Pădurea, Tana French

 ...................................................

3-9

        În mașină, Mark scoase pachetul de tutun.

   - Nu se poate fuma în maşină, i-am spus.
   - Cum naiba? se revoltă el. Amândoi sunteţi fumători. V-am văzut ieri!
   - Departamentul administrativ consideră că maşina este un spaţiu de lucru. Fumatul e interzis în orice spaţiu de lucru, deci şi în maşină.
   Nici măcar nu era invenţia mea. Fusese nevoie de un comitet pentru a se lua o decizie atât de ridicolă.
   - Dă-o-ncolo de treabă, Ryan, lasă-l să fumeze, rosti Cassie.
   Apoi adăugă şoptit:
   - Asta o să ne scutească să mai luăm pauza de ţigară, în următoarele câteva ore.
   I-am surprins lui Mark privirea fixă, în oglinda retrovizoare.
   - Îmi rulezi şi mie o ţigară? ceru ea, răsucindu-se spre locul din spate şi aplecându-se.
   - Cât timp o să dureze discuţia asta? întrebă el.
   - Depinde, i-am răspuns.
   - Depinde de ce anume? Nici măcar nu ştiu despre ce e vorba.
   - O să lămurim şi asta. Linişteşte-te şi fumează-ţi ţigara înainte să mă răzgândesc.
   - Cum merg săpăturile? începu Cassie conversaţia, ca să pară sociabilă.
   Mark făcu o grimasă.
   - Cum credeţi că pot să meargă? În 4 săptămâni trebuie să lucrăm cât într-un an. A trebuit să folosim buldozere.
   - Şi ăsta e un lucru rău? am întrebat eu.
   Mă privi fix.
   - Arătăm cumva ca cei de la Time Team?
   Nu prea ştiam ce răspuns să-i mai dau, pentru că, până atunci, chiar crezusem că el şi colegii lui erau exact ca cei de la Time Team.
   Cassie deschise radioul. Mark îşi aprinse o ţigară şi, dezgustat, aruncă zgomotos fumul afară pe fereastră.
   Era evident că avea să fie o zi lungă.
   Nu am mai spus mare lucru pe drum. Ştiam că era foarte posibil ca ucigaşul lui Katy Devlin să stea pe bancheta din spate a maşinii în care ne aflam, şi nu îmi era clar cum trebuia să mă simt. Din multe puncte de vedere, desigur, mi-ar fi plăcut ca acesta să fie făptaşul pe care îl căutam: se afla chiar sub nasul nostru, şi dacă el chiar era ucigaşul, însemna că puteam să încheiem acest caz îngrijorător şi riscant chiar înainte de a-l deschide bine. Acest lucru ar fi putut să se întâmple chiar în acea după-amiază. Aş fi putut să duc vechiul dosar la loc, în subsol – căci Mark nu avea în 1984 decât cinci ani şi locuia undeva foarte departe de Dublin, deci nu putea să fie suspect –, aş fi primit bătaia pe umăr, de felicitare, din partea lui O’Kelly, aş fi revenit la cazul pe care i-l pasasem lui Quigley şi aş fi dat uitării tot ce ţinea de Knocknaree.
   Şi totuşi, nu mă simţeam împăcat. Poate şi din cauză că trebuia să renunţ complet la idee, după ce îmi petrecusem cea mai mare parte din ultimele douăzeci şi patru de ore încercând să mă pregătesc pentru ce ar fi putut însemna acest caz pentru mine, şi mă aşteptasem la ceva mult mai dramatic decât un simplu interogatoriu şi o arestare. În mintea mea însemna mult mai mult de-atât, totuşi.
   Nu sunt superstiţios, dar dacă telefonul acela ar fi apărut ceva mai devreme sau mai târziu decât se întâmplase, şi dacă, la urma urmei, eu şi Cassie nu am fi rămas în birou să ne jucăm pe computer, căci am fi putut foarte bine să fim afară la o ţigară, acest caz i-ar fi fost repartizat lui Costello sau altcuiva, nu nouă. Or, părea imposibil ca un asemenea lucru, atât de important şi de remarcabil, să fie o simplă coincidenţă.
   Simţeam că lucrurile se amestecă şi se reordonează într-un fel pe cât de imperceptibil, pe atât de crucial, iar micile detalii nebănuite începeau să se mişte. Undeva în adâncul meu aveam credinţa, oricât de ciudat ar părea, că o parte din mine abia aştepta să vadă ce urma să se mai întâmple.

6

   Până să ajungem la birou, Cassie reuşise deja să obţină informaţia că buldozerele trebuiau folosite numai în cazurile de urgenţă, pentru că altminteri puteau să distrugă valoroase dovezi arheologice; că Time Team era un grup de săpători neprofesionişti.
   De asemenea, Mark îi rulase şi lui Cassie o ţigară, ceea ce însemna că acum puteam să prelevăm ADN-ul său de pe capătul ţigării, fără să avem nevoie de mandat. Era foarte limpede cine era poliţistul cel deştept în acea zi.
   L-am percheziţionat pe Mark (timp în care el strângea din dinţi şi clătina din cap nemulţumit), după care l-am condus în biroul de interogatorii. În acest timp, Cassie îi lăsă lui O’Kelly pe masa de lucru lista despre cultul satanic din Knocknaree.
   L-am lăsat câteva momente pe Mark să se perpelească – se aşezase pe un scaun şi bătea nervos darabana pe masă –, după care am intrat şi noi.
   - Salut din nou, rosti Cassie veselă. Vrei o cafea sau un ceai?
   - Nu. Vreau să mă întorc la lucru!
   - Detectivii Maddox şi Ryan îl interoghează pe Mark Conor Hanly, spuse Cassie către camera video, fixată sus, într-un colţ.
   Mark se uită împrejur, mirat; apoi se strâmbă la cameră şi îşi reluă poziţia neglijentă.
   Am tras un scaun. Am aruncat pe masă fotografiile făcute la locul crimei, după care m-am prefăcut că nu le bag în seamă.
   - Nu eşti obligat să răspunzi la întrebări, o faci doar dacă vrei. Dar orice spui, se va consemna şi va putea fi folosit ca probă. Ai înţeles?
   - Ce dracu’ înseamnă asta? Sunt arestat?
   - Nu. Obişnuieşti să bei vin roşu?
   Îmi aruncă o privire scurtă, sarcastică.
   - De ce? Îmi oferi tu acum?
   - De ce nu vrei să-mi răspunzi la întrebare?
   - Ţi-am răspuns. Beau ce se nimereşte. De ce?
   Am dat din cap gânditor şi am notat acest lucru.
   - Ce-i cu banda asta adezivă? întrebă Cassie curioasă, aplecându-se şi arătând către banda cu care erau înfăşurate mâinile lui.
   - Împotriva băşicilor. Leucoplastul nu rezistă când foloseşti un târnăcop şi afară plouă.
   - Nu ai putea să porţi mănuşi?
   - Unii poartă, zise Mark.
   Din tonul său se înţelegea că unor astfel de oameni le cam lipsea testosteronul, într-un fel sau altul.
   - Ai vreo obiecţie dacă te rog să ne arăţi ce e sub banda adezivă? am spus eu.
   Îmi aruncă o privire neîncrezătoare, dar se apucă să-şi desfacă banda, fără niciun pic de grabă, după care o aruncă pe masă. Ridică palmele cu o fluturare sardonică.
   - Vedeţi ceva care să vă placă?
   Cassie se aplecă mai mult şi se uită atentă la mâinile lui, după care îi făcu semn să întoarcă palmele. Nu se vedeau urme de unghii sau zgârieturi, ci doar semnele lăsate de băşici, dar şi acestea pe jumătate vindecate în partea dinspre degete.
   - O, cum ai reuşit să capeţi astea? întrebă Cassie.
   Mark ridică din umeri, ca şi cum ar fi vrut să treacă peste acest subiect.
   - De regulă am bătături, dar am fost plecat câteva săptămâni, căci mă rănisem pe spate – aşa că m-am ocupat de catalogarea obiectelor descoperite. Între timp, pielea din palme mi s-a înmuiat din nou. Când m-am întors la lucru, m-am trezit că fac iar băşici.
   - Probabil că te-ai enervat că nu ai putut să lucrezi, spuse Cassie.
   - Da, aşa e, replică Mark. S-a nimerit într-un moment foarte nepotrivit!
   Am luat între degetul mare şi arătător banda adezivă şi am aruncat-o în coşul de gunoi.
   - Unde ai fost în noaptea de luni? am întrebat, sprijinindu-mă de perete, în spatele lui Mark.
   - În clădirea în care e cazată întreaga echipă. Aşa cum v-am mai spus şi ieri.
   - Eşti membru în mişcarea Mutaţi Autostrada? întrebă Cassie.
   - Da, sunt. Cei mai mulţi dintre noi sunt. Tipul ăla, Devlin, a venit la noi acum câtva timp şi ne-a întrebat dacă vrem să ne înscriem. Nu e nimic ilegal, din câte ştiu eu.
   - Deci îl cunoşti pe Jonathan Devlin? am întrebat.
   - Tocmai v-am spus adineauri că-l cunosc. Nu suntem prieteni la cataramă, dar da, îl ştiu pe tip.
   M-am aplecat peste umărul lui, căutând rapid printre fotografiile de la locul crimei, arătându-i-le cumva şi lui, dar fără să-i las răgaz să le vadă pe îndelete. Am ales-o pe cea mai tulburătoare şi am îndreptat-o spre el.
   - Dar pe ea ne-ai spus că nu o cunoşti.
   Mark apucă fotografia cu vârfurile degetelor şi se uită lung la ea.
   - V-am spus că am văzut-o în apropierea săpăturilor, dar că nu ştiu cum o cheamă, şi chiar nu ştiu! De ce insistaţi, ar trebui să ştiu?
   - Da, cred că ar trebui să ştii, am spus eu. E fata lui Devlin.
   Îşi întoarse privirea spre mine şi zăbovi o secundă, încruntându-se. Apoi se uită din nou la fotografie. După un moment, clătină din cap.
   - Nu. Am întâlnit-o pe fata lui Devlin la o manifestaţie de protest, primăvara trecută, dar era mai mare. Rosemary, Rosaleen sau cam aşa ceva.
   - Ce părere ai despre ea? întrebă Cassie.
   Mark ridică din umeri.
   - Arăta bine. Vorbea foarte mult. A stat la o masă la care se strângeau semnături de adeziune, dar nu cred că era cu adevărat implicată în campanie. Venise mai mult ca să flirteze. După aia nu s-a mai deranjat să apară.
   - Ţi se părea atrăgătoare deci, am spus eu, uitându-mă în geamul-oglindă şi cercetându-mi chipul reflectat în el.
   - Da, destul de drăguţă. Dar nu era genul meu.
   - Dar ai observat că nu a mai participat ulterior la nicio manifestaţie de protest. De ce te-a interesat să vezi dacă mai participă?
   L-am văzut în geam cum se uita suspicios la mine, cum stăteam cu spatele. În final, dădu fotografia deoparte şi se sprijini de spătarul scaunului, ridicând bărbia.
   - Nu m-a interesat.
   - Ai încercat vreodată să o mai vezi?
   - Nu.
   - De unde ştiai că e fata lui Devlin?
  - Nu-mi mai aduc aminte cum am aflat.
   Începeam să-mi dau seama că lucrurile nu mergeau bine. Mark era nervos şi nerăbdător, iar şarja de întrebări îl obosea, dar nu părea agitat sau înspăimântat sau altceva de genul ăsta; singurul sentiment pe care părea să îl aibă era iritarea. De fapt, nu se comporta ca un vinovat.
   - Ascultă, zise Cassie, punându-şi un picior sub ea, care e de fapt povestea adevărată despre săpături şi autostradă?
   Mark râse. Un hohot scurt şi forţat.
   - E o poveste încântătoare despre vremurile tâmpite pe care le trăim. Guvernul şi-a anunţat planurile în 2000. Toată lumea ştia foarte bine că împrejurul aşezării Knocknaree sunt foarte multe situri care merită cercetate din punct de vedere arheologic, aşa că a fost adusă o echipă de specialişti care să facă acest lucru. Echipa a ajuns la concluzia că sunt dovezi arheologice cu mult mai importante decât şi-ar fi putut imagina cineva vreodată şi că numai un idiot ar construi pe aici o autostradă, aşa că aceasta trebuia deviată. Guvernul a declarat că era foarte interesant, a mulţumit frumos, dar autostrada nu a fost mutată nici măcar cu un centimetru. Au fost întâmpinate multe dificultăţi până când a fost permisă măcar o excavare. În final, au fost suficient de gentili încât să ne lase 2 ani să facem săpături – dar în mod normal ar fi fost nevoie de cel puţin cinci ani! De-atunci, suntem foarte mulţi cei care luptăm prin ce mijloace putem – petiţii, demonstraţii, propuneri de legi. Dar guvernul nu dă doi bani pe nimic din ce facem noi.
   - Oare de ce? întrebă Cassie. De ce nu vor pur şi simplu să mute autostrada?
   Mark ridică din umeri, schimonosindu-se.
   - Nu pe mine trebuie să mă întrebaţi. O să aflăm probabil asta la tribunal, în vreun proces, dar asta peste zece-cinşpe ani, când totul va fi prea târziu.
   - Dar marţi noaptea? am spus eu. Unde ai fost?
   - Tot în clădirea în care este cazată echipa. Pot să plec acum?
   - Încă nu, am răspuns eu. Când a fost ultima noapte pe care ţi-ai petrecut-o pe şantier?
   Tresări, aproape imperceptibil.
   - Nu mi-am petrecut niciodată noaptea pe şantier, spuse el după un moment.
   - Ştii bine ce vreau să spun. În pădurea de lângă şantier.
   - Cine spune că eu aş fi dormit vreodată acolo?
   - Uite care-i treaba, Mark, rosti Cassie, brusc şi direct, ai fost în pădure în noaptea de luni sau în cea de marţi. Putem dovedi acest fapt cu probe judiciare dacă este nevoie, dar asta ar însemna să pierdem mult timp şi, crede-mă, ar însemna foarte mult timp pierdut şi pentru tine. Eu nu cred că tu ai ucis-o pe fata asta, dar trebuie să ştim când ai fost în pădure, ce ai făcut acolo şi dacă ai văzut sau ai auzit ceva care ne-ar putea fi de folos în investigaţia noastră. Deci, ne putem petrece tot restul zilei încercând să scoatem ceva de la tine sau ai putea pur şi simplu să ne spui ce ştii, după care să te întorci la lucru. E alegerea ta.
   - Ce fel de probe judiciare? se interesă Mark sceptic.
   Cassie îi aruncă un zâmbet maliţios şi scoase din buzunar ţigara rulată de Mark, păstrată într-o pungă Ziploc. I-o flutură în faţă.
   - ADN-ul tău. Ţi-ai lăsat chiştoacele în pădure.
   - Dumnezeule! exclamă Mark, holbându-se la pungă.
   Arăta de parcă încă nu se hotărâse dacă să fie furios sau nu.
   - Doar mi-am făcut meseria, zise ea veselă, băgând punga la loc în buzunar.
   - Dumnezeule! repetă el.
   Îşi muşcă buzele, dar nu putea să îşi ascundă zâmbetul răutăcios care îi atârna în colţul gurii.
   - Iar eu am căzut drept în capcană. Voi, femeile, sunteţi toate la fel.
   - Aşa mi s-a spus. În ce priveşte dormitul în pădure...
   Linişte. În final, Mark se foi pe scaun, aruncă o privire spre ceasul din perete, oftând.
   - Da. Am petrecut o noapte ciudată acolo.
   Am dat roată mesei, m-am aşezat şi mi-am deschis carneţelul.
   - Luni sau marţi? Sau ambele?
   - Doar luni.
   - La ce oră ai ajuns acolo?
   - Pe la 10 şi jumătate. Am aprins focul şi am mers la culcare după ce s-a stins singur, adică pe la două.
   - Ai făcut asta pe fiecare şantier în care ai lucrat? Sau doar la Knocknaree?
   - Doar la Knocknaree.
   - De ce?
   Mark îşi privi degetele, apoi se apucă din nou să bată darabana pe masă, încet. Eu şi Cassie aşteptam.
   - Ştiţi ce înseamnă Knocknaree? rosti el, în sfârşit. Înseamnă „dealul regilor”. Nu se ştie exact originea numelui şi nici nu poate fi datată, dar suntem aproape siguri că este o referinţă religioasă precreştină, şi nu una politică. Nu sunt dovezi că aici există morminte de regi sau aşezări regale, însă am descoperit artefacte din Epoca bronzului aproape peste tot – altarul de piatră, figurinele votive, o cupă din aur pentru ofrande, rămăşiţe de animale sacrificate şi chiar, posibil, de oameni. Trebuie să fi avut o mare valoare religioasă acest deal.
   - Ce zeu era venerat aici?
   Ridică din umeri şi bătu mai tare darabana. Aş fi pus palma peste degetele lui, să-l opresc.
   - Deci te-ai hotărât să stai de veghe, reluă Cassie cu calm.
   Se sprijinise de spătar vrând să pară relaxată, dar, în realitate, era cât se poate de atentă la Mark.
   Mark dădu din cap stânjenit.
   - Ceva de genul ăsta.
   - Şi vinul pe care l-ai vărsat? întrebă Cassie.
   El o privi direct, după care se uită în altă parte.
   - O ofrandă?
   - Cam aşa...
   - Stai puţin să înţeleg şi eu, dacă îmi permiţi, am intervenit. Te-ai hotărât să dormi în noaptea aceea la câţiva metri de locul în care o fetiţă a fost ucisă, şi ţi se pare că noi trebuie să te credem că ai făcut asta din motive care ţin de religie?
   Deodată, luă foc, se aruncă înainte şi îşi împinse degetul cu sălbăticie spre mine. Am tresărit.
   - Ascultă, domnule detectiv, eu nu cred în biserică, pricepi? În nicio biserică. Religia există doar ca să ţină oamenii în frâu şi să îi manipuleze. Eu am renunţat la numele meu creştin în ziua în care am împlinit 18 ani. Şi la fel, nu cred nici în guverne. Sunt la fel ca bisericile, toate. Cuvinte diferite, aceleaşi scopuri: să-i ţină pe săraci la degetul mic şi să-i sprijine pe bogaţi. Singurele lucruri în care cred sunt cele pe care le-am scos la iveală prin săpături.
   Ochii i se îngustaseră şi erau incandescenţi. Parcă s-ar fi aflat în spatele unei mitraliere, pe o baricadă. Continuă:
   - E mai multă sfinţenie în acest sit decât în orice biserică. E un sacrilegiu ca pe acolo să treacă o autostradă. Dacă ar fi trebuit să dărâme Westminster Abbey ca să construiască o parcare, i-aţi fi blamat pe oameni dacă ar fi stat de pază? Aşa ca să nu mă judecaţi pe mine, pentru că am făcut acelaşi lucru!
   Îmi înfruntă privirea până când am clipit. Apoi se rezemă din nou de spătarul scaunului şi îşi încrucişă mâinile la piept.
   - O să iau asta drept o negare a faptului că ai fi avut ceva de-a face cu crima, am spus indiferent, când am fost absolut sigur că îmi puteam controla vocea.
   Din nu ştiu ce motiv, această ieşire mă impresionase mai mult decât eram dispus să recunosc. Mark îşi înălţă ochii spre tavan.
   - Mark, zise Cassie. Înţeleg exact ce vrei să spui. Şi eu mă simt la fel în legătură cu ceea ce fac.
   El o privi lung, cu ochii săi verzi, fără să se mişte, dar până la urmă aprobă din cap.
   - Dar trebuie să înţelegi şi punctul de vedere pe care îl are detectivul Ryan: o mulţime de oameni nu pricep ce ai căutat tu acolo. Pentru ei, eşti extrem de ciudat. Aşa că trebuie să facem cumva să te eliminăm de pe lista de suspecţi.
   - Dacă vreţi, mă supun la proba cu detectorul de minciuni, sunt gata s-o fac. Dar nu am fost acolo şi marţi noaptea. Am fost doar luni. Ce-are asta a face?
   Iarăşi aveam senzaţia aceea de scufundare. Dacă nu cumva se pricepea mai bine la asta decât aş fi crezut, era sigur că fata murise în noaptea de marţi, adică cu o noapte înainte să fie descoperit cadavrul ei.
   - OK, a zis Cassie. Destul de corect. Poţi să dovedeşti unde ai fost de marţi după ce ai plecat de la lucru şi până miercuri dimineaţa când ai revenit?
   Mark îşi trecu limba peste dinţi şi îşi smulse o coajă de pe rana din palmă, iar eu mi-am dat seama că se simţea încurcat. Deodată, părea mult mai tânăr.
   - Da, de fapt, pot. M-am întors la cămin, am făcut un duş, am mâncat împreună cu ceilalţi băieţi, am jucat cărţi şi am băut câteva cutii de bere în grădină. Puteţi să-i întrebaţi şi pe ei.
   - Şi pe urmă? am spus eu. La ce oră te-ai culcat?
   - Cei mai mulţi s-au culcat pe la unu.
   - Şi poate cineva să spună despre tine ce ai făcut după aceea? Dormi cu cineva în cameră?
   - Nu. Sunt singur în cameră, pentru că sunt asistentul şefului de şantier. Am mai rămas în grădină o vreme, destul de mult. Am stat de vorbă cu Mel. Ne-am petrecut timpul împreună până la micul dejun.
   Făcuse tot posibilul să pară nonşalant, dar era clar că toată aroganţa şi stăpânirea de sine dispăruseră. Arăta iritat, stânjenit, parcă ar fi avut 15 ani. Îmi venea să mor de râs. Nici nu am avut curaj să mă uit la Cassie.
   - Toată noaptea? am spus maliţios.
   - Da.
   - În grădină? Nu s-a făcut frig?
   - Am intrat pe la 3. Am mers în camera mea, până pe la 8.
   Atunci ne-am trezit.
   - Aşa deci, am spus suav. Nu sunt toate alibiurile atât de plăcute.
   Îmi aruncă o privire ucigătoare.
   - Să ne întoarcem la noaptea de luni, propuse Cassie. Când erai în pădure, ai auzit sau ai văzut ceva neobişnuit?
   - Nu. Dar e foarte întuneric acolo. Întunericul care e în natură, nu cel pe care îl ştiţi la oraş. Nu bate lumina de pe vreo stradă. N-aş fi văzut nici dacă cineva s-ar fi aflat la 10 metri de mine. Şi nici nu aş fi auzit. Sunt o mulţime de zgomote oricum.
   Întunericul şi zgomotele pădurii... am simţit din nou un fior pe şira spinării.
   - Nu neapărat în pădure, afirmă Cassie. Poate în zona săpăturilor sau pe drum. Era cineva pe-acolo după, să zicem, ora 11 şi jumătate?
   - Staţi aşa, sări brusc Mark, aproape spontan. În şantier. Era cineva.
   Nici eu, nici Cassie nu am schiţat vreo mişcare, dar am simţit că amândoi eram în alertă. Amândoi fuseserăm cât pe ce să renunţăm să mai scoatem ceva de la Mark, crezând că nu ne mai rămăsese decât să-i verificăm alibiul, să-l punem pe lista persoanelor interogate şi să-l trimitem înapoi la târnăcopul lui, cel puţin pentru moment – în primele zile presante ale unei anchete, nu ai timp de pierdut cu fleacuri, ci vrei să afli informaţii cruciale –, dar iată că reuşise din nou să ne capteze întreaga atenţie.
   - Ai putea să faci o descriere? am întrebat eu.
   Mă privi fără niciun chef.
   - Da. Aveau o lanternă. Era întuneric.
   - Mark, zise Cassie. Ia-o cu începutul.
   - Cineva care avea o lanternă traversa şantierul, spre drum. Asta a fost. Tot ce am văzut a fost lumina de la lanternă.
   - Pe la ce oră?
   - Nu m-am uitat la ceas. Poate pe la unu? Sau puţin mai devreme?
   - Concentrează-te la ce ai văzut. Nu poţi să ne dai niciun detaliu? Poate despre înălţime, despre cum era orientată raza lanternei?
   Se concentră, mijindu-şi ochii.
   - Nu. Nu păreau prea înalţi, dar întunericul schimbă simţul perspectivei, nu? Se mişcau destul de încet, dar oricine ar face la fel, doar aţi văzut câte şanţuri sunt aici şi câte bucăţi de ziduri.
   - Lanterna era mare sau mică?
   - Păi, raza era mică şi nu lumina prea tare. Nu era o lanternă din aceea mare, cu mâner. Era mică, obişnuită.
   - Când ai văzut-o prima dată, se interesă Cassie, era lângă zidul cartierului... dar unde? La cel mai îndepărtat capăt de drum?
   - Da, undeva pe-acolo. Mi-am imaginat că intraseră pe poartă sau săriseră peste zid.
   Poarta din spate se afla la capătul străzii lui Devlin, la doar 3 case distanţă. Ar fi putut să fie Jonathan şi Margaret, încetiniţi în mersul lor de cadavrul pe care îl cărau, căutând un loc unde să-l arunce. Sau putea fi Katy, alunecând prin întuneric, îndreptându-se spre un punct de întâlnire cu cineva, înarmată cu nimic altceva decât cu o lanternă şi cu cheia casei pe care nu avea să o mai folosească niciodată.
   - Şi au ieşit la drum.
   Mark ridică din umeri.
   - Au scurtat drumul, tăind situl în diagonală, dar nu am văzut încotro s-au dus. La un moment dat se interpun copacii.
   - Ce părere ai? Oricine ar fi fost, crezi că a văzut focul făcut de tine?
   - Cum aş putea să ştiu asta?
   - OK, Mark, zise Cassie. Asta e important. Ai văzut vreo maşină trecând la ora aia? Sau poate vreo maşină oprită pe drum?
   Mark îşi acordă un timp de gândire.
   - Nu, rosti în sfârşit, categoric. Trecuseră câteva mai devreme pe acolo, dar niciuna după 11. Toată lumea de pe-aici merge devreme la culcare. Spre miezul nopţii, toate luminile din zonă se sting.
   Dacă spunea adevărul, tocmai ne făcuse o mare favoare. Ambele locuri – al crimei şi cel secundar, în care fusese ascuns cadavrul lui Katy până marţi – se aflau faţă de cartier la o distanţă ce putea fi parcursă pe jos, poate se aflau chiar în cartier, iar cercul nostru de suspecţi nu mai includea toată populaţia Irlandei.
   - Eşti sigur că ai fi observat o maşină dacă ar fi trecut pe-acolo? am întrebat.
   - Lanterna am văzut-o, nu?
   - Dar ţi-ai amintit de-abia acum de ea, am spus.
   Se strâmbă.
   - Memoria mea e foarte bună, mersi. Dar nu m-am gândit că era important. Asta a fost luni noaptea, nu? Nu am acordat mare atenţie faptului. Credeam că era cineva care mergea acasă, poate fusese în vizită la un coleg, sau poate era vreunul dintre copiii de pe-aici care se ducea să se întâlnească cu cineva – câteodată mai bântuie noaptea prin şantier. Nu era treaba mea, oricum. Nu mi-am bătut capul cu aşa ceva.
   În acest punct, secretara brigăzii, Bernadette, bătu la uşa biroului de interogatorii. Când i-am deschis, îmi zise cu precauţie:
   - Detectiv Ryan, un telefon pentru tine. I-am spus persoanei că nu poţi fi deranjat acum, dar a susţinut că e important.
   Bernadette lucra la Omucideri de vreo 24 de ani.
   Avea o faţă de marsupial, 5 uniforme (câte una pentru fiecare zi de lucru, ceea ce era de mare folos, în caz că erai prea obosit şi nu ştiai în ce zi a săptămânii eşti) şi, din câte credeam cu toţii, o pasiune lipsită de speranţă pentru O’Kelly. Se făcuseră pariuri în echipă dacă cei doi vor fi sau nu împreună.
   - Du-te, mă îndemnă Cassie. Termin eu aici. Mark, nu mai rămâne decât să ne dai o declaraţie în scris. Pe urmă o să-ţi dăm o maşină şi poţi să te întorci la lucru.
   - Nu e nevoie, iau autobuzul.
   - Nu, am spus eu. Oricum trebuie să verificăm alibiul tău cu Mel, iar asta nu ar avea nicio valoare, dacă tu ai ajunge înainte şi ai apuca să vorbeşti cu ea.
   - Pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Mark, aruncându-se la loc în scaun. Nu fac eu asemenea aranjamente. Întrebaţi pe cine vreţi. Ştia toată lumea înainte de a şti noi înşine.
   - Nu-ţi face griji, o să întrebăm, am spus vesel, şi i-am lăsat, pe el şi pe Cassie.
   M-am întors în biroul pentru situaţii de criză şi am aşteptat ca Bernadette să-mi facă legătura telefonică, ceea ce a durat, ca să îmi arate că nu era treaba ei să mă caute.
   - Ryan la telefon, am spus.
   - Detectivul Ryan?
   Respiraţia care se auzea în receptor era întretăiată şi reţinută, dar am recunoscut imediat vocea.
   - Sunt Rosalind. Rosalind Devlin.
   - Rosalind, am spus eu, deschizându-mi carneţelul şi căutând din ochi un pix. Ce mai faci?
   - Bine.
   Se auzi un hohot timid de râs.
   - De fapt, nu, nu chiar bine. Sunt devastată. Dar cred că toţi suntem încă şocaţi. Încă nu am uitat nimic. Nu-ţi imaginezi niciodată că se poate întâmpla aşa ceva, nu?
   - Nu, am spus cu blândeţe. Îmi dau seama cum te simţi. Pot să te ajut cu ceva?
   - Mă întrebam... Credeţi că aş putea veni să stăm puţin de vorbă? Doar dacă nu deranjez. Aş vrea să vă întreb ceva.
   Ca zgomot de fond, se auzea o maşină mergând. Era undeva afară, la un telefon mobil sau la un telefon public.
   - Bineînţeles. În după-amiaza asta e bine?
   - Nu, se grăbi ea să-mi răspundă. Nu... nu azi. Ştiţi... trebuie să se întoarcă repede... s-au dus doar să... să vadă... Pot să vin mâine? Mâine după-amiază?
   - Când vrei, am spus. Îţi dau numărul meu de mobil, da? Aşa mă poţi găsi oricând ai nevoie de mine. Sună-mă mâine şi stabilim cum ne întâlnim.
   Îşi notă numărul meu, apoi îl repetă, precipitată.
   - Acum trebuie să închid, rosti ea grăbită. Vă mulţumesc, domnule detectiv Ryan. Mulţumesc foarte mult.
   Şi, înainte ca eu să apuc să-i spun la revedere, ea închise telefonul.
   Am aruncat un ochi în biroul de interogatorii. Mark scria, iar Cassie reuşise să-l facă să râdă. Am bătut uşor cu unghiile în geam.
  Mark îşi ridică iute capul, iar Cassie îmi zâmbi uşor şi dădu vag din cap: păreau să se descurce foarte bine şi fără mine. Asta îmi convenea de minune, desigur. Sophie probabil că aştepta proba de sânge pe care i-o promisesem; i-am lăsat lui Cassie pe uşa biroului de interogatorii un bileţel pe care am scris: „Mă întorc în cinci minute” şi am coborât la subsol.

  Metodele de depozitare a probelor, în anii 1980, mai ales pentru cazurile nerezolvate, nu erau deloc complicate. Cutia cu numele lui Peter şi al lui Jamie se afla pe un raft înalt şi, deşi nu o dădusem jos, când luasem dosarul care se afla deasupra ei ştiusem că înăuntru erau probele pe care Kiernan şi McCabe, împreună cu echipa lor, le adunaseră.
   Mai existau încă patru cutii ale acestui caz, etichetate, iar scrisul era îngrijit ca al unui şcolar: 2) Chiestionare, 3) Chiestionare, 4) Declaraţii, 5) Piste. Ori Kiernan, ori McCabe nu ştia să scrie.
   Am coborât cutia principală de pe raft, iar praful de pe ea se împrăştie în toate părţile, în lumina chioară a becului, apoi se depuse pe podea.
   Era pe jumătate plină cu pungi de plastic cu probe, toate acoperite cu un strat gros de praf care făcea ca obiectele din ele să arate ca nişte umbre în tonuri de sepia, ca nişte artefacte misterioase descoperite din întâmplare într-o cameră zăvorâtă de secole. Le-am scos cu atenţie, una câte una, am suflat praful de pe ele şi le-am ordonat.
   Erau foarte puţine, pentru un caz atât de important. Un ceas de mână de copil, un pahar din sticlă transparentă, un joc portocaliu Donkey Kong, toate acoperite de ceea ce părea a fi praf pentru detectarea amprentelor. Diverse alte mărunţişuri considerate a fi probe, în principal frunze uscate şi bucăţi de coajă de copac. O pereche de şosete albe cu pete maro-închis, cu găuri pătrate, făcute când fuseseră decupate mostrele pentru a fi testate. Un tricou alb, murdar; pantaloni scurţi din denim, decoloraţi, cu tivul deşirat. Şi la final, adidaşii, uzaţi, cu căptuşeala neagră, bombată. Sângele se îmbibase în interiorul lor: la exterior erau mici pete închise la culoare, care se întindeau de la porţiunea cu găuri pentru şireturi până la vârf, iar maroniul acela care se decolorase se uscase la suprafaţă şi intrase adânc în textură.
   Mi-a fost destul de greu să mă uit la toate astea. Cred că sperasem că, văzând probele, voi fi copleşit de amintiri disparate; mi s-ar fi declanşat un val de flash-uri ale memoriei; nu mă aşteptasem să sfârşesc în poziţia fetusului pe podea, dar avusesem motivele mele pentru care dorisem să mă uit la ele când nimeni altcineva nu mai era de faţă. Îmi dădeam seama totuşi că niciunul dintre acele obiecte nu mi se părea familiar – cu o singură excepţie: jocul Donkey Kong care fusese al lui Peter, şi care probabil că se afla acolo doar pentru a se preleva de pe el amprente pentru comparaţie.
   Acesta reuşi să-mi aprindă o scurtă şi aproape inutilă scânteie în memorie (eu şi Peter, stând pe un covor pe care băteau razele soarelui, fiecare manevrând butoanele, concentraţi, stând în coate, în timp ce Jamie ne urmărea dându-ne sfaturi), atât de intens, încât parcă auzeam piuiturile ascuţite, sunetele şi bipurile. Hainele astea, deşi ştiam că fuseseră ale mele, nu-mi resuscitau nicio amintire. Mai mult decât atât, părea de neconceput ca eu să fi putut vreodată să mă trezesc dimineaţa şi să mă îmbrac cu ele. Nu puteam decât să constat patetismul – cât de mic era tricoul, silueta lui Mickey Mouse desenată cu pixul pe adidaşi. Mărimea 36 părea de adult, la vremea aceea.
   Am luat punga în care se afla tricoul apucând-o între degetul mare şi arătător şi am întors-o spre mine. Citisem despre tăieturile de pe spate, dar nu le văzusem niciodată şi, într-un fel, mi se păreau chiar mai şocante decât starea în care se aflau încălţările. Era ceva nefiresc – paralelismul lor perfect, arcurile acelea uniforme, superficiale; o imposibilitate absolută, implacabilă. „Crengi?” m-am întrebat, prind fix urmele, cu un aer rătăcit. Poate sărisem dintr-un copac sau poate încercasem să trec prin vreun tufiş şi, cine ştie cum, îmi prinsesem tricoul, iar pe el rămăseseră patru tăieturi. Pe spate, între omoplaţi.
   Deodată am simţit nevoia stringentă să mă aflu în altă parte.
   Tavanul scund îmi dădea senzaţia de claustrofobie, iar aerul plin de praf devenise irespirabil. Liniştea era apăsătoare, nu se auzeau decât ciudatele vibraţii ameninţătoare ale pereţilor la trecerea vreunui autobuz pe stradă. Am aruncat practic la întâmplare toate probele în cutie, am urcat-o la loc pe raft şi am înhăţat adidaşii, pe care îi lăsasem pe podea, cu intenţia să i-i trimit lui Sophie.
   Şi exact atunci am realizat, acolo, în subsolul răcoros, unde eram înconjurat de acele cutii pe jumătate uitate şi de fâşâielile ascuţite ale pungilor din ele: imensitatea acţiunii pe care tocmai o declanşasem.
   Într-un fel sau altul, cu toate câte le avusesem pe cap, omisesem să mă gândesc pe îndelete la acest lucru. Acest caz foarte vechi părea un lucru atât de personal, încât uitasem pur şi simplu că el putea avea implicaţii şi pentru alţii. Însă eram pe cale („Unde Dumnezeu îmi fusese capul”? mă întrebam) să iau pantofii cu mine la birou, să-i împachetez şi să îi dau unui poliţist să i-i ducă lui Sophie.
   S-ar fi întâmplat oricum, mai devreme sau mai târziu – cazurile de copii dispăruţi nu sunt de fapt niciodată închise, nu era decât o problemă de timp până când cineva s-ar fi gândit să supună vechile probe tehnologiilor nou apărute. Dar dacă laboratorul ar fi reuşit să recolteze ADN de pe adidaşi şi, dacă din întâmplare, acesta s-ar fi potrivit cu sângele descoperit pe altarul din piatră, asta nu ar mai fi însemnat doar o legătură minoră cu cazul Devlin. Vechiul caz ar fi revenit cu putere în actualitate.
   Toată lumea, începând cu O’Kelly, va dori să profite din plin de această probă: poliţia irlandeză nu se dă bătută, niciun caz nerezolvat nu se va închide, publicul poate fi sigur că, în spatele scenei, noi ne facem datoria. Mass-media va afirma imediat că există printre noi un criminal în serie care ucide copii. Iar noi va trebui să ne facem treaba: vom avea nevoie de eşantioane de ADN de la părinţii lui Peter şi de la mama lui Jamie şi – o, Doamne! – de la Adam Ryan.
   M-am uitat la pantofi şi mi-a venit în minte imaginea unei maşini, fără frâne, coborând un deal: la început încet, inofensiv, aproape amuzant, prinzând apoi viteză şi transformându-se într-o minge distrugătoare, brutală, implacabilă.

7

   L-am dus pe Mark înapoi la şantier şi l-am lăsat să ne aştepte pe bancheta din spate a maşinii, în timp ce eu am mers să vorbesc cu Mel, iar Cassie a schimbat câteva cuvinte cu ceilalţi colegi ai lui care locuiau în aceeaşi clădire.
   Când am întrebat-o cum îşi petrecuse noaptea de marţi, Mel se înroşi şi nu mă putu privi în ochi, după care îmi răspunse că stătuse de vorbă cu Mark în grădină până târziu, în final se sărutaseră şi îşi petrecuseră restul nopţii la el în cameră. Nu se despărţiseră decât o dată, pentru câteva clipe, când Mark ieşise din cameră, dar nu lipsise mai mult de două minute, ca să se ducă la baie.
   - Ne-am înţeles întotdeauna grozav, ceilalţi cam obişnuiau să ne ia peste picior. Cred că ne e scris în stele...
   Confirmă de asemenea că Mark îşi petrecea din când în când noaptea în afara clădirii şi că îi spusese că dormise în pădurea Knocknaree.
   - Nu ştiu dacă sunt şi alţii la curent cu treaba asta, totuşi. E un fel de secret al lui.
   - Nu ţi se pare un pic cam bizar?
   Ridică din umeri şi se scărpină în creştet.
   - E un tip care trăieşte intens. Este unul dintre lucrurile care îmi plac la el.
   Doamne, ce tânără era! De-abia m-am abţinut să nu o bat pe umăr şi să îi amintesc că trebuia să folosească mijloace de contracepţie.
   Ceilalţi colegi din casă îi spuseră lui Cassie că îi lăsaseră pe Mark şi pe Mel în grădină marţi noaptea, că aceştia ieşiseră din camera lui a doua zi de dimineaţă şi că îşi petrecuseră cu toţii primele ore ale zilei – până când fusese descoperit cadavrul lui Katy – ironizându-i pe cei doi. Mai spuseră că Mark ieşea uneori, dar nu ştiau unde se ducea.
   Versiunea lor despre „E un tip care trăieşte intens” era „E un tip cam ciudat”, ajungând până la „E un maniac în ce priveşte munca”.
   Ne-am mai luat câteva sandviciuri împachetate în folie de plastic, de la magazinul Lowry, şi le-am mâncat stând pe zidul care înconjura cartierul. Mark îi dirija pe arheologi ce să facă şi gesticula de parcă ar fi fost un poliţist în mijlocul intersecţiei. Îl auzeam pe Sean cum se plângea în gura mare în legătură cu ceva şi toată lumea ţipa la el să tacă din gură, să nu mai stea degeaba şi să pună mâna să muncească.
   - Jur pe Dumnezeu, Macker, că dacă îl găsesc la tine, am să ţi-l înfig în fund!
   - Oooo... Sean suferă de sindromul premenstrual!
   - Vezi-ţi de tine!
   - Poate ţi-au luat-o poliţiştii, Sean, poate ar fi bine s-o laşi mai moale.
   - Înapoi la muncă, Sean, se auzi glasul lui Mark.
   - Nu pot să muncesc fără nenorocita aia de mistrie.
   - Ia una cu împrumut.
   - Uite una aici, nefolosită! strigă cineva.
   Mistria a fost dată din mână în mână. Lumina soarelui lucea pe partea metalică. Sean ajunse în posesia ei şi se întoarse în sfârşit la muncă, mormăind.
   - Dacă ai avea 12 ani, zise Cassie, ce anume te-ar face să vii aici în pădure, în toiul nopţii?
   M-am gândit la cercul palid de lumină, lovindu-se fantomatic de rădăcinile groase ale copacilor şi de vechiul zid; observatorul tăcut din pădure.
   - Am făcut-o de câteva ori, am răspuns. Ne-am petrecut noaptea în căsuţa din copac. Cândva aici era pădure, se întindea până la drum.
   Sacii de dormit, pe podeaua tare; lanternele orientate pe paginile cărţilor cu benzi desenate; un fâlfâit de aripi şi fasciculul de lumină traversând rapid şi dibuind doi ochi aurii, licărind sălbatic la doar câţiva copaci distanţă. Ţipaserăm cu toţii, iar Jamie aruncase repede o mandarină, iar animalul dispăruse în sunetul de frunze...
   Cassie mă privi pe deasupra cutiei din carton, din care bea suc.
   - Da, dar tu erai cu prietenii tăi. Dar ce te-ar face să vii de unul singur?
   - Să mă întâlnesc cu cineva. O provocare. Sau poate am uitat ceva important în acest loc. O să vorbim cu prietenii ei, să vedem, poate le-a spus lor ceva.
   - Ăsta nu a fost un lucru întâmplător, afirmă Cassie.
   Arheologii puseseră din nou Scissor Sisters, iar una dintre fete se legăna, absentă, în ritmul muzicii.
   - Chiar dacă nu au fost implicaţi părinţii ei. Tipul ăsta nu a ieşit să înhaţe primul copil întâlnit la întâmplare. A fost ceva premeditat. Nu urmărea doar să ucidă un copil. El o voia pe Katy.
   - Şi cunoştea foarte bine locul, am adăugat. Dacă a putut să găsească pe întuneric piatra de altar şi să care cadavrul... Pare din ce în ce mai mult să fie vorba de un localnic.
   În lumina soarelui, pădurea arăta veselă şi strălucitoare, se auzea cântec de păsărele, iar frunzişul fremăta. Îmi imaginam rândurile de case identice, îngrijite, paşnice, în spatele meu. „Blestemat loc”, aproape că am spus. Dar n-am făcut-o.
   După ce ne-am mâncat sandviciurile, am plecat să îi căutăm pe mătuşica Vera şi pe verii lui Katy. Ziua era caniculară; era ora prânzului, iar cartierul semăna cu enigmatica şi pustia Maria Celesta; toate ferestrele erau închise şi niciun copil nu se afla afară, la joacă. Stăteau cu toţii în casă, nerăbdători, dar în siguranţă, sub ochii părinţilor, încercând să tragă cu urechea la şuşotelile adulţilor şi să afle ce se întâmplase.

   Membrii familiei Forley nu ieşeau cu nimic în evidenţă.
   Adolescenta de 15 ani stătea în fotoliu, cu braţele încrucişate la piept şi se uita la noi, plictisită, cu superioritate. Fetiţa de 10 ani semăna cu o purcică dintr-un film de desene animate, mesteca gumă cu gura deschisă, foindu-se pe canapea şi, din când în când, făcea baloane. Chiar şi mezinul era genul acela de bebeluş ciudat, ca un adult în miniatură; avea o faţă serioasă şi grăsuţă şi un nas coroiat. Stătea în poală la Vera şi se uita la mine, ţinându-şi buzele strânse, apoi îşi puse bărbia în piept, în semn de dezaprobare.
   Aveam convingerea neplăcută că dacă ar fi spus ceva, vocea lui ar fi fost groasă şi puternică. În casă mirosea a varză. Nu puteam pricepe cum Dumnezeu era posibil ca Rosalind şi Jessica să prefere să-şi petreacă timpul aici şi de ce acest lucru mă deranja.
   Cu excepţia ţâncului, toţi ne-au spus aceeaşi poveste. Rosalind şi Jessica şi, uneori, Katy îşi petreceau câte o noapte aici, o dată la câteva săptămâni sau cam aşa („Mi-ar fi plăcut să vină mai des, bineînţeles că mi-ar fi plăcut”, afirmă Vera, adunând tensionată scamele de pe colţul husei, „dar pur şi simplu nu puteam, nu-mi puteam permite cu nervii mei...”); mai rar, Valerie şi Sharon mergeau să stea la familia Devlin. Nu îşi amintea nimeni precis a cui fusese ideea asta cu dormitul în altă parte, totuşi Vera îşi amintea vag că Margaret sugerase acest lucru.
   Luni noaptea, Rosalind şi Jessica veniseră de undeva pe la 8 şi jumătate, se uitaseră la televizor şi se jucaseră cu cel mic (nu puteam să îmi imaginez cum putuseră face acest lucru; copilul de-abia dacă se mişcase o dată, de când ne aflam noi acolo; probabil că să se joace cineva cu el era ca şi cum s-ar fi jucat cu un cartof uriaş) şi plecaseră la culcare pe la 11, împărţind amândouă un pat de campanie în camera lui Valerie şi a lui Sharon.
   Se pare că, de la asta începuse supărarea: în mod deloc surprinzător, toate patru vorbiseră şi râseseră toată noaptea.
   - Sunt fete simpatice, doamnă şi domnule poliţist, nu vreau să spun altceva. Dar uneori tinerii nu îşi dau seama la ce stres ne supun pe noi, cei mai în vârstă, nu-i aşa?
   Vera râse nervos şi îi dădu un ghiont fetiţei care se foia pe canapea.
   - Am fost nevoită să mă duc peste ele de câteva ori să le cer să facă linişte – nu suport zgomotul! Cred că se făcuse două şi jumătate dimineaţa când au catadicsit şi ele să se culce, dacă vă puteţi imagina aşa ceva. Şi, în timpul ăsta, nervii mei erau într-o stare pe care nici nu pot să o descriu. Am fost nevoită să mă scol şi să-mi fac o ceaşcă de ceai calmant. N-am închis un ochi toată noaptea. Eram ruptă de oboseală a doua zi de dimineaţă. Şi apoi, când a sunat Margaret, m-am îngrijorat foarte tare, nu-i aşa, fetelor? Dar, desigur, nu mi-am imaginat niciodată... sigur, mă gândisem că poate fusese doar...
   Îşi duse brusc mâna subţire la gură.
   - Haideţi să ne întoarcem la noaptea dinainte, îi ceru Cassie puştoaicei mai mari. Despre ce aţi vorbit cu verişoarele voastre?
   Fata, Valerie, îşi dădu ochii peste cap şi se strâmbă de parcă nu auzise în viaţa ei o întrebare mai tâmpită.
   - Chestii...
   - Aţi vorbit ceva şi despre Katy?
   - Nu mai ştiu. Da, parcă da. Rosalind ne-a spus ce lucru extraordinar era că avea să plece la şcoala de balet. Dar mie nu mi se pare aşa o grozăvie.
   - Dar despre mătuşa şi unchiul vostru aţi vorbit? Aţi pomenit de ei?
   - Da, Rosalind ne-a spus că nu poate să-i înghită. N-o lăsau să facă nimic niciodată.
   Vera oftă scurt.
   - Of, nu, Valerie, nu spune asta. Sigur, Margaret şi Jonathan ar face orice pentru fetele astea, ele îi storc pur şi simplu de energie...
   - Da, cum să nu... De-aia a fugit Rosalind de-acasă, pentru că erau ei prea drăguţi cu ea.
   Eu şi Cassie am vrut să insistăm asupra acestui subiect, dar Vera ne-o luă înainte.
   - Valerie, ce ţi-am spus eu ţie? Nu avem voie să vorbim despre asta. Totul a fost o neînţelegere. Atât. Rosalind a fost foarte obraznică, pentru că i-a făcut pe bieţii ei părinţi să se îngrijoreze atât de tare, dar totul a fost iertat şi uitat...
   Am aşteptat să tacă.
   - De ce a fugit Rosalind de-acasă? am întrebat-o pe Valerie.
   Ea ridică din umeri.
   - Se săturase de taică-său, să-i tot dea ordine. Cred că el a şi bătut-o sau cam aşa ceva.
   - Valerie! Domnule, doamnă, nu ştiu de unde a scos chestia asta. Jonathan nu şi-ar atinge vreodată copiii nici măcar cu un deget. Nu a făcut aşa ceva. Rosalind e o fată foarte sensibilă. S-a certat cu tatăl ei, iar el nu şi-a dat seama cât de tare a supărat-o...
   Valerie se rezemă de spătar şi mă privi fix, cu un zâmbet de satisfacţie pe chipul plictisit. Fata mijlocie îşi şterse nasul cu manşeta, apoi o examină cu atenţie.
   - Când a fost asta? întrebă Cassie.
   - Ăăă... nu-mi mai aduc aminte. Demult, anul trecut, parcă atunci a fost...
   - În mai, preciză Valerie. Anul ăsta, în mai.
   - Cât timp a fost plecată?
   - Vreo 3 zile. A fost alertată poliţia.
   - Şi unde a stat în tot timpul ăsta, ştiţi?
   - A fost plecată cu un tip, rosti Valerie, mustăcind.
   - Ba nu-i adevărat, o întrerupse Vera ridicând glasul. A spus asta doar ca s-o necăjească pe maică-sa, Dumnezeu să-i ierte păcatul. A stat la o colegă de şcoală... cum o cheamă... Karen! După weekend s-a întors acasă şi tot răul a trecut.
   - Ce mai contează, zise Valerie, ridicând din nou din umeri.
   - Vreau ceaaaai... ţipă ţâncul.
   Avusesem dreptate: avea o voce de fagot.
   După toate probabilităţile, asta explica un lucru pe care trebuia însă să îl verific: de ce Brigada Persoane Dispărute se grăbise să o declare pe Katy fugită de-acasă. Doisprezece ani – asta este probabil graniţa de vârstă, astfel că, în mod normal, ar fi trebuit ca fuga de acasă să pară un fapt îndoielnic, ar fi trebuit începute căutările şi alertată mass-media imediat, şi nicidecum să se aştepte 24 de ore.
   Dar ţinând cont de antecedentele din familie, copila ar fi putut să repete gestul surorii mai mari. Când cei de la Persoane Dispărute se duseseră acasă la familia Devlin, având înregistrată adresa în baza de date, aflaseră de escapada lui Rosalind şi îşi imaginaseră că şi Katy face acelaşi lucru – poate se certase cu părinţii şi plecase ca o furtună de acasă, la o prietenă. Şi că şi ea, la fel ca Rosalind, se va întoarce teafără de îndată ce se va fi liniştit.
   Aproape că mă bucur că Vera stătuse trează toată noaptea de luni.
   Deşi era prea groaznic să recunosc, existaseră momente când îmi făcusem griji pentru Jessica şi Rosalind. Jessica nu părea puternică, din contră, părea instabilă, şi, cum clişeul despre nebunia care îţi dă forţă are o oarecare justificare, trebuie să fi fost geloasă pe toată adulaţia de care se bucura Katy. Rosalind era foarte apropiată de Jessica şi extrem de protectoare, iar dacă succesul lui Katy o tulbura pe Jessica tot mai mult... Ştiam sigur că şi Cassie se gândise la toate lucrurile astea, dar nu menţionase nimic despre ele, şi, din cine ştie ce motiv, chestia asta mă călca pe nervi.

   - Aş vrea să ştiu de ce a fugit Rosalind de-acasă, am spus în timp ce ne aflam afară, pe alee, plecând de la familia Foley.
   Fetiţa mijlocie îşi turtise nasul de geamul de la sufragerie şi se strâmba la noi.
   - Şi unde s-a dus, completă Cassie. Poţi să vorbeşti tu cu ea? Cred că ai fi mai potrivit decât mine.
   - De fapt, am spus eu stânjenit, ea m-a căutat mai devreme la telefon. Am stabilit să ne întâlnim mâine după-amiază. A zis că vrea să discute ceva cu mine.
   Cassie se opri – tocmai voia să-şi pună carneţelul în rucsac – şi îmi aruncă o privire a cărei semnificaţie nu puteam să o desluşesc. Pentru o clipă, m-am întrebat dacă nu cumva se supărase că Rosalind mă preferase pe mine, în loc să o caute pe ea. Ne obişnuiserăm amândoi ca ea să fie personajul preferat de toate familiile, şi m-am simţit ca un copil, ruşinat de un asemenea triumf: „Cineva mă place pe mine mai mult, asta e”. Relaţia mea cu Cassie era una frăţească şi asta ne convenea amândurora, însă uneori conducea la rivalitate. Dar într-un târziu, ea zise:
   - Perfect. Să abordezi lucrurile ca şi cum n-ar fi mare lucru.
   Îşi aruncă rucsacul pe umăr şi ne-am îndreptat spre şosea. Ea privea cu atenţie în jur, ţinându-şi mâinile în buzunare, şi nu mi-am putut da seama dacă o deranja că nu-i spusesem despre telefonul pe care îl primisem mai devreme de la Rosalind Devlin – ceea ce, ca să fiu sincer, ar fi trebuit să fac.
   I-am dat un ghiont cu cotul, ca să văd cum reacţionează. După câţiva paşi, mi-a tras un şut în fund.

   Ne-am petrecut restul după-amiezii mergând din uşă în uşă prin cartier.
   E o muncă plictisitoare, lipsită de satisfacţii şi, cu toate că poliţiştii acoperiseră deja cea mai mare parte din zonă, noi voiam să vedem cu ochii noştri ce credeau vecinii despre familia Devlin. Mai toată lumea spunea că era o familie decentă, însă erau prea retraşi, ceea ce nu dădea bine deloc. Într-un orăşel mic cum era Knocknaree, orice fel de rezervă este considerată o insultă, dacă nu chiar snobism – o ofensă de neiertat pe aceste meleaguri.
   Se pare că doar Katy era diferită. Faptul că mergea la Şcoala Regală de Balet o transformase în mândria aşezării Knocknaree, devenise o cauză personală a fiecăruia. Chiar şi cea mai modestă familie contribuise cu bani la fondul pentru plata taxelor; şi fiecare persoană simţea nevoia să ne explice cât de bine dansa. Unii oameni chiar plângeau. Alţii îi ţineau partea lui Jonathan Devlin în ce priveşte mişcarea pentru devierea autostrăzii şi se uitau la noi strâmb, cu resentimente, când întrebam de el. Alţii se lansaseră în cuvântări jignitoare despre cum acesta se opunea progresului şi submina economia, iar acestora le-am pus în carneţelul meu, în dreptul numelui, câte o steluţă mică. Iar alţii erau de părere că Jessica nu era cu totul întreagă la minte.
   Când i-am întrebat dacă nu cumva văzuseră ceva suspect, ne-au oferit seria obişnuită de informaţii inutile – un bărbat în vârstă care ţipa lângă coşul de gunoi, doi adolescenţi de 14 ani care aveau reputaţia că îneacă pisici la râu – şi tot felul de lucruri nerelevante, fără legătură, care le atrăseseră atenţia în acea noapte.
   Câteva persoane – fără a spune totuşi ceva util – au pomenit de vechiul caz. Până să apară treaba cu săpăturile, cu autostrada şi cu Katy, Knocknaree mai fusese cândva faimos. Mi-am dat seama că unele nume începuseră să îmi sune cunoscut, şi chiar recunoşteam câteva feţe. M-am uitat la ei cu cea mai rece privire profesională posibilă.
   După o oră, sau cam aşa ceva, am ajuns pe Knocknaree Drive, numărul 27 şi am găsit-o pe doamna Pamela Fitzgerald – era încă în viaţă, extrem de vioaie. Doamna Fitzgerald era grozavă! Avea 88 de ani, era slabă, pe jumătate oarbă şi cocârjată. Ne oferi ceai, ignorând refuzul nostru, şi vorbi cu noi strigând din bucătărie, în timp ce pregătea o tavă. O încărcase şi ne-o aduse tremurând. Ne întrebă dacă nu cumva îi fusese găsită geanta pe care un tânăr i-o furase în oraş, cu vreo trei luni în urmă, şi de ce nu am găsit-o.
   Era o senzaţie bizară, după ce îi citisem declaraţia îngălbenită, din vechiul dosar, să o aud plângându-se de dureri de articulaţii („Sufăr ca o martiră, să ştiţi.”) şi refuzând indignată să o ajut să care tava. Era ca şi cum Tutankhamon sau Miss Havisham ar fi nimerit noaptea într-o cârciumă şi s-ar fi plâns de spuma de la bere.
   Era de fel din Dublin, după câte ne-a povestit, „o fată privilegiată, născută şi crescută acolo”, dar se mutase în Knocknaree cu 27 de ani în urmă, când soţul ei, mecanic de locomotivă, („Dumnezeu să-l odihnească!”) ieşise la pensie. De atunci, această zonă fusese microuniversul ei, şi sunt sigur că ştia de-a fir a păr cine  venise şi cine plecase de-aici, precum şi fiecare scandal din istoria aşezării. Sigur că îi cunoştea pe cei din familia Devlin şi era de acord cu ei.
   - O, e o familie minunată! Margaret Kelly a fost dintotdeauna o fată grozavă, nu i-a făcut niciodată nici cea mai mică problemă mamei ei, doar – se aplecă spre Cassie şi îi spuse încet, cu o voce conspirativă – când a rămas gravidă. Şi ştii, drăguţo, cum vedeau pe vremea aceea şi guvernul, şi biserica un asemenea lucru şocant: să rămâi gravidă când nu eşti decât o adolescentă. Dar cum am spus şi atunci, spun şi acum: mare pagubă! Tipul ăla, Devlin, nu era o persoană prea plăcută, dar de îndată ce a întemeiat o familie împreună cu tânăra aceea, nu a mai fost deloc acelaşi. Şi-a luat o slujbă, o casă. Au avut o nuntă superbă. S-a transformat foarte mult în bine. Dar e teribil ce i s-a întâmplat bietei fetiţe, odihnească-se-n pace!
   Se închină, după care mă bătu consolator pe braţ.
   - Şi aţi venit tocmai din Anglia ca să aflaţi cine a făcut asta, nu? Sunteţi extraordinari! Dumnezeu să vă binecuvânteze, dragii mei.
   - O nonconformistă, am spus după ce am plecat de la ea.
   Îmi înveselise teribil ziua doamna Fitzgerald.
   - Sper că o să am şi eu tot atâta energie la 88 de ani.
   Am terminat chiar înainte de şase şi ne-am dus la cârciuma din zonă – Mooney’s, aflată chiar lângă magazin – ca să ne uităm la ştiri.
   Nu acoperisem decât o mică parte a cartierului, dar, în general, ne descurcam. Fusese o zi lungă. Mi se pare că întâlnirea cu doctorul Cooper avusese loc cu cel puţin 48 de ore în urmă.
   Simţeam o nevoie urgentă, ameţitoare, să continuăm lucrul până ajungeam şi pe vechea mea stradă – să văd dacă mama lui Jamie răspunde la uşă, să văd cum arătau acum fraţii şi surorile lui Peter, cine locuia acum în fosta mea cameră –, dar în acelaşi timp ştiam că nu era o idee bună.
   Ne încadraserăm bine în timp. Am luat două cafele şi le-am dus la o masă, iar barmanul dădu mai tare televizorul. Ştirile tocmai erau anunţate de muzica de generic. Ştirile se deschiseră cu cazul lui Katy.
   Crainicii din studio aveau o mină gravă, vocile le tremurau la fiecare final de frază ca să sublinieze tragedia. Într-un colţ al ecranului pâlpâia sigla ziarului Irish Times.
   - „Tânăra găsită moartă ieri, pe teritoriul controversatului şantier din Knocknaree, a fost identificată ca fiind Katharine Devlin, în vârstă de 12 ani”, rosti prezentatorul.
   Fie televizorul avea o imagine proastă, fie bărbatul folosise prea mult machiaj, cert era că faţa îi părea portocalie, iar albul ochilor lui strălucea. Tipii mai în vârstă de la bar începură să se foiască şi să-şi ridice încet privirile spre ecran, lăsându-şi paharele pe masă.
   „Katharine a fost dată dispărută de acasă încă de marţi dimineaţă. Poliţia a confirmat că moartea tinerei e suspectă şi face un apel către cetăţenii care deţin vreo informaţie să ajute la aflarea adevărului.”
   Numărul de telefon apăru pe ecran, în partea de jos, scris cu alb pe un fond albastru. „Trimisul nostru, Orla Manahan, se află la faţa locului.”
   Apăru o blondă cu păr lins şi cu un nas mare, care stătea în faţa altarului de piatră, pregătindu-se să transmită în direct. Oamenii începuseră deja să lase tributul lor: buchete de flori împachetate în celofan colorat, un ursuleţ roz de pluş. În fundal, se vedea banda care încercuia locul crimei, întinsă de echipa lui Sophie, iar o bucată din ea flutura dintr-un copac.
   - „Acesta este locul în care, nu mai departe de ieri-dimineaţă, a fost descoperit cadavrul lui Katy Devlin. În ciuda vârstei sale fragede, Katy era o figură bine-cunoscută în mica şi solidara comunitate din Knocknaree. Tocmai fusese răsplătită prin câştigarea unui loc la prestigioasa Şcoala Regală de Balet, unde trebuia să îşi înceapă studiul peste numai câteva săptămâni. Astăzi, locuitorii din această zonă sunt devastaţi de moartea tragică a fetiţei care era mândria şi bucuria lor, a tuturor.”
   Apoi pe ecran îşi făcu apariţia o femeie în vârstă, cu un batic înflorat pe cap, care se afla în faţa magazinului Lowry’s.
   - „Da, e îngrozitor.”
   Urmă o pauză lungă, timp în care femeia se uită în pământ şi clătină din cap, şi de-abia după aceea mai adăugă ceva. Între timp, un băiat pe bicicletă trecu în fundal şi făcu semn spre cameră.
   - „E înfiorător! Ne rugăm cu toţii pentru familia îndurerată. Cum a putut cineva să-i facă un asemenea rău acestei minunate fetiţe?”
   Bărbaţii în vârstă din bar începură să murmure revoltaţi.
   Legătura înapoi la tipa blondă.
   - „Dar se pare că aceasta nu este prima moarte violentă petrecută aici, la Knocknaree. Cu mii de ani în urmă, această piatră – ridică mâna şi arătă cu ea, de parcă era un agent imobiliar care prezenta bucătăria ideală – era un altar de ceremonial, unde arheologii spun că druizii practicau sacrificii umane. Totuşi, în această după-amiază, poliţia a declarat că nu există nicio dovadă că moartea lui Katy ar avea vreo legătură cu un cult religios.”
   Cadru cu O’Kelly, în faţa unei impozante coli de hârtie cu antetul poliţiei irlandeze. Purta o jachetă oribilă, în carouri, care părea să plesnească pe el. Îşi drese glasul şi citi de pe lista făcută de mine şi de Cassie, că nu existau dovezi că ar fi fost sacrificat vreun animal şi toate celelalte. Cassie îmi întinse o bancnotă de 5 lire, fără să-şi dezlipească ochii de pe ecran.
   Prezentatorul cu faţă portocalie interveni:
   - „Iar Knocknaree mai este deţinătorul unui mister. În 1984, doi copii din această regiune...”
   Ecranul se umplu cu acele ultracunoscute fotografii de şcoală: Peter schiţând vag un zâmbet de sub bretonul lui, Jamie – care ura fotografiile – privind ciudat spre fotograf, cu acea jumătate de zâmbet tipică adulţilor amuzaţi.
   - Ia uite, am spus, încercând să par liniştit şi senin.
   - Ai de gând să-i spui lui O’Kelly? vru să ştie în timp ce sorbea din ceaşca de cafea.
   Mă aşteptam la asta şi cunoşteam şi motivele pentru care mă întreba, dar tot am tresărit. M-am uitat spre bărbaţii de la bar. Erau concentraţi la televizor.
   - Nu, am răspuns. Nu. Mi s-ar lua cazul. Iar eu chiar vreau să lucrez la cazul ăsta, Cass.
   Mă aprobă dând uşor din cap.
   - Ştiu. Dar dacă totuşi află?
   Dacă afla, existau mari şanse să ne întoarcem amândoi la uniforma de poliţişti sau, cel puţin, să fim daţi afară din echipă. Dar încercam să nu mă gândesc deloc la această posibilitate.
   - Nu o să afle, cum ar putea? Iar dacă totuşi află, vom susţine amândoi că tu nu ai ştiut nimic.
   - N-o să creadă aşa ceva nicio secundă. Şi, oricum, nu asta e problema.
   O înregistrare veche, neclară, cu un poliţist care avea un ciobănesc german foarte agitat, umblând prin pădure. Un scafandru care ieşea din râu, scuturând din cap.
   - Cassie, îmi dau şi eu seama ce-ţi cer. Dar te rog, am nevoie de asta. Nu pot să ratez.
   Am văzut-o clipind şi mi-am dat seama că tonul meu părea cu mult mai disperat decât aş fi vrut.
   - Nici măcar nu avem siguranţa că există vreo legătură între cazuri, am continuat eu, mai liniştit. Iar dacă este, poate că mi-aş aminti ceva ce s-ar dovedi util pentru cercetări. Te rog, Cass. Fii de partea mea!
   Tăcu un moment, bându-şi cafeaua şi uitându-se gânditoare la televizor.
   - Crezi că există vreo posibilitate ca vreun reporter foarte zelos să poată să...
   - Nu, am replicat prompt.
  După cum era de aşteptat, mă gândisem foarte mult la asta. Nici măcar în dosar nu era menţionat noul meu nume şi nici numele schimbat pe care îl purtasem la şcoală, iar când ne mutaserăm, tatăl meu dăduse poliţiei adresa bunicii mele, care murise când aveam eu vreo 20 de ani, iar familia mea vânduse casa.
   - Părinţii mei nu sunt menţionaţi, iar numărul meu apare la Heather Quinn...
   - În timp ce pe tine te cheamă Rob. O să fim în regulă.
   Acest „o să fim”, plus tonul pragmatic şi evaluativ – de parcă era doar o situaţie complicată de rutină, din aceeaşi categorie cu cele în care dai de un martor care nu vrea să depună mărturie sau ai de-a face cu un suspect care ţi-a scăpat – m-au făcut să mă simt bine.
   - Dacă lucrurile o iau razna, te las pe tine să ne scapi de paparazzi, am spus.
   - Minunat... Trebuie să mă apuc să învăţ karate.
   La televizor, reportajul cu imagini vechi se terminase. Blonda încheia ştirea.
   - „... dar, pentru moment, toţi cetăţenii din Knocknaree sunt în aşteptare... plini de speranţe.”
   Imaginea se opri sugestiv asupra altarului de piatră, preţ de câteva secunde, semnificativ, apoi legătura a fost transmisă în studio, iar prezentatorul cu faţă portocalie începu să prezinte celelalte ştiri.

   Ne-am lăsat lucrurile la Cassie şi am plecat să ne plimbăm pe faleză.
   Îmi plăcea plaja de la Sandymount. E destul de frumos în rarele după-amiezi senine de vară când toate fetele, în maiouri şi pantaloni scurţi, au umerii roşii; dar, din cine ştie ce motiv, îmi plac şi zilele tipic irlandeze, umede, când bate vântul şi picăturile de ploaie îţi cad pe faţă şi totul este colorat în tonuri puritane: norii sunt albi-gri, la orizont marea e gri-verde, nisipul măturat de vânt este albicios şi mărginit de cochilii sparte, în curbe de argintiu tern pe care le formează mareea.
   Cassie purta pantaloni de velur verde-închis, jacheta ei largă de lână, maro, iar vântul îi înroşea nasul. O fată solidă în şort şi cu şapcă de baseball pe cap – probabil o studentă americană – făcea jogging pe nisip în faţa noastră. Sus, pe faleză, o mamă foarte tânără, îmbrăcată în trening, împingea un cărucior în care se aflau gemeni.
   - La ce te gândeşti? am întrebat-o.
   Eu mă refeream, desigur, la caz, dar Cassie era veselă – are mai multă energie decât majoritatea oamenilor şi totuşi îşi petrece cea mai mare parte din zi într-o încăpere.
   - O să-l asculţi? Când o femeie întreabă un bărbat la ce se gândeşte face o mare greşeală, e insistentă şi neajutorată, iar el o ia la fugă, dar când se întâmplă invers...
   - Ai grijă ce spui, i-am zis, trăgându-i gluga peste faţă.
   - Ajutor! Sunt persecutată! ţipă ea fără să-şi dea gluga la o parte. Chemaţi Comisia pentru Egalitatea în Drepturi!
   Fata cu căruciorul se uită urât la noi.
   - Eşti surescitată! Calmează-te, te duc acasă; gata, nu mai ai voie îngheţată.
   Îşi dădu gluga pe spate şi începu să facă de câteva ori roata şi alte acrobaţii, în timp ce jacheta îi fâlfâia.
   O simpatizam pe Cassie din prima clipă: făcuse 8 ani de gimnastică în copilărie şi fusese bună, se pare. Abandonase pentru că o plictiseau competiţiile şi antrenamentele. Ea era, de fapt, pasionată de mişcare, de riscul pe care-l implicau exerciţiile, iar acum, după 15 ani, corpul ei încă îşi amintea multe dintre ele. Când am ajuns lângă ea, gâfâia şi avea mâinile pline de nisip.
   - Te simţi mai bine? am spus.
   - Cu mult mai bine. Ce ziceai?
   - Vorbeam de caz. Muncă. Victime.
   - A, da, rosti ea, devenind serioasă instantaneu.
   Îşi strânse jacheta pe lângă corp şi am apucat-o amândoi în jos, pe malul apei, târşâindu-ne picioarele peste cochiliile pe jumătate îngropate în nisip.
   - Mă întrebam, spuse Cassie, cum erau Peter Savage şi Jamie Rowan.
   Se uita după un feribot, mic şi gingaş ca o jucărie, navigând hotărât şi grăbit la linia orizontului. Chipul ei, udat de picături de ploaie, era impenetrabil.
   - De ce? am întrebat-o eu.
   - Nu ştiu... aşa... doar mă întrebam.
   M-am gândit mult la întrebarea ei. Amintirile mele despre ei se estompaseră aproape de tot: Jamie căţărându-se cu picioare sigure pe cea mai înaltă creangă, râsul lui Peter răsunând în verdele strălucitor al pădurii. Printr-o metamorfoză ciudată, deveniseră copiii dintr-o carte de poveşti obsedantă, legende ale unei civilizaţii pierdute. Era foarte greu de crezut că fuseseră reali cândva şi că fuseseră prietenii mei.
   - În ce sens? am întrebat într-un târziu. Ca fel de-a fi, ca înfăţişare sau cum?
   - Oricum, înălţă Cassie din umeri.
   - Amândoi erau cam de înălţimea mea, am spus, o înălţime medie, presupun, cam aşa ceva. Erau slabi amândoi. Jamie avea părul foarte blond, aproape alb, tuns până la umeri, şi nasul subţire. Peter avea părul şaten-deschis şi purta tipul ăla de tunsură pe care o au băieţeii tunşi de mamele lor, şi avea ochii verzi. Cred că ar fi fost acum un tip foarte arătos.
   - Iar ca fel de-a fi? zise Cassie, privindu-mă.
   Vântul îi pleoştise părul lins, ca blana unei foci. Uneori, când ieşeam să ne plimbăm, mă lua de braţ, dar ştiam că acum nu avea s-o facă.
   În primul meu an la şcoala cu internat m-am gândit la ei tot timpul. Mi-a fost şi cumplit de dor de casă. Ştiu că aşa i se întâmplă oricărui copil în situaţia asta, totuşi cred că starea mea de disperare depăşea limita normalităţii. Era o agonie permanentă care mă consuma şi mă chinuia ca o durere de măsea. La începutul fiecărui trimestru eram coborât cu forţa din maşină, în timp ce urlam şi mă zbăteam, şi târât înăuntru, ca părinţii mei să poată pleca. Ai fi zis că starea asta mă transforma într-o ţintă perfectă pentru persecuţii, dar ceilalţi copii mă lăsau în pace, recunoscând – presupun – că nu exista nimic care să mă facă să mă simt mai rău de-atât.
   Nu era vorba de faptul că şcoala asta ar fi fost iadul pe pământ sau altceva de genul ăsta, dimpotrivă, cred că era destul de în regulă – o şcoală mică, într-un ţinut retras, cu o programă modernă de învăţământ, cu note acordate pentru activităţi sportive şi alte banalităţi de genul acesta – însă eu voiam, mai mult decât orice altceva aş fi dorit vreodată în viaţa mea, să mă duc acasă.
   Am sfârşit, cum sfârşesc toţi copiii, prin a mă retrage în imaginaţie.
   Stăteam pe scaunele şchioape, care scârţâiau din toate încheieturile, şi, în mod magic, vedeam fiecare detaliu al lui Jamie, forma rotulelor sale, felul în care îşi înclina capul. Noaptea, rămâneam treaz ore întregi, ascultam sforăiturile băieţilor şi mormăielile dimprejur, şi mă concentram, cu fiecare celulă din corpul meu, până când ştiam, ştiam dincolo de orice îndoială, că atunci când deschideam ochii, Peter avea să se afle în patul de lângă mine. Aveam obiceiul să pun mesaje în sticle şi să le arunc în apa care trecea pe lângă şcoală: „Pentru Peter şi Jamie. Vă rog, întoarceţi-vă. Cu drag, Adam”.
   Ştiam că fusesem trimis de-acasă pentru că ei dispăruseră. Şi ştiam şi că dacă ei aveau să se întoarcă din pădure, într-o seară, murdari şi urzicaţi, cerând să îşi bea ceaiul, atunci mie mi s-ar fi permis să mă întorc acasă.
   - Jamie era băieţoasă, am răspuns eu. Foarte timidă cu străinii, mai ales cu adulţii, dar fără să fie fricoasă. Voi două cred că aţi fi semănat.
   Cassie îmi zâmbi pieziş.
   - În 1984 aveam doar 10 ani, îţi aminteşti? Voi, băieţii, n-aţi fi stat de vorbă cu mine.
   Ajunsesem să mă gândesc la anul 1984 ca la o lume separată, personală. Venea aproape ca un şoc faptul că şi Cassie trăise în acel an, la doar câţiva kilometri distanţă. În momentul în care Peter şi Jamie dispăruseră, şi ea se juca cu prietenii ei, mergeau cu bicicletele sau poate că îşi beau ceaiul, fără să se gândească la ce se întâmpla şi uitând de toate acele lungi şi complicate legături dintre ea şi mine, şi Knocknaree.
   - Bineînţeles că am fi vorbit, am spus. Ţi-am fi zis: „Dă-ne imediat banii tăi de buzunar, prostuţo!”
   - Asta oricum o zici. Povesteşte mai departe despre Jamie.
   - Maică-sa era un fel de hippy – avea părul lung, purta fuste lungi şi largi, şi obişnuia să îi dea lui Jamie iaurt cu germeni de grâu, să mănânce în pauza de la şcoală.
   - Brrr... se cutremură Cassie. Habar n-aveam că puteai să mănânci iaurt din ăsta în anii optzeci. Presupunând că ţi-ai fi dorit asta.
   - Cred că era copil din flori. Jamie, nu maică-sa. Taică-său nu apărea în nicio fotografie. Unii copii obişnuiau să o înţepe pe tema asta, până când Jamie l-a bătut pe unul dintre ei. Am întrebat-o pe mama unde era tatăl lui Jamie, şi mi-a răspuns să nu-mi mai bag nasul unde nu-mi fierbe oala. Am întrebat-o şi pe Jamie. A ridicat din umeri şi mi-a zis: „Cui îi pasă?”
   - Şi Peter?
   - Peter era conducătorul, am răspuns eu. Dintotdeauna, chiar şi când eram nişte ţânci. Vorbea cu toată lumea, era capabil să ne scoată din orice încurcătură – nu neapărat că era cine ştie ce deştept – nici nu cred că era –, însă era foarte încrezător şi iubea oamenii. Şi era tare bun la suflet.
   Era un copil pe strada noastră, îl chema Willy Little. Numele pe care îl avea îi pricinuia o grămadă de necazuri – mă întreb ce Dumnezeu fusese în capul părinţilor lui când îi dăduseră un asemenea nume – şi, ca să fie tacâmul complet, mai purta şi nişte ochelari cu lentilele ca nişte funduri de borcan; purta pulovere groase, împletite de mână, cu iepuraşi în faţă, pe tot pieptul – pentru că era ceva în neregulă şi cu pieptul său – şi îşi începea mai toate frazele cu vorbele: „Mama mea a spus că...”
   Ne plăcea să-l chinuim tot timpul – îi mâzgăleam caietele de şcoală, îl scuipam în cap din copaci, strângeam căcăreze de la iepurele lui Peter şi-i spuneam că sunt stafide îmbrăcate în ciocolată, chestii de genul ăsta –, dar în vara în care am împlinit doisprezece ani, Peter ne-a oprit. „Nu-i drept, a zis el. Nu face faţă.”
   Eu şi Jamie îi înţelegeam oarecum punctul de vedere, deşi ne-am certat că Willy putea foarte bine să se numească Bill şi să nu mai repete toată ziua ce zice maică-sa. M-am simţit destul de vinovat, aşa că, următoarea dată când l-am întâlnit, i-am dat o jumătate din batonul meu de ciocolată Mars. M-a privit cu suspiciune, ceea ce era de înţeles, şi a dispărut.
   Mă întrebam, absent, oare ce se alesese de Willy în prezent. Dacă ar fi fost un film, ar fi fost geniul care câştigă un Premiu Nobel şi are drept nevastă un topmodel. Dar fiind vorba de viaţa reală, probabil că îşi câştiga existenţa făcându-l pe cobaiul pentru cercetări medicale şi încă mai purta pulovere cu iepuraşi.
   - Asta se întâmplă rar, zise Cassie. Cei mai mulţi copii de vârsta asta sunt răi. Sunt sigură că eu eram.
   - Cred că Peter era un copil neobişnuit.
   Se opri să culeagă o cochilie portocalie strălucitoare şi o studie.
   - Există încă şanse să fie în viaţă, nu-i aşa?
   Şterse nisipul de pe scoică cu manşeta, apoi suflă pe ea.
   - Undeva, cine ştie pe unde...
   - Presupun că da, am spus.
   Peter şi Jamie, undeva acolo, umbrele ceţoase ale chipurilor lor, pierzându-se într-o mare de oameni.
   Când aveam 12 ani, consideram asta cea mai rea posibilitate: pur şi simplu continuaseră să fugă, în acea zi, lăsându-mă în urma lor şi neîntorcând niciodată capul. Încă mai am şi acum obiceiul reflex să-i caut în mulţime – în aeroporturi, pe vase de croazieră, în staţiile de tren. Acum pornirea mea nu mai este aşa vie, dar, când eram mai tânăr, semăna îndeaproape cu panica şi probabil că aş fi sfârşit rotindu-mi capul ca un personaj de desene animate, înspăimântat că poate tocmai faţa pe care am ratat-o ar putea să fie a unuia din ei doi.
   - Şi totuşi, mă îndoiesc. Era foarte mult sânge acolo.
   Cassie băgă cochilia în buzunar. Se uită la mine pentru o secundă.
   - Nu ştiu detaliile.
   - O să-ţi dau dosarul, am spus. În mod ciudat, trebuise să fac un efort să spun asta, de parcă i-aş fi dat jurnalul meu personal sau cam aşa ceva. Să vedem cum ţi se va părea.
   Începuse mareea. Panta plajei Sandymount e foarte lină, astfel că la maree, marea e aproape invizibilă, o dungă subţire şi gri, undeva în depărtare. Urca ameţitor de repede, din toate direcţiile în acelaşi timp, şi uneori apa îi prindea pe oameni. În câteva minute ne-am fi udat la picioare.
   - Ar fi mai bine să ne întoarcem, zise Cassie. Sam vine la cină, îţi aminteşti?
   - A, e-n regulă, am răspuns, dar fără prea mult entuziasm.
   Îmi plăcea de Sam – toată lumea îl plăcea pe Sam, cu excepţia lui Cooper –, totuşi nu eram prea sigur că aveam chef să văd pe altcineva.
   - De ce l-ai invitat?
   - Pentru caz, îmi răspunse ea dulce. Avem de lucru. Victima...
   M-am strâmbat, iar ea începu să rânjească la mine.
   Cei doi copii gemeni se băteau cu jucăriile lor strident colorate.
   - Britney! Justin! strigă maică-sa peste zbieretele lor. Tăceţi din gură sau vă omor pe amândoi!
   Am luat-o pe Cassie de gât şi am tras-o după mine până la o distanţă suficient de mare încât să ne permitem să izbucnim în râs.
   Rămăsesem în cele din urmă la şcoala cu internat. Când părinţii mei m-au dus acolo la începutul celui de-al doilea an (eu plângând, implorând, ţinându-mă strâns de mânerul de pe portiera maşinii în timp ce un supraveghetor de la internat mă ţinea de talie şi îmi desfăcea pumnul deget cu deget), am admis că, indiferent ce aş fi făcut şi cât m-aş fi rugat, nu m-ar fi lăsat niciodată să vin înapoi acasă. După acest episod, a încetat să-mi mai fie dor de-acasă.
   Nu prea aveam de ales. Nefericirea mea nesfârşită din primul an mă purtase până la punctul de ruptură (am crescut obişnuindu-mă să am ameţeli când mă ridicam de jos, ori aveam momente în care nu îmi aminteam numele unui coleg de clasă sau drumul către sala de mese), pentru că, se pare, chiar şi puterea mare de refacere pe care o ai la doar 13 ani îşi are limitele ei. Încă vreo câteva astfel de luni şi probabil că aş fi sfârşit prin a suferi o cădere nervoasă. Dar când să se întâmple una ca asta, după cum spuneam, instinctul de supravieţuire se trezise. În acea primă noapte din al doilea an, am plâns până când m-am culcat, iar a doua zi de dimineaţă am hotărât că nu îmi va mai fi niciodată dor de-acasă.
   După aceea, am avut surpriza să descopăr că era destul de uşor să rezist. Fără să acord o atenţie reală, am învăţat jargonul şcolii („fraieri” pentru juniori, „balauri” pentru profesori), iar accentul irlandez mi l-am schimbat în numai o săptămână. M-am împrietenit cu Charlie care stătea lângă mine la ora de geografie; avea o faţă rotundă şi un chicotit irezistibil. Când ne-am făcut mai mari, am mers amândoi la cursurile ţinute de fratele lui la Cambridge şi am purtat amândoi conversaţii lungi, confuze şi pline de speranţe cu privire la fete.
   Rezultatele mele şcolare erau, în cel mai bun caz, mediocre – mă prinsesem cu atâta îndârjire de ideea că şcoala este o soartă eternă, fără scăpare, că îmi era greu să-mi imaginez că mai putea să existe şi altceva dincolo de ea, aşa că îmi era greu să îmi aduc aminte de ce trebuia să mai studiez –, dar am reuşit să ajung un înotător destul de bun ca să fac parte din echipa şcolii, lucru care mi-a atras mai mult respectul celor doi pedagogi şi al băieţilor decât rezultatele bune de la examene. În anul cinci, m-au numit chiar monitor, dar sunt tentat să cred că acest fapt se datora – la fel ca şi numirea mea la Omucideri – înfăţişării mele ce părea potrivită pentru un asemenea post.
   Mi-am petrecut multe vacanţe acasă la Charlie, în Herefordshire, luând lecţii de şofat pe Mercedesul tatălui său (mergând prin hârtoapele drumurilor de ţară, cu geamurile deschise la maximum, cu Bon Jovi urlând din boxele stereo, iar noi amândoi cântând odată cu el, zbierând din toţi rărunchii) şi îndrăgostindu-mă de surorile lui.
   Am descoperit că nu mai voiam deloc să mă întorc acasă.
   Casa din Leixlip era fragilă, întunecoasă, mirosea a umezeală, iar mama îmi aranjase total aiurea lucrurile în noul dormitor. Totul arăta stângaci şi provizoriu, semăna cu o cazare improvizată în grabă pentru un refugiat. Nu arăta a cămin. Toţi copiii de pe stradă aveau tunsori bizare şi făceau glume tâmpite legate de accentul meu.
   Părinţii mei observaseră schimbarea mea, dar în loc să fie mulţumiţi că mă acomodasem la şcoală, cum ar fi fost de aşteptat, păreau să se simtă luaţi prin surprindere şi agitaţi în preajma persoanei atât de necunoscute şi de independente care devenisem.
   Mama mergea în vârful picioarelor prin casă şi mă întreba timid ce voiam să gust la ceai. Tata încerca să demareze discuţii ca de la bărbat la bărbat, care întotdeauna eşuau, de prea mult dres glasul şi fâşâit de ziare ca reacţie la tăcerea mea pasivă, descurajantă. Am înţeles, raţional, că mă trimiseseră la şcoala cu internat să mă protejeze de agitaţia fără sfârşit şi de jurnalişti, de interogatoriile lipsite de sens ale poliţiei, de curiozitatea colegilor mei de şcoală şi eram conştient de faptul că, probabil, asta fusese o decizie excelentă.
   Dar o altă parte din mine credea că, fără îndoială şi fără să poată fi formulat în vorbe – şi poate că într-o măsură infinitezimală era corect – mă trimiseseră departe pentru că se temeau de mine. Ca un copil deformat monstruos, care nu ar fi trebuit niciodată să trăiască atât de mult încât să depăşească vârsta copilăriei sau ca un copil al cărui frate geamăn murise ucis de cuţit, devenisem – prin simplul fapt că supravieţuisem – o ciudăţenie a naturii.

8

   Sam a fost foarte punctual, arătând ca un puşti aflat la prima lui întâlnire amoroasă – chiar încercase să-şi netezească părul blond, dar fără prea mare succes, la spate era numai vârtejuri – şi aducând cu el o sticlă de vin.
   - Poftim, i-o oferi el lui Cassie. Nu ştiam ce găteşti, dar tipul de la magazin mi-a spus că ăsta merge aproape la orice.
   - E perfect, îi zise Cassie, dând muzica mai încet (Ricky Martin, în spaniolă; are obiceiul de a da muzica tare când găteşte sau face curat în casă) şi îndreptându-se către dulap să scoată paharele potrivite. Tocmai găteam paste. Tirbuşonul e în bufet. Rob, scumpule, acum e momentul să amesteci în sfârşit în sos, nu doar să ţii lingura în tigaie.
   - Ia ascultă, Marta Stewart, eu fac sosul sau tu?
   - Niciunul, se pare. Sam, poţi să bei vin sau conduci?
   - Maddox, e sos de tomate la cutie şi busuioc, nu cine ştie ce delicatesă...
   - Ţi-a fost cumva înlăturat la naştere vălul palatin, sau ţi-ai cultivat singur, de-a lungul timpului, lipsa de rafinament? Sam, bei vin?
   Sam părea puţin confuz. Uneori, eu şi Cassie uităm că producem un asemenea efect asupra oamenilor, mai ales când nu suntem în timpul programului şi suntem amândoi în formă, aşa ca atunci. Ştiu că asta poate să sune bizar, având în vedere cum ne petrecuserăm ziua, dar dacă lucrezi într-o brigadă de poliţie unde ai parte de atâtea orori – Omucideri, Infracţiunile Sexuale, Violenţă Domestică – fie înveţi să te detaşezi, fie te transferi la Brigadă Artă şi Antichităţi.
   Dacă te gândeşti prea mult la victime (la ce le trecea prin minte în ultimele lor secunde de viaţă, la toate lucrurile pe care nu au apucat să le facă, la familiile lor devastate), sfârşeşti prin a lăsa cazul nerezolvat şi a suferi o cădere nervoasă. Am avut, evident, perioade grele, în care nu mă puteam detaşa; dar asta m-a ajutat să devin bun, să ajung la un echilibru confortabil, care să îmi permită să pregătesc cina şi să o necăjesc pe Cassie.
   - Mm... da, te rog... răspunse Sam.
   Se uită stânjenit în jur, căutând un loc unde să îşi lase haina; Cassie i-o luă din mână şi o aruncă pe un fotoliu.
   - Unchiul meu are o casă în Ballsbridge... Da, da, ştiu, zise el în timp ce noi îl priveam prefăcându-ne extrem de impresionaţi, încă mai am cheia de-acolo. Uneori stau acolo noaptea, după ce am băut câteva beri.
   Ne privea când pe unul, când pe celălalt, aşteptând comentariile noastre.
   - Buuun, rosti Cassie, căutând în bufet, de unde scoase un pahar pe a cărui parte laterală scria „Nutella”. Nu-mi place deloc când unii beau şi alţii nu. Conversaţia o ia razna. Apropo, ce naiba i-ai făcut lui Cooper?
   Sam izbucni în râs, se relaxă şi începu să manevreze tirbuşonul.
   - Jur, n-a fost vina mea. Primele 3 cazuri la care am lucrat mi-au fost repartizate seara, pe la 5, aşa că de fiecare dată când l-am sunat, el era deja acasă.
   - Ooo... exclamă Cassie. Ce băieţel rău eşti, Sam!
   - Eşti norocos că încă îţi mai vorbeşte, am spus eu.
   - De-abia, de-abia, replică Sam. Se preface tot timpul că nu îşi aminteşte cum mă cheamă. Îmi spune detectiv Neary sau detectiv O’Nolan – chiar şi când depune mărturie la tribunal. Odată mi-a spus aşa, iar judecătorul a fost atât de încurcat, încât era cât pe ce să anuleze procesul. Slavă Domnului că măcar vă simpatizează pe voi.
   - Datorită decolteului lui Ryan, spuse Cassie, dându-mi un brânci uşor cu şoldul ca să mă dea la o parte din calea ei, după care aruncă un pumn de sare în oala cu apă.
   - Da, o să-mi cumpăr un sutien Wonderbra, zise Sam.
   Desfăcu sticla, turnă vin în pahare şi ni le întinse.
   - Noroc, dragii mei colegi. Mulţumesc pentru invitaţie. Să bem pentru o rezolvare rapidă a cazului şi să sperăm că nu vom avea parte de surprize neplăcute.
   După ce am mâncat, am trecut la treabă. Eu am făcut cafea. Sam insistă să spele farfuriile. Cassie luă raportul medico-legal şi fotografiile şi le împrăştie pe măsuţa de cafea, o piesă veche din lemn lăcuit, iar ea se aşeză jos, legănându-se înainte şi înapoi, în timp ce mânca cireşe dintr-un bol pe care îl ţinea în mână.
   Îmi place să o privesc pe Cassie când o preocupă ceva. E atât de concentrată, încât nu se mai controlează: îşi răsuceşte părul cu degetele, îşi strânge picioarele sub ea, îşi vâră ca un copil stiloul în gură şi îl scoate doar ca să murmure ceva pentru sine.
   - Până ni se alătură uimitoarea femeie medium de acolo, spune-mi tu ce-ai făcut? l-am întrebat pe Sam –, iar Cassie m-a atenţionat cu degetul fără să-şi ridice privirea spre mine.
   Sam ştergea farfuriile cu mişcările sigure şi eficiente ale unui burlac.
   - Am avut o zi lungă. M-au lăsat să aştept la telefon şi mi-au tot pus muzică. Toţi funcţionarii n-au făcut altceva decât să mă paseze de la unul la altul. Nu o să fie atât de uşor pe cât pare să aflu cine e proprietarul acelui teren. Am vorbit cu unchiul meu, l-am întrebat dacă organizaţia asta, Mutaţi Autostrada, are vreun efect.
   - Şi? am întrebat, străduindu-mă să nu par cinic.
   N-am nimic personal cu Redmond O’Neill – aveam în minte imaginea unui bărbat imens, cu obrajii rumeni şi cu o claie de păr argintiu, dar asta era tot –, însă nu am deloc încredere în politicieni, în general.
   - Mi-a spus că nu. De fapt, mi-a spus că fac mai mult rău – Cassie se uită la el şi ridică din sprâncene. S-a ajuns de câteva ori la tribunal, în încercarea de a opri lucrările la autostradă. Dar trebuie să mai verific, să am date exacte. Red mi-a spus că au fost audieri la sfârşitul lunii aprilie, începutul lui iunie şi jumătatea lui iulie. Asta s-ar potrivi cu telefoanele pe care le-a primit Jonathan Devlin în toiul nopţii.
   - Se pare că cineva a considerat că fac chiar foarte mult rău, am spus.
   - Ultima dată, acum câteva săptămâni, a fost emisă o hotărâre judecătorească de suspendare a mişcării Mutaţi Autostrada, dar Red spunea că s-a făcut recurs şi a fost anulată. Nu era deloc îngrijorat.
   - E bine de ştiut, spuse Cassie pe un ton dulce.
   - Autostrada asta ar face foarte mult bine, Cassie, rosti Sam cu blândeţe. Se vor construi case, vor fi slujbe noi...
   - Sunt sigură că aşa este. Ce nu înţeleg însă este de ce nu poate fi mutată cu câteva sute de metri într-o parte.
   Sam clătină din cap.
   - Nu aş putea spune sigur de ce. Nu pricep toate dedesubturile astea. Dar Red le ştie, iar el spune că ar fi de rău.
   Cassie deschise gura să adauge ceva, dar i-am prins privirea.
   - Abţine-te, i-am spus.
   - OK, replică ea, în timp ce noi aduceam cafeaua. Cel mai interesant lucru este că nu mi se pare că făptaşul chiar a vrut s-o ucidă.
   - Ce? Maddox, dar a lovit-o de două ori în cap şi a strangulat-o. Era cât se poate de moartă. Dacă nu ar fi vrut s-o ucidă...
   - Nu, stai, aşteaptă, interveni Sam. Aş vrea să aud chestia asta.
   De fiecare dată când face profilul psihologic al unui ucigaş, rolul meu este să fiu avocatul diavolului, iar Cassie mă pune la punct dacă exagerez cu entuziasmul, însă Sam e genul de bărbat curtenitor, de modă veche, pe care îl găsesc admirabil, dar şi puţin cam enervant.
   Cassie îmi aruncă o privire răutăcioasă, după care îi zâmbi lui Sam.
   - Mulţumesc, Sam. După cum spuneam, gândiţi-vă la prima lovitură: a fost slabă, de-abia dacă a făcut-o să se clatine, în niciun caz nu s-a prăbuşit la pământ. Ea era cu spatele la atacator şi nu s-a mişcat, astfel că el ar fi putut să-i crape capul, dar nu a făcut-o.
   - Poate nu a ştiut cât de puternic trebuia s-o lovească, spuse Sam. Nu mai făcuse asta până atunci.
   Părea trist. Poate să sune cinic, dar preferăm să găsim indicii care să ne arate că aveam de-a face cu un criminal în serie. Astfel am putea să descoperim asemănări cu alte cazuri, să adăugăm probe; dacă însă tipul nostru ucisese pentru prima dată, acestea erau toate datele pe care le aveam la dispoziţie.
   - Cass, am spus eu. Crezi că a făcut-o pentru prima dată? am întrebat-o, şi mi-am dat seama chiar în clipa în care rosteam cuvintele că nu ştiam ce răspuns mi-aş fi dorit să primesc.
   Ea întinse absentă mâna să mai ia cireşe, cu ochii în carneţelul de notiţe, dar am observat că a clipit. Înţelesese ce voiam să spun.
   - Nu ştiu. Nu a făcut asta des, sau cel puţin n-a mai făcut-o recent, sau poate că nu a avut intenţia asta. Dar este posibil să mai fi făcut-o o dată sau de două ori înainte, cu ceva timp în urmă. Nu putem exclude o legătură cu acel caz mai vechi.
   - Şi totuşi, e ceva neobişnuit ca un criminal în serie să îşi ia o pauză de 20 de ani, am spus.
   - Păi... spuse Cassie, nu a fost chiar atât de înnebunit să o facă, de data asta. Ea s-a luptat, el i-a pus o mână la gură, a lovit-o, poate că ea a încercat apoi să se smucească să scape sau ceva de genul ăsta, iar asta l-a făcut să-i dea lovitura de graţie. Dar, în loc să continue loviturile cu piatra – deşi lupta nu încetase, iar la el probabil că adrenalina atinsese punctul culminant în acel moment –, a prins-o şi a sufocat-o. Nu a strangulat-o, ceea ce ar fi fost cu mult mai simplu: a folosit o pungă de plastic, pe care i-a pus-o pe la spate, aşa că nu a fost nevoit să o privească în faţă. Probabil că el încerca să evite crima, să fie mai puţin violent. Să fie mai blând, se strâmbă Cassie.
   - Sau poate nu voia să atragă atenţia, am spus.
   - OK, dar atunci de ce a lovit-o? De ce n-a sărit pe ea să-i pună punga de plastic pe cap şi gata? Cred că a vrut să o omoare, dar nu şi să o vadă suferind.
   - Este posibil să nu fi fost sigur că reuşeşte să o domine până când nu a doborât-o la pământ, am spus. N-o fi fost destul de puternic sau, repet, o fi făcut-o pentru prima dată şi nu a ştiut cum să procedeze.
   - Da, e destul de posibil. Poate câte puţin din toate variantele. Sunt de acord că suntem în căutarea cuiva care nu are antecedente de violenţă – cineva care nu se bătea la şcoală, care nu ar fi considerat o persoană agresivă, şi probabil că nu are la activ alte infracţiuni de natură sexuală. Nu cred că violul a fost motivul crimei.
   - De ce? Pentru că a folosit un obiect? am întrebat eu. Ştii că unii dintre ei nu sunt în stare să o facă.
   Sam clipi şi sorbi din cafea ca să-şi ascundă stânjeneala.
   - Desigur, dar atunci nu ar fi fost ceva mai... atent? După cum spunea Cooper, a fost un gest mai mult simbolic: o împunsătură, fără sadism, fără entuziasm, care nici măcar nu a făcut ca himenul să se rupă. Iar asta s-a întâmplat post-mortem.
   - Poate că a fost alegerea lui. Poate că este necrofil.
   - Dumnezeule! făcu Sam, lăsând ceaşca de cafea pe masă.
   Cassie îşi căută ţigările, se răzgândi şi luă una de la mine. Luminat de flacăra de la brichetă, chipul ei arăta obosit şi crispat. Mă întrebam dacă în acea noapte avea să o viseze pe Katy Devlin, imobilizată şi încercând să ţipe.
   - Nu, ar fi ţinut-o mai mult timp şi, repet, ar fi fost semne mai clare de agresiune sexuală. Nu, nu a vrut s-o omoare. A făcut-o pentru că trebuia.
   - A simulat o crimă sexuală ca să ne pună pe o pistă falsă?
   Cassie clătină din cap.
   - Nu ştiu... Dacă ar fi aşa, ar fi fost de aşteptat să regizeze altfel lucrurile: să o dezbrace, să o lase cu picioarele desfăcute. În loc să facă asta, el i-a pus la loc pantalonii, a tras fermoarul... Nu, mă gândesc dacă nu cumva e mai degrabă un comportament schizofrenic. Schizofrenicii nu sunt de obicei violenţi, dar, dacă nu urmează tratamentul sau au o criză de paranoia, nu ştii niciodată. Poate că a crezut, din cine ştie ce motiv ştiut numai de el, că ea trebuia omorâtă şi violată, deşi el ura să facă asta. Aşa ar explica de ce nu a vrut să o rănească, de ce a folosit un obiect, de ce nu a arătat totul mai clar că a fost vorba de o crimă sexuală – nu voia ca ea să fie expusă şi nici nu voia să-i considere cineva un violator – şi chiar şi de ce a abandonat-o pe altar.
   - Cum aşa?
   Am luat pachetul de ţigări înapoi, l-am întins spre Sam, care părea că ar fi vrut să ia o ţigară, însă refuză în cele din urmă, clătinând din cap.
   - Adică, ar fi putut să o lase undeva în pădure sau în altă parte, pur şi simplu aruncată pe pământ, unde nu ar fi fost găsită decât cine ştie când. Totuşi, el s-a abătut din drum şi a dus-o pe altar. Putea să o lase într-o poziţie care să o expună, dar nu a făcut asta. A lăsat-o întinsă pe partea stângă, astfel că lovitura la cap nu se vedea – repet, poate ca să-şi minimalizeze crima. Cred că a încercat să o trateze cu grijă, cu respect – să o lase la distanţă de animale şi să fie sigur că ea va fi găsită curând.
   Cassie luă o scrumieră.
   - Partea bună este că, dacă e vorba de un schizofrenic, va fi destul de uşor de descoperit.
   - Dar dacă e vorba de un ucigaş plătit? am întrebat eu. Şi asta ar explica lipsa dorinţei personale de a o omorî. Cineva – poate persoana misterioasă de la telefon – a angajat un ucigaş, dar asta nu înseamnă că acestuia îi şi place slujba pe care o are.
   - De fapt, zise Cassie, un ucigaş plătit, dar nu unul profesionist. Un amator care avea nevoie de bani – da, varianta s-ar potrivi chiar mai bine. Katy Devlin părea un copil destul de responsabil, nu-i aşa, Rob?
   - Părea cea mai normală persoană din familie.
   - Da, şi mie mi s-a părut la fel. Deşteaptă, muncitoare, ambiţioasă...
   - Nu era deloc genul care să iasă noaptea afară cu un străin.
   - Exact. Şi mai ales cu un străin care nu era clar în toate minţile. Iar un schizofrenic nu putea, probabil, să se comporte normal, ca să o convingă să meargă cu el cine ştie unde. Dimpotrivă, persoana asta pare să fie prezentabilă, plăcută, bună cu copiii – era cineva pe care Katy îl cunoştea de ceva vreme. Cineva în prezenţa căruia se simţea în largul ei. Care nu i se părea deloc o ameninţare.
   - Putea să fie şi o ea. Cât cântărea Katy?
   Cassie căută prin notiţele pe care le luase.
   - Treizeci şi nouă de kilograme. Depinde de cât de departe a fost cărată, da, şi o femeie ar fi putut face asta, însă ar fi trebuit să fie puternică. Sophie ne-a spus că nu a găsit urme că fetiţa ar fi fost târâtă până în şantier. Dar, statistic vorbind, eu aş pune pariu că e un bărbat.
   - Îi eliminăm pe părinţi? întrebă Sam cu speranţă în glas.
   Cass se arătă nedumerită.
   - Nu. Să presupunem că unul din ei o abuza, iar ea a ameninţat că dă totul în vileag. Atunci, cel care o abuza sau poate chiar celălalt părinte a considerat că fetiţa trebuia să moară, ca să protejeze astfel întreaga familie. Poate că au încercat să însceneze o crimă sexuală, dar nu au avut puterea să o facă până la capăt. De fapt, singurul lucru de care sunt mai mult sau mai puţin sigură este că nu avem de-a face cu un psihopat sau cu un sadic – tipul nu a putut să o umilească şi nici nu s-a bucurat să o vadă suferind. Căutăm deci pe cineva care nu ar fi vrut să o omoare, pe cineva care a făcut-o doar pentru că i s-a părut absolut necesar. Nu cred că persoana se va amesteca în anchetă – nu va atrage atenţia sau ceva de genul ăsta –, şi nici nu cred că va mai săvârşi o astfel de faptă curând, în afară de cazul în care se va simţi ameninţat. Şi mai mult ca sigur este vorba de un localnic. Un psiholog criminalist adevărat ar putea să fie mai precis, dar...
   - Ţi-ai dat licenţa la Trinity, nu? o întrebă Sam.
   Cassie clătină rapid din cap, luând câteva cireşe.
   - Am abandonat în anul patru.
   - De ce ai făcut asta?
   Scuipă un sâmbure în palmă şi îi zâmbi lui Sam într-un fel pe care i-l ştiam; era un zâmbet extrem de dulce, care îi schimba chipul făcând ca ochii să nu i se mai vadă.
   - Ce v-aţi face voi acum fără mine?
   Aş fi putut să-i spun eu lui Sam că partenera mea nu avea să-i răspundă. O întrebasem şi eu de câteva ori, de-a lungul anilor, şi primisem răspunsuri de genul „Nu aveam pe nimeni acolo, de calibrul tău, care să mă plictisească” sau „Mâncarea în Buttery era oribilă”.
   Totdeauna era ceva misterios în legătură cu Cassie. Ăsta era unul dintre lucrurile care îmi plăceau la ea, şi îmi plăcea cu atât mai mult cu cât, paradoxal, nu era o calitate evidentă, ci, mai degrabă, un tip de discreţie. Lasă impresia că este impulsivă, copilăroasă, sinceră – ceea ce e adevărat: ceea ce vezi este de fapt ce primeşti. Dar ceea ce nu primeşti este ceea ce cu greu bănuieşti: asta mă fascinează la Cassie. Chiar şi după atâta timp petrecut împreună, ştiam că există în ea cămăruţe pe care nu mă lăsa nici măcar să le întrevăd, darămite să mă poftească să intru. Existau întrebări la care nu ar fi răspuns, subiecte despre care nu discuta decât la modul abstract. Dacă încercai s-o încolţeşti, ea se retrăgea râzând, cu o privire ironică, şi se îndepărta de subiect cu graţia unui patinator.
   - Oricum, eşti bună. Cu sau fără licenţă.
   Cassie ridică din sprânceană.
   - Înainte de a spune asta, aşteaptă să vezi dacă am dreptate.
   - Şi de ce ar fi ascuns-o o zi întreagă? am întrebat eu.
   Acest lucru mă frământase încă de la început – dacă nu ar fi fost nevoit din cine ştie ce motiv să scape de ea, ar fi ascuns-o pentru mai mult timp, ar fi ascuns-o pentru totdeauna, iar ea ar fi dispărut în linişte şi definitiv, la fel cum o făcuseră Peter şi Jamie.
   - Dacă am dreptate că a vrut să se distanţeze de crimă, atunci asta nu s-a întâmplat pentru că aşa a vrut el. Te-ai fi aşteptat să scape de ea cât mai repede posibil. A ascuns-o doar pentru că nu a avut de ales.
   - Poate mai locuieşte cu cineva şi a trebuit să aştepte până când a rămas singur acasă?
   - Da, ar putea fi un motiv. Dar mă întrebam dacă nu cumva şantierul nu a fost deloc un loc ales la întâmplare. Poate că acolo a vrut să o lase – fie pentru că asta face parte din cine ştie ce plan măreţ de-al lui, fie pentru că nu are maşină şi atunci acesta era un loc foarte la îndemână. Iar asta s-ar potrivi cu ce ne spunea Mark despre faptul că nu a văzut nicio maşină trecând pe acolo – ceea ce înseamnă că ucigaşul locuieşte pe undeva aproape de şantier, poate în una dintre casele aflate la capătul cartierului. Poate a încercat să scape de ea luni noaptea, dar Mark era în pădure, aprinsese focul. Criminalul ar fi putut să-l vadă şi să se sperie. Aşa că a ascuns-o pe Katy şi a încercat din nou în următoarea noapte.
   - Sau criminalul putea fi chiar el, am spus.
   - Are alibi pentru marţi noaptea.
   - Dar de la o fată care e nebună după el.
   - Mel nu e genul de gâsculiţă care să le facă favoruri bărbaţilor. Are capul pe umeri, e destul de deşteaptă ca să îşi dea seama cât de important e să spună adevărul. Dacă Mark ar fi lipsit din cameră cât să facă o plimbare destul de lungă, ea ne-ar fi spus.
   - Dar poate că el a avut un complice. Poate chiar pe Mel. Sau poate pe altcineva.
   - Şi? Ascundeau cadavrul pe dealul acoperit cu iarbă?
   - Ce motiv ar fi avut tipul ăsta, Mark, s-o facă? întrebă Sam.
   Mânca şi el cireşe şi se uita la noi cu mare interes.
   - Motivul este acela că tipul e mai mult decât ciudat, i-am răspuns eu. Tu nu l-ai auzit cum vorbeşte? În cele mai multe privinţe e perfect normal – suficient de normal cât să poată să convingă un copil, Cass –, dar dacă îl auzi cum vorbeşte despre şantier şi cum bate câmpii despre profanări şi veneraţii... şantierul este ameninţat de acea autostradă; poate s-a gândit că era bine-venit un sacrificiu uman pentru zei, la fel ca în vechime, poate că aşa îmbuna cerurile şi situl era salvat. Când vine vorba despre sit, e de-a dreptul nebun.
   - Dacă se dovedeşte a fi un sacrificiu păgân, zise Sam, nu o să fiu eu fraierul care o să-i spună asta lui O’Kelly.
   - Propun ca la o adică să-l punem chiar pe Mark să îl anunţe pe O’Kelly. Şi noi să vindem bilete la spectacol.
   - Mark nu este nebun, afirmă Cassie ferm.
   - Ba este!
   - Ba nu e! Munca pe care o face e totul pentru el. Atâta tot. Dar nu e nebun.
   - Trebuia să-i vezi, i-am spus lui Sam. Sincer, zici că erau la o întâlnire de amor, nu la un interogatoriu. Maddox clătina din cap, dădea din gene şi îi spunea într-una că îl înţelegea perfect şi că ştia cum se simţea...
   - E adevărat, am făcut asta, recunoscu Cassie.
   Abandonă notiţele pe care şi le luase în discuţia cu Cooper şi se rezemă de spătarul fotoliului.
   - Dar nu am dat deloc din gene; când o s-o fac, o să ştii clar asta.
   - Ce, îl venerezi pe zeul arheologilor?
   - Nu, deloc, fraiere. Închide gura şi ascultă-mă. Am o teorie în legătură cu Mark.
   Se descălţă şi îşi băgă picioarele sub ea.
   - Of, Doamne! am spus. Sam, sper că nu te grăbeşti.
   - Când e vorba de o teorie bună, am întotdeauna timp, rosti Sam. Pot să beau ceva, dacă tot am terminat lucrul?
   - Bună idee, i-am răspuns eu.
   Cassie mă împinse cu piciorul.
   - Adu tu nişte whisky sau altceva.
   I-am împins piciorul şi m-am ridicat.
   - OK, zise ea, cu toţii simţim nevoia să credem în ceva, nu?
   - De ce? am întrebat eu.
   Eram intrigat şi mi se părea destul de deconcertant. Nu sunt o persoană religioasă şi nici despre Cassie nu aflasem până în acel moment că ar fi.
   - Pentru că pur şi simplu simţim această nevoie. Orice societate din lumea asta, în orice timpuri, a avut un sistem de credinţe. Dar acum... Câţi creştini cunoşti... nu care doar să meargă la biserică, ci care să fie chiar credincioşi, străduindu-se să facă lucrurile aşa cum a dorit Iisus? Şi nu ca şi cum oamenii pot crede în ideologiile politice. Guvernul nostru nici măcar nu are o ideologie şi, din câte se poate spune până în prezent...
   - Îmbrăcămintea maro e pentru băieţi – poate fi şi asta o ideologie, într-un fel... am spus eu peste umăr.
   - Hei, făcu Sam pe un ton blând.
   - Îmi pare rău, nu m-am referit la cineva anume.
   Dădu din cap.
   - Nici eu, Sam, adăugă Cassie. Am vrut să spun doar că nu există o filosofie general valabilă. Aşa că oamenii îşi construiesc propriile idei în care să creadă.
   Am adus whisky, coca-cola, gheaţă şi pahare. Le-am pus pe toate pe marginea măsuţei de cafea.
   - Te referi la Lumina religiei? Te referi la yuppies ai mişcării New Age, care fac sex tantric şi îşi decorează maşinile în stil feng-shui?
   - Şi la ei, dar mă gândeam mai ales la oamenii care transformă religia în ceva complet diferit. Cum ar fi banii – de fapt, ăsta este lucrul cel mai apropiat de o ideologie pe care îl are guvernul, şi nu vorbesc aici despre îmbrăcămintea maro, Sam. În zilele noastre, să ai o slujbă prost plătită nu înseamnă doar lipsă de noroc, n-ai observat? Înseamnă de fapt iresponsabilitate: nu eşti un membru de încredere al societăţii, eşti o haimana dacă nu ai o casă mare şi o maşină la modă.
   - Dar dacă ceri o mărire de salariu, am spus bătând în tăviţa de gheaţă ca să se desprindă cuburile, înseamnă că eşti o haimana şi mai mare şi că ameninţi cota de profit a angajatorului, după toate câte le-a făcut el pentru economia ţării.
   - Exact. Dacă nu eşti bogat, nu trebuie să te aştepţi să primeşti un salariu decent de la cel care ar putea să ţi-l ofere.
   - O, făcu Sam. Eu nu cred că lucrurile stau chiar aşa de rău.
   Urmă un moment de tăcere, din politeţe. Am adunat de pe masă cuburile de gheaţă pe care le împrăştiasem. Sam, prin felul lui de-a fi, este optimist, dar face parte din genul de familie care deţine imobile în Ballsbridge. Punctele lui de vedere asupra problemelor social-economice, deşi pline de înţelegere, cu greu ar putea fi considerate obiective.
   - O altă religie importantă în zilele noastre, continuă Cassie, este cea a corpului. Toată această publicitate şi ştiri despre fumat, consumul de alcool, fitness...
   Turnam în paharul lui Sam, uitându-mă la el, aşteptând să-mi facă semn când să mă opresc. Ridică o mână. Când i-am întins paharul, mi-a zâmbit.
   - Lucrurile astea n-au făcut altceva decât să mă determine să îmi doresc să îmi îndes în gură cât mai multe ţigări, să văd câte încap, am spus eu.
   Cassie îşi întinse picioarele pe fotoliul meu; i le-am dat la o parte, apoi i le-am pus la mine în poală, după care am început să pregătesc băutura pentru ea, cu multă gheaţă şi cu multă coca-cola.
   - Şi pe mine la fel. Dar toate aceste informaţii nu spun doar că toate astea sunt dăunătoare sănătăţii, ci şi că sunt dăunătoare din punct de vedere moral. Ca şi cum, spiritual vorbind, ai fi o persoană mai bună dacă ai colesterolul în regulă şi faci o oră de gimnastică în fiecare zi. Şi mai sunt şi toate acele comentarii îngrozitoare conform cărora fumatul nu este doar un lucru stupid, ci însuşi diavolul. Oamenii au nevoie de un cod moral, care să-i ajute să ia decizii. Tot acest melanj de virtute şi corectitudine faţă de propria persoană nu face altceva decât să umple un gol de pe piaţă. Însă problema este că nu sunt altceva decât nişte anacronisme. Nu e doar faptul că tu faci un lucru aşa cum crezi că este corect şi apoi aştepţi profitul. Lucrul corect moralmente este prin definiţie acel lucru care îţi oferă cel mai mare profit.
   - Hai să bem, am spus.
   Cassie se aprinsese la faţă, gesticula aplecându-se în faţă, uitând de paharul din mână.
   - Ce are asta de-a face cu ciudatul ăla de Mark?
   Cassie se uită mirată la mine şi sorbi din pahar.
   - Uite ce e! Mark crede în arheologie – în moştenirea pe care aceasta ne-a lăsat-o. Asta e credinţa lui. Nu e doar un set abstract de principii, şi nu e nimic în legătură cu corpul lui, şi nici în legătură cu conturile sale bancare. Este o parte concretă a vieţii lui de zi cu zi, profitabilă sau nu. Trăieşte prin ea. Nu e deloc nebun, e sănătos, şi se petrece ceva foarte greşit cu societatea asta în care oamenii îl cred ciudat.
   - Tipul a făcut o libaţie nu ştiu cărui zeu din Epoca bronzului, am spus eu. Nu mi se pare că ar fi ceva în neregulă cu mine dacă spun că acest lucru e cam ciudat. Susţine-mă, Sam.
   - Eu?
   Sam se rezemase de spătarul canapelei şi asculta conversaţia noastră, atingând cu degetele cochiliile şi pietrele de pe pervazul ferestrei.
   - Eh, aş spune că e şi el tânăr. Îi trebuie o nevastă şi câţiva copii şi o să se potolească.
   Eu şi Cassie ne-am uitat unul la celălalt şi am izbucnit în râs.
   - Ce e? întrebă Sam.
   - Nimic, am spus eu, sincer!
   - Aş vrea să vă văd pe tine şi pe Mark după câteva pahare de bere, zise Cassie.
   - L-aş da pe brazdă imediat, afirmă Sam cu seninătate, pocnind din degete spre mine şi spre Cassie.
   M-am cufundat în fotoliul meu să-mi savurez băutura. Îmi plăcea conversaţia asta. Era o seară plăcută, o seară fericită. Ploaia bătea în fereastră, Billie Holiday se auzea în fundal, iar eu, până la urmă, eram bucuros că Sam fusese invitat de Cassie. Începeam să-l simpatizez. Oricine – mă gândeam eu – ar trebui să aibă în preajma lui un Sam.
   - Chiar crezi că putem să-l eliminăm pe Mark de pe lista suspecţilor? am întrebat-o pe Cassie.
   - Sincer, aşa cred, replică ea, bând din pahar, după care l-a sprijinit pe abdomen. În afară de problema nebuniei lui. După cum spuneam, am convingerea că făptaşul nu era în deplinătatea facultăţilor sale mintale. Or, nu mi-l imaginez deloc astfel pe Mark – cel puţin, nu în chestiunile importante.
   - Norocosul, zise Sam zâmbindu-i lui Cassie, din partea cealaltă a măsuţei de cafea.
   - Cum v-aţi cunoscut, tu şi Cassie? mă întrebă Sam mai târziu.
   Stătea pe canapea şi îşi luase paharul în mână.
   - Poftim?
   Era o întrebare cam ciudată, picase ca o bombă, mai ales că, sincer să fiu, aproape că uitasem că era acolo. Cassie cumpără băuturi de bună calitate, whisky Connemara aromat, aşa că eram cu toţii un pic ameţiţi. Conversaţia noastră se apropia, confortabil, de final. Sam se întindea să citească titlurile de pe copertele cărţilor aflate pe raft; eu mă cufundasem în fotoliu, fără să mă gândesc la ceva anume, ci doar ascultând muzica. Cassie era la baie.
   - A, am întâlnit-o când a venit la noi în echipă. Într-o seară i s-a stricat motoreta şi am dus-o acasă cu maşina.
   - Aha, da, făcu Sam.
   Arăta cam neîncrezător, ceea ce nu prea îl caracteriza.
   - La asta m-am gândit şi eu de prima dată: că nu o cunoşti mai dinainte. Dar pe urmă mi s-a părut că vă cunoaşteţi de secole, aşa că m-am întrebat de când sunteţi voi prieteni... înţelegi...
   - Ni s-a mai întâmplat, am spus.
   Oamenii sunt tentaţi să presupună că suntem veri sau că am crescut împreună, în case vecine, sau ceva în genul ăsta. Iar asta mă umple întotdeauna de o mulţumire secretă, fără motiv.
   - Doar ne potrivim perfect, cred.
   Sam aprobă din cap.
   - Tu şi Cassie... rosti, dregându-şi glasul.
   - Ce-am făcut? întrebă Cassie suspicioasă, dându-mi piciorul la o parte şi aşezându-se la locul ei.
   - Dumnezeu ştie, am spus.
   - Îl întrebam pe Rob unde v-aţi cunoscut voi doi, până să veniţi la Omucideri, explică Sam. La facultate sau unde?
   - Eu n-am fost la facultate, i-am răspuns.
   Simţeam că ştiu ce urma să mă întrebe. Toţi o fac, mai devreme sau mai târziu, dar nu mă aşteptam ca Sam să fie genul curios, şi mă întrebam de ce voia să ştie aşa ceva.
   - Serios? făcu el uimit, încercând însă să nu arate asta. Mă refer la accentul tău. Am crezut că ai fost la Trinity, poate, şi că acolo aţi avut cursuri împreună... sau...
   - Nu ne ştim de la Adam şi Eva, afirmă Cassie calmă, iar după un minut de încremenire, eu şi ea nu ne-am putut abţine să nu izbucnim într-un râs copilăresc, hohotitor.
   Sam clătină din cap, zâmbind.
   - Sunteţi unul mai nebun decât celălalt, afirmă Sam, după care se ridică şi se duse să golească scrumiera.

   Îi spusesem adevărul lui Sam: nu fusesem niciodată la facultate.
   Terminasem liceul, în mod miraculos, cu note de trecere. Suficient cât să continui să fac nişte cursuri sau chiar să completez un formular de înscriere la facultate. Le-am spus atunci tuturor că voiam să fac o pauză de 1 an, dar adevărul era că nu voiam să mai fac nimic, absolut nimic, cât mai mult timp posibil, poate pentru tot restul vieţii.
   Charlie plecase la Londra să studieze economia, iar eu am mers cu el, întrucât nu exista niciun alt loc în care să îmi doresc să mă duc.
   Tatăl lui îi plătea un apartament cu podele din lemn masiv şi cu portar, iar eu nu mi-aş fi permis nici pe jumătate asemenea lucru, aşa că mi-am închiriat o garsonieră mică şi întunecoasă, într-o zonă cam nesigură. Charlie şi-a luat o colegă de apartament, o studentă olandeză care urma să plece acasă de Crăciun. Planul era ca până atunci eu să îmi găsesc o slujbă şi să mă mut cu el, însă cu mult timp înainte de Crăciun îmi devenise limpede că nu voiam – nu doar din cauza banilor, ci pentru că, în mod neaşteptat, mă îndrăgostisem de cămăruţa, de libertatea mea.
   După şcoala cu internat, singurătatea era o binecuvântare. În prima mea noapte acolo, mă lungisem pe spate, pe covor, timp de câteva ore, în acea vastă întindere portocalie a oraşului care se vedea, licărind, pe fereastră. Pe hol se unduiau miresme grele de curry; auzeam doi indivizi ţipând unul la altul în rusă, iar cineva studia undeva, furtunos, la vioară.
   Atunci mi-am dat seama, treptat, că nu exista absolut nicio persoană pe lume care să mă vadă sau să mă întrebe ce fac sau care să-mi spună ce să fac, şi m-am simţit de parcă în orice moment cămăruţa mea s-ar fi putut desprinde de restul clădirii, ca un balon de săpun, luminos, aflat în derivă prin noapte, plutind blând pe deasupra acoperişurilor, pe deasupra apei, printre stele.
   Am locuit acolo aproape 2 ani.
   În cea mai mare parte a timpului mi-am acoperit cheltuielile dintr-o bursă. Ocazional, când rămâneam lefter sau când aveam nevoie de bani ca să impresionez o fată, petreceam câteva săptămâni muncind în construcţii sau la o firmă de mutat mobilă.
   Inevitabil, eu şi Charlie ne-am îndepărtat – începând, cred, de la privirea lui politicoasă şi uşor oripilată când a văzut prima dată garsoniera. Ne întâlneam cam la două săptămâni să bem bere, mergeam la petreceri cu el şi cu noii lui prieteni (aici le-am cunoscut pe cele mai multe fete din vremea aceea, inclusiv pe anxioasa Gemma, care avea probleme cu alcoolul). Erau tipi de treabă, amicii lui de la universitate. Însă vorbeau un limbaj pe care eu nu îl cunoşteam, şi nici nu regretam acest lucru, cu glume înţelese doar de ei, cu abrevieri şi aluzii, iar mie mi se părea greu să fiu atent la aşa ceva.
   Nu ştiu bine ce am făcut în acei 2 ani. Cred că, în cea mai mare parte a timpului, nimic. Ştiu, ăsta este unul dintre tabuurile societăţii noastre, însă eu descoperisem plăcerea de a lenevi, genul acela de lene de care cei mai mulţi oameni nu mai au parte după perioada copilăriei. Aveam o prismă – provenea dintr-un vechi candelabru – pe care o ţineam în fereastră, şi puteam să-mi petrec o după-amiază întreagă stând întins în pat şi privind cum acel obiect reflecta mici raze de lumină în culorile curcubeului, de jur împrejurul camerei.
   Citeam foarte mult. Dintotdeauna am citit, dar atunci, în acei doi ani, m-am cufundat în cărţi cu o poftă voluptuoasă, aproape erotică.
   Mă duceam la biblioteca locală şi luam cât de multe cărţi puteam, apoi mă încuiam în cameră şi citeam într-una câte o săptămână.
   Căutam cărţi vechi – cu cât erau mai vechi, cu atât era mai bine – Tolstoi, Poe, tragedii iacobine, o traducere prăfuită din Laclos, aşa că, atunci când în sfârşit am ieşit la suprafaţă, clipind din ochi şi ameţit, mi-au trebuit zile întregi ca să reuşesc să mă abţin să mă mai gândesc la ritmul lor rece, neted, cristalin.
   M-am uitat foarte mult şi la TV. În al doilea an, ajunsesem fascinat de documentarele despre crime, difuzate noaptea târziu, mai ales pe canalul Discovery: nu pentru crimele în sine, dar pentru structurile complicate ale desfăşurării pistelor. Îmi plăcea pasiunea constantă, încăpăţânată a acestor oameni – grăsunii şerifi texani, slăbănogii bostonieni din FBI – care descurcau cu grijă iţele şi puneau laolaltă piese disparate până când reuşeau în sfârşit să le aşeze pe toate la locul lor, iar atunci răspunsul ţâşnea şi se contura dinaintea lor, strălucitor, de necontestat. Erau ca nişte magicieni, care aruncau o mulţime de piese într-un joben, apoi îl băteau cu o baghetă şi – în sunetul teatral al trompetelor – scotea de-acolo un batic de mătase, impecabil. Numai că în cazul ăsta era de o mie de ori mai bine, pentru că răspunsurile erau reale şi vitale, şi nu era vorba (mă gândeam eu) de niciun fel de iluzii.
   Ştiam că în viaţa reală nu era chiar aşa, cel puţin nu întotdeauna, dar m-a lovit precum o nevoie acută de aer ideea de a avea o slujbă acolo unde această posibilitate exista. Aşa că, chiar în acele luni, când Charlie se angajase, iar eu fusesem anunţat că bursa nu mai putea fi acordată unor oameni ca mine, iar tipul acela iubitor de muzică rap se mutase mai jos, mi s-a părut un răspuns evident că trebuia să plec în Irlanda, să mă înscriu la Templemore Training College şi să devin detectiv.
   Nu simţeam în prezent că îmi era dor de cămăruţa aceea – cred că oricum începusem să mă plictisesc –, dar încă îmi amintesc de acei doi ani minunaţi, de leneveală, care au fost printre cei mai fericiţi din viaţa mea.

   Sam plecă pe la 11.30. Ballsbridge se află la doar câteva minute distanţă de mers pe jos de Sandymount. Îmi aruncă o privire rapidă, interogativă, în timp ce îşi îmbrăca pardesiul.
   - Tu pe unde o iei?
   - Probabil că ai pierdut ultimul DART, îmi spuse Cassie încet. Dacă vrei, poţi să rămâi să dormi pe canapea.
   Aş fi putut să spun că pot să iau un taxi până acasă, dar m-am gândit că probabil ea cântărise mai bine: Sam nu era precum Quigley, nu ne-am fi trezit amândoi – eu şi ea – a doua zi primiţi cu valuri de zâmbete satisfăcute şi de apropouri.
   - Aş rămâne, am spus, uitându-mă la ceas. Sigur e în regulă?
   Dacă Sam fusese uimit cumva, mascase destul de bine acest lucru.
   - Ne vedem dimineaţă, spuse vesel. Noapte bună.
   - Te place, i-am spus lui Cassie, după ce Sam a plecat.
   - Of, ce previzibil eşti, zise ea, căutând în dulap pilota şi tricoul pe care mi le ţineam acolo.
   - „O, vreau să aud ce are şi Cassie de spus! O, Cassie, eşti foarte bună la chestiile astea!”
   - Ryan, dacă Dumnezeu ar fi vrut să am un frate puber, mi-ar fi dat unul. Până şi accentul tău din Galway te dă de gol...
   - Ce, îl placi şi tu?
   - Dacă-l plăceam, făceam celebra mea şmecherie cu codiţa de cireaşă pe care o înnod cu limba.
   - Ba nu poţi. Arată-mi!
   - Am glumit. Fugi la culcare.
   Am desfăcut fotoliul, Cassie a aprins veioza de lângă el, am închis lumina din tavan: era semiîntuneric, cald, umbre jucau pe pereţi. Ea îşi luă cămaşa de noapte şi se duse la baie să se schimbe. Mi-am pus şosetele în pantofi şi i-am împins sub canapea, am rămas în boxeri, mi-am pus tricoul şi m-am vârât sub pilotă. La vremea aceea, acest lucru devenise deja o rutină. Auzeam zgomotul apei, cum se spăla Cassie pe faţă, melodia pe care o fredona, un cântec folk pe care nu îl recunoşteam, într-o tonalitate minoră.
   - Pentru regina inimilor, asul tristeţilor, azi e aici, mâine va pleca...
   Cânta aşa de jos, încât notele grave se pierdeau într-o mormăială.
   - Chiar aşa simţi în legătură cu slujba noastră? am întrebat-o când a ieşit din baie (cu picioarele goale, cu muşchii fermi, băieţeşti). La fel cum simte Mark în legătură cu arheologia?
   Păstrasem întrebarea să i-o pun după plecarea lui Sam. Cassie îmi aruncă un mic rânjet strâmb.
   - N-am vărsat niciodată vreo băutură alcoolică drept ofrandă pe covorul de la birou. Crede-mă pe cuvânt.
   Am aşteptat să se bage în pat. Se sprijini într-un cot, cu obrazul proptit în pumn. În lumina veiozei de pe noptieră arăta translucidă, ca o copilă de pe o fereastră cu vitralii. Nu eram sigur că avea să-mi răspundă, chiar dacă eram doar noi doi, şi Sam nu ne auzea.
   - Noi căutăm adevărul, vrem să-l scoatem la lumină. Asta e o treabă serioasă.
   Am rămas pe gânduri.
   - De-asta nu-ţi place să minţi?
   Asta e una dintre calităţile lui Cassie, nu prea des întâlnită la un detectiv. Omite lucruri, eludează întrebări cu bună ştiinţă sau atât de subtil, încât aproape nu-ţi dai seama, sare de la o idee la alta cu abilitatea unui scamator, ca să te inducă în eroare. Dar nu ştiam nicio ocazie în care să fi minţit, nici măcar pe un suspect.
   Ridică dintr-un umăr.
   - Nu-s prea bună când e vorba de paradoxuri.
   - Eu cred că sunt, am spus gânditor.
   Cassie se lăsă să alunece pe spate şi începu să râdă.
   - Poţi să-ţi adaugi chestia asta la caracterizarea personală. Bărbat, 1,80 m înălţime, priceput la paradoxuri...
   - Anormal de atrăgător din punct de vedere sexual...
   - În căutarea jumătăţii sale, Britney, pentru...
   - Pfui!...
   Ridică o sprânceană uitându-se la mine, cu inocenţă.
   - Nu?
   - Nu mă jigni. Britney este exclusiv pentru cei cu gusturi ieftine. Ar trebui să fie măcar o Scarlett Johansson.
   Am râs amândoi. Am oftat uşurat şi m-am instalat mai bine pe pat.
   Cassie întinse mâna să închidă veioza.
   - Noapte bună. Somn uşor.
   - Vise plăcute.

   Cassie dormea uşor ca o pisică. După câteva secunde am auzit-o respirând profund şi mi-am dat seama că adormise.
   Eu sunt la polul celălalt: dacă adorm, trebuie o alarmă puternică de ceas sau am nevoie de un ghiont care să mă trezească, dar am nevoie de ore întregi de foială şi zvârcoliri ca să adorm. Dar nu ştiu cum se face, întotdeauna mi-a fost mai uşor să adorm când mă aflam la Cassie, în ciuda patului îngust şi scurt, şi a scârţâiturilor care se aud noaptea în orice casă veche. Chiar şi acum, când nu reuşeam să adorm, încercam să îmi imaginez cum arătam acolo, întins pe spate, pe canapea: pilota moale, din flanel, îmi atingea obrazul, un iz uşor de whisky încă plutea prin cameră încălzind aerul, respiraţia uşoară a lui Cassie, visând, traversând camera.
   Nişte oameni intrară în clădire, şuşotind şi chicotind, şi se îndreptară către apartamentul de dedesubt. Ajungeau până la mine frânturi de conversaţie şi râsete, slabe şi înăbuşite.
   Mi-am potrivit ritmul respiraţiei cu cel al lui Cassie şi mi-am simţit mintea alunecând plăcut în lumea viselor, al întâmplărilor fără sens – Sam explica în ce fel se construieşte o barcă, iar Cassie stătea la fereastră, între două sculpturi reprezentând animale fantastice, şi râdea.
   Marea se afla la doar câteva străzi distanţă şi nu aveam cum să o aud, dar în vis părea că aşa se întâmpla.

9

  Am sentimentul că noi trei am petrecut un milion de nopţi în apartamentul lui Cassie.
   Ancheta n-a durat însă decât o lună sau cam aşa ceva, şi sunt sigur că au existat zile în care unul sau altul dintre noi am făcut şi altceva; dar odată cu trecerea timpului, acele seri au colorat întreaga perioadă, la fel ca un strop de vopsea care înfloreşte lent în apă. Vremea era de toamnă timpurie, neplăcută. Vântul şuiera, picăturile de ploaie se strecurau prin tocurile ferestrelor, iar geamurile zăngăneau.
   Cassie aprindea focul, împrăştia notiţele noastre pe podea şi întorcea teoriile pe toate părţile. Apoi pleca să pregătească masa – de regulă, paste, cu diverse sosuri pentru ea, sandviciuri pentru mine, experimente exotice surprinzătoare pentru Sam: clătite taco, specialităţi thailandeze cu sos condimentat. La masă beam vin, apoi whisky în diferite combinaţii. Când începeam să ne simţim ameţiţi, adunam dosarele de lucru, le dădeam la o parte, ne scoteam pantofii, puneam muzică şi stăteam la taifas.
   Cassie, ca şi mine, era singură la părinţi, şi ne simţeam amândoi captivaţi de poveştile despre copilărie ale lui Sam – patru fraţi şi trei surori îngrămădiţi într-o casă veche de fermă în Galway, jucându-se de-a cowboy-i şi indienii pe vastele întinderi, strecurându-se noaptea afară ca să exploreze moara bântuită de fantome; cu un tată impunător şi tăcut şi cu o mamă care cocea pâine în cuptorul din curte, lovind uşor cu o lingură de lemn şi numărându-i pe copii când veneau la masă, ca să se asigure că n-a căzut niciunul în râu.
   Părinţii lui Cassie muriseră într-un accident de maşină când ea avea 5 ani, iar ea fusese crescută de o mătuşă blândă, în vârstă, şi de bărbatul acesteia, într-o casă simplă şi dărăpănată din Wicklow, departe de civilizaţie. Vorbea despre cărţile nepotrivite cu vârsta ei pe care le citise din bibliotecă – Creanga de aur, Metamorfozele lui Ovidiu, Madame Bovary, pe care o urâse, dar reuşise totuşi să o citească până la capăt – stând la fereastră, mâncând mere din grădină, în timp ce ploaia bătea uşor în geam. Odată, spunea ea, cotrobăise într-un scrin vechi şi găsise o farfurioară chinezească, un penny de pe vremea lui George al VI-lea şi două scrisori ale unui soldat, din timpul Primului Război Mondial, al cărui nume nu-l recunoştea nimeni, şi care aveau pasaje şterse cu negru de către cenzori.
   Eu nu-mi aminteam prea multe dinainte de vârsta de 12 ani, iar după vârsta asta, amintirile mele sunt aşezate pe rânduri – rândurile gri-albicioase de paturi din dormitor, rândurile de duşuri reci, care făceau ecou şi miroseau a dezinfectant, rândurile de băieţi îmbrăcaţi în uniforme vechi, înălţând imnuri protestante despre datorie şi onoare.
   Pentru amândoi, copilăria lui Sam era ceva desprins parcă dintr-o carte de poveşti. Ne-o imaginam plină de culoare, cu copii rumeni în obraji şi cu un câinie ciobănesc ţopăind vesel în jurul lor. „Povesteşte-ne despre când erai tu mic”, zicea Cassie, cufundându-se în fotoliu, trăgându-şi mâneca puloverului până la capătul degetelor, ca să poată să ţină ceaşca de whisky fierbinte în mână.
   Totuşi, din multe puncte de vedere, Sam rămânea personajul ciudat aflat în afara acestor conversaţii, iar o parte din mine se bucura că era aşa. Eu şi Cassie petrecuserăm doi ani ca să construim acea relaţie relaxată, cu o anumită rutină, un anumit ritm, cu anumite repere şi coduri subtile, ştiute doar de noi. Sam era acolo, la urma urmei, pentru că îi făcuserăm noi această favoare, şi mi se părea absolut corect faptul că el juca un rol secundar, că era prezent fără să fie totuşi prezent. Asta nu părea să-l deranjeze. Se întindea pe canapea, clătinându-şi paharul de whisky aşa încât lumina focului să reflecte pete de ambră pe puloverul lui, se uita şi zâmbea când eu şi Cassie discutam în contradictoriu despre timp sau despre T.S. Elliot, sau despre explicaţiile ştiinţifice în ce priveşte existenţa fantomelor.
   Conversaţii de adolescenţi, fără îndoială, cu atât mai mult cu cât erau însoţite de un comportament pueril. („Muşcă-mă, Ryan”, spunea ea şi îşi mijea ochii la mine, de-acolo, din fotoliul în care stătea, iar eu îi luam braţul şi o muşcam de încheietură, până când ţipa şi mă ruga să mă îndur de ea.) Acestea erau lucruri de care nu avusesem parte în adolescenţă şi de aceea îmi plăceau foarte mult, mă bucuram de fiecare moment.
   Desigur că romanţez: e o tendinţă cronică de-a mea. Nu mă lăsaţi să vă dezamăgesc: poate că într-adevăr ne petreceam serile în faţa şemineului, mâncând castane prăjite, dar zilele erau tensionate, mohorâte, frustrante.
   Oficial, lucram de la 9 dimineaţa la 5 seara, dar, de fapt, eram la lucru înainte de opt, şi rareori se întâmpla să ajungem acasă înainte de 8 seara, iar asta ca să ne punem din nou pe lucru – aveam de corelat chestionare, de citit declaraţii, de scris rapoarte. Cinam pe la nouă, zece seara; se făcea miezul nopţii când încheiam discuţiile de serviciu, şi două noaptea când mergeam la culcare. Stabiliserăm o relaţie intensă şi bolnăvicioasă cu cafeina şi uitaserăm cum este să fii odihnit. În prima seară de vineri, o poliţistă de-abia angajată ne spusese tuturor: „Ne vedem luni, băieţi”.
   Dar primise doar un zâmbet ironic şi o bătaie camaraderească pe umăr de la O’Kelly care îi răspunsese cât se poate de serios: „Nu, Whatsyourname, ne vedem mâine-dimineaţă la 8, şi ai grijă să nu întârzii”.

   Până la urmă, Rosalind Devlin nu venise la întâlnire în acea vineri.
   Pe la 5, sătul de aşteptare şi îngrijorat că i s-ar fi putut întâmpla ceva, am sunat-o pe telefonul mobil. Nu mi-a răspuns. Am presupus că era cu familia ei, poate că ajuta la pregătirile pentru înmormântare, avea grijă de Jessica sau plângea în camera ei. Dar senzaţia de inconfort nu dispăruse, stăruise agasantă precum prezenţa unei pietricele în pantof.
   Duminică ne-am dus la înmormântarea lui Katy. Eu, Cassie şi Sam.
   Faptul că ucigaşii se simt atraşi să meargă la mormântul victimei lor este mai mult o legendă. Totuşi, merita făcută o încercare. Unde mai pui că O’Kelly ne spusese că dădea bine la public să participăm.
   Biserica fusese construită în anii 1970, când betonul era foarte preţuit şi când se presupunea că Knocknaree va deveni un oraş important.
   Era uriaşă, rece, urâtă, cu picturi stângace, înfăţişând Drumul Crucii, într-un stil aproape absent, cu ecouri care se înălţau lugubru către tavanul din beton. Am stat în spate, îmbrăcat în cele mai neutre haine negre pe care le aveam, şi am privit cum biserica se umplea de oameni: fermieri ţinându-şi în mână şepcile, femei bătrâne cu baticuri pe cap, adolescenţi emancipaţi încercând să pară abătuţi. În faţa altarului – sicriul mic, alb, cu margini aurii, arăta înspăimântător.
   Rosalind stătea în faţa lui, tremurând, susţinută de Margaret într-o parte şi de mătuşa Vera în cealaltă parte. În spatele lor, Jonathan, cu ochii sticloşi, o ajuta pe Jessica să meargă să se aşeze pe banca din primul rând.
   Din lumânări se scurgeau neîncetat picături de ceară. Aerul era umed şi mirosea a tămâie şi a flori ofilite. Mă simţeam ameţit – uitasem şi să iau micul dejun – şi scena îmi părea extrem de cunoscută. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama de motiv: până la 12 ani, duminică de duminică venisem aici şi stătusem, probabil, aşezat pe una dintre aceste bănci ieftine de lemn, şi la una dintre slujbele de pomenire pentru Peter şi Jamie. Cassie sufla în palme, pe furiş, ca să şi le încălzească.
   Preotul era foarte tânăr şi solemn, străduindu-se din răsputeri să valorifice cu această ocazie întregul său arsenal de clişee deprinse în seminar. Un cor de fetiţe palide, îmbrăcate în uniforme de şcoală – colegele lui Katy, le-am recunoscut pe câteva dintre ele – tremurau umăr lângă umăr, ţinând în mână partiturile cu imnuri religioase.
   Cântecele fuseseră alese în aşa fel încât să aducă alinare, însă vocile lor erau slabe şi nesigure, iar câteva chiar încetaseră să mai cânte.
   - Să nu te temi, nici să te spăimântezi, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine pretutindeni, oriunde vei merge.
   Simone Cameron îmi prinse privirea atunci când se întoarse de la împărtăşanie, şi îmi făcu un semn discret din cap; ochii ei aurii erau acum roşietici, monstruoşi. Membrii familiei se ridicară pe rând şi lăsară câte o amintire pe sicriu. Margaret, o carte, Jessica, o pisică de pluş, de culoarea scorţişoarei, iar Jonathan, desenul care stătuse agăţat deasupra patului lui Katy. Rosalind îngenunche şi puse pe capac o pereche de papucei de balerină, cu panglicile legate. Le aşeză încet, apoi îşi aplecă fruntea peste sicriu şi suspină, atingând cu pletele ei castanii capacul alb cu auriu. Un geamăt slab, sfâşietor se înălţă de undeva din băncile din faţă.
   Când am ieşit afară, cerul era cenuşiu, iar vântul scutura frunzele copacilor din curtea bisericii. Reporterii stăteau aplecaţi peste grilaje; se auzeau clicurile făcute de aparatele de fotografiat. Ne-am aşezat discret într-un colţ, cercetând împrejurimile şi mulţimea, dar, după cum era de aşteptat, nimic n-a atras atenţia.
   - Nu e prea multă lume, murmură Sam.
   Era singurul care se împărtăşise.
   - Hai să urmărim mâine înregistrarea video, să vedem dacă au fost şi persoane care nu ar fi trebuit să fie prezente.
   - El nu e aici, afirmă Cassie.
   Îşi înfundase mâinile în buzunarele jeanşilor.
   - Nici nu avea cum să fie. Tipul ăsta nici măcar nu citeşte ziarele. Ar schimba subiectul, dacă cineva s-ar apuca să vorbească despre caz.
   Rosalind cobora încet treptele bisericii, cu batista la gură. Ne văzu şi se scutură de braţul care o sprijinea, traversă peluza cu rochia ei lungă şi neagră fluturând în vânt.
   - Detectiv Ryan...
   Îmi luă mâna între palme; faţa îi era plină de lacrimi.
   - Nu mai suport. Trebuie să-l prindeţi pe omul care i-a făcut aşa ceva surorii mele.
   - Rosalind! o strigă de undeva Jonathan, cu o voce răguşită, dar ea nu întoarse capul. Degetele ei lungi erau moi şi foarte reci.
   - O să facem tot ce putem, am spus. Vii mâine să stăm de vorbă?
   - O să încerc. Îmi pare rău pentru vineri, dar nu am putut...
   Aruncă o privire fugară peste umăr.
   - N-am putut pleca. Vă rog, găsiţi-l, domnule detectiv Ryan, vă rog...
   Mai mult am simţit decât am auzit zgomotul aparatului foto.
   Fotografia – cu chipul îndurerat al lui Rosalind din profil şi cu mine într-o poziţie deloc flatantă, cu gura deschisă – apăru pe prima pagină a unui ziar de scandal, a doua zi de dimineaţă, având drept titlu sub ea, cu litere mari, de doi centimetri şi jumătate: Vă rog, faceţi-i dreptate surorii mele. Quigley mă luă peste picior toată săptămâna.

...............................................