi arde cerul gurii, mi-am lăsat capul pe spate şi am închis ochii.
   Indivizii dubioşi din colţ discutau despre o fată care fusese iubita unuia dintre ei.
   - Şi i-am spus că nu era deloc în ordine să-l îmbrace ca pe nenorocitul de P. Diddy. Iar dacă vrei să se încalţe cu Nikes, du-te dracului şi cumpără-i tu...
   Mâncau sandviciuri cu pâine prăjită. Mirosul sărat, chimic îmi provoca greaţă. Afară, ploaia şiroia pe fereastră.
   Oricât de ciudat ar părea, de-abia acum realizam ce se întâmplase în sala de judecată, sub privirea panicată a lui MacSharry. Ştiam că dormisem mai puţin decât de obicei şi că băusem mult, că eram lipsit de vlagă şi debusolat şi că probabil avusesem şi halucinaţii, dar nu se petrecuse niciun incident ameninţător sau alarmant în sine. De-abia acum întreaga situaţie ieşea la suprafaţă şi se năpustea cu sălbăticie asupra mea, speriindu-mă de moarte.
   Toate instinctele mă îmboldeau să renunţ la acest caz oribil şi perfid, să mă îndepărtez de el cât de mult puteam. Aveam nevoie de o vacanţă lungă, aş fi putut să-mi folosesc economiile să închiriez un mic apartament la Paris sau la Florenţa pentru câteva săptămâni, să mă plimb pe străzile din piatră cubică şi să-mi petrec zilele ascultând liniştit o limbă pe care nu o înţelegeam şi să nu mă întorc decât atunci când totul s-ar fi încheiat.
    Dar ştiam, cu o certitudine agasantă, că acest lucru era imposibil. Era prea târziu acum ca să mă sustrag din această investigaţie. N-aveam cum să-i spun lui O’Kelly, după atâtea săptămâni de când lucram la acest caz, că de fapt eu eram Adam Ryan, şi orice altă scuză ar fi însemnat că mă lăsaseră nervii, iar asta ar fi pus practic punct carierei mele. Ştiam că trebuia să fac ceva, înainte să-şi dea seama cineva cât eram de zdruncinat şi înainte ca omuleţii în halate albe să mă ia să mă ducă departe, dar nici în ruptul capului nu mă puteam gândi la ceva care să-mi îmbunătăţească măcar un pic situaţia.
   Mi-am terminat paharul de whisky şi am mai comandat unul.
   Barmanul dăduse televizorul pe un canal unde se juca o partidă de biliard. Murmurul comentatorului se amesteca uşor cu cel al ploii.
   Cei trei indivizi plecaseră, trântind uşa în urma lor şi i-am auzit izbucnind în hohote sonore de râs. În final mi-am dat seama că barmanul mi-a luat paharul gol într-un mod ostentativ, dându-mi de înţeles că voia să plec.
   M-am dus la baie şi mi-am dat cu apă pe faţă. În oglinda verzuie şi murdară, arătam ca un zombie dintr-un film – cu gura deschisă, cu pungi uriaşe întunecate sub ochi, cu şuviţe de păr rebele.
    „E ridicol, m-am gândit. Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Cum naiba am ajuns în halul ăsta?”
   M-am întors în parcarea tribunalului şi m-am suit în maşină. Am mâncat bomboane mentolate Polo şi m-am uitat la oameni cum treceau grăbiţi, cu capetele aplecate şi cu trenciurile strânse pe lângă corp. Era întuneric de parcă era seară, ploaia aluneca pe farurile maşinilor, iar felinarele stradale erau deja aprinse. În sfârşit, telefonul meu mobil piui. Mesaj de la Cassie. „Ce s-a întâmplat? Unde eşti? I-am scris înapoi: „În maşină”. Şi am aprins semnalizatoarele ca să mă găsească. Când mă văzu pe locul pasagerului, avu o ezitare, după care ocoli maşina ca să se suie la volan.
   - Hm... făcu ea, agitându-se pe scaunul de la volan, ca să-şi scuture picăturile de apă din păr.
    Una dintre ele îi nimeri pe gene şi rimelul i se scurse pe obraz făcând-o să arate ca o mică Pierette.
   - Uitasem ce pereche de nemernici sunt, zise Cass. Începuseră să mustăcească atunci când am pomenit de faptul că au urinat pe patul ei. Avocatul lor le făcea semne încercând să-i potolească. Dar ce s-a întâmplat cu tine? De ce conduc eu?
   - Mă doare capul, am spus.
   Cassie tocmai lăsa în jos apărătoarea de soare ca să-şi verifice machiajul, dar îşi opri imediat mâna, şi ochii ei, rotunzi neliniştiţi, îi întâlniră pe-ai mei în oglindă.
   - Cred că am dat rasol, Cass.
   Oricum ar fi aflat. MacSharry avea să-i telefoneze lui O’Kelly şi, până la sfârşitul zilei, vestea s-ar fi răspândit. Eram atât de obosit, încât aproape că mi se părea că visez. Pentru un moment, mi-am permis să mă întreb, plin de speranţă, dacă nu cumva tot acest coşmar era provocat de votcă şi aveam să mă trezesc din el de îndată ce alarma ceasului ar fi sunat ca să mă scol să plec la întâlnirea de la tribunal.
   - Cât de grav? mă întrebă Cass.
   - Cred că am făcut totul praf. Nici nu vedeam bine în faţa ochilor, darămite să mai gândesc limpede.
   La urma urmei, chiar ăsta era adevărul.
   Împinse uşor oglinda la loc, îşi linse degetul şi îşi şterse lacrima de Pierette.
   - Eu te întrebam de migrenă. Vrei să te duc acasă?
   M-am gândit îndelung la patul meu, la cum aş fi dormit ore întregi, până când Heather s-ar fi întors acasă şi ar fi vrut să ştie unde am pus dezinfectantul pentru toaletă. Dar brusc, gândul deveni nesuferit: aş fi sfârşit prin a sta acolo rigid, prinzându-mă cu mâinile încleştate de cearşafuri, refăcând la infinit în minte episodul petrecut la tribunal.
   - Nu e grav, o să iau o pastilă când ajungem. Nu e una dintre cele mai rele.
   - Vrei să căutăm o farmacie sau ai destule pastile?
   - Am o grămadă. Şi deja mă simt mai bine. Hai să mergem.
   Eram tentat să intru în şi mai multe detalii privind ororile migrenei mele imaginare, dar arta minciunii constă tocmai în faptul că trebuie să ştii când să te opreşti, iar eu aveam întotdeauna fler pentru aşa ceva. Nu aveam nici cea mai vagă idee, şi nici acum nu aveam, dacă ea mă credea sau nu.
    Ieşi cu spatele din parcare, luând o curbă rapidă şi spectaculoasă, cu ştergătoarele alunecând pe parbriz, şi se strecură în trafic.
   - Tu cum te-ai descurcat? am întrebat-o brusc, de îndată ce am intrat pe chei.
   - Bine. Am sentimentul că avocatul lor încearcă să demonstreze că declaraţiile le-au fost luate cu forţa, dar juriul nu o să înghită niciodată aşa ceva.
   - Bun, am zis eu. Asta-i bine.

   Telefonul meu prinse viaţă de îndată ce am intrat în biroul pentru situaţii de urgenţă. O’Kelly îmi cerea să merg imediat la el; MacSharry nu pierduse deloc vremea. I-am servit şi lui povestea cu migrena.
   Singurul lucru bun în ce priveşte migrenele este că îţi oferă scuza perfectă: eşti scos din uz, iar tu nu ai absolut nicio vină, poate să dureze atâta timp cât ai nevoie şi nimeni nu poate să demonstreze că te prefaci. La urma urmei, eu chiar arătam bolnav.
    O’Kely făcu vreo câteva comentarii dispreţuitoare la adresa durerilor de cap, numindu-le „rahaturi muiereşti”, însă eu am recâştigat o parte din respectul lui prin faptul că am insistat vitejeşte să rămân la serviciu.
   M-am întors în biroul nostru. Sam tocmai venise de cine ştie unde, murat până la piele, cu trenciul lui de tweed mirosind uşor a câine ud.
   - Cum a fost? întrebă el.
   Tonul său era indiferent, dar ochii îi alunecară pe mine, peste umărul lui Cassie şi apoi, rapid, înapoi la ea. Zvonul se răspândise.
   - Bine. O migrenă, afirmă Cassie, arătând din cap către mine.
   În această clipă, începeam să mă simt de parcă aveam cu adevărat o migrenă. Am clipit, încercând să mă concentrez.
   - Migrenele sunt teribile, omule, comentă Sam. Mama suferă de-aşa ceva. Uneori era nevoită să zacă zile întregi într-o odaie întunecoasă, cu comprese reci pe frunte. Te simţi în stare să mai stai la lucru?
   - Sunt bine, am răspuns. Tu de unde vii?
   Sam îi aruncă o privire lui Cassie.
   - Se simte mai bine, confirmă ea. Procesul ăla i-ar fi dat oricui dureri de cap. Unde ai fost?
   Sam îşi scoase trenciul din care curgeau picături de apă, se uită la el neştiind unde să-l pună, apoi îl lăsă pe un scaun.
   - Am stat de vorbă cu cei patru fermieri.
   - Lui O’Kelly o să-i placă la nebunie chestia asta, am comentat eu.
   M-am aşezat, presându-mi degetele pe tâmple.
    - Trebuie să te previn, nu e chiar în cea mai bună formă azi.
   - Nu, e-n regulă. Le-am spus că protestatarii le-au făcut ceva probleme poliţiştilor de la Circulaţie – n-am vorbit la modul concret, dar sunt sigur că ei s-au gândit la vandalism – şi că am vrut doar să verific dacă totul era în regulă.
    Sam rânji şi atunci mi-am dat seama că era foarte mulţumit, dar se abţinea s-o arate pentru că ştia ce zi proastă avusesem eu.
    - Cu toţii au fost curioşi să ştie cum naiba aflasem că ei sunt amestecaţi în afacerea Knocknaree, dar eu m-am purtat de parcă asta nu era mare lucru – am vorbit cu ei, m-am asigurat că niciunul dintre ei nu era ţinta protestatarilor şi i-am sfătuit să aibă grijă de ei; după care am plecat. Nici măcar unul nu mi-a mulţumit, vă vine să credeţi aşa ceva? Nişte adevăraţi gentlemani, ce mai!
   - Şi? am întrebat. Cred că toţi am presupus asta.
   Nu voiam să fiu arogant, sau nu chiar, dar de câte ori închideam ochii vedeam cadavrul Philomenei Kavanagh, iar când îi deschideam, vedeam fotografiile lui Katy de la locul crimei, înşirate pe tot avizierul din spatele lui Sam şi chiar nu aveam deloc chef de el, de abilitatea şi de rezultatele lui.
   - Şi... continuă el netulburat, Ken McClintock – tipul aflat în spatele afacerii Dynamo – a fost plecat în Singapore toată luna aprilie.  Se pare că moda de anul ăsta este ca toţi dezvoltatorii imobiliari să meargă acolo, dacă nu ştiaţi cumva. Deci ăsta a căzut: nu el a fost autorul apelurilor anonime din Dublin. Şi vă mai amintiţi ce-a zis Devlin despre vocea tipului care l-a sunat?
   - Nimic deosebit de folositor, din câte îmi aduc aminte, am zis.
   - Accent provincial nu foarte pronunţat, spuse Cassie, dar evident nordic. Probabil vocea unui bărbat de vârstă medie.
   Stătea rezemată de spătarul scaunului, picior peste picior, cu braţele la spate. În costumul ei elegant, pe care îl îmbrăcase pentru înfăţişarea la tribunal, părea mai potrivită să pozeze pentru o revistă avangardistă de modă decât să se afle în biroul pentru situaţii de urgenţă.
   - Absolut corect. Conor Roche de la Global e din Cork, are un accent moale de poţi să-l tai cu cuţitul. Lui Devlin nu i-ar fi scăpat. Iar partenerul lui, Jeff Barnes, este englez, şi mai are şi o voce de urs. Asta înseamnă că nu ne mai rămâne decât – Sam încercui numele pe tablă, cu o buclă îndemânatică şi optimistă – Terence Andrews de la Futura, 53 de ani, din Westmeath, cu o voce ascuţită, de tenor. Şi ia ghiciţi unde locuieşte?
   - În oraş, zise Cassie, zâmbind.
   - Într-un penthouse, pe chei. Mai bea câte un păhărel la Gresham – i-am spus să aibă grijă când se întoarce acasă, nu ştii niciodată la ce să te-aştepţi de la grupările astea de stânga – şi toate cele trei cabine telefonice sunt în drum spre casa lui. Aşa că ăsta e muşteriul nostru, dragii mei.

   Nu-mi aduc aminte ce-am mai făcut în ziua aceea. Am stat la birou şi am răsfoit hârtii, presupun.
    Sam ieşi din nou într-una dintre plimbările lui misterioase, iar Cassie se duse să verifice o pistă puţin promiţătoare, luându-l cu ea pe O’Gorman şi lăsându-l pe tăcutul Sweeney cu mine, fapt pentru care i-am fost extrem de recunoscător.
   După agitaţia din ultimele săptămâni, încăperea aproape goală îmi crea un sentiment ciudat, de abandon, cu birourile poliţiştilor plecaţi încă pline de hârtii şi de căni de cafea pe care uitaseră să le mai ducă înapoi la cantină.
   I-am trimis lui Cassie un mesaj ca să-i spun că nu mă simţeam destul de bine ca să merg la ea să mâncăm împreună; tactul şi solicitudinea ei erau mai mult decât puteam îndura. Am plecat de la birou la timp ca să ajung acasă înaintea lui Heather – în fiecare seară de luni se ducea să-şi facă exerciţiile Pilates – şi să-i scriu un bileţel în care o anunţam că aveam o migrenă şi că mă încuiasem în camera mea.
    Heather avea grijă de sănătatea ei cu aceeaşi dedicaţie pe care unele femei o acordă îngrijirii florilor sau colecţionării porţelanurilor chinezeşti. Partea bună a acestui fapt era că acorda celorlalţi aceeaşi atenţie în astfel de momente; prin urmare avea să mă lase în pace şi avea să dea încet sonorul televizorului.
   Mai mult decât orice, nu puteam să scap de sentimentul care mă făcuse s-o dau definitiv în bară la tribunal: că fotografia Philomenei Kavanagh, pe care o arătase MacSharry, îmi amintise de ceva, dar habar nu aveam de ce anume. Pentru oricine altcineva, ar putea părea ceva lipsit de importanţă având în vedere ce zi îngrozitoare avusesem. Majoritatea oamenilor n-au motive să se gândească la faptul că memoria este atât de capricioasă şi de rebelă, putând să devină o forţă prin ea însăşi, de care trebuie să ţii cont.
   Să-ţi pierzi o parte din memorie este un lucru înşelător, ca un cutremur submarin care provoacă schimbări şi tulburări la o distanţă prea mare de epicentru ca să fie uşor de prezis. Începând din acea zi, orice lucru cât de mic amintit pe jumătate dobândeşte o aură strălucitoare, cu o putere hipnotică, terifiantă: ar putea fi un fleac sau ar putea fi Ceva Important care îţi schimbă viaţa şi îţi deschide larg mintea. Odată cu trecerea anilor, precum cineva care trăieşte pe o linie de falie, ajunsesem să cred în starea de fapt, să cred că, dacă acel Marele Cutremur nu apăruse până atunci, nici nu avea să mai apară vreodată. Dar de când primisem cazul lui Katy Devlin, vibraţiile şi zgomotul crescuseră ameninţător, şi nu mai eram sigur de nimic.
   Fotografia trupului Philomenei Kavanagh răşchirat şi cu gura căscată ar fi putut să-mi amintească de vreo scenă dintr-o emisiune TV sau de ceva suficient de îngrozitor încât să-mi şteargă amintirile din ultimii 20 de ani, fără să am nici cea mai mică posibilitate de a-mi da seama despre ce era vorba.
   În orice caz, nu a fost niciuna din variante. M-a lovit la un moment dat în toiul nopţii, în timp ce pluteam în derivă într-un somn agitat.
   M-a lovit atât de tare, încât m-a făcut să mă trezesc şi să mă ridic brusc în capul oaselor, cu inima bubuindu-mi în piept. M-am repezit la butonul veiozei de lângă pat.

   Chiar şi înainte de a ne apropia de poieniţă, ni se păruse că era ceva diferit, că era ceva în neregulă. Zgomotele se amestecau, prea multe şi prea variate, gâfâieli, grohăieli, schelălăieli, înăbuşite până la izbucniri scurte dar sălbatice, mai ameninţătoare decât urletele animalelor.
   - La pământ! îmi şuierase Peter, şi ne-am trântit amândoi pe burtă.
   Rădăcinile şi crenguţele împrăştiate pe jos ni se agăţaseră de haine, iar picioarele îmi fierbeau în adidaşi. Era o zi fierbinte, fierbinte şi cu aerul nemişcat, cu cerul strălucind, albastru, printre crengile copacilor. Am alunecat prin iarba măruntă, cu mişcări încete: praful din gura mea, razele de soare, oribilul dans insistent al unei muşte, bâzâitul ei puternic ca un fierăstrău în urechea mea. Undeva, spre tufele de mure sălbatice, la câţiva metri depărtare, albinele; un firicel de sudoare scurgându-mi-se pe spate. Cotul lui Peter în câmpul meu vizual, înaintând fără să facă vreun zgomot, la fel ca o pisică. Jamie clipind des, în spatele unor ierburi înalte.
   Erau prea mulţi în poieniţă. Metallica îi ţinea braţele Sandrei la pământ, iar Shades picioarele; Anthrax era deasupra ei. Fusta îi era ridicată până la talie, iar ciorapii îi erau rupţi de sus până jos. Îi vedeam gura peste umărul lui Anthrax, larg deschisă şi neagră, rigidă, în care-i intrau firele de păr roşcat-aurii. Scotea sunete nenaturale, de parcă ar fi încercat să strige, dar nu putea. Megadeth o lovise o dată, nu tare, iar ea tăcuse.
   Noi am luat-o la fugă, fără să ne mai pese dacă ne vedeau, şi fără să le înţelegem strigătele decât după aceea – „Doamne!”, „La dracu’!”
    Eu şi Jamie am văzut-o pe Sandra a doua zi, la magazin. Purta un trening larg şi avea cearcăne vineţii. Ştiam că şi ea ne văzuse, dar nu ne-am uitat unii la alţii.

   Era o oră absolut nepotrivită din noapte, totuşi am sunat-o pe Cassie pe telefonul mobil.
   - Eşti bine? mă întrebă, vocea ei părând somnoroasă şi lipsită de vlagă.
   - Da, sunt bine. Mi-am amintit ceva, Cassie.
   Ea căscă.
   - Doamne! Sper să fie ceva care să merite. Cât e ceasul?
   - Nu ştiu. Ascultă! La un moment dat, în vara aceea, eu, Peter şi Jamie i-am văzut pe Jonathan Devlin şi pe prietenii lui violând o fată.
   Urmă o pauză. Apoi Cassie, părând cu mult mai trează, spuse:
   - Eşti sigur? Nu cumva aţi interpretat greşit...
   - Nu. Sunt absolut sigur. Fata încerca să ţipe, dar unul dintre ei a lovit-o. O imobilizaseră la pământ.
   - Ei v-au văzut?
   - Da, da. Noi am fugit, iar ei au strigat după noi.
   - La dracu’! exclamă ea.
    O simţeam cum, încet-încet, face legăturile. O fetiţă violată, un violator în familie, doi martori care se
evaporaseră. Ne aflam doar la câţiva paşi distanţă de un mandat de arestare.
    - La dracu’! Foarte bine că ţi-ai amintit, Ryan. Mai ştii numele fetei?
   - Sandra şi nu mai ştiu cum.
   - Sandra de care mi-ai mai povestit? Putem să începem să o căutăm de mâine.
   - Cassie, am zis eu, dacă vorbim despre treaba asta, cum dracului o să explicăm, de unde ştim?
   - Ascultă, Rob, nu-ţi face încă griji în legătură cu asta, bine? Dacă dăm de Sandra, ea o să fie martora de care avem nevoie. Altfel, mergem direct la Devlin, îl şocăm aruncându-i în faţă toate detaliile astea, îl speriem până când îl aducem în situaţia să mărturisească... Găsim noi ceva.
   Faptul că nu se îndoise nicio clipă de corectitudinea detaliilor aproape că m-a făcut să dau înapoi. A trebuit să înghit o dată în sec ca să nu-mi mai tremure vocea.
   - Ce restricţii se aplică în cazul unui viol? Putem să-l reţinem pentru asta, deşi nu avem suficiente probe pentru acuzaţii?
   - Nu-mi mai aduc aminte. O să ne gândim la toate astea mâine-dimineaţă. O să poţi şi tu să dormi un pic sau eşti prea agitat?
   - Sunt prea agitat, am răspuns.
    Eram aproape isteric. Mă simţeam de parcă cineva îmi injectase şerbet în sânge.
    - Putem să mai vorbim un pic?
   - Sigur că da.
   Am auzit-o cum se cuibăreşte mai comod în pat, cearşafurile fâşâind. Eu mi-am găsit sticla de votcă şi am luat telefonul în cealaltă mână, ca să pot să-mi torn în pahar.
   Mi-a povestit ceva de când avea ea 9 ani şi îi convinsese pe toţi ceilalţi copii din zonă că pe dealurile de lângă oraşul lor locuia un lup fermecat.
   - I-am minţit că am găsit o scrisoare sub o scândură din duşumea, în care îmi mărturisea că se afla acolo de 400 de ani şi că la gât avea legată o hartă care arăta unde se afla o comoară. I-am organizat pe toţi copiii într-o echipă – Doamne, ce autoritară eram! – şi la fiecare sfârşit de săptămână plecam pe dealuri ca să găsim lupul. Alergam şi ţipam de fiecare dată când vedeam un câine ciobănesc, apoi ne aruncam în râu... ce vremuri minunate!
   M-am întins în pat şi am sorbit din băutură.
    Ritmul lent al vocii lui Cassie mă linişti. Am simţit o oboseală plăcută de parcă aş fi fost din nou copil.
   - Şi totuşi, nu era un ciobănesc german sau cam aşa ceva, zise ea, era prea mare şi arăta complet diferit, sălbatic...
   Dar eu deja adormisem.

12

   Dimineaţă am încercat să dăm de urma unei femei pe nume Sandra sau Alexandra Nu-mai-ştiu cum care în 1984 locuise în apropiere de Knocknaree. A fost una dintre cele mai frustrante dimineţi din viaţa mea.
    Am sunat la biroul pentru recensăminte şi mi-a răspuns o voce feminină, nazală şi indiferentă, care mi-a spus că nu poate să-mi furnizeze niciun fel de informaţii dacă nu am un ordin judecătoresc. După ce i-am explicat cu însufleţire că toată treaba asta are legătură cu uciderea unui copil, iar ea şi-a dat seama că nu aveam de gând să renunţ, mi-a spus că trebuia să vorbesc cu altcineva, m-a pus să aştept pe fir (pe Eine Kleine Nachtmusik, care suna de parcă era cântată la pian cu un singur deget) şi, în cele din
urmă, m-a transferat unei femei cu o voce la fel de indiferentă, care m-a trecut prin aceeaşi discuţie.
   În faţa mea, Cassie încerca să obţină registrul electoral pentru sud-estul Dublinului, din anul 1988 – vreme la care, eram aproape sigur, Sandra era destul de mare ca să poată să voteze, dar încă nu destul de mare ca să se poată muta de-acasă –, dar cu aceleaşi rezultate.
   Auzeam şi eu vocea dulce, ca de răţuşcă, care-i spunea, la anumite intervale de timp, că apelul ei era foarte important şi că i se va răspunde. Ea era agasată şi neliniştită, îşi schimba poziţia la fiecare treizeci de secunde: stătea pe marginea mesei, picior peste picior. Îşi învârti scaunul până când se agăţă în cablul telefonului, îmi simţeam privirea ceţoasă din pricină că dormisem insuficient, transpirat – caloriferele erau deschise la maximum, deşi nu era o zi prea rece – şi nu mai aveam mult şi începeam să ţip.
   - La dracu’! am exclamat în final, şi am trântit telefonul.
    Ştiam că o să aud săptămâni întregi în capul meu Eine Kleine Nachtmusik.
    - E al dracului de inutil!
   - Faptul că vă agitaţi este foarte important pentru noi, murmură Cassie, privindu-mă de sus, cu capul sprijinit de tetieră. Mulţumim pentru răbdare.
   - Chiar dacă ăştia ne vor da vreodată ceva, nu va fi în format electronic. O să ne dea cinci milioane de cutii de pantofi pline cu hârţoage şi ar trebui să stăm şi să citim fiecare nume în parte. Ne-ar lua săptămâni întregi.
   - Iar ea poate că s-a mutat sau s-a măritat, ori poate că a emigrat sau a murit, dar... ai o idee mai bună?
   Brusc, am avut o sclipire.
   - De fapt, chiar am, am spus luându-mi haina. Vino cu mine!
   - Hei! Unde mergem?
   I-am învârtit scaunul lui Cassie cu faţa spre uşă ca să mă vadă plecând.
   - Mergem să vorbim cu doamna Pamela Fitzgerald. Care este geniul tău favorit?
   - Leonard Bernstein, zise Cassie, închizându-şi fericită telefonul şi balansându-se în scaun. Dar pentru azi, tu!
   Am oprit la magazinul Lowry şi i-am cumpărat doamnei Fitzgerald o cutie de biscuiţi, drept consolare că încă nu îi găsisem geanta. Mare greşeală: generaţia ei este cât se poate de generoasă, aşa că a scos o pungă de fursecuri din congelator, le-a decongelat în cuptorul cu microunde, le-a uns cu unt, apoi a răsturnat gem într-un mic bol. În tot acest timp, eu am stat pe canapeaua ei, bâţâind nervos din picior, până când Cassie îmi aruncă o privire încruntată, ca să încetez. Ştiam că trebuia să mănânc porcăriile alea, altminteri faza cu „Vă rog, luaţi...” putea să dureze ore întregi.
   Doamna Fitzgerald se uită fix la noi, ne scrută până când am sorbit amândoi câte o gură de ceai – era aşa de tare încât am simţit cum mi se face gura pungă – şi am muşcat câte o gură de fursec. Apoi oftă cu satisfacţie şi se sprijini de speteaza fotoliului.
   - Ador fursecurile simple, spuse ea. Cele cu fructe mi se lipesc de proteză.
   - Doamnă Fitzgerald, începu Cassie, vă mai aduceţi aminte de cei doi copii care au dispărut în pădure, în urmă cu 20 de ani?
   I-am fost recunoscător auzind-o spunând asta, pentru că eu nu aş fi avut puterea să o fac. Mi-era teamă, într-un mod superstiţios, că vocea o să-mi tremure şi o să mă dea de gol, făcând-o pe doamna Fitzgerald să devină suspicioasă, să se uite cu mare atenţie la mine şi să-şi amintească de cel de-al treilea copil. Atunci chiar că am fi rămas acolo toată ziua.
   - Îmi amintesc, bineînţeles, replică ea cu indignare. A fost de-a dreptul îngrozitor. N-au găsit niciodată nici măcar o singură urmă de-a lor. N-a avut loc o înmormântare ca lumea, nimic.
   - Ce credeţi că li s-a întâmplat? întrebă Cassie pe neaşteptate.
   Aş fi vrut să-i atrag atenţia că-şi pierdea vremea; cu toate astea, parcă împotriva voinţei mele, înţelegeam de ce întrebase acest lucru.
   Doamna Fitzgerald era ca o bătrână din poveştile cu zâne, care-şi făcea apariţia dintr-o căsuţă dărăpănată aflată în pădure, răutăcioasă şi iscoditoare; nu puteai să nu speri, măcar pe jumătate, că-ţi va răspunde la şaradă, oricât de criptică şi de greu de rezolvat ar fi fost aceasta.
   Se uită cu atenţie la fursecul pe care îl mânca, mai muşcă o dată din el şi apoi îşi şterse buzele cu un şerveţel de hârtie. Ne lăsa deliberat să aşteptăm – suspansul îi făcea plăcere.
   - I-o fi aruncat vreun nebun în râu, răspunse ea în sfârşit. Dumnezeu să-i odihnească. Vreun nenorocit, care n-ar trebui lăsat să scape.
   Am observat că trupul meu avea aceeaşi veche reacţie automată de furie la această discuţie: mâinile îmi tremurau, pulsul mi-o luase razna. Am pus ceaşca pe masă.
   - Aşadar, credeţi că au fost ucişi, am rostit cu o voce gravă, ca să fiu sigur că o controlez.
   - Sigur că da. Ce altceva li s-ar fi putut întâmpla? Mama mea – Dumnezeu s-o odihnească în pace – încă mai trăia pe-atunci. A murit la trei ani după aceea, de gripă – ea obişnuia să spună că fuseseră luaţi de un spirit rău. Dar era o persoană de modă veche, Dumnezeu s-o aibă în pază.
   Spusele femeii chiar reuşiseră să mă ia prin surprindere. Spiritul rău era un personaj din legende, care îi speria pe copii, era descendentul sălbatic, care făcea rele, al zeului Pan şi al strămoşilor lui Puck. Dar el nu se aflase pe lista de persoane suspecte, făcută de Kiernan şi de McCabe.
   - Nu, cu siguranţă au fost aruncaţi în râu, altminteri poliţiştii le-ar fi găsit cadavrele. Unii oameni spun că încă bântuie prin pădure, bieţii de ei. Theresa King de pe Lane chiar i-a văzut, nu mai departe de anul trecut, când se dusese să-şi ia rufele.
   Nu mă aşteptasem chiar la aşa ceva, deşi probabil că ar fi trebuit.
   Doi copii care dispăruseră pentru totdeauna în pădurea locală, cum ar fi putut ei oare să scape şi să nu devină parte din folclorul regiunii?
   Nu cred în fantome, dar gândul – o mişcare nedesluşită în amurg, şoapte neinteligibile – încă mă făcea să simt fiori reci pe şira spinării şi să mă întreb revoltat cum de îndrăznea o femeie de pe Lane să-i vadă, în loc să-i fi văzut eu?
   - La momentul acela, am reluat eu, dorind să readuc discuţia la subiectul propriu-zis, le-aţi declarat poliţiştilor că trei bărbaţi solizi, tineri, obişnuiau să dea târcoale pe la marginea pădurii.
   - Nişte huligani, afirmă doamna Fitzgerald cu însufleţire. Scuipau pe jos şi câte nu făceau. Tatăl meu spunea întotdeauna că scuipatul pe jos e o dovadă clară de proastă creştere. A, dar doi dintre ei şi-au revenit până la urmă, da, aşa au făcut. Flăcăul Conceptei Mills se ocupă acum cu computerele. După ce s-a mutat în oraş – la Blackrock, ce să zic! Knocknaree nu era suficient de bun pentru el. Cât despre băiatul lui Devlin, desigur, vorbim şi despre el imediat. El e tatăl acelei biete fetiţe, Katy, Dumnezeu să-i odihnească sufletul. Un bărbat minunat!
   - Dar cu al treilea ce s-a întâmplat? am întrebat eu. Shane Waters.
   Îşi strânse buzele şi, afectată, sorbi o gură de ceai.
   - N-aş fi vrut să mai aud de unul ca el.
   - A, deci a ajuns rău, nu? insistă Cassie pe un ton confidenţial. Pot să mai iau un fursec, doamnă Fitzgerald? Sunt cele mai bune fursecuri pe care le-am mâncat vreodată.
   De fapt, erau singurele pe care le mâncase vreodată. Le detesta şi spunea de regulă despre ele că „nu au gust de mâncare”.
   - Desigur, draga mea, desigur. Chiar ar fi cazul să mai pui un pic de carne pe tine. Mai sunt destule. Când fiică-mea mi-a cumpărat cuptorul cu microunde, am făcut vreo 6 tăvi odată şi le-am păstrat în congelator, le-am mâncat pe rând.
   Cassie alese încă un fursec, luă o muşcătură zdravănă din el şi făcu: 
    - Mmm...
   Dacă mânca atât de multe încât doamna Fitzgerald s-ar fi ridicat să mai aducă altele încălzite, aveam de gând s-o strâng de gât. Înghiţi dumicatul şi spuse:
   - Shane Waters încă mai locuieşte în Knocknaree?
   - Mountjoy, acolo locuieşte, zise doamna Fitzgerald, subliniind cuvintele astfel încât să le dea greutate. El şi cu încă un tip au jefuit o benzinărie, înarmaţi cu un cuţit. L-au înspăimântat pe bietul tânăr care lucra acolo. Maică-sa zicea mereu că el nu era băiat rău, doar că era influenţabil, dar nu există nicio scuză pentru un asemenea comportament.
   Mi-aş fi dorit să i-o prezint lui Sam. S-ar fi plăcut mult unul pe celălalt.
   - Aţi mai spus la poliţie şi că uneori erau fete cu ei, i-am amintit eu, pregătindu-mi carneţelul.
   Se strâmbă dezaprobator.
   - Erau nişte vagaboande, vreo două. Când eram tânără, nu mă deranja să-mi mai arăt şi eu un pic din picior – nu e cale mai bună ca să atragi atenţia băieţilor, am dreptate?
   Îmi făcu cu ochiul şi izbucni în râs. Un hohot răguşit, dar care îi lumină suficient chipul, ca să-mi dau seama că fusese cândva o fată foarte drăguţă; o fată dulce, dezinvoltă, cu ochi strălucitori.
   - Îmbrăcămintea aia caraghioasă pe care o purtau ele nu era altceva decât bani aruncaţi pe fereastră, cu siguranţă. Puteau foarte bine să fie în pielea goală, hainele nu făceau nicio diferenţă. În ziua de azi, toate tinerele umblă cu bluzele scurte şi cu buricul gol, şi în pantaloni scurţi sau mai ştiu eu ce. Dar la vremea aceea încă mai exista un strop de decenţă.
   - Vă mai amintiţi cumva numele lor?
   - Stai să mă gândesc. Una era fata mai mare a lui Marie Gallagher. Stă la Londra, de vreo cinşpe ani. Mai vine pe-aici, ca să-şi vânture hainele la modă şi să se dea mare cu serviciul ei. Dar odată, după ce a plecat, Marie a zis că nu e decât secretară. Dintotdeauna a fost o îngâmfată.
   Mi s-a făcut inima cât un purice – Londra –, dar doamna Fitzgerald sorbi zgomotos din ceai şi ridică un deget de atenţionare.
   - Claire, aşa o chema. Claire Gallagher, aşa o cheamă şi-acum. Nu s-a măritat. Într-o vreme ieşea cu un tip, divorţat de câţiva ani, iar Marie era foarte bucuroasă, dar legătura n-a durat.
   - Şi cealaltă fată? am întrebat-o eu.
   - A, cealaltă. E încă aici. Locuieşte cu maică-sa în Close, la marginea cartierului – în zona rău famată, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Are doi copii, dar n-are bărbat. Normal, la ce altceva să te fi aşteptat din partea ei? Dacă o cauţi cu lumânarea, până la urmă o păţeşti. Ea e una din surorile Scully. Jackie e cea care s-a măritat cu Wicklow, Tracy lucrează la agenţia de pariuri, iar asta e Sandra, da aşa o cheamă. Sandra Scully. Termină-ţi fursecul! îi ordonă ea lui Cassie care, discret, îl lăsase pe farfurie şi se prefăcea că a uitat de el.
   - Mulţumesc mult, doamnă Fitzgerald. Ne-aţi fost de mare ajutor, am spus eu.
   Ca ultimă soluţie, Cassie îşi îndesă în gură fursecul şi îl făcu să alunece pe gât cu ceai. Mi-am luat carneţelul şi m-am ridicat.
   - Staţi, aşteptaţi o clipă, zise doamna Fitzgerald, ridicând o mână spre mine.
    O zbughi în bucătărie de unde se întoarse cu o pungă de plastic în care erau fursecuri congelate, pe care i le dădu cu forţa lui Cassie.
    - Poftim, sunt pentru tine. Nu, nu, nu – strigă peste protestele lui Cassie.
   - Nu trebuie să amestecăm plăcerile personale în situaţii de-astea, nu avem voie să primim cadouri de la martori.
   - Îţi vor face bine. Eşti o fată minunată. Împarte-le cu partenerul tău dacă se comportă frumos.

   Zona rău famată a cartierului (nu fusesem niciodată acolo până atunci, din câte îmi aduceam aminte; mamele noastre ne interziseseră să călcăm pe acolo) nu era de fapt prea diferită de zona cu reputaţie bună.
    Casele erau parcă un pic mai coşcovite, iar grădinile erau năpădite de buruieni şi de muşeţel. Zidul de la capătul Knocknaree Close era acoperit de graffiti, dar cu mesaje simpatice – „Liverpool domneşte”, „Martina + Conor împreună pentru totdeauna”, „Jonesy e poponar” – făcute probabil cu un marker colorat; păreau minunate comparativ cu ce vezi în zonele din centru.
   Dar dacă din cine ştie ce motive aş fi fost nevoit să-mi las acolo maşina peste noapte, aş fi intrat în panică.
   Sandra a fost cea care ne răspunse la uşă. Pentru o clipă, n-am fost sigur că era ea. Nu arăta deloc cum mi-o aduceam eu aminte. Era genul de fată care înfloreşte repede şi se ofileşte devreme, în doar câţiva ani. În mintea mea era voluptuoasă ca o piersică coaptă, cu plete strălucitoare, blonde-roşcate şi ondulate cum se purtau în anii 1980, pe când femeia din uşă era grasă şi înceată, cu o privire obosită şi suspicioasă, şi cu părul vopsit ţipător. Parcă m-am simţit străbătut de un junghi ascuţit. Aproape că speram să nu fie ea.
   - Pot să v-ajut cu ceva? întrebă ea.
   Vocea ei era gravă şi aspră, dar i-am recunoscut intonaţia plăcută, sacadată. („Hei, care dintre ei e prietenul tău?” – în timp ce o unghie sidefată se mişca arătând spre Peter, apoi spre mine. Jamie, în timpul ăsta, clătina din cap, zicând: „Bleah!” Sandra râdea trecând cu picioarele peste zid: „O să te răzgândeşti cât de curând!”)
   - Doamna Sandra Scully? am întrebat eu, iar ea confirmă dând din cap, obosită.
   Am văzut că şi-a dat seama că eram detectivi, înainte ca noi să ne scoatem legitimaţiile, şi că era deja pregătită de defensivă. Undeva în casă un copil ţipa, apoi se auzi un zgomot metalic.
   - Sunt detectivul Ryan, colega mea, detectiv Maddox, ar vrea să vorbească puţin cu dumneavoastră.
   O simţeam pe Cassie mişcându-se aproape imperceptibil lângă mine, prinzându-mi semnalul. Dacă nu eram sigur, trebuia să spun „noi” şi atunci am fi trecut amândoi la întrebările de rutină legate de Katy Devlin, până când îmi reveneam într-un fel sau altul. Dar eram sigur, iar Sandra ar fi vorbit mult mai deschis dacă în cameră cu ele nu se afla şi un tip.
   Sandra îşi încleştă maxilarul.
   - E vorba de Declan? În cazul ăsta puteţi să-i spuneţi târfei ăleia bătrâne că am oprit casetofonul de când mi-a zis ultima oară, iar dacă tot mai aude ceva, atunci vocile sunt doar în capul ei.
   - Nu, nu, nu, se grăbi Cassie să spună. Nimic de genul ăsta. Lucrăm la un caz mai vechi şi ne-am gândit că poate vă amintiţi ceva, vreun detaliu, care ar putea să ne ajute. Pot să intru?
   Se uită fix la Cassie pentru un moment, apoi ridică resemnată din umeri.
   - Am de ales? făcu ea, dându-se un pas înapoi şi deschizând uşa un pic mai larg; mirosea a prăjeală.
   - Mulţumesc, zise Cassie. O să încerc să nu vă răpesc prea mult timp.
   După ce intră în casă, se uită peste umăr la mine şi îmi făcu repede cu ochiul, ca să mă liniştească. Apoi uşa se trânti în urma ei.
   Trecu mult timp. Am stat în maşină şi am fumat ţigară de la ţigară până când am terminat pachetul. Apoi mi-am ros unghiile şi am bătut în volan ritmul de la Eine Kleine Nachtmusik, după care am râcâit cu cheia de contact murdăria de pe bord. Îmi doream nebuneşte să-mi fi venit ideea să-i pun lui Cassie un microfon, pentru orice eventualitate, poate că aş fi ajutat-o dacă intram şi eu. Nu că nu aş fi avut încredere în ea. Dar ea nu fusese acolo în acea zi, pe când eu fusesem, iar Sandra se pare că se schimbase mult de atunci, iar eu nu puteam fi sigur că partenera mea va şti să-i pună exact întrebările potrivite.
    Lăsasem geamul în jos şi încă îl mai auzeam pe puştiul acela ţipând şi făcând gălăgie; apoi vocea Sandrei, ţipând ascuţit, o plesnitură, zbierătele ţâncului, mai degrabă de furie decât de durere.
   Mi-am amintit şiragul ei de dinţi mărunţi şi regulaţi, care i se vedeau atunci când râdea, de fascinanta adâncitură, în formă de V de pe pieptul ei.
   După un răstimp care mie mi s-a părut că durase ore întregi, am auzit uşa închizându-se. Cassie se îndreptă spre mine, cu paşi apăsaţi.
   Se sui în maşină şi expiră zgomotos:
   - Păi... Ai avut dreptate. I-a trebuit o vreme până a început să vorbească, dar odată ce-a început...
   Inima îmi bubuia, nu aş fi putut spune dacă de bucurie sau de panică.
   - Şi ce ţi-a spus?
   Cassie îşi scosese deja ţigările, iar acum cotrobăia după brichetă.
   - Trage după colţ sau undeva mai la adăpost. A deranjat-o maşina asta, că stătea în faţa casei ei. Mi-a zis că arăta ca o maşină de poliţie, iar vecinii aveau să bârfească.
   Am ieşit din cartier şi am parcat vizavi de şantier, am înşfăcat una dintre ţigările slabe ale lui Cassie şi am căutat bricheta.
   - Deci?
   - Ştii ce mi-a spus?
    Cassie lăsă repede geamul în jos şi suflă fumul afară, iar eu mi-am dat seama că era furioasă. Era furioasă şi tremura.
   - A spus că nu a fost un viol sau ceva de genul ăsta, ci că pur şi simplu o convinseseră s-o facă. Mi-a spus că e ca şi cum o faci de trei ori. Slavă Domnului, copiii sunt mult prea mici ca să aibă vreo legătură cu asta...
   - Cass, am spus eu cât de calm am putut. Poţi s-o iei de la început?
   - Începutul este că prima dată când a ieşit cu un băiat avea 16 ani. A fost vorba de Cathal Mills, care avea pe-atunci 19. Cathal era considerat, Dumnezeu ştie de ce, extrem de grozav, iar Sandra era nebună după el. Jonathan Devlin şi Shane Waters erau cei mai buni prieteni ai lui. Niciunul nu avea o iubită, lui Jonathan îi plăcea de Sandra, Sandra îl plăcea şi ea pe el, iar într-o bună zi, la vreo şase luni de la începerea relaţiei, Cathal i-a spus că Jonathan voia – şi acum citez – „s-o facă”, iar că el credea că ideea era minunată. Ca şi cum i-ar fi dat prietenului său o gură din berea lui sau cam aşa ceva. Dumnezeule, iar asta se întâmpla în anii 1980, când nici măcar nu aveau prezervative...
   - Cass...
   Aruncă bricheta pe geam, într-un trunchi de copac. Cassie ştia să tragă la ţintă. Bricheta lovise trunchiul, apoi zburase undeva în iarba măruntă.
    O mai văzusem furioasă şi altă dată – îi spusesem că era din cauza bunicului ei francez, un soi de lipsă de stăpânire de sine tipic mediteraneeană – şi ştiam că, acum că aruncase cu bricheta în copac, avea să se calmeze. Am aşteptat. Se răsuci la loc pe scaun, trase din ţigară şi, după un moment, îmi aruncă un rânjet strâmb, încurcat.
   - Îmi datorezi o brichetă, prima donna, i-am spus. Acum, povesteşte-mi.
   - Iar tu încă îmi datorezi cadoul de Crăciun de anul trecut. În fine. De fapt, Sandra nu s-a sinchisit prea mult că o făcuse cu Jonathan. S-a întâmplat o dată sau de două ori. După aceea, şi ea, şi el s-au simţit un pic stânjeniţi. Dar au trecut peste asta, fiecare din ei era bine...
   - Când s-a întâmplat?
   - La începutul acelei veri. În iunie, 1984. Se pare că Jonathan a mai ieşit cu o fată curând după aceea, pentru o vreme – trebuie să fi fost Claire Gallagher –, iar Sandra crede că el i-a întors favoarea. A avut mari probleme cu Cathal pe tema asta, iar toate aceste întâmplări o lăsaseră atât de confuză, încât în final pur şi simplu se hotărâse să le uite.
   - Dumnezeule! am exclamat eu. Se pare că am trăit într-un plin show Jerry Springer. „Adolescenta femeie-troc ne dezvăluie...”
   Doar la câţiva metri mai încolo cu câţiva ani în urmă, eu, Jamie şi Peter ne înghiontiserăm şi aruncaserăm cu pietricele după căţelul familiei Carmichael. Toate aceste dimensiuni paralele, personale, care păreau atât de inofensive în acea comunitate mică; toate acele lumi care ne conţineau pe fiecare dintre noi coabitând în acelaşi spaţiu. M-am gândit la straturile arheologice întunecoase de sub tălpile noastre, la vulpea pe care o zărisem pe fereastră, strigând către un oraş care cu greu semăna cu al meu.
   - După care, totuşi, reluă Cassie, Shane a aflat şi a vrut să se joace şi el. Cathal, desigur, a fost de acord, dar Sandra nu a vrut. Nu-l plăcea pe Shane – „nenorocitul ăla pervers”, după cum l-a numit ea. Am sentimentul că nu-l plăcea nimeni, dar ceilalţi doi umblau cu el din obişnuinţă, căci se ştiau de când erau mici. Cathal s-a mai străduit o vreme s-o convingă – de-abia aştept să văd cum arată biografia lui Cathal pe internet, tu nu? – dar ea spunea despre el mereu acelaşi lucru, iar în final, ei au sărit pe ea în pădure, Cathal şi amicul nostru, Jonathan, au imobilizat-o, iar Shane a violat-o. Nu-şi aminteşte exact data, dar ştie că îi rămăseseră vânătăi la încheieturile mâinilor şi îşi făcea griji că nu îi treceau până la începerea şcolii. Trebuie să se fi întâmplat prin luna august.
   - Pe noi ne-a văzut? am întrebat-o cu voce joasă.
   Faptul că această poveste începea să se întâlnească cu a mea mă dezorienta, dar în acelaşi timp mă emoţiona.
   Cassie se uită la mine. Pe chipul ei nu puteam citi nimic, dar ştiam că încerca să-şi dea seama dacă suportam toate astea. M-am străduit să arăt ca de obicei.
   - Nu chiar. Era... ştii bine în ce situaţie era. Însă îşi aminteşte că a auzit pe cineva în iarbă, iar apoi pe băieţi strigând. Jonathan a alergat după voi, iar când s-a întors, a spus ceva de genul: „Ai dracului copii!”
   Scrumă afară pe geam. Puteam să spun după poziţia umerilor ei că nu terminase încă. Pe drum, în dreptul săpăturilor, Mark şi Mel, împreună cu alţi câţiva, îşi făceau de lucru cu nişte beţe şi cu bandă galbenă pentru măsurători, strigând unii la alţii. Mel râdea, din toată inima, limpede, şi ţipa: „Ai vrea tu!”
   - Şi? am spus eu, când nu am mai avut răbdare să aştept.
   Tremuram ca un câine de vânătoare care ţine prada. După cum am mai spus, nu-i lovesc pe suspecţi, dar mă imaginam izbindu-l pe Devlin de pereţi, urlând la el, făcându-l să-mi răspundă la întrebări.
   - Ştii ceva? îmi zise Cassie. Nici măcar nu a terminat-o cu Cathal Mills. A mai ieşit cu el câteva luni de zile, până când el i-a dat ei papucii.
   Era cât pe ce să spun: „Asta-i tot?” Dar în loc de asta am replicat:
   - Cred că statutul prescrierii pedepsei e diferit dacă ea era minoră.
    Mintea îmi alerga cu câteva sute de kilometri pe oră, zbura printre strategiile de interogatorii.
    - Cred că încă mai avem timp. Pare genul de tip pe care mi-ar plăcea să-l arestez în mijlocul unei şedinţe importante.
   Cassie scutură din cap.
   - Nu e nicio şansă ca ea să formuleze vreo acuzaţie. De fapt, crede că a fost în primul rând vina ei, pentru că s-a culcat cu el.
   - Hai să mergem să vorbim cu Devlin, am spus şi am pornit maşina.
   - Stai o secundă, îmi ceru Cassie. E vorba de altceva. Poate să nu fie nimic, dar... După ce au terminat, Cathal – sincer, chiar cred că oricum trebuie să-l cercetăm şi pe el, poate găsim ceva de care să-l acuzăm –, deci Cathal i-a zis: „Bravo, fetiţa mea!” şi a sărutat-o. Ea stătea acolo şi tremura, încercând să-şi tragă hainele pe ea şi să-şi adune minţile. Atunci au auzit ceva în copaci, la doar câţiva metri mai încolo. Sandra a zis că ea nu a mai auzit ceva similar în viaţa ei. Parcă ar fi fost o pasăre enormă ale cărei aripi fâlfâiau, mi-a spus ea, doar că e sigură că era o voce omenească, la fel ca o chemare. Au sărit cu toţii şi au început să strige: „Ai dracului copii, iar fac tărăboi”. Şi au aruncat cu pietre în copaci, dar zgomotul tot nu a încetat. Era undeva în desimea pădurii şi nu puteau vedea. Paralizaseră, speriaţi până-n măduva oaselor, nu erau în stare decât să stea acolo şi să strige. În final, s-a oprit. Au auzit cum se îndepărtează în pădure. Părea să fie ceva mare, a spus Sandra, ceva cam cât un om. Au luat-o la fugă spre casă. Şi mirosea... zicea ea, era un miros puternic de animal – ca de capre sau cam aşa ceva, sau cam cum miroase la grădina zoologică.
   - Cum dracu’? Noi plecaserăm de-acolo.
   - Atunci nu erau zgomote făcute de voi.
   - Nu, cu siguranţă nu, am spus.
   Îmi aduc aminte că alergasem din toate puterile, că propria respiraţie îmi răsuna în urechi, nefiind sigur de ce se întâmpla, dar conştient că era ceva oribil, îngrozitor. Îmi amintesc şi că toţi trei ne holbaserăm unii la ceilalţi, zăbovind, la marginea pădurii. Mă îndoiesc că ne-am fi putut hotărî să ne întoarcem în poieniţă şi să scoatem zgomote ciudate, mirosind a capre.
   - Poate că doar i s-a părut.
   Cassie ridică din umeri.
   - Sigur, se poate şi asta. Totuşi, mă întreb dacă nu cumva putea să fie vreun animal sălbatic din pădure.
   Cel mai feroce animal din Irlanda este probabil bursucul, dar se întâmplă adesea să existe zvonuri atavice, de obicei în regiunile din centrul ţării: oi moarte găsite cu gâtul sucit, călători care apar târziu în noapte pe poteci, ca nişte umbre uriaşe care înaintează leneş şi cu ochi lucioşi. Cele mai multe dintre ele se dovedesc a fi câini ciobăneşti sau pisici care apar în lumina difuză, însă unele rămân neexplicate.
   M-am gândit cu spaimă la urmele de gheare care rămăseseră pe spatele tricoului meu.
   Cassie, fără să prea creadă în existenţa misteriosului animal sălbatic, fusese totuşi dintotdeauna fascinată de el – pentru că descendenţii săi ajungeau până la Câinele Negru care-i vâna pe călătorii medievali şi pentru că îi plăcea la nebunie ideea că nu fiecare centimetru din ţara asta era cunoscut şi pus pe hartă, supus regulilor şi monitorizat de CCTV, şi că mai existau totuşi locuri neştiute în Irlanda, unde fiinţe nedomesticite, de mărimea unei pume, îşi vedeau liniştite de treburile lor secrete.
   Şi mie îmi plăcea să cred asta, bineînţeles, dar atunci chiar că nu aveam timp să mă gândesc la aşa ceva. Totul se învârtea în jurul acestui caz şi, de îndată ce maşina urcă dealul şi în faţa ochilor noştri începu să se desfăşoare Knocknaree, membrana opacă dintre mine şi acea zi din pădure se subţie încet, implacabil; deveni atât de fină încât puteam să aud mişcările slabe, furişe, de partea cealaltă, fâlfâitul aripilor şi paşii uşori tatonând, ca o molie zbătându-se în căuşul palmelor. Nu era loc pentru teorii despre animale de casă exotice evadate sau despre elani rătăciţi, sau despre monstrul din Loch Ness, sau mai ştiu eu ce altceva avea Cassie în minte.
   - Nu, am spus eu, nu, Cass. Noi practic trăiam în pădure. Dacă acolo ar fi fost ceva mai mare decât o vulpe, am fi ştiut. Sau căutătorii ar fi găsit măcar un semn. Fie vreun voyeur urât mirositor i-o fi urmărit, fie ea şi-a imaginat totul.
   - Probabil, zise Cassie pe un ton neutru.
    Am pornit din nou maşina.
    - Stai puţin. Şi cum o să facem asta?
   - De data asta n-am deloc de gând să mai stau în maşină, i-am spus, ridicând vocea ameninţător.
   Ea înălţă o clipă din sprâncene.
   - De fapt, mă gândeam dacă nu cumva ar fi mai bine... nu, nu să stai în maşină, dar să te las acolo, după care eu să mă duc să vorbesc cu verişoarele lui Katy, iar tu să-mi trimiţi un mesaj când eşti gata, ca să trec să te iau. Tu şi Devlin aţi putea avea o discuţie ca-ntre bărbaţi. N-o să spună nimic despre viol dacă o să fiu şi eu de faţă.
   - Ah, am făcut eu stângaci. OK. Mulţumesc, Cass. Sună foarte bine.
   Coborî, iar eu m-am strecurat pe locul pasagerului, gândindu-mă că voia să conducă ea. Dar Cassie se duse către copaci şi căută în iarbă până când găsi bricheta.
   - Uite, făcu, urcându-se în maşină şi schiţând un zâmbet şugubăţ. Acum vreau cadoul meu de Crăciun.

13

   Când opri în faţa casei familiei Devlin, Cassie îmi spuse:
   - Rob, poate că deja te-ai gândit şi tu la asta: ce am aflat poate să ducă într-o direcţie complet diferită.
   - Cum aşa? am întrebat eu absent.
   - Îţi aminteşti ce ţi-am spus despre indiciile privind violul lui Katy – că acesta nu pare să fi avut un mobil sexual. Acum uite, tu chiar ai descoperit pe cineva care, dintr-un motiv care nu are legătură cu sexul, şi-ar fi putut dori ca fiica lui Devlin să fie violată, iar pentru asta s-a folosit de un surogat.
   - Sandra? Brusc, după 20 de ani?
   - Toată publicitatea în jurul lui Katy – articolele din ziare, strângerea de fonduri... Poate că toate astea au determinat-o să facă aşa ceva.
   - Cassie, am spus, inspirând adânc, eu nu-s altceva decât un simplu băiat de provincie. Prefer să mă concentrez la lucrurile evidente. Iar pentru mine, în clipa asta, evident este Jonathan Devlin.
   - Ziceam şi eu... M-am gândit că poate-ţi este de folos.
    Apoi se întinse spre mine şi îmi ciufuli părul.
    - Fugi, provincialule! Bagă viteză!

   Jonathan era acasă. Singur. Margaret luase fetele şi se duseseră la sora ei, zicea el, iar eu mă întrebam de când plecaseră toate şi de ce.
   El arăta îngrozitor. Slăbise atât de mult, încât pielea de pe faţă îi atârna, la fel şi hainele, iar părul era tuns chiar şi mai scurt, făcându-l să arate parcă şi mai disperat. Iar eu m-am gândit la civilizaţiile vechi în care cel care suferea pierderea cuiva drag îşi oferea părul să fie ars în timpul funeraliilor.
   Îmi arătă canapeaua ca să mă aşez, iar el îşi trase un fotoliu în faţa mea, aplecându-se înainte, sprijinindu-şi coatele pe genunchi, cu palmele împreunate. Casa părea pustie; nu mirosea a mâncare gătită, nu se auzea în fundal niciun televizor, nicio maşină de spălat, nu era nicio carte deschisă pe braţul fotoliilor, nimic care să arate că atunci când eu sosisem, cineva făcea ceva, orice.
   Nu îmi oferi ceai. L-am întrebat cum le mai mergea („Cum credeţi?”), i-am explicat că urmăriserăm diferite piste, am evitat întrebările lui concrete despre specificul acţiunilor noastre, m-am interesat dacă-i mai venise vreo idee relevantă. Nevoia urgentă de a-i vorbi pe care o simţisem în maşină dispăruse de îndată ce îmi deschisese uşa; eram mai calm şi mai lucid decât fusesem în ultimele săptămâni. Margaret, Rosalind şi Jessica s-ar fi putut întoarce în orice moment, dar, inexplicabil, ştiam că acest lucru n-avea să se întâmple.
   Ferestrele erau murdare, iar razele soarelui de după-amiază târzie se filtrau confuz prin ele, bătând în sticla vitrinei şi în lemnul lucios al mesei, dând camerei o luminiscenţă difuză, de parcă ar fi fost sub apă. Auzeam un ceas ticăind în bucătărie, tare şi dureros de lent. Dar în afară de ceas, nu se mai auzea niciun alt sunet, nici măcar de-afară.
   Întregul Knocknaree părea că se adunase laolaltă şi se evaporase, cu excepţia mea şi a lui Jonathan Devlin. Eram doar noi doi, unul în faţa celuilalt, la măsuţa de cafea, iar răspunsurile lui erau atât de aproape, încât le puteam auzi forfotind şi murmurând în colţurile camerei; nu era nevoie deloc să ne grăbim.
   - Cine este pasionat de Shakespeare? am întrebat în sfârşit, lăsându-mi deoparte carneţelul.
   Desigur, nu era relevant, dar m-am gândit că poate asta îl făcea să mai lase un pic garda jos şi că m-ar fi putut surprinde.
   Jonathan se încruntă, iritat.
   - Poftim?
   - Numele fiicelor dumneavoastră, am spus eu. Rosalind, Jessica, Katharine cu „a”, toate sunt din piesele lui Shakespeare. Presupun că au fost alese deliberat.
   El clipi des şi, pentru prima dată, se uită la mine cu o oarecare căldură şi cu o jumătate de zâmbet. Era mai degrabă o încercare de zâmbet, de plăcere, dar timid, ca al unui băiat care aşteaptă să-i remarce cineva noua insignă de student la Oxford.
   - Ştiţi că sunteţi prima persoană care a făcut vreodată o asemenea remarcă? Da, eu sunt.
   Am ridicat încurajator din sprâncene.
   - Am trecut printr-un soi de perioadă de autodidact, cred că aşa s-ar putea chema, după ce m-am căsătorit – încercând să găsesc ce mi s-ar potrivi printre toate cărţile pe care se presupune că trebuie citite: ştiţi, Shakespeare, Milton, George Orwell... Nu am fost încântat de Milton, dar Shakespeare – deşi mergea greu, am citit cât am putut de mult, până l-am terminat. Obişnuiam să o tachinez pe Margaret că, dacă gemenii aveau să fie fată şi băiat o să le spunem Viola şi Sebastian, dar ea zicea că ar fi râs copiii de ei la şcoală.
   Zâmbetul lui dispăru şi privirea îi alunecă în altă parte. Ştiam că asta era şansa mea, acum, că-i câştigasem simpatia.
   - Sunt nume foarte frumoase, am spus.
   Dădu absent din cap.
   - Încă un lucru: numele Cathal Mills şi Shane Waters vă sunt cumva familiare?
   - De ce? mă întrebă el.
   Mi se păru că am surprins o străfulgerare în ochii lui, dar cum stătea cu spatele la fereastră, nu pot fi sigur că aşa a fost.
   - Au fost menţionate în cursul investigaţiilor noastre.
   Sprâncenele sale coborâră brusc şi am observat că umerii i se încordară la fel ca ai unui câine de luptă.
   - Sunt suspecţi?
   - Nu, am spus cu fermitate.
   Chiar dacă ar fi fost, tot nu i-aş fi spus – nu pentru că asta este procedura, ci pentru că el era foarte versatil. Toată această tensiune gata să ţâşnească, furioasă: dacă era nevinovat, cel puţin de moartea lui Katy, orice aluzie nesigură din vocea mea l-ar fi făcut, fără îndoială, să-mi sară în faţă cu un Uzi în mână.
   - Pur şi simplu urmărim toate pistele. Povestiţi-mi despre ei.
   Se uită fix la mine preţ de alte câteva secunde. Apoi se cufundă în fotoliu, rezemându-se de spătar.
   - Am fost prieteni în copilărie. Dar nu am mai vorbit cu ei de ani de zile.
   - Când v-aţi împrietenit?
   - Când familiile noastre s-au mutat aici. Trebuie să fi fost prin 1972. Am fost primele trei familii din cartier care aveam locuinţele gata – celelalte încă erau în construcţie. Tot locul era al nostru. Ne jucam pe şantier după ce plecau acasă muncitorii. Era ca un labirint uriaş. Aveam 6-7 ani.
   În vocea lui era ceva profund, ca o nostalgie obişnuită, dar ascunsă în adâncurile fiinţei sale, şi care mă făcea să realizez cât de singur era; nu doar acum, nu doar de la moartea lui Katy.
   - Şi pentru cât timp aţi rămas prieteni? l-am întrebat.
   - E greu de spus cu exactitate. Am luat-o fiecare pe drumul lui cam când aveam 19 ani, sau cam aşa, dar am mai ţinut legătura o vreme. De ce? Ce legătură au lucrurile astea cu ce s-a întâmplat?
   - Avem doi martori diferiţi, am spus, păstrându-mi tonul cât mai neutru, care spun că în vara anului 1984, dumneavoastră, Cathal Mills şi Shane Waters aţi participat la violarea unei fete din regiune.
   Sări în picioare, cu pumnii strânşi.
   - Ce, ce dracu’? Ce legătură are asta cu moartea lui Katy? Mă acuzaţi de ceva – sau ce naiba se-ntâmplă aici?
   L-am privit indiferent şi l-am lăsat să termine.
   - Nu pot să nu observ că nu negaţi întâmplarea, am spus.
   - Dar nici nu am spus că a fost aşa, la dracu’! Am nevoie de un avocat pentru asta?
   Niciun avocat din lumea asta nu l-ar fi lăsat să scoată vreun cuvânt în legătură cu acea întâmplare.
   - Uitaţi, am spus eu, aplecându-mă spre el şi schimbând tonul, făcându-l să sune mai lejer şi mai confidenţial. Eu sunt de la Omucideri, nu de la Violuri. Pe mine mă interesează un viol de acum 20 de ani doar dacă...
   - Un presupus viol.
   - Într-adevăr, un presupus viol. Nu mă interesează decât în măsura în care el a condus la o crimă. Doar asta vreau să aflu.
   Jonathan îşi ţinu respiraţia, încercând să spună ceva. Pentru o clipă, m-am gândit că avea de gând să-mi spună să plec.
   - Trebuie să stabilim foarte clar un lucru, dacă vreţi să mai rămâneţi vreo secundă în casa mea, rosti el. Nu mi-am atins fetele vreodată nici măcar cu un deget. Niciodată!
   - Nimeni nu v-a acuzat...
   - Vă învârtiţi în jurul cozii încă din prima zi în care aţi venit aici, iar mie nu îmi plac insinuările. Îmi iubesc fetele, le îmbrăţişez când le spun noapte bună. Asta e tot. Nu le-am atins niciodată în vreun fel care s-ar putea numi greşit. Este limpede?
   - Ca lumina zilei, am spus, străduindu-mă să nu sune sarcastic.
   - Bun.
    Clătină din cap încet, controlat.
    - Acum, despre chestia asta: nu sunt idiot, domnule detectiv Ryan. Doar presupunând că aş fi făcut vreodată ceva reprobabil, de ce credeţi că v-aş spune?
   - Ascultaţi-mă, am spus repede, trebuie să luăm în consideraţie posibilitatea – „Dumnezeu să te binecuvânteze, Cassie” – că victima de-atunci ar avea vreo legătură cu moartea lui Katy, ca răzbunare pentru viol.
   Mă privi cu ochii măriţi.
   - Este doar o posibilitate şi nu avem absolut nicio dovadă că ar fi aşa, deci eu nu aş pune prea mult preţ pe varianta asta. Şi mai ales, nu vreau sub nicio formă să o contactaţi pe fata de-atunci. Dacă s-ar întâmpla să se contureze un asemenea caz, asta ar distruge totul.
   - N-o s-o contactez. După cum am mai spus, nu sunt idiot.
   - Bine. Mă bucur că aţi înţeles. Dar trebuie să aud acum versiunea dumneavoastră despre ce s-a întâmplat atunci.
   - Şi-apoi ce-o să urmeze? O să-mi puneţi chestia asta în cârcă?
   - Nu pot să garantez nimic, am spus. Cu siguranţă însă că nu o să vă arestez. Nu depinde de mine să hotărăsc dacă va exista sau nu un dosar de acuzare – asta depinde de procuratură şi de victimă dar mă îndoiesc că ea ar vrea să facă asta. Şi încă nu am precizat, dar o fac acum: ce îmi spuneţi nu va fi folosit în sala de judecată. Trebuie doar să ştiu ce s-a întâmplat atunci. Depinde de dumneavoastră, domnule Devlin. Cât de mult vă doriţi să îl găsesc pe ucigaşul lui Katy?
   Jonathan tăcu. Rămăsese nemişcat, rezemat cu spatele de spătarul fotoliului, cu mâinile crispate; mă privea fix, suspicios. Am încercat să-i inspir încredere şi nu am clipit deloc.
   - Dacă aş reuşi să vă fac să înţelegeţi... rosti el în cele din urmă, mai mult pentru sine însuşi.
    Se ridică din fotoliu şi se duse spre fereastră, sprijinindu-se cu spatele de ea. De fiecare dată când clipeam, silueta lui îmi răsărea dinaintea ochilor, cu un contur luminos, masivă, acoperind barele panourilor de sticlă.
    - Aveţi vreun prieten pe care să-l cunoaşteţi de când eraţi mic?
   - Nu, nu am.
   - Nimeni nu te cunoaşte mai bine decât cei împreună cu care ai crescut. Chiar şi după atâta timp, aş putea să dau întâmplător peste Cathal sau Shane mâine, iar ei tot ar şti mai multe despre mine decât ştie Margaret. Eram mai apropiaţi decât fraţii. Niciunul nu avea ceea ce se cheamă o familie fericită: Shane nu îşi cunoscuse niciodată tatăl, cel al lui Cathal era un pierde-vară care nu muncise decent niciodată în viaţa lui, nici măcar o singură zi, iar părinţii mei erau amândoi nişte beţivani. Nu spun lucrurile astea ca pe o scuză, reţineţi, încerc doar să vă explic cum stăteau atunci lucrurile. Când aveam 10 ani, ne-am făcut fraţi de sânge – aţi făcut vreodată asta? Îţi crestezi vena la încheietura mâinii şi o presezi pe a celuilalt.
   - Nu, nu cred că am făcut asta vreodată, am spus.
   M-am întrebat repede dacă nu cumva o făcuserăm şi noi, întrucât părea genul de lucruri de la care nu ne-am fi dat înapoi.
   - Lui Shane îi fusese frică să-şi taie singur vena, dar Cathal l-a convins s-o facă. Cathal era în stare şi să vândă castraveţi grădinarului.
    Schiţă un zâmbet abia vizibil, sau mai degrabă îl ghiceam în glasul lui.
    - Când am văzut la televizor Cei trei muşchetari, Cathal a hotărât că acesta va fi mottoul nostru: „Toţi pentru unul, unul pentru toţi”. Fiecare trebuia să aibă grijă de ceilalţi, nu mai aveam pe nimeni altcineva de partea noastră. Avea dreptate.
    Întoarse capul spre mine şi mă măsură scurt.
    - Ce vârstă aveţi? Treizeci, treizeci şi cinci?
   Am dat din cap.
   - N-aţi trăit partea cea mai rea. Când am terminat noi şcoala, era la începutul anilor optzeci. Ţara asta era îngenuncheată. Nu existau locuri de muncă. Deloc. Dacă nu aveai un post în afacerea tăticului tău, emigrai sau te-nscriai să primeşti ajutor de şomaj. Chiar dacă îndeplineai condiţiile pentru colegiu şi aveai şi bani –, iar noi nu aveam –, tot stăteai pe tuşă câţiva ani. N-aveam nimic de făcut, decât să hoinărim prin împrejurimi, nu aveam niciun plan de viitor, niciun scop. Nimic. Ne aveam doar pe noi. Nu ştiu dacă înţelegeţi cât de puternic era acest sentiment. Periculos.
   Nu îmi era prea clar ce credeam despre felul în care îmi înfăţişa lucrurile, dar am simţit deodată un fel de invidie, deloc bine-venită.
   Când eram la şcoală, visam la o prietenie de genul ăsta: apropierea solidară a soldaţilor în bătălii sau a prizonierilor de război, misterul pe care îl cunoşteau doar bărbaţii care se aflau în extremis.
   Jonathan făcu o pauză.
   - În fine, Cathal începuse să iasă cu fata asta – Sandra. La început, ni se părea un lucru ciudat. Fiecare dintre noi mai ieşise din când în când cu o fată sau alta, dar niciunul nu avusese vreodată o iubită la modul serios. Dar ea era minunată, Sandra; minunată. Râdea tot timpul, iar inocenţa asta a ei... cred că a fost prima mea dragoste, tot aşa cum... Când Cathal mi-a spus că şi ei îi place de mine şi că vrea să fie cu mine... nu-mi venea să cred că aveam aşa un noroc.
   - Asta nu vi s-a părut... în fine... cam bizar, să zic aşa?
   - Nu atât de bizar pe cât aţi putea crede. Acum pare o nebunie, da; dar noi împărţeam întotdeauna totul. Era regula noastră. Şi cu Sandra părea să fie cam la fel. În aceeaşi vreme începusem şi eu să ies cu o tipă, desigur, iar ea, Sandra, ieşea cu Cathal, dar nu era nicio problemă – cred că prima dată când a ieşit cu mine a făcut-o pentru că el era ocupat. El arăta ceva mai bine decât mine.
   - După câte se pare, am spus eu, Shane era pe dinafară.
   - Da, de-asta au şi deviat lucrurile către ceva rău. Shane a aflat şi a luat-o razna. Dintotdeauna fusese şi el nebun după Sandra, cred. Dar mai mult decât atât, se simţea de parcă noi îl trădaserăm. Era devastat. Practic, în fiecare zi aveam lungi discuţii pe tema asta, care au durat săptămâni întregi. Aproape că nici nu mai voia să vorbească cu noi. Eu mă simţeam oribil, parcă totul se prăbuşise – ştiţi cum e la vârsta aia, orice lucru neînsemnat pare sfârşitul lumii...
   Se opri.
   - Şi ce s-a întâmplat apoi? am întrebat.
   - Apoi lui Cathal i-a intrat în cap că, dacă Sandra se băgase între noi să ne despartă, tot ea trebuia să ne împace. Era obsedat, nu mai vorbea decât despre asta. Dacă eram toţi cu aceeaşi fată, zicea el, asta ar fi pecetluit definitiv prietenia noastră – la fel ca sângele care ne făcuse fraţi de cruce, sau chiar mai puternic de-atât. Nu ştiu, nu mai ţin minte dacă el chiar credea asta cu adevărat, sau doar... nu ştiu. Avea o chestie foarte ciudată, Cathal, mai ales când era vorba de lucruri ca... În fine. Am îndoielile mele, dar el a ţinut-o aşa întruna şi bineînţeles că Shane îi cânta în strună.
   - Nu v-a venit nici unuia ideea să o întrebaţi pe Sandra ce părere are despre asta?
   Jonathan îşi lăsă din nou capul să i se sprijine pe sticla ferestrei, făcând un mic zgomot înfundat.
   - Ar fi trebuit, spuse el încet, după un moment. Dumnezeu ştie că aşa ar fi trebuit să facem. Dar noi trăiam într-o lume numai a noastră, din care făceam parte doar noi trei. Nimeni altcineva nu părea real – poate că părea urât faţă de Sandra, dar părea la fel şi faţă de prinţesa Leia sau oricine altcineva de care ne plăcea în acea săptămână, nu era ca atunci când iubeai o femeie reală. Asta nu e o scuză – nu există nicio scuză pentru ce am făcut noi. Niciuna. Dar este un motiv.
   - Şi ce s-a întâmplat?
   Îşi şterse faţa cu palma.
   - Eram în pădure, continuă el. Toţi patru; eu nu mai eram cu Claire. Ne aflam în poieniţa în care obişnuiam noi să mergem. Nu ştiu dacă are rost să amintesc despre asta, dar a fost o vară frumoasă în anul acela – la fel de caldă ca în Grecia sau mai ştiu eu unde –, n-a fost nici măcar un nor pe cer, şi era lumină până pe la 10 şi jumătate seara. Ne petreceam afară fiecare zi, fie în pădure, fie plimbându-ne pe la marginea ei. Eram bronzaţi, aproape negri. Eu arătam ca un student italian, nu mai aveam decât ovalele albe din jurul ochilor rămase nebronzate din cauza ochelarilor de soare... Era după-amiază târziu. Stătuserăm toţi, întreaga zi, în poieniţă. Băuserăm şi trăseserăm şi ceva iarbă. Cred că eram destul de plictisiţi. Nu erau de vină doar alcoolul şi lipsa ocupaţiei, dar şi soarele şi felul ameţitor în care te simţi la vârsta aia... mă luasem la întrecere cu Shane ca să vedem cine era mai puternic – era şi el o dată într-o stare mai decentă – şi l-am lăsat să câştige; am început să facem gălăgie, să ne împingem şi să ne luptăm rostogolindu-ne pe iarbă, ştiţi cum fac tinerii. Cathal şi Sandra ţipau, veseli, iar apoi Cathal a început s-o ciupească pe Sandra –, iar ea râdea şi ţipa. S-au rostogolit şi ei la picioarele noastre. Dintr-o mişcare, am fost deasupra lor. Şi deodată Cathal a strigat: „Acum!”...
   Am aşteptat timp îndelungat.
   - Aţi violat-o toţi trei? am întrebat încet, în sfârşit.
   - Doar Shane. Nu că asta ar însemna că a fost mai bine aşa. Am ţinut-o şi eu...
    Inspiră rapid, cu gura deschisă.
    - N-am mai auzit niciodată aşa ceva. Cred că ne ieşiserăm din minţi. Nu părea nimic real, înţelegeţi? Era ca un coşmar sau ca o călătorie oribilă. Avea să dureze la nesfârşit. Soarele ardea, transpirasem ca un porc, capul îmi era încins. M-am uitat în jur la copaci şi parcă veneau spre noi, ramurile ţâşneau, mi se părea că sunt gata să ne înconjoare şi să ne înghită. Toate culorile se amestecaseră într-una singură, ca acelea care apar în filmele vechi. Cerul devenise aproape alb şi pe el treceau nişte chestii mici şi negre. M-am uitat în spatele meu – m-am simţit de parcă ar fi trebuit să-i previn pe ceilalţi că se-ntâmpla ceva, că nu era în ordine ceva, dar continuam să o ţin... să o ţin pe ea, dar nu-mi mai simţeam mâinile, nu păreau să fie ale mele. Nu-mi dădeam seama ale cui mâini erau acolo; eram înspăimântat. Cathal era acolo, peste mine, iar respiraţia lui răsuna precum cel mai greu lucru din lume, dar eu nu-l recunoşteam, nu-mi aduceam aminte cine dracu’ era el sau ce făcea. Sandra se zbătea şi apoi au urmat zgomotele alea – Dumnezeule! Pentru o secundă jur că m-am gândit că noi eram vânătorii, iar ea era un... un animal pe care îl răpuseserăm, iar Shane îl omora...
   Începea să-mi displacă tonul lui.
   - Dacă înţeleg bine, am spus eu cu răceală, la ora aia eraţi sub influenţa alcoolului şi a drogurilor, poate chiar aveaţi insolaţie şi eraţi probabil într-o stare de excitare maximă. Nu credeţi că toţi aceşti factori v-au influenţat experienţa?
   Pentru un moment, privirea lui Jonathan se opri asupra mea. Apoi ridică din umeri, resemnat.
   - Ba da, desigur, rosti încet. Probabil. Repet, nu spun asta ca pe o scuză. Doar vă povestesc. Pentru că m-aţi întrebat.
    Povestea era absurdă, desigur, melodramatică şi părtinitoare, pe de-a-ntregul previzibilă. Fiecare infractor pe care l-am investigat avea întotdeauna o poveste lungă şi complicată care în final demonstra că de fapt nu fusese vina lui sau că, cel puţin, nu era chiar atât de rău pe cât părea, iar cele mai multe dintre acele poveşti erau de departe cu mult mai bune decât asta. Ce mă deranja cel mai tare era faptul că o părticică din mine îl credea. Nu eram deloc convins de motivele idealiste ale lui Cathal, dar în ce-l privea pe Jonathan, se simţise pierdut undeva în sălbaticul ţinut limitrof al celor 19 ani, pe jumătate îndrăgostit de prietenii săi, cu o dragoste care o depăşea pe cea pentru femei, disperat după un fel de ritual mistic care să răstoarne timpul şi să-i aducă înapoi lumea lui care se dezintegrase.
   N-ar fi fost greu pentru el să vadă în asta un act de dragoste, totuşi sumbru, răsturnat şi de neînţeles pentru dura lume exterioară. Nu că asta ar fi făcut vreo diferenţă: mă întrebam oare ce altceva mai făcuse pentru cauza lui?
   - Şi nu mai ţineţi legătura cu Cathal Mills şi cu Shane Waters? am întrebat; era o cruzime, îmi dau seama.
   - Nu, afirmă liniştit.
    Privea într-o parte, pe fereastră şi chicoti fără veselie, mai mult un oftat.
    - După tot ce se întâmplase? Eu şi Cathal ne-am trimis felicitări de Crăciun. Soţia le semna cu numele meu. Dar de Shane n-am mai auzit de ani de zile. I-am trimis o dată o scrisoare mai ciudată, dar nu mi-a răspuns niciodată la ea. Am încetat să mai încerc ceva.
   - Aţi început să vă detaşaţi de ei nu mult după acel viol.
   - S-a întâmplat treptat, încet, în ani de zile. Dar da, când mă gândesc la asta, presupun că detaşarea a început din acea zi. Era ciudat: Cathal voia să vorbească întruna despre asta, iar şi iar, Shane se enerva, parcă era o pisică pe un acoperiş fierbinte. Eu mă simţeam vinovat ca dracu’, nici nu voiam să mă mai gândesc la asta. Ironia sorţii, nu-i aşa? Ăsta trebuia să fie lucrul care să ne aducă pe toţi laolaltă, pentru totdeauna.
   Clătină din cap repede, ca un cal care se apără de o muscă.
   - Dar îmi spun că oricum am fi apucat-o fiecare pe calea lui. Cu siguranţă. Aşa s-a şi întâmplat. Cathal s-a mutat departe, eu m-am însurat...
   - Iar Shane?
   - Pun pariu că ştiţi că Shane e la închisoare, zise el pe un ton ironic. Shane... Ştiţi ceva? Dacă amărâtu’ ăsta s-ar fi născut cu 10 ani mai târziu, ar fi fost mare! Nu vreau să spun că ar fi ajuns vreo celebritate, dar ar fi avut şi el o slujbă decentă şi poate chiar o familie. Pe când aşa, este cazul tipic pentru anii 80. E vorba de o întreagă generaţie care a păţit-o. Pe vremea când a părut Celtic Tiger era prea târziu pentru cei mai mulţi dintre noi, eram prea bătrâni ca s-o luăm de la capăt. Eu şi Cathal am fost norocoşi. Eram la pământ cu toate, în schimb eram bun la mate, aveam numai note de 10. Aşa că până la urmă am reuşit să-mi găsesc o slujbă la bancă. Iar Cathal se împrietenise cu un tip bogat care avea computer şi l-a învăţat şi pe el să-l folosească, aşa, de distracţie. Câţiva ani mai târziu, când toate companiile căutau oameni care să se priceapă la computere, el a fost unul dintre puţinii din regiune care era în stare să facă mai mult decât să deschidă un nenorocit de computer. Întotdeauna a fost un tip cu picioarele pe pământ, Cathal ăsta. Dar Shane... n-avea slujbă, n-avea şcoală, n-avea familie, n-avea niciun viitor. Şi-atunci ce putea să piardă dacă se apuca de furat?
   Îmi era foarte greu să ajung să simt vreun pic de simpatie faţă de Shane Waters.
   - Imediat după viol, am spus aproape împotriva voinţei mele, aţi auzit vreun zgomot ieşit din comun – ceva ca fâlfâitul aripilor unei păsări mari?
   N-am pomenit nimic despre faptul că poate auzise şi ceva care semăna cu un glas omenesc. Chiar şi în momente ca acesta, există o limită pentru cât de ciudat sunt pregătit să le par celorlalţi.
   Jonathan se uită la mine intrigat.
   - Pădurea era plină de păsări, vulpi şi tot ce vreţi. N-aş fi observat dacă era cu una mai mult sau mai puţin – mai ales în acele momente. Nu ştiu dacă am reuşit să vă fac să înţelegeţi cam în ce stare eram cu toţii. Nu era vorba doar de mine, ştiţi. Ne simţeam de parcă băuserăm acid. Eu tremuram din toate încheieturile, nu puteam să văd limpede, totul se clătina când într-o parte, când într-alta. Sandra era... căscase gura de parcă nu ar fi putut să respire. Shane zăcea în iarbă, holbându-se la copaci, tremurând. Cathal începuse să râdă şi să se plimbe aiurea prin poieniţă, i-am spus că îl iau la bătaie dacă...
   Se opri.
   - Ce este? am întrebat eu după o vreme de aşteptare.
   - Uitasem, rosti el încet. Nu mai ştiu... sigur, nu-mi place oricum să mă mai gândesc la asta. Uitasem... Dacă a fost ceva, nu ştiu. Felul în care feţele noastre arătau sau poate că era doar imaginaţia mea.
   Am aşteptat. Până la urmă, oftă, făcu o mişcare stângace, de parcă ar fi ridicat din umeri.
   - În fine, ce îmi mai amintesc este că l-am înşfăcat pe Cathal şi i-am cerut să tacă, sau poate că l-am şi lovit. Iar el a tăcut şi m-a apucat de tricou – arăta de parcă era pe jumătate nebun, pentru o clipă am crezut că o să ne luăm la bătaie. Dar tot se mai auzea un râs –, iar dintre noi nu râdea nimeni. Se auzea parcă sus, în copaci. Sandra şi Shane au început să ţipe – poate că şi eu am început să ţip, nu mai ţin minte –, dar se auzea mai tare, şi mai tare, vocea aia care râdea... Cathal mi-a dat drumul şi a strigat ceva despre copii, dar nu părea...
   - Copii? am spus eu cu indiferenţă.
    De fapt aş fi vrut să ies dracului afară din casa lui. Nu exista niciun motiv ca Jonathan să mă recunoască – nu eram decât un puştan care se fâţâia pe-acolo, părul meu era cu mult mai blond decât acum, aveam un accent diferit, un nume diferit –, dar cu toate astea m-am simţit dintr-odată expus, parcă eram dezbrăcat.
   - A, erau nişte copii din cartier – copii mici, aveau vreo 10-12 ani –, care obişnuiau să se joace în pădure. Câteodată ne spionau; aruncau cu tot felul de lucruri în noi şi apoi fugeau, înţelegeţi. Dar mie nu îmi suna deloc ca şi când ar fi avut vreo legătură cu copiii. Mai degrabă era un bărbat – probabil tânăr, poate cam de vârsta pe care o aveam noi. Dar în niciun caz un copil.
   Pentru o secundă, am fost tentat să mă las dus de val şi să mă leg de informaţia pe care mi-o dăduse. Prudenţa dispăruse, iar şoaptele repezi din cotloane se ridicau într-un strigăt mut, apropiat, atât de apropiat, încât le simţeam suflul. Îmi stătea pe vârful limbii să spun:
   „Copiii ăia de care ziceţi vă spionau şi în ziua aceea? Nu eraţi îngrijoraţi că ar putea spune cuiva? Aţi făcut ceva ca să-i opriţi?”
    Dar detectivul din mine s-a oprit. Ştiam că nu am decât o singură şansă şi trebuia să o valorific pe terenul meu, cu toată muniţia pe care eram în stare să o deţin.
   - S-a dus cineva să vadă despre ce era vorba? am preferat să întreb.
   Jonathan se gândi câteva momente, cu ochii închişi, concentrându-se.
   - Nu. Aşa cum v-am mai spus, oricum eram cu toţii în stare de şoc, iar asta era o chestiune cu mult mai complicată decât puteam noi lămuri la ora aia. Eu eram îngheţat, nu mă puteam mişca oricât de mult aş fi vrut. Zgomotul a continuat să crească, astfel încât m-am gândit că probabil toţi oamenii din cartier aveau să iasă afară să vadă ce se întâmplă, iar noi tot continuam să ţipăm... Până la urmă a încetat – poate că s-a depărtat în pădure, poate, nu ştiu. Shane a continuat să urle până când Cathal i-a tras una după ceafă şi i-a zis să tacă. Am plecat de-acolo cât de repede am putut. Eu m-am dus acasă, am furat nişte alcool de la tata şi m-am îmbătat. Nu ştiu ce au făcut ceilalţi.
   Deci ăsta era misteriosul animal sălbatic de care pomenise şi Cassie. Dar poate că în acea zi, cineva fusese în pădure, cineva care văzând violul ne văzuse şi pe noi. Cineva care după aceea se întorsese acolo, după o săptămână sau două.
   - Aveţi cumva vreo bănuială cine ar fi putut să fie persoana care a râs? l-am întrebat eu.
   - Nu. Cred că mai târziu Cathal ne-a întrebat acelaşi lucru. Zicea că trebuie neapărat să aflăm cine fusese şi ce anume văzuse. Dar eu nu am nicio idee.
   M-am ridicat.
   - Mulţumesc pentru timpul acordat, domnule Devlin, am spus. S-ar putea să mai fie nevoie să vă pun nişte întrebări despre acest lucru, la un moment dat, dar deocamdată asta e tot.
   - Staţi, rosti el brusc. Credeţi că Sandra a omorât-o pe Katy?
   Arăta foarte mic şi jalnic, aşa cum stătea acolo, în dreptul ferestrei, cu pumnii în buzunarele puloverului, dar tot păstra un aer de demnitate tristă.
   - Nu, am spus eu. Nu cred. Dar trebuie să investigăm serios fiecare posibilitate.
   Jonathan clătină din cap.
   - Presupun că asta înseamnă că încă nu aveţi niciun suspect, zise el. Nu, ştiu, ştiu, nu puteţi să-mi spuneţi. Dacă vorbiţi cu Sandra, spuneţi-i că-mi pare rău. Am făcut un lucru îngrozitor. Ştiu că e puţin cam târziu pentru scuze, nu m-am mai gândit la asta de 20 de ani, dar... spuneţi-i acest lucru.

.........................................