Aplicația, Arno Strobel

1-5

Prolog

      Omul se trezește și simte că pleoapele sale opun rezistență.

   În timp ce rațiunea lui amorțită încearcă să înțeleagă ce înseamnă acest lucru, el percepe niște pete neclare lipsite de contur. Clipește o dată, de două ori, dar asta nu face imaginea mai clară. Se întreabă dacă nu cumva a băut prea mult cu o seară înainte, dar, în mod ciudat, nu-și mai poate aminti.
   Ar vrea să ridice mâna ca să-și șteargă firișoarele alunecoase de pe pupile cu degetul mare și arătătorul, dar brațul nu-i dă ascultare. Ba chiar nici nu și-l mai simte.

   Panicat, încearcă să ridice celălalt braț, fără să reușească.

   Din câteva bătăi, inima lui accelerează de la ritmul egal de repaus la sprint. Oare este legat? Ce gând absurd! Mai mult, dacă ar fi așa, tot și-ar simți membrele.

   Dar, de fapt, ce naiba se întâmplă?

   Oare s-a culcat într-o poziție incomodă și i-a amorțit brațul? I se întâmplase adesea așa ceva, dar întotdeauna numai la un braț sau un picior, celelalte membre puteau fi mișcate normal.

   Mintea îi strigă că trebuie să-și adune puterile, că este cu neputință să fie paralizat. Mobilizându-și toată puterea voinței, încearcă din nou să-și schimbe poziția brațelor, a picioarelor, a tălpilor, să ridice măcar un deget... Nimic.

   Nu-și poate întoarce capul nici măcar cu 1 centimetru. Doar mușchii oculari funcționează, așa că poate să-și miște ochii și măcar dispar firișoarele.

   Se uită fix la tavanul cu panouri din aluminiu, de un argintiu mat. Nu este dormitorul lui.

   Cuprins de panică, respiră din ce în ce mai agitat.

   „Concentrează-te” își ordonă. „Trebuie să te concentrezi naibii încă o dată! Uită-te în jur!”

   Deasupra lui, pieziș, este montată o lampă plată, pătrată, prin a cărei sticlă mată se strecoară lumina rece a tuburilor de neon.

   Privirea lui se îndreaptă spre stânga, se oprește pe altă lampă, ceva mai mică decât cea de deasupra lui. La marginea de jos a câmpului său vizual licărește ceva de culoare închisă, care își schimbă poziția. Dar, ca să poată vedea mai clar ce este acolo, ar trebui să întoarcă lateral capul măcar puțin, ceea ce nu reușește, în ciuda tuturor eforturilor.

   Se teme că în curând frica îl va copleși cu totul și îi va paraliza și gândurile. Nu-și poate permite asta. Trebuie să se forțeze să gândească organizat.

   Poate că totul este un vis? Subconștientul l-a mai înșelat, în somn, făcându-l să creadă în cele mai nebunești lucruri. Că a căzut într-un întuneric fără fund sau că poate să zboare.

   Dar acesta nu este un vis, deoarece oricât de clare ar fi fost aceste episoade, nu le-a simțit niciodată la fel de reale ca pe situația prezentă. În plus, apar brusc frânturi de memorie, iar aceste fragmente sunt suficiente pentru a-i accelera pulsul deja rapid.

   A venit acasă de la un prânz de afaceri. Și, da, băuse câteva pahare de vin, dar nu fusese beat. El a intrat în bucătărie, și-a scos niște suc din frigider și a luat câteva înghițituri. Apoi a aprins lumina din living și a vrut să meargă spre canapea, dar... nu-și amintește să fi ajuns acolo. Între acele câteva secunde și trezirea lui de acum se deschide un hău întunecat.

   Un zgomot de lângă el îl readuce în camera cu tavan argintiu. Un... clinchet.

   Ar vrea să strige „Alo!” și „Ajutor!”, dar nici corzile vocale nu-l ascultă, cum nu-l ascultă nici membrele. Panica îl apucă din nou în ghearele reci și simte că nu va mai putea rezista mult timp.

   „Calm”, se îndeamnă el. „Gândește-te. Trebuie să existe o explicație pentru toate acestea!”

   Din nou, zgomote alături. Cineva se află cu el în această cameră, acum este destul de sigur de asta. Oare să fie cel care l-a adus în această situație? Desigur că el trebuie să fie! Cine altcineva și-ar vedea de treburi cu cineva paralizat alături?

   Se întreabă dacă este gol și în același moment se gândi dacă nu cumva există motive mai importante de îngrijorare. De exemplu, ce anume l-a făcut aparent încapabil să se miște, dar să respire în continuare și să-și poată mișca ochii.

   Poate zace într-in spital? După un accident vascular cerebral? Dar, în acest caz, soția lui nu ar sta lângă patul lui, ținându-l de mână? Vorbindu-i și explicându-i ce s-a întâmplat?

   Deci trebuie să se fi întâmplat altceva. Ceva despre care ea nu știe nimic, pentru că dacă...

   Un cap se mișcă atât de brusc în câmpul lui vizual, încât s-a temut că i se va opri inima.

   Gura și nasul bărbatului sunt acoperite de o mască din pânză verde, părul îi este ascuns sub o bonetă de aceeași culoare. I se văd doar ochii.

   Un doctor. Un chirurg. Deci, până la urmă, un spital?

   Când bărbatul se apleacă puțin mai mult deasupra lui și apăru o mână, în timp ce ochii fixau un loc pe pieptul lui, i se opri respirația. Degetele ascunse într-o mănușă din cauciuc strâng un bisturiu a cărui lamă strălucește argintiu în lumina difuză și care coboară încet spre coșul pieptului.

   „Nu!” strigă el mut. „Nu face asta! Nu sunt anesteziat. Nu vezi că ochii mei sunt deschiși și se mișcă?”

   De parcă bărbatul i-ar fi auzit vocea mută, mâna se ridică și dispare din nou din câmpul său vizual. De ușurare, ochii i se umplu de lacrimi; vede capul ca prin ceață. Dar o altă observație, care amenință să-l scoată din minți, înlătură sentimentul de ușurare.

   Chiar dacă nu poate mișca nici măcar degetul mic, este evident că un lucru a rămas funcțional: senzațiile sale. A simțit limpede când lacrimile i-au curs pe față, așa că va putea simți și altceva. Durerea.

   Privirea lui caută frenetic mâna cu bisturiul, rămâne pe bustul omului încă aplecat peste el și-i aduce cruda revelație: acesta nu este un spital, iar bărbatul nu este medic.

   Un medic dintr-un spital nu poartă un șorț de cauciuc alb cu pete vechi și noi de sânge. Așa ceva poartă un măcelar.

I

   - Mulțumesc pentru masa fantastică!

   Linda își ridică paharul de vin și toastă pentru Hendrik, privirile celor doi contopindu-se.

   - Și pentru seara minunată.

   - Da, a fost minunată, răspunse Hendrik și ridică și el paharul. Și încă mai este.

   În timp ce sorbeau, privirea lui căzu pe inelul sclipitor de pe degetul ei și, ca de fiecare dacă când se gândea că se vor căsători în câteva zile, simțea că inima îi era pe punctul de a ceda.

   Își puseră paharele pe masa masivă.

   - Ai emoții?

   Un zâmbet blând juca pe buzele ei.

   - Din cauza călătoriei în Namibia?

   El zâmbi reținut.

   - Mă gândeam mai mult la motivul acestei călătorii.

   - Da, sunt încântată.

   Linda îi luă mâinile și i le ținu strâns.

   - Și sunt foarte fericită. Deși stăm împreună aici de un an... va fi diferit.

   Pentru o clipă, se uită la fața ei, încadrată de părul lung și negru, pe care se vedea clar influența italiană din familia tatălui ei, apoi buzele lor se întâlniră într-un sărut afectuos.

   După ce se desprinseră unul de altul, el făcu un gest larg prin aer și privi transfigurat spre tavan.

   - Namibul... Noaptea vom sta culcați în cortul acoperișului jeepului nostru, goi, înconjurați de liniștea absolută, deasupra noastră, un incredibil cer înstelat. Milioane de stele vor arăta ca și cum ar fi fost întrețesute pentru a forma un tavan sclipitor. Știu că vei fi încântată.

   - Da, cu siguranță.

   Linda zâmbi ca pentru sine și în clipa următoare scoase un strigăt de surpriză în timp ce, ca la o comandă secretă, toate luminile se estompară simultan atât de mult, încât timp de o clipă se făcu întuneric câteva secunde, apoi vedenia dispăru.

   - Ce-a fost asta?

  Hendrik ridică din umeri și se uită la lampa care atârna deasupra lor.

   - Habar n-am. Poate o fluctuație de tensiune. Se întâmpla adesea în vechea mea cameră WG*.

   *apartamente de închiriat, în care spațiile cum ar fi baia, bucătăria și camera de zi sunt folosite la comun

   - Hm... mormăi Linda, privind în jur. Probabil că liniile electrice erau uzate. Dar într-o casă nouă? Aici, în Winterhunde?

   - Cine știe... poate că Adam a făcut o glumă.

   „Adam” era numele sistemului de casă inteligentă care fusese instalat cu un an întainte, la construirea casei.

   „Puteți controla toată tehnologia din casă din aplicație, prin intermediul sistemului”, îi asigurase vânzătorul. „Indiferent dacă funcționează iluminarea, încălzirea, fridigerul sau televizorul, chiar și aspiratorul-robot controlat digital, fiabil și conform cerințelor dumneavoastră.” Apoi adăugase făcându-i semn cu ochiul: „ca în Paradis”, ceea ce ar explica și numele.

   Până acum sistemul funcționare fără erori. Indiferent dacă era vorba despre iluminare, pe care Adam o acționa când intrau în spațiile folosite rareori și o oprea când plecau sau despre obloanele care coborau, fie la lăsarea întunericului, fie la comandă - totul funcționase ireproșabil. Chiar și mașina de spălat răspundea comenzilor din smartphone-urile lor sau afișa un mesaj pe televizor, în partea de jos a ecranului, când ciclul de spălare se încheia.

   Linda încuviință din cap.

   - Nu m-ar surprinde deloc. Cu cât tehnologia e mai complicată, cu atât este mai fragilă.

   - Cine știe ce a fost asta.

   Hendrik se aplecă peste masă.

   - Cred că ar trebui să mă săruți, asta sigur va ajuta.

   Ea zâmbi. Dar, înainte ca buzele lor să se atingă, smartphone-ul lui Hendrik începu să vibreze pe comoda de lângă ei, simultan cu refrenul melodiei „Doctor! Doctor!” de Thompson Twins.

   - O, nu, exclamă Linda, care știa că este tonul telefonului lui Hendrik pentru apelurile de la spital. Nu acum.

   Hendrik își desprinse mâinile de mâinile ei, se ridică și apucă telefonul.

   - Zemmer, spuse el scurt.

   - Beate la telefon, spuse asistenta șefului său. Este nevoie de dumneavoastră. Un accident grav de mașină. Chirurgie de urgență.

   - OK, pornesc imediat la drum.

   Hendrik încheie apelul, își strecură telefonul în buzunar și se uită la Linda. Aceasta se ridică și veni spre el, înconjurând masa. El îi contemplă silueta delicată și, ca de fiecare dată când o privea, simți nevoia de a o cuprinde în brațe și de a o ocroti de toți și toate.

   - Îmi pare rău.

   Linda ridică din umeri.

   - E în regulă. Doar asta este slujba ta. Te aștept și țin patul cald.

   În mai puțin de 5 minute, își luă rămas-bun de la ea și ieși din casă.

   Dimineața, la ora de vârf, Hendrik avea nevoie cam de 20 de minute pentru cei abia 3 kilometri până la spitalul universitar. Acum, chiar înainte de miezul nopții, abia dacă se mai circula, așa că îi ajungea jumătate din timp.

   În timp ce scotea mașina din garaj și cotea pe drumul spre Eppendorf, se întrebă ce l-ar putea aștepta de data asta în sala de operație. Aceste sarcini nocturne nu mai apăreau nici pe departe la fel de des ca în timpul perioadei sale de medic rezident la chirurgie, dar deveniseră o rutină după accidente.

   Hendrik se specializase în operații articulare și osoase complicate și între timp își făcuse un renume la nivel național în acest domeniu.

   Pacienții veneau la Hamburg din toată Germania, pentru a fi operați la umăr printr-o procedură neinvazivă inventată de el. În cadrul spitalului, ca medic primar, era de un an întreg adjunctul și mâna dreaptă a lui Paul Gerdes. Prețul plătit consta, între altele, în sarcini apărute în afara programului normal de lucru.

   Îndepărtă aceste gânduri și se gândi la Linda.

   Serviciul de Stare Civilă. În mai puțin de o săptămână.

   În urmă cu un an, el încă avea convingerea fermă că intituția căsătoriei nu mai este un subiect pentru el, după prima încercare nereușită, și că oamenii pot trăi împreună nu doar la fel de bine, dar probabil chiar mai bine fără un certificat de căsătorie.

   Avea 26 de ani când el și Nicole s-au căsătorit. Amândoi au crezut că este marea dragoste, care va dura toată viața. Au fost doar 13 ani, dintre care deja ultimii avuseseră prea puțină legătură cu dragostea.

   Poate că atunci era el prea tânăr? Sau ea? La urma urmei, Nicole era cu 3 ani mai tânără decât el. Și aveau nevoie de afecțiune, cum o numea ea. Hendrik nu reușise să îndeplinească acea nevoie constantă de distracție, slujba lui era prea solicitantă pentru asta. Cu timpul, ea își formase propriul mediu social, în timp ce el se odihnea după serviciu, cu care nu avea nicio legătură.

   Oricum, treaba nu funcționase, iar ceea ce începuse ca un rai pe pământ s-a încheiat cu un Război al Rozelor și cu avocați care puneau paie pe foc, deoarece așa câștigau o grămadă de bani.

   Acum, la 42 de ani, s-ar mai aventura o dată. Nu mai era la fel de naiv ca atunci, totuși era convins că în Linda a găsit-o pe femeia cu care voia să-și petreacă viața.

   Parcă mașina pe locul rezervat pentru el în garajul subteran și merse la lift.

   Când Hendrik, îmbrăcat în hainele chirurgicale, trecu din vestiar în toaletă, prof. dr. Paul Gerdes ridică ochii doar pentru o clipă și înclină capul spre el a aprobare.

   - E bine că ești aici.

   Apoi se dedică dezinfectării mâinilor și antebrațelor.

   - Îmi pare rău că a trebuit să te smulg din binemeritata seară liberă, dar am nevoie de tine. Pacientul este pregătit. Traumă multiplă. Splina ruptă și fractură pelviană, osul sacru și centura pelviană frontală, hemoragie masivă conform ultrasonografiei FAST. Nu se exclud surprize la deschidere.

   La scurt timp după aceea, când intrară în fala de operație, acolo așteptau deja anestezistul, asistenții de chirurgie și doi tineri medici rezidenți care fusese angajați la UKE* doar de câteva săptămâni.

   *Clinica universitară Hamburg-Eppendorf

   Pacientul de aproximativ 30 de ani nu avea alte leziuni în afara celor detectate la radiografie și sonografie. Și totuși, stabilizarea și înșurubarea fracturii pelviene multiple se dovedidă deosebit de complicate.

   Când, după mai mult de 3 ore, își scoaseră măștile și bonetele chirurgicale în camera alăturată, Gerdes își șterse părul cărunt și transpirat și-i puse lui Hendrik mâna pe umăr.

   - N-a fost prea rău. Îți mulțumesc încă o dată. Și acum ai grijă să ajungi acasă, ceilalți vor face restul. E suficient să revii la ora 9. Eu rămân aici, am să mă întind într-un pat de serviciu. Te rog să o saluți pe Linda și să-i spui că mă voi revanșa.

   - Așa voi face. Ne vedem...

   Hendrik aruncă o privire la ceas:

   - ...mai târziu.

   Gerdes, divorțat de 3 ani, nu se mai implicase de atunci într-o relație stabilă. Când și când, apărea câte o femeie, de obicei mult mai tânără decât el, dar Hendrik nu-și mai amintea să fi văzut vreuna dintre aceste femei a doua oară cu șeful său. Odată, când îi vorbise despre asta, Gerdes doar zâmbise și spusese:

   - Cine s-a fript cu ciorbă...

   O jumătate de oră mai târziu, Hendrik închidea ușor ușa mașinii și o încuia cu telecomanda. Ca să n-o trezească pe Linda, renunțase să mai bage mașina în garaj și, oricum, venise acasă numai pentru 4 ore.

   În cei câțiva pași până la ușa casei, respiră adânc și se bucură de aerul călduț și plăcut al zorilor. Dacă n-ar fi avut atât de puțin timp pentru somn, s-ar fi trezit cu o oră mai devreme și ar fi făcut jogging înainte de serviciu. Avea nevoie să facă asta de 3 ori pe săptămână, ca o compensație. În felul acesta rămânea zvelt. Avea de gând să facă asta în ziua următoare.

   Hendrik își trecu degetul peste spațiul prevăzut în acest sens, intră în casă și închise încet ușa în urma lui. Când se întoarse și făcu un pas în hol, se aprinseră luminile din tavan.

   - Stinge lumina, spuse el încet, după care imediat se întunecă la loc.

   Avu nevoie să clipească de două sau trei ori pentru ca ochii să i se adapteze la lumina slabă a dimineții, care se strecura în hol prin geamul ușii, și să poată recunoaște vag spațiul din jur.

   Își scoase cu grijă pantofii și se duse la scări. Când puse piciorul pe treapta de jos, Adam activă iluminatul nocturn, beculețele LED care luminau următoarele două trepte, atât cât Hendrik să poată vedea pe unde pășește, în timp ce alte LED-uri se stingeau în spatele lui imediat ce Hendrik ridica piciorul.

   Odată ajuns sus, se opri uimit, în timp ce lumina de noapte de pe hol se aprinse scurt.

   Ușa dormitorului era deschisă, ceea ce era foarte neobișnuit. Când Linda era în pat, ușa era întotdeauna închisă pentru că ea dormea extrem de ușor și o trezea chiar și lumina de noapte de pe hol.

   Totuși, continuând să evite pe cât posibil orice zgomot, bărbatul intră în încăpere.

   La fel ca în hol, lumina care intra de afară prin cele două ferestre îl ajută pe Hendrik să recunoască vag împrejurimile. Și patul.

   Era gol.

   - Adam, lumină! spuse Hendrik cu o voce reținută și privi confuz în jur.

   Cuvertura era bine întinsă pe pat. Ușa glisantă care dădea spre dressingul alăturat era larg deschisă, încăperea era întunecată.

   - Ciudat, mormăi Hendrik și se întoarse.

   Ajuns în hol, se opri o clipă și ascultă. Nimic. În toată casa stăpânea o tăcere de-a dreptul apăsătoare.

   În timp ce cobora din nou scările, în el începu să se împrăștie o senzație ciudată, de parcă o pompă de vid i-ar fi aspirat organele interne încet, dar fără oprire.

   - Linda? spuse el mult prea încet și imediat strigă mai tare: dragă? Ești acasă?

   O întrebare complet absurdă. Unde să fie dimineața la 4 și jumătate? Totuși, nu primi nicun răspuns.

   Ajuns jos, merse în camera de zi, deși se temea că nu o va găsi nici acolo. Aprinse lumina și se uită repede în jur. Linda strânsese masa și bucătărie deschisă strălucea de curățenie.

   Hendrik reveni în hol, o strigă iar, ascultă... Nimic.

   Cu o neliniște crescândă, cercetă cameră după cameră, pentru ca după câteva minute, nedumerit, să se afle din nou în living.

   Nu era nicio îndoială, Linda nu era acasă. Dar unde ar fi putut merge la ora asta? Fără să lase un mesaj?

   Cu un amestec de furie și îngrijorare, Hendrik scoase smartphone-ul din buzunar și apăsă butonul de apelare rapidă cu numărul Lindei.

   După doar două secunde auzi anunțul căsuței vocale, în care explica prietenos că momentan nu era disponibilă și invita apelantul să lase un mesaj după semnalul sonor. Deci, fie închisese telefonul, fie acolo unde era nu exista acoperire.

   Așteptă cu nerăbdare semnalul.

   - Linda, unde ești? Eu tocmai am ajuns acasă și sunt îngrijorat. Sună-mă imediat ce asculți acest mesaj.

   Închise telefonul și se gândi preț de o clipă dacă n-ar fi cazul să-i sune pe părinții ei, dar abandonă imediat ideea. Ei locuiau la Hanovra, dar mai aveau o casă pe insula Langeoog, unde-și petreceau o mare parte a verii. În mod cert, Linda nu pornise spre ei în miez de noapte, mai ales că abia dimineața mai pleca un feribot de la Bensersiel spre mica insulă. Singurul lucru pe care îl putea face un apel era să-i panicheze pe cei doi.

   Dar existau posibilități mai normale. Poate că plecase să facă o scurtă plimbare pentru că nu putea dormi? Dar această posibilutate era contrazisă de patul nefăcut. Iar ea nu-i lăsase niciun mesaj.

   Nu, dispariția Lindei trebuia să aibă un alt motiv.

2

   - Vă înțeleg îngrijorarea, domnule Zemmer, spuse la telefon polițistul care se prezentase drept inspectorul Mertes. Dar logodnica dumneavoastră este o femeie matură, care poate a plecat să bea ceva și...

   Handrik clătină din cap, deși interlocutorul său nu-l putea vedea.

   - La 4 și jumătate dimineața?

   Nervii îi erau întinși la maximum. După ce umblase prin casă timp de o oră, în cele din urmă nu mai putuse îndura, și cu îngrijorare din ce în ce mai mare, formase numărul poliției.

   - N-ați spus că ați ieșit din casă imediat după miezul nopții? Poate a plecat imediat după asta? Sau a sunat-o o prietenă și...

   - Ascultați-mă, îl întrerupse Hendrik supărat. Linda efectiv nu iese în toiul nopții când eu sunt chemat la spital. N-ar face niciodată așa ceva. Și n-are nicio prietenă care să o sune la ora asta. Cel puțin nu una cu care eu să fi vorbit deja. Ceva trebuie să se fi întâmplat.

   - Există semne de spargere? La ușa casei? La vreo fereastră?

   - Nu, nu cred. Dar nu sunt sigur. N-am fost atent la asta. În afară de asta, eu sunt doctor, nu criminalist.

   - Aveți un sistem de alarmă?

   - Da. Este cuplat cu senzorul de amprentă de la ușă și se dezactivează automat când eu sau Linda descuiem ușa.

   - A existat vreodată o defecțiune?

   - O dată, chiar la început, atât.

   - Ați observat ceva neobișnuit în casă? Dezordine? Mobile răsturnate? Dulapuri deschise? Ceva ce ar putea sugera o luptă?

   - Nu.

   - Deci nu există semne că cineva ar fi pătruns în casă sau că logodnica dumneavoastră ar fi părăsit casa involuntar sau sub contrângere?

   Hendrik înțelegea logica din spatele acestor întrebări, dar asta nu îmbunătățea cu nimic situația.

   - Nu, dar...

   - Cum este relația dintre dumneavoastră și logodnica dumneavoastră?

   - Ce? Foarte bună.

   - Poate v-ați certat aseară înainte să fiți chemat la spital?

   - Nu. A fost o seară foarte liniștită. Am mâncat împreună, vorbind despre viitoarea noastră nuntă și am constatat cât suntem de fericiți amândoi.

   - Hmm... atunci vă propun să așteptați, pur și simplu. Veți vedea că logodnica dumneavoastră va reapărea în curând și că va oferi o explicație plauzibilă pentru toate.

   Întrucât Hendrik nu răspundea, bărbatul adăugă cu o voce liniștitoare:

   - Încă o dată: absolut nimic nu sugerează că cineva a intrat cu forța în casa dumneavoastră sau că logodnicei dumneavoastră i s-a întâmplat ceva. Înțeleg îngrijorarea dumneavoastră, dar adulții care se află în deplina posesie a facultăților mintale și fizice au dreptul să-și aleagă liber locul șederii fără a informa în prealabil rudele, prietenii sau pe dumneavoastră. Nu este sarcina poliției să localizeze persoanele, dacă nu există indicii că integritatea fizică sau viața le-ar fi în pericol.

   - O cunosc pe Linda de 2 ani.

   Hendrik reflectă asupra răbdării, una dintre virtuţile sale şi încercă încă o dată cu o voce calmă.

   - Locuim împreună de 1 an şi vă spun că ea niciodată n-ar ieşi din casă în miez de noapte.

   Se auzi un pufnit distinct.

   - În regulă, voi trimite doi colegi la dumneavoastră să se uite prin casă, bine?

   - Mulţumesc, spuse Hendrik, uşurat şi se întrebă de ce ofițerul nu veinse mai repede cu această idee.

   Intră în bucătărie, porni aparatul de cafea și atinse pictograma pentru cafe creme de pe ecranul tactil color.

   Ținând în mână ceașca aburindă, se întoarse imediat în camera de zi, se așeză pe canapea și, în timp ce își sorbea cafeaua cu înghițituri mici, își frământă mintea în căutarea unei explicații pentru dispariția Lindei.

   Nu se uitase la ceas, dar estimă că de la discuția telefonică avută cu ofițerul de poliție trecuseră maximum 10 minute, când se auzi soneria. Hendrik spera să fie Linda, care îi va zâmbi cu un aer de scuze, când el îi va deschide ușa.

   Nu era Linda.

   - Bună dimineața, domnule...

   Uniforma din partea stângă, un bărbat de vreo 35 de ani, cu părul negru, scurt, aruncă o privire către carnețelul din mână.

   - ...Zemmer. Logodnica dumneavoastră a dispărut?

   Încă o privire pe carnețel.

   - Doamna Linda Mattheus?

   - Da, așa este.

   Omul dădu din cap.

   - Inspector-șef Breuer, iar acesta este colegul meu, inspectorul Grohmann. Am fost trimiși aici ca să aruncăm o privire în jur.

   Hendrik se dădu la o parte și eliberă calea.

   - Vă rog, intrați.

   Înainte de a da curs invitației, inspectorul-șef Breuer scoase din buzunar o lanternă-pix, se aplecă și privi cu atenție încuietoarea ușii. Când se îndreptă din nou, clătină din cap.

   - Nu sunt semne de intrare prin efracție.

   Apoi arătă spre spațiul îngust în care se afla senzorul de amprentă.

   - Ale cui sunt amprentele scanate stocate aici?

   Hendrik ridică din umeri.

   - A mea și a Lindei. Nu sunt altele.

   Se opriră în hol și așteptară până când Hendrik închise ușa.

   - De cât timp a dispărut persoana mai exact? dori să știe ofițerul mai tânăr pe care Breuer îl prezentase, inspectorul Grohmann.

   - Asta i-am spus deja la telefon colegului dumneavoastră.

   - Totuși, vă rog să ne mai spuneți o dată.

   - Eu am ieșit din casă puțin după miezul nopții. Sunt medic și a trebuit să merg la spital pentru o operație de urgență. A durat ceva timp. Când m-am întors pe la 4 și jumătate, Linda nu mai era acasă. De când a plecat, asta nu vă pot spune. Dar sunt sigur că n-ar fi plecat de bunăvoie fără să-mi scrie un mesaj sau să mă sune.

   Cei doi ofițeri schimbară o privire rapidă, apoi Breuer arătă spre casă.

   - Putem să aruncă o privire în jur?

   - Da, vă rog.

   Turul efectuat de cei doi pe care Hendrik îi însoți, și în timpul căruia ei examinară cu mare atenție mai întâi ferestrele și cele două uși ale terasei, dură aproape 10 minute, apoi cei trei bărbați se aflau din nou în living.

   Breuer strânse din buze.

   - Păi, domnule Zemmer, noi n-am putut constata semne de intrare forțată și nici altceva ce ar indica o infracțiune.

   - Totuși, aveți sus, lângă dormitor, o încăpere în care sunt depozitate hainele.

   Hendrik îl privi întrebător pe Grohmann.

   - Adică dessingul?

   - Da. Ați aruncat o privire la hainele logodnicei dumneavoastră?

   - Nu, de ce?

   - Poate că lipsesc unele dintre lucrurile ei? Și care-i treaba cu valizele? Sunt toate acolo?

   Deși era evident, lui Hendrik îi trebui un moment ca să înțeleagă în sfârșit la ce se referea Grohmann.

   - Dar v-am spus de mai multe ori că Linda niciodată n-ar...

   - Nu vreți să verificați, totuși? îl întrerupse Breuer.

   Hendrik ridică mâinile resemnat și dădu din cap.

   - N-am nimic împotrivă. Un moment.

   Se întoarse și merse spre scări. De ce naiba nu voiau polițiștii să-l creadă când spunea că Linda n-ar fi dispărut niciodată în miez de noapte? Chiar dacă s-ar fi certat la cuțite înainte de plecarea lui, ea n-ar face așa ceva.

   Trecu prin dormitor și intră în dressing, unde iluminarea indirectă răspândea o lumină plăcută peste rafturi și în spatele barelor pe care într-o parte atârnau rochiile și bluzele Lindei, iar în cealaltă parte costumele lui, cămășile și câteva pulovere.

   Hendrik se opri în fața zonei ocupate de Linda și-și plimbă privirea peste haine. Câteva bluze, mai multe blazere, rochii și fuste în diferite culori și modele. Nu știa câte. Alături, pe rafturi, blugii ei, cămășile și un teanc de pulovere groase.

   Tot ce vedea părea familiar, dar... lipsea ceva? Hendrik se încruntă când își dădu seama că nu poate estima. Sigur, cunoștea în mare lucrurile Lindei, totuși să știe dacă lipsea ceva sau nu... Dar era oricum o prostie să se mai gândească la asta.

   Hendrik se întoarse, ieși din dormitor și se îndreptă spre încăperea îngustă de lângă baie, în care ei puneau tot ce nu-și găsea loc altundeva, dar nu trebuia să ajungă în pod.

   De exemplu, cele două valize.

   Când a deschis ușa, își aminti că Linda, cu puține săptămâni mai devreme, îi spusese cu un zâmbet ștrengăresc că aceasta ar fi o cameră ideală pentru copii.

   În această cameră lumina nu se aprindea automat, așa că Hendrik trebui să apese comutatorul de lângă ușă înainte să se uite spre locul unde se aflau valiza lui neagră și valiza ei maro închis, marca Rimowa.

   - Se aflaseră, se corectă el.

   Valiza Lindei lipsea.

3

   Ochii omului îl fixează cu privirea rece, lipsită de compasiune, cu care un cercetător își observă animalul de laborator. Și cu toate astea, are senzația că nu vede pentru prima dată acești ochi.

   Mâna cu bisturiul a dispărut din câmpul său vizual, ceea ce îl ușurează puțin.

   - Te întrebi ce ți s-a întâmplat, nu-i așa?

   Vocea sună puțin înfundat prin mască, pe lângă faptul că tipul rostea cuvintele foarte încet.

   - Vreau să-ți explic. Chiar dacă ce trebuie să fac aici va fi extrem de neplăcut pentru tine, nu sunt un monstru. Mai întâi: nu ești paralizat, nu te teme.

   Ceva din privirea bărbatului se schimbă puțin și totuși parcă poate vedea la el o undă de răutate.

   - Deși... da, te poți teme.

   Această șoaptă... face situația și mai sinistră. Trebuie să se concentreze pentru a putea înțelege cuvintele.

   - Chiar ai toate motivele să te temi. Dar poate că te voi distrage puțin când îți voi explica în ce stare te afli și ce a provocat această stare.

   „Vreau să se oprească totul”, țipă totul în el, iar frica îi strânge gâtlejul.

   - Știi ce este paralizia somnului? Ea ți-a spus vreodată despre asta? Cu siguranță că ea știe.

   Ea? Tipul îi vorbește ca și cum el ar trebui să știe la cine se referă cu acest EA, dar el habar n-are.

   - Termenul se referă mai întâi la starea corpului în timpului somnului: ești aproape complet incapabil să te miști, cu excepția mușchilor respiratorii și oculari.

   Este tot abia mai mult decât o șoaptă, dar tipul vorbește atât de rar, încât el înțelege.

   - Această paralizie temporară este complet naturală și oprește corpul de la a face în realitate mișcările din vis. În mod normal, această paralizie nu ne afectează cu nimic, pentru că se termină imediat când ne trezim, dar se poate întâmpla ca această afecțiune să persiste după trezire - în acest caz se vorbește despre paralizia hipnopompică. Creierul este treaz, dar mușchii sunt încă în modul de somn. Rezultatul: cei afectați nu pot să vorbească sau să se miște. De obicei, episodul se încheie după maximum două minute - fie revine forța musculară, fie adormi la loc. Desigur, dacă această afecțiune a fost cauzată de medicamente, așa cum este cazul la tine, se poate menține oricât.

   „Dar de ce?” ar vrea el să țipe. „De ce-mi faci asta?”

   Gândurile i se întetaie, el încearcă, în haosul care domnește în mintea lui, să le pună în ordine și să înțeleagă ce se întâmplă cu el. N-a mai auzit de paralizia în timpul somnului, dar orice ar fi, de ce l-au pus artificial în această stare? Se gândește la mâna cu bisturiul. Și la privirea care era îndreptată spre un loc de pe pieptul lui.

   Ca și cum omul i-ar fi auzit gândurile, el dă din cap și spune pe un ton de regret:

   - Acum, din păcate, trebuie să închei mica mea prelegere. Munca mă cheamă.

   O mână fără bisturiu apare și se mișcă pe fața omului, apucă masca chirurgicală și trage de ea în jos. Încă dinainte ca boneta să fie, la rândul ei, trasă de pe cap, îl recunoaște pe cel din fața lui și începe să bănuiască de ce se află în această situație.

   Ar vrea să se ridice, să-și forțeze mușchii să se opună efectului drogurilor și să-l asculte, ca să-și poată pune mâinile în jurul gâtului acestui porc și să strângă.

   Pentru prima dată în viața lui simte dorința să ucidă, atât de pronunțat, încât pentru un scurt moment își uită chiar și frica.

   Dintr-odată mâna cu bisturiul apare din nou în fața lui și se oprește o clipă, ca și când ticălosul ar vrea ca el să poată examina lama mică, sclipitoare, înainte ca aceasta să coboare încet. În același timp, gura lui se deformează într-un zâmbet diabolic, iar chipul i se schimonosește într-o grimasă.

   - Știi de ce te afli aici, nu-i așa?

   Acum omul nu mai șoptește.

   - Te pot asigura că de obicei candidații mei nu observă ce se întâmplă acum. Nu sunt un monstru. Dar în cazul tău aș dori să fac o excepție. Încearcă să te bucuri de ea, este o experiență cu adevărat unică.

   Vezica urinară i se golește, umezeala caldă se răspândește în interiorul coapselor. Lui nu-i pasă. Nimic nu mai contează față de ceea ce inevitabil va urma.

   Mâna cu bisturiul îi atinge scurt pieptul, simte vârful lamei, o împunsătură... apoi explodează în el o durere de o asemenea intensitate, încât își pierde cunoștința.

   Dar numai pentru un scurt moment îndurător.

4

   Gândurile lui Hendrik se întretăiară când încercă să înțeleagă ce s-a petrecut, dar, cu tot haosul ce năvălise în mintea lui, o revelație lumina ca un far deasupra tuturor lucrurilor: polițiștii aveau dreptate.
   Nu fusese vorba nici despre o spargere, nici despre altă infracțiune. Linda tocmai plecase, pur și simplu, fără să dea vreun semn pentru acea decizie, fără un cuvânt de explicație. Iar asta după ce se asiguraseră reciproc în seara aceea cât de încântați erau de nuntă.

   Niciodată în viața lui Hendrik nu fusese atât de surprins de o realizare ca aceasta. Nu mai fusese niciodată atât de dezamăgit.

   Dar... de ce? Nu se întâmplase nimic între ei care să fi sugerat măcar indirect că Linda voia să-l părăsească. Fără să-i dea lui ocazia de a se exprima.

   Hendrik nu știa de cât timp stătea acolo, privind fix spre locul gol, când o voce îl făcu să tresară.

   - Domnule Zemmer?

   Se întoarse.

   - Da?

   Inspectorul-șef  Breuer privea pe lângă el, în încăpere.

   - Totul e în regulă?

   Hendrik aruncă o altă privire asupra locului unde se afla doar o valiză, acolo unde ar fi trebuit să fie două.

   - Nu, spuse el și se întoarse spre polițist. Nu este nimic în regulă. Valiza Lindei lipsește.

   Breuer dădu din cap de parcă s-ar fi așteptat la asta.

   - Sunteți sigur?

   - De... de obicei este mereu acolo, chiar lângă valiza mea.

   - Îmi pare rău.

   - Da. Și mie.

   Deodată Hendrik se puse în mișcare, fugi spre scări, jos în hol, acolo unde încă se afla inspectorul Grohmann, ocupat cu smartphone-ul.

   Când îl observă pe Hendrik, puse telefonul în buzunarul jachetei.

   Hendrik trecu pe lângă el.

   - Îmi pare rău că a trebuit să... începu Hendrik, dar nu termină propoziția.

   Vidul care se răspândea în el îl sleise de toate puterile și ar fi vrut doar să se așeze pe podea. În schimb, se sprijini cu spatele de perete.

   - S-ar putea să vă sune ironic, spuse cu o voce blândă, Breuer, care i se alăturase din nou colegului său, dar... cel puțin logodnicei dumneavoastră nu i s-a întâmplat nimic, așa cum vă temeați.

   Hendrik dădu din cap.

   - Dacă nu vă supărați, aș dori să rămân singur acum.

   Se întrebă cât de slab îi suna vocea.

   - Desigur. Dumneavoastră sunteți bine?

   - Ce?

   - Suficient de bine pentru a face față situației? repetă inspectorul-șef.

   - Da, eu... trebuie doar să mă gândesc. Vă mulțumesc din nou.

   Când ușa se închise în spatele celor doi, Hendrik se lăsă să alunece pe lângă perete, până când ajunse pe podea. Cu atenbrațele pe genunchi, se uita lung la peretele opus, pe care atârna o fotografie alb-negru a Lindei. Purta o rochie vaporoasă de vară și zâmbea visător spre aparat. Fotografia fusese realizată cu 3 luni mai devreme, într-o zi de primăvară neobișnuit de caldă.

   Oare era deja hotărâtă să-l părăsească?

   Tocmai spusese că voia să se gândească. Dar cum să pui în cuvinte ceva pentru care n-ai cuvinte?

   La un moment dat, Hendrik se ridică, intră în living și deschise ușa barului, în spatele căruia se afla o întreagă baterie de sticle. Întinse mâna spre whisky, luă un pahar înalt din compartimentul de lângă el și turnă două degete de lichid. Ținând încă sticla în mână, duse paharul la buze și-l goli dintr-o înghițitură.

   Își dădea seama că probabil era prima dată în viața lui când băuse alcool dimineața, pe stomacul gol.

   Apoi turnă din nou, puse paharul pe măsuța joasă de cafea și se prăbuși într-unul dintre cele două fotolii masive.

   Cu ochii închiși, revăzu scena, apoi ziua precedentă și în cele din urmă săptămâna trecută. Oricât se concentră, nu găsea niciun punct de sprijin, nimic ce să fi spus sau făcut Linda, nici măcar o privire a ei care să sugereze că plănuia să-l părăsească.

   Chiar planificase totul? Sau, brusc, în noaptea aceea, apăruse un motiv ca ea să dispară?

   Mai luă o înghițitură din pahar, îl păstră în mână și observă cum alcoolul, pe lângă căldură, făcea să urce în el și un sentiment de furie.

   Oare aceasta să fi fost realitatea? Linda dispărea discret din viața lui în miez de noapte, iar el se îmbăta și-și frământa mintea, întrebându-se ce a mers prost? Greșise el cu ceva? Oare chiar accepta pur și simplu presupusa hotărâre a Lindei, fără a face nimic?

   Hendrik dădu pe gât restul de whisky și trânti paharul pe masă.

   Ochii lui căutară smartphone-ul și-l găsiră acolo unde se afla de obicei - pe bar.

   O jumătate de minut mai târziu, se așeză iar în fotoliu și puse telefonul la ureche. Răspunsul veni abia după mai multe apeluri.

   - Hendrik?

   Vocea Susannei era răgușită de somn.

   - Ce... e totul în regulă? Cât e ceasul?

   - Șase și ceva. Îmi pare rău că te-am trezit. Dar pur și simplu nu știu ce să fac. Linda a plecat. Când am venit acasă de la spital la 4 și jumătate, ea nu era acasă. Și nici veste de la ea. Ești prietena ei cea mai bună, știi ceva?

   - Cine naiba e la ora asta?

   Hendrik auzi neclar o voce masculină morocănoasă. Jens, soțul lui Susanne. Nu-l plăcuse niciodată.

   - Este Hendrik. În legătură cu Linda...

   - La naiba, chiar trebuie, în toiul nopții?

   - Culcă-te la loc.... Hendrik? Ce vrei să spui cu plecarea Lindei? Unde ar putea să fie?

   - După cum arată lucrurile, m-a părăsit.

   - Ce?

   Toată oboseala dispăruse din vocea lui Susanne.

   - Ce înseamnă că te-a părăsit?

   - Câte sensuri poate avea propoziția asta? ripostă Hendrik.

   Când Susanne răspunse printr-o tăcere înghețată, își observă tonul agresiv din voce și adăugă imediat:

   - Îmi pare rău, eu... sunt complet uluit. Se pare că și-ar fi făcut valiza și ar fi plecat în timp ce eram la spital.

   - Să plece? Linda? Nu vorbești serios. Pur și simplu nu pot să cred.

   - Susanne, nici nu vreau să cred, dar... a dispărut, la fel și valiza ei. Astea sunt faptele. Ți-a dat vreodată de înțeles că ceva nu e în regulă? Că este nefericită sau supărată pentru ceva? Sau poate că-i este frică de nuntă? Dacă asta este, acum ar fi momentul potrivit să-mi spui.

   - Nu, niciodată. Aștepta nunta cu nerăbdare. E total absurd. Dacă ar fi fost ceva, aș fi știut.

   Hendrik inspiră adânc înainte de a continua.

   - Poate există alt bărbat?

   - Ești nebun? Sigur că nu.

   - N-a pomenit niciodată despre altcineva?

   - Nu, la naiba. Nu era și nu este nimeni în afară de tine. Te iubește mai mult decât îți poți imagina. Cum poți să te gândești că ar fugi așa? Chiar atât de puțin o cunoști?

   O întrebare rezonabilă. Cât de bine o cunoștea el pe Linda?

   Hendrik ezită câteva secunde înainte de a răspunde:

   - Până în urmă cu două ore, aș fi băgat ambele mâini în foc pentru ea.

   - Și acum nu mai este așa? Spui că Linda a dispărut fără un indiciu, fără să se fi întâmplat ceva între voi. Și, în loc să-ți faci griji și să pui în mișcare toate pârghiile ca să afli unde este, tu te îndoiești de dragostea ei pentru tine? Serios?

   - Eu...

   - Ai sunat la poliție?

   - Da, tocmai au fost aici. Ei mi-au dat ideea să verific valiza Lindei. Au spus că aproape întotdeauna când dispare un adult, el a decis în mod voluntar să plece.

   - Să plece în mod voluntar? Cu o săptămână înainte de nuntă? Tu auzi ce spui? Ce naiba e cu tine? Uite, pune-ți fundul în mișcare și apucă-te să suni toți prietenii și cunoștințele. În jumătate de oră sunt la tine.

   Și Susanne închise telefonul înainte ca Hendrik să poată răspunde ceva.

   Puse jos smartphone-ul și privi lung spre măsuța de cafea din fața lui.
   Oare Susanne avea dreptate când îi reproșase că s-a îndoit prea repede de Linda? Da, avea dreptate, iar el se întrebă ce se întâmplă cu el. Era destul să lipsească o valiză și să audă niște statistici polițienești, ca să pună la îndoială tot ce trăise cu Linda în ultimii 2 ani?

5

   Când îi deschise ușa Susannei, Hendrik sunase deja la toată lumea de care-și amintea, atât prieteni ai Lindei, cât și cunoscuți mai îndepărtați.

   Dar, în afară de cuvintele pline de compasiune și asigurările repetate că totul se va lămuri, apelurile telefonice nu aduseseră nimic. Ceea ce nu era în regulă, deoarece cu fiecare apel, cu fiecare prieten și fiecare cunoștință cu care vorbise, lui Hendrik îi devenise mai clar că Linda nu plecase de bunăvoie. Că ceva sau cineva trebuie să o fi forțat.

   - Ei? întrebă Susanne chiar înainte de a intra în casă.

   Purta pantaloni scurți din denim și un tricou alb. Picioarele zvelte erau ușor bronzate, asta pentru că în lunile de vară petrecea fiecare minut liber în grădină, după cum știa Hendrik de la Linda.

   - Nimic. Nimeni n-are idee unde ar putea fi.

   - Bine, mai întâi am nevoie de cafea.

   Susanne se strecură pe lângă el și intră direct în bucătărie. Hendrik închise ușa casei și o urmă.

   - Dar poliția? întrebă ea, pornind aparatul de cafea și luând o ceașcă din dulap.

   - Nu voiau să facă nimic încă dinainte să constat că lipsește valiza Lindei. Mi-e teamă că tot nu vor face nimic înainte să treacă vreo câteva zile fără vești de la ea.

   - Sau până când nu apar dovezi că de fapt ea...

   - Că ea ce?

   Susanne clătină din cap.

   - Ai verificat dacă și-a pus valiza în altă parte? Ați fost abia de curând la Roma. Poate că ea...

   - Nu, eu însumi am pus valizele înapoi în dressing după ce-am despachetat.

   Susanne luă cana cu cafea aburindă și se sprijini de blat.

   - Pur și simplu nu pot să cred că se întâmplă asta. Că a dispărut Linda.

   - Da, și eu sper că se va deschide ușa, că o să apară Linda și că totul va avea o explicație. Dar instinctul îmi spune că nu se va-ntâmpla.

   - OK. Să presupunem că a intrat cineva și...

   - Nu există semne de efracție.

   - Atunci poate cineva a sunat la sonerie și a intrat sub un anumit pretext.

   - La miezul nopții? Nu cred că Linda ar fi deschis ușa aiurea. Avem interfon și o cameră de supravegherea deasupra ușii, după cum știi. Trebuie să fi fost cineva cunoscut.

   - Sau cineva cu un motiv convingător.

   - Și-a convins-o să vină cu el, luându-și valiza? Nu există dovezi că Linda s-ar fi opus.

   - Fir-ar să fie, nu mai căuta contraargumente pentru orice.

   - Încerc să fiu realist.

   - Bine atunci. Cineva o convinge pe Linda să-i deschidă ușa. Când ajunge în casă, îi apasă pe față o cârpă cu ceva care o amorțește. Asta s-a văzut de o mie de ori în filmele cu gangsteri. Apoi îi ia valiza, pune niște lucruri și dispare cu ea.

   - Și de ce toate astea? Nu suntem bogați, ca să fie vorba de răscumpărare.

   - Nu știu nici eu. Să ne gândim din nou. Îi lipsesc ceva haine?

   - Asta nu știu.

   Susanne se încruntă surprinsă.

   - N-ai căutat?

   - Da, dar... habar n-am dacă lipsește ceva.

   Susanne dădu ochii peste cap.

   - Bine, atunci să ne uităm.

   O clipă mai târziu, stătea cu mâinile pe șolduri, în fața dressingului, din partea cu hainele Lindei, și se uita.

   - Rochia roșu închis lipsește, fusta galbenă la fel. Cred că și câteva bluze.

   Handrik simți ca și cum un pumn l-ar fi izbit puternic în stomac.

   Susanne arătă spre raftul cu pantaloni.

   - Nu știu exact câți blugi are, dar aceștia mi se par prea puțini.

   Se aplecă și deschise sertarul larg în care Linda ținea sutiene și chiloți. Era gol.

   Pumnul din stomacul lui Hendrik împingea neîndurător. Și totuși...

   - Asta nu înseamnă nimic. Dacă a răpit-o cineva, s-ar putea să se pregătească să o țină la el mai mult timp.

   - Da, așa este.

   Susanne nu părea prea convinsă. Vocea îi scăzuse semnificativ.

   Când sună telefonul, tresăriră amândoi. Din câțiva pași, Hendrik ajunse în dormitor și întinse mâinile tremurătoare spre receptorul care se afla pe sația sincronizată de pe noptiera lui.

   - Da? Zemmer aici!

   - Hendrik, ce-i cu Linda?

   Vocea îngrijorată a lui Elisabeth, mama Lindei.

   - Tocmai am primit un apel ciudat de la Mario din Thailanda. Spune că Linda ar fi dispărut?

   Mario! Fratele Lindei locuia la Hanovra și bineînțeles că Hendrik îl sunase și pe el și-l întrebase dacă a auzit ceva de Linda, dar aflase că Mario se afla în Thailanda în interes profesional. Apoi Hendrik îl rugase să nu le spună părinților despre dispariția Lindei. Voia să facă el acest lucru, dacă nu reapărea până dimineață. Se pare că Mario hotărâse altfel.

   - Da, așa este. Când am...

   - O, Doamne. Ce s-a întâmplat?

   Hendrik inspiră adânc și-i spuse mamei Lindei ce s-a întâmplat și ce făcuse până atunci. Nu-l întrerupse, doar un suspin din când în când arăta că era încă la telefon, ascultându-l.

   Abia când termină de povestit, ea spuse:

   - Asta e... Venim la Hamburg.

   - Mai așteaptă și tu. Poliția este sigură că va apărea curând. Probabil că i s-a făcut frică de nuntă și are nevoie de puțin timp să stea singură. Sunt sigur că nu va trece mult până se va întoarce.

   Deoarece Elisabeth ezita, el adăugă:

   - În plus, oricum nu poți face nimic aici. Promit să vă țin la curent.

   - Bine atunci. Dar ne mai suni azi, da?

   - Am promis. Cel târziu diseară vă sun iar.

   Hendrik închise telefonul și se întoarse spre Susanne, care rămăsese în fața dressingului.

   - Îi plac pe amândoi, dar...

   Susanne dădu din mână.

   - E în regulă, știu ce vrei să spui.

   Hendrik aruncă o privire spre ceas. Aproape 7 și jumătate.

   Formă numărul spitalului și interiorul la șeful lui. Răspunsul veni după un singur apel.

   - Gerdes!

   - Bună, Paul, sunt Hendrik. Eu... să nu lungesc povestea. Linda a dispărut.

   - Ce? Cum adică a dispărut?

   - Când am ajuns acasă în seara asta, ea nu era. Am sunat peste tot, nimeni nu știe unde este. Poliția nu crede că a fost o infracțiune, dar eu nu sunt sigur că a plecat de bunăvoie.

   - O, Doamne. Dar de ce să-i facă cineva rău Lindei?

   - Nu știu. Nu există semne de efracție și din câte văd nu s-a furat nimic. Nu înțeleg nimic din toate astea. Dar a plecat. Lipsește și valiza ei.

   - Valiza ei?

   Se făcu o pauză lungă și Hendrik își cam închipuia ce-i trecea prin cap lui Paul.

   - Totuși, sunt sigur că nu a dispărut de bunăvoie.

   - Este de necrezut. Desigur, nu vii la spital în următoarele zile, ai grijă s-o găsești pe Linda. Îl chem pe doctorul Heller din concediu, oricum e acasă. Mai pot face ceva?

   - Nu, mulțumesc.

   - Of, Hendrik, îmi pare foarte rău. Dar sunt sigur că totul se va lămuri. Va reveni curând, ai să vezi. Poate că cineva a avut nevoie de ajutor? O prietenă?

   - I-am sunat deja pe toți cunoscuții.

   - Poate că are o urgență cineva de care nu știai?

   - Dar atunci cel puțin mi-ar fi lăsat un mesaj sau m-ar fi sunat. Pe lângă asta... și-ar mai fi luat valiza cu ea?

   - Așa este. Totuși... sunt sigur că se va lămuri totul. Dă-mi de știre când afli ceva, da?

   - Așa voi face, mulțumesc. Vorbim mai târziu.

   Hendrik puse telefonul deoparte și se întoarse spre Susanne, care își ridică privirea de pe smartphone-ul ei.

   - Pe profilul ei de Facebook nu găsesc nimic neobișnuit, dar, desigur, nu știu dacă ținea legătura cu cineva acolo. Sau pe Instagram.

   - N-am idee. În orice caz, nu a menționat nimic.

   - Are de curând aplicația asta cu contacte profesionale. Poate pentru că a vrut să caute un alt loc de muncă.

   - Da, dar cred că a fost doar o reacție spontană la cearta cu șeful ei, acum 3 săptămâni. De fapt, este mulțumită de munca ei. Nu cred că se uita prea des pe aplicație.

   - Dar ar fi posibil.

   - Totul e posibil.

   - Și acum?

   Hendrik se uită din nou la ceasul de mână.

   - Este încă prea devreme să sun la bancă, voi face asta mai târziu. Cred că este puțin probabil, dar vreau să nu las nicio pistă neverificată. Chiar dacă m-ar fi părăsit, poate că tot s-ar fi dus la serviciu.

   Își trecu ambele mâini peste față.

   - Sunt cam epuizat, mă bag repede sub duș. Poate-mi vine vreo idee acolo.

   Părăsi încăperea și intră în baie. Rămase în picioare în fața oglinzii și se uită la ochii înroșiți. Umbrele întunecate de sub ochi se evidențau clar pe chipul palid. Părul șaten, scurt, arăta mai lipsit de strălucire decât de obicei.

   Hendrik arăta așa cum se simțea: groaznic.

   Când se întinse după periuța de dinți, se opri la mijlocul mișcării, uitându-se neîncrezător la paharul din suportul de perete de deasupra chiuvetei, în care își țineau cele două periuțe de dinți,

   Una lipsea.

   A lui.

6

   Hendrik se năpusti în dormitor, unde Susanne era așezată pe marginea patului, încă ocupată cu smartphone-ul.

   - Trebuie să sun la poliție! Linda sigur n-a plecat de bunăvoie.

   - Ce s-a întâmplat?

   - Periuța mea de dinți lipsește.

   Ignoră privirea nedumerită a Susannei, ridică telefonul, formă numărul de la informații și ceru legătura cu sediul poliției.

   Inspectorul Mertes terminase serviciul de noapte și nu mai era acolo, motiv pentru care Hendrik ajunse în cele din urmă la un inspector-șef Kantstein de la Serviciul Investigații Criminale (LKA - Landeskriminalamt) Hamburg.

   După ce Hendrik explică pe scurt despre ce era vorba, iar ofițerul găsi dosarul în baza de date, Kantstein întrebă:

   - Logodnica dumneavoastă a reapărut?

   - Nu, n-a reapărut, dar acum sunt destul de sigur că a fost răpită.

   - Aha. Aici scrie altceva.

   Judecând după tonul vocii sale, Kantstein nu prea avea chef să discute cu Hendrik.

   - Și-a luat și valiza, nu-i așa?

   - Da, valiza ei nu este, dar...

   - Ascultați-mă, am înțeles că este neplăcut să vă gândiți că logodnica v-a părăsit, dar nu avem nici timpul, nici resursele umane pentru a căuta fiecare soție, logodnică sau iubită care la un moment dat crede că ar fi mai bine să plece. Ni se întâmplă mereu acest lucru. Un adult dispare, iar partenerul este absolut sigur că trebuie să se fi produs o infracțiune, deoarece respectiva sau respectivul n-avea niciun motiv să plece. În 95% din cazuri, însă, aceste persoane își fac din nou apariția, în scurt timp. Pentru că regretă sau pentru că vor să-și ia lucrurile.

   - Neplăcut spuneți? Ce-ar fi să mă ascultați și dumneavoastră când vă spun de ce v-am sunat?

   Abordarea indiferentă și ignorantă a polițistului îl înfuria pe Hendrik.

   - Tocmai am descoperit că lipsește o periuță de dinți din baie. Dar n-a dispărut periuța logodnicei, ci a mea.

   - A dispărut peria dumneavoastră? Și a logodnicei e tot acolo?

   - Exact. Asta înseamnă că nu și-a făcut bagajul singură, pentru că ea știe care este periuța ei de dinți.

   - Pentru mine asta înseamnă doar că logodnica dumneavoastră s-a grăbit să dispară pentru că voia să evite să vă întâlnească. Atunci, în grabă, a apucat din greșeală peria greșită.

   - Sigur nu a fost așa, din cauza culorilor.

   - Poftim?

   - Dacă dumneavoastră vedeți în baie două periuțe de dinți, una albastru închis și una roz, care credeți că este a femeii?

   - Domnule Zemmer, n-am la dispoziție o veșnicie, unde bateți?

   - Că de 3 săptămâni avem periuțe noi și am schimbat culorile ca să ne amuzăm. Eu am luat-o pe cea roz, iar Linda pe cea albastră. Cea albastră este la locul ei. Linda și-ar fi împachetat periuța proprie, dar un străin presupune, desigur, că periuța roz este a ei.

   Pentru un moment, se lăsă tăcerea, iar Hendrik spera că inspectorul va înțelege că are dreptate, când acesta spuse:

   - Am înțeles corect? Ar trebui să pornim la o căutare amplă pentru că logodnica dumneavoastră și-a pus în bagaj periuța de dinți roz în locul celei alabstre? Vorbiți serios?

   - Da, fir-ar al dracului! spuse Hendrik, dezamăgit și supărat în același timp. Ce-i cu dumneavoastră? Logodnica mea a dispărut fără urmă în toiul nopții și nimeni nu știe unde ar putea fi, nici măcar părinții ei. Da, vorbesc serios, al dracului de serios, iar pe când eu trebuie să aud de la poliție că probabil Linda nu mai era interesată nici de mine și nici de nunta noastră și a șters-o englezește, trece un timp prețios, în care s-ar putea face ceva.

   - Domnule Zemmer!

   Kantstein părea supărat acum, după voce.

   - Noi facem totul pentru a preveni infracțiunile sau dacă s-au întâmplat deja, să găsim vinovații. Suntem aici pentru a ajuta oamenii care chiar au nevoie de ajutorul nostru. Nu este treaba noastră să localizăm toate femeile și toți bărbații care nu vor să fie găsiți. Dacă aveți dovezi serioase care sugerează că logodnica dumneavoastră a fost victima unei infracțiuni, pun imediat în mișare toate pârghiile pentru a o găsi. Dar cu siguranță nu voi activa structurile poliției din Hambrug pentru că o femeie a confundat culoarea periuței de dinți în timp ce-și făcea bagajul în grabă. Iar acum vă rog să mă scuzați.

   În clipa următoare, convorbirea se încheie. Hendrik ținu telefonul în fața ochilor, privindu-l consternat.

   - Ce nemernic!

   - Am înțeles bine? Ați schimbat periuțele de dinți între voi, iar acum a ta, care este de fapt a Lindei, a dispărut?

   Hendrik clătină din cap. În esență, n-avea chef să explice încă o dată același lucru, dar o făcu.

   - Nu, ne-am cumpărat recent periuțe de dinți noi. Când am despachetat, Linda a avut ideea că ar fi distractiv dacă aș lua-o eu pe cea roz și ea pe cea albastră. Acum, cea roz a dispărut, dar este peria mea. Deci nu Linda a strâns lucrurile, ci un străin care nu putea ști a cui este fiecare periuță și, desigur, a presupus că cea roz este a ei. Dar domnul inspector-șef nu pricepe asta.

   - Bine, acum înțeleg ce spui. Dar pot înțelege și argumentele poliției. Te rog să nu mă judeci greșit, încă sunt sigură că Linda n-a dispărut de bunăvoie, dar dacă a plecat din casă în grabă, chiar se poate ca din cauza emoțiilor, să o fi apucat accidental pe cea roz. În principal, pentru că a folosit dintotdeauna culoarea asta.

   Hendrik tăcu o clipă, apoi spuse:

   - Am să pun o fotografie a Lindei pe Facebook și Instagram și am să întreb dacă a văzut-o cineva.

   - Este în regulă din punct de vedere legal? Un fel de investigație particulară?

   - Nu văd cine mi-ar interzice asta, ridică Hendrik din umeră. Ce să mai fac? Nu pot să stau aici, pur și simplu, și să aștept să văd ce se întâmplă.

   - Ai dreptate.

   Susanne își trecu mâna prin părul lung, blond.

   - Doar că... am o senzație așa de ciudată. Ca și cum ar fi un vis urât.

   - Mi-aș dori să fie așa.

   Câteva minute mai târziu, Hendrik se așezase în fața notebookului, căutând o fotografie a Lindei pe care să o folosească pentru postarea de pe Facebook, când sună Mario.

   - Ce-i cu Linda? întrebă el fără introducere. S-a întors?

   Hendrik crezu că simte reproș în vocea lui Mario. De parcă el ar fi fost responsabil pentru dispariția Lindei.

   - Nu, nu încă.

   - Ce zice poliția?

   - Nimic. Ei nu caută un adult, atâta timp cât nu există dovezi clare ale unei infracțiuni.

   - Mă temeam de asta. Și n-ai mai găsit nimic prin casă?

   - Nu. Voi posta imediat o fotografie de-a ei pe Facebook.

   - E o idee bună.

   În fundal de auzea o voce spunând în engleză ceva ce Hendrik nu înțelegea. Mario răspunse:

   - OK, just one moment.... Hendrik? Trebuie să închid. Ține-mă la curent, bine?

   - Da, așa voi face.

   Când închise telefonul, Susanne spuse:

   - Precis că Mario este și el înnebunit de teamă.

   Hendrik dădu din cap și se întoarse spre notebook. Se hotărî să pună o fotografie destul de nouă în care Linda zâmbea spre aparat și era ușor de recunoscut.

   Susanne stătea în picioare în spatele lui și-l privea cum tasteză textul.

   Urgent! Cine a văzut-o pe Linda Mattheus? A dispărut în noapte de 19 spre 20 iulie din casa noastră de la Hamburg-Winterhude. Linda are 39 de ani și are o conformație atletică-zveltă. Dacă a văzut-o cineva sau are informații despre locul unde se află, vă rog să mă contactați în mesaj privat. Vă rog pe cât mai mulți dintre voi să dați share la această postare! Mulțumesc!

   Fără să mai ezite, încărcă fotografia și textul și apoi își verifică profilul ca să fie sigur că totul s-a afișat corect.

   Când se ridică în închide notebookul, Susanne arătă spre acesta.

   - Primești o notificare dacă răspunde cineva?

   Își luă telefonul mobil, pe care îl pusese pe masă, lângă notebook, și atinse ecranul.

   - Fac setarea acum.

   - Presupun că vei primi o mulțime de e-mailuri de la niște ciudați.

   - Da, probabil, dar oricum trebuie să încerc.

   Primul mesaj veni după 10 minute. Era din partea unui utilizator numit Pie Tro.

   E grovază poza puicuței tale. Tocmai m-am uitat la pozele tale. M-am uitat la a ta. Au, bătrâna este mult prea sexy pentru tine, dacă o găsesc o păstrez LOL.

   Susanne dădu din cap.

   - Tocmai la asta mă refeream.

   Hendrik puse jos telefonul și își frecă fruntea.

   - Chiar și așa. Există o mică șansă. Acum am eu nevoie de o cafea.

   În următoarea oră, Hendrik primi 14 mesaje private.

   Șterse imediat 9, care semănau cu al lui Pie Tro, celelalte 5 veneau de la oameni care erau convinși că au văzut-o pe Linda. În Munchen, într-un mic sat de lângă Frankfurt, la Viena și în Tenerife. O tânără femeie credea că a văzut-o la Hamburg, la colțul Herbertstresse de pe la St. Pauli, unde ar fi așteptat clienți.

   La scurt timp, sună smartphone-ul Susannei. Discuția dură doar 1 minut, după care puse telefonul jos și îl privi cu tristețe pe Hendrik.

   - Din păcate trebuie să plec. Azi trebuie să primesc o livrare și trebuie să deschid magazinul.

   Era proprietara uni butic minuscul, dar elegant, din Eppendorf, în care vindea articole de îmbrăcămine și încălțăminte fantasy.

   Hendrik o opri cu un gest al mâinii.

   - E în regulă, du-te liniștită. Oricum nu poți face nimic acum.

   O conduse până la ușa casei, unde ea se întoarse din nou spre el.

   - Te sun mai târziu. Și dacă auzi ceva, te rog să mă suni imediat, da?

   - Sigur.

   - N-ar fi mai bine să ștergem postarea de pe Facebook?

   - Poate mai târziu. Orice-ar fi, am speranța că există un indiciu util.

   Indiciul sosi cam o jumătate de oră mai târziu.

   Hendrik se uită lung la cele câteva rânduri ale mesajului, le citi a doua și a treia oară.

   Bună ziua, am văzut că dumneavoastră căutați pe cineva. Soția dumneavoastră? A dispărut din casă în noaptea aceea. N-a lăsat mesaj? A luat cu ea o geantă sau o valiză? Dacă da, vă rog să mă contactați.

   J.K.

   Bătăile inimii lui Hendrik se accelerară. N-a lăsat mesaj...

   A luat cu ea o valiză? Nu menționase aceste două detalii în postare. De unde putea ști expeditorul mesajului despre asta? Avea vreo legătură cu dispariția Lindei? Sau poate chiar era responsabil pentru asta.

   Ca expeditor figura Julia Kro.

   Hendrik dădu clic pe nume și așteptă încordat până când apăru pagina de profil, dar ceea că văzu acolo nu-l ajuta prea mult. Imaginea de copertă arăta un cer înnorat, nu exista poză de profil, nici alte informații suplimentare. Se pare că Julia Kro avea postările setate privat, astfel încât să le poată vedea numai cine era în lista ei de prieteni. Nu exista nici butonul de adăugare.

   Hendrik se întrebă dacă Julia Kro era chiar o femeie sau profilul fals al unui bărbat. Un răpitor? Exista o singură modaliate de a afla.

   Agitat, Hendrik, dădu clic pe butonul de răspuns.

   Cine sunteți și ce știți despre dispariția Lindei?

   Trimise mesajul și privi ca vrăjit afișajul smartphone-ului, ca și cum astfel ar fi putut grăbi răspunsul. Să anunțe poliția? „Dacă aveți dovezi serioase care sugerează că logodnica dumneavoastră a căzut victimă unei infracțiuni, pun imediat în mișcare toate pârgiile pentru a o găsi”, îi spusese la telefon acest inspector-șef. Era mesajul de la Julia Kro un indiciu serios? Probabil că nu, dar poate că indiciul era pe drum.

   Într-adevăr, dură doar 1 minut pentru ca răspunsul să vină. Mesajul consta într-o serie de numere, care începea cu 0151 și era, fără îndoială, un număr de telefon mobil.

   Hendrik se întrebă dacă este momentul potrivit să anunțe poliția, dar decise că nu. Probabil că poliția nici nu ar investiga sau numai ar suna la acest număr și poate l-ar speria pe expeditor. Atunci, singura rază de speranță apărută de la dispariția Linde ar fi fost nimicită.

   Așa că introduse numărul și ținu smartphone-ul la ureche cu o mână tremurătoare. Sună de două ori, apoi se deschise și o femeie spuse calm:

   - Bună, Hendrik, bine că m-ați sunat.

   - Cine sunteți?

   Vorbele țâșniră imediat.

   - Și ce știți despre dispariția Lindei? De unde știați că nu a lăsat mesaj și că a dispărut și valiza ei?

   Femeia așteptă cu răbdare ca Hendrik să încheie torentul de cuvinte. Apoi întrebă cu o voce calmă:

   - Sunteți sigur că iubita dumneavoastră nu v-a părăsit de bunăvoie?

   - Da sunt sigur. Dar...

   - Ne întâlnim peste o oră la Landungsbruken, în fața intrării în vechiul tunel Elbe.

   - Vreți să ne întâlnim? Mai întâi aș vrea să știut de unde ați...

   Semnalul de ocupat îl amuți.

   Julia Kro închisese telefonul.

7

   Hendrik sosi la 9:20, cu câteva minute înainte de ora convenită, la intrarea de nord a vechiului tunel Elba.

   Deși purta doar o cămașă subțire, transpira de emoție, deoarece era posibil să afle curând ceva important de la Julia Kro. Dacă apărea.

   Era sezonul de vârf pentru turiștii din Hamburg. Un autobuz opri lângă el și revărsă un șir nesfârșit de bărbați și femei, toți bronzați, maturi, purtând ochelari de soare și care, înarmați cu camere sau încărcați cu genți și rucsacuri, se îndreptau cu hotărâre spre Landungsbrucken.

   - Hendrik?

   Vocea din spatele lui îl făcu să tresară; se întoarse repede.

   Femeia avea părul scurt și blond și era mai tânără decât se aștepta. Hendrik estima că avea vreo 30 de ani. Era cu jumătate de cap mai scundă decât el, cel mult 1 metru 65 și părea fragilă. Tenul ei palid era ceva mai întunecat sub ochi, ca și cum ar fi dormit la fel de puțin ca el noaptea trecută.

   - Da, sunt, răspunse Hendrik, oprind aici formalitățile. Cine sunteți? Ce știți despre dispariția Lindei?

   Ea arătă pe lângă autobuz.

   - Să ne plimbăm puțin.

   - De ce? Vă rog să-mi spuneți ce știți!

   Ea se uită în jur, apoi încuviință din cap.

   - Julia este numele meu adevărat. Soțul meu a dispărut acum 6 zile din casa noastră. În miez de noapte, fără să lase un mesaj.

   - Cum? Și... a reapărut?

   - Nu, deocamdată nu. Și-a luat și geanta de voiaj cu el.

   Hendrik simți că trebuie să se sprijine de ceva. Aceste paralele erau înfricoșătoare. Și bărbatul dispăruse de 6 zile. Oare asta însemna că și Linda...

   - Dar...

   Hendrik era complet confuz.

   Încercă să se concentreze.

   - N-ați mai auzit de el nimic de atunci? Dar poliția?

   - Nu, n-am mai auzit de el și știu că n-a plecat de bunăvoie, chiar dacă poliția încă mai crede asta. Între timp, au înregistrat cel puțin un raport despre o persoană dispărută, dar nu am impresia că ei chiar fac ceva.

   Femeia făcu o pauză scurtă. Hendrik simți instinctiv că era mai bine să nu o grăbească.

   - Poate că dispariția lui are legătură cu slujba lui. Este jurnalist de investigație și a trebuit chiar să plece intempestiv pentru a întâlni undeva un informator. Atunci a fost o chestie de o zi și mi-a lăsat mesaj să nu-mi fac griji. Dar 6 zile? Fără să mai aud de el? În niciun caz. Cu siguranță mi-ar fi dat de veste cumva. Nu, cred că era pe urmele unei chestii importante și cineva a vrut să scape de el. Până atunci, Jonas mi-a spus întotdeauna despre toate cazurile în care se implica, dar cine știe, poate că n-a vrut să mă îngrijorez?

   - Hm...

   Hendrik se gândea la ce aflase acum.

   - Este posibil, dar ce legătură să aibă cu Linda? Ea lucrează la o bancă și n-are treabă cu jurnalismul.

   Julia ridică din umeri.

   - Nu știu, dar, dacă în decurs de o săptămână două persoane care locuiesc aproape dispar pur și simplu, în aceleași circumstanțe, nu cred într-o coincidență.

   Hendrik dădu din cap.

   - Da, asta e adevărat. De fapt, unde anume locuiți?

   - De ce vreți să știți?

   El râse scurt, fără umor.

   - Vă temeți să nu mă strecor acolo? Dumneavoastră m-ați contactat, vă amintiți? Vreau doar să știu la ce distanță sunt casele noastre.

   Ea păru să se gândească o clipă înainte de a răspunde.

   - Gross Flottbek, în Mullenhoffweg.

   Într-adevăr, nu prea departe.

   - Unde erați, când a dispărut soțul dumneavoastră?

   Un bărbat obez, cu o pălărie albă de Panama pe țeasta transpirată se izbi de Hendrik și, în loc de scuze, îi aruncă o privire plină de reproșuri.

   - Eu sunt asistentă, spuse Julia, dezlipindu-și cu greu privirea de pe bărbatul gras. Eram de serviciu de noapte.

   - Sunteți asistentă? întrebă Hendrik surprins.

   Asta era paralela?

   - La ce spital? Eu sunt medic.

   Ochii ei se măriră pentru o clipă.

   - La Spitalul Evanghelic Alserdorf. Dumneavoastră?

   Nicio paralelă. Dar cel puțin un lucru în comun.

   - La UKE. M-au chemat la datorie când Linda a dispărut. O operație de urgență.

   Pentru o clipă, se lăsă o tăcere meditativă, apoi Julia spuse:

   - Nu ne cunoaștem, dar situațiile excepționale impun măsuri excepționale. Ce-ați zice să facem echipă? În doi, putem avea șanse mai mari să aflăm ceva. De exemplu, dacă este o coincidență faptul că lucrăm amândoi într-un spital și am fost de serviciu în acea noapte. Sau de ce Jonas și prietena dumneavoastră și-au luat bagajele.

   - Ar putea exista un motiv foarte simplu pentru bagaje, spuse Hendrik, ceea ce bănuia încă de când descoperise că lipsea periuța lui de dinți, și nu a Lindei.

   Julia se încruntă.

   - Și care ar fi aceasta?

   - Să presupunem că cel responsabil de dispariția Lindei și a soțului dumneavoastră a vrut să realizeze exact ceea ce s-a întâmplat: impresia că cei doi au plecat de bunăvoie. Deoarece el era sigur că poliția va trage concluziile pe care le-a și tras. Nici cel mai mic indiciu al unei infracțiuni, doar o valiză pregătită sau o geantă de voiaj... caz închis.

   - Credeți că făptașul a împachetat lucrurile?

   - Da. Aceasta ar fi o explicație logică.

   Ea dădu din cap.

   - Bine, eu trebuie să plec. Gândiți-vă la propunerea mea. Poate ne descurcăm mai bine împreună decât fiecare pe cont propriu. Eu, în orice caz, nu mă mai bazez pe poliție. Dacă vă interesează ce am făcut până acum, aveți numărul meu de telefon.

8

   Hendrik o urmări cu privirea pe Julia până când aceasta ajunse în spatele clădirii și dispăru din câmpul lui vizual, înainte să se pună în mișcare.

   Își parcase mașina la vreo 10 minute distanță de Landungsbrucken, mai jos pe St. Pauli Hafenstrasse.

   În ciuda experienței negative, Hendrik decise să meargă la sediul poliției. Voia să-i calce pe nervi pe polițiști, până când vor începe să o caute pe Linda. La urma urmei, parelele cu dispariția soțului Juliei erau prea evidente: niciunul dintre cei doi nu-și părăsise de bunăvoie viața dinainte.

   Alese ruta prin Rothenbaumchassee pentru a ajunge la Bruno-Georges-Platz. După nici jumătate de oră, parcursese cei 10 kilometri prin centrul orașului Hamburg și își lăsă mașina în parcarea din fața impresionantei clădiri în formă de stea a sediului poliției.

   Funcționarul public care stătea în spatele geamului blindat din partea stângă a holului spațios de la intrare ascultă relatarea lui Hendrik, apoi îl rugă să aștepte un moment. După ce purtă o scurtă discuție telefonică și verifică actul de identitate al lui Hendrik, puse o legitimație de vizitator în cutia de tablă de sub deschizătura îngustă, o împinse pe sub geam și arătă spre o zonă de așteptare.

   - Vă rog să vă așezați, veți fi preluat într-o clipă.

   În mai puțin de 5 minute, un bărbat în jur de 35 de ani trecu de ușa-ecluză și veni zâmbind spre Hendrik.

   Purta teniși albi sub blugii decolorați și un tricou alb. Părul scurt și blond pleca de pe cap în toate direcțiile și-i dădea un aspect rebel, pus în evidență de arma băgată într-un toc al centurii, în partea stângă.

   - Domnule Zemmer?

   Hendrik încuviință din cap, se ridică și strânse mâna întinsă spre el.

   - Numele meu este Thomas Sprang, sunt inspector la LKA. Sunteți aici în legătură cu logodnica dumneavoastră, corect? Vă rog să veniți cu mine!

   Hendrik îl urmă pe inspector până la ușa-ecluză pe care funcționarul civil o deschise printr-o apăsare de buton, după ce Sprang dădu din cap în direcția lui.

   După ușa-ecluză, merseră în direcția celor două lifturi și așteptară în fața lor.

   - Am vorbit deja cu un coleg de-al dumneavoastră, explică Hendrik, iar Sprang dădu din cap.

   - Da, știu. Este partenerul meu. Ne așteaptă sus.

   Hendrik nu era chiar entuziasmat de asta, dar nu spuse nimic. Cu toate astea, Sprang păru să observe nemulțumirea lui Hendrik, pentru că, după ce intrară în lift, spuse cu un zâmbet liniștitor:

   - Nu vă lăsați intimidat de colegul Kantstein. E cam morocănos, poate din cauza faptului că face slujba asta de 30 de ani.

   - Trebuie să recunosc că nu-mi pasă de ce este cineva așa cum este, răspunse Hendrik în timp ce ușa liftului se închidea cu un soi de plescăit. Logodnica mea a dispărut aseară din casa noastră fără să lase un mesaj sau să mai sune de atunci. Sunt sigur că nu a făcut-o de bunăvoie și mă aștept ca poliția să manifeste măcar dorința de a afla ce i s-a întâmplat. Și n-am avut această impresie despre partenerul dumneavoastră.

   - Da.

   Zâmbetul dispăruse de pe chipul lui Sprang.

   - Înțeleg ce vreți să spuneți.

   Biroul în care intrară se afla la capătul unui coridor scurt și avea cam mărimea dormitorului lui Hendrik. În mijloc erau două birouri lipite față în față, încărcate cu dosare și documente. Inspectorul-șef Kantstein era așezat în partea stângă și arăta puțin altfel decât și-l imaginase Hendrik după discuția telefonică.

   Se așteptase să vadă un ins dolofan, cu bărbie dublă și un cap pe jumătate chel, pe la 55 de ani. Dar Kantstein avea păru des, închis la culoare, cenușiu la tâmple și se cerea tuns. De sub cămașa albastră, cu mâneci scurte, se putea distinge un pic de burtă, dar în afară de asta, părea să fie într-o formă destul de bună. Vârsta se cam potrivea.

   Când inspectorul-șef îl cercetă cu privirea, Hendrik crezu că recunoaște pe fața lui o undă de supărare.

   - Domnule Zemmer, spuse Kantstein, fără să schițeze gestul de a-i întinde mâna lui Hendrik. A apărut ceva nou în legătură cu logodnica dumneavoastră?

   - Eu am crezut că funcționează invers, în astfel de cazuri, răspunse Hendrik, fără să se obosească să-și ascundă antipatia pe care o simțea față de inspectorul-șef. De obicei, așa se întâmplă, poliția investighează o infracțiune și aparținătorii întreabă dacă a apărut ceva nou.

   Kantstein se strâmbă de enervare.

   - Dacă există măcar niște mărunte dovezi ale unei infracțiuni, cu siguranță așa se întâmplă.

   Sprang merse spre biroul său și se așeză.

   - Propun să ascultăm mai întâi ce era de spus domnul Zemmer. Vă rog...

   Arătă spre singurul scaun rămas, lângă peretele de vizavi de ușă.

   - Vă rog să luați loc!

   - Mulțumesc, aș prefera să stau în picioare.

   Hendrik îl privi pe Sprang și continuă:

   - Am avut o întâlnire interesantă cu o tânără căreia i s-a întâmplat același lucru care mi s-a întâmplat și mie. Presupun că știți la cine mă refer.

   Hendrik ignoră privirea pe care o schimbară între ei cei  dooi polițiști, începu cu descrierea momentului în care se hotărâse să posteze pe Facebook căutarea Lindei și încheie relatarea la întâlnirea cu Julia. Apoi se uită direct la Kantstein.

   - Chiar credeți că este o coincidență faptul că în aceeași săptămână, la Hamburg, doi oameni dispar chiar așa noaptea din casele lor, fără să lase un mesaj?

   - Ai dreptate, bineînțeles că știm despre dispariția domnului Krollmann, spuse Kantstein, confirmând ceea ce presupunea Hendrik.

   În loc să-l calmeze, cuvintele acestea îl înfuriară mai tare:

   - Chiar aveți de gând să ignorați asemănările izbitoare care există între aceste două cazuri?

   Kantstein se lăsă pe spate în scaunul său și se uită fix la pixul pe care îl tot trecea printre degete.

   - Acestea încă nu sunt cazuri, domnule Zemmer, dar bine, să aruncăm o privire asupra lucrurilor. Un bărbat și o femeie din același oraș, ambii la aproape 40 de ani, își părăsesc partenerii, pe furiș, cu valizele pregătite.

   Strânse din buze și-l privi sfidător pe Hendrik.

   - Nu locuiesc prea departe unul de altul. Cea mai probabilă concluzie care poate fi trasă din aceasta nu este că au fost răpiți sau târți cu forța din casă, ci că cei doi se cunosc. Poate că s-au cunoscut din întâmplare, s-au întâlnit de câteva ori și au constatat la un moment dat că au mai multe în comun. Atât de multe, încât au vrut să iasă din viața lor obișnuită și acum stau împreună la soare, pe vreo plajă cu nisipul alb.

   Hendrik își adună toate puterile ca să rămână calm și să nu strige.

   - Nu pot să cred asta. În loc să vă faceți treaba și să lămuriți două infracțiuni care sunt evident legate între ele, insinuați că logodnica mea m-a înșelat și că, o săptămână înainte de nunta noastră...

   - Mai mult ca sigur colegul meu Kantstein nu a vrut să spună așa ceva, îl întrerupse Sprang pe Hendrik cu o voce calmă. După am a spus, aceasta ar fi o concluzie posibilă, având în vedere faptele. Nu? întrebă Sprang privindu-l pe Kantstein.

   Acesta din urmă își mută privirea de la Sprang înapoi la Hendrik, și-l privi gânditor pe acesta o vreme înainte de a spune:

   - Corect. Voiam doar să arăt că există întotdeauna mai multe perspective asupra lucrurilor și că, desigur, fiecare judecă întotdeauna de pe scaunul pe care stă. Dumneavoastră sunteți așezat pe scaunul partenerului, care, bineînțeles, nu-și poate explica această situație și care - sigur în mod complet inconștient - ignoră pur și simplu alternativele în care nu vrea să creadă. Culmea, dumneavoastră sunteți mai dispus să presupuneți o infracțiune - ceea ce ar fi cea mai proastă opțiune pentru logodnica dumneavoastră, decât să vă gândiți la posibilitatea ca ea să vă fi părăsit. Noi, dimpotrivă, stăm pe scaune neutre. Nouă nu ne șoptește... inima că acest lucru nu este posibil, că nu are cum să se întâmple. Și dacă mă uit la fapte, nu văd niciun semn al unei infracțiuni.

   În cameră se făcu liniște pentru o vreme. Kantstein rupse, în cele din urmă, tăcerea.

   - Înțelegeți ce vreau să spun?

   Desigur, Hendrik înțelegeam, mai ales că abordarea obiectivă a lui Kantstein îl mai calmase puțin. Încuviință din cap.

   - Eu înțeleg. Dar înțelegeți și dumneavoastră că sunt foarte îngrijorat?

   Kantstein se aplecă înainte.

   - Absolut. Suntem la curent cu chestiunea domnului Krollman, iar dacă logodnica dumneavoastră tot nu apare și nici nu vă contactează până mâine, vom înregistra un raport de persoană dispărută.

   - Mulțumesc.

   Inspectorul Sprang se ridică și îl însoți pe Hendrik până la ușă.

   - Vă duc înapoi jos.

   Hendrik dădu scurt din cap către Kantstein și îl urmă pe Sprang.

   - Nu este un om rău, explică Sprang în timp ce așteptau din nou liftul. Cred că are niște probleme în viața privată.

   - Da, răspunse Hendrik urcând în lift, așa cred și eu.

   După ce coborâră din lift la primul etaj, Sprang îi întinse o carte de vizită.

   - Poftim, pentru orice eventualitate. Numărul meu de mobil este pe verso.

   Hendrik luă cartea de vizită, dădu din cap spre inspector și trecu prin ușa-ecluză.

   De la sediu conduse direct spre casă. Dacă l-ar contacta Linda, probabil l-ar suna pe mobil, totuși voia pe cât posibil să fie disponibil și la numărul de telefon fix.

   Petrecu restul zilei la telefon - de 3 ori numai cu mama Lindei și de două ori cu Susanne - stând în camera de zi și căutând un semn cum că Linda nu era la fel de fericită în relația lor pe cât pretindea ea, dar Hendrik revenea mereu la concluzia că lucrurile stăteau tocmai invers.

   Și apoi au fost nenumăratele mesaje pe care le primise pe Facebook.

   Șterse imediat o mare parte din ele, pentru că fie spuneau prostii, fie erau total absurde. Răspunse la unele mesaje de la utilizatorii Facebook care credeau că au văzut-o pe Linda undeva, dar în cursul conversației se dovedi că toți fie se înșelaseră, fie căutau atenție. Cândva, după-amiază târziu, se jucă puțin cu ideea de a șterge postarea, dar nu se îndură să facă asta.

   Pe seară, scoase din dulap albumul de fotografii pe care-l făcuse chiar la prima ei ședere la Roma, și-l răsfoi.

   Linda zâmbind în fața Fântânei Trevi, dintre o sută de alți turiști care se aflau acolo pentru același lucru. Seara, în restaurantul mic și plăcut pe care ea l-a descoperit din întâmplare pe o străduță, cu un pahar de vin roșu în mână. Ei doi printre ruinele Fortului Roman...

   Fiecare pagină era o mărturie despre cât de fericiți erau împreună, cum așteptau cu nerăbdare ce va veni.

   La un moment dat, închise albumul, se întinse pe canapea și se înveli pe picioare cu pătura care fusese strânsă pe capătul canapelei. Pătura Lindei.

   Cu cât se gândea mai mult la asta, cu cât revedea mai multe situații din zilele și săptămânile trecute, cu atât mai sigur era că nu l-ar fi lăsat baltă. Nu putea să existe o relație mai armonioasă decât viața pe care o trăiseră împreună. Nu, fie că Linda fusese răpită, fie cineva descoperise ceva prin care putea s-o șantajeze, s-o forțeze să-și împacheteze valiza în noaptea aceea și să iasă din casă. Indiferent încotro.

   Cum spusese Julia? „Poate ca să mă protejeze.”

   Poate că și Linda a trebuit să plece ca să-l protejeze pe el. Dar de ce anume?

   Gândurile i se încețoșară, iar bărbatul căzu într-un somn neliniștit.

   Când Hendrik tresări din somn pe semnalul smartphone-ului, dură doar un moment să se trezească de-a binelea și să abă mintea din nou perfect limbede. În secunda următoare avea telefonul mobil la ureche.

   - Da?

   Era plin de așteptări, dar de la celălalt capăt auzi, dezamăgit:

   - Julia aici. Trebuie să ne vedem mâine dimineață.

   - De ce?

   - Am descoperit ceva.

   - Ce?

   - Nu la telefon. Doar veniți. Același loc. La ora 8.

   - Totuși spuneți-mi măcar...

   Hendrik se opri. Îi închisese telefonul.

9

   Își făcu ceai și intră în living cu ceașca aburindă în mână.

   Înainte să se așeze, privirea i se odihnește pe fotografia atârnată pe peretele din spatele canapelei. A fost realizată doar acum 1 an și totuși pare a veni dintr-o viață de mult trecută.

   Ochii i se umezesc, imaginea din fața ei se estompează. Simte un gol interior. A plâns atât de mult în ultimele zile... acum nu mai mare lacrimi.

   Așază cu grijă ceașca pe masă și, deși vine lumină din tavan aprinde și veioza de lângă canapea. Noaptea abia luminată de lună este ca un perete argintiu în fața geamului lat al camerei de zi.

   Se așază și își ascunde fața în mâini pentru câteva minute, apoi privirea îi este atrasă de foaia de hârtie care se află pe masa din fața ei. O foaie A4. Hârtie pentru imprimantă. Încă nu știe ce înseamnă nota scrisă de mână, dar este clar scrisul lui Jonas și simte instinctiv că cele câteva cuvinte mâzgălite trebuie să aibă legătură cu dispariția lui.

   Își lasă mâinile în jos și își întoarce iar privirea spre fotografie. După un timp, contururile devin din nou neclare, dar nu lacrimile le estompează. Ci imaginile care apar în memorie, ele resping realitatea și evocă amintirea despre fericire.

   O vreme stă acolo, nemișcată, în alt timp. În altă viață. Apoi se întinde după ceașcă, soarbe din ceai și dă să pună ceașca la loc când tresare.

   Atât lampa cu picior, cât și lustra din tavan s-au stins. Ochii ei sondează întunericul până să se adaptaze la schimbarea gradului de luminozitate. Totuși, nu poate recunoaște aproape nimic în jur.

   Se apleacă spre lampa de podea, caută comutatorul și-l apasă de mai multe ori. Nimic.

   Se ridică, merge cu atenție până la ușa livingului și apasă pe comutator. Tot întuneric. Pulsul i se accelerează, simte că inima îi bate mai repede.

   Mâna îi alunecă pe lângă rama ușii, găsește comutatorul pentru lumina din hol și-l apasă. Suspină ușor. Întunericul rămâne netulburat. Oare se întâmplă același lucru ca acum o săptămână, când a fost în tura de noapte?

   Prostii! Nu-i așa?

   „Fii calmă”, își spune. „Probabil a sărit siguranța principală.”

   Are nevoie de o lanternă. Undeva în casă există una, știe asta, dar habar n-are unde a pus-o Jonas. Dar mai este telefonul mobil! Poate folosi funcția de lanternă. Este pe masa din living.

   În ultimele zile, contrar oriceiului, l-a ținut mereu la îndemână, chiar și acasă.

   Încearcă să zărească ceva prin întuneric în timp ce face cu atenție un pas. Puțina lumină care vine din grădină și cade prin ușa terasei și prin fereastra mare este suficientă cât să ghicească piesele de mobilier.

   În cele din urmă, ajunge pe canapea, mâna îi alunecă peste masa joasă și se lovește de ceașcă înainte să atingă smartphone-ul.

   Îl ia, atinge ecranul. Doar câteva secunde mai târziu, lumina micii lanterne smulge din întuneric obiectele din imediata apropiere.

   Cutia de siguranțe se află în spațiul mic de lângă bucătărie. Iese din living, trece prin hol și la scurt timp după aceea deschide ușița metalică a cutiei. Lumina alunecă peste rândurile de siguranțe, dar, din cât își dă seama, toate comutatoarele basculante sunt în poziția corectă. La fel și comutatorul pentru curent vagabond.

   Deci problema pare să aibă legătură cu sursa de alimentare generală. Dar își poate da seama aruncând o privire afară. La vreo 20 de metri de proprietatea lor există un felinar. Dacă și acesta este stins, este pană de curent în tot cartierul.

   Revine în hol, spre casă, când liniștea este întreruptă brusc de zgomote puternice și nedefinibile, în spatele ei. Scoate un țipăt ascuțit și se întoarce în grabă.

   Dinspre ușa deschisă a livingului vine o lumină puternică, pâlpâitoare. Când își dă seama despre ce este vorba, se liniștește numai puțin. Televizorul. S-a deschis. Cum se poate? Sau a revenit curentul?

   În stânga ei se află un întrerupător pentru lumina din hol.

   Cu o mișcare rapidă, îl apasă... nimic. Cum este posibil? Nu, nu se va întoarce în living să se uite. Sub nicio formă. Va părăsi casa acum.

   - Calm, își șoptește.

   Face primul pas, apoi pe al doilea. Încă 3 metri... încă 2.

   Ajunge la ușa din față, pune mâna pe clanță, apasă și... strigă panicată:

   - NU!

   Ușa nu se deschide. Încearcă din nou, scutură clanța. În cele din urmă, lovește cu piciorul suprafața de aluminiu, se întoarce cu spatele la ușă și se lasă în jos. Gâfâie de parcă tocmai a terminat cursa de 500 de metri plat, se uită spre holul scăldat în lumina pâlpâitoare a televizorului, aude voci fără a înțelege ce spun.

   Mintea o obligă să fugă, să se ascundă în casă, să se baricadeze.

   Dar unde? Și de cine?

   Trebuie să se concentreze. Să se gândească. Poate că mecanismul de îmchidere a ușii este blocat din anumite motive?

   Dar mai este și ușa terasei! Pe acolo ajunge în grădină și apoi, pe lângă casă până la stradă. Apoi poate suna la poliție.

   Se sprijină de ușa rece din față și face primii pași. Sângele îi gonește înnebunit, nu-i pasă, trebuie să revină în living.

   Chiar înainte de a ajunge la ușă, ezită. Simte transpirația rece pe frunte. Totul în ea luptă ca să ajungă într-o cameră în care televizorul a pornit deși este încă întuneric în toată casa. Teama vrea să o oblige să fugă la etaj.

   Dar acolo va fi prinsă în capcană definitiv.

   Are nevoie de mult efort ca să facă următorul pas. Apoi se află în prag și se uită fix la televizorul la care se difuzează un talk-show. În ciuda panicii, devine conștientă de bizarul situației.

   Fixează cu privirea ușa terasei și pornește, mecanic, ca și cum ar fi controlată pein telecomandă. Un ultim pas și a reușit.

   Apasă pe mânerul ușii de la terasă și încremenește. Ușa nu se deschide. Încearcă din nou, din toate puterile - în zadar.

   Teama dinăuntrul ei devine un monstru care-i apucă mintea în gheare.

   Nu este posibil. Nu trebuie să se-ntâmple asta. Este captivă în propria casă.

   Se întoarce rapid, părăsește livingul și ajunge în mijlocul holului,  la scara ce duce la etaj. Acolo se sprijină de perete. Sângele i se zbate în urechi în timp ce deblochează telefonul, selectează tastatura numerică și formează numărul de urgență. Privește în toate părțile, ține aparatul la ureche și așteaptă tonul de apel. Deoarece după câteva secunde încă nu se aude nimic, se uită la ecran și-și ține inconștient respirația când vede semnul din colțul din stânga sus. Fără conexiune.

   - Nu! șoptește ea și se gândește că mereu a avut semnal în casă. Ce se petrece aici?

   Încearcă din nou, dar cu același rezultat. Telefonul nu are conexiune la rețea.

   Ascultând un gând spontan, închide tastatura, aduce a doua coloană de aplicații pe afișaz și tastează în dreptunghiul albastru cu casa albă stilizată.

   În mijlocul ecranului mic apare un pătrat în care vede vag o secție a feței ei. Dedesubt, un scris alb pe un fundal albastru închis o invită la Eyescan. Cu o mână tremurândă, ridică smartphone-ul, astfel încât ochiul stâng să ajungă în centrul pătratului, să se reajusteze, așteaptă.

   Durează 3 sau 4 secunde lungi până când în cele din urmă un clic confirmă că scanarea irisului este completă și că s-a conectat la sistem.

   O metodă de identificare corectă, absolut nefalsificabilă - cuvintele vânzătorului. Apare meniul bine cunoscut și-i arată schematic toate dispozitive conectate. Toate sunt tăiate cu o bară roșie, în afară de televizor. Speră că acum totul se va lămuri și că este vorba doar despre o defecțiune a sistemului.

   Apasă pe DESCHIDE TOT în partea de jos, se uită fix la simboluri și așteaptă ca barele roșii să dispară.

   Nu se întâmplă nimic.

   - Fir-ar să fie, spune ea și încearcă din nou, tot fără succes.

   Cu degete grăbite, încearcă pe rând, apasă pe simbolul ușii, iar și iar.

   - Haide! țipă ea la aparat. La naiba!

   Un zgomot în spatele ei o oprește. Chiar în timp ce se întoarce, își dă seama de ceea ce tocmai a auzit: clinchetul cu care se deschide ușa casei.

   Pentru o clipă, se uită nedumerită la deschizătura prin care lumina lunii cade pe hol. Funcția de control a ușii nu a putut fi activată... Dar asta nu mai contează. Poate ieși din casă, acesta este singurul lucru care contează în acest moment.

   Cu toate astea, nu face decât un singur pas.

10

   Hendrik tresări când începu să-i sune alarma telefonului.

   Justin Timberlake, Can`t stop the feeling.

   De obicei, piesa îl trezea lin, dar subconștientul lui era îngrijorat pentru sitația în care se afla, de aceea constată că se trezise imediat de-a binelea. Întinse mâna spre noptieră, tastă pe afișajul smartphone-ului și dezactivă funcția de alarmă.

   Imediat după discuția cu Julia, se băgase în pat, meditase o vreme la ceea ce descoperise și căzuse destul de repede într-un somn agitat. Transpirase mereu și trăsese cu urechea în întuneric, pentru a surprinde vreun zgomot. De câteva ori pipăise pe lângă el, în pat, deși știa că Linda nu era acolo.

   Își trase cu greu picioarele din pat, își frecă fața cu mâinile și decuplă telefonul de la încărcător. Pe lista de apeluri, înaintea numărului Lindei era numărul 23 între paranteze. De atâtea ori încercase fără succes să o contacteze de la dsparția ei.

   Îi tastă numele și puse la ureche telefonul mobil. Când se auzi mesageria vocală, Hnedrik se ridică, închise telefonul și accesă noile mesaje sosite pe Facebook. Acestea nu prea se deosebeau de cele primite până atunci.

   După ce făcu un duș rece, se simți unpic mai bine. Sări peste micul dejun, n-avea poftă de mâncare.

   La 8 fără 20, Hendrik parcă mașina pe același loc din ziua precedentă și porni spre intrarea în tunelul Elbe, unde ajunse cu câteva minute mai devreme de ora stabilită.

   Atât de devreme, era clar mai multă liniște în fața Landungsbrucken.

   Se uită la ceas, privi în jur, dar nu se vedea nici urmă de Julia. La 8 și 10 își scoase telenul mobil din buzunar și formă numărul ei. Nici nu apucă bine să sune telefonul că se auzi mesageria vocală. 

   Cu un sentiment neplăcut, Hendrik lăsă în jos mâna cu telefonul și privi din nou în jur.

   Desigur, era posibil ca telefonul să i se fi închis - poate bateria era descărcată - și acum Julia era în căutarea unui loc de parcare. Dar instinctul îi spunea că nu acesta era adevărul. Mai ales că, în mod sigur, încă mai spera că soțul ei o va suna și avea grijă, ca și el, ca bateria telefonului să fie mereu încărcată.

   Cu toate astea, se mai plimbă neliniștit în sus și în jos până pe la 8 și jumătate și mai încercă de câteva ori să o contacteze, înainte să renunțe în cele din urmă.

   Revenind la mașină, își aminti de cartea de vizită pe care i-o dăduse inspectorul Sprang. O găsi în buzunarul din spate al blugilor. Se uită repede la numărul biroului, dar apoi întoarse cartonașul și salvă în telefon numărul de mobil scris cu stilou negru pe verso.

   - Da, Spanrg?

   - Zemmer aici, putem vorbi un moment?

   - Da, desigur, domnule Zemmer. Ce se aude?

   Hendrik îi povesti despre apelul Juliei cu o seară înainte și despre întâlnirea pe care o stabiliseră și încheie scurta relatare cu faptul că femeia nu mai apăruse și nici nu putea fi contactată telefonic.

   - Hm.. mârâi Sprang. Desigur, pot fi mai multe motive pentru asta.

   - Da, dar în actuala situație există cel puțin posibilitatea să i se fi întâmplat ceva. Poate pentru că a descoperit ceva care l-ar pune în pericol pe răpitor.

   - Dar dacă ar fi așa, de unde să știe răpitorul că doamna Krollmann a făcut această descoperire?

   - Acum ați început ca partenerul dumneavoastră?

   - În regulă, voi tirmite o mașină de poliție la ea acasă, ca să vadă colegii dacă e totul în ordine, bine?

   - Da, mulțumesc. De fapt, unde locuiește?

   - Nu v-a spus?

   - Ba da, în Gross Flottbek, pe Mullenhoffweg. Dar nu știu numărul casei.

   - Îmi pare rău, dar în acest caz nici eu ni vi-l pot spune. Confidențialitatea.

   Hendrik dădu ochii peste cap.

   - Cel puțin mă anunțați dacă au  verificat colegii dumneavoastră? Sau și asta se încadrează la confidențialitate?

   - Vă voi suna.

........................................