Aplicația, Arno Strobel

 ..............................................

3-5

      - Asta numesc eu salut.

   - Și?

   - Sunt atâtea neconcordanțe în chestia asta... Tocmai a fost Kantstein aici și mi-a spus că inspectorul Sprang a fost arestat cu suspiciunea de a-l fi ucis pe Steinmetz.

   - Ce? Thomas? Dar nu se poate. Cum... Adică, de ce ar omorî el pe cineva?

   - Probabil că glonțul care l-a ucis pe Steinmetz a fost tras cu arma de serviciu a lui Sprang, pe care poliția a găsit-o lângă locul crimei.

   - Nu cred asta.

   Hendrik auzea groaza din vocea Alexandrei.

   - Nu mă pot înșela atât de mult în privința cuiva.

   - Nici eu nu-mi pot imagina așa ceva, mai ales că presupusele dovezi sunt atât de evidente. Nimeni nu poate fi atât de prost.

   - Cu arma lui, găsită la fața locului... nu. Așa ceva poate fi doar aranjat. Cineva vrea să-i însceneze o crimă, pufni Alexandra în telefon. Dar asta e o altă problemă. Mă voi gândi la asta mai târziu. Să revenim la logodnica dumneavoastră. Credeți că v-a părăsit de bunăvoie? Este important pentru că, dacă așa stau lucrurile, nu mai pierd nici eu timpul cu asta.

   - Nu știu ce să mai cred. Și nu, nu cred că a plecat cu acest Krollmann. Nu mă puteam înșela atât de mult în privința ei. Cred că a fost răpită și vreau s-o găsesc. Chiar dacă tot nu înțeleg ce-i cu acest dr. Steinmetz și ce rol joacă el aici. Sper că nu este prea târziu.

   - Ei, în fine. Atunci pot să vă spun ce am aflat între timp. Nu m-am îndoit o secundă de faptul că logodnica dumneavoastră a fost răpită din casă. În consecință, mi-am activat toate contactele ca să aflu care au fost informaticienii calificați ca testeri pentru Adam. Au apărut diferite nume de grupuri și persoane, a fost menționat chiar și Caos Computer Club, dar am dat mereu peste un nume, indiferent pe cine am întrebat: Marvin. Toți cei cu care am discutat vorbeau despre el cu un anumit respect. Se presupune că nu există un sistem pe care să nu-l poată sparge, decât dacă el însuși l-a programat sau l-a testat și i-a arătat punctele slabe. Tipul este un fel de fantomă în branșă. Nimeni nu știe cu adevărat cum arată. Apar ici și colo niște descrieri, dar sunt atât de vagi, încât oricine ar putea fi Marvin.

   - Cum ați aflat toate astea? Adică... de unde ați făcut rost de aceste contacte, ca studentă la psihologie? Și de ce vă spun oamenii aceștia toate aceste lucruri?

   - Păi, pe de o parte, mă pricep bine la psihicul uman și, în afară de asta, nu sunt căzută în cap. Lucrul ăsta prezintă avantajul că poți, să zicem, să îndrumi oamenii într-o anumită direcție fără ca ei să observe.

   - Încep să am o senzație foarte ciudată când discut cu dumneavoastră.

   Ea râse scurt și sonor, apoi schimbă imediat viteza.

   - Dar hai să rămânem la Marvin. Probabil că are toate motivele să rămână incognito, deoarece sunt niște chestii pentru care ar putea ajunge la pușcărie. A intrat pe website-urile diferitelor ministere federale și a lăsat acolo mesaje amuante, ca semn că le-a accesat. Însă la unele firme nu s-a mulțumit doar cu atât. Specialitatea lui este să pirateze paginile firmelor mai mari sau ale corporațiilor și să-i blocheze pe administratorii acestora. Apoi face niște pozne pe acolo și cere să fie plătit ca să redea accesul proprietarilor și să dezvăluie cum a reușit să treacă de firewall-uri și să spargă sistemul. În ultimă instanță, șantaj, nimic altceva. Se crede că el a reușit chiar să pătrundă în rețeaua internă Microsoft. Se spune că i-au plătit o sumă consistentă ca să nu facă publică treaba, ci să le spună cum a făcut-o. Cu timpul, tot mai multe companii l-au abordat din proprie inițiativă, ca să le verifice rețelele, sistemele sau computerele. Cred că s-a îmbogățit între timp. Mda, și dacă Adam este într-adevăr atât de sigur pe cât susține Buchmann și niciun alt hacker nu a reușit să-l forțeze, atunci putem presupune că Marvin l-a testat și optimizat.

   - Dar dacă tipul ăsta a obținut atâția bani de la firme mari, de ce să se mai deranjeze cu un magazin relativ mic ca Hamburg Home Systems? Acolo au cel mult 30 de angajați, așa ceva.

   - Aproape 50, dar asta nu contează. Motivul este evident dacă știi câte ceva despre psihicul uman. Mai ales despre psihicul celor ca Marvin. Vedeți, revenim la asta, râse Alexandra. El este un star, este foarte respectat în branșă și, după cum spuneam, s-a îmbogățit deja, încât nu mai este nevoit să accepte oferte mărunte, cum ar fi Adam. În afară de cazul în care l-a atras ideea de a dobândi acces la acest sistem și de a fi astfel stăpânul tuturor caselor și apartamentelor în care s-a instalat Adam. Aici nu vorbim despre website-urile sau rețelele corporative cu care are de-a face de obicei. Codul de programare Totem. Este vorba despre a avea putere asupra unor familii întregi. Oameni cu care el se poate juca dacă dorește. Mi-ați povestit că lumina din casa dumneavoastră a scăzut și a revenit ca prin farmec. Cam așa ceva. E vorba de faptul că oricând dorește, să poată intra în case străine. Să pătrundă în cele mai intime zone. În dormitoare, în băi... chiar și când cineva este acasă. Marvin ar fi putut sta în picioare lângă patul dumneavoastră noaptea, uitându-se cum dormiți.

   Gândul acesta îi dădu lui Hendrik un fior rece pe șira spinării.

   - Marvin se poate conecta la camerele interne cu care este echipat Adam și poate primi imagini de la ele. Poate observa oamenii în toate situațiile când ei cred că sunt singuri. În cele mai intime momente. Asta îi incită pe cei ca el. Puterea nelimitată asupra unor oameni cu totul străini.

   În dormitor și în baie, Hendrik nu instalase camere de supraveghere. În afară de cele 3 camere exterioare, exista și una în zona de living-sufragerie.

   Hendrik își înălță capul și privi spre emisfera din sticlă, camuflată în lampă, care era suspendată în tavan în mijlocul încăperii și sub care se afla, invizibilă, camera de 360 de grade. Prin cap îi treceau imagini, situații... cu Linda. În cazul lor, sexul nu se limitase niciodată la dormitor. Masa de sufragerie, canapeaua, podeaua livingului, locul din fața șemineului... toate zonele pe care camera rotativă le poate acoperi atunci când este controlată prin intermediul aplicației.

   - Mai sunteți acolo? îl smulse din gânduri Alexandra.

   - Da... treaba nu arată prea bine. Deci, dacă am înțeles bine, trebuie să-l găsim pe acest Marvin, o fantomă, un tip despre care nimeni nu știe cum arată și care are motive întemeiate să rămână ascuns. Am dreptate?

   - Corect. Ceea ce nu înseamnă că Marvin chiar este cel care se află în spatele tuturor acestor lucruri.

   - Nu înțeleg. Credeam că...

   - Descrierea pe care tocmai v-am oferit-o se aplică și altora. Dar posibilitatea ca Marvin să ne poată ajuta să găsim acea persoană este destul de mare, pentru că procedează în același mod. În orice caz, voi încerca să-l găsesc.

   - Aha! Și cum ar funcționa asta?

   - La fel cum îl găsesc firmele. Îi lași un mesaj pe paginile relevante din Darknet, în care-i spui ce vrei de la el. Dacă-l interesează, te va contacta.

   Alexandra făcu o scurtă pauză și adăugă:

   - Trebuie doar să ai grijă ca treaba să prezinte interes pentru el.

   - Darknet? Am auzit destul de multe despre asta, dar habar n-am despre ce anume este vorba. În afară de faptul că acolo se poate cumpăra tot ce este ilegal și interzis.

   - Da, cam așa ceva. Și nici nu este nevoie să aflați mai multe, mă voi ocupa eu de asta. Cunosc pe cineva care cunoaște pe cineva...

   - Nici n-aș vrea să știu. Dar dacă lucrurile stau așa cum credeți, ar însemna că acest Marvin ar putea avea ceva de-a face cu dispariția Lindei. Iar asta înseamnă că ar putea fi periculos dacă observă că îl căutăm.

   - Pot să mă ascund pe web la fel de bine ca el. Dacă am dreptat, ar fi fost mult mai periculos ca Adam să rămână în funcțiune. Este bine că ați oprit sistemul.

   În câteva secunde, pe fruntea lui Hendrik apăru un strat de sudoare rece.

   Adam.

   - Eu... spuse el încet. Fir-ar să fie.  Adam este activ.

   - Cum? Dar de ce? Doar v-am spus cât de periculos este.

   Hendrik observă cât de revoltată era, dintr-odată, Alexandra.

   - Da, știu, răspunse el tăios, cu sentimentul că trebuie să se apere. Am crezut că am închis sistemul. Și după ce acest Steinmetz mi-a povestit despre Linda și Krollmann... Suna atât de plauzibil și se potrivea perfect cu ce mi-a spus poliția, încât am crezut că povestea cu Adam este exagerată și am vrut să reactivez sistemul. Atunci am observat că este încă activ. Probabil că am omis ceva în timp ce-l închidea,

   - Știți ce înseamnă asta?

   Alexandra vorbea acum încet:

   - Dacă am dreptate, și nu mă îndoiesc o secundă de acest lucru, asta înseamnă că acum avem probabil mari probleme.

   - Îmi pare rău, răspunse Hendrik la fel de încet.

   - Pentru numele lui Dumnezeu, dezactivați Adam. Ștergeți aplicația dacă ați reinstalat-o. Vă sun iar mai târziu. Acum trebuie să mă gândesc la ce putem face. Mai vorbim.

   Fără să mai spună ceva, Alexandra închise telefonul.

   Hendrik lăsă smartphone-ul în jos. Se simțea ca un idiot. Nu-i mai rămânea decât să spere că, dacă într-adevăr cineva putea să se conecteze la Adam, nu le ascultase discuția.

   Nesigur, ridică din nou telefonul, glisă ecranul, apoi îl privi uimit. Era sigur, știa că ștersese aplicația și că nu o reinstalase și totuși se vedea acolo dreptunghiul albastru cu casa albă stilizată în interior.

   - Cum este posibil? șopti el, observând că firișoarele de păr de pe brațe i se ridicaseră.

   La o ușoară apăsare pe pictogramă, se deschise un mic meniu care-i oferea să șteargă aplicația, să o partajeze sau să editeze ecranul de star. Atinse punctul roșu din meniu, cu Recycle Bin în spate. Într-o fereastră nouă, el trebui să confirme că vrea să-l șteargă pe Adam, ceea ce și făcu. Imediat după aceea, pictograma dispăru.

   Ca să fie sigur, răsfoi toate paginile, dar de această dată Adam într-adevăr dispăruse. Poate că la prma încercare de ștergere uitase să confirme. Încercă să-și amintească - degeaba, se întâmplaseră prea mult în ultimele zile.

   Ceva mai liniștit acum, privirea îi căzu pe notebookul pe care nu instalase Adam, dar după experiența foarte recentă prefera să meargă la sigur.

   Merse la masa de sufragerie, se așeză în fața aparatului deschis și deblocă monitorul. Încă era deschisă pagina cu căutarea lui Steinmetz și, pe lângă o listă întreagă de sugestii-text în care apărea numele medicului, arăta și 3 rezultate ale căutării de imagini, sub forma unor fotografii foarte micșorate. Era acela bărbat, de trei ori, o dată purtând un costum, de două ori în halatul alb de medic.

   Hendrik privi pozele și se aplecă puțin, ca să poată vedea mai bine chipul bărbatului. Privi intens, timp de două sau trei respirații, apoi, cu mâinile tremurând, dădu clic pe linkul de deasupra: Arată rezultatele căutării în imagini.

   Pagina care se deschise prezenta zeci de fotografii în care - uneori singur, alteori în grup - putea fi văzut același bărbat, iar și iar, iar în titlul imaginilor apărea numele său, doctor Dirk Steinmetz. În dreptul unei imagini apărea chiar precizarea: Medic-șef-adjunct la chirurgie, Spitalul Evanghelic Alsterdorf.

   Fără îndoială, acesta era doctorul Steinmetz. Dar lucrul care-l făcu pe Hendrik să geamă sub impactul șocului a fost faptul că, în mod categoric, nu acesta era omul care-l vizitase și-i povestise despre Linda și Jonas Krollmann.

23

   Hendrik își simțea capul golit.

   Încercă să se concentreze, dar nu reuși, așa cum nu reușise nici să-și întoarcă privirea de la fotografile de pe ecranul notebookului.

   Abia după un timp putu măcar să reflecteze asupra situației în care se afla.

   Dispariția Lindei, apariția acestui doctor Steinmetz, care însă era în mod evident altcineva, Julia și Jonas Krollmann... un polițist insuportabil care voia să-și arunce partenerul în închisoare, partener care, la rândul lui, l-ar fi împușcat pe adevăratul Dirk Steinmetz...

   Adam, acest sistem care trebuia să le facă viața de zi cu zi mai comodă, în care ei avuseseră încredere, dar care poate că le transformase viața într-un spectacol pentru un străin care-i putea urmări zi și noapte. Un străin care poate că intrase și ieșise din casa lor de mai multe ori, după plac, care poate că scotocise prin lenjeria intimă a Lindei și se întinsese pe patul lui...

   Ceea ce se întâmpla acum în viața altminteri complet normală a lui Hendrik era atât de bulversant, încât îi trecu prin minte că nu poate fi decât un vis.

   Dar nu era un vis. Era real.

   Linda dispăruse și, dacă voia s-o găsească, trebuia să ajungă la originea acestor întâmplări stranii. Chiar dacă cercetările lor puteau fi periculoase, viața lui era oricum întoarsă pe dos și, dacă Linda nu mai apărea, oricum n-ar ști cum să meargă mai departe.

   Respiră profund și își frecă fața cu mâinile de mai multe ori, energic, în încercarea disperată de a ajunge să gândească din nou limpede.

   Alexandra voia să ia legătura cu acest Marvin. De fapt, dacă ar mai fi dispusă la asta, acum, după ce aflase că discuțiile lor telefonice ar fi putut fi ascultate.

   Adam! Hendrik merse în hol, se întoarse spre panoul de control al sistemului și începu procedura.

   „Se introduce codul, se așteaptă bipul, se selectează Eyescan.”

   Pronunța în minte numele fiecăreia dintre aceste etape.

   „Se poziționează ochiul în fața scanerului, se așeteaptă din nou, următorul bip, gata. Apoi se așază degetele pe cele două puncte ale ecranului tactil, se așteaptă. Trei secunde, patru...”

   Gata. Adam era închis.

   După ce reuși acest lucru, se gândi o clipă și decise să nu-l informeze pe inspectorul-șef Kantstein cu privire la descoperirea falsului doctor Steinmetz, ci mai degrabă pe șeful lui, Paul Gerdes, care, în mod evident, îl cunoștea pe adevăratul Steinmetz.

   Hendrik nu știa dacă din cauza fricii neplăcute și ostile a lui Katstein sau pentru că acesta era atât de dornic să creadă că partenerul lui a împușcat pe cineva, dar, în orice caz, nu avea încredere în acest om.

   Revenit în sufragerie, Hendrik își închise notebookul, îl luă sub braț și la scurt timp părăsea casa. Mergând spre mașină, se întreba dacă nu-l urmărește cineva, încât, după un anumit timp, să poată deschide ușa cu aplicația Adam instalată pe smartphone-ul lui și să se plimbe prin casa lui Hendrik de parcă ar fi fost la el acasă.

   Își sună șeful de pe drum și avu noroc. Paul Gerdes era chiar în biroul lui și avea la dispoziție un sfert de oră ca să-l întâlnească.

   - Bine, mulțumesc, răspunse Hendrik ușurat. În biroul tău?

   - Da, pe curând.

   La scurt timp după asta, Hendrik își lăsa mașina în parcarea spitalului și nici 10 minute mai târziu ciocăinea la ușa biroului lui Gerdes.

   - Îți spun pe scurt, începu Hendrik abrupt, după care dădu puțin la o parte tastatura computerului șefului său și își așeză notebookul în spațiul rămas liber. Spuneai că-l cunoști pe doctorul Steinmetz, nu-i așa?

   Hendrik ridică monitorul și-l activă apăsând o tastă.

   - Da, confirmă Gerdes, iar uimirea din vocea lui era evidentă. Ei... poate că e mult spus că-l cunosc, dar l-am întâlnit de câteva ori.

   - Bun. El este?

   Hendrik arătă spre fotografiile care puteau fi văzute pe ecran. Gerdes se aplecă ușor, își îngustă puțin ochii, apoi încuviință din cap.

   - Da, el este.

   Hendrik se îndreptă și clătină din cap, apoi ocoli biroul și se lăsă să cadă într-unul dintre fotoliile pentru vizitatori. Apoi îl privi pe Gerdes cu toată seriozitatea.

   - Nu este acesta omul care a fost la mine acasă.

   - Cum? Ce vrei să spui? Credeam că ai spus...

   - Că a fost cineva la mine acasă și s-a prezentat ca fiind doctorul Dirk Steinmetz, care a lucrat până de curând la Spitalul Evanghelic Alsterdorf. Deci se exclude o confuzie, Paul. Altcineva s-a dat drept doctorul Steinmetz și mi-a spus despre Linda și Krollmann.

   Gerdes se lăsă pe spătarul scaunului.

   - Dar... de ce ar face cineva așa ceva?

   - Asta este o întrebare bună și cred că dacă voi răspunde la ea, mă voi apropia mult de rezolvarea misterului cu dispariția Lindei. Am sperat că mă vei putea ajuta cumva.

   - Bineînțeles că aș vrea să te ajut, dar cum?

   - Din păcate, nici eu nu știu. Nu pot decât să-l descriu pe omul acela, nimic mai mult. Și sigur că nu-l putem căuta pe net fără nume.

   Ceva se trezi în mintea lui Hendrik, un gând care putea fi important, dar care era ascuns în subconștientul său, încât el nu-l putea prinde.

   Telefonul lui Gerdes îl abătu de la gândurile lui. Își privi șeful preluând apelul, auzi că la telefon era unul dintre stagiari și își lăsă privirea să rătăcească prin birou, în timp ce Gerdes vorbea.

   Pe peretele din stânga lui atârna unul dintre tablourile moderne care împodobeau și pereții majorității caemrelor din casa medicului șef și din care Hendrik nu reușea să înțeleagă nimic. O suprafață galbenă și un cerc albastru închis cu margini neregulate, în colțul din dreapta sus. Nimic altceva. Ca și cum ar fi fost pictat de mâna unui copil și cam de 1 metru 50 pe 1 metru.

   „Ca și cum ar fi fost pictat de mâna unui copil neîndemânatic”, se corectă el, lăsându-și privirea să rătăcească spre posterul de lângă el, care nu se potrivea deloc cu... opera de artă.

   Imaginea supradimensionată a unui ochi, mai bine zis a unui iris, în care erau desenate nenumărate cercuri și dreptunghiuri mici, la marginile cărora apăreau descrieri în litere minuscule.

   Fără să le poată citi, Hendrik știa că este vorba despre o reprezentare a iridologiei, o metodă de diagnostic medical, inițial alternativă, care pornește de la premisa că bolile omului pot fi determinate prin analiza structurilor tisulare ale irisului. Paul Gerdes era unului dintre susținătorii acestui tip de diagnoză, un lucru neobișnuit, având în vedere că specialitatea lui era chirurgia.

   - Hendrik?

   Acesta tresări și-l privi pe Gerdes, care între timp încheiase discuția telefonică.

   - Scuză-mă, eram dus pe gânduri.

   - Ca să revin la Steinmetz, sau mai bine zis la tipul care s-a dat drept doctorul Steinmetz, cum arăta?

   - Era înalt, blond, destul de zvelt. Un tip comun. L-aș estima la vreo 45 de ani. A, și am observat că mâinile și degetele erau neobișnuit de puternice pentru un chirurg.

   - Hm, descrierea s-ar potrivi multora. Îmi pare rău că nu te pot ajuta mai mult.

   - În regulă... Am venit la tine doar pentru că voiam să mă asigur că omul pe care l-am găsit pe net este acel doctor Steinmetz pe care-l cunoști și tu.

   Deoarece Gerdes îl privea întrebător, el încuviință din cap.

   - Da, știu. Sigur că el este, scrie și sub câteva fotografii, dar... Ah, nu știu nici eu. În acest moment sunt foarte confuz, încât probabil că am nevoie de o confirmare suplimentară pentru orice, înainte să pot crede ceva.

   - Ar fi mai ușor dacă ai avea o fotografie a tipului...

   Dintr-odată, reveni gândul care lui Hendrik tocmai îi trecuse prin minte și pe care nu apucase să-l înțeleagă. Era o revelație care, prin însăși evidența ei, ridica întrebarea de ce nu-i trecuse imediat prin minte. Și de ce nici altcineva nu se gândise la asta. Poliția, de exemplu. Sau Alexandra.

24

   - Ce este?

   Evident, Gerdes observase schimbarea apărută pe chipul lui Hendrik și-l privea alarmat.

   Hendrik se îndreptă.

   - Adam!

   - Ce?

   Se vedea clar confuzia medicului-șef.

   - Sistemul meu de casă inteligentă! Am vorbit despre asta când ai venit la mine acasă.

   - Îmi amintesc, da. Dar ce-i cu asta?

   - Am spus niște prostii. Chiar prostii. De fapt, chiar am înregistrări cu acest fals doctor Steinmetz. A fost în livingul meu. Acolo este suspendată o cameră de supraveghere care reacționează la mișcare și înregistrează tot. Asta înseamnă că tipul trebuie să apară în imagini.

   Gândul că ar putea afla cine este acest impostor care se dăduse drept doctorul Steinmetz îi dădu speranțe lui Hendrik și imediat îi îmbunătăți starea de spirit. În sfârșit, o rază de speranță.

   Chipul lui Gerdes se lumină pentru un moment.

   - Asta este o veste bună. Dar...

   Pe fruntea lui apăru încruntarea îndoielii.

   - Tu spui că această cameră reacționează la mișcare. Asta ar însemna că înregistrează permanent atunci când ești acasă. Nu sunt specialist în IT, dar asta nu înseamnă că acolo se produc niște cantități uriașe de date?

   - Ba da.

   Hendrik se ridică. Trebuia să plece acasă cât mai repede, pentru a vedea înregistrările. Dar capturile sunt salvate doar pentru o săptămână, apoi se înregistrează peste ele. Fișierul cu falsul Steinmetz trebuie să fie acolo, în orice caz.

   Se opri și se luă cu mâinile de cap, ca lovit de trăsnet.

   - O, Doamne!

   - Ce este?

   Hendrik privi în gol pe lângă șeful lui. Cum de trecuse cu vederea așa ceva?

   - O săptămână... Știi ce înseamnă asta?

   Gerdes îl privi lung și ridică din umeri.

   - Paul, noaptea în care a dispărut Linda... încă n-a trecut o săptămână.

   Din câțiva pași ocoli biroul, își închise notebookul, care rămăsese deschis în fața lui Gerdes, și îl luă.

   - Capturile video din noaptea aceea trebuie să fie încă acolo. Și poate se vede ce s-a întâmplat. Sunt un mare idiot. Cum am putut trece asta cu vederea?

   În timp ce se întorcea să plece, Gerdes spuse:

   - Să mă ții la curent!

   - Da, sigur, răspunse Hendrik, apoi ieși pe ușă și se repezi pe culoar.

   Perspectiva de a avea măcar o șansă măruntă de a afla ce se întâmplase în noaptea în care Linda dispăruse îi dădea speranțe. Pentru prima dată de la momentul când ajunsese acasă în noaptea aceea.

   Trebui să-și adune toate puterile ca să nu apese la limită acceleratorul de la clinică până la casa lui din Winterhude.

   Între timp, se gândea că trebuie să-l repornească pe Adam dacă vrea să aibă acces la fișierele video stocate, dar își asumă acest lucru. Iar dacă va suna Alexandra, nu va răspunde, ci o va suna înapoi imediat ce-l va închide la loc pe Adam.

   Hendrik evită la limită coliziunea cu mașina Audi de culoare închisă, parcată pe aleea lui, și încă înainte să-l vadă pe omul care venea spre el din direcția casei, știu cui aparține vehiculul.

   - Iată că ați apărut, spuse Kantstein când Hendrik coborî din mașină, fără să-și mai dea osteneala să pară prietenos.

   Hendrik deveni iritat când îl văzu pe inspectorul-șef.

   - Aveți noutăți despre Linda?

   Kantstein clătină din cap.

   - Nu, dar dumneavoastră? Ați mai auzit ceva despre logodnica dumneavoastră?

   - Nu.

   Hendrik renunță să mai întrebe de ce venise Katstein. Voia să intre în casă cât mai repede și să urmărească înregistrările.

   - Am venit în legătură cu Dirk Steinmetz, explică inspectorul-șef. În legătură cu vizita lui la dumneavoastră.

   Hendrik ezită pentru un moment, dar se hotărî să-i spună lui Kantstein ce aflase între timp.

   - Nu doctorul Steinmetz m-a vizitat.

   Dacă inspectorul Kantstein era surprins, ascundea bine acest lucru.

   - Ah? Atunci cine?

   - Am văzut pe internet fotografiile lui Steinmetz. Nu era omul care a venit la mine acasă!

   - Și știți cine era?

   - Nu încă, dar poate voi ști în curând. Și nu doar asta.

   Hendrik îi spuse polițistului despre înregistrări, atât cu Steinmetz, cât și din noaptea în care dispăruse Linda. Kantstein își încreți fruntea.

   - Și abia acum v-a venit ideea asta?

   - Da. Nici dumneavoastră nu v-a trecut prin minte, ca investigator.

   - De unde să știu eu...

   Kantstein încheie subiectul cu un gest și arătă spre casă.

   - Haideți! Aș vrea să văd și eu!

   Hendrik încuviință din cap și se puse în mișcare. Nu știa de ce, dar prezența lui Kantstein îl incomoda. Oricum, în câteva minute poate că va afla, în sfârșit, ce se întâmplase cu Linda.

   Când ajunse la ușa din față, scoase cheia din buzunar și, în timp ce descuia, se gândi că se dezobișnuise să deschidă ușa în acest mod clasic și nu cu o scanare a degetelor.

   Îi trebuiră mai puțin de două minute să-l repornească pe Adam, în timp ce Kantstein stătea în spatele lui, urmărindu-l cu interes.

   La scurt timp, stăteau la masă și Hendrik deschise notebookul. Până acum, urmărise întotdeauna înregistrările - dacă le urmărea - pe smartphone, dar dacă tot trebuia să reinstaleze aplicația Adam, putea face același lucru pe notebook, unde putea avea o imagine mai mare.

   - Unde se află această cameră? dori să știe Kantstein.

   Hendrik ridică privirea și arătă spre plafon, în mijlocul încăperii.

   - Acolo, emisfera care arată ca o mică lustră.

   După o scurtă pauză, în timpul căreia se uită fix la cameră, adăugă hotărât:

   - Asta mă duce cu gândul la ceva. Un moment, vă rog!

   Deși abia aștepta să urmărească înregistrările, se ridică în picioare, ieși din living și intră în garaj prin ușa din hol. Luă scărița din cârligulde lângă ușă și reveni în linving. După ce instală scara sub camera de luat vederi, își aduse din bucătărie o rolă de bandă adezivă maro și o pereche de foarfece.

   Kantstein privea tăcut cum Hendrik lucra cu nervozitate în jurul emisferei, până când, în cele din urmă, camera fu înfășurată complet cu bandă adezivă.

   - O măsură de precauție, spuse Hendrik laconic, observând privirea întrebătoare a anchetatorului.

   Deși camera nu mai putea înregistra, întoarse computerul pe masa de sufragerie, încât ecranul să nu poată fi captat.

   - Vreți să fiți în siguranță sută la sută, nu-i așa? comentă Kantstein.

   Hendrik nu-i răspunse, ci se concentră asupra ecranului.

   După ce instală aplicația Adam și reuși să se identifice ca aministrator al camerei prin codul ascuns pe care-l introduse și prin Eyescan, navigă cu mișcări nervoase prin meniul aplicației către înregistrările stocate ale camerei.

   - Pentru cât timp sunt salvate înregistrările? dori să știe Kantstein.

   - O săptămână, apoi se înregistrează peste ele, explică Kendrik, dând clic pe directorul de rezervă.

   Denumirile fișierelor începeau cu prefixul WoZi*, urma de data și ora înregistrării respective.

   *Wohnzimmer - living

   Nu dură mult să găsescă fișierele din noaptea în care dispăruse Linda. Parcurse marcajele temporale și găsi o captură la ora 4:33 de minute.

   - Aici! arătă el cu emoție. Atunci am venit acasă și am intrat în living, căutând-o pe Linda. Fișierul dinainte este la ora 1 și 5. Acesta trebuie să fie.

   Pulsul îi gonea în timp ce pornea videoclipul cu dublu clic.

   Începea cu... Linda!

   Femeia intră în living, privi în jur, se duse la masă. Părea liniștită, cu trăsăturile complet distinse. După o altă privire în jur, se întoarse să plece și, ieșind, spuse ceva ce Hendrik nu înțeles, dar al cărui sens se lămuri când în cameră se făcu întuneric. Zece secunde mai târziu, videoclipul se încheie.

   Hendrik privi fix ecranul.

   - Asta a fost tot? se auzi el spunând încet.

   - Este singura cameră de supraveghere din casă? întrebă Kantstein. Dar antreul și etajul superior?

   - Nu, n-am... eu n-am vrut camere de suprafeghere la etaj. Dar mai sunt afară 3. Un moment.

   Navigă prin sistemul de fișiere până la folderul Exterior-1, unde erau stocate înregistrăile camerei fixate deasupra ușii, până la directorul cu noaptea când dispăruse Linda.

   - Fir-ar să fie, rost el când avu în față fișierele. Ultima înregistrare este la 11 și 10, când am venit de la tura de zi din spital. Următoarea începe doar în momentul în care m-am întors dimineața devreme de la spital. Lipsește tot ce s-a întâmplat între cele două momente.

   În directoarele Exterior-3 și Exterior-3, care acopereau zonele din jurul garajului și terasei, lucrurile arătau la fel. Nici acolo nu erau înregistrări din noaptea respectivă.

   - Nimic, spuse Hendrik cu un amestec de resemnare și furie și plesni masa cu latul mâinii. Fir-ar al dracului!

   - Așadar, numai cea de aici, din living, de unde logodnica dumneavoastră a plecat destul de liniștită, după cum am putut vedea. Regretabil, dar deloc surprinzător. Dacă și-a pregătit valiza la etaj și apoi a ieșit din casă, camera asta nu prea o putea suprinde.

   - În acest caz, ar fi trebuit să fie înregistrată de camera exterioară de deasupra ușii. Dar asta nu s-a întâmplat. Și nici celelalte camere n-au înregistrat-o.

   - Hmm... spuse Kantstein. Dar dacă ar fi fost răpită, n-ar trebui să există înregistrări exterioare care să arate asta? Dacă am înțeles bine, nu se poate intra sau ieși din casa dumneavoastră fără a fi surprins de una dintre camere. Deci, cum a reușit un eventual răpitor s-o scoată din casă fără să fie filmat?

   - Foarte simplu, îl repezi Hendrik. Dacă un străin îl poate controla pe Adam din exterior, încât să poată intra în casă, atunci el poate folosi și sistemul ca să șteargă fișierele care conțin ceva ce nu trebuie să fie văzut. Doar este logic, nu-i așa?

   Kantstein ridică din umeri.

   - Logodnica dumneavoastră are acces la sistem?

   - Desigur.

   - Ea ar putea să șteargă fișierele pe care n-ar trebui să le vadă și altcineva?

   Trebui ca Hendrik să-și adune toate puterile ca să nu strige la Kantstein, dar nu-și putu stăpâni glasul.

   - Da, fir-ar să fie, ar putea, dar asta nu înseamnă nimic.

   - Nici n-am spus asta. Dar adevărul este că tot nu avem dovezi că logodnica dumneavoastră a fost răpită. Așa că n-am progresat cu nimic.

   Întrucât Hendrik nu răspundea, Kantstein arătă spre ecran.

   - Ce-i cu tipul care s-a dat drept Steinmetz? Ne uităm și la videoclipul cu vizita lui?

   Dintr-odată, Hendrik se simți neputincios. Nu știa ce anume sperase de la înregistrări, dar ceea ce văzuseră acum, sau, mai bine zis, ce nu văzuseră, nu prea ajuta la ceva. Dar asta nu folosea la nimic, trebuia să caute mai departe indicii.

   Hendrik încuviință din cap și se gândi repede când anume venise falsul doctor Steinmetz. Nu dură mult să găsească videoclipul respectiv și să-l pornească.

   Se putea vedea o parte din living, cu canapeaua, măsuța joasă, unul dintre cele două fotolii și în spate ușa livingului - poziția normală a camerei de supraveghere. Pe canapeaua pe care se așezase falsul doctor Steinmetz în timpul vizitei stătea... el însuși.

   Hendrik se urmări pe sine o vreme tastând în smartphone, punându-l apoi la o parte și întorcându-se spre geamul mare cu vedere la terasă. În același moment, camera se deplasă, ceea ce însemna că se produsese o mișcare. Hendrik se întrebă dacă Steinmetz chiar stătuse pe canapea.

   În secunda următoare, obiectivul surprinse persoana care venise de pe terasă care intrase în living. Involuntar, Hendrik rămase cu gura căscată.

   Persoana care-i zâmbea pe ecranul notebookului era... Linda.

25

   Femeia se trezește din starea de semiconștiență, în propriul ei geamăt.

   Confuză, își întoarce capul, deși nu vede absolut nimic, și chipul i se contractă de durere. Își simte tot corpul ca pe o torță aprinsă. Înăuntrul ei se dezlănțuie o febră mare.

   Este întinsă pe betonul rece. Camera fără ferestre în care este închisă este foarte mică, poate de 4 metri lungime și 2 lățime. Știe asta doar pentru că a parcurs-o iar și iar, pipăind pereții reci, când febra i-a scăzut puțin, îngăduindu-i o scurtă pauză de respiro.

   Deschide larg ochii de parcă așa ar reuși să răzbată prin întuneric.

   Beznă absolută. Singurătate absolută.

   Nu știe cât timp a trecut de când ușa s-a închis în spatele ei pentru prima oară? Zile? Săptămâni? De atunci, ușa se deschide din când în când, timp de câteva secunde, când cineva îi pune o sticlă de apă și o farfurie cu sandvișuri pe podeaua de beton, în timp ce ea, orbită, își strânge ochii și-i acoperă cu brațul.

   Cu mare greutate, se ridică. În cele din urmă, reușește să stea în picioare, sprijinită de perete.

   Mușchii îi tremură, genunchii sunt gata să cedeze în orice moment. Totuși, trebuie să încerce. Chiar dacă știe că nu s-a schimbat nimic.

   Adunându-și toate puterile, face un pas mic, apoi altul. Dintr-odată, i se face cumplit de frig, corpul gol îi este cuprins de frisoane spasmodice, dinții îi clănțănesc. Are nevoie de un efort supraomenesc pentru a rămâne în picioare. Trebuie să meargă mai departe, chiar dacă situația pare disperată.

   Reușește, ajunge la ușa de oțel, o pipăie până când mâna ei tremurătoare ajunge la clanță. O apasă, își dă seama că, așa cum se temea, ușa este încuiată și se prăbușește.

   Se cuprinde cu brațele, lacrimile îi curg pe obraji, închide ochii, deși nici nu mai contează în întunericul total.

   În fața ei se derulează imagini. Se reliefează lucrurile stranii și îngrozitoare care s-au întâmplat înainte de a fi închisă aici.

   Își amintește aproape tot, a avut mult timp să se gândească, deși din când în când își pierde luciditatea când crește febra. Atunci, halucina văzând cele mai nebunești lucruri.

   Teama crește din nou, pe măsură ce memora îi derulează evenimentele în fața ei ca pe un film.

   Este în baie, se pregătește de culcare, când aude un zgomot. Parcă undeva în casă ar fi căzut un obiect greu. Desculă, numai în cămașa de noapte, coboară pe scări ca să se uite. Strigă, dar nu primește niciun răspuns.

   Ajunsă la parter, pășește spre camera de zi, strigă iar. Dintr-odată ceva o apasă pe față, pe gură. Mirosul dulceag, respingător...

   Când se trezește, este legată pe o targă, cu ochii acoperiți. Panica o apucă în gheare, ar vrea să țipe, dar gura îi este acoperită. Apoi, acestă voce, prefăcută într-un mod nefiresc de misterios. Are impresia că sună cunoscut, dar nu știe de unde.

   - Nu vei înțelege, dar ce fac eu acum te menține în viață, spune vocea aceea, rar și sacadat.

   Apoi, femeia simte o înțepătură în braț și, în câteva secunde, se răspândește ca o lavă fierbinte. Când ajunge la gât, își pierde cunoștința.

   O înțepătură în pliul cotului o trezește din leșin. Deschide ochii și este surprinsă că poată să vadă. Un bărbat. Poartă îmbrăcăminte, bonetă și mască chirurgicală și se apleacă asupra ei. Încearcă să se ferească de privirea din ochii lui reci și cercetători, dar capul ei nu se mișcă nici cu un milimetru.

   El îi arată un fel de eprubetă pe jumătate umplută cu sânge. Sângele ei.

   - Doar o ultimă verificare.

   Vocea bărbatului nu este prefăcută, dar este sigură că nu este același cu cel dinainte.

   - Într-o oră suntem sigur și te putem procesa.

   „Procesa?”

   Rațiunea îi rătăcește pe lângă acest cuvânt, dar refuză să înțeleagă ce ar putea însemna asta. Încearcă să țipe, dar nu-i iese niciun sunet din gură.

   - O, nu te teme, spune bărbatul. Nu vei simți nimic. Mai întâi te voi împușca. Nu sunt un montru.

   Apoi, bărbatul dispare din câmpul ei vizual.

   Când revine, după un timp nesfârșit de lung, în care ea aproape că înnebunește de teamă, urlă la ea.

   - Ce înseamnă procăria asta?

   Îi ține în dreptul nasului o foaie de hârtie mototolită, de parcă ea ar ști despre ce anume este vorba.

   - Așa nu pot să mă apuc de nimic cu tine. Ce dracu` ai făcut?

   Dintr-odată, bărbatul are în mână o seringă cu o canulă groasă, pe care i-o înfige cu furie în partea laterală a coapsei. Apoi împinge afară din încăpere masa pe care stă întinsă. Imediat după asta, o smulge de pe masă și o așază pe podeaua de beton a cămăruței.

   În timp ce ușa se închide și este cuprinsă de întunericul absolut, pentru prima dată buzele ei scot un sunet răgușit.

   Un zgomot la ușă o readuce brutal în prezente.

   Un fulger de lumină pătrunde în cameră și aruncă săgeți strălucitoare direct în pupilele ei, înainte să-și poată închide pleoapele. Chiar în timp ce-și acoperă ochii cu antebrațul, cineva intră în încăpere, o apucă de braț și șuieră:

   - Stai nemișcată, altfel te va durea.

   Vrea să țipe la el, să-l întrebe cu ce ar mai vrea s-o amenințe după tot ce i-a făcut deja. Simte înțepătura familiară în pliul cotului. Îi ia sânge. A mai făcut asta de două ori de când a fost închisă.

   Apoi totul se termină. Fără un cuvânt, el iese din închisoarea ei, în clipa următoare bezna o învăluie din nou.

26

   - Ce? Dar... rosti răgușit Hendrik, privind fascinat cum în videoclip Linda se apleacă spre el, îi trimite un sărut și-i spune ceva ce el nu reuși să înțeleagă, deoarece volumul era prea scăzuti.

   Lovi rapid și repetat tasta care mărea volumul.

   - ...și tu un ceai? îl întreba Linda, iar el clătina din cap și răspundea cu un zâmbet larg: dar ce, port cumva pălărie de vară?

   Își amintea dialogul din vremurile fericite.

   Hendrik opri videoclipul, mișcoră imaginea static și privi din nou denumirea fișierului. Data și ora erau corecte, fără îndoială.

   Kantstein, care până atunci nu spusese nimic, ci numai privise gânditor imaginile, se interesă:

   - Ați greșit înregistrarea?

   - Nu, uitați-vă aici... ziua și data se potrivesc. Chiar atunci a fost aici tipul acela.

   - Dar aici nu ve vede niciun tip, ci logodnica dumneavoastră, care se pare că ar fi dispărut. Mi-ați putea explica asta?

   - Nu, eu... ce vreți să spuneți cu „se pare că ar fi dispărut”? Ce insinuați? Linda chiar a dispărut. Acesta este un alt videoclip. Îmi amintesc situația în sine, dar nu mai știu exact momentul. Trebuie să fi fost săptămâna trecută sau cea dinaintea acesteia.

   - Hm, ciudat. Nu spuneați că datele sunt salvate doar timp de o săptămână și apoi se înregistrează peste ele?

   - Da, așa se întâmplă în mod normal.

   Hendrik sări în sus.

   - Ah, fir-ar al naibii, nu știu ce se întâmplă. În orice caz, ce-am văzut noi nu s-a întâmplat când a fost aici falsul Steinmetz. Doar nu sunt nebun. Treaba asta... treaba asta a fost sigur manipulată de cineva.

   - A, da, înțeleg, spuse Kantstein ridicându-se la rândul lui. Probabil că a fost aceeași persoană care a prelucrat acest... sistem în așa fel încât să o poată răpi pe logodnica dumneavoastră. Fără vreun motiv și...

   Se auzi soneria și Kantstein amuți. Hendrik se întoarse supărat și părăsi livingul. În fața ușii se afla Alexandra, care-i arăta cu degetul spre mașină.

   - Este mașina lui Kantstein. Sunt noutăți despre logodnica dumneavoastră?

   - Nu, doar a vrut să mă întrebe niște chestii despre acest Steinmetz. De altfel, lucrurile au cam scăpat de sub control. Intrați.

   Alexandra râse scurt.

   - Sigur va fi încântat să mă vadă.

   Totuși, când intrară în camera de zi, inspectorul-șef se mulțumi să dea din cap către ea fără cuvinte și spuse, adresându-i-se lui Hendrik:

   - Știu că aveți o teorie despre dispariția logodnicei dumneavoastră, spuse Kantstein, iar privirea lui poposi doar o clipă asupra Alexandrei. Dar vă sfătuiesc să așteptați și să nu faceți nimic pe cont propriu.

   - Ce să aștepte? răspunse Hendrik agresiv. Este clar că n-aveți de gând să faceți nimic în privința Lindei. Cu toate ciudățeniile întâmplate. Dar aveți deja multă treabă pentru punerea partenerului dumneavoastră sub acuzația de crimă, nu-i așa?

   Kantstein făcu un pas spre Hendrik și îl privi în ochi.

   - Ciudățenii? Despre care ciudățenii vorbim? Despre faptul că ați fost vizitat de o fantomă? Sau despre ciudățenia că în locul vizitatorului apare în clip logodnica dumneavoastră, care ar fi fost răpită, răpire pentru care, de altfel, nu există niciun fel de dovezi? Acestea sunt ciudățeniile despre care vorbiți? Chiar ar trebui să folosesc aceste lucruri ca motiv de investigații? Sunteți sigur? Pentru că asta ar însemna mai întâi să mă ocup mai îndeaproape de dumneavoastră.

   Pentru câteva clipe, se uitară lung unul la celălalt, în tăcere, cu o privire de gheață, apoi Kantstein se întoarse, spuse „Găsesc singur ieșirea” și dispăru. Imediat după aceea, ușa de la intrare se închise cu un pocnet surd.

   - Wow!

   Alexandra își scutură mâna de parcă s-ar fi fript la degete.

   - Inspectorul-șef este iar în cea mai bună dispoziție.

   Hendrik privi din nou spre ușa camerei de zi.

   - Pur și simplu nu-l pot aprecia. Dar a și picat prost că a fost aici tocmai când am urmărit nenorocitele astea de filmări.

   Privirea lui Hendrik se îndreptă spre notebool, apoi către camera acoperită din tavan, apoi din nou la Alexandra.

   - Aceste filmări... cred că aveți dreptate. Adam...

   Alexandra făcu ochii mari, ridică ambele mâini și scutură din cap atât de tare, încât Hendrik amuți imediat. Apoi, când aceasta arătă spre cameră și după asta își trecu muchia palmei peste gât, Hendrik înțelese. Se ridică, merse în hol și-l dezactivă pe Adam. Când reveni, îi povesti despre înregistrările care lipseau și cele manipulate.

   - Acum credeți și dumneavoastră că Adam a fost manipulat, nu-i așa? reveni la chestiune Alexandra.

   - Da, așa cred.

   Ea ridică din umeri.

   - Ați ajuns la vorba mea. Din acest motiv, aplicația ar trebui să rămână dezactivată. Și este adevărat. Faptul că inspectorul Kantstein apare aici tocmai când să urmăriți înregistrările... mda. Chiar este o coincidență nefericită. Îmi pare rău pentru dumneavoastră.

   - N-am putea să ne tutuim? sugeră Hendrik spontan, iar Alexandra zâmbi recunoscătoare.

   - Cu plăcere. Credeam că ții la chestiile astea formale. Domnule doctor și celelalte.

   - Ba dimpotrivă.

   - Bine, spuse Alexandra și merse la masa de sufragerie, unde se așeză pe scaun. Îți amintești ce spunea șeful Hamburg Home System, acel Buchmann, că Adam este pe piață de 3 ani? Am încercat să aflu unde s-a vândut sistemul în acea perioadă, dar s-a dovedit a fi un lucru foarte dificil. Pe ici pe colo a mai postat cineva pe un forum și ceva despre Adam, dar asta nu prea ajută. Am avea nevoie de o listă completă a tuturor utilizatorilor sistemului. Dacă vom căuta strict persoanele dispărute din orașele îîn care s-a folosit Adam și apoi vom compara rezultatele cu lista de clienți, deja am ști mai mult. Am o bănuială că există suprapuneri.

   Hendrik dădu din cap a îndoială.

   - Dar de unde să luăm o listă de clienți? Buchmann sigur nu ne va da așa ceva. Nu cred că are el vreo legătură cu asta și este un afacerist mult prea respectat pentru a transmite datele clienților.

   - Se poate. Dar mai există o cale, spuse Alexandra și arătă spre notebookul lui Hendrik, Ai instalat browserul Tor?

   - Tor? Nu, nu-l știu, eu folosesc Firefox.

   Ea zâmbi oarecum cu îndăduință.

   - Pentru ce vreau să-ți arăt, ai nevoie de Tor.

   - Bine. De ce?

   - Încerc să-ți explic așa cum mi s-a explicat și mie. Utilizatorul, adică tu, instalează pe computer browserul, care se conectează la rețeaua globală Tor. Când este pornit, descarcă o listă cu toate serverele Tor care sunt disponibile și utilizabile. Imediat ce lista a fost primită, browserul selectează aleatoriu un prim server Tor și realizează o conexiune criptată cu acesta. De acolo, merge la următorul server aleatoriu. Această procedură se repetă, încât se realizează un lanț de conexiune cu cel puțin 3 servere Tor. De obicei sunt mai multe. Șmecheria este că fiecare server își cunoaște doar predecesorul și succesorul. Într-un limbaj simplu, asta înseamnă că imediat ce conexiunea a ajuns la al treilea server, nu mai poate fi refăcut drumul înapoi - adică spre tine. Anonimat absolut. Navighezi pe net fără să lași urme cu ajutorul cărora se poate ajunge la tine. Acesta este motivul pentru care pot naviga eficient pe Darknet numai cu acest browser.

   - OK. Mi-ai mai spus ceva despre Darknet, în legătură cu super geniul ăla, Marvin.

   - Exact, spuse Alexandra și se așeză pe scaunul din fața notebookului. Dacă-l deblochezi, îți instalez browserul.

   - Nu va funcționa, l-am închis pe Adam. Nu mai am WLAN.

   Alexandra își scoase smartphone-ul din buzunar și-l puse pe masă.

   - Dar am eu hotspot.

   - Bine.

   În timp ce debloca ecranul, Hendrik spuse:

   - Dar este legal? Acest browser?

   Dar înainte să-i poată răspunde, adăugă în grabă:

   - A, lasă asta. Nu-mi pasă.

   Alexandra zâmbi.

   - Este legal.

   Hendrik se îndreptă din nou.

   - Pentru un psiholog în devenire, chiar mă mir cum de știi atât de bine toate chestiile astea de informatică.

   Ea zâmbi.

   - Încă de când eram adolescentă, îmi plăcea mai mult să stau la computer cu prietenii decât să mă ocup de chestii tipic feminine. Iar acum, în timpul studiilor, am cunoscut rapid câțiva oameni din domeniul informaticii. Așa cum am spus: trebuie doar să cunoști pe cineva care cunoaște pe cineva.

   Instalarea dură mai puțin de 5 minute, apoi Alexandra porni browserul, tastă în bara de adrese un șir de caractere încheindu-se cu „onion”, apoi deschise o pagină cu titlul „Rent a Hacker”, unde se explica în limba engleză că pe acea pagină se putea configura o căutare pentru un hacker, în orice scop. Apoi erau enumerate scopurile posibile.

   Acolo scria despre Perturbarea website-urilor/rețelelor prin DDoS și prin alte metode, cum se face Spionaj economic și cum se obțin Informații private despre o persoană.

   Neîncrezător, Hendrik parcurse lista de posibilități, unde se enumerau și Security-Hacks, și care se încheia cu nota: Dacă doriți ca o persoană să fie cunoscută ca utilizator de pornografie infantilă, nicio problemă.

   Hendrik arătă sceptic spre notă.

   - E un fake, nu-i așa?

   Alexandra clătină din cap cu un aer serios.

   - Din nefericire, nu? Pe Darknet poți cumpăra orice și pe oricine. De la hackeri la arme sau droguri. Nicio problemă. Există magazine online care seamănă cu cele pe care le cunoaștem din zona oficială a webului, doar că în coșurile de cumpărături se află alte lucruri și plățile se fac cu Bitcoin sau alte criptomonede. Dar altceva voiam să vă arăt.

   Dăcu clic pe un link și se deschis un câmp de introducere. Degetele ei lunecară pe tastatură, apoi se deschise o pagină nouă, care consta într-un scurt text în limba germană, cu litere albe pe fond negru.

   „Caut tester de produs. Sistem nou Smart Home. Securitate high-end.”

  Hendrik o privi întrebător pe Alexandra.

   - Așa arată căutarea unui hacker? Așa de simplu?

   Ea rânji.

   - Da. Și asta este căutarea noastră. Am setat-o azi. Poate se va anunța cineva dispus să ne aducă o anumită listă de clienți a unei anumite firme.

   Hendrik o privi surprins.

   - Și funcționează așa, pur și simplu? Ca și cum ai da un anunț pentru un Volvo folosit?

   - Exact așa.

   - Dar asta categoric ar fi ilegal.

   Alexandra ridică din umeri.

   - Da, oarecum. Dar poate ne ajută nu numai să o găsim pe Linda, ci și să împiedicăm alte răpiri de felul ăsta.

   Hendrik nu se putea opune unui asemenea argument.

   - Atunci bine, să încercăm.

   - Dacă avem noroc, va răspunde chiar Marvin.

   Hendrik se uită la ecran.

   - Asta e o lume cu totul nouă pentru mine.

   - Cum spuneam, trebuie doar să cunoști oamenii potriviți. N-ai crede cât de mult se ocupă cu așa ceva unii dintre colegii mei studenți la informatică.

   Hendrik o opri cu un gest.

   - Cred că nici nu vreau să știu.

   Alexandra închise notebookul și se ridică în picioare.

   - Bun, asta voiam să-ți arăt repede. Acum trebuie să merg la universitate, te contactez eu mai târziu, bine? Și nu te enerva din cauza lui Kantstein. Știu că se comportă ciudat, dar poate fi cu totul diferit. Când l-am cunoscut eu, era un om total diferit. Nu știu de ce s-a schimbat așa de mult.

   - Mda, răspunse Hendrik, care se dusese cu gândul la o altă remarcă pe care o făcuse Alexandra despre inspectorul-șef..

   „Faptul că Kantstein a apărut aici tocmai când să urmăriți înregistrările... chiar un ghinion.”

   Kantstein tocmai venise dinspre ușa casei când Hendrik intrase cu mașina pe alee. Oare ce făcuse acolo?

   Chiar să fie o întâmplare?

27

   După ce Alexandra își luă rămas-bun, Hendrik luă cheia de la mașină și la puțin timp după asta ieșea din casă.

   Trebuia să afle ceva despre acest fals doctor Steinmetz. Poate că ar găsi un indiciu dacă s-ar interesa de adevăratul Steinmetz.

   Spitalul Evanghelic Alsterdorf se afla la doar 5 kilometri distanță. Hendrik ajunse acolo în 20 de minute, după alte 10 minute întrebase deja despre medicul șef de la secția de chirurgie și ortopedie și acum stătea în anticamera acestuia.

   Femeia care-l examina pe deasupra ochelarilor de lectură putea avea în jur de 60 de ani și arăta de parcă o agenție de casting pentru un serial TV despre medici ar fi selectat-o pentru acest rol.

   - Profesorul Geibel are foarte multă treabă. Fără programare...

   - Sunt pe deplin conștient de faptul că profesorul este un om foarte ocupat, explică Hendrik cu o voce blândă. Dar aici este vorba despre un om care a dispărut fără urmă. Logodnica mea. Am doar câteva întrebări scurte. Poate mă va ajuta să o găsesc.

   - Pe cine să găsiți? întrebă un bărbat în spatele lui.

   Hendrik se întoarse și știu imediat că cel care se afla în pragul camerei alăturate era medicul șef. Halatul alb pe care îl purta părea să fie cu un număr mai mare, datorită siluetei subțiri a bărbatului. Fața îngustă de sub părul cărunt, scurt, semăna cu un cap de pasăre, din cauza ochilor afundați în orbite și a nasului relativ mare.

   Hendrik detesta prejudecățile, dar nu se putu împiedica să-l displacă din prima pe profesorul Geibel.

   - Numele meu este doctor Hendrik Zemmer, domnule profesor, sunt chirurg la UKE. Cred că-l cunoașteți pe șeful meu, profesorul Paul Gerdes.

   Zâmbetul întârzie doar o secundă și transformă capul de pasăre în ceva ce Hendrik nu mai putea compara cu nimic.

   - A, Paul... da. Cu ce vă pot ajuta? Căutați un nou domeniu de activitate?

   Noua încercare de a zâmbi eșuă, ca și cea precedentă.

   - Nu, nu, nu este vorba despre profesie. Am câteva întrebări despre doctorul Steinmetz. Dacă ați avea puțin timp, v-aș fi foarte recunoscător.

   - Doctorul Steinmetz?

   Geibel îl examină pe Hendrik de parcă i-ar fi evaluat greutatea.

   - Am auzit de niște lucruri. Urâtă treabă.

   - Da, groaznic.

   Și, după ce aruncă o privire spre doamna de la birou, Hendrik adăugă:

   - Vă rog, dacă ați avea câteva minute pentru mine...

   De data aceasta, trecură cel puțin 3 secunde înainte ca Geibel să reacționeze. Se dădu la o parte și arătă spre camera din spatele lui.

   - Bine atunci. Cinci minute.

   Camera aveam cam 35 de metri pătrați și era mobilată cu piese masive, din mahon. Când Geibel se așeză pe fotoliul directorial mare, tapițat cu piele, din spatele biroului uriaș, silueta lui subțire aproape că dispăru.

   Spre deosebire de restul mobilierului, cele două scaune simple pentru vizitatori, poziționate oblic față de birou, păreau aproape deplasate.

   Geibel se lăsă pe spate în fotoliul lui, așteptă ca și Hendrik să se așeze și își încrucișă mâinile peste abdomenul plat.

   - Deci cu ce vă pot ajuta în legătură cu domnul Steinmetz?

   - Profesorul Gerdes mi-a spus că acest coleg era un excelent chirurg, dar prezenta anumite... deficiențe în relațiile interpersonale.

   - Vă așteptați să discut cu dumneavoastră despre comportamentul social al unui fost angajat care a și murit între timp?

   - Care a fost ucis. Domnule profesor, logodnica mea a dispărut, iar cineva care s-a dat drept doctorul Steinmetz este cumva implicat în treaba asta.

   - Cum adică s-a dat drept doctorul Steinmetz?

   Hendrik inspiră adânc, apoi povesti pe scurt ce se întâmplase. După ce își încheie relatarea, profesorul se aplecă spre el.

   - Deci acest... fals doctor Steinmetz susținea că un jurnalist a făcut investigații în acest spital?

   - Da. Și că ar fi apărut aici cu logodnica mea în mașină.

   - Păi despre logodnica dumneavoastră nu știu, dar este adevărat că a fost iaic un reporter și a pus întrebări. Inclusib mie.

   - Ciudat. La asta nu m-am așteptat. De ce s-ar da cineva drept altcineva, dar mi-ar oferi niște informații corecte?

   - La asta nu vă pot răspunde. Dar am o întrebare: ce anume așteptați de la mine?

   Nici Hendrik nu știa foarte bine, dar nu voia să recunoască asta în fața lui Geibel.

   - La ce anume se referea investigația lui Jonas Krollmann?

   - Krollmann?

   - Da. Acesta este numele jurnalistului care a făcut cercetări aici. Cel puțin asta susținea falsul doctor Steinmetz.

   - A, da, se poate. Îmi amintesc doar numele oamenilor care sunt importanți într-un fel sau altul.

   Având certitudinea că în aceste circumstanțe Geibel i-ar uita numele imediat ce ușa se va închide în urma lui, Hendrik repetă:

   - Deci despre ce era vorba?

   - Ceva în legătură cu tranzacțiile bancare, n-am idee. O poveste încâlcită. I-am spus la revedere omului după 2 minute. Timpul meu este prețios.

   Medicul dădu din cap spre Hendrik și adăugă:

   - Acesta a fost indiciul dumneavoastră. Păcat că nu v-am putut ajuta în această problemă cu logodnica dumneavoastră. Poate că doar a luat o pauză și va reapărea în curând. La revedere.

   Fără să-i mai dea vreo atenție lui Hendrik, Geibel se întoarse spre un teanc de documente de pe birou.

   Chiar dacă îi era greu să se abțină la comentarii față de comportamentul medicului șef, Hendrik se ridică și părăsi biroul în tăcere.

   La puțin timp după aceea, când urcă în mașină, apucă spontan smartphone-ul, căută numărul de la Hamburg Home Systems și sună.

   Femeia care-l întâmpină cu multă amabilitate se arătă dispusă să-i dea legătura cu domnul Buchmann numai când Hendrik o asigur că este vorba despre o comandă mare, pe care șeful ei n-ar vrea s-o rateze.

   - Sunt Hendrik Zemmer, spuse Hendrik când Buchmann răspunse, în sfârșit. Vă rog să mă scuzați, domnule Buchmann, că am recurs la acest truc, dar trebuie neapărat să vorbesc cu dumneavoastră.

   - Nu sunteți cel care a fost aici cu acea tânără? Cel a cărui logodnică a dispărut?

   - Da, dar vă rog să nu închideți, este foarte important.

   - Bine atunci, despre ce este vorba?

   - Când inspectorul-șef Kantstein a fost la dumneavoastră ca să vorbiți despre Adam, ce anume a vrut să știe?

   - Care inspector-șef?

   - Kantstein. Detectivul șef Kantstein de la LKA.

   - Îmi pare rău, numele nu-mi spune nimic.

   - Nici nu este important numele, este vorba despre ofițerul de poliție care v-a pus recent niște întrebări în legătură cu Adam.

   - După cum v-am spus, nu cunosc pe nimeni cu acest nume și n-a venit la mine niciun polițist care să-mi fi pus întrebări în legătură cu Adam.

28

   Când ușa se deschide din nou, stă ghemuită ca un fetus în fundul încăperii. Nici măcar nu mai tresare, deși rațiunea îi spune că bărbatul n-a revenit niciodată atât de repede.

   Se simte mai bine, poate că febra a mai scăzut.

   Bărbatul intră în cămăruță și se oprește puțin în fața ei, apoi se așază pe vine și o privește. S-a răsucit puțin, astfel încât ea să-i poată vedea fața.

   Nu poartă nici mască, nici bonetă.

   „Nu e bine”, îi șoptește o voce interioară. „Nu e bine deloc.”

   Dar nu-l cunoaște.

   - Vești bune, o anunță. Merge bine. O zi sau două, și vei fi sănătoasă din nou.

   Rânjește și o bate ușor peste obraz, cu un aer ocrotitor. Este dezgustată de atingere și vrea să-i respingă mâna, dar brațul îi care înapoi, neputincios, la jumătatea mișcării.

   - Vezi și tu. Voința ta s-a trezit la viață. Datorită bunelor mele îngrijiri.

   Bărbatul își pipăie partea laterală a tunicii, după care femeia simte o împunsătură în coapsă.

   - Bravo, fetițo, șoptește el și se ridică în picioare.

   Doar pentru această expresie, îi vine să vomite peste pantofii lui. Da, are dreptate. Se pare că injecțiile astea afurisite chiar ajută. Măcar simte cum îi revine dorința de a trăi.

   Ușa se închide și imediat se așterne asupra ei întunericul absolut.

   „Lucrurile merg spre bine...”

   Atunci ce se întâmplă? De ce tipul o ține captivă în condiții la care ea n-ar supune niciun animal, dar îi face injecții ca să o aducă la o stare mai bună?

   Chiar în timp ce reflectează la această contradicție, își amintește cuvintele pe care i le-a spus când a început martiriul ei. Înainte să-i pună sub nas hârtia aceea mototolită, spumegând de furie.

   „Într-o oră vom fi sigură și te putem procesa.”

29

   Hendrik încheie convorbirea perplex.

   Proprietarul Hamburg Home Systems afirma că nu a avut niciodată o discuție despre Adam cu un ofițer de poliție și că numele Kantstein îi este necunoscut.

   Ce trebuia să înțeleagă de aici? Mințea Buchmann? Dacă da, se punea întrebarea de ce a făcut asta? Iar dacă nu...

   Sunetul telefonului întrerupse gândurile lui Marvin. Era Alexandra.

   - Cred că Marvin a mușcat din momeală, spuse ea emoționată.

   - Așa de repede?

   - Da. Nu sunt foarte sigură că este chiar el, pentru că mesajul nu este semnat, dar modul în care este conceput textul se potrivește cu ce am auzit până acum despre Marvin.

   - Hm... și ce spune mesajul?

   - De fapt, nu prea multe. Scrie... un moment... ascultă: „Așadar, un nou sistem de casă inteligentă. Dacăă cineva ar fi realizat un sistem de casă inteligentă care într-adevăr să aducă ceva nou, aș ști despre asta. Deci: cine ești și ce vrei de fapt? Spune adevărul, altfel nu discutăm.”

   - Chiar că pare a fi un tip isteț, constată Hendri. Spune-mi, de fapt cum te-a contactat? Cum funcționează asta pe Darknet? Ceva ca un mesaj e-mail obișnuit?

   - Nu, bineînțeles că nu. Mi-a lăsat mesajul pe site.

   - OK. Și acum?

   - Acum voi proceda așa cum mi-a cerut. Îi voi scrie adevărul.

   - Cum? Și crezi că dacă este într-adevăr implicat în asta, va recunoaște tot și se va preda?

   - Nu, dar tipii ca Marvin trăiesc pentru succesele lor și din faptul că se vorbește despre ele în branșă. Dacă a realizat un backdoor pentru Adam, cred că este foarte probabil să recunoască acest lucru. Nu i se poate întâmplat nimic. Nimeni nu-i cunoaște adevărata identitate. În plus, asta nu înseamnă că a folosit abuziv un backdor pentru răpirea de persoane.

   - Bine. Sunt și eu curios. Tocmai am avut niște discuții interesante.

   Îi povesti ce aflase de la profesrul Geibel și de la Buchmann.

   - E ciudat, murmură Alexanda, ca și cum s-ar fi gândit ce să facă cu aceste informații.

   - Și mie mi se pare la fel. Cu cât se pun mai multe întrebări, cu atât am senzația că povestea asta devine mai opacă. Tare aș vrea să știu ce-i cu tipul care s-a dat drept doctorul Steinmetz. La început am crezut că tipul este unul dintre cei care au răpit-o pe Linda și mi-a spus această poveste pentru a mă convinge că Linda m-a părăsit de bunăvoie.

   - Ceea ce a și reușit, strecură Alexandra, nu fără reproș în voce.

   - După discuția cu Geibel, n-am mai fost atât de sigur, continuă el. Totuși, este clar că cel puțin partea cu Jonas Krollmann se verifică. Profesorul Geibel a confirmat că, într-adevăr, la spital erau investigate niște tranzacții bancare dubioase.

   - Tot se pune întrebarea de ce tipul a venit la tine și încă sub un nume fals. Și de ce la scurt timp după asta, adevăratul doctor Steinmetz este ucis.

   - Da, adevărat. Chiar este înnebunitor! Și apoi chestia asta cu Buchmann. De ce să afirme că n-a vorbit cu Kantstein? Doar știe și el că se va da repede de gol.

   - Exact, căzu de acord Alexandra. Și, așa cum spuneai, ce are de câștigat din asta?

   Pentru un timp, tăcură amândoi, apoi Hendrik spuse:

   - Mie nu mie se pare că acest Buchmann ne-ar minți cu ceva. Și nici nu-mi pot imagina că are vreo legătură cu treaba asta. Este posibil ca sistemul lui să fi fost folosit ilegal, dar el însuși mi se pare absolut serios.

   - Ei, cine poate ști ce-i în mintea altcuiva?

   - Dar dacă Buchmann a spus adevărul și Kantstein într-adevăr n-a discutat cu el, de ce să spună asta? Adică... este polițist.

   Hendrik se gândi la întâlnirile pe care le avusese cu Kantstein până atunci și la reacțiile deseori ciudate ale anchetatorului. În ultimelezile, el însuși se întrebase de mai multe ori ce naiba se întâmpla cu omul acela, totuși... nu voia să creadă că inspectorul-șef mințise în mod deliberat.

   - Corect. De ce-ar face asta?

   - Nu-l cunosc bine, dar răspunsul poate fi că are ceva de ascuns, indiferent ce. Ți-am mai spus că era foarte diferit când l-am cunoscut. S-a schimbat așa de mult în ultimele zile ale stagiului meu. Trebuie să existe un motiv pentru asta.

   - Poate că are într-adevăr niște probleme personale, presupuse Hendrik.

   - De asta minte în legătură cu ancheta?

   Hendrik își aminti de prima conversație cu Kantstein.

   - Cred că știu de ce.

   - Deci?

   - Pentru că este convins că Linda m-a părăsit. În continuare nu crede într-o răire. Dar, pentru că l-am călcat pe nervi tot timpul, a afirmat pur și simplu că a vorbit cu Buchmann despre Adam ca să-l las în pace.

   - Hm... sigur că se poate și asta, căzu de acord Alexandra. Deși asta nu aruncă o lumină prea bună asupra lui ca polițist.

   - Dar când privești imaginea de ansamblu este de înțeles, nu-i așa? Are greutăți acasă și, prin urmare, devine un tip dezagreabil. Apoi apar și eu și îl enervez cu presupunerile mele. Așa că pretinde că se va ocupa de chestiunea asta, încât eu să mă pot liniști, iar el să se poată dedica din nou problemelor lui.

   - Da, corect, răspunse Alexandra pe un ton care arăta clas că vrea să încheie discuția. Și ce ai de gând să faci mai departe?

   - Cred că-l voi suna pe Kantstein și-l voi întreba direct dacă și când a vorbit cu Buchmann despre Adam. După aceea, mă duc acasă. Am nevoie de puțin timp să mă gândesc la toate astea.

   Și, după ce respiră profund, Hendrik adăugă:

   - Mă simt epuizat. Și mă tem foarte tare pentru Linda.

   Nici el nu știa de ce își dezvăluia sentimentele în fața acestei tinere, dar îi făcea bine.

   - A dispărut în noaptea de luni spre marți. Astăzi este joi. Aproape 3 zile fără vreun semn de viață de la ea.

   Alexandra așteptă câteva secunde înainte să spună:

   - Asta nu înseamnă nimic. Dar este de înțeles că-ți este teamă. Să trec pe la tine mai târziu? Am putea să adunăm tot ce știm în acest moment și să ne gândim ce ar trebui să facem în continuare.

   Hendrik reflectă o clipă la sugestie și ajunse la concluzia că schimbul de idei cu Alexandra era bun pentru el și că, în plus, studenta avea idei spontane și utile, care i-ar putea pune pe urmele Lindei.

   - Da, este...

   Smartphone-ul lui Hendrik vibră și afișă un apel primit.

   - Voiam să spun că este în regulă, ne vedem mai târziu, spuse repede Hendrik, apoi trecu la celălalt apelant.

   - Zemmer!

   - Bună ziua, domnule Zemmer, aici Thomas Sprang.

30

   Pe moment, Hendrik crezu că a auzit greșit, dar vocea îi era cunoscută, chiar dacă suna puțin altfel decât își amintea.

   - Inspectorul Sprang? Credeam...

   - Că sunt în arest?

   - Da.

   - Mda, până de curând așa a fost și probabil că unii ar prefera să fiu tot acolo.

   Acum, Hendrik știa ce suna diferit în vocea lui Sprang. Dispăruse dezinvoltura băiețească pe care o remarcase în discuțiile sale anterioare cu inspectorul.

   - Din fericire, s-a dovedit că trebuie să fie ceva în neregulă în povestea asta. Nu existau amprente pe arma mea de serviciu, cu care l-aș fi împușcat pe acest om și care a fost găsită lângă locul crimei. Totul șters cu minuțiozitate.

   Chiar și fără să fie polițist, Hendrik știa ce înseamnă asta.

   - Ar fi ceva complet ilogic.

   Sprang emise un șuierat scurt.

   - Tocmai. Nici doamna procuror nu crede că eu aș împușca un om cu propria mea armă de serviciu apoi, în panică, aș arunca arma lângă locul crimei, astfel încât în mod inevitabil să fie găsită de colegii mei, dar înainte de asta aș sta să-mi șterg temeinic amprentele.

   - Ei, slavă Domnului. Așadar, cineva a încercat să vă învinovățească pentru această crimă.

   - Foarte exact.

   - Dar cum au pus mâna pe arma dumneavoastră?

   - Ce bine ar fi dacă aș ști. Tot ce știu este că sigur mi-au furat-o la sediu. Asta înseamnă că a fost cineva la biroul meu.

   - Poate un vizitator?

   - Da, poate.

   - Credeți că a fost vorba numai despre dumneavoastră? Vreau să spun, credeți că doctorul Steinmetz a fost ucis doar ca să fiți dumneavoastră suspectat?

   - N-am idee. Dar nu pot scăpa de sentimentul că oricine s-ar afla în spatele problemei are ceva de-a face cu dispariția logodnicei dumneavoastră.

   Până atunci, Hendrik se tot întrebase de ce l-a sunat inspectorul tocmai pe el, abia ce fusese eliberat. Acum știa de ce.

   - Ce aveți de gând să faceți acum?

   - Să pun toate pârghiile în mișcare pentru ca această crimă să fie elucidată cât mai posibil. Oficial, sunt suspendat din funcție până se lămurește treaba, dar asta nu mă va opri. Și voiam să vă întreb dacă ne putem alia.

   Lui Hendrik nu-i trebui mult timp ca să se gândească. În afară de faptul că Sprang, spre deosebire de Kantstein, măcar lua în considerare eventualitatea ca Linda să fi fost răpită, inspectorul avea cu siguranță cu totul alte posibilități decât avea el, în situații decisive.

   - Da, mi se pare o idee bună.

   - Sunteți acasă?

   - Nu, spuse Hendrik. Încă nu. Dar sunt în drum spre casă. Și Alexandra vrea să vină, mai târziu. Mă ajută să o caut pe Linda.

   Hendrik se aștepta ca Sprang să nu fie prea încântat de asta și rămase cu atât mai surprins când acesta spuse:

   - E bine așa. Alexandra are o gândire foarte analitică și o foarte bună cunoaștere a naturii umane. Sunt la dumneavoastră cam într-o jumătate de oră, bine?

   - Da, bine, răspunse Hendrik și încheie convorbirea.

   Continuându-și drumul spre casă, Hendrik încercă încă o dată să facă legătura între evenimentele din ultimele zile, să găsească un fir roșu care să le unească. Dar eșafodajul se surpa mereu.

   Avea de gând ca, mai târziu, împreună cu Alexandra și poate și cu inspectorul Sprang, să încerce să scrie toate datele și evenimentele pe bilețele și apoi să creeze din ele o imagine de ansamblu. Se îndoia că poliția, în special inspectorul-șef Kantstein, ar fi realizat o asemenea diagramă pentru investigarea cazurilor de dispariție.

   Hendrik simțea o ușoară greață, ceea ce-i aminti că nu mâncase nimic toată ziua.

   Când, la scurt timp după aceea, parcase deja mașina în fața garajului și se îndrepta spre intrare, se opri brusc. Ușa casei era întredeschisă.

   Înainte să se poată gândi că poate n-o închisese bine, ușa se deschise complet și apăru o siluetă ce părea a fi pe punctul de a părăsi casa.

   - Susanne? rosti el, total surprins. Ce faci aici?

   Femeia se opri și încercă să zâmbească.

   - O, slavă Domnului, iată-te.

   - Da, firește, spuse Hendrik oprindu-se scurt în fața ei. Ce faci aici? Și, de fapt, cum ai intrat?

   - Ușa era deschisă?

   - Deschisă?

   Între timp, Hendrik își amintea destul de bine că închisese ușa în urma lui.

   - Da. Am fost la o clientă din apropiere și am vrut să trec și pe aici. Când am ajuns, ușa era deschisă. Am intrat în hol și am auzit zgomote venind de undeva din casă. Am strigat la tine și cum nu mi-ai răspuns, mi s-a făcut teamă și am ieșit ca să te sun, indiferent dacă ești sau nu acasă. N-am vrut să rămân în casă. Mi se pare cam sinistru.

   Hendrik privi pe lângă ea spre interiorul casei și auzi, într-adevăr, niște zgomote slabe pe care nu le putea identifica.

   Când era pe punctul de a intra, se opri. Ce ar face dacă într-adevăr cineva s-ar afla în casă? Scoase telefonul mobil și arătă cu capul spre garaj.

   - Vino cu mine!

   Trecură pe lângă mașina lui și se opriră pe partea celalaltă, timp în care el formă numărul lui Sprang.

   - Unde sunteți? întrebă când inspectorul răspunse.

   - Aproape am ajuns la dumneavoastră, de ce?

   - Asta-i bine. Se pare că este cineva în casa mea. Am găsit ușa deschisă și se aud zgomote din casă.

   - Ce fel de zgomote?

   - Nu știu. Când ajungeți aici?

   - În 5 minute. Nu faceți nimic până nu ajung eu acolo. Înainte de toate, nu intrați în casă, în niciun caz.

   - Nu, nu intru.

   Hendrik închise și băgă smartphone-ul în buzunar.

   - Cine poate fi? întrebă neliniștită Susanne.

   - N-am idee.

   Hendrik își smulse privirea de pe ușa casei, încă întredeschisă și o privi pe prietena Lindei:

   - A fost o imprudență destul de mare să intri în casă.

   - N-aveam de unde să știu că nu ești acolo. Dar când am auzit zgomotele acelea...

   Hendrik privi din nou spre intrare.

   - Dacă a fost cineva acolo, probabil că între timp a dispărut de mult prin grădină. Inspectorul Sprang de la LKA ajunge imediat aici.

   La scurt timp după aceea, când sosi Sprang, Hendrik și Susanne îi relatară încă o dată tot ce se întâmplase. Apoi, aceasta le ceru să rămână pe loc, în timp ce el se va uita prin casă.

   - Ai o armă? dori Hendrik să știe.

   - Nu, răspunse Sprang. Merge și așa.

   Trecuseră cam 3 minute până când inspectorul apăru iar în ușa casei și clătină din cap.

   - Nu e nimeni aici, puteți veni.

   Când Susanne și Hendrik ajunseră în dreptul lui, Sprang spuse:

   - Probabil că nu ați închis bine ușa când ați ieșit din casă. Iar sunetele pe care le-ați auzit veneau de la televizor.

   - De la televizor? Dar nu l-am deschis. Și știu că am închis ușa.

   Sprang ridică din umeri.

   - Puteți arunca o privire înăuntru, să vedeți dacă lipsește ceva. În orice caz, nu sunt indicii de spargere.

   - Da, sună cunoscut, murmură Hendrik și dădu să intre, dar Susanne îl reținu.

   - Eu acum plec, bine? Te contactez mai târziu.

   Hendrik se uită în jur.

   - Unde-i mașina ta?

   - A rămas în fața casei clientei mele, pe o stradă laterală, la 2 minute de aici. Au fost doar câțiva metri de mers pe jos.

   Hendrik încuviință din cap spre ea.

   - Te sun mâine.

   După ce făcu un turul casei, urmat de Sprang, și constată că totul era la locul său, se simți ceva mai ușurat. Poate că, în grabă, nu închisese bine ușa?

   Când el și Sprang intrară în living, privirea inspectorului se îndreptă spre camera acoperită din tavan. Arătă spre ea.

   - Ați dezactivat doar camera sau ați închis tot sitemul?

   - A doua variantă. Nu mai am încredere în Adam. Mai ales după experiența recentă cu casetele.

   - Ce anume? Se poate? arătă Sprang spre canapea.

   - Da, vă rog.

   Hendrik așteptă până când Sprang luă loc, apoi relată întâmplarea lui cu Kantstein. Când încheie, Sprang clătină din cap.

   - În afară de faptul că povestea asta cu înregistrările este de-a dreptul înfricoșătoare... Nu știu ce se întâmplă cu Georg. De când...

   - Georg? îl întrerupse Hendrik.

   - Da, Georg Kantstein. Scuze! După cum spuneam, nu-l mai înțeleg. Și, sincer să fiu, trebuie să recunosc că acum sunt cam supărat pe el.

   Hendrik emise un râs scurt, ca un lătrat.

   - Asta nu mă surprinde. S-a convins cam repede că dumneavoastră ați comis această crimă.

   Privirea lui Sprang trecea pe lângă Hendrik.

   - Da.

   După voce, părea slab și vulnerabil.

   - Totuși, credeam că mă cunoaște mai bine.

   Hendrik reflectă dacă să-i împărtășească inspectorului gândurile lui și decise să fie sincer.

   - Mai este ceva ciudat. Se presupune că inspectorul Kantsetin ar fi vorbit despre Adam cu domnul Buchmann de la Hamburg Home Systems.

   - Da, de ce?

   - Buchmann jură că nu a existat niciodată o discuție cu un ofițer de poliție.

   Sprang își încreți fruntea. Hendrik ridică din umeri.

   - Nu sunt polițist și nu-l cunosc pe Kantstein, dar... oare este cumva posibil ca el să... Adică...

   - Vrei să știi dacă Georg ar putea avea ceva de-a face cu aceste lucruri care se întâmplă?

   - Da, cam așa ceva.

   Mai trecu ceva timp până când Sprang răspunse.

   - Nu știu, dar totul în mine luptă împotriva acestui gând. Și povestea asta despre o presupusă discuție... n-am idee. Poate că minte acest Buchmann? Poate și Georg a gafat pe undeva, sau am înțeles eu greșit ceva. Georg este polițist de 30 de ani și este partenerul meu. Faptul că a fost atât de repede gata să creadă că am comis crima asta m-a rănit foarte rău și nu cred că nu vom mai putea să lucrăm împreună cu încredere. Dar... oricum, n-a făcut decât să-și îndeplinească datoria de investigator. A urmărit dovezile, iar acestea vorbeau în mod clar împotriva mea.

   - Da, atât de clar, încât ar fi trebui să observe oricine că ceva nu era în regulă.

   - În fine. Acum trebuie să încerc să aflu cine a încercat să-mi pună în cârcă această crimă. Cu ocazia asta, sunt sigur că vom afla și cine este răspunzător de dispariția logodnicei dumneavoastră.

   - Se prea poate. În orice caz, sunt ferm convins că cineva a folosit Adam pentru a intra în casa mea și a răpi pe Linda. La fel ca în cazul familiei Krollmann.

   - Oricum, există această posibilitate.

   Hendrik merse la bufet și deschise o ușiță.

   - Ați dori să beți ceva? Cred că acum am nevoie de o vodcă.

   - Nu, mulțumesc, sunt în... începu Sprang, dar apoi clătină din cap. Nu, nu sunt în timpul serviciului și da, aș dori.

   - Sunt ceva noutăți în legătură cu dispariția Juliei Krollmann?

   - Din câte am auzit până acum, nu, răspunse Sprang, scoase smartphone-ul din buzunarul pantalonilor și tastă. Colegii din Greetsiel au cercetat casa de vacanță și împrejurimile, i-au chestionat pe vecini și au arătat fotografia ei peste tot. Nimeni nu i-a văzut acolo. Nici pe soțul ei, nici pe Linda.

   Îl privi pe Hendrik, care punea un pahar pe masă, în fața lui.

   - Cel puțin ăsta era ultimul stadiu de care am avut cunoștință. De ieri a devenit mai dificil pentru mine să obțin informații actualizate.

   - Da, așa mă gândeam și eu. Apropo, între timp am fost la spitalul din Alsterdorf și am întrebat de doctorul Steinmetz. Fostul lui șef, profesorul Geibel, mi-a relatat că într-adevăr Krollmann a făcut niște investigații acolo și i-a chestionat și pe câțiva medici cu privire la niște tranzacții bancare dubioase, în care se pare că ar fi implicate câteva persoane din conducere. Poate că uciderea lui Steinmetz are vreo legătură cu asta?

   - Atunci de ce încearcă cineva să-mi pună în cârcă această crimă? Nu știu nimic despre niște cercetări sau despre tranzacții bancare, mărturisi Sprang privind gânditor pe lângă Hendrik. Doar dacă cineva a vrut să împuște doi iepuri dintr-un foc, iar eu n-am avut de-a face cu motivul uciderii acestui doctor Steinmetz.

   - Da, ceva de genul ăsta.

   - Hm... trebuie să mă mai gândesc. E și asta o abordare posibilă.

   - Da, s-ar putea lega ceva. Dispariția lui Krollman după ce a investigat în spital, concedierea doctorului Steinmetz, apoi asasinarea lui... Dar mai sunt și o grămadă de lucruri pe care eu nu le înțeleg. Ce legătură are Linda cu toate astea? Și unde se potrivește aici Julia Krollmann, care a dispărut după ce m-a sunat seara și mi-a spus că a găsit ceva ce trebuia să-mi arate. Și mai departe: de ce a apărut cineva să-mi spună că a văzut-o pe Linda cu Krollmann? Și, încă mai straniu, de ce acel cineva s-a dat drept doctorul Steinmetz?

   - Wow! rosti Sprang aprobativ. Ați putea fi un bun anchetator.

   - Credeți? Până acum am înșiruit doar întrebări, niciun răspuns.

   - Abilitatea necesară unui bun ancehtator este cea de a pune întrebările potrivite.

   - Am o întrebare și pentru dumneavoastră, spuse Hendrik, după ce amândoi se gândiră o vreme în tăcere. Dacă Linda a fost răpită... Credeți că este încă în viață?

   Sprang întinse mâna după pahar, dar nu bău, ci îl ținu în mână, contemplând conținutul.

   - Greu de spus și ar fi îndoielnic să vă dau acum vreo estimare. Tot acest caz este extrem de ciudat, dar, întrucât nu s-a găsit niciun cadavru, în principiu ar trebui să presupunem că a fost răpită, dar este încă în viață.

   Hendrik își ascultă vocea interioară și încercă să-și dea seama dacă cele spuse de Sprang îl mai încurajaseră. Dar mai era ceva ce nu se potrivea aici.

   - În acest caz, n-ar fi trebuit să mă abordeze cineva cu cereri de răscumpărare sau orice altceva s-ar putea obține de la mine?

   Sprang își luă privirea de la pahar și-l privi în ochi pe Hendrik.

   - În mod normal, da.

31

   Când se deschide ușa din nou, ea tresare și simte de la primele mișcări că starea ei este mai bună.

   Căzuse într-un fel se stare de semiconștiență, undeva între somn și veghe.

   Silueta care intră în cămăruță este învăluită în ceva care-i face contururile să pară deformate în lumina stridentă. O salopetă, poate. Se apropie încet și se oprește puțin în fața ei.

   - Îmi pare rău pentru ce se întâmplă aici, spune apariția, cu o voce prefăcută, care ei îi sună familiar.

   În clipa următoare, își dă seama de unde. Chiar la început, când zăcea inertă, cineva i-a vorbit în același fel. Încercă să-și amintească ce vorbeau fost. Vorbe de consolare. Apoi brusc, cuvintele reapar.

   „Nu vei înțelege, dar ceea ce fac eu acum te menține în viață.”

   Apoi a simțit o împunsătură în braț. A durut-o infernal. Dar, într-adevăr, încă mai trăiește. Mai mult sau mai puțin.

   - De ce-mi faci rău?

   Se sperie de propria voce, aspră și răgușită, aproape de neînțeles.

   - De ce?

   - Eu nu-ți fac rău. Încerc să te ajut pe cât pot, trebuie să mă crezi.

   Gemând, se ridică în capul oaselor, iar apariția face un pas înapoi.

   - Atunci ajută-mă! Lasă-mă să ies de aici!

   - Din păcate, nu pot face asta.

   - Dar de ce nu? izbucnește ea. Cine este celălalt tip? Nebunul acela? Ce vrea de la mine?

   - Asta nu-ți pot spune.

   Vocea este în continuare extrem de joasă și pronunță cuvintele aproape ridicol de intermitent, ca vocile roboților din filmele SF foarte vechi.

   - Atunci nici dumneata nu vrei să mă ajuți. Pleacă odată de aici și nu te mai preface că-ți pasă ce se întâmplă cu mine. Ești de partea acelui nebun.

   - Ce înseamnă asta?

   Din ușă, cealaltă voce. Celălalt tip. Psihopatul.

   - Ce cauți aici?

   Apariția informă se întoarce repede, cei doi se află față în față.

   - Încerc măcar să-i... dă să spună persoana care pretinde că ar vrea să o ajute și se oprește, dându-și seama că, din surprindere, a uitat să-și prefacă vocea.

   A rostit doar câteva cuvinte, dar a fost destul pentru ca ea să recunoască vocea.

   - Tu? întrebă ea neîncrezătoare. Dar... ce...

   Femeia amuțește de groază.

   - Întreb încă o dată: ce dracu` înseamnă asta? latră tipul din ușă, iar apariția informă, pe care ea a recunoscut-o, face un pas spre el.

   - Eu ți-am spus, nu accept că doar ai luat-o fără să mă întrebi. Eu sunt cel care decide cine este eligibil și cine nu. Iar ea nu intră în discuție.

   - Acum înțeleg. Tu ai făcut asta. Ai avut grijă să nu-mi fie de folos. Mai vorbim noi despre asta. Mi-e indiferent ce accepți tu. Oricum, este prea târziu. Ea este aici și îmi aparține. Până mâine se va reface, apoi voi face și ceva pentru listă. Acum dispari de aici!

   Și pretinsul ei protector, care se dovedește a fi un laș, se întoarce spre ea.

   - Da, eu sunt, spune el.

   Ridică apoi mâna și, cu un gest obosit, își scoate ceva de pe cap. O bonetă, poate, sau o mască.

   - Îmi pare rău. Ai înțeles cine sunt. Acum nu mai pot face nimic pentru tine.

32

   Alexandra sosi la o jumătate de oră după Stpang.

   Când intră în living și-l văzu așezat pe canapea, rămase mută de surprindere pentru o clipă.

   - Deci s-a dovedit că nu ești un criminal, observă ea, pragmatică.

   - Ei, încă nu s-a terminat, încă sunt suspendat, dar chiar și doamna procuror a trebuit să înțeleagă că nu pot fi atât de stupid cum arată faptele.

   - Bun, asta mă liniștește. Altfel aș fi avut mari îndoieli cu privire la cunoștințele mele despra natura umană.

   Sprang clătină din cap cu un zâmbet amar.

   - În acest caz, măcar ai scăpat de ce-i mai rău.

   - Oricum, am avut dreptate.

   Alexandra îi ignoră remarca și se întoarse spre Hendrik.

   - Într-adevăr, Marvin l-a verificat pe Adam, dar jură că n-a instalat niciun backdoor.

   - Cine naiba e Marvin? întrebă Sprang.

   - Cel mai bun hacker din branșă. El spune că în urmă cu aproximativ 1 an a primit prin Darknet o comandă de la Hamburg Home Systems pentru o actualizare a lui Adam, ca să caute breșe de securitate, pe care, desigur, le-a și găsit. Apoi le-a spus cum și pe unde a reușit să intre, ceea ce a permis firmei să reprogrameze Adam antiefracție.

   - Care, dacă teoria voastră este corectă, se pare că n-a funcționat prea bine.

   Pulsul lui Hendrik se accelerase deja la primile cuvinte ale Alexandrei.

   - Și? întrebă el cu o voce răgușită. A recunoscut și că ar ști ceva despre răpirea Lindei?

   - Nu, dar tocmai de asta a fost atât de cooperant. A fost martor la ce s-a întâmplat cu Linda, cu Jonas Krollmann și cu cealaltă femeie și este la fel de sigur ca mine că Adam a fost folosit pentru a se pătrunde în case. Bineînțeles, își dă seama și el că mai devreme sau mai târziu va fi asociat cu treaba asta. Totuși, jură că nu are nicio legătură cu cele întâmplate.

   - Stai pușin...

   Sprang se lăsă pe speteaza canapelei.

   - Încă o dată, ca să notez: acest Marvin ar avea posibilitatea de a prelua controlul asupra fiecărei case în care este instalat acest sistem... Adam?

   - Da, dar numai dacă a instalat atunci un așa-numit backdoor, adică un cod de program care i-ar oferi acees secret la sistem. Totuși, nu cred că a făcut asta. Pe lângă asta, el...

   - Tu ții legătura cu el? o întrerupse Sprang.

   - Da, pe un site din Darknet.

   - Ai putea aranja să vă întâlniți?

   - Să ne întâlnim? râse ea zgomotos. Poți să-ți iei gândul de la asta. Nimeni nu știe cum arată Marvin, iar el ține ca lucrurile să rămână așa.

   Sprang reflectă o clipă.

   - Ceva nu este în regulă aici.

   Alexandra ridică o sprânceană.

   - Ce nu este în regulă?

   - Dacă acest Marvin nu este implicat în manipularea sistemului și nici nu i se cunoaște identitatea... atunci de ce își face griji că aceste infracțiuni vor duce cândva la el? Ar trebui să nu-i pese.

   - Nici pomeneală. Dimpotrivă, hackerii celebri, ca Marvin, trăiesc prin identificarea breșelor din sistemele informatice. Producătorii plătesc mult pentru asta, deoarece numai cu un sistem sigur pot câștiga bani pe piață. Dacă ar apărea doar ideea că, în timp ce verifica Adam, Marvin a instalat un acces care a fost folosit ulterior pentru a intra în sistem și a comite infracțiuni, acesta ar fi sfârșitul lui în branșă. Nimeni n-ar mai avea încredere în el.

   Sprang încuviință, gânditor.

   - OK, asta am înțeles. Totuși... tu ai o minte analitică, Alex. Dacă acest Marvin chiar este așa de bun cum spui și a găsit toate brețele de securitate din Adam, atunci firma le-a eliminat și, în consecință, are un sistem complet sigur, nu?

   - În principiu, da...

   - Însă, dacă cineva reușește, totuși, să pătrundă în sistem, ar fi putut fi numai Marvin însuși sau îmi scapă mie ceva?

   - Vă scapă ceva, interveni Hendrik, care se simțea tot mai mult ca un observator. Mai sunt și producătorii. Hamburg Home Systems.

   - Exact, căzu de acord Alexandra. Și cred că ar trebui să ne ocupăm de ei din nou.

   - Atunci, haideți.

   Hendrik privi rugător de la Alexandra la Sprang, dar acesta clătină din cap după ce aruncă o privire spre ceasul de mână.

   - Acum nu putem face mare lucru acolo. A trecut de ora 18, au închis deja.

   - Atunci să telefonăm, insistă Hendrik. Putem încerca măcar.

   Fără să mai aștepte vreo reacție, întinse mâna după smartphone, căută numărul firmei pe lista de apeluri și îl tastă.

   - Hamburg Home Systems, numele meu este Gerhard Kerkel, ce pot face pentru dumneavoastră?

   - Bună ziua, aici doctorul Zemmer, aș avea nevoie să vorbesc cu domnul Buchmann, vă rog.

   - Domnul Buchmann nu mai este la firmă. V-aș putea ajuta cu ceva?

   - Nu, trebuie să vorbesc cu el personal. Este important.

   - Îmi pare rău, dar...

   - Așa cum am spus, este ceva important. Ar trebui să-mi faceți legătura cu el...

   Cu coada ochiului, Hendrik văzu cum Sprang se îndreaptă spre el, apoi îi luă smartphone-ul din mână.

   - Sunt inspectorul Thomas Sprang, LKA Hamburg, de la Investigații Criminale. Dacă nu-mi faceți legătura cu domnul Buchann, îl vom ridica într-o mașină de poliție și îl vom duce la sediu pentru a-i pune întrebări. Deci acum îmi faceți legătura, vă rog?

   Atât Hendrik, cât și Alexandra își ațintiră privirea asupra lui Sprang, în timp ce acesta îl ascultă pe interlocutorul său pentru un moment, apoi încuviință.

   - Bine. Aștept.

   Îi aruncă o privire lui Hendrik și rânji sarcastic, apoi îi întinse telefonul și-i spuse încet:

   - Difuzorul.

   Hendrik tocmai activase difuzorul când se auzi vocea proprietarului Hamburg Home Systems.

   - La telefon Friedrich Buchmann.

   - Inspectorul Sprang, LKA Hamburg. Domnule Buchmann, mai întâi o întrebare: ați fost abordat de colegul meu, inspectorul-șef Kantstein?

   - Nu, i-am spus asta și domnului a cărui logodnică a dispărut.

   Sprang schimbă o privire cu Hendrik, în timp ce Buchmann continuă:

   - Sincer vorbind, chiar nu înțeleg ce vreți de la mine.

   - Păi vă explic pe scurt. Au fost comise o serie de infracțiuni, iar făptuitorul a reușit să pătrundă în case fără să lase urme de spargere. În mod straniu, sistemul dumneavoastră de casă inteligentă Adam era instalat în toate aceste case.

.............................................