Aplicația, Arno Strobel

 .............................................................

2-5

      Hendrik tocmai băgase telefonul în buzunar, când se auzi începutul melodiei „Doctor! Doctor!” Un apel de la spital.

   - Voiam să știu dacă sunt noutăți despre Linda, explică Paul Gerdes, fără introducere.

   - Nu, din păcate nu.

   - Niciun indiciu, chiar nimic?

   - Nu, răspunse Hendrik laconic.

   Avea sentimentul că orice conversație pe această temă cu oricine altcineva decât poliția poate agrava lucrurile și sporea teama pentru Linda.

   - Pot să fac ceva pentru tine?

   - Nu, nu văd ce. Doar dacă ești prieten cu șeful poliției și-l poți convinge să-i pună pe funcționarii lui să se ocupe de această problemă.

   - Adică ei încă mai au impresia că Linda te-a părăsit pentru că așa a vrut ea?

   - Da.

   - Îl cunosc pe ministrul de Interne, dar, din păcate, nu așa de bine încât să pot să-l sun și să mă bag în treburile lui.

   - În regulă, nici n-am vorbit serios.

   - Sună-mă când afli ceva, bine?

   - Da, așa am să fac, mulțumesc pentru telefon.

   Hendrik închise, puse telefonul la loc și urcă în mașină.

   O jumătate de oră mai târziu, când coti pe strada unde se afla casa lui, opri și frână instinctiv. Pe aleaa lui era o mașină mică, albă. De portiera pasagerului se sprijinea o femeie cu părul blond până la umeri, care în mod evident îl observă în aceeași clipă și privi în direcția lui.

   Hendrik parcurse ultima sută de metri, întoarse pe alee chiar în fața vehiculului, și parcă mașina în fața garajului.

   - Bună ziua, spuse Hendrik, în timp ce femeia venea fără ezitare spre el. Cu ce vă pot ajuta?

   Nu era foarte înaltă, poate 1 metru 60, subțire și mult mai tânără decât el, cel mult de vreo 25 de ani. Se opri chiar în fața lui și-l privi sigură pe sine, cu ochii ei verzi.

   - Întrebarea este cu ce vă pot eu ajuta.

   Hendrik închise portiera șoferului.

   - Nu înțeleg...

   Femeia îl întrerupse ridicând o bucată de hârtie pe care scria cu litere mari:

   „Vă rog să vă închideți telefonul mobil. Vă explic totul imediat, dar vă rog să-l închideți.”

   Hendrik începu să spună ceva, dar ea își duse la buze degetul arătător și-l privi aproape rugător.

   Pentru un moment se gândi să-i cărea să părăsească imediat proprietatea, dar exista speranța că femeia ar putea ști ceva despre Linda.

   Spunându-și că este nebun, își luă telefonul, îi aruncă tinerei o privire critică și, în cele din urmă, închise aparatul, în timp ce ea dădea din cap a aprobare.

   Când ecranul se întunecă, Hendrik îi arătă telefonul.

   - Poftim. Iar acum sper că aveți o explicație plauzibilă pentru această acțiune.

   Ea dădu din cap.

   - Am o explicație. Numele meu este Alexandra Tries. Am văzut postarea dumneavoastră pe Facebook și m-am gândit că ar trebui să discutăm.

   - Aha. De ce credeți asta? Și de ce trebuie să închid telefonul pentru asta.

   - Pentru că v-aș putea ajuta să vă găsiți soția.

   Hendrik începu să spere din nou.

   - Ce știți?

   - Vi se va părea ciudat acum, dar...

   Arătă spre casă.

   - Ați instalat un sistem de casă inteligentă?

   Hendrik nu vedea legătura.

   - Asta sună într-adevăr ciudat. Ce știți despre dispariția Lindei?

   - Să vă întreb într-o formă mai concretă, ca să vedeți că nu sunt o ciudată. Ați instalat un sistem de casă inteligentă, care poartă numele de Adam?

   - Cum? întrebă Hendrik total confuz.

   - Am întrebat dacă ați instalat în casa dumneavoastră un sistem de casă inteligentă numit Adam.

   Se pare că expresia de pe chipul lui era deja un răspuns pentru că ea dădu din cap.

   - Așa m-am gândit și eu. Iar eu am suspiciunea că acest sistem are legătură cu dispariția soției dumneavoastră.

   Prin mintea lui Hendrik treceau mai multe lucruri în același timp. Cel puțin un lucru se afla sigur în zona posibilului: ca această tânără într-adevăr să știe ceva care să-i fie de ajutor. Chiar dacă asta încă suna în acest moment destul de nebunesc.

   - Îl controlație pe Adam printr-o aplicație?

   - Da.

   - OK. Acum vreți să intrați în casă și să deconectați Adam? Apoi deschideți din nou telefonul mobil și ștergeți aplicația.

   - Dar de ce? Mai întâi să închid telefonul și apoi să-l deschid din nou? Și să dezinstalez aplicația, prin care este controlat întregul sistem?

   - Pentru că sunt sigură că Adam vă ascultă. În casa dumneavoastră, prin sistem, prin aplicație când sunteți pe drum. Vă rog!

   Situația era din ce în ce mai nebunească. Desigur, Hendrik cunoaștea avertismentele că unele dintre cele mai populare aplicații de pe telefoanele mobile îi ascultau pe proprietarii lor, dar un sistem de casă inteligentă? La ce ar folosit acest lucru?

   -Foarte bine, spuse Alexandra când Hendrik ezită; femeia inspiră adânc și închise ochii o clipă, de parcă ar fi avut o sarcină dificilă de rezolvat. Vă înțeleg confuzia. Atunci, o explicație. Au existat urme de intrare prin efracție, când a dispărut soția dumneavoastră?

   - Încă nu este soția mea, urma să ne căsătorim săptămâna viitoare, explică încet Hendrik, întrebându-se de ce durea atât de mult faptul că ea o numea pe Linda soția lui.

   În clipa urmmătoare, consternat, își dădu seama că a folosit timpul trecut. „Voiam să ne căsătorim...” Ca și cum n-ar mai exista speranțe. Alungă gândul și privi insistent în ochii Alexandrei.

   - Nu. De aceea, poliția crede că Linda a plecat de bunăvoie.

   Ea aprobă din cap.

   - Adam poate să deschidă ușile și din exterior, nu-i așa. Noi n-am mai folosit funcția asta până acum, dar da, din câte știu, ar funcționa prin intermediul aplicației.

   Aprobare din nou.

   - Ați observat ceva neobișnuit la sistem?

   - Ceva neobișnuit?

   Hendrik o revăzu pe Linda, așezată la masă în fața lui și privindu-l cu dragoste, în timp ce el lăuda deșertul Namib.

   Apoi se făcuse brusc întuneric, dar nu ca la o pană de curent, ci ca și cum lumina ar fi scăzut uniform, pentru a scălda iar camera într-o lumină discretă. O altă funcție stăpânită de Adam.

   - Așa a fost, nu? O văd pe chipul dumneavoastră.

11

   - Alaltăieri seară, înainte ca ea să dispară... Lumina. S-a întunecat lent și apoi s-a luminat iar. Eu chiar am glumit că Adam se joacă cu noi.

   - Vă puteți imagina că o companie care produce și programează asemenea sisteme de casă inteligentă are și o posibilitate de a le accesa?

   Hendrik a vrut să-i spună că nicio companie nu-și poate asuma acest risc, deoarece ar însemna să încalce legea, dar Alexandra păru să presimtă acest răspuns și-l opri ridicând mâna.

   - Ați auzi, în legătură cu computerele, despre ceva ce se numește backdoor?

   - Cred că da, dar nu mai știu în ce context.

   - Este denumirea dată unui fragment de cod încorporat unui software de către programator, care permite accesul la un computer sau la un sistem computerizat, ocolind protecția normală.

   - Deci un fel de parolă universală?

   - Da, cam așa ceva.

   - Și credeți că programatorul lui Adam a încorporat așa ceva și s-a strecurat în sistemul nostru, ca să deschidă ușa și să aibă acces în casă?

   - Nu știu dacă a fost neapărat programatorul, dar da, ar fi posibil.

   - Și de ce ar face așa ceva? Dacă ar căuta lucruri de valoare sau ar fi cerut o răscumpărare, bine aș putea înțelege asta, dar să răpești o femeie din casa ei? Ați spus la poliție ce bănuieli aveți?

   - Da, și chipurile au discutat cu cineva de la firmă, dar n-au putut afla nimic.

   Hendrik clătină din cap.

   - Nu știu... Toate astea îmi sună mai mult a SF.

   - Așa o fi, dar în ultimele săptămâni au dispărut la Hamburg trei persoane. Și în toate cele 3 case s-a instalat Adam.

   - Trei?

   - Da.

   - Ciudat. Nimeni de la poliție nu a menționat asta. Eu cunosc doar încă un alt caz.

   Alexandra ridică din umeri.

   - Pentru că în niciun caz din 3 nu sunt semne de efracție sau orice alt indiciu al unei infracțiuni.

   - Și de ce vă ocupați dumneavoastră de acest lucru? Profesional?

   - Da și nu. Sunt aproape la finalul studiilor de psihologie și până acum câteva zile am efectuat un stadiu la LKA Hamburg, ca să mă pot prezenta după absolvire fie ca psiholog criminalist, fie ca profiler. Acolo am auzit de celelalte două cazuri de dispariție, înainte de cazul... logodnicei dumneavoastră. N-am mai avut liniște. Am făcut multe cercetări. Apoi am văzut postarea dumneavoastră pe Facebook.

   - Ați fost la LKA? Cunoașteți un anume Kantstein, inspector-șef?

   Ea își strâmbă gura într-un zâmbet greu de citit.

   - Da, eram repartizată la el și la Sprang, partenerul lui, când am aflat despre lucrurile astea.

   - Și lor le-ați relatat despre suspiciunile dumneavoastră cu privire la Smart-Home-Systems?

   Ea emise un fluierat.

   - O, da. Ieri l-am sunat pe Sprang, dar am impresia că nu-i pasă prea mult. Sau mai degrabă că inspectorul-șef Kantstein nu este interesat de asta.

   - Da, cunoscut sentimentul.

   Tânăra femeie arătă spre ușa din față,

   - Ce-ar fi să intrăm și să-l închideți pe Adam?

   Hendrik o privi încă bănuitor.

   - Ați spus că ați aflat despre cei doi dispăruți în timpul stagiului efectuat la LKA. În plus, sunteți pe cale să vă finalizați studiile. De aceea, eu mă întreb de ce vă sacrificați timpul pentru a veni aici? Ce câștigați din asta?

   Ea își legănă încet capul.

   - Poate are legătură cu ego-ul meu. Îmi închipui că am o intuiție destul de bună, iar ea îmi spune că logodnica dumneavoastră n-a plecat de bunăvoie, ca și ceilalți doi. Faptul că în toate casele s-a instalat acest sistem nu poate fi o simplă coincidență. Asta nu-mi dă pace.

   Și adăugă zâmbind:

   - Și da, aș mai vrea să-i dovedesc domnului Kantstein că am dreptate.

   Asta părea să aibă sens pentru Hendrik și, cu toate că încă nu era complet convins, dădu din cap și spuse:

   - Bine. N-are cum să strice. Doar se pierde un pic de confort.

   Merseră spre casă, unul lângă celălalt.

   - Ce m-ar interesa... De unde aveți adresa mea?

   - Vă rog să... Ați scris în postare că logodnica dumneavoastră a dispărut din casa dumneavoastră din Hamburg-Winterhude. V-ați conectat la Facebook cu numele complet. Câți Hendrik Zemmer credeți că există în Winterhude?

   Sigur că așa era.

   Hendrik intră în casă înaintea Alexandrei și se întoarse spre instalația de lângă ușă prin care erau acționate funcțiile lui Adam, când nu se făcea acest lucru prin intermediul aplicației.

   Tastă codul de 5 cifre pe ecranul tactil, așteptă un bip și atinse butonul cu inscripția Eyescan. Apoi își poziționă chipul în fața unui pătrat de sticlă cu latura de aproximativ 10 centimetri lungime și așteptă doar câteva secunde. Un bip confirmă că scanarea a avut succes. Acum avea acces complet la toate funcțiile lui Adam.

   Ezită o clipă, apoi atinse două puncte de pe ecranul tactil cu ambele degete arătătoare, în același timp. Câteva secunde mai târziu, Adam era dezactivat.

   - Știți ce nu înțeleg eu?

   Hendrik se întoarse spre Alexandra, care așteptase cu răbdare lângă el.

   - Se instalează un scaner ocular scump, care este necesar atât aici, cât și în aplicație, pe lângă cod, ca să te conectezi la sistem și să împiedici accesul unui străin. Pe urmă, este posibil ca un programator să instaleze în sistem un backdoor prin care să-l poată controla cu ușurință? În toate casele?

   Ea dădu din cap și zâmbi discret.

   - Frumoasa lume nouă a tehnologiei.

   - Atunci, bine. Ați vrea o ceașcă de cafea? arătă Hendrik spre bucătărie.

   - Cu plăcere.

   Chiar dacă era bucuros pe de o parte, datorită Alexandrei, pentru că găsise cel puțin o abordare în căutarea Lindei, teoria ei părea cam trasă de păr. În afară de asta, nu știa ce să creadă despre tânăra femeie. El nu credea că ea ar fi mințit în legătură cu stagiul al LKA, era prea ușor de verificat, dar de ce voia să-l ajute...

   Poate că era doar o ciudată care voia să facă pe grozava? Dar era prea inteligentă pentru așa ceva, iar ce spunea era prea logic. Cel puțin dacă luai în considerare faptul că teoria ei putea fi corectă.

   În timp ce se ocupa cu aparatul de cafea, îi puse câteva întrebări personale și află că Alexandra era din Saarbrucken și alesese să studieze la Hamburg pentru că iubea orașul încă din copilărie.

   Apoi se așezară cu două pahare de latte macchiato în față.

   - De ce n-ați răspuns pur și simplu la postarea mea pe Facebook și v-ați deranjat să aflați adresa mea și să veniți la mine?

   Răspunsul ei îl uimi.

   - Pentru că nu am cont de Facebook. Eu n-am o părere bună despre așa-numitele rețele de social media, deoarece în opinia mea acestea sunt orice altceva decât sociale. Oamenii se abrutizeează, deoarece abilitățile cognitive nu mai sunt necesare.

   - Atunci cum mi-ați citit postarea?

   - Mi-a apărut când am dat o căutare despre persoanele dispărute din Hamburg. Ca s-o pot citi, m-a înscris pe Facebook și mi-am șters apoi contul, după ce am descoperit că postarea dumneavoastră era singura pe acest subiect. Cum ați fi reacționat dacă ați fi primit un mesaj de la un cont abia creat?

   - L-aș fi luat drept una dintre numeroasele glume proaste venite de la conturi false, care au umplut până atunci căsuța mea poștală din Facebook.

   Ea dădu din cap.

   - Tocmai. Așa că m-am hotărât să vă vorbesc personal.

   - De fapt, ați vorbit și cu celelalte persoane afectate? De exemplu, ce-i cu Julia Krollmann? Cu ea țin legătura.

   - Este interesant că menționați asta. Am vorbit cu ea, asta a fost ieri după-amiază. După aceea n-a mai reacționat la apelurile mele. Nici domnul Peters, a cărui soție a dispărut acum două săptămâni, nu mai avea să audă de teoria mea sau să discute cu mine. El presupune că soția l-a părăsit și îmi vine să cred că nu este prea deranjat de această situație. Căsnicia lor n-a mers prea bine în ultimii ani.

   - Asta-mi amintește că ar trebui să-mi redeschid telefonul mobil, pentru cazul în care mă sună Sprang.

   Hendrik puse smartphone-ul în fața lui pe masă și-l deschise.

   - Îmi faceți favoarea să ștergeți alicația, Adam?

   Vocea ei era aproape imploratoare, iar Hendrik decise să-i îndeplinească dorința.

   Dacă era nevoie, putea să-l reinstaleze într-un minut.

   După ce introduse codul de deblocare și codul PIN pentru cartela SIM, Hendrik văzu că are un apel pierdut. Numărul îi era necunoscut.

   Cu o presimțire neplăcut, era cât pe ce să-l tasteze, când Alexandra exclamă:

   - Nu!

   Când Hendrik, surprins, își ridică privirea, îi citi pe buze cuvântul „Aplicația!”

   Așa că mai așteptă o clipă și șterse Adam înainte să apeleze numărul.

   - Sprang?

   Hendrik simți cum i se strânge stomacul. Era vorba despre Julia Krollmann sau acum primea un mesaj despre Linda? O veste rea?

   - Da, Zemmer aici. M-ați sunat.

   - Domnule Zemmer! Mulțumesc că ați revenit cu un apel. Este vorba despre doamna Krollmann.

   Polițistul se opri o clipă.

   - Și?

   - Da, deci... ușa terasei nu era încuiată când colegii au ajuns la ea acasă, de aceea au intrat. Doamna Krollmann nu este acasă. Dar colegii au găsit smartphone-ul ei pe masa din living.

   - A dispărut și ea? Adică în zilele noastre nimeni nu iese din casă de bunăvoie fără telefonul mobil.

   - Ar fi ceva care poate fi important pentru dumneavoastră.

   Hendrik simți cum i se accelerează pulsul. Oare erau noutăți despre Linda?

   - Sunt la fața locului cu colegul Kantstein și telefonul e chiar în fața mea. Doamna Krollmann și-a folosit data nașterii drept cod de deblocare, așa că a fost ușor să aruncă o privire. Era aici un mesaj pe care l-a primit cu puțin înainte de ora 1, noaptea trecută.

   - Da și? spuse Hendrik nerădbător.

   - Este de la soțul ei dispărut, Jonas.

12

   Hendrik avu nevoie de un moment ca să proceseze vestea.

   - Și? Care este mesajul?

   - Așteptați un minut, vi-l citesc. Scrie așa:

   Julia, te-am părăsit. Iartă-mă că sunt atât de laș, dar există cineva nou în viața mea. Era și ea legată prin obligații, și-a lăsat vechea viață în urmă la fel de împăcată ca mine. Am plecat din Hamburg. Poți păstra tot. Ce este aici și casa noastră din Hamburg. Știu că te rănesc și chiar dacă n-am putut să ți-o spun personal, aș vrea să știi că tu n-ai greșit cu nimic. Este vina mea. Am văzut-o și m-am îndrăgostit. N-am putut face altfel. Îmi pare atât de rău.

   Hendrik se strădui să analizeze obiectiv și să pună în ordine cele auzite, chiar dacă înțelesese deja ce putea însemna aceste rânduri. Cel puțin din perspectiva poliției.

   - Și este sigur că acest mesaj a venit de la soțul ei?

   - Cel puțin a fost trimis de pe telefonul lui mobil.

   - Dar asta înseamnă și că putea fi scris de oricine ar avea telefonul mobil al lui Krollmann.

   - Da, teoretic ar fi putut să-l scrie și altcineva, dar gândiți...

   Handrik auzi zgomote puternice, un „Hei!” surprins și apoi vocea deranjată a inspectorului-șef Kantstein, care se pare că luase receptorul din mâna lui Sprang.

   - Domnule Zemmer, doi adulți dispar de acasă într-o perioadă de câteva zile cu valizele pregătite. Un bărbat și o femeie. Fără cea mai mică urmă a unei infracțiuni violente. Apoi, soția dispărutului primește vestea că a părăsit-o pentru că s-a îndrăgostit de o femeie care era și ea legată prin obligații și a șters-o și ea. Totul sună logic și se potrivește perfect situației cu care ne confruntăm. Acum spuneți-mi ceva: ce motiv ar avea orice gen de infractor ca să simuleze toate astea?

   - Asta nu știu, dar...

   - Nici eu nu știu, pentru că un astfel de motiv nu există. O răpire cu cerere de răscumpărare cade. Un ucigaș psihopat care se ocupă doar cu uciderea nu s-ar fi deranjat să însceneze totul. Așadar, de ce ar trebui să le cerem colegilor de la departamentul nostru de investigații, deja cu personal insuficient, să înceapă ancheta? Și ce sau pe cine să ancheteze? Chestiunea este cum nu se poate mai limpede.

   Urmă un „Te rog” îndepărtat, apoi se auzi din nou vocea lui Sprang.

   - Am revenit. Îmi pare rău, dar colegul meu are dreptate. Chiar după acest mesaj, pur și cimplu nu mai avem niciun motiv să întreprindem ceva.

   - Și unde credeți că este Julia Krollmann?

   Vocea lui Hendrik suna la fel de abătută cum se simțea.

   - Chiar dumneavoastră ați spus că ușa terasei era deschisă și că Julia a dispărut fără să-și ia telefonul mobil. De aici se poate presupune că n-a plecat la plimbare.

   - Poate că bănuiește unde se află soțul ei și... și doamna cu care este acum? Cu siguranță a plecat în grabă și nu s-a mai gândit nici la ușă, nici la telefonul mobil.

   Apăru o scurtă pauză, apoi vocea lui Sprang sună mai încet, conspirativ.

   - Eu vă înțeleg, domnule Zemmer. Și nu sunt așa sigur cum este colegul meu că totul este chiar așa cum pare. Mi se pare prea... simplu. Vă sunt îndată ce sunt singur, bine? Vorbim.

   - Da, bine.

   Hendrik închise telefonul și se uită o vreme la masa din fața lui, până când și dădu seama că Alexandra îl privea întrebător. Îi relată în câteva cuvinte ce oricum ea auzise.

   Alexandra clătină din cap.

   - Am fost în total 4 săptămânila LKA, ultimele două la Sprang și Kantstein. Nu știu ce e în neregulă cu inspectorul-șef, dar la început mi s-a părut cu totul altfel. Comportamentul lui de acum a apărut doar în ultimele zile. Trebuie să existe un motiv pentru asta.

   Hendrik își aminti că Sprang menționase problemele personale ale lui Kantstein, dar până la urmă asta nu conta. După toate aparențele, se pare că nu putea spera la ajutorul poliției.

   - Până la urmă, nu contează de ce inspectorul-șef se comportă ca un nemernic. Sunt convins, cum eram și înainte, că Linda nu m-a părăsit.

   Alexandra își termină cafeaua și se ridică.

   - Bine. Ați primit sistemul de casă inteligentă direct de la producător? Hamburg Home Systems?

   - Da, exact. Cred că numai de la ei se poate obține acest sistem. Tot ei l-au și produs.

   - Ca și în celelalte cazuri. Ce-ați zice să le facem o vizită?

   Firma Hamburg Home Systems avea sediul în Eidelstedt, unde ajunseră în mai puțin de jumătate de oră.

   Alexandra își lăsase mașinuța în fața casei și plecase în mașina lui Hendrik.

   Clădirea mică, în stilul anilor `70, se afla într-un puternic contrast cu sistemele ultramoderne pe care compania le producea, le distribuia și le instala.

   Intrând în birou, femeia tânără cu părul negru din spatele ghișeului de la recepție ridică privirea de pe monitorul ei și le zâmbi cu amabilitate.

   - Bună dimineața, cu ce vă pot ajuta?

   Hendrik își dădu numele, spuse că deține un sistem de casă inteligentă de la firma lor și că ar dori să discute cu patronul, domnul Buchmann.

   Zâmbetul femeii nu se schimbă. Avea dinți remarcabil de drepți și albi.

   - Pot să știu despre ce este vorba?

   - Am câteva întrebări despre sistem, despre care aș dori mult să vorbesc cu domnul Buchmann.

   - O reclamație?

   Pentru o clipă, Hendrik se întrebă dacă femeia își va destinde la un moment dat mușchii faciali.

   - Nu, mai degrabă întrebări generale despre ce poate face sistemul și despre securitate.

   Bruneta arătă lateral spre câteva scaune cu o măsuță în mijloc.

   - Vă rog să luați loc un moment, îl sun imediat pe managerul de service.

   - Nu, nu pe managerul de service, aș vrea să vorbesc chiar cu domnul Buchmann.

   - Mă tem că acest lucru nu va fi posibil. Domnul Buchmann este foarte ocupat și de obicei nu se află la sediu. Sunt sigură că domnul Meinhard, managerul nostru de service, vă va putea răspunde la toate întrebările. Pentru asta se află aici.

   Hendrik simți nevoia imperioasă de a-i spune cu brutalitate să-și șteargă imediat zâmbetul acela fals de pe buze, dar se stăpâni. Înainate să poată riposta, Alexandra ieși în fața lui și spuse răspicat, cu un zâmbet în niciun caz mai prejos decât al brunetei:

   - Vă înțeleg cât se poate de bine. Doar că domnul Zemmer are bănuiala întemeiată că sistemul dumneavoastră l-a spionat și a fost folosit în scop infracțional. Și mă tem că în următoare jumătate de oră va vorbi cu cineva despre asta. Fie cu ocupatul domn Buchmann, fie cu un polițist sau cu un jurnalist. Probabil cu ultimii doi. Deci ce credeți? Cine să fie partenerul de discuție?

   Aveau noroc, domnul Buchmann era la sediu și avea timp.

   În mai puțin de 5 minute, erau așezați în fața omului, în biroul său.

   Buchmann avea în jur de 60 de ani și avea părul cărunt bine frizat. Era bine îmbrăcat, într-un stil conservator, așa cum își imaginase Hendrik un om de afaceri hanseatic. După ce-i primi călduros deși - sau tocmai din acest motiv - aflase de la zâmbăreață despre ce este vorba, Hendrik trecu direct la subiect.

   - Acasă la mine a fost instalat sistemul dumneavoastră de casă inteligentă Adam și am niște întrebări despre asta. Este posibil să controleze cineva din exterior sistemul?

   - Scuzați-mă, am uitat să vă întreb dacă ați dori să beți ceva. Poate o cafea sau un pahar de apă?

   - Nu, mulțumesc.

   - Bun, desigur că-l puteți controla pe Adam prin intermediul aplicației de oriunde, cu condiția să aveți acces la internet.

   - Tocmai. Și dacă eu pot face asta, ar putea și altcineva care reușește să pirateze aplicația.

   Buchmann zâmbi cu îngăduință.

   - Domnule Zemmer, pentru asta ar trebui ca persoana să se înregistreze ca administrator prin intermediul Masterului, adică dumneavoastră, cu irisul dumneavoastră. Altfel nu este posibil. Aici este vorba despre un proces de securitate high-end. Acesta este și scopul scanării oculare.

   - Dar posibilitatea accesului prin intermediul setărilor din producție? interveni Alexandra în discuție.

   Buchmann clătină din cap și se întoarse spre Hendrik.

   - Vă amintiți că, după ce sistemul a fost complet instalat, tehnicianul nostru de service v-a setat un cod de 5 caractere și o scanare a ochiului dumneavoastră ca acces Master pentru Adam? După finalizarea acestui proces, accesul la instalare s-a șters automat. Nimeni în afară de dumneavoastră și de persoanele care au fost setate ca administratori nu poate accesa sistemul.

   - Și dacă i s-ar întâmpla ceva domnului Zemmer? întrebă Alexandra.

   - În acest caz, sistemul ar trebui să fie readus la setările din producție, proces prin care s-ar șterge toate datele, iar Adam ar fi inoperabil până când s-ar stabili un nou Master. Dar despre ce vorbim aici, de fapt? Doamna Recktenwald a menționat că ați avea suspiciunea de a fi fost spionat de Adam. Cum v-a venit această idee absurdă?

   - Au existat unele defecțiuni, se eschivă Hendrik.

   - Soția lui a fost răpită, explică Alexandra, după care atât Hendrik, cât și Buchmann se întoarseră brusc spre ea. Și crede că făptașul a deschis ușa din față cu ajutorul lui Adam.

   Tăcerea care se așternu brusc în cameră era aproape palpabilă.

   Hendrik se uită perplex la Alexandra și ar fi vrut s-o întrebe cu bruschețe ce naiba i-a venit să vorbească despre dispariția Lindei fără permisiunea lui, dar se abținu. Putea face asta mai târziu.

   - Poftim?

   Hendrik nu era sigur că el, Buchmann, își dezvăluia surpriza.

   - Soția dumneavoastă a... asta este groaznic.

   - Da, așa este.

   - Și credeți că... Dumnezeule mare. Desigur, ați fost deja la poliție, nu-i așa?

   - Da, dar au o problemă aici: faptul că nu există nici semne de efracție, nici indicii concrete ale unei infracțiuni.

   - Înțeleg...

   Buchmann se ridică, băgă mâna în buzunarul jachetei sale bleumarin și se plimbă în sus și în jos lângă fotolii, apoi se opri în fața lui Hendrik.

   - Numai gândul că o persoană ar putea avea de suferit pentru că unul dintre sitemele noastre a fost piratat ar fi un motiv pentru care să închid imediat firma. Dar vă pot asigura că acest lucru nu este posibil. Avem certificare TUV, iar sistemul a fost pus la dispoziția celor mai buni hackeri pentru testare înainte de a intra pe piață. Niciunul nu a reușit.

   Alexandra se ridică, la rândul ei.

   - Cine a programat de fapt softul lui Adam?

   - Avem la firmă proprii noștri programatori de sistem. Totul made in Germany.

   - Și de când a ieșit Adam pe piață?

   - De aproape 3 ani.

   Buchmann ridică din umeri.

   - Îmi pare rău că nu vă pot ajuta mai mult, dar altceva nu vă pot spune. Adam este sigur, vă pot garanta asta. Iar acum vă rog să mă scuzați. Mai am câteva întâlniri importante.

13

   Vocea bărbatului se aude ca printr-un prosop plușat.

   Ceva rece o apasă pe obraz. Simte un ciocănit dureros în craniu, venind din interior, își simte limba ca pe un corp străin, până într-atât, încât aproape că-i vine să vomite.

   Toate aceste impresii o asaltează, în timp ce rațiunea ei luptă să ajungă la suprafața conștiinței. Apoi, brusc, memoria îi revine. Lumina, televizorul... ușa din față. Dintr-odată ceva moale îi apasă gura. În același timp, o mână care se afla pe fruntea ei îi trage capul spre spate. Mirosul dulceag... bezna fără fund în care cade.

   De teamă nebună, inima îi bate în piept atât de violent, încât este sigură că cineva care se află în aceeași cameră o poate auzi.

   A fost răpită. Ca Jonas? Acum zace undeva pe podea, lângă ea stă în picioare... răpitorul ei? Și discută. Indiferent cu cine. Ea respiră foarte ușor, nu se mișcă niciun milimetru. Cine știe ce i-ar face dacă ar observa că și-a revenit.

   Se înșală oare sau vocea se îndepărtează? Apoi amuțește.

   Tăcere. Așteaptă să vadă dacă răpitorul se întoarce. După o vreme, îndrăznește să deschidă ochii. Nimeni lângă ea. Numai podeaua de linoleum. Acum trebuie să gândească organizat. Viața ei poate depinde de asta. Mai întâi, trebuie să înțeleagă situația în care se află.

   Își mișcă picioarele, brațele... doar câțiva centimetri, dar suficient pentru a vedea că nimic nu-i împiedică mișcările. Nu are cătușe. Bine. Atât cât se poate vorbi de bine în această situație.

   Își întoarce capul, acum poate vedea bine o porțiune a încăperii, până la perete. Acesta este la doar 2 metri distanță de ea. Liber, faianțat în alb. Dar încăperea pare lungă. Doar partea în care se află ea pe podea este luminată. Nu poate recunoaște niciun capăt, peretele dispare în întuneric după câțiva metri în ambele direcții.

   Își încordează mușchii, își pune mâinile pe podea și se împinge în poziție așezată, apoi se uită în jur.

   În partea cealaltă sunt mai multe de văzut. Picioare cromate pe rotile... tot cromate, rafturi lungi... trei piese, una lângă alta. Mese, ca într-o... sală de operații? Un spital? Asta sugerează pereții albi și podeaua cu linoleum, ca și panourile de aluminiu de pe tavan, deasupra ei.

   Spațiul este mult prea mare pentru o sală de spital. Mai sunt niște dulapuri pe role, cu rafturi cromate. Asta, într-adevăr, arată mai degrabă ca o sală de operații. Pe de altă parte, nu are un aspect suficient de clinic.

   Nu contează. Trebuie să se ridice înainte ca bărbatul să se întoarcă.

   Poate va scăpa. Reușește să se ridice, se uită în jur și își acoperă gura cu mâna, îngrozită.

   Pe o masă încadrată de altele două, se află un bărbat gol. Imediat, își dă seama că este mort.

   Îi vede tălpile, picioarele, penisul atrofiat, care zace în pliul pielii scrotului ca într-un cuib, apoi ușoara curbă din partea de jos a abdomenului. Și apoi ceva ce mintea ei nu vrea să accepte. Ceva voluminos, de culoare închisă.

   Ținând mâna lipită de gură, se mișcă în direcția cadavrului, deși totul în ea țipă să se întoarcă imediat și să fugă, cât poate de repede și de departe.

   Următorul pas, încă unul. Înconjoară picioarele albe ca varul, până când poate vedea mai mult. Mai mult decât ar vrea.

   De la osul pubian până aproape de gât, se întinde o incizie închisă grosolan cu niște copci mari, late, neglijente. Priveliștea este atât de cumplită, încât este pe punctul de a-și pierde cunoștința și totuși mai face un ultim pas ca să vadă capul bărbatului. Fața lui.

   Se mișcă precum o marionetă.

   Doar o secundă, o privire, apoi își pierde cunoștința.

14

   După ce părăsiră clădirea, Hendrik se opri în fața însoțitoarei lui.

   - Trebuie să lămurim ceva.

   Alexandra își încreți fruntea, evident surprinsă.

   - Ce anume?

   - Mă bucură faptul că vreți să mă ajutați, dar eu sunt cel care decide ce și cui îi spunem, cel puțin când vine vorba de lucrurile care mă privesc direct. Dacă eu consider că cineva ar trebui să știe despre răpirea Lindei, ofer eu aceste informații, nu dumneavoastră, bine?

   Fără ezitare, ea încuviință din cap.

   - Înțeleg. Îmi pare rău. Am vrut să văd cum reacționează Buchmann când este confruntat brusc cu situația, dar hei... vă înțeleg punctul de vedere.

   Cu un zâmbet de scuze, îl ocoli și ajunse la mașină.

   Handrik rămase acolo buimăcit, privind în urma ei. În mod evident, Alexandra nu discuta mult timp în contradictoriu, ci accepta opinia altora. Deși tocmai se supărase pe ea, trebuia să admită că asta era o trăsătură pe care o aprecia mult.

   O urmă, dar înainte să urce în mașină scoase smartphone-ul și încercă din nou să o contacteze pe Linda. Cum nu avu mai mult succes decât în celelalte dăți, își strecură telefonul înapoi în buzunarul blugilor, se așeză pe scaunul șoferului și își puse centura de siguranță.

   Pentru un scurt moment, se gândi iar la discuția cu șeful firmei și murmură:

   - Ciudat.

   - Ce vreți să spuneți?

   - Nu spuneați că Sprang și Kantstein au vorbit cu proprietarul firmei după ce le-ați atras atenția că în casele tuturor celor care au dispărut a fost instalat Adam?

   Alexandra încuviință, iar Hendrik văzu că ea știe unde bate.

   - Da, asta a fost alaltăieri. Straniu, nu-i așa?

   - Deci și dumneavoastră v-ați mirat că Buchmann m-a întrebat dacă am vorbit cu poliția despre suspiciunile mele. Asta nu se potrivește.

   - Să mai intrăm o dată?

   Hendrik clătină din cap.

   - Nu, sunt sigur că ocupatul domn Buchmann nu mai are timp pentru noi. Dar poate că ar trebui să vorbim cu Sprang și Kantstein despre asta.

   - Atunci ar trebui să faceți dumneavoastră asta. Cu mine cred că nu mai vor să vorbească. Cel puțin Kentstein. Probabil că l-am călcat pe nervi prea mult în ultimele zile.

   Hendrik încuviință din cap cu un aer sumbru și porni motorul.

   - Atunci mai avem și aici un lucru în comun!

   Hendrik scoase mașina din parcare și întoarse spre dreapta.

   O vreme continuară să meargă în tăcere până când Alexandra spuse:

   - Nu l-ați întrebat pe Buchmann de numele programatorului pentru că știați că oricum nu vi l-ar fi spus, pretextând protecția datelor, nu?

   Surprins, Hendrik îi aruncă o privire rapidă. Această tânără femeie avea o percepție remarcabilă.

   - Corect. Dacă aveți dreptate în privința programatorului și acestui backdoor, atunci oamenii de la firmă au fost deja avertizați cu privire la întrebare. Poate vom afla și așa cine scrie programele pentru firmal Hamburg Home Systems. Precis sunt mai mulți.

   Când ajunseră la casa lui Hendrik, Sprang era pe punctul de a urca într-un BMW negru parcat la marginea străzii, în fața mașinii Alexandrei. Închise portiera la loc și îi urmă în timp ce intrau pe alee.

   Hendrik opri motorul și coborî repede.

   - Sunt noutăți despre Linda?

   - Nu chiar, nu.

   Privirea lui Sprang se îndrepta spre Alexandra, care cobora și ea.

   - Bună, Alex, o salută el cu un rânjet acru. De ce nu mă surprinde să te văd aici?

   - Poate pentru că ai parcat în fața mașinii mele? Și pentru că știi că presupunerile mele nu sunt exagerate, dar din păcate n-ai tupeul să te impui în fața partenerului tău ursuz?

   Sprang încuviință, rânjind.

   - Cine știe...

   Apoi se întoarse spre Hendrik.

   - Am reușit să aflăm că mesajul i-a fost trimis Juliei Krollmann de la Greetsiel.

   - Greetsiel... asta e la Marea Nordului, nu-i așa? Ostfriesland?

   - Exact, un oraș mic, la circa 250 de kilometri de aici. Familia Krollmann are acolo o casă de vacanță.

   Hendrik simți din nou lovitura de pumn în stomac. Într-adevăr, asta s-ar potrivit cu teoria lui Kantstein, că Linda și Krollmann...

   O casă de vacanță la mare. Un cuib de amor...

   La acest gând simți cum greața urcă în el și nu pentru prima dată Hendrik se întrebă de ce indiciile care arătau că Linda ar fi putut pleca de bunăvoie nu-l făceau să se simtă mai ușurat. Asta nu ar însemna automat că se simțea mai rău la vestea că a fost înșelat, decât alternativa. În cele din urmă, situația era atât de îngrozitoare, și într-un caz, și în celălalt.

   - Domnule Zemmer?

   Hendrik clătină din cap de parcă ar fi putut să alunge gândurile și se uită la chipul întrebător al lui Sprang.

   - Da? Îmi cer scuze.

   - Credem că e posibil ca Julia Krollmann să fi plecat într-acolo pentru a-și confrunta soțul sau ca să încerce să îl aducă înapoi. Colegii de acolo sunt informați și cercetează casa de vacanță. Cred că în curând vom afla mai multe.

   - Și de aceea ți-ai făcut timp să vii aici? întrebă Alexandra.

   - Oricum eram prin apropiere și m-am gândit să-l informez imediat și personal pe domnul Zemmer.

   Ea înclină puțin capul într-o parte.

   - Pe bune?

   Alexandra și Sprang se priviră o clipă, apoi cel din urmă clătină din cap resemnat.

   - Ei, haide, ai observat și tu în ce toane este Jantstein acum. N-am chef să discut totul cu el ore întregi.

   - Da, știu. Dar de ce este așa?

   Sprang ridică din umeri.

   - Sunt sigur că are probleme personale. Deseori arată de dimineață terminat, de parcă ar fi dormit puțin. Când îi vorbesc despre asta, mă repede să-mi văd de treabă.

   - Eu credeam că din cauza mea este așa de nesuferit, mărturisi Hendrik.

   - Nu, nu cred asta, spuse Sprang aruncând o privire la ceas. Acum trebuie să plec. Dacă primesc vești de la colegii din Greetsiel, vă sunt.

   - A, Thomas? strigă Alexandra în urma lui.

   Sprang se întoarse.

   - Voi ați vorbit cu domnul Buchmann de la Hamburg Home Systems despre sistemul de casă inteligentă, nu?

   - Buchmann.... a, da, acela. Da, Kantstein a fost la el, de ce?

   - Tocmai i-am făcut și noi o vizită, explică Hendrik. După cum a reacționat, nu părea că l-ar fi abordat deja cineva din poliție pe tema asta.

   - Hm...

   Sprang privi scurt pe lângă Hendrik, de parcă ar fi reflectat la ceva.

   - Interesant. Cine știe, poate s-a jenat. Oricum, mulțumesc pentru informații. Dar acum chiar trebuie să plec.

   - Pot să vă întreb ceva personal? îi spuse Alexandra cu dezinvoltură lui Hendrik în timp ce îl priveau pe Srang mergând spre mașina lui.

   - Încercați.

   - Acum, dacă se dovedește că logodnica dumneavoastră este într-adevăr în casa de vacanță din Greetsiel cu Krollmann... Știți deja. În acest caz, ați fi fericit că nu s-a întâmplat nimic?

   Hendrik se întoarse spre ea.

   - Aș fi fericit dacă acum ar veni de după colț, ar sări în brațele mele și mi-ar spune că totul este în regulă. Și dacă ar avea o explicație plauzibilă pentru faptul că a trebuit să dispară timp de două zile fără să mă anunțe.

   După o scurtă pauză, Hendrik adăugă:

   - Iar dacă Linda chiar e cu acest Krollmann... M-ar durea, dar totul ar fi mai bine decât ideea că cineva i-a făcut ceva.

   Sunetul produs la pornire de motorul mașinii lui Sprang îl făcu pe Hendrik să se uite din nou la drum. BMW-ul negru plecă și dispăru aproape imediat după curbă, după gardul viu al proprietății învecinate.

   Hendrik tocmai intenționa să se întoarcă iar spre Alexandra, când se auzi altă mașină. Câteva secunde mai târziu, un Audi de culoarea antracitului trecu pe lângă ei și dispăru și el imediat după gardul viu.

   Hendrik ezită. Îl văzuse pe șofer din lateral doar pentru un scurt moment și era mai mult o bănuială decât o certitudine, dar îi amintise de cineva.

   - L-ați văzut pe șoferul acestei mașini? întrebă el și se întoarse spre Alexandra, dar ea era ocupată cu smartphone-ul.

   - Nu, care mașină?

   - Lăsați.

   Alexandra aruncă o ultimă privire asupra afișajului de pe mobilul ei și-l puse la loc.

   - Din păcate, trebuie să plec.

   - Da, sigur. Mulțumesc că mi-ați spus despre treaba asta cu Adam. Nu știu dacă într-adevăr joacă un rol aici, dar este evident cel puțin că sistemul există în toate cele 3 casei.

   În timp ce spunea ultima frază, îi veni ceva în minte.

   - Când am întrebat de cât timp e pe piață Adam, Buchmann a răspuns că de aproape 3 ani.

   - Da, nu poate fi o coincidență, răspunse Alexandra. O întrebare: dacă se dovedește că logodnica dumneavoastră nu este cu Krollmann în casa de vacanță din Greetsiel, ce veți face?

   - Îl voi călca pe nervi pe Kantstein până când va începe în cele din urmă să investigheze.

   Femeia încuviință, mulțumită.

   - Dacă vreți, vă ajut cât pot de bine.

   Hendrik zâmbi, se miră și el de asta, apoi spuse, redevenind serios:

   - Așa cum văd eu lucrurile în acest moment, contez pe orice ajutor pe care-l pot primi, că poliția... știți deja. În orice caz, mă bucur că mă susțineți.

   - Bine. Așteptați o clipă?

   Alexandra se întoarse, merse la mașina ei, deschise portiera din dreapta și se aplecă înăuntru pentru un moment. Apoi închise portiera la loc și se întoarse spre el. Avea în mână un bilet.

   - Iată numărul meu de telefon. Dacă-mi dați bip, îl primesc și eu pe al dumneavoastră.

   Hendrik luă biletul. Era scris „Alexandra Tries”, cu o caligrafie energică, alături apăreau un număr de telefon și o adresă de e-mail, iar în spate, în paranteză, „Pentru orice eventualitate!”

   Hendrik tastă numărul în telefonul mobil și apelă scurt înainte de a închide.

   - Mulțumesc. Și contactați-mă imediat ce aflați ceva de la Sprang. Poate că nu mai trebuie să căutăm mult.

   - Așa voi face. Dar sunt sigur că Linda nu este acolo. Cel puțin nu de bunăvoie.

   Își luară rămas-bun, Alexandra se întoarse la mașina ei și porni.

   Hendrik puse biletul în buzunarul pantalonilor, înainte de a arunca o ultimă privire spre stradă.

   Șoferul acela din Audi... Hendrik n-ar fi putut jura, dar cel puțin din profil semănase cu partenerul lui Sprang. Inspectorul-șef Kantstein.

15

   Deschide ochii și știe imediat unde se află și în ce situație.

   Probabil că a fost inconștientă doar pentru câteva secunde.

   Îi vine să țipe de durere. Se ghemuiește din nou pe podea, lângă masa de metal pe care se află trupul mort, spintecat, al soțului ei.

   La acest gând, stomacul i se strânge și-i pompează conținutul  în esofag. Reușește să întoarcă doar puțin capul înainte ca jetul acru să-i țâșnească din gură.

   Se sprijină în mâna stângă și se împinge puțin în sus și aruncă o privire la brațul drept, încins de durere. Geme disperată la vederea rănii oribile.

   Și-a rupt antebrațul când a căzut pe podea leșinată. Este o rană deschisă; la vreo 4 centimetri deasupra încheieturii mâinii, partea inferioară a antebrațului formează cu mâna un unghi cam de 45 de grade.

   Din rana larg deschisă iese un segment osos lung, pătat de sânge, rana în sine sângerează puțin.

   În profesia ei, a văzut multe răni grave, dar este altceva în cazul propriului corp. Cu toate astea, mintea ei respinge fractura și durerea, când își înaltă capul și vede picioarele livide pe marginea mesei metalice.

   Conștiința faptului că soțul ei este mort și incertitudinea cu privire la ce i s-a făcut și cum a murit o copleșesc. Se simte amețită. Amorțită. Nu mai există nimic altceva în afară de acest gând, care îi apare ca un far luminos în fața ochilor minții: TREBUIE SĂ IES DE AICI!

   Se împinge în sus gemând și, după o clipă, stă nesigură în picioare. Se ține cu brațul teafăr de marginea mesei metalice pe care zac rămășițele soțului ei. Se uită pentru ultima oară la fața palidă și scofâclită, apoi privește în jur și vede o ușă larg deschisă la 6-7 metri de ea.

   Fără să ezite, face un pas, încă unul.

   Ochii ei sunt fixați pe ieșire, la care în sfârșit ajunge. Se sprijină de cadrul ușii, se apleacă puțin și privește iscoditor pe coridor. Pereții sunt văruiți în alb. Nu există dulapuri, rafturi sau vreo ușă atât cât poate zări la lumina vagă a lămpii care atârnă peste cadavrul lui Jonas.

   Durerea din brațul rupt își anunță întoarcerea. I se face rău, se îneacă, dar reușește să nu vomite.

   Își desprinde mâna de pe cadrul ușii, face un pas în coridor și o apucă spre dreapta.

   Merge încet în întuneric, își ridică brațul teafăr și ține mâna pe perete, pe toată lungimea. Își dă seama că tremură. Cu fiecare pas, se afundă în întuneric. Strânge din ochi cât poate, sperând că se va obișnui cu întunericul, dar în fața ei se întinde doar bezna de nepătruns.

   Începe să cânte încetișor. Șoapte întrerupte, nemelodioase, mai mult intonate, și totuși cuvintele sunt ca o sfoară de care mintea i se agață deasupra prăpastiei nebuniei.

   „Nu mai văd

   Nu mai am încredere în ochii mei

   Nu-mi vine să cred

   Sentimentele s-au schimbat.”

   Îl adoră pe Gronemeyer.

   Se oprește, se întoarce în tăcere, asigurându-se că nu o urmărește nimeni din insula luminată, apoi merge mai departe în întuneric.

   Cât de lung poate fi un asemenea coridor? Trebuie să ducă undeva. Trebuie să apară o ușă la un moment dat. În speranța că nu este închisă.

   După alți doi pași, pipăie un cadru rece, metalic. O îndoitură, suprafața netedă a unei uși. Un zgomot în spatele ei?

   „Prostii”, se gândește ea.

   O ușă, a găsit o ușă.

   „Dumnezeule, să nu fie încuiată!”

   Mâna ei atinge clanța, dar înainte să o poată apăsa, simte foarte aproape o mișcare, nu mai mult de o adiere, apoi ceva rece pe gât. Într-o fracțiune de secundă, adierea devine lavă incandescentă care-i trece peste gât.

   Ceva îi explodează în cap, mai aude un zgomot bizar și știe, cu ultima licărire a minții, că este șuvoiul de sânge care-i țâșnește din gât peste metalul rece al ușii.

16

   Apelul veni la 40 de minute după plecarea Alexandrei.

   Hendrik se așezase pe canapea, cu smartphone-ul chiar în fața lui pe masă, și trecuse în revistă momentele frumoase împreună cu Linda, în timp ce aștepta să afle dacă logodnica l-a părăsit ca să plece cu un ziarist către un cuib de amor din Greetsiel.

   Nu era Sprang, ci Kantstein.

   - Comisarul Sprang v-a spus deja despre casa familiei Krollmann din Greetsiel, de unde i s-a trimis Juliei Krollmann mesajul. Chiar personal.

   Hendrik simți o tresărire interioară, dar respinse gândul care încerca să i se strecoare în minte, despre mașina Audi antracit. Acum era vorba despre Linda.

   - Colegii de la fața locului tocmai au raportat, continuă Kantstein.

   - Da, și? Ce au aflat?

   - Cineva a fost acolo.

   Hendrik așteptă o clipă să vadă dacă mai este ceva, apoi preluă subiectul.

   - Și ce înseamnă asta? Doamne, dar vorbiți odată! Nu vă puteți închipui că eu...

   - Casa este goală, domnule Zemmer, îi explică Kantstein calm. Dar cineva a fost acolo. O vecina are cheia, ea i-a deschis colegului. Totul sugerează că cineva a stat acolo recent. Femeia n-a văzut penimeni, deși casa ei este chiar alături, dar în bucătărie sunt niște pahare folosite, în care încă nu s-au uscat resturile de băutură, și un pahar de iaurt pe jumătate gol, care arată încă proaspăt.

   - Și ce înseamnă asta concret? Ce veți face acum?

   Avea o idee destul de clară cu privire la ce avea să răspundă Kantstein și rămase cu atât mai surprins când acesta spuse:

   - Voi vorbi cu superiorul meu, pentru că intenționez să investigez această chestiune.

   - În sfârșit, rosti Hendrik, uimit și ușurat în același timp. Mulțumesc.

   Pur și simplu nu reușea să-l înțeleag pe omul acesta.

   - Evident, se poate presupune că, într-adevăr, Jonas Krollmann se afla în Greetsiel când i-a trimis mesajul soției sale și, teoretic, putea fi cu cineva, eventual cu logodnica dumneavoastră. Vom preleva urmele de ADN de pe pahare, apoi vom ști mai multe. Dar ne întrebăm de ce Krollmann i-a dezvăluit soției lui în mesaj locul unde se afla. Trebuia să aibă în vedere faptul că ea va înțelege aluzia și va porni imediat spre Greetsiel către casa lor de vacanță, ar fi fost mai prudent să nu spună unde se află. Asta arată mai degrabă că Julia Krollmann a fost ademenită acolo. Iar acum a dispărut fără urmă. Ceva nu merge aici, de aceea vom investiga problema.

   - Asta am spus de la bun început. Mă bucur că, în sfârșit, vedeți și dumneavoastră la fel lucrurile.

   - La drept vorbind, este vorba despre Julia Krollmann, pentru că, spre deosebire de dispariția logodnicei dumneavoastră, acest mesaj dubios din cazul doamnei Krollmann ne dă cel puțin o vagă suspiciune că ar fi putut fi victima unei infracțiuni în Greetsiel.

   - Dar... vru Hendrik să protesteze, dar Kantstein îi tăie vorba imediat.

   - Desigur, trebuie să luăm în considerare și posibilitatea ca una să aibă legătură cu cealaltă. La urma urmei, Jonas Krollmann a spus că nu este singur în casa de vacanță.

   Hendrik putea să accepte asta. Principalul lucru era că poliția făcea ceva, până la urmă.

   - Bine, mulțumesc.

   - Vă ținem la curent, îl asigură Kantstein, dar înainte să închidă, Hendrik spuse repede:

   - Îmi permiteți o întrebare?

   - Vă rog.

   - La început, ați spus că inspectorul Sprang m-a informat personal despre mesajul către doamna Krollmann.

   - Da, și?

   - De unde știți asta?

   Hendrik resimți scurta pauză apărută ca o ezitare surprinsă a lui Kantstein.

   - Cum adică de unde?

   Deodată, vocea lui Kantstein avu iar un ton de respingere.

   - El mi-a spus. Deci vă ținem la curent.

   Cu asta, închise.

   Hendrik rămase pe loc și reflectă asupra discuției și a celor aflate.

   Fie că soțul Juliei Krollmann plecase, într-adevăr, la Greetsiel cu altă femeie - Linda? - și îi trimisese acest mesaj soției sale înainte ca ei să plece și de acolo, cu o destinație necunoscută, fie totul era un joc pentru a o atrage pe Julia Krollmann către Greetsiel.

   Dar de ce la Greetsiel? Dacă voia cineva să-i facă rău, putea face asta la fel de bine la Hamburg. Era înnebunitor.

   Hendrik simți nevoia imperioasă de a vorbi cu cineva în care avea încredere și care o cunoscuse bine pe Linda. Luă telefonul și primul impuls fu să formeze numărul Susannei, dar apoi se răzgândi. Susanne era cea mai bună prietenă a Lindei și el o simpatiza, dar pentru moment avea nevoie să vorbească mai curând cu un bărbat și știa și cu cine. Tastă o selecție pe lista de contacte și puse mobilul la ureche.

   - Hendrik? spuse șeful său.

   - Da. Ai un moment?

   - Da, da, culmea, oricum aveam de gând să-ți fac o vizită ca să aflu ce mai faci și ce se mai aude despre Linda.

   Gerdes le fusese adesea musafir, uneori singur, altori cu una dintre mult mai tinerele însoțitoare, pe care ei știau deja că, cel mai probabil, n-aveau s-o mai vadă a doua oară.

   De-a lungul vremii, între Hendrik și șeful său se dezvoltase o prietenie caracterizată prin discuții intense și prin conștiința faptului că celălalt era prezent când era nevoie de el.

   - Deci ce mai faci? Pot să fac ceva pentru tine?

   - Mulțumesc, dar în privința Lindei, situația este neschmbată. Niciun semn de viață de la ea, niciun indiciu despre ce s-a întâmplat și unde ar putea fi.

   - Fir-ar să fie, spuse Gerdes încet. Îmi pare rău. Dar ce înseamnă în privința Lindei? Mai este ceva?

   Hendrik se întrebă dacă avea chef să îi spună lui Gerdes toată povestea și se hotărî. Poate că șeful lui ar putea avea o idee care lui nu-i venise.

   - Ai puțin timp?

   - Da, după cum știi, abia mâine este iar zi de operații și munca administrativă mai poate aștepta.

   Așa că Hendrik îi relată șefului său tot ce se întâmplase în ultimele două zile. Gerdes îl ascultă fără să-l întrerupă. Când Hendrik încheie cu apelul de la inspectorul-șef Katstein, Gerdes expiră zgomotos.

   - Asta-i curată tortură psihologică pentru tine. Nici nu-mi pot imagina cum trebuie să te simți, și eu sunt total de partea ta. Desigur, nu o cunosc pe Linda la fel de bine ca tine, dar am întâlnit-o destul de des. Am văzut cum te privește, cum îți zâmbește. E absurd până și gândul că ar fi putut să te părăsească pur și simplu. Faptul că poliția a conchis din mesajul acela straniu că Linda a fugit cu tipul acela, totuși, este perfect logic. Așa sună, într-adevăr, și dacă n-o cunoști pe Linda...

   Se opri o clipă.

   - Nu. Bag mâna în foc că n-a șters-o așa. Mai întâi, pentru că ar fi total absurd. Nici măcar nu sunteți căsătoriți. Dacă într-adevr ar exista altcineva, atunci ar fi putut lămuri asta printr-o conversație - desigur neplăcută - cu tine. Dar să se strecoare din casă în toiul nopții? N-are nicio noimă.

   - Știu, răspunse încet Hendrik. Și sper că poliția, sau mai bine zis acest inspector-șef, va înțelege repede lucrul ăsta.

   Gerdes lăsă să treacă un moment.

   - Pe alocuri, ce spui tu sună aproape ca un thriller science-fiction. Crezi că problema asta are vreo legătură cu acest... sistem? Care te supraveghează și este controlat din exterior? Chiar nu știu...

   - N-am idee, dar cel puțin sună logic.

   - Hm... știi că eu sunt mai conservator în privința asta. Sigur, am și eu un smartphone, dar chestiile astea cu casa inteligentă... mi s-ar părea ciudat dacă frigiderul sau mașina de spălat ar vorbi între ele.

   Hendrik râse scurt, fără umor.

   - Așa cum am spus, momentan este singura explicație pe care o am.

   - Dar de ce?

   Hendrik nu înțelese.

   - Ce vrei să spui cu asta?

   - Să presupunem că intr-adevăr cineva s-a strecurat în sistem, ceea ce se presupune că este aproape imposibil, apoi a deschis din afară ușa pentru a o răpi pe Linda, ca și pe celelalte două persoane care au dispărut. De ce? Ce interes are? N-au apărut cereri de răscumpărare, nici amenințări, nici...

   Gerdes tăcu iar, timp de două-trei secunde.

   - Este adevărat, nu-i așa? N-au fost cereri de răscumpărare?

   - Nu, sigur că nu. Aș fi comunicat imediat asta poliției, ca să aibă astfel dovezi că Linda nu a dispărut de bunăvoie.

   - Ei, asta mi se pare ceva de genul: „Nu spune nimănui niciun cuvânt sau o să moară”.

   - Prostii. N-a apărut nicio cerere de răscumpărare, nici alt mesaj.

   - Bun, se reluăm. De ce ar răpi cineva trei oameni, pur și simplu?

   Hendrik ridică resemnat mâna liberă și o lăsă jos, un gest complet absurd la telefon.

  - Asta și este problema. Nu știu.

   - Îmi imaginez că tocmai la asta se gândesc și polițiștii.

   - Oricum, până la urmă încep să se miște.

   - Mda... să sperăm că vor găsi repede ceva.

   - Da. Mulțumesc că m-ai ascultat. Aveam nevoie de asta.

   - Se înțelege de la sine.

   - Nu, chiar apreciez.

   - Te rog să mă ții la curent, da?

   - Da, așa voi face. Pe curând.

17

   La câteva minute după ce vorbi cu Paul Gerdes, Kantstein sună din nou.

   - De ce m-ați întrebat mai devreme de unde știu că Sprang, colegul meu, v-a vorbit personal despre mesajul lui Krollmann? începu el fără introducere.

   - De asta m-ați sunat? Mi se pare că vă preocupă mult.

   - Deci de ce?

   Hendrik se gândi o clipă. Ce să-i spună altceva, decât adevărul?

   - Pentru că mi s-a părut că vă văd trecând cu mașina prin fața casei mele. Imediat după ce inspectorul Sprang s-a urcat în mașina lui.

   - Vi s-a părut?

   - Da, l-am văzut pe șofer doar o clipă.

   - Aha. Mai este altceva?

   - Cum adică altceva? răspunse Hendrik, surprins de întrebare și de reacția bruscă a lui Kantstein. Dacă nu mă înșel, chiar atunci m-ați sunat dumneavoastră. Deci eram îndreptăți să pun această întrebare.

   - Mai este ceva ce vreți să știți de la mine, în afară de modul în care am aflat că v-ați întâlnit cu Sprang?

   - Nu.

   - Bun, atunci asta s-a lămurit.

   - Idiotul! șuieră Hendrik supărat, după ce Kantstein încheie discuția.

   Tulburat, începu să se plimbe prin camera de zi, încercând să se gândească la Linda și nu la acest polițist, dar degeaba, pentru că la scurt timp după aceea se auzi soneria ușii.

   În drum spre ușă, Hendrik reflectă că ar trebui să-l activeze pe Adam, cel puțin pentru camera de supraveghere de la ușă.

   Deschise și se pomeni în fața unui bărbat necunoscut, cu părul blond, a cărui vârstă o estimă la vreo 40 de ani. Era zvelt, purta blugi negri și o cămașă polo de un alb imaculat și-i zâmbea de parcă ar fi vrut să-i vândă ceva.

   - Bună ziua, domnule Zemmer, începu bărbatul. Aveți puțin timp? Aș vrea să stăm de vorbă.

   Hendrik clătină din cap epuizat.

   - Dacă vreți să-mi vindeți ceva sau să-mi vorbiți despre Biblie - nu, mulțumesc.

   - Vreau să vorbim despre logodnica dumneavoastră.

   Hendrik deveni imediat atent. Oare asta însemna că... acum veneau cererile?

   - Cine sunteți? întrebă el cu asprime. Și ce legătură aveți cu logodnica mea?

   Omul privi în stânga și în dreapta, ceea ce era absolut ridicol, deoarece casele învecinate erau suficient de departe încât nimeni să nu poată auzi măcar aproximativ ce vorbeau.

   Apoi ochii de un albastru deschis se îndreptară din nou spre Hendrik.

   - Numele meu este Drik Steinmetz și sunt chirurg, ca și dumneavoastră. Domnule Zemmer, nu există niciun motiv să vorbiți cu mine pe acest ton. Eu sunt unul dintre băieții buni. Poate știu câteva lucruri care v-ar putea ajuta în legătură cu logodnica dumneavoastră. Dar n-ar fi mai bine să discutăm despre asta în casă?

   Privirea lui Hendrik căzu pe mâinile bărbatului, un tic care-i rămăsese de când, din cauza dezinfectanților folosiți constant, avea pielea crăpată pe degete. De atunci, era atent într-un mod aproape obsesiv la mâinile altor medici. Mâinile omului din fața lui erau neobișnuit de puternice pentru un chirurg.

   - Vă întreb din nou: ce legătură aveți cu Linda? De unde o cunoașteți?

   - Ascultați-mă, poate că știu ceva care v-ar fi de ajutor. Dar nu aici, în pragul ușii.

   Hendrik nu era sigur că nu face o greșeală, dar eliberă intrarea. Bărbatul părea să știe ceva despre locul unde se afla Linda și doar asta conta.

   - Bine, intrați.

   În camera de zi, Steinmetz se așeză pe canapea fără să aștepte să fie întrebat și se uită în jur.

   - Frumoasă casă.

   Hendrik rămase în picioare lângă fotoliu, era prea agitat ca să se așeze.

   - Cred că nu este cazul să vorbim despre mobilierul meu, ci despre Linda. Ce știți despre ea și de unde?

   - Da, corect, scuzați-mă, am tendința să divaghez. Știți, eu sunt un estet, și când...

   - Ori spuneți acum ce-aveți de spus, ori vă rog să plecați.

   - Așa cum am spus, vă rog să mă scuzați. Deci: sunt medic și până de curând am lucrat la Spitalul Evanghelic Alsterdorf, unde era angajată și Julia Krollmann.

   - Era? îl întrerupse Hendrik.

   - Da, în perioada în care încă lucram acolo. În orice caz, la un moment dat, soțul ei, jurnalistul, a apărut la clinică și a început să pună întrebări unor medici din conducere și personalului administrativ. Era vorba despre ceva afaceri dubioase pe care le derulau câteva înalte personaje și în care era implicată și banca la care a lu... adică lucrează logodnica dumneavoastră. Poate a primit pontul de la soția lui, habar n-am. În orice caz, se pare că a cunoscut-o pe logodnica dumneavoastră în timp ce făcea investigații la bancă.

   Hendrik simți până în gât bătăile inimii.

   - Ce vă face să credeți asta? Doar pentru că...

   - I-am văzut împreună.

   Hendrik amuți și se uită lung la bărbat. Această informație îi absorbi brusc toate gândurile din cap, lăsând în urmă un vid.

   - I-ați...

   Înainte ca genunchii să-i cedeze, Hendrik se așeză într-un fotoliu.

   - Da, știu că vă doare și eu nu sunt omul care să trâmbițeze asta pretutindeni, deoarece cred că părțile implicate ar trebui să lămurească între ele chestiunea. Dar în acest caz asta înseamnă că logodnicei dumneavoastră nu i s-a întâmplat nimic, ci...

   - Că a dispărut pe furiș cu un alt bărbat, îi completă Hendrik propoziția.

   - Cel puțin există această posibilitate. Dar încă o dată: asta mai înseamnă și că nu i s-a întâmplat nimic rău.

   Hendrik privi drept înainte, încercând să adune frânturile de gânduri care i se zbăteau prin cap și să alcătuiască niște propoziții raționale.

   Timpul petrecut împreună, momentele fericite, de neuitat... ultima seară în care ea trebuie să fi știut că se va folosi de prima ocazie pentru a dispărea cu acest tip.

   - Domnule Zemmer?

   Hendrik tresări și-l privi pe Steinmetz.

   - Da... mă scuzați.

   Se îndreptă.

   - De fapt, de unde aveți informațiile despre doamna Krollmann și despre Linda? De pe Facebook? Din câte știu, nu scrie despre amândouă.

   - Nu vă pot spune despre sursa mea. Doar atât: este de încredere.

   - Nu-mi puteți spune despre sursă? continuă Hendrik pe un ton caustic. Nu puteați afla aceste lucruri nici dintr-un ziar, nici de pe vreun site de socializare. Asta mă poate face să cred că aveți o legătură cu această problemă.

   Hendrik își dădu seama că vorbise din ce în ce mai tare.

   Steinmetz clătină din cap, continuând să zâmbească, dar păru chiar mai fals decât înainte.

   - Atunci, de ce-aș veni să vă ajut? N-are niciun sens.

   Hendrik nu răspunse. În capul lui, gândurile se învălmășeau.

   - În orice caz, trebuie să plec.

   Steinmetz se ridică.

   - Stați, așteptați puțin, ieși Hendrik din rigiditatea lui. Ați spus că ați văzut-o pe Linda cu acest Krollmann. Unde a fost asta și de unde știați că este vorba despre Linda?

   Sprânceana stângă a lui Steinmetz se ridică, dându-i un aer insolent.

   - În regulă, atunci. Bun. Într-o după-amiază, când plecam de la spital, tocmai venea Krollmann, a lăsat mașina în parcare. Ea stătea pe scaunul pasagerului, și l-a așteptat cât timp a fost el în spital. Am trecut chiar pe lângă ea și am văzut-o bine. Sigur că atunci nu știam că este logodnica dumneavoastră și probabil că nici n-aș fi dat alt sens întâmplării, dacă întâmplător n-aș fi văzut postarea dumneavoastră de pe Facebook și fotografia. Atunci am recunoscut-o pe logodnica dumneavoastră și mi-am amintit de scena aceea.

   Toate astea nu i se păreau foarte convingătoare lui Hendrik, dar sigur că omul acesta obținuse informațiile de undeva.

   - Bine atunci. Îl voi suna pe unul dintre anchetatorii care se ocupă de dispariția Lindei. Va fi aici cam în 20 de minute și-i veți putea spunea și lui toată povestea.

   - Domnule Zemmer, nu vreau să am de-a face cu poliția și nici n-aș vrea să mă implic prea mult. Ceea ce v-am spus cu siguranță numai îmbucurător nu este, dar sper că este o ușurare să știți că probabil logodnica dumneavoastră este bine.

   Hendrik nu răspunse. Dacă această poveste era adevărată, nu se simțea câtuși de puțin ușurat, ci mai degrabă profund rănit. După ce închise ușa în urma lui Steinmetz, își sprijini capul de suprafața rece a ușii. Pe obraji îi curgeau lacrimile, căzând apoi pe podea.

   Oare putea fi adevărat ce-i spusese acest om?

   Toată povestea asta părea ciudată, totuși... se potrivea cu ce aflase până acum. Jonas Krollmann și Linda... Cum a putut să-i facă așa ceva? Furia urca în el, din cauza bunei sale credințe, din cauza încrederii neclintite în ea.

   Se desprinse de ușă, voia să se întoarcă în living, privirea îi căzu pe sistemul de comandă pentru Adam.

   De ce să mai țină sistemul oprit acum? Se gândea la ce-i spusese Alexandra despre posibilitatea ca altcineva să se conecteze la sistem și se gândea la ce credea Paul Gerdes despre această idee: science-fiction.

   Dar el însuși? El ce credea? Da, el considerase că este cel puțin probabil ca cineva să fi folosit această ocazie pentru a o răpi pe Linda. Dar acum...

   - Science-fiction, spuse el, ridicând mâna pentru a-l reactiva pe Adam, dar rămase în mijlocul mișcării când văzu cele două leduri verzi aprinse.

   Adam era activ.

18

   - Cum naiba... mormăi el, încercând să-și amintească exact ce făcuse când a închis sistemul.

   Trebuie să fi omis ceva. Dar, la urma urmei, asta nu mai conta. Clătinând din cap, se întoarse, reveni în living și luă smartphone-ul.

   Când Sprang nu răspunse nici după al zecelea apel, Hendrik renunță și puse telefonul jos. Ar fi vrut să-l arunce de perete ca să se elibereze de mânia care clocotea în el. De ce-i mai dăduse Sprang numărul de telefon, dacă tot era indisponibil?

   După o scurtă ezitare, formă numărul biroului, inscripționat pe cartea de vizită.

   Nici acolo nu răspunse nimeni.

   Înjurând băgă telefonul în buzunarul pantalonilor și două minute mai târziu ieșea din casă. Îi era imposibil să se gândească de ce l-a părăsit Linda în felul acesta și unde se afla acum. Împreună cu Jonas Krollmann.

   Când ajunse la parcarea de la sediul poliției, abia dacă-și amintea cum a ajuns acolo. Fusese atât de absorbit de gânduri, încât condusese până acolo în mod automat. Când dădu să coboare, îi sună telefonul mobil. Era Kantstein.

   - Ați sunat.

   - Da, de fapt voiam să vorbesc cu comisarul Sprang. Dar acum mă aflu în fața sediului și pot face asta personal.

   - Nu va fi posibil, colegul meu a plecat de jumătate de oră. Spunea că mai are ceva de făcut. Nu știu când se va întoarce. Pot să vă ajut eu?

   Hendrik își propusese să nu-i relateze despre conversația cu Steinmetz, pentru că din anumite motive nu voia să-i dea această satisfacție. Oricum va afla, dar...

   - Nu, aș prefera să discut asta cu inspectorul Sprang.

   - Cum doriți. Dar este ceva ce aș dori să discut cu dumneavoastră. Vă rog să veniți jos, la recepție, știțți unde este, vă preiau imediat de acolo.

   Întrucât Hendrik ezita, Kentstein adăugă:

   - Este important.

   - Atunci, bine.

   Hendrik închise telefonul și coborî din mașină. Zece minute mai târziu, stătea față în față cu Kantstein, în biroul celor doi detectivi, privind chipul serios al inspectorului-șef.

   - Domnule Zemmer, sunt conștient de faptul că am avut un început prost și că Sprang, colegul meu, a corespuns mai mult așteptărilor dumneavoastră, dar vă rog să mă credeți că am avut niște motive să mă comport așa. Vă voi spune ceva confidențial, cu rugămintea să păstrați informația pentru dumneavoastră. Dar înainte de asta mai am o rugăminte pentru dumneavoastră. Spuneți-mi, de ce voiați să vorbiți cu Sprang? Dacă are legătură cu dispariția logodnicei dumneavoastră sau cu Julia Krollmann, este extrem de important să-mi spuneți.

   Hendrik nu-și putea explica de ce, dar privirea imploratoare a lui Kantstein îi spunea că este cu adevărat important să-i îndeplinească această rugăminte.

   - Bine atunci. Tocmai am primit o vizită. Un anume Dirk Steinmetz. Mi-a spus că este medic și că a lucrat la Spitalul Evanghelic Alsterdorf. Susține că știe că Linda și Jonas Krollmann se cunosc.

   - A! Și de unde știe el asta?

   - I-a văzut împreună.

   Hendrik relată în puțin propoziții ce aflase de la Steinmetz și apoi așteptă reacția lui Kantstein. Inspectorul-șef avu nevoie de o bucată de vreme ca să se exprime.

   - Mda, până la urmă, această poveste confirmă ce credeam la început.

   - Da. Că logodnica mea mi-a pus coarne. Acum sunteți mulțumit?

   - De ce să fiu mulțumit, domnule Zemmer? Încă nu știm ce s-a întâmplat cu Julia Krollmann. Îl voi verifica și pe acest doctor Steinmetz. Toate astea sună foarte ciudat. N-am cunoștință de vreo afacere dubioasă din acest spital sau de la banca unde lucrează logodnica dumneavoastră și mă întreb de unde ar putea ști acest doctor Steinmetz despre așa ceva. Iar dacă m-ați ascultat cu atenție, poate ați observat că am spus „ceea ce am bănuit la început”.

   - A... Nu mai credeți asta? întrebă Hendrik uimit.

   - Între timp, au apărut cel puțin câteva lucruri care pun problema într-o altă lumină.

   - Și acum? Ce voiați de la mine?

   - Mai întâi: așa cum am arătat, vom face cercetări în cazul Krollmann. Dar altceva voiam să spun, ceva strict confiențial.

   Se aplecă spre Hendrik și spuse încet:

   - Inspectorul Sprang are unele... dificultăți pe plan intern.

   - Dificultăți pe plan intern? Ce înseamnă asta?

   Kantstein pufni și păru că-l costă mult să vorbească în continuare.

   - Mă tem că Sprang s-a strecurat în niște lucruri care ar putea fi... periculoase și nu suficient de legale.

   Hendrik clătină din cap.

   - Tot nu înțeleg.

   Kantstein se întoarse și nu mai avea nimic în comun cu polițistul morocănos pe care-l cunoscuse Hendrik.

   - Din păcate, nu vă pot spune mai multe. Chiar și puținul pe care vi l-am spus mi-ar putea aduce mari probleme dacă vorbiți cu cineva despre asta. Cu siguranță n-aș fi scos un cuvânt despre asta, dacă nu m-aș teme că și dumneavoastră sunteți în pericol.

   - Eu? Dar de ce să fiu în pericol?

   - Pentru că s-ar putea să fiți aproape de un adevăr care nu trebuie să iasă la lumină. Ca în cazul Jiliei Krollmann.

   Oricât se străduia Hendrik să înțeleagă... ce spunea Kantstein n-avea sens pentru el.

   - Și ce credeți că ar trebui să fac acum? Nimic nu mai contează, oricum. Dacă acest Steinmetz are dreptate, Linda se distrează undeva cu domnul Krollmann, în timp ce eu aici...

   - Eu nu cred că are dreptate și cu siguranță  îl voi sonda pe acest domn. Doar să-mi faceți favoarea, în privința colegului Sprang....

   - În privința colegului Sprang?

   Amândoi priviră spre ușa unde zâmbea inspectorul dar, în cazul în care Kantstein era surprins, nu lăsa să se observe acest lucru.

   - Tocmai voiam să-l sfătuiesc pe domnul Zemmer să vă contacteze dacă mai vrea vreodată să scape de presupuneri. Totuși, poate că asta s-a și rezolvat.

   Se uită la Hendrik cu o invitație în privire.

   - Spuneți-i povestea!

   Hendrik renunțase să mai înțeleagă ce punea la cale inspectorul-șef și, până la urmă, nici nu-i păsa.

   Hendrik se întoarse spre Sprang, care între timp se așezase la biroul său și spuse:

   - Acum o oră am primit o vizită.

   Ca și Kantstein, nici Sprang nu-l întrerupse, dar pe alocuri Hendrik avu senzația că fața i s-a întunecat pentru o clipă. La final, Sprang spuse, privindu-l pe colegul său:

   - Mda, s-ar părea că ai avut dreptate cu presupunerea ta.

   Întrucât Kantstein, tăcut, ridică din umeri și încuviință din cap, Sprang se întoarse din nou spre Hendrik.

   - Atunci, nu putem decât să sperăm că Linda vă va contacta și va explica totul. Poate că veți încheia pace din nou cândva.

   - Da, cine știe. Probabil că va lua legătura cu mine dacă va dori să-și ia lucrurile.

   Hendrik se simți dintr-odată foarte incomod în prezența celor doi anchetatori. Orice ar fi fost între ei, n-avea chef să devină jucăria lor.

   - Atunci, eu pornesc la drum.

   Trei sferturi de oră mai târziu, era acasă. Merse direct la bar și apucă prima sticlă. Cu un pahar înalt pe jumătate plin într-o mână și cu sticla încă plină pe mai mult de jumătate în cealaltă mână, merse spre canapea și duse paharul la buze, cu ferma intenție de a bea până cade pe jos.

   Nu a durat nici o oră.

19

   El își trece mâna repede peste cadrul ușii și o mișcă puțin spre stânga. În secunda următoare, tuburile din tavan își aruncă lumina rece pe hol și smulg scena din întuneric.

   Ea este întinsă pe podea, cu corpul răsucit într-un mod nefiresc.

   Sângele curge încă din rana de la gât, dar acum nu mai țâșnește ca în primele secunde după ce el i-a făcut o tăietură corectă de la o ureche la cealaltă, secționându-i gâtul și artera carotidă. Din păcate, el putuse doar să simtă și să audă, nu să și vadă, din cauza întuenricului.

   Picioarele ei zvâcensc pentru ultima oară. El înregistrează asta cu un rânjet.

   Se apleacă, ceea ce este dificil din cauza șorțului gros de cauciuc, pune bisturiul pe podea și își apasă vârfurile degetelor adânc în rana deschisă a gâtului; cu ochii închiși, îi simte căldura care iese din corp odată cu sângele. Un geamăt răgușit îi iese din gât. Pentru o vreme, își lasă degetele acolo unde sunt, le mișcă puțin pentru a simți mai intens, apoi deschide ochii și se îndreaptă la loc. În timp ce-și șterge sângele de pe degete, o mai privește o dată.

   Ea și-a rupt antebrațul. El ia cunoștință de asta fără interes. Privirea lui se desprinde de ea, alunecă peste picăturile și dungile de sânge de pe ușă și perete.

   „Va trebui să spăl totul.”

   Dar mai întâi trebuie să o ducă acolo și să se apuce de treabă. Nu mai are mult timp.

   Se întoarce și merge pe hol, înapoi spre sală, ca să ia o masă pe role, pe care să o întindă.

   Tocmai eliberase frâna, când îi sună telefonul. Îl extrage din tunica pe care o poartă sub șorț și aruncă o privire la afișaj, unde apare numele apelantului.

   - Ce se petrece? răspunde el.

   - Trebuie să ne vedem, În jumătate de oră.

   - Nu se poate. Am ceva de făcut.

   - Ai ceva de făcut?

   Vocea se ridică.

   - Ce naiba ai de făcut?

   El rămâne calm.

   - Trebuie să o procesez.

   - Să ce? Ai... idiot nenorocit. Nu așa am discutat.

   - De ce te enervezi? Doar cunoști lista.

   - Lista? strigă apelantul. Te doare în cot de listă. Te interesează doar jocurile tale perverse.

   - Care-ți convin de minune, nu-i așa?

   - Fir-ar a naibii, dacă o singură dată, pentru treburile tale perverse, mai...

   Făcu o pauză, apoi apelantul spuse mai calm:

   - Peste două ore. Știi tu unde.

   Discuția s-a terminat.

   Pune telefonul înapoi în buzunarul de la piept al tunicii, pune mâinile pe mânerul mesei și o împinge afară din sală. Durează ceva să o pună pe masă, dar până la urmă reușește.

   Înapoi în sală, îi scoate pantofii, ciorapii, pantalonii și chiloții, apoi aruncă o privire spre antebrațul rupt, ia o foarfecă de pe raftul de lângă masă și îi taie cămașa de pe corp. După ce i-a scos și sutienul, o întinde pe spate. Brațul rupt atârnă lateral. Îl apucă, o pune pe masă și se întoarce. Își pune boneta și masca chirurgicală și se spală bine pe mâini, la chiuveta din partea opusă, înainte de a-și pune mănușile.

   Revenit la masă, se uită bine, din nou, la trupul ei gol, apoi ia un bisturiu curat, pune vârful puțin mai jos de rana de la gât și face o incizie corectă până la osul pubian.

   În acest timp, fluieră un cântec.

20

   Tonul de apel se auzi ca și cum telefonul ar fi fost înfășurat într-o pătură.

   Deschide ochii cu greutate, de parcă pleoapele ar fi întâmpinat rezistență. Când reuși, în sfârșit, văzu că era întins pe canapea. În camera de zi se întunecase aproape complet.

   Privirea îi căzu pe masă, pe sticlă și pe paharul de lângă acesta. Telefonul încă suna. Nu-și putea da seama dacă sticla era goală, dar își aminti că se îmbătase și, la un moment dat, adormise.

   În timp ce se întreba cât era ceasul, pipăi masa cu mâna. În momentul în care atinse smartphone-ul, acesta încetă să mai sune.

   - La naiba, spuse Hendrik și dădu să se ridice, dar când se mișcă, o durere puternică îi trecu prin cap, iar el căzu la loc gemând.

   Înainte să facă o nouă încercare, telefonul începu să sune din nou. De data asta, reuși să ia apelul la timp.

   - Kantstein aici, se auzi inspectorul-șef. Îmi cer scuze că vă sun în toiul nopții, dar... avem aici un mort.

   - Ce?

   Hendrik se trezi de-a binelea imediat, ignorând ciocănitul din craniu și se ridică. Dacă inspectorul Katstein îl sunase în legătură cu un mort, înseamnă că asta îl privea.

   - Să nu-mi spuneți că este Linda.

   Teama îi strângea gâtlejul.

   - Nu, nu este logodnica dumneavoastră. Este vorba de un bărbat. Am găsit asupra lui un act de identitate. Se numește Dirk Steinmetz. A fost împușcat.

   - Ce? Dar...

   Hendrik era confuz. Bărbatul care-i dăduse informații despre Linda și Krollmann era mort. Oare asta avea legătură cu faptul că-l vizitase?

   - Domnule Zemmer, domnul Steinmetz v-a relatat că are niște probleme sau că-l amenință cineva? Poate din cauza celor observate de el?

   - Nu. Doar ce v-am spus: că Jonas Krollmann făcea cercetări la spital și că i-a văzut pe Linda și pe Krollmann împreună.

   - Bine. Când a plecat domnul Steinmetz de la dumneavoastră?

   - N-a stat mult. Trebuie să fi fost în jurul orei 3. La scurt timp după aceea, am venit la dumneavoastră la sediu.

   - Da, bine. Mulțumesc. Încă o dată, mă scuzați pentru deranj.

   Hendrik lăsă în jos telefonul și privi drept înainte. Faptul că Steinmetz murise după ce-i relatase despre Krollmann și Linda îl speria. Dacă asasinul îl avea în vedere și pe el? Dar de ce?

   Dirk Steinmetz fusese medic, la fel ca el. Pentru care motiv l-ar fi lichidat cineva?

   Hendrik încă ținea în mână telefonul mobil. Aruncă oo privire pe afișaj. Era ora 1 și 12 minute, noaptea. Pe lângă asta, primise 10 apeluri nepreluate. Deblocă ecranul și se afișară apelurile pierdute.

   Erau de la 5 apelanți diferiți. Mama Lindei, Elisabeth, sunase de mai multe ori, iar Paul Gerdes, Susanne și Petra, o altă prietenă de-a Lindei, fiecare o dată. Iar 3 apeluri erau de la Alexandra. Era prea târziu să revină cu un apel.

   Își puse mâinile pe capul dureros și se hotărî să se bage în pat ca să doarmă în continuare.

   Când s-a trezit pe la 8 și ceva, încă se simțea puțin amețit, totuși clar mai bine decât peste noapte.

   Își coborî picioarele din pat și rămase o vreme în această poziție. Reflectă la discuția cu inspectorul Kantstein, apoi luă telefonul și o sună înapoi mai întâi pe mama Lindei, căreia îi spuse despre Drik Steinmetz și ce observase acesta. Nu pomeni de faptul că doctorul era mort acum.

   Elisabeth, care nu înțelgea sau nu voia să înțeleagă legătura dintre toate acestea, îl asigură printre lacrimi că Linda n-ar fi fugit niciodată din senin, după cum se exprimă ea. În plus, îi explică lui Hendrik că ar vrea să vină la Hamburg, iar el reuși cu mare greutate să o determine să se răzgândească.

   După asta le sună pe prietenele Lindei, Susanne și Petra, cărora le spune doar că există posibilitatea ca Linda să fie cu un alt bărbat, ceea ce amândouă declarară că este imposibil.

   Mai rămâineau doar Paul Gerdes și Alexandra. Planifică să-l sune mai târziu pe Gerdes, mai întâi voia s-o contacteze pe Alexandra.

   Când răspunse la telefon, vocea ei era proaspătă și odihnită.

   - Îmi pare rău că vă sun abia acum, dar ieri după-amiază și aseară... ei bine, n-am fost în apele mele.

   - A! V-ați îmbătat?

   - Da, recunoscu el. Dar între timp au mai apărut niște aspecte noi.

   - Sunt numai urechi.

   Așa că-i povesti despre discuțiile cu Kantstein și Sprang și despre uciderea lui Dirk Steinmetz.

   - Este o nebunie, spuse Alexandra, iar el își dădu seama din vocea ei că este surprinsă. Adică o crimă este întotdeauna groaznică, dar când a fost împușcat tocmai cel care ți-a relatat observațiile lui...

   - Da, este foarte ciudat și când mă gândesc la asta îmi trece un fior pe șira spinării. Mda, dar după cum puteți vedea, ne putem opri din căutări.

   - Sunteți sigur de asta? Renunțați așa de repede?

   Hendrik emise un râs răgușit.

   - Cum adică așa de repede? Am pus chiar toate pârghiile în mișcare și tot timpul am fost absolut convins că Linda nu m-a părăsit de bunăvoie. Dar când există un martor ocular că bărbatul și femeia care au dispărut fără prea mult tam-tam în decurs de o săptămână, se cunoșteau atât de bine încât au mers împreună cu mașina...

   - Așa cum am spus: renunțați prea repede.

   În vocea Alexandrei se simțea seriozitatea.

   - Poate că ei chiar s-au cunoscut.

   - Și? Asta nu înseamnă nici pe departe că aveau o relație și au șters-o împreună. Poate faptul că s-au cunoscut este doar motivul pentru care au fost răpiți amândoi? Iar de Julia Krollmann ce spuneți? Cum se potrivește ea cu povestea fugii romantice a doi îndrăgostiți? Oare soțul ei a ademenit-o în casa de vacanță pentru a o ucide? De ce să facă asta? Iar dacă n-a fost el, ce motiv ar fi putut avea altcineva să o răpească sau chiar să o ucidă dacă nu ca să acopere o altă crimă?

   Hendrik reflectă la asta și constată că ceea ce spusese Alexandra era cel puțin posibil. Chiar renunța prea repede? Chiar era suficientă afirmația unui străin, pentru ca încrederea lui în Linda să fie total zdruncinată?

   - Mă voi gândi la asta, bine? spuse Hendrik.

   - Bine. Și ca să aveți puțin mai mult de analizat, vă mai ofer niște informații. M-am interesat puțin în branșa hackerilor.

   - În branșa hackerilor? De unde cunoașteți... a, lăsați. Nu vreau să știu asta.

   - Programatorii interni despre care vorbea Buchmann, continuă Alexandra netulburată, se află aproap sigur undeva în India. Din motive de cost. Acest software folosit în sistemele de casă inteligentă este programat modular, asta însemnând că fiecare programator procesează doar o anumită secțiune din codul programului. Probabilitatea ca un programator indian să fi instalat un backdoor este destul de mică. La ce i-ar folosi?

   - Următorul punct. Sistemele de tip Adam, ca și firewall-urile sau altele asemenea, sunt adesea oferite unor cunoscute organizații de hackeri sau hackerilor independenți, care să încerce contra cost să pătrundă în sistem. Dacă reușeșsc asta, ei le arată producătorilor cum au reușit, pentru ca aceștia să poată închide breșele depistate. Buchmann a spus că niciun hacker n-a reușit să spargă sistemul Adam. S-ar putea să fie adevărat. Nimeni nu a reușit, în versiunea finală. Dar în versiunile anterioare precis au fost câteva teste în care a fost cineva care a reușit să spargă sistemul. Niciun sistem nu este absolut sigur chiar de la început. Și acum devine interesant. Dintre cei care au reușit, unuia s-ar putea să-i fi rămas un pachețel al programului, care-i permite să pătrundă oricând în orice sistem de casă inteligentă de felul lui Adam și să preia controlul.

   - Foarte interesant.

   Hendrik era impresionat.

   - Nu-i așa? Asta înseamnă că dacă reușim să aflăm cine a testat pentru breșele de securitate primele versiuni ale lui Adam, am putea progresa. Dar toate astea au sens numai dacă încă sunteți convins că Linda a dispărut împotriva voinței ei.

   - Așa este.

   - Și?

   Hendrik nu știa ce să răspundă la asta.

   - Nu știu, recunoscu el cu sinceritate. Trebuie să mai reflectez. Dar încă nu-i vine să cred că Linda a plecat de bunăvoie.

   - Așa vă vreau.

   - Vorbim din nou mai târziu, bine?

   - Sigur. Între timp, cercetez în continuare și încerc să aflu numele celor care au testat Adam.

   - Da, așa să faceți. Și... mulțumesc.

   - În regulă, cu plăcere. Pe mai târziu.

   Hendrik intră în baie, se spălă pe dinți și se bărbieri. Apoi se băgă sub duș. După ce se uscă, privirea îi căzu pe etajera-colțar albă, cu ambele compartimente inferioare ticsite de prosoape mici și mari. Compartimentul superior era plin cu cremele și ustensilele de machiaj ale Lindei. La vederea lor, simți o împunsătură dureroasă și nu putut împiedica lacrimile care-i năvăleau în ochi.

   Dacă-i făcea o nedreptate cu îndoielile lui? Doar pentru ceva ce-i spusese un străin și, chiar dacă era adevărat, nu dovedea nimic. Alexandra chiar avea dreptate în această privință.

   Își întoarse privirea și ieși din baie. După ce se îmbrăcă, telefonă la biroul lui Sprang și al lui Kantstein. Sună de 4 ori, apoi volumul se schimbă. Suna mai încet, ca și cum s-ar fi îndepărtat. În cele din urmă, răspunse Kantstein.

   - Zemmer aici. Voiam să mai întreb...

   - Acum nu este deloc bine, domnule Zemmer.

   În vocea inspectorului-șef se simțea o ciudată încordare.

   - Totuși... sunteți acasă?

   - Da.

   - Bine, rămâneți acolo, vin în 20 de minute.

   - Bine.

   Hendrik își puse telefonul în buzunarul blugilor și intră în bucătărie să-și pregătească o cafea și pâine prăjită.

   După mai puțin de 30 de minute, se auzi soneria. Kantstein era la ușă, singur.

   - Unde e inspectorul Sprang? întrebă Hendrik uimit, aruncând o privire peste stradă ca să vadă dacă nu cumva Sprang rămăsese în mașină.

   Kantstein îl privi cu un aer grav.

   - A fost arestat sub suspiciunea de crimă.

21

   Hendrik îl privi cu neîncredere pe Kantstein.

   - Cum? Nu e posibil.

   Inspectorul-șef dădu din cap.

   - Ba da. Nu intrăm în casă?

   Stupefiat, Hendrik păși înaintea lui Kantstein până în living, îl invită să se așeze și se lăsă să cadă în fotoliu din fața lui.

   - Glonțul cu care a fost împușcat Steinmetz a fost tras cu arma de serviciu a lui Sprang. L-am găsit lângă locul crimei.

   Modul în care vorbea Kantstein îi aminti lui Hendrik de primele lor întâlniri și discuții telefonice.

   - Nu înțeleg. Adică inspectorul Sprang l-ar fi împușcat pe Steinmetz cu arma lui de serviciu? întrebă Hendrik clătinând din cap. Și apoi a aruncat-o?

   - Da, așa se pare.

   - Dar... nu e totuși nebun. Care polițist ar fi atât de prost?

   - N-ați crede cât de proști pot fi unii polițiști. Un gest impulsiv, apoi panica, apoi comportamentul irațional. Și gata.

   - Totuși... pur și simplu nu-mi vine să cred. El ce spune despre asta?

   - Acestea sunt chestiuni interne, despre care nu pot să vorbesc cu dumneavoastră.

   Hendrik se ridică brusc în picioare. Nu mai putea sta liniștit și avea sentimentul că lucrurile încep să-l depășească.

   - Dacă nu vreți să vorbiți cu mine despre asta, de ce ați mai venit? Și care-i treaba cu dumneavoastră? Sunteți partenerul lui. Îl cunoașteți. Chiar credeți că a făcut așa ceva?

   Hendrik începu să se plimbe în spatele fotoliului.

   - Inspectorul Sprang a vorbit de câteva ori cu dumneavoastră între patru ochi. Chiar v-a vizitat. Aș vrea să știu dacă a spus ceva care vi s-a părut ciudat.

   - Nu. În plus, acestea sunt lucruri personale, despre care sigur nu vă voi vorbi.

   Hendrik nu știa de ce se aprinsese așa, dar se simțea mai bine când i plătea lui Kantstein cu aceeași monedă și-l înfrunta.

   - Nu este momentul să faceți pe interesantul, domnule Zemmer. Acum este vorba despre o crimă.

   - Da, iar în ce mă privește este vorba despre logodnica mea, care a dispărut fără urmă, ceea ce de la bun început nu v-a interesat câtuși de puțin. Ați fost nepoliticos și necooperant cu mine încă de la prima întâlnire. Comportamentul dumneavoastră l-a enervat chiar și pe partenerul dumneavoastră.

   Kantstein ridică o sprânceană.

   - A spus el asta?

   - Da.

   - Altceva?

   - Nu, nimic.

   - Adică despre mine. Gândiți-vă, poate fi important.

  Hendrik se liniștise și se așeză la loc pe fotoliu.

   - Nu știu de ce ar fi important, dar el spunea că ați avea niște probleme personale și că nu ar trebui să v-o iau în nume de rău, spuse Kendrik privindu-l pe Kantstein. Înțelegeți? Chiar v-a luat apărarea. Și dumneavoastră credeți, contrar oricărei logici, că el a împușcat un om și apoi a aruncat neglijent arma crimei, care este și pistolul lui de serviciu.

   Kantstein se ridică și se uită în jos la Hendrik.

   - N-are nicio importanță ce cred eu. În plus, legislația germană nu prevede că se pot ignora niște urme sau indicii clare, doar pentru că făptuitorul nu poate fi atât de prost încât să le lase în urmă. Avem o crimă. Avem o armă a crimei. Avem un suspect imediat. Acum trebuie să plec.

   Hendrik se ridică, la rândul lui:

   - Ați spus ieri că vreți să-l luați la întrebări pe Dirk Steinmetz. L-ați verificat? Este adevărat ce a spus?

   - Și acestea sunt lucruri pe care nu le pot discuta cu dumneavoastră, pentru că implică o investigație în curs.

   - Fir-ar să fie, ba mă implică pe mine, pentru că este vorba despre logodnica mea, care este încă dispărută, dacă îmi permiteți să vă reamintesc.

   Hendrik era atât de furios încât izbi cu palma în spătarul fotoliului.

   Kantstein, în mod evident neimpresionat de izbucnirea lui Hendrik, se întoarse să plece și răspunse:

   - Nu, încă nu l-am verificat.

   - Aha. Poate o veți acum, când Steinmetz a fost ucis. Sau sunteți ocupat să vă aruncați în spatele gratiilor partenerul care a observat că v-ați schimbat mult în ultima vreme? Lucru pe care, apropo, nu numai el l-a observat.

   Cu o tresărire, Kantstein se întoarse spre Hendrik.

   - Asta ce înseamnă?

   - Asta înseamnă, emise agresiv Hendrik, că până și stagiara dumneavoastră a observat că v-ați schimbat brusc și nu tocmai în bine.

   - Deci credeți că o stagiară care petrece câteva zile în departamentul nostru poate estima acest lucru. Ei, atunci...

   Hendrik ar fi putut să mai adauge câteva lucruri, dar își dădea sema că era inutil.

   Când Kantstein se afla deja la câțiva metri distanță de casă, Hendrik spuse cu voce tare:

   - Mai am o întrebare.

   - Da?

   Kantstein se opri și se întoarse.

   - Ce se mai știe despre dispariția Lindei, a lui Jonas, cea a Juliei Krollmann și a celeilalte femei?

   - În privința acestei doamne Peters, soțul ei presupune că l-a părăsit. Se pare că domnul avea motive întemeiate pentru asta. Deoarece în noaptea în care doamna Peters a dispărut, soțul ei era la Munchen pentru afaceri, putem exclude faptul că i-ar fi făcut ceva, deci această chestiune este soluționată pentru noi. Julia și Jonas Krollmann, precum și logodnica dumneavoastră... Vom vedea.

   Hendrik nu așteptă până când Kantstein ajunse la mașină, pe marginea drumului, ci se întoarse în casă și închise ușa în urma lui. În camera de zi, rămase în picioare în fața geamului mare, privind spre terasă și grădină. Cu toate astea, nu observa mai nimic din ceea ce vedea; gândurile îi erau prea ocupate de evenimentele din ultimele zile.

   Într-un timp foarte scurt, viața lui fusese scoasă din matcă într-un mod și de o violență pe care nu și le-ar fi putut imagina niciodată.

   Și, așa cum se întâmpla atât de des în ultimele zile, gândurile îi fură întrerupte de sunetul telefonului.

   „Doctor! Doctor!”

   Spitalul. Paul Gerdes.

   În acel moment, Hendrik nu prea avea chef să stea de vorbă cu șeful lui, dar, bineînțeles, acesta avea dreptul să afle dacă există vești despre Linda, cum se descurcă și când se va întoarce la serviciu.

   - Bună, Hendrik, începu Gerdes. Slavă Domnului. Am încercat și aseară să dau de tine. Cum stă treaba?

   - Păi, în privința Lindei... cunoști un doctor pe nume Dirk Steinmetz? Se pare că a lucrat pânăă de curând la Spitalul Evanghelic din Alsterdorf.

   - Da, de fapt chiar îl cunosc.

   Vocea lui suna disprețuitor.

   - Un chirurg fantastic, dar total sociopat.

   Hendrik deveni foarte atent:

   - Ce? Cum ai ajuns la această concluzie?

   Se duse la unul dintre cele două fotolii și se așeză pe brațul unuia, îndreptându-și iar privirea spre grădină.

   - Sunt prieten cu șeful secției de chirurgie de acolo, am fost colegi în studenție. Steinmetz era adjunctul lui. Chiar săptămâna trecută am vorbit cu el despre tipul acesta. E ciudat că tocmai despre el întrebi acum. În orice caz, l-au dat afară pentru că devenise insuportabil. Se răstea la pacienți și chiar la colegi. I-a spus unei tinere doctorițe foarte talentate de la chirurgie că mâinile ei ar fi mai utile să amestece mâncarea în oală decât să blocheze locurile de muncă ale adevăraților medici. Pe un coleg de culoare din Senegal l-a numiat chirurg în Black Edition în fața întregii sale echipe din sala de operație. Numeroși pacienți s-au plâns de faptul că s-a comportat cu ei abuziv, obraznic și chiar grosolan. L-am întâlnit o dată și cred că nu este doar un sociopat, ci un psihopat clasic.

   - Ciudat, chiar nu mi s-a părut așa.

   - Îl cunoști și tu?

   - A venit ieri să mă viziteze.

   - Oh! De ce?

   - Pentru că voia să-mi spună că i-a văzut împreună pe Linda și Jonas Krollmann. Până la urmă, mi-a spus că ei doi vor să își construiască o nouă viață împreună pe undeva.

   - Ce chestie! Nu mai am cuvinte.

   - Da, acum nu mai sunt sigur ce să cred. Dar asta nu e tot. A fost împușcat azi-noapte.

   - Ce? Doctorul Steinmetz? Mort?

   - Da. Se presupune că l-a împușcat unul dintre cei doi polițiști care se ocupau de cazurile persoanelor dispărute. Mai mult sau mai puțin.

   - Lucrurile se încurcă tot mai mult. Dar, sincer... nu este atât de surprinzător. Sunt sigur că există un lung șir de oameni care nu sunt tocmai supărați pentru dispariția lui. Dar un polițist...

   - Nici eu nu cred așa ceva. Că l-ar fi împușcat cu propria armă de serviciu și apoi ar fi aruncat-o în apropiere. Astea sunt tâmpenii. L-am cunoscut pe acest inspector. În afară de faptul că este chiar simpatic, cu siguranță n-ar fi atât de prost. Dacă ar fi fost așa, ar fi putut la fel de bine să meargă la colegii săi și să-și mărturisească omorul. Sunt convins că cineva încearcă să arunce vina pe el, indiferent de motiv.

   - Atunci, colegii lui vor descoperi acest lucru.

   - De asta nu mai sunt atât de sigur, de când am vorbit cu partenerul lui. După toate aparențele, el crede că Sprang a comis crima. În ciuda acestor nepotriviri evidente.

   - Pfff! spuse Gerdes. E mai mult decât ciudat. Dar cine știe, poate are motive întemeiate să fie convins. S-ar putea să aibă el însuși ceva de ascuns.

   - Da, cine știe, răspunse Hendrik gânditor.

   Două minute mai târziu, încheiară discuția. Hendrik puse telefonul pe fotoliu și privi iar spre peretele mare de sticlă.

   Ceva îi rămăsese în minte. Ceva ce tocmai spusese șeful lui.

22

   După o vreme, Hendrik se ridică și se duse spre masa pe care se afla notebookul lui.

   Îl deschise și deblocă afișajul. Voia să știe ce urmărise doctorul acela. Ce motiv ar fi putut avea un coleg abia concediat să vină la el acasă și să-i spună că a văzut-o pe Linda cu Krollmann? Și ce motiv să fi avut altcineva - un polițist? - să-l împuște, ca urmare a acestui fapt?

   De la Kantstein n-avea să afle nimic. Investigație în curs...

   Lasă la o parte gândurile despre polițistul morocănos, deschise browserul și introduse cuvintele „Doctor Drik Steinmetz”.

   În momentul în care Hendrik apăsă tasta Enter, sună smartphone-ul. Rămăsese pe fotoliu, așa că se ridică și merse să-l ia. Era Alexandra.

   - Ei, ce mai ziceți, v-ați hotărât să aveți încredere în logodnica dumneavoastră și să faceți în sfârșit ceva ca s-o găsiți? Sau aveți de gând s-o lăsați baltă?

.............................................................