Pădurea, Tana French

 ........................................................

8-9

         Am trântit ușa în urma mea şi am spus către cameră:

   - Detectivul Ryan a intrat în sala de interogatorii.
   M-am apucat să curăţ resturile de pizza.
   - M-au sunat de la Biroul Tehnic, i-am zis lui Cassie. Ne-au confirmat că probele sunt exact ce credeam şi noi că sunt. Damien, ai terminat cu asta?
   Am aruncat felia de pizza de pe care lipseau doar bucăţile de ananas la loc în cutie înainte ca el să apuce să-mi dea răspunsul.
   - Asta şi voiam să auzim, zise Cassie, luând un şerveţel şi ştergând cu o mişcare rapidă masa. Damien, ai nevoie de ceva, înainte de a continua?
   Damien se uită lung, încercând să înţeleagă. Scutură din cap în semn că nu.
   - Bun, am făcut eu, aruncând cutia de pizza într-un colţ şi trăgându-mi un scaun. Atunci să începem prin a te pune la curent cu veştile privind descoperirile pe care le-am făcut noi astăzi. De ce crezi că v-am adus aici pe voi patru?
   - E vorba de fata aceea, rosti el cu voce slabă. Katy Devlin.
   - Da, desigur. Dar de ce crezi că v-am adus doar pe voi patru? De ce nu am adus şi restul echipei?
   - Ai spus că... Damien arătă spre Cassie cu cutia de 7-up.
    O ţinea cu ambele mâini, de parcă s-ar fi temut ca nu cumva să i-o luăm.
    - M-aţi întrebat de chei. Cine are cheile de la magazie.
   - Bingo! exclamă Cassie, clătinând aprobator din cap. Bună observaţie!
   - Aţi...? Înghiţi în sec. Aţi găsit ceva în vreuna din magazii?
   - Exact, am spus. De fapt, am găsit ceva în două dintre barăci, destul de apropiate. Nu putem intra în detalii, desigur, dar uite care este ideea generală: avem dovezi conform cărora Katy a fost ucisă luni noaptea în magazia pentru obiecte descoperite şi a fost ascunsă până marţi în magazia pentru unelte. Uşa nu a fost forţată. Ce crezi că înseamnă asta?
   - Nu ştiu, răspunse Damien într-un târziu.
  - Înseamnă că trebuie să găsim pe cineva care are cheia. Adică Hunt, Mark sau tu. Hunt are un alibi.
   Damien ridică mâna ca la şcoală.
   - Ăăă... Şi eu. Vreau să spun: şi eu am un alibi.
   Se uită la noi plin de speranţă, dar noi am clătinat amândoi din cap.
   - Ne pare rău, zise Cassie. Mama ta a dormit în intervalul de timp care ne interesează pe noi. Nu poate depune mărturie pentru tine. Şi oricum, mamele...
    Cassie ridică din umeri şi zâmbi.
    - Vreau să spun... sunt sigură ca mama ta e un om cinstit şi aşa mai departe, dar, de regulă, toate mamele spun orice numai să-şi scoată copiii din bucluc. Dumnezeu să le aibă în pază pentru asta, dar înseamnă că nu ne putem baza pe cuvântul lor într-un lucru atât de important.
   - Şi Mark are aceeaşi problemă, am spus eu. Mel spune că a fost cu el, dar ea e iubita lui, iar iubitele nu-s mai de încredere decât mamele. Poate un pic, dar nu prea mult. Asta e situaţia.
   - Damien, dacă ai ceva să ne spui, acum este momentul potrivit, rosti Cassie încet.
   Linişte. Sorbi din 7-up, apoi se uită la noi, cu ochii săi albaştri, transparenţi şi confuzi, după care negă, clătinând din cap.
   - OK, am continuat eu. În regulă. Vreau să te uiţi la ceva, Damien.
   Am răsfoit dosarul de parcă făceam cel mai important lucru din lume – ochii lui Damien îmi urmăreau mâna, îngrijoraţi – şi în final am scos un teanc de poze. Le-am aşezat în faţa lui, una câte una, uitându-mă cu mare atenţie la fiecare, înainte de a o pune pe masă; lăsându-l să aştepte.
   - Katy şi surorile ei, la Crăciunul trecut, am zis.
   Bradul era artificial şi strălucea de lumini roşii şi verzi, de prost gust. Rosalind se afla în mijloc, îmbrăcată în catifea albastră, zâmbind uşor, alintată, spre camera foto, îmbrăţişându-le pe gemene. Katy, într-o parte, râdea, purta o jachetă din înlocuitor de piele; iar Jessica zâmbea nesigură parcă, şi purta o jachetă la fel, bej, ca o reflecţie într- o oglindă misterioasă. Inconştient, Damien zâmbi.
   - Katy la un picnic cu familia.
   În fotografie se vedeau pajiştea verde şi sandviciul din care fata mânca.
   - Părea fericită, nu-i aşa? spuse Cassie, care se afla lângă mine. Se pregătea să plece la şcoala de balet, avea să înceapă o viaţă nouă... E bine de ştiut că era fericită, înainte de...
   Urma o fotografie Polaroid de la locul crimei: o fotografie în care apărea în întregime, culcată pe altarul din piatră.
   - Katy imediat după ce a fost găsită. Îţi mai aminteşti?
   Damien se foi în scaun, îşi găsi locul şi rămase nemişcat.
   O altă fotografie de la locul crimei, de data asta un detaliu: sânge uscat la nas şi la gură, ochiul acela uşor deschis.
   - La fel, Katy după ce ucigaşul ei a aruncat-o.
   Una dintre fotografiile post-mortem.
   - Katy a doua zi.
   Damien respira precipitat. Alesesem cea mai îngrozitoare poză: pielea feţei fusese înlăturată lăsând la iveală craniul, iar o mană înmănuşată ţinea o riglă metalică în dreptul fracturii de la ureche, unde părul era năclăit de sânge coagulat, iar osul era zdrobit.
    - E greu să priveşti aşa ceva, nu? întrebă Cassie, aproape ca pentru sine.
   Degetele îi alunecau peste poze, zăboviră la cea cu detaliul de la locul crimei, mergând de-a lungul obrazului lui Katy, care era sfărâmat. Apoi se uită la Damien.
   - Da, şopti el.
   - Uite, mie mi se pare, am spus rezemându-mă de spătarul scaunului şi bătând uşor cu degetul în fotografia post-mortem, că, după cum arată, numai un psihopat sadea ar fi putut să-i facă asta unei copile. Un animal fără conştiinţă, care s-a dezlănţuit rănind fiinţa cea mai vulnerabilă care i-a ieşit în cale. Dar eu nu-s decât un detectiv. Pe când detectiv Maddox, aici de faţă, a studiat psihologia. Ştii ce este un profiler, Damien?
   Dădu uşor din cap. Ochii încă îi erau îndreptaţi spre fotografii, dar nu cred că le mai vedea.
   - Cineva care studiază ce fel de persoană a comis un anumit tip de crimă şi îi spune poliţistului ce fel de individ trebuie să caute. Detectivul Maddox este profilerul nostru rezident, şi are propria teorie despre persoana care a făcut asta.
   - Damien, zise Cassie, vreau să-ţi spun un lucru. Am spus-o tot timpul, chiar din prima zi – chestia asta a fost înfăptuită de cineva care nu a vrut s-o facă. Cineva care nu este violent, nu este un ucigaş, nu se bucură când provoacă durere; cineva care a făcut asta pentru că trebuia să o facă. Nu a avut de ales. Asta spun din prima zi în care ni s-a dat cazul.
   - E adevărat, aşa a zis, am confirmat eu. Toţi ceilalţi am afirmat că şi-a pierdut minţile, dar ea a rămas pe poziţie: nu a fost un psihopat, nu a fost un criminal în serie, nu a fost un violator de copii.
   Damien clipi şi bărbia îi zvâcni.
   - Ce crezi, Damien? Crezi că fapta asta a fost făcută de un nenorocit bolnav sau i s-a întâmplat unui tip normal, care nu ar fi vrut niciodată să facă un rău cuiva?
   Încercă să ridice din umeri, dar era prea tensionat şi nu reuşi să facă altceva decât un gest grotesc. M-am ridicat, am dat roată mesei fără să mă grăbesc, apoi m-am sprijinit de perete în spatele lui.
   - Ei bine, nu o să ştim niciodată care din cele două posibilităţi este cea corectă, până nu ne spune chiar el. Dar hai să admitem pentru moment că detectiv Maddox are dreptate. Doar ea este cea care are pregătire în domeniul psihologiei: sunt gata să accept că tot ce spune ea e corect. Hai să presupunem că tipul ăsta nu e genul violent. Nu s-a gândit niciodată că o să devină un ucigaş. Pur şi simplu s-a întâmplat aşa.
   Damien îşi ţinea răsuflarea. Apoi expiră şi inspiră din nou, cu un oftat.
   - Am mai văzut tipi din ăştia până acum. Ştii ce li se întâmplă după aceea? Se duc de râpă. Nu pot trăi cu aşa ceva pe conştiinţă. Am văzut de multe ori asemenea cazuri.
   - Nu e deloc bine, şopti Cassie. Noi ştim ce s-a întâmplat, tipul ştie că noi ştim, dar îi este teamă să mărturisească. El crede că cel mai rău lucru care i se poate întâmpla este să ajungă la închisoare. Dumnezeule, cât greşeşte! În fiecare zi, pentru tot restul vieţii lui, se va trezi dimineaţa şi îşi va aminti totul de parcă s-ar fi petrecut ieri. În fiecare seară, îi va fi teamă să se mai culce din cauza coşmarurilor. Speră că o să-i fie mai bine, dar asta nu se va întâmpla niciodată.
   - Iar mai devreme sau mai târziu, am spus stând în continuare în spatele lui, va avea o cădere nervoasă şi va sfârşi prin a-şi petrece restul vieţii într-o celulă izolată, îmbrăcat în pijama şi sedat, cu ochii bulbucaţi şi imobili. Sau va face rost de o frânghie şi se va spânzura. Mai des decât crezi, Damien, ei nu pot face faţă zilei care urmează.
   Apropo, tot ce spuneam nu era altceva decât o tâmpenie.
   Bineînţeles că asta era. Dintre zecile de criminali care scăpaseră nepedepsiţi pe care vi i-aş putea enumera acum, numai un singur ucigaş se sinucisese, iar acesta avusese antecedente de tulburări mintale netratate. Ceilalţi trăiesc mai mult sau mai puţin normal, cum o făcuseră şi până atunci, ducându-se la slujbă şi la cârciumă, plimbându-şi copiii la grădina zoologică, iar dacă ocazional mai au câte o depresie, o păstrează doar pentru ei. Fiinţele umane – ştiu asta mai bine decât multe alte lucruri – se pot obişnui cu orice. Cu timpul, chiar şi lucrul cel mai de neînchipuit devine suportabil, îşi face în minte o nişă a sa şi devine doar ceva ce pur şi simplu s-a întâmplat.
   Dar Katy era moartă doar de o lună, iar Damien nu avusese timp să afle acest lucru. Stătea rigid în scaunul său, holbându-se la cutia de 7-up şi respirând greu.
   - Ştii care sunt cei care supravieţuiesc, Damien? întrebă Cassie.
   Se aplecă peste masă şi îi puse mâna pe umăr.
    - Cei care mărturisesc. Cei care îşi acordă o şansă. După 7 ani, sau cam aşa ceva, totul se sfârşeşte. Ies din închisoare şi pot să o ia de la capăt. Nu trebuie să mai vadă faţa victimei ori de câte ori închid ochii. Nu trebuie să mai ocolească kilometri întregi ori de câte ori văd un poliţist, nu trebuie să tresară când bate cineva la uşa lor. Crede-mă: în timp, astea sunt lucruri care nu se mai întâmplă.
   Damien ţinea atât de strâns cutia, încât o îndoi, scoţând un zgomot ascuţit. Am tresărit cu toţii.
   - Damien, din tot ce am spus, îţi sună ceva cunoscut? am întrebat încet.
   Şi, în cele din urmă, se întâmplă: acea cedare uşoară a încordării spatelui, apoi mişcarea capului când şira spinării îşi pierd rigiditatea. Aproape imperceptibil, după o perioadă de timp care păruse să dureze veacuri, confirmă dând din cap.
   - Vrei să trăieşti cu chestia asta pe conştiinţă tot restul vieţii tale?
   Scutură din cap că nu.
   Cassie îl mai bătu o dată pe braţ, apoi îşi retrase mâna. Nimic nu sugera că ar fi fost un act coercitiv.
   - Nu ai vrut să o ucizi pe Katy, nu-i aşa? întrebă ea blând; atât de blând, încât vocea ei era ca un fulg de nea care plutea în încăpere. Pur şi simplu s-a întâmplat, nu?
   Pentru o clipă, camera păru că se prăbuşeşte în ea însăşi, de parcă o explozie prea puternică să mai poată fi auzită înghiţise tot aerul.
   Niciunul dintre noi nu se putea mişca. Damien scăpă cutia din mâini.
   Aceasta căzu pe masă cu un pocnet uşor, se învârti nebuneşte, apoi se opri. Becul de deasupra noastră îi lumina buclele făcându-le să pară ca din bronz. Apoi camera respiră din nou, încet, cu un oftat adânc.
   - Damien James Donnelly, am spus eu.
    Nu m-am întors la masă ca să-l privesc în faţă. Nu eram sigur că m-ar fi ţinut picioarele.
    - Eşti arestat sub bănuiala că, pe 17 august anul acesta, în Knocknaree, comitatul Dublin, ai încălcat legea ucigând-o pe Katharine Bridget Devlin.

21

   Damien nu se putea opri din tremurat.
    I-am luat fotografiile din faţă, i-am mai adus o ceaşcă de ceai cald, ne-am oferit să-i mai găsim un pulover şi să-i încălzim o felie din pizza care mai rămăsese, dar refuză totul, clătinând din cap, fără să ne privească. Mie întreaga scenă mi se părea cumplit de ireală. Nu puteam să-mi iau ochii de la Damien. Îmi răscolisem mintea în căutare de amintiri, fusesem în pădurea de la Knocknaree, îmi riscasem cariera, eram pe cale să-mi pierd partenerul – toate din cauza acestui băiat.
   Cassie îi enumeră drepturile – încet şi calm, de parcă el fusese implicat într-un accident grav –, iar eu îmi ţineam respiraţia în spatele lui, dar nu dori un avocat.
   - La ce bun? Am făcut-o, voi oricum ştiţi asta, toată lumea o să afle, un avocat nu poate să mai... O să merg la închisoare, nu? O să merg la închisoare?
   Îi clănţăneau dinţii. Avea nevoie de ceva mai puternic decât un ceai.
   - Nu te gândi la asta acum, OK? îi spuse Cassie încercând să-l liniştească.
    Asta mi-a sunat ca o sugestie absurdă, în acele circumstanţe, dar păru că-l mai calmează un pic pe Damien. Cel puţin confirmă dând din cap.
    - Încearcă să ne ajuţi, iar noi o să facem tot posibilul să te ajutăm.
   - N-am vrut... aşa cum spuneaţi, niciodată nu am vrut să rănesc pe cineva. Jur pe Dumnezeu.
    Îşi fixase privirea asupra lui Cassie de parcă întreaga lui viaţă atârna de faptul că ea îl credea sau nu.
   - Poţi să le spui asta? Poţi să-i spui asta judecătorului? N-am vrut. Nu sunt ca psihopaţii, şi nici ca ucigaşii în serie... Nu sunt aşa. N-am vrut să-i fac rău. Jur pe... pe... pe...
   - Linişteşte-te, ştiu că aşa este.
   Ea îşi puse din nou mâna pe braţul lui şi cu degetul mare îi mângâie încheietura într-un ritm care să-l calmeze.
    - Linişteşte-te, Damien. O să fie bine. Partea cea mai rea a trecut. Acum, tot ce trebuie să faci este să ne spui, cu vorbele tale, ce s-a întâmplat. Poţi să faci asta pentru mine?
   După ce inspiră adânc de câteva ori, dădu din cap curajos.
   - Bravo, spuse Cassie. Îşi retrase mâna, încetând să-l mai mângâie încurajator, şi îi oferi un biscuit.
   - Trebuie să ne spui întreaga poveste, Damien, i-am zis, trăgându-mi scaunul mai aproape, puţin câte puţin. Când a început totul?
   - Poftim? făcu el după un moment.
    Se uita înmărmurit.
    - Eu... ce?
   - Ai spus că nu ai vrut niciodată să-i faci rău. Deci, cum a ajuns totuşi să se întâmple acest lucru?
   - Eu nu... vreau să spun, nu sunt sigur. Nu-mi mai amintesc. Nu pot să vă povestesc doar despre noaptea aceea?
   Eu şi Cassie am schimbat rapid o privire.
   - OK, am spus. Sigur. Începe cu seara de luni, din momentul în care ai plecat de la lucru. Ce ai făcut după aceea?
   Era ceva cu asta, evident era ceva, memoria nu-l lăsase baltă pur şi simplu la momentul potrivit; dar dacă l-am fi forţat acum, poate că ar fi refuzat să mai vorbească sau s-ar fi răzgândit în legătură cu avocatul.
   - OK...
    Damien inspiră adânc încă o dată, se îndreptă de spate şi îşi încleştă palmele pe genunchi, ca un elev la un examen oral.
    - Am luat autobuzul până acasă. Am cinat cu mama, apoi am jucat scrabble. Mama – e cam bolnavă, are probleme cu inima – a plecat la culcare la ora zece, ca întotdeauna. Eu... ăăă... m-am dus în camera mea şi am stat acolo până a adormit – sforăie, aşa că am putut să-mi dau seama... Am încercat să citesc sau să fac altceva, dar nu am reuşit. Nu mă puteam concentra, eram aşa de...
   Dinţii îi clănţăneau din nou.
   - Linişteşte-te, îl îndemnă iar Cassie. S-a terminat acum. Faci exact ce trebuie.
   Mai inspiră o dată adânc, scuturând din cap.
   - La ce oră ai plecat de-acasă? l-am întrebat.
   - Ăăă... cred că era unşpe. M-am întors pe şantier – vedeţi, e la doar câţiva kilometri de casă, cu autobuzul îţi ia o grămadă de timp să ajungi, pentru că ocoleşte prin oraş şi apoi iese din nou şi o ia într-acolo. Eu am luat-o pe aleile din spate, aşa că nu a trebuit să străbat oraşul. A trebuit să trec pe lângă casa din sit, dar câinele mă cunoaşte, aşa că atunci când a început să latre, i-am zis „Cuţu, cuţu, Laddie” şi a tăcut. Era întuneric, dar aveam o lanternă. M-am dus în depozitul de unelte şi am luat o pereche de... de mănuşi, mi le-am pus în mâini şi am luat...
    Înghiţi cu greu...
    - Am luat o piatră mare. De jos, de pe pământ, de la capătul şanţului. Apoi m-am dus în magazia pentru obiecte descoperite.
   - Cât era ceasul? l-am întrebat.
   - Era spre miezul nopţii.
   - Şi când a ajuns Katy acolo?
   - Trebuia să...
    Clipi, îşi lăsă capul în jos.
    - Trebuia să vină la unu noaptea, dar cred că a venit mai devreme, cred că era unu fără un sfert. Când a ciocănit la uşă, aproape că era să fac infarct.
   Îi fusese frică de ea. Aş fi avut chef să-l pocnesc.
   - Şi i-ai dat drumul să intre.
   - Da. Avea biscuiţi cu ciocolată, cred că-i luase când plecase de-acasă. Mi-a oferit şi mie unul –, dar nu puteam să mănânc. L-am pus în buzunar. Ea i-a mâncat pe toţi ceilalţi, mi-a povestit despre şcoala de balet şi despre alte chestii, timp de câteva minute. Apoi, eu am spus... am spus: „Uită-te pe raft!”, iar ea s-a întors cu spatele. Iar eu... ăăă... am lovit-o. Cu pietroiul în ceafă. Am lovit-o.
   În vocea lui era o nuanţă clară de îndoială. Pupilele i se dilataseră atât de mult, încât ochii îi păreau negri.
   - De câte ori? am întrebat.
   - Nu ştiu... eu... Dumnezeule... Chiar trebuie să fac asta? Adică, din moment ce v-am spus că am făcut-o, nu se poate doar să... doar...
   Se apucase de marginea mesei, cu unghiile înfipte în ea.
   - Damien, rosti Cassie, încet, dar ferm. Trebuie să ne spui detaliile.
   - Bine, bine.
    Îşi şterse stângaci gura cu palma.
    - Am lovit-o, doar o singură dată, dar cred că nu am lovit-o destul de tare, pentru că a ţâşnit înainte şi a căzut, dar încă era de parcă... s-a răsucit şi a deschis gura de parcă ar fi vrut să ţipe, aşa că am... i-am pus mâna la gură... eram speriat, chiar eram speriat; dacă ar fi ţipat... Practic, era în delir... I-am ţinut mâna la gură şi am încercat să o lovesc din nou, dar ea ridicase mâinile să mă zgârie, să mă lovească – eram amândoi pe podea, înţelegeţi? Dar nu vedeam ce se întâmpla pentru că lanterna era pe masă, nu o deschisesem – am încercat s-o ţin, dar ea voia să ajungă la uşă, continua să se zvârcolească, era foarte puternică – nu mă aşteptasem să aibă atâta putere, căci era atât de...
   Vocea i se stinse, privea fix masa. Respira pe nas, repede, superficial, cu greu.
   - ... atât de mică, am continuat eu, fără nicio inflexiune în voce.
   Damien deschise gura, dar nu putu să scoată niciun sunet. Era palid la faţă, iar pistruii îi ieşeau în evidenţă.
   - Putem lua o pauză dacă vrei, spuse Cassie. Dar, mai devreme sau mai târziu, trebuie să ne spui întreaga poveste.
   Scutură din cap hotărât.
   - Nu, nu vreau pauză. Vreau doar să... sunt OK.
   - Bine, am spus eu. Atunci să continuăm. I-ai pus o mână la gură, iar ea s-a luptat.
   Cassie se cutremură, reuşind să ascundă pe jumătate acest lucru.
   - Da. OK, spuse Damien şi se înconjură cu braţele, înfigându-şi adânc mâinile în mânecile puloverului. Apoi s-a răsucit pe burtă şi a încercat să se târască spre uşă şi... am lovit-o din nou. Cu pietroiul. În partea laterală a capului. Cred că de data asta am lovit-o mai puternic – din cauza adrenalinei poate – pentru că s-a prăbuşit. Era inconştientă. Dar încă mai respira, chiar tare, ca un horcăit, aşa că am ştiut că trebuia să... dar nu mai puteam să o lovesc, pur şi simplu nu mai puteam. Şi nu am făcut-o. Era pe cale să intre în hiperventilaţie... N-am făcut-o... n-am vrut... să-i fac rău...
   - Şi ce-ai făcut?
   - Erau acolo, pe raft, sacii de plastic. Pentru obiectele descoperite. Am luat unul şi am... i l-am pus pe cap şi i l-am ţinut strâns până când...
   - Până când? am zis.
   - Până când a încetat să mai respire, rosti Damien în cele din urmă, foarte încet.
   Urmă o pauză foarte lungă. Nu se auzea decât şuierul vântului şi zgomotul ploii.
   - Şi pe urmă?
   - Pe urmă... capul lui Damien începuse să tremure un pic; ochii păreau că nu mai văd. Am ridicat-o. Nu puteam să o las în magazie, trebuia să o duc pe şantier... Era... era sânge peste tot, cred că de la rana de la cap. I-am lăsat sacul de plastic pe cap ca să nu mai curgă sângele pe jos. Dar când am ieşit, era... pădurea... am văzut o lumină, ceva ca un foc de tabără. M-am speriat, eram atât de speriat, încât cu greu puteam să mă mai ţin pe picioare, mă gândisem să o arunc... dar dacă mă vedea cineva?
   Îşi întindea spre noi palmele de parcă ar fi cerut ajutor. Vocea îi tremura.
   - ... nu ştiam ce să fac cu ea.
   Trecuse peste partea cu mistria.
   - Şi ce ai făcut? am continuat să-l întreb.
   - M-am întors înapoi. Am dus-o în magazia pentru unelte. Acolo era un morman de prelate, pe care le foloseam ca să acoperim zonele vulnerabile ale şantierului atunci când ploua. Dar nu le folosisem aproape niciodată. Am înfăşurat-o într-una dintre ele ca să... adică n-am vrut... ştiţi... insectele...
    Înghiţi în sec...
    - Şi am împins-o sub celelalte. Nu cred că aş fi putut să o las afară, n-aveam cum – erau vulpi, şobolani şi alte animale pe-acolo, şi ar fi durat zile întregi până când ar fi găsit-o cineva... Şi nu voiam să o arunc pur şi simplu... Nu gândeam limpede. Credeam că până în noaptea următoare mi-aş fi dat seama ce trebuia să fac...
   - Şi apoi te-ai dus acasă?
   - Nu... întâi am făcut curat în magazia pentru obiecte descoperite. Sângele. Era pe toată podeaua, pe treptele scării, pe mănuşi, pe picioare... Am adus o găleată de apă de la furtun şi am încercat să spăl totul. Era... puteai să simţi mirosul... Trebuia să mă opresc pentru că simţeam că-mi vine să vomit.
   Se uita în jur, de parcă ar fi aşteptat simpatie din partea noastră.
   - Trebuie că a fost îngrozitor, spuse Cassie cu compasiune.
   - Da. Dumnezeule! A fost, îi răspunse Damien cu recunoştinţă. Mi se părea că eram acolo de-o veşnicie, mă tot gândeam că venea dimineaţa, că băieţii urmau să sosească dintr-o clipă într-alta şi că trebuia să mă grăbesc. Apoi m-am gândit că poate aveam un coşmar, că urma să mă trezesc... după care m-a luat ameţeala. Nu mai vedeam ce făceam, aveam lanterna, dar eram prea speriat ca să o aprind – îmi spuneam că cel care era în pădure ar fi putut să vadă lumina şi să vină să verifice de unde provenea – aşa că totul era cufundat în întuneric, sângele era peste tot, iar din când în când se auzea un zgomot care îmi dădea fiori de credeam c-o să mor, la fel ca... Zgomotele de-afară au continuat, parcă cineva zgâria pereţii magaziei. O dată, am auzit la uşă ceva ca un adulmecat – pentru o secundă m-am gândit că putea fi Laddie, dar e legată în timpul nopţii şi aproape că am... Dumnezeule! Era...
   Clătină din cap, şocat.
   - Dar până la urmă ai curăţat, am spus.
   - Da, aşa cred. Cât de bine am putut. Doar că... nu mai puteam continua, înţelegeţi? Am pus pietroiul în spatele prelatelor, avusese şi ea o mică lanternă, pe care am pus-o tot acolo. Pentru o clipă... înţelegeţi... când am ridicat grămada de prelate, au făcut o umbră ciudată care mi-a dat impresia că ea se mişcase... Dumnezeule!...
   Începea din nou să arate livid.
   - Deci ai lăsat cadavrul şi lanterna în magazia pentru unelte, am repetat.
   Şi de data asta omisese să spună ceva despre mistrie. Dar lucrul ăsta nu mă deranja aşa de mult pe cât aţi putea crede: în acea fază, tot ce lăsa deoparte devenea pentru noi o armă pe care o puteam folosi la momentul potrivit.
   - Da. Am spălat mănuşile şi le-am pus la loc în sac. Apoi am încuiat magazia şi m-am... m-am întors acasă.
   Încet, inconştient, de parcă aşteptase mult timp să facă asta, Damien începu să plângă.
   Plânse mult timp, prea tare ca să mai poată să răspundă la întrebări. Cassie rămase lângă el, îl îmbărbătă bătându-l pe braţ, îi şopti lucruri care să-l calmeze şi îi oferi batiste. După un timp, i-am prins privirea lui Cass, pe deasupra creştetului lui. Clătină din cap spre mine. I-am lăsat singuri şi m-am dus să-l caut pe O’Kelly.
   - Băieţelul mamei? făcu el, ridicând din sprâncene. La dracu’! Nu m-aş fi gândit că el e nenorocitul. Aş fi pariat pe Hanly. Tocmai a plecat. I-a zis lui O’Neill să-şi bage-n fund întrebările, după care a ieşit ca o furtună. Bine că n-a făcut şi Donnelly la fel. O să mă duc chiar acum la procuror.
   - Avem nevoie de înregistrările lui telefonice şi financiare, am spus, precum şi de ce spun ceilalţi despre el: arheologii, colegii de clasă, prietenii de şcoală, apropiaţii lui. Nu vrea să ne spună care a fost motivul.
   - Cine dracu’ mai are nevoie să ştie care a fost motivul? întrebă O’Kelly, dar ieşirea lui nu era convingătoare – de fapt, era încântat.
   Eram conştient că şi eu ar fi trebuit să fiu încântat, dar, nu ştiu de ce, nu eram. Când visam să rezolv acest caz, imaginea din mintea mea nu fusese niciodată aceasta. Scena din sala de interogatorii, care ar fi trebuit să fie momentul triumfător al carierei mele, pur şi simplu părea prea ştearsă, şi se întâmplase prea târziu.
   - În cazul ăsta, eu am nevoie, am răspuns.
   Tehnic vorbind, O’Kelly avea dreptate – atâta vreme cât poţi dovedi crima, nu ai absolut nicio obligaţie să explici de ce s-a întâmplat aşa –, dar juriile, sub influenţa televiziunii, vor un motiv; iar de data asta, şi eu voiam.
   - O crimă brutală ca aceasta, înfăptuită asupra unei copile nevinovate, care n-are absolut nicio logică... apărarea o să sară să propună o boală mintală. Dacă găsim un motiv, atunci asta va fi exclus.
   O’Kelly oftă.
  - Aşa e. O să-i pun pe băieţi să facă interogatoriile. Du-te înapoi şi să-mi aduceţi un caz beton! Şi, Ryan – mormăi el în timp ce eu mă întorsesem să plec –, aţi lucrat foarte bine. Amândoi.

   Cassie reuşise să-l calmeze pe Damien. Încă mai tremura puţin şi îşi tot ştergea nasul, dar nu mai plângea.
   - Ţi-ai revenit ca să putem continua? întrebă ea, prinzându-l de braţ. Aproape că am terminat. Te descurci foarte bine.
   Pentru o secundă, o umbră a unui zâmbet flutură pe faţa lui Damien.
   - Da, îmi pare rău... îmi pare rău pentru... îmi pare rău. Da, sunt bine.
   - În regulă. Să-mi spui dacă mai ai nevoie de o pauză.
   - OK, am spus. Să ne întoarcem la momentul în care te-ai întors acasă. Hai să vorbim despre ce ai făcut a doua zi.
   - A... da... în ziua următoare.
    Damien inspiră îndelung, resemnat, tremurând.
    - Întreaga zi a fost un coşmar total. Eram atât de obosit, încât nici nu vedeam bine, iar de fiecare dată când intram în magazia pentru unelte mă gândeam că o să leşin; apoi faptul că trebuia să mă comport normal, ştiţi... Trebuie să râzi la glumele celorlalţi, să te porţi ca şi cum nu s-a întâmplat nimic... eu totuşi nu mă puteam gândi la altceva... decât la ea. Iar apoi a trebuit să fac acelaşi lucru noaptea, să aştept până când a adormit mama, să mă strecor afară şi să mă întorc pe şantier. Dacă aş fi văzut din nou acea lumină în pădure, nu ştiu ce m-aş fi făcut. Dar nu mai era.
   - Deci te-ai întors în magazia pentru unelte, am spus eu.
   - Da. Mi-am pus din nou mănuşile şi am luat-o... am scos-o afară. Era... am crezut că o să fie rigidă, credeam că aşa sunt cadavrele, dar ea...
    Îşi muşcă buza de jos...
    - Ea nu era, nu era chiar rigidă. Dar era rece. Era... nu voiam să o ating.
   Tremura.
   - Dar a trebuit s-o faci.
   Damien aprobă din cap şi îşi suflă din nou nasul.
   - Am dus-o pe şantier şi am lăsat-o pe altarul de piatră. Acolo era în siguranţă, la adăpost de vulpi şi de şobolani. Cineva avea s-o găsească înainte de... Am încercat să o aşez aşa încât să pară că dormea. Nu ştiu de ce. Am aruncat pietroiul, am curăţat sacul şi l-am pus în locul din care-l luasem, dar nu am putut să mai găsesc lanterna ei, ştiam că era undeva în spatele prelatelor, dar... nu mai voiam altceva decât să mă întorc acasă...
   - De ce n-ai îngropat-o? l-am întrebat. Pe şantier sau în pădure?
   Era cel mai inteligent lucru pe care ar fi putut să-l facă; nu să procedeze aşa, asta putând să însemne orice.
   Damien se uită la mine, cu gura întredeschisă.
   - Nu m-am gândit niciodată la acest lucru, îmi răspunse. Nu mai voiam altceva decât să plec de-acolo cât mai repede posibil. Şi, oricum... s-o îngrop pur şi simplu? Ca pe gunoaie?
   Şi când te gândeşti că ne luase o lună întreagă să ne lămurim ce era cu piatra aia de altar...
   - Şi după o zi, am spus eu, te-ai asigurat că tu erai cel care avea să descopere cadavrul. De ce?
   - A... da... Aşa.
   Schiţă o mişcare, ca o convulsie, ca o tresărire.
   - ... Auzisem – înţelegeţi, purtasem mănuşi, nu lăsasem amprente – dar auzisem că dacă se găsea vreun fir de păr de-al meu pe corpul ei sau vreo fibră din pulover, aţi fi putut afla că-mi aparţinea. Aşa că am realizat că eu eram cel care trebuia s-o găsească – nu voiam, Dumnezeule, nu voiam să o mai văd, dar... Toată ziua m-am chinuit să găsesc un motiv pentru care să merg acolo, dar îmi era teamă să nu par suspect. Eram... nu puteam să gândesc. Nu voiam decât să se termine totul. Pe urmă, Mark i-a spus lui Mel că e de lucru la altarul din piatră.
   Oftă – un sunet slab, obosit.
   - După aceea... totul a devenit mult mai uşor, înţelegeţi... Cel puţin nu mai trebuia să mă prefac că totul era în ordine.
   Nu era de mirare că fusese atât de dezorientat la acel prim interogatoriu. Dar nici destul de dezorientat pentru ca semnalele noastre de alarmă să funcţioneze. Pentru un novice, se descurcase destul de bine.
   - Iar când am vorbit noi cu tine... am spus, după care m-am oprit.
   Eu şi Cassie nu ne-am privit, nu ni s-a clintit nici măcar un muşchi, dar acelaşi gând ne-a cutremurat de parcă atinseserăm amândoi un gard electric.
   Unul dintre motivele pentru care luaserăm în serios povestea spusă de Jessica despre tipul în trening era acela că şi Damien plasase practic acelaşi individ la locul crimei.
   - Când am vorbit cu tine, am spus, după o pauză extrem de scurtă, ai spus că ai văzut un bărbat în trening, ca să ne induci în eroare.
   - Da.
   Damien se uită neliniştit când la mine, când la Cass.
   - Îmi pare rău... mă gândisem că...
   - Interviu suspendat, rosti Cassie şi ieşi.
   Am urmat-o, având o senzaţie de gol în stomac, în timp ce Damien întreba după noi încet, ezitând:
   - Staţi... Ce...?
   Printr-un instinct comun, nu am rămas în coridor, şi nici nu ne-am întors în biroul pentru situaţii de criză. Am intrat alături, unde era tot o sală de interogatorii; acolo îl chestionase Sam pe Mark. Încă mai erau resturi împrăştiate pe masă: şerveţele făcute ghemotoc, pahare de unică folosinţă, pete de lichid închis la culoare, împrăştiate de parcă cineva şi-ar fi scuturat mâinile murdare sau ar fi tras scaunul înapoi şi l-ar fi întins.
   - Bun, oftă Cassie, apoi râse. Am reuşit, Rob!
   Îşi aruncă rapid carneţelul pe masă şi mă îmbrăţişă. Gestul ei era spontan, de bucurie, fără să stea pe gânduri, dar mie nu mi-a făcut deloc plăcere. Munciserăm împreună şi ne înţeleseserăm perfect, ca pe vremuri, sprijinindu-ne unul pe celălalt de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic rău între noi, dar asta fusese doar atât cât să rezolvăm treaba cu Damien şi pentru că situaţia ne-o cerea. Dar nu mi se părea că trebuia să-i explic toate astea lui Cassie.
   - Aşa se pare, am spus.
   - Când a sfârşit prin a spune... Dumnezeule! Cred că pur şi simplu am rămas cu gura căscată. Diseară bem şampanie, râuri-râuri, indiferent când terminăm treaba.
    Expiră prelung, se sprijini de masă şi îşi trecu degetele prin păr.
    - Probabil că trebuie să o aduci tu pe Rosalind.
   Am simţit cum mă încordez.
   - De ce? am întrebat-o cu răceală.
   - Pe mine nu prea mă place.
   - Da, asta deja ştiu. Dar de ce trebuie adusă aici?
   Cassie se întindea, dar se opri la jumătate, holbându-se la mine.
   - Rob, ea şi Damien ne-au oferit aceeaşi pistă falsă. Probabil că între ei există o legătură.
   - De fapt, am spus, Damien şi Jessica ne-au oferit aceeaşi pistă falsă.
   - Crezi că Damien şi Jessica au vreun amestec în treaba asta? Să fim serioşi!
   - Nu cred despre nimeni nimic. Ce cred este că Rosalind a suferit suficient, cât pentru toată viaţa şi că nu e posibil ca ea să fie complice la uciderea surorii ei, aşa că nu văd motivul pentru care să fie târâtă în treaba asta şi să îi agravăm trauma.
   Cassie se sprijini de masă şi se uită la mine. În ochi avea o expresie pe care nu i-am putut-o descifra.
   - Chiar crezi, întrebă ea în sfârşit, că tâmpitu’ ăsta a născocit totul singur?
   - Nu ştiu şi nici nu mă interesează, am spus, şi în vocea mea recunoşteam ecouri din stilul lui O’Kelly, dar nu eram în stare să mă mai opresc. Poate că Andrews sau vreunul dintre acoliţii lui l-au angajat. Asta ar explica de ce nu ne spune motivul: se teme ca angajatorii lui să nu vină după el dacă îi dă în gât.
   - Da, numai că nu avem niciun indiciu că ar exista vreo legătură între el şi Andrews...
   - Încă nu...
   - Dar avem indicii că există o legătură între el şi Rosalind.
   - Ai auzit ce am spus? Am zis nu încă. O’Kelly cercetează acum telefoanele pe care le-a dat şi le-a primit, precum şi datele lui financiare. Când vom primi informaţiile, vom vedea care e situaţia şi ce trebuie să facem în continuare.
   - Până vin informaţiile, Damien se va calma şi îşi va lua un avocat, Rosalind va afla din ziare de arestarea lui Damien şi o să fie pusă în gardă. E mai bine să o aducem acum, îi punem faţă-n faţă până când aflăm ce s-a petrecut.
   M-am gândit la vocea lui Kiernan, la cea a lui McCabe; la senzaţia vertiginoasă că legăturile din mintea mea cedau, iar eu pluteam pe acest cer albastru, infinit.
   - Nu, am spus. Nu facem aşa. Fata aia e fragilă, Maddox. E sensibilă şi e extrem de tensionată, tocmai şi-a pierdut sora şi nu are nici cea mai vagă idee de ce. Iar tu vrei să o pui faţă-n faţă cu criminalul surorii ei? Dumnezeule, Cassie! Avem responsabilitatea să avem grijă de fata asta.
   - Nu, nu e responsabilitatea noastră, Rob, rosti Cassie tăios. Nu, nu e. E treaba celor care se ocupă de ajutorarea victimelor. Responsabilitatea noastră este faţă de Katy şi trebuie să încercăm să aflăm adevărul despre ce s-a întâmplat aici. Asta e! Tot restul e secundar.
   - Şi dacă Rosalind face o depresie sau are o cădere nervoasă din cauză că noi am hărţuit-o? O să mai spui şi atunci că e treaba celor de la ajutorarea victimelor? Putem să îi distrugem viaţa, înţelegi acest lucru? Până când nu avem un motiv mai solid decât o coincidenţă minoră, lăsăm fata în pace!
   - O coincidenţă minoră?
   Cassie îşi vârî adânc mâinile în buzunare.
   - Rob, dacă ar fi fost oricine altcineva, şi nu Rosalind Devlin, ce ai fi făcut acum?
   Am simţit cum urcă în mine un val de furie; o furie totală, brutală.
   - Nu, Maddox. Nu. Să nu mai încerci vreodată să forţezi lucrurile astfel. Dacă ceva se întâmplă, nu e asta. Ştii bine că nu ţi-a plăcut niciodată de Rosalind. Încă din prima zi, ai fi dat orice să găseşti ceva împotriva ei, iar acum, Damien ţi-a dat pateticul capăt al firului, şi eşti hămesită ca un câine care salivează după un os. Dumnezeule, biata fată mi-a spus că o mulţime de femei o invidiază, dar a trebuit să-i spun că tu nu eşti printre ele şi că am încredere în tine. Dar se pare că am greşit.
   - Invidioasă pe... Dumnezeule! Rob, ai înnebunit! Iar eu am avut mai multă încredere în tine şi nu m-am gândit vreodată că o să menajezi un suspect doar pentru că îţi pare rău pentru ea, şi pentru că o placi, şi să te comporţi cu mine aiurea din cine ştie ce motiv bizar numai de tine ştiut...
   Se enerva repede şi constatam asta cu mare plăcere. Mânia mea era rece, controlată, articulată; ar fi putut oricând să spulbere o răbufnire necontrolată ca a lui Cassie.
   - Aş vrea să nu mai ţipi, am spus. Te pui singură într-o situaţie ingrată.
   - A, da? Chiar crezi? Tu te faci de râs în împrejurarea asta tâmpită!
   Îşi înghesui carneţelul în buzunar, îndoindu-i paginile.
   - Mă duc după Rosalind Devlin...
   - Nu, nu te duci. Pentru numele lui Dumnezeu! Acţionează dracului ca un detectiv, nu ca o adolescentă isterică dornică să se răzbune.
   - Da, asta sunt, Rob. Iar tu şi Damien puteţi să faceţi ce vreţi, puteţi să vă omorâţi, nu-mi pasă decât de...
   - Bravo, ai reuşit să mă pui la colţ. Foarte profesional!
   - Ce naiba se petrece în capul tău? ţipă Cassie.
   Trânti uşa în urma ei, iar ecourile zgomotului reverberă, grave şi de rău augur, pe coridor.

   I-am lăsat timp din belşug să poată pleca. Apoi am ieşit la o ţigară – Damien putea să stea singur câteva minute, era băiat mare. Începea să se întunece, încă mai ploua torenţial, apocaliptic. Mi-am ridicat gulerul jachetei şi m-am postat, incomod, în cadrul uşii. Îmi tremurau mâinile.
    Eu şi Cassie ne mai certaserăm, bineînţeles; partenerii se ceartă tot atât de straşnic precum îndrăgostiţii. Odată, a fost atât de furioasă, încât lovise cu palma în birou şi îşi scrântise încheietura; nu ne-am vorbit două zile atunci. Dar asta fusese ceva diferit. Cu totul diferit.
   Am aruncat ţigara înmuiată de apă doar pe jumătate fumată şi m-am întors înăuntru. Într-un fel, aş fi vrut să-l las pe Damien baltă şi să plec acasă, să o las pe Cassie să se descurce când se întorcea, dar ştiam că nu puteam să îmi permit un asemenea lux: trebuia neapărat să aflu ce motiv avusese şi trebuia să o fac cât mai repede, ca să o împiedic pe Cassie să o mai supună pe Rosalind unui interogatoriu brutal.
   Damien începuse să devină neliniştit în privinţa interogatoriului.
   Era aproape înnebunit de anxietate, îşi muşca unghiile, genunchii îi tremurau şi nu se mai oprea din întrebări: „Ce o să se mai întâmple? O să meargă la închisoare, nu? Pentru cât timp? Dacă mama lui o să facă un atac de cord, în starea în care era... La închisoare era chiar atât de periculos, era ca la TV?” Speram, spre binele lui, că nu urmărea serialul Oz.
   De câte ori mă apropiam mai mult de subiectul care privea motivul crimei, amuţea: se închidea în sine ca un arici, îmi evita privirea şi invoca faptul că a uitat. Cearta cu Cassie mă făcuse să-mi pierd ritmul. Totul părea teribil de dezechilibrat şi de iritant, şi nu reuşeam decât să-l fac pe Damien să privească fix masa şi să clatine jalnic din cap.
   - Bine, am spus în cele din urmă. Hai să facem o scurtă recapitulare. Tatăl tău a murit când aveai 9 ani, corect?
   - Da.
    Damien se uită la mine, aşteptând.
    - Aproape 10. La sfârşitul lui octombrie împlineam 10 ani... Pot să... când terminăm aici, pot să ies pe cauţiune?
   - Eliberarea pe cauţiune nu poate fi hotărâtă decât de un judecător. Mama ta munceşte?
   - Nu. Are problema aceea de care ţi-am spus...
    Şi făcu un gest vag către piept.
    - Nu poate munci. Iar tata ne-a lăsat... O, Dumnezeule! Mama...
    Se ridică în picioare.
    - O să înnebunească... cât e ceasul?
   - Calmează-te. Am vorbit noi mai devreme cu ea. I-am spus că ne ajuţi la anchetă. Chiar şi cu banii pe care vi i-a lăsat tatăl tău, nu cred că vă este uşor să o scoateţi la capăt.
   - Ce?... Ăăă... ne descurcăm.
   - Aşa că, am spus, dacă cineva ţi-ar oferi o grămadă de bani ca să faci o treabă pentru el, ai fi tentat să accepţi, nu?
   La dracu’ cu Sam, la dracu’ şi cu O’Kelly! Trebuia să aflu dacă nu cumva unchiul Redmond îl angajase pe Damien.
   Damien se încruntă şi mă privi cât se poate de uluit.
   - Poftim?
   - Pot să-ţi spun pe nume câteva persoane care ar avea milioane de motive împotriva familiei Devlin. Chestiunea este, Damien, că nu sunt genul care să şi facă o asemenea treabă mizerabilă. Sunt genul care angajează pe cineva care să-i ajute.
   M-am oprit, lăsându-i timp lui Damien să vorbească. Dar el pur şi simplu continua să mă privească uluit.
   - Dacă te temi de cineva, am continuat eu, cât de blând am putut, noi te putem proteja. Iar dacă cineva te-a angajat ca să faci treaba asta, atunci înseamnă că nu tu eşti adevăratul criminal, nu? Ci persoana respectivă!
   - Ce... nu am... ce? Crezi că m-a plătit cineva ca să... Dumnezeule, nu!
   Pur şi simplu rămăsese cu gura deschisă de indignare, era şocat.
   - Bun, dacă nu ai făcut-o pentru bani, am reluat eu, atunci de ce ai făcut-o?
   - Ţi-am mai spus. Nu ştiu. Nu-mi aduc aminte!
   Pentru o clipă interminabilă, m-am întrebat cu neplăcere dacă nu cumva, într-adevăr, îşi pierduse o parte din memorie; iar dacă era aşa, de ce, când? Am alungat acest gând. Tot timpul auzeam asta, şi vedeam privirea lui când omitea să povestească despre mistrie: o făcea deliberat.
   - Ştii... Fac tot ce pot ca să te ajut, i-am zis, dar nu am cum să o fac dacă tu nu eşti sincer cu mine.
   - Dar sunt sincer! Nu mă simt bine...
   - Nu, Damien. Nu te simţi, i-am răspuns. Şi uite de unde ştiu asta. Îţi mai aminteşti fotografiile pe care ţi le-am arătat? Îţi aminteşti de cea în care faţa lui Katy e distrusă? E o fotografie post-mortem, Damien. Iar asta ne spune exact ce i-ai făcut tu acelei fetiţe.
   - Dar v-am spus deja ce i-am făcut.
   M-am aplecat peste masă, repede, şi l-am privit de-aproape.
   - Damien, azi-dimineaţă, am găsit o mistrie în depozitul pentru unelte. Cât de tâmpiţi crezi că suntem? Asta este partea peste care ai sărit: după ce ai omorât-o pe Katy, i-ai scos pantalonii şi chiloţii şi ai vârât în ea coada mistriei.
   Damien îşi cuprinse capul cu mâinile.
   - Nu... n-am...
   - Şi vrei să-mi spui că pur şi simplu s-a întâmplat? Când violezi o fetiţă cu coada mistriei nu poţi spune că pur şi simplu s-a întâmplat. Doar dacă nu cumva ai un motiv întemeiat, aşa că trebuie să încetezi să te mai învârţi în jurul cozii, şi să-mi spui care a fost acel motiv. Sau eşti doar un pervers bolnav? Asta eşti, Damien? Asta eşti?
   Forţasem prea mult lucrurile. Era inevitabil, era de aşteptat: Damien – care, la urma urmei, avusese o zi foarte lungă – începu din nou să plângă.
   Stăteam acolo de foarte mult timp. Damien, cu faţa în palme, scâncea răguşit, convulsiv. M-am rezemat de perete, întrebându-mă ce dracu’ mă fac cu el şi, uneori, când înceta să scâncească, îl luam din nou la întrebări, la întâmplare, în legătură cu motivul crimei. Nu mi-a mai răspuns nimic; nici nu mai eram sigur că mă auzea. În încăpere era prea cald şi încă mai simţeam mirosul de pizza, puternic, greţos.
    Nu mă puteam concentra. Nu mă puteam gândi decât la Cassie, la Cassie şi la Rosalind. Dacă Rosalind accepta să vină; dacă se simţea bine; Cassie putea să bată la uşă dintr-un moment în altul şi să vrea să o pună faţă-n faţă cu Damien.
   Până la urmă, m-am dat bătut. Era 8 şi jumătate, nu mai avea niciun rost: pentru Damien era suficient, nici cel mai bun detectiv din lume n-ar mai fi putut să scoată ceva coerent de la el în acel moment, şi ştiam că ar fi trebuit să-mi dau seama de asta cu mult mai devreme.
   - Hai, i-am zis. Hai să mănânci ceva şi să te odihneşti. Reluăm mâine.
   Se uită la mine. Avea nasul roşu, ochii umflaţi, deschişi doar pe jumătate.
   - Pot să plec... acasă?
   „Tocmai ai fost arestat pentru crimă, geniule, ce crezi...”
    Nu mai aveam energie să fiu sarcastic.
   - Te reţinem aici peste noapte, i-am răspuns. Trimit pe cineva să te preia.
   Când am adus cătuşele, se uită la ele de parcă erau nişte instrumente medievale de tortură.

   Uşa de la camera de supraveghere era deschisă.
    Când am trecut, l-am văzut pe O’Kelly stând în faţa geamului, cu mâinile în buzunare, legănându-se pe călcâie, înainte şi înapoi.
   Am simţit un junghi în inimă. Cassie trebuia să fie în sala principală de interogatorii. Cassie şi Rosalind. Pentru o clipă, m-am gândit să intru acolo, dar am respins imediat ideea: nu voiam ca Rosalind să creadă că aveam vreo legătură cu toată tâmpenia asta.
    L-am predat pe Damien – încă uluit, alb la faţă, scâncind puternic, ca un copil care plânsese – poliţiştilor în uniformă şi apoi am plecat acasă.

22

   Telefonul fix sună cam cu un sfert de oră înainte de miezul nopţii.
   M-am aruncat imediat asupra lui; Heather stabilise reguli clare legate de apelurile telefonice după ora de culcare.
   - Alo?
   - Scuză-mă că te sun atât de târziu, dar toată seara am încercat să te găsesc, începu Cassie.
   Îmi setasem telefonul mobil pe silenţios, dar văzusem apelurile nepreluate.
   - Nu pot să vorbesc acum, chiar nu pot, i-am zis.
   - Rob, pentru numele lui Dumnezeu, e foarte important...
   - Îmi pare rău, trebuie să închid, am replicat. O să ajung mâine la un moment dat la lucru. Sau poţi să-mi laşi un bileţel.
   Am auzit un oftat rapid, trist, dar am pus oricum receptorul în furcă.
   - Cine era? mă întrebă Heather, care apăruse în uşa camerei ei, purtând tichie de noapte, părând somnoroasă şi supărată.
   - Era pentru mine, i-am explicat.
   - Cassie?
   Am intrat în bucătărie, am scos o tăviţă de cuburi de gheaţă pe care le-am deşertat într-un pahar.
   - Ooo... făcu Heather atotcunoscătoare, în spatele meu. În sfârşit, te-ai culcat cu ea, nu-i aşa?
   Am aruncat tăviţa înapoi în frigider. Dacă îi spun să mă lase în pace, Heather o face, dar nu merită: supărarea, iritarea şi tirada pe care mi-o ţine despre sensibilitatea ei unică durează mai mult decât discuţia iniţială.
   - Nu merită aşa ceva, continuă ea.
   Asta m-a uluit. Heather şi Cassie nu se plăceau – odată, chiar la începuturi, o adusesem pe Cassie la cină, iar Heather fusese toată seara nepoliticoasă până la limită, iar după ce plecase Cassie, îşi petrecuse câteva ore aranjând canapeaua şi pernele, îndreptând covoraşele, oftând zgomotos, în timp ce Cassie nu mai pomenise de ea niciodată –, aşa că nu pricepeam deloc de unde venea acest acces de solidaritate.
   - Nu mai mult decât am meritat-o eu, mai zise, după care se întoarse în camera ei şi trânti uşa.
    Eu mi-am luat cuburile de gheaţă în dormitor şi mi-am preparat o votcă tare.
   Nu era chiar surprinzător faptul că nu puteam să dorm. Când lumina începu să se filtreze prin perdele, m-am dat bătut: aveam să merg devreme la lucru – mă hotărâsem eu –, voiam să văd dacă puteam să aflu ceva şi să-mi dau seama cam ce-i spusese Cassie lui Rosalind, să încep să pregătesc dosarul lui Damien şi să-l trimit la procuratură. Dar încă ploua torenţial, traficul era deja blocat şi, bineînţeles, mi s-a dezumflat o roată de la maşină la jumătatea drumului către Merrion Road.
    A trebuit să forţez Land Roverul şi să caut un loc unde să o schimb, în timp ce continua să plouă şi toţi şoferii din spatele meu claxonau furioşi, de parcă, dacă nu eram eu, ei chiar ar fi putut să ajungă undeva. Până la urmă am aprins girofarul de pe acoperişul maşinii şi mulţi dintre ei s-au potolit.
   Se făcuse aproape ora 8 când am ajuns la serviciu. Inevitabil, telefonul începu să sune exact când îmi dezbrăcăm trenciul.
   - Biroul pentru situaţii de urgenţă, Ryan, am spus iritat.
   Eram ud şi îmi era frig, îmi era rău şi aş fi vrut să mă întorc acasă, să fac o baie lungă şi să beau un whisky fierbinte. Nu aveam chef să vorbesc cu nimeni, oricine ar fi fost persoana de la capătul firului.
   - Vino dracului încoace, mi-a zis O’Kelly. Acum!
   Apoi închise.
   Corpul meu a fost cel dintâi care a reacţionat: m-a luat frigul, am simţit un ghem în stomac şi nu am mai putut să respir. Nu-mi dau seama de unde am ştiut. Era clar că intrasem în bucluc: dacă O’Kelly ar fi vrut să aibă o discuţie obişnuită, ar fi băgat capul pe uşă şi ar fi zis: „Ryan, Maddox, la mine în birou!”
   După care ar fi dispărut şi l-am fi găsit aşezat la biroul său.
   Ordinele date la telefon erau rezervate situaţiilor când o încurcai.
   Putea să fie orice, desigur – un detaliu important care îmi scăpase, o plângere din partea lui Jonathan Devlin în legătură cu purtarea mea, faptul că Sam deranjă nu ştiu ce politician şi n-ar fi trebuit s-o facă; dar ştiam că nu era nimic din toate acestea.
   O’Kelly stătea în picioare, cu spatele la fereastră şi cu mâinile în buzunare.
   - Adam Ryan, la dracu’! urlă el. Ţi s-a părut că ăsta e un lucru de care eu nu trebuia să ştiu?
   Mi s-a făcut foarte ruşine. Faţa mi-a luat foc. Nu mă mai simţisem aşa din timpul şcolii; era o umilinţă deplină, zdrobitoare, stomacul mi se strânsese ca atunci când, dincolo de orice îndoială, ai fost prins asupra faptului, şi nu există absolut nimic de spus ca să negi, să scapi sau să diminuezi culpa. M-am holbat la muchia biroului lui O’Kelly încercând să depistez un model în imitaţia de furnir, la fel ca un şcolar care a încurcat-o şi aşteaptă ca profesorul să scoată băţul.
    M-am gândit la tăcerea mea ca la un gest de mândrie, de independenţă, ceva în genul unui rol dur al lui Clint Eastwood. Pentru prima dată mă vedeam în esenţa mea: limitat, imatur, stupid, stupid, stupid.
   - Ai vreo idee în ce hal ai prejudiciat această investigaţie? mă întrebă O’Kelly cu răceală.
   Când era furios, devenea întotdeauna mai plin de elocinţă – acesta fiind un alt motiv pentru care eu îl consideram mai sclipitor decât lăsa să se vadă.
   - Gândeşte-te rapid ce ar putea face un bun avocat al apărării din treaba asta, în cazul în care am avea norocul să se ajungă în faţa curţii. Un detectiv implicat în investigaţii, singurul martor şi singurul supravieţuitor într-un caz conex nerezolvat – Dumnezeule! În timp ce noi ceilalţi ne gândim la femei, un avocat al apărării visează la detectivi ca tine. Te pot acuza de orice, începând de la incompetenţa de a conduce un caz până la faptul că eşti un potenţial suspect într-unul din cazuri sau în ambele. Mass-media, grupurile conspirative, toţi opozanţii forţelor poliţieneşti irlandeze vor înnebuni. Într-o săptămână, nici măcar o persoană din ţara asta nu-şi va mai aminti cine este de fapt judecat în procesul ăsta.
   Mă holbam la el. Lovitura asta, pe care o primisem din senin, în timp ce eu încă mă mai agitam să nu fiu descoperit, mă înmărmuri şi mă lăsă mut.
    Poate să pară incredibil, dar jur că nu-mi trecuse niciodată prin cap, nici măcar o dată în 20 de ani, că eu aş putea să fiu suspectat în cazul dispariţiei lui Peter şi lui Jamie. Nu exista nimic de genul ăsta la dosar, nimic. Irlanda anilor 1984 era mai mult a lui Rousseau decât a lui Orwell. Copiii erau nevinovaţi, naivi, ar fi fost o jignire a naturii să sugerezi că şi ei puteau fi criminali. În zilele noastre, ştim că nu e mare lucru ca un tânăr să ucidă. Eram voinic pentru cei doisprezece ani ai mei, aveam în încălţări sângele altcuiva, iar pubertatea este în mod ciudat o vârstă lipsită de echilibru.
    Brusc, am revăzut clar faţa lui Cassie din ziua când se întorsese de la discuţia cu Kiernan: colţurile buzelor îi erau uşor lăsate, sugerându-mi că păstra doar pentru ea ceva ce aflase. Simţeam nevoia să mă aşez.
   - Orice tip pe care ai reuşit să-l înfunzi va cere să fie rejudecat, pe baza faptului că ai tăinuit probe într-un caz. Felicitări, Ryan, tocmai ai distrus toate cazurile la care ai lucrat vreodată.
   - Atunci înseamnă că nu mă mai ocup de caz, am spus în cele din urmă, într-un mod cât se poate de stupid.
   Nu eram capabil să mai adaug nimic. Am văzut brusc o imagine halucinantă cu zeci de ziarişti, vociferând şi agitându-se la uşa clădirii în care se afla apartamentul meu, vârându-mi microfoanele sub nas, spunându-mi Adam, îndemnându-mă să le dau detalii sordide. Lui Heather i-ar plăcea nespus: ar fi destulă melodramă, destul martiriu cât să-i ajungă pentru luni de zile. Dumnezeule!
   - Nu, n-ai terminat cu nenorocitu’ ăsta de caz! se repezi O’Kelly. Nu ai terminat, pur şi simplu pentru că n-am chef să se găsească vreun reporter isteţ care să aibă curiozitatea să afle de ce ţi-am dat cu şutul. De-acum, preocuparea cheie este reducerea pagubelor. Nu mai interoghezi pe nimeni, nu mai atingi nicio probă, stai la birou şi încerci să nu faci nimic care să înrăutăţească lucrurile, nu mai mult decât ai făcut deja. Vom face tot posibilul să nu se afle chestia asta. Iar în ziua în care procesul lui Donnelly se va sfârşi, dacă va exista vreodată un proces, vei fi suspendat.
   Singurul lucru la care eram în stare să mă gândesc era că expresia „reducerea pagubelor” era alcătuită din două cuvinte.
   - Domnule, îmi pare atât de rău... am spus, pentru că mi se părea cel mai bun lucru pe care puteam să-l spun.
   N-aveam habar ce gând implica suspendarea. Mi-a venit în minte o imagine efemeră cu un poliţist de la TV, aruncându-şi insigna şi pistolul pe biroul şefului său, apoi un prim-plan cu acestea, estompându-se, sugerând cum cariera personajului se pierdea în ceaţă.
   - Părerea ta de rău nu face nici cât o ceapă degerată, rosti O’Kelly neutru. Sortează apelurile de pe linia telefonică permanentă şi pune-le în dosare. Dacă vreunul aminteşte ceva de cazul la care ai lucrat, nici nu îl termini de citit că i-l şi pasezi lui Maddox sau lui O’Neill.
   Apoi se aşeză la biroul lui, ridică receptorul şi se apucă să formeze un număr. Am rămas acolo câteva secunde, holbându-mă la el, după care mi-am dat seama că trebuia să ies afară.

   M-am întors încet în biroul pentru situaţii de criză. Nu ştiu de ce, pentru că oricum n-aveam nici cea mai mică intenţie să mă ocup de apelurile telefonice. Cred că eram comutat pe pilot automat.
    Cassie stătea în faţa aparatului video, cu coatele sprijinite pe genunchi, uitându-se la banda pe care era înregistrat interogatoriul lui Damien.
   Umerii îi erau căzuţi, părea extenuată. Într-o mână ţinea telecomanda. Am tresărit violent. Până în acel moment nu mă întrebasem de unde ştia O’Kelly. De-abia atunci mi-a venit ideea să mă întreb, stând în cadrul uşii de la birou şi privind-o: nu exista decât o persoană de la care O’Kelly putuse să afle.
   Eram perfect conştient de faptul că mă purtasem urât cu Cassie – deşi aş putea să explic că fusese o situaţie complexă şi că avusesem motivele mele. Dar orice i-aş fi făcut, nu justifica ce-mi făcuse ea. Nu-mi închipuisem niciodată că ar putea să mă trădeze în asemenea hal.
   Voia să mă facă să sufăr pentru că mă purtasem urât cu ea. Am crezut că nu mă vor mai ţine picioarele.
   Poate că, fără să vreau, am scos un sunet sau m-am mişcat cine ştie cum, nu ştiu, dar Cassie se întoarse brusc cu scaunul şi se uită la mine. După o secundă, apăsă pe „Stop” şi lăsă jos telecomanda.
   - Ce ţi-a spus O’Kelly?
   Ştia. Deja ştia. Ultima fărâmă de îndoială pe care o mai aveam se prăbuşi, lăsându-mi un gol în capul pieptului.
   - Când cazul se încheie, sunt suspendat, am spus neutru.
   Vocea mea se auzea de parcă era a altcuiva.
   Oripilată, Cassie făcu ochii mari.
   - Of, la dracu’! exclamă ea. La dracu’, Rob! Dar nu te-a dat afară? Nu eşti concediat, nu?
   - Nu, nu m-a dat, am spus. Nu mulţumită ţie.
   Începeam să ies din starea de şoc, iar furia rece şi intensă ţâşnea din mine ca un curent electric. Îmi simţeam întreg corpul tremurând.
   - Nu-i cinstit, zise Cassie, şi mi-am dat seama că vocea îi tremura uşor. Am încercat să te previn. Te-am sunat azi-noapte, nu ştiu de câte ori...
   - Era cam târziu să fii îngrijorată pentru mine, nu? Trebuia să te fi gândit la asta mai-nainte.
   Cassie avea buzele albe, ochii uriaşi. Aş fi vrut să distrug expresia aceea de uimire şi neînţelegere de pe faţa ei.
   - Mai-nainte de ce anume? mă întrebă.
   - Înainte de a-i turna lui O’Kelly acele lucruri despre viaţa mea personală. Te simţi mai bine acum, Maddox? Mi-ai distrus cariera pentru că nu te-am tratat ca pe o prinţesă săptămâna asta? Sau mai ai şi altceva ascuns în mânecă?
   După un moment, rosti foarte calmă:
   - Crezi că eu i-am spus?
   Aproape că mi-a venit să râd.
   - Da, chiar aşa cred. Doar cinci persoane din lumea asta ştiu povestea, şi mă îndoiesc că părinţii mei sau un prieten de-acum cincisprezece ani ar fi pus mâna pe telefon, să-i spună şefului meu: „O, apropo, ştiaţi că numele lui Ryan era Adam?” Cât de tâmpit mă crezi? Ştiu că tu i-ai zis, Cassie.
   Nu îşi luă ochii de la mine, ceva în privirea ei se schimbase şi mi-am dat seama că şi ea era la fel de furioasă ca mine. Cu o mişcare rapidă, luă de pe birou o casetă şi o aruncă în mine, cu toată puterea.
   M-am aplecat, din reflex. Se izbi de perete, în locul în care ar fi trebuit să am eu capul dacă nu mă lăsam în jos, sări şi ateriză în colţul încăperii.
   - Uită-te la caseta asta! îmi ceru ea.
   - Nu mă interesează.
   - Uită-te imediat la casetă sau, dacă nu, jur pe Dumnezeu, mâine-dimineaţă o să-ţi vezi faţa plină de vânătăi în toate ziarele din ţară.
   Nu ameninţarea în sine m-a convins, ci mai mult faptul că recursese la ea, faptul că jucase ce părea să fie ultima carte. Ceva încolţi în mine: o curiozitate arzătoare, amestecată – sau poate asta a fost singura revelaţie, nu ştiu – cu o vagă, dar îngrozitoare premoniţie. Am luat caseta din colţul încăperii, am băgat-o în aparatul video şi am apăsat pe butonul „Play”. Cassie, cu mâinile strâns încrucişate în jurul trupului, se uita la mine fără să se mişte.
   Mi-am tras un scaun şi m-am aşezat în faţa ecranului, cu spatele la ea.
   Era o înregistrare proastă, alb-negru, a interogatoriului pe care Cassie i-l luase lui Rosalind, cu o noapte înainte. Ora de pe ecran arăta 8.27. În sala alăturată, eu tocmai încheiasem discuţia cu Damien. Rosalind era singură în sala principală de interogatorii, îşi dădea cu ruj pe buze, privindu-se în oglinda unei pudriere.
    În fundal se auzeau zgomote şi mi-a luat o clipă să realizez că îmi erau familiare: şoapte, scâncetele cuiva neajutorat, vocea mea peste ele, spunând fără speranţă: „Damien, am nevoie să-mi explici de ce ai făcut asta. Cassie deschisese interfonul ca să asculte ce vorbeam în sala de interogatorii. Rosalind îşi înălţă capul. Privi fix peretele de sticlă din faţa ei, cu o faţă lipsită de orice expresie.
   Uşa se deschise şi intră Cassie. Rosalind puse capacul la ruj şi îl băgă în geantă. Damien încă mai scâncea.
   „- La dracu’! exclamă Cassie, uitându-se spre interfon. Îmi pare rău. După care îl închise, Rosalind schiţă un zâmbet crispat, neplăcut.
   - Detectiv Maddox o interoghează pe Rosalind Frances Devlin, rosti Cassie spre cameră. Ia loc.
   Rosalind nu se mişcă.
   - Mi-e teamă că nu vreau să vorbesc cu tine, rosti ea cu o voce rece, categorică, pe care nu i-o mai auzisem niciodată până atunci. Vreau să vorbesc cu detectivul Ryan.
   - Îmi pare rău, dar nu se poate, zise Cassie veselă, trăgându-şi un scaun. E la interogatoriu – sunt sigură că ai auzit deja, adăugase ea cu un mic zâmbet de compasiune.
   - Atunci voi veni când va fi liber.
   Rosalind îşi strecură geanta sub braţ şi dădu să se îndrepte spre uşă.
   - Numai o clipă, domnişoară Devlin, rosti Cassie, iar în voce avea o nouă nuanţă, gravă.
    Rosalind oftă şi se întoarse spre ea, cu sprâncenele ridicate întrebător.
    - Există vreun motiv anume pentru care ai devenit brusc aşa de reţinută în a răspunde la întrebări legate de uciderea surorii tale?”
   Am văzut cum Rosalind clipi spre cameră, doar o dată, dar zâmbetul rece nu i se clinti de pe chip.
   „- Cred că ştii, domnişoară detectiv, dacă e să fii sinceră cu tine însăţi, spuse ea, că sunt mai mult decât dornică să ajut cât de mult pot. Dar pur şi simplu nu vreau să vorbesc cu tine, şi sunt sigură că ştii de ce.
   - Hai să presupunem că nu ştiu.
   - O, domnişoară detectiv, a fost evident încă de la început că nu îţi pasă de sora mea deloc. Nu eşti interesată de altceva decât să flirtezi cu detectivul Ryan. Nu e împotriva regulamentului să te culci cu partenerul tău de serviciu?”
   Mă trecu un val de furie, atât de violentă, încât îmi tăie respiraţia.
   - Dumnezeule! Asta e tot ce ai vrut să-mi arăţi? Doar pentru că ai crezut că i-am spus ei...
   - Taci din gură! îmi strigă ea cu răceală, din spatele meu.
   Mi-am împreunat mâinile şi am privit mai departe ecranul.
   Eram atât de enervat, încât aproape că nu mai zăream nimic în faţa ochilor.
   Pe ecran, o vedeam pe Cassie care nici măcar nu clipise. Îşi clătina scaunul pe două picioare şi dădea din cap, amuzată.
   „- Îmi pare rău, domnişoară Devlin, dar nu pot fi aşa de uşor dusă cu preşul. Eu şi detectivul Ryan simţim acelaşi lucru în legătură cu moartea surorii tale: vrem să găsim criminalul. Aşadar, de ce, repet, nu vrei să vorbeşti despre asta?
   Rosalind râse.
   - Exact în acelaşi fel? O, nu cred aşa ceva, detectiv Maddox. El are o legătură specială cu acest caz, nu-i aşa?
   Chiar şi în imaginea aceea neclară am surprins-o pe Cassie clipind repede, în timp ce triumful sălbatic de pe chipul lui Rosalind arăta că de data asta era stăpână pe ea.
   - O, rosti ea dulce. Să nu-mi spui că nu ştii...”
   Făcu o pauză de o fracţiune de secundă, doar cât să sporească efectul, dar mie mi se părea că durase o veşnicie; pentru că ştiam că urma inevitabilul, oribil, ameţitor; ştiam ce urma să spună. Presupun că asta simt cascadorii când cascadoria lor eşuează sau jocheii când cad în timpul unui galop: ciudata curgere tăcută a timpului, când mintea se goleşte de toate, cu excepţia unei certitudini – „Asta este, deci. Acum urmează inevitabilul”.
   „- El e băiatul acela ai cărui prieteni au dispărut în Knocknaree, cu ani în urmă, îi spuse Rosalind lui Cassie.
    Vocea ei era subţire şi muzicală, aproape indiferentă. Cu excepţia unei palide urme, aproape insesizabile, de satisfacţie, în rest nu era nimic în ea, absolut nimic.”
    - Adam Ryan. Se pare că nu ţi-a spus chiar totul, aşa e?
   Cu câteva clipe mai înainte crezusem că nu mai pot trece prin ceva rău şi să supravieţuiesc.
   Cassie, pe ecran, îşi lăsă scaunul pe toate cele patru picioare ale sale şi se scărpină la ureche. Îşi muşcă buza ca să-şi reţină un zâmbet, dar eu nu mai aveam putere să mă întreb ce făcea.
   „- Aşa ţi-a spus el?
   - Da. Suntem cu adevărat foarte apropiaţi.
   - Ţi-a spus şi că avea un frate care a murit când el avea 16 ani? Şi că a crescut într-o casă de copii? Că tatăl lui era alcoolic?
   Rosalind făcu ochii mari. Zâmbetul îi dispăruse de pe chip, ochii i se îngustaseră, scânteietori.
   - De ce? întrebă ea.
   - Aşa, ca să verific. Uneori spune şi lucrurile astea – depinde. Rosalind, continuă ea, amuzată, dar şi oarecum jenată. Nu ştiu cum să-ţi spun asta, dar uneori, când detectivii încearcă să construiască o relaţie cu un martor, spun lucruri care nu sunt chiar adevărate. Lucruri despre care ei cred că ar putea să ajute martorul să se simtă mai bine, ca să ne dea informaţii. Înţelegi?
   Rosalind continua să privească fix, nemişcată.
   - Uite, continuă Cassie cu blândeţe. Ştiu sigur că detectivul Ryan nu a avut niciodată un frate şi că tatăl lui este o persoană foarte simpatică şi că nu are absolut nicio tendinţă spre alcoolism, că a crescut în Wiltshire – ai văzut bine ce accent are –, care nu e aproape de Knocknaree. Şi nu la o casă de copii, desigur. Dar, indiferent ce ţi-a spus, ştiu că a făcut-o doar ca să te determine să-ţi fie mai uşor şi să ne ajuţi la rezolvarea cazului uciderii surorii tale. Nu-i purta pică, bine?
   Uşa se deschise izbindu-se de perete – Cassie tresări; Rosalind nu se mişcă, nici măcar nu îşi mută privirea de la Cassie; O’Kelly, micşorat la un punct de camera video, dar uşor de recunoscut după chelia peste care îşi pieptăna părul lung dintr-o parte, ca să şi-o acopere, băgă capul în birou.
   - Maddox! Vino să vorbim!”
   Când eu ieşisem cu Damien, O’Kelly era în camera de supraveghere, legănându-se pe călcâie înainte şi înapoi, uitându-se nerăbdător prin geamul dintre birouri. Nu puteam să mă uit mai departe. Am căutat înfrigurat telecomanda, am apăsat pe butonul „Stop” şi am rămas cu privirea goală, lipită de imaginea albăstrie, tremurătoare, de pe ecran.
   - Cassie, am spus după o pauză foarte lungă.
   - M-a întrebat dacă e adevărat, afirmă ea, de parcă ar fi citit din raportul nostru. Am spus că nu, iar dacă ar fi fost, nu aveai cum să-i spui ei sub nicio formă.
   - Nici nu i-am spus, i-am explicat lui Cassie. Părea important de unde ştia. Nu i-am spus. I-am spus că doi prieteni de-ai mei dispăruseră când eram eu mic – ca să înţeleagă faptul că pricepeam prin ce trece. Nu m-am gândit niciodată că ştie despre Peter şi Jamie şi că o să pună cap la cap informaţiile. Nu mi-a trecut niciodată prin cap aşa ceva.
   Cassie aşteptă să termin ce aveam de zis.
   - M-a acuzat că te acopăr, continuă ea, când eu am tăcut. Şi că ar fi trebuit să ne despartă cu mult timp în urmă. A zis că o să-ţi verifice amprentele, să vadă dacă se potrivesc cu cele din cazul vechi – chiar dacă trebuie să scoale din pat în toiul nopţii pe cineva de la Tehnic, chiar dacă treaba asta durează toată noaptea. În cazul în care amprentele se potriveau, a mai spus el, amândoi ne vom putea considera norocoşi dacă nu eram daţi afară. Mi-a zis s-o trimit acasă pe Rosalind. I-am dat-o în grijă lui Sweeney şi apoi te-am sunat.
   Undeva în minte am avut un declic, slab, irevocabil. Memoria îl amplifică până la un păcănit răsunător, dar tocmai faptul că era atât de slab îl făcea atât de înfricoşător. Am rămas acolo, fără să ne vorbim, multă vreme. Vântul izbea picăturile de ploaie de fereastră.
   Am auzit-o pe Cassie inspirând adânc şi mi-a trecut prin minte că plângea, dar când am privit-o, pe faţa ei nu erau lacrimi; era palidă, tăcută şi foarte, foarte tristă.

23

   Încă nu ne clintisem de-acolo când intră Sam.
   - Care-i povestea? ne întrebă, scuturându-şi picăturile de ploaie din păr şi aprinzând lumina.
   Cassie tresări şi îşi ridică privirea spre el.
   - O’Kelly vrea ca noi doi să avem încă o discuţie cu Damien ca să aflăm motivul crimei. Poliţiştii urmează să-l aducă.
   - Excelent! spuse Sam. Să vedem dacă apariţia unei persoane necunoscute îl zdruncină vreun pic.
   Însă în acelaşi timp, Sam ne evaluă pe-amândoi dintr-o privire şi m-am întrebat dacă bănuia ceva; m-am întrebat, pentru prima dată, cât ştiuse în tot acest timp, dar pur şi simplu nu spusese nimic.
   Îşi trase un scaun şi se aşeză lângă Cassie, şi începură să discute amândoi despre cum să-l abordeze pe Damien. Nu mai interogaseră împreună pe nimeni până atunci; vocile lor erau ezitante, grave; se tatonau unul pe celălalt, cu întrebări gen: „Crezi că ar trebui să...? Ce-ar fi dacă...?”
   Cassie puse din nou caseta video şi îi arătă lui Sam fragmente din interogatoriile din ultima noapte. Aparatul de fax prinse viaţă, scoase o serie de sunete ciudate, transmiţându-ne evidenţa convorbirilor pe telefonul mobil al lui Damien. Cassie şi Sam se aplecară peste pagini, şuşotind, făcând sublinieri cu un marker fosforescent.
   După ce în sfârşit ieşiră din cameră – Sam dând din cap spre mine, scurt, peste umăr –, am aşteptat în biroul pustiu până când am fost sigur că începuseră interogatoriul, apoi m-am dus să-l urmăresc. Se aflau în sala principală de interogatorii. M-am strecurat în camera de supraveghere fără să mă vadă nimeni; urechile-mi ardeau de parcă intrasem într-un magazin cu reviste pentru adulţi. Ştiu că ăsta ar fi trebuit să fie ultimul lucru din lumea asta pe care să vreau să-l văd, însă nu mă puteam ţine deoparte.
   Aranjaseră încăperea ca să arate cât mai plăcut posibil: pe scaune erau aruncate haine, genţi şi eşarfe; pe masă erau împrăştiate pliculeţe de zahăr şi ceşti de cafea, telefoane mobile, o carafă cu apă şi o farfurie cu brioşe aduse de la cafeneaua de la parter.
    Damien, îmbrăcat cu acelaşi pulover lălâu şi cu aceiaşi pantaloni milităreşti – hainele lui arătau de parcă ar fi dormit îmbrăcat cu ele –, îşi ţinea mâinile încrucişate şi privea în jur, cu ochii larg deschişi. După haosul incredibil din celula închisorii, probabil că tot ce vedea i se părea raiul, îi inspira siguranţă şi căldură, simţindu-se aproape ca acasă.
   Din anumite unghiuri, pe bărbia lui se vedeau firişoare de păr blond.
   Cassie şi Sam discutau între ei, sprijiniţi de masă, plângându-se în legătură cu vremea şi oferindu-i lapte lui Damien. Am auzit paşi pe coridor şi m-am încordat – dacă era O’Kelly, m-ar fi alungat spunându-mi să mă întorc la sortarea apelurilor telefonice, pentru că nu mă mai privea ceea ce se petrecea acolo –, dar se îndepărtară fără să se oprească. Mi-am sprijinit fruntea de geamul prin care eu nu puteam fi văzut şi am închis ochii.
   Mai întâi discutară cu el diverse lucruri ca să-l facă să se simtă în siguranţă. Vocea lui Cassie, apoi a lui Sam, apoi ambele, împletindu-se una cu cealaltă, eficient, liniştitoare ca într-un cântec de leagăn: „Cum ai ieşit din casă fără s-o trezeşti pe mama ta? Da? Şi eu făceam asta când eram tânăr... Ai mai făcut-o şi înainte? Dumnezeule, cafeaua asta e oribilă, preferi o coca-cola?” Făceau treabă bună împreună, Cassie şi Sam; erau buni. Damien era relaxat. O dată chiar râse, uşor, trist.
   - Eşti membru al organizaţiei Mutaţi Autostrada, corect? întrebă Cassie în sfârşit, pe un ton la fel de firesc ca şi până atunci.
   Nimeni în afară de mine nu ar fi putut să-şi dea seama de uşoara modificare a vocii ei, lucru care însemna că trecuse la subiect. Am deschis ochii şi m-am ridicat.
   - Când ai aderat la organizaţie?
   - În primăvara asta, răspunse Damien cu promptitudine. Prin luna martie sau cam aşa ceva. La colegiu, am văzut la avizier anunţul despre protest. Ştiam că în vară voi veni la Knocknaree să muncesc, aşa că mi s-a părut că... nu ştiu... că are legătură cu asta. Aşa că m-am înscris.
   - Când a fost protestul? Pe 20 martie? se interesă Sam, răsfoind documentele şi scărpinându-se la ceafă.
   Arăta ca un poliţist de provincie, solid, prietenos şi calm.
   - Da, aşa cred. S-a ţinut lângă Dail, dacă asta ajută cu ceva.
   Damien era dornic să vorbească despre acest lucru şi părea în largul lui; se apleca peste masă şi se juca cu ceştile de cafea, vorbea şi se arăta interesat de parcă era la un interviu pentru job. Mai văzusem aşa ceva şi înainte, mai ales la criminalii care ucideau pentru prima dată. Ei nu ne văd ca pe nişte duşmani şi, odată trecut şocul că au fost prinşi, deveneau săritori şi voiau să ajute, simţindu-se uşuraţi de toată tensiunea pe care o acumulaseră.
   - Şi chiar atunci te-ai alăturat şi tu campaniei?
   - Da. Knocknaree chiar este un sit important, a fost locuit încă de...
   - Mark ne-a povestit deja lucrurile astea, afirmă Cassie schiţând un zâmbet. Cred că-ţi închipui şi tu. Tot atunci ai întâlnit-o pe Rosalind Devlin sau o cunoşteai dinainte?
   Urmă un scurt moment de confuzie.
   - Poftim? făcu Damien.
   - În acea zi era şi ea acolo. A fost prima dată când o întâlneai?
   O altă pauză.
   - Nu înţeleg ce vrei să spui, rosti Damien într-un târziu.
   - Hai, Damien, zise Cassie, aplecându-se spre el şi încercând să-i capteze privirea.
    Dar el continua să se uite fix în ceaşca de cafea.
    - Te-ai descurcat excelent până acum. Doar n-o să mă dezamăgeşti acum, nu?
   - Pe înregistrările tale telefonice figurează o mulţime de apeluri şi de SMS-uri de la Rosalind, spuse Sam, scoţând foile pe care erau numere subliniate cu markerul, punându-i-le lui Damien în faţă.
   El se holbă la ele năuc.
   - De ce nu vrei să recunoşti faţă de noi că aţi fost prieteni? îl întrebă Cassie. Nu e nimic rău în asta.
   - Nu vreau să o bag pe ea în treaba asta, răspunse Damien.
   Umerii lui începeau să se crispeze.
   - Nu încercăm să băgăm pe nimeni în treaba asta, continuă Cassie cu blândeţe. Vrem doar să înţelegem ce s-a întâmplat.
   - V-am spus deja.
   - Ştiu, ştiu. Înţelege-ne şi tu pe noi, OK? Încercăm să clarificăm nişte detalii. Aşadar, la protestul acela ai întâlnit-o pentru prima dată pe Rosalind?
   Damien se întinse şi atinse foile cu un deget.
   - Da, răspunse el. Când m-am înscris. Am stat de vorbă.
   - V-aţi înţeles bine, aşa că aţi ţinut legătura, nu?
   - Da, cam aşa ceva.
   Apoi s-au întors la întrebările de dinainte: „Când ai început să lucrezi în Knocknaree? De ce ai lucrat la săpături? Da, şi mie mi se pare la fel de fascinant...” Treptat, Damien se relaxă din nou. Încă mai ploua; perdeaua groasă de apă aluneca pe sticla ferestrei.
    Cassie plecă să mai aducă nişte cafea, iar când se întoarse, avea o privire vinovată şi încurcată; adusese şi un pachet de biscuiţi cu cremă, pe care îl luase de la cantină. Acum, că Damien făcea confesiuni, nu se mai grăbea deloc. Singurul lucru pe care el putea să-l ceară era un avocat, iar un avocat l-ar fi sfătuit să le spună exact ce voiau să afle; un complice ar fi însemnat să împartă vina cu cineva, ar fi însemnat confuzie, adică lucrurile pe care un avocat al apărării le adoră. Cassie şi Sam aveau la dispoziţia lor o zi întreagă, o săptămână întreagă sau atâta timp cât era necesar.
   - După ce ai cunoscut-o, cât de curând ai început să ieşi cu Rosalind? întrebă Cassie după o vreme.
   Damien îndoia colţul uneia dintre hârtiile cu înregistrările telefonice, dar auzind întrebarea, îşi ridică privirea, îngrijorat.
   - Ce? Nu am... ăăă... nu am ieşit împreună. Eram doar prieteni.
   - Damien, rosti Sam pe un ton de reproş, bătând cu palma în teancul de foi. Uită-te şi tu la astea. O sunai de 3-4 ori pe zi, îi trimiteai douăzeci de SMS-uri, vorbeaţi ore întregi în toiul nopţii...
   - Dumnezeule, şi eu am păţit chestia asta, afirmă Cassie nostalgic. Câte telefoane dai când eşti îndrăgostit...
   - Nu mai sunai alţi prieteni nici pe sfert. Ea ocupă 90% dintre apeluri, omule. Nu că ar fi ceva rău în asta. E o fată minunată, tu eşti un tânăr simpatic; de ce n-aţi ieşi împreună?
   - Aşteaptă, zise Cassie deodată, ridicându-se. Rosalind a fost cumva implicată în povestea asta? De-aia nu vrei să vorbeşti despre ea?
   - Nu! aproape că strigă Damien. Lăsaţi-o în pace!
   Cassie şi Sam încremeniră, cu sprâncenele ridicate.
   - Scuze, mormăi după o clipă, foindu-se în scaun.
   Obrajii îi ardeau.
    - Am vrut doar... Adică vreau să spun că ea n-are nicio legătură cu toate astea. N-aţi putea să n-o amestecaţi în povestea asta?
   - Atunci de ce e un aşa mare secret, Damien? întrebă Sam. Dacă nu e amestecată?
   El ridică din umeri.
   - Aşa. Nu am spus nimănui că ieşeam împreună.
   - De ce n-aţi spus?
   - Pur şi simplu n-am spus. Tatăl lui Rosalind s-ar fi supărat dacă ar fi aflat.
   - Nu te plăcea? întrebă Cassie cu doza potrivită de surpriză, astfel încât să-l flateze.
   - Nu, nu era vorba de asta. Dar nu îi permitea să aibă un prieten.
   Damien se uita agitat când la unul, când la celălalt.
    - Aţi putea... ştiţi... Aţi putea să nu-i spuneţi nimic despre asta? Vă rog.
   - Mai exact, cât de tare s-ar fi supărat? întrebă Cassie încet.
   Damien rupea în bucăţele paharul lui de unică folosinţă.
   - Nu voiam ca ea să aibă necazuri.
   Dar roşeaţa nu-i dispăruse din obraji şi respira precipitat. Trebuia să fie ceva la mijloc.
   - Avem un martor, continuă Sam, care ne-a spus că de curând Jonathan Devlin a lovit-o pe Rosalind cel puţin o dată. Ştii cumva dacă e adevărat?
   Clipi o dată rapid şi ridică din umeri.
   - De unde aş putea eu să ştiu?
   Cassie îi aruncă o privire lui Sam, după care se întoarse din nou spre Damien.
   - Şi cum aţi reuşit să vă întâlniţi fără ca tatăl ei să afle? întrebă ea pe un ton de confidenţă.
   - Mai întâi ne întâlneam în weekenduri, în oraş, la o cafea... chestii de-astea. Rosalind le spunea că se întâlneşte cu prietena ei, Karen, de la şcoală. Aşa că îi dădeau voie. Mai târziu... ăăă... mai târziu ne întâlneam noaptea uneori. Pe şantier. Eu ieşeam şi mă duceam acolo, aşteptam până când ea putea să se strecoare afară din casă, după ce adormeau părinţii ei. Stăteam pe altarul de piatră, alteori în magazia pentru obiecte descoperite, dacă ploua, şi vorbeam.
   Era uşor să-ţi închipui, uşor şi foarte plăcut: înfăşurându-şi o pătură în jurul umerilor, un cer cum numai la ţară există, presărat cu stele, lumina lunii transformând peisajul tern al şantierului într-unul delicat, de neuitat. Nu era nicio îndoială că secretele şi complicaţiile făceau ca totul să pară şi mai romantic. Povestea avea aura unui mit primordial, irezistibil: un tată crud, o fată neprihănită ferecată într-un turn, sfâşiată, implorând ajutorul. Îşi construiseră propria lume nocturnă, ascunsă, iar pentru Damien trebuie că totul fusese foarte frumos.
   - Sau, în unele zile, venea împreună cu Jessica şi făceam un tur al şantierului. Nu prea puteam să vorbim des, ne era teamă să nu ne vadă cineva – dar măcar aşa puteam să ne vedem... Iar o dată, în mai – zâmbi el uşor, privindu-şi mâinile, un zâmbet timid, mai mult pentru sine –, ştiţi... eu am avut la un moment dat o slujbă cu jumătate de normă, făcusem sandviciuri într-un bar. Strânsesem destui bani ca să putem pleca amândoi un weekend întreg. Am luat trenul până la Donegal şi am închiriat o cameră, cu mic dejun inclus, şi am semnat de parcă... eram căsătoriţi. Rosalind le spusese părinţilor ei că îşi petrece sfârşitul de săptămână la Karen, că trebuie să înveţe amândouă pentru examene.
   - Şi după aceea de ce n-au mai mers bine lucrurile între voi? întrebă Cassie, şi am simţit din nou un tremur în vocea ei. A aflat cumva Katy despre voi doi?
   Damien ridică privirea, uluit.
   - Ce? Nu. Dumnezeule, nu. Am avut amândoi foarte mare grijă să nu afle nimeni.
   - Atunci, ce s-a întâmplat? O supăra pe Rosalind? Ştii cum e, surorile mai mici pot fi uneori foarte agasante.
   - Nu...
   - Atunci Rosalind era geloasă pentru atenţia pe care Katy o primea? Sau ce altceva?
   - Nu. Rosalind nu e genul ăsta. Se bucura foarte mult pentru Katy. Şi nu aş fi omorât pe cineva doar pentru că... Nu sunt... Nu sunt nebun să fac asta!
   - Şi nici nu eşti un tip violent, afirmă Sam, bătând din nou cu palma în teancul de hârtii aflat în faţa lui Damien. Toate astea sunt declaraţii despre tine. Profesorii tăi spun că-şi amintesc că nu te amestecai niciodată în conflicte şi că, oricum, nu începeai tu niciodată o ceartă. Este adevărat?
   - Cred că da...
   - Atunci ai făcut-o doar ca să te simţi puternic? îl întrebă Cassie direct. Ai vrut să vezi cum te simţi atunci când ucizi un om?
   - Nu! Cum să...
   Sam dădu roată mesei, surprinzător de repede, aplecându-se spre Damien.
   - Colegii tăi de săpături spun că George McMahon te agasa, aşa cum făcea cu toţi ceilalţi de altfel, dar tu nu ţi-ai pierdut niciodată cumpătul. Şi-atunci ce putea să te supere atât de rău, încât să ucizi o fetiţă care nu ţi-a făcut niciodată niciun rău?
   Trist, Damien se zgribuli în pulover, cu bărbia în piept, scuturând din cap. Se grăbiseră cu el prea tare; n-aveau să afle nimic de la el.
   - Hei! Uită-te la mine!
    Sam îşi pocni degetele în faţa lui Damien.
   - Drept cine mă iei, crezi că sunt mămicuţa ta?
   - Poftim? Nu...
   Dar reuşi să-l surprindă. Ochii lui trişti, îngroziţi tresăriseră.
   - Foarte bine. Pentru că eu nu sunt mămica ta, iar ce s-a întâmplat nu e ceva lipsit de importanţă, astfel încât tu să poţi să te îmbufnezi şi să nu mai spui nimic. Mai serios de-atât nici că poate să existe ceva. Ai momit o fetiţă afară din casă, în toiul nopţii, i-ai dat una-n cap, ai sufocat-o, te-ai uitat la ea cum moare, ai băgat în ea coada unei mistrii – Damien se agita violent –, iar acum vrei să ne spui că n-ai avut niciun motiv să faci asta? Asta o să-i spui şi judecătorului? Ce sentinţă crezi că o să-ţi dea?
   - N-aveţi de unde să ştiţi! strigă Damien.
    Vocea lui era sugrumată ca a unui adolescent de 13 ani.
   - Da, da, tocmai că nu avem de unde să ştim! Dar vrem să ştim! Ajută-ne să pricepem, Damien.
   Cassie se aplecase spre el şi îi prinsese mâinile într-ale ei, obligându-l s-o privească în ochi.
   - Chiar nu înţelegeţi? O fetiţă nevinovată? Toată lumea crede acelaşi lucru despre Katy, că era un fel de sfântă, că era perfectă... dar nu era aşa! Doar pentru că era un copil, asta nu înseamnă că era... Nu m-aţi crede dacă v-aş spune ce făcea, nici măcar nu m-aţi crede!
   - Eu o să te cred, şopti Cassie imediat. Orice îmi spui, Damien, în munca mea am văzut altele cu mult mai rele. O să te cred. Pune-mă la încercare.
   Damien era roşu la faţă, agitat, iar mâinile îi tremurau în ale lui Cassie.
   - Obişnuia să-l enerveze pe taică-său în legătură cu Rosalind şi cu Jessica. Iar ele, erau tot timpul speriate. Inventa tot felul de lucruri pe care i le spunea lui – cum că Rosalind era geloasă pe ea sau că Jessica se atinsese de lucrurile ei sau altele – şi nu erau deloc adevărate, pur şi simplu minţea, iar el o credea întotdeauna. Odată, Rosalind încercase să îl convingă pe tatăl ei că nu era adevărat, făcuse asta ca să o apere pe Jessica, dar el pur şi simplu... pur şi simplu...
   - Ce a făcut?
   - A lovit-o! strigă Damien indignat.
    Îşi ridică privirea. Ochii săi tiviţi cu roşu, strălucitori, o priveau fix pe Cassie.
    - Le bătea. Odată i-a spart capul lui Rosalind cu vătraiul, a izbit-o de perete şi i-a fracturat mâna, şi Dumnezeule! o făcea cu ele, iar Katy se uita şi râdea!
   Îşi smulse mâinile din cele ale lui Cassie şi îşi şterse lacrimile furios, cu podul palmei. Respira cu greu, de parcă nu avea aer.
   - Vrei să spui că Jonathan Devlin întreţinea relaţii sexuale cu fiicele lui? rosti Cassie calmă.
    Dar ochii ei erau uriaşi.
   - Da. Cu toate. Lui Katy... iar Damien se strâmbă. Lui Katy îi plăcea. Cât de nebună putea să fie? Cum poate cineva...? De-asta şi era favorita lui. O ura pe Rosalind pentru că... nu voia să...
   Damien îşi muşcă podul palmei şi începu să plângă.
   Mi-am dat seama că îmi ţinusem respiraţia pentru mult timp, încât aproape că mă luase ameţeala. Şi că, totodată, avusesem o şansă pe care probabil o pierdusem. M-am aplecat spre geamul rece şi m-am concentrat să respir încet, regulat. Sam căută o batistă de hârtie şi i-o întinse lui Damien.
   Doar dacă nu eram şi mai prost decât îmi demonstrasem deja mie însumi că sunt, Damien credea tot ce spunea. De ce nu? Vedem lucruri şi mai rele în ziare: copii violaţi sau care mor de foame sechestraţi în subsoluri, bebeluşi cu membrele tăiate. Cum mitologia lui personală se dezvolta tot mai mult şi îi umplea mintea, de ce să nu existe o soră rea care să îi facă Cenuşăresei o viaţă mizerabilă? Şi, deşi acest lucru nu era, în niciun caz, uşor de înghiţit, voiam şi eu, la rândul meu, să-l cred. Pentru moment, aproape că eram în stare.
   Avea sens. Explica şi scuza atât de multe, aproape totul. Dar, spre deosebire de Damien, eu văzusem înregistrările medicale şi raportul post-mortem. Jessica îşi rupsese mâna când căzuse escaladând o fereastră, iar asta se întâmplase sub ochii a 50 de martori; iar Rosalind nu avusese niciodată capul spart. Katy era virgină când murise. Simţeam cum mi se scurge pe spinare o sudoare rece.
   Damien îşi suflă nasul.
   - Probabil că lui Rosalind nu i-a fost deloc uşor să-ţi povestească toate astea, rosti Cassie cu blândeţe. A fost foarte curajoasă. A mai încercat să spună şi altcuiva lucrurile astea?
   El clătină din cap în semn că nu.
   - O ameninţa că, dacă spune cuiva, o omoară. Eu am fost prima persoană în care a avut destulă încredere încât să spună tot.
   În vocea lui se simţea mirarea parcă, mirare şi mândrie, iar sub lacrimile şi roşeaţa feţei se zărea o lumină slabă. Pentru o secundă, chipul lui părea să fie al tânărului cavaler plecat în căutarea Sfântului Graal.
   - Şi când ţi-a spus? îl întrebă Sam.
   - Mi-a spus puţin câte puţin. Cum spuneai şi tu, Cassie, lui Rosalind îi venea foarte greu să vorbească despre asta. N-a spus nimic până atunci în mai...
   Damien clipi şi se înroşi şi mai tare la faţă.
   - ... atunci când am fost plecaţi împreună. Ne sărutam şi... ăăă... am încercat să o ating... pe sâni. Dar Rosalind a sărit ca arsă, m-a împins şi mi-a spus că ea nu e genul ăla de fată, iar eu cred că am fost foarte surprins, nu mă aşteptasem să facă atâta caz, înţelegeţi? Ieşeam deja împreună cam de vreo lună, adică... ştiu, asta nu-mi dădea niciun drept să... dar... Oricum, am rămas uluit, iar apoi Rosalind şi-a făcut griji că poate mă supărasem pe ea. Aşa că... aşa că mi-a povestit ce-i făcea taică-său. Ca să înţeleg de ce avusese acea reacţie.
   - Şi tu ce i-ai spus? se interesă Cassie.
   - I-am spus că ar trebui să se mute! Voiam să ne luăm un apartament împreună, am fi putut să facem rost de bani... eu lucram aici la săpături, Rosalind ar fi putut să se facă manechin, un tip de la o mare agenţie de fotomodele o remarcase şi o tot bătea la cap, dar tatăl ei nu îi dădea voie... Nu voiam să se mai întoarcă vreodată în casa aia. Dar Rosalind nu era de acord cu mine. Mi-a spus că nu poate să o părăsească pe Jessica. Puteţi să vă imaginaţi ce fel de om este? S-a întors acasă la toate acele rele doar ca să o protejeze pe sora ei mai mică. N-am mai cunoscut pe nimeni atât de curajos.
    Dacă ar fi avut doar cu câţiva ani mai mult, povestea l-ar fi făcut să sune la poliţie, la Protecţia Copilului sau în altă parte. Dar nu avea decât 19 ani; adulţii încă erau pentru el nişte extratereştrii plictisitori, care nu îl înţelegeau deloc, şi nu meritau să li se spună ceva, pentru că distrugeau tot ce atingeau. Probabil că nici nu-i trecuse vreodată prin cap să ceară ajutorul cuiva.
   - Chiar a zis că... Damien privi într-o parte.
   Lacrimile îi curgeau din nou. M-am gândit, răzbunător, că în închisoare o să aibă mari necazuri dacă plânge atât de uşor.
   - A zis că probabil nu o să fie niciodată capabilă să facă dragoste cu mine. Din cauză că i-ar fi venit în minte povestea asta urâtă. Nu ştia dacă putea să aibă atât de multă încredere în cineva. Aşa că – mi-a zis – dacă voiam să mă despart de ea şi să-mi găsesc o fată normală – chiar aşa a spus: normală –, m-ar fi înţeles. Singurul lucru pe care mi-l cerea era că, dacă aveam de gând să o las baltă, să o fac cât mai curând, ca să nu apuce să ţină la mine prea mult...
   - Dar nu voiai să faci asta, zise Cassie încet.
   - Bineînţeles că nu, replică Damien simplu. O iubesc.
   Pe faţa lui era ceva... un fel de puritate pe care, mă credeţi sau nu, o invidiam.
   Sam îi mai dădu o batistă.
   - Un singur lucru nu înţeleg, şopti el. Voiai să o protejezi pe Rosalind – e de înţeles, desigur, orice bărbat ar face la fel. Dar de ce să o pedepseşti pe Katy? De ce nu pe Jonathan? Eu, dacă aş fi fost în locul tău, pe el m-aş fi răzbunat.
   - Şi eu i-am zis la fel, spuse Damien, după care se opri, cu gura deschisă, de parcă ar fi spus ceva incriminant.
   Cassie şi Sam se uitară liniştiţi la el şi aşteptară.
   - Ăăă... făcu el după un moment. Vedeţi... În acea noapte, pe Rosalind a durut-o stomacul şi, în final, am făcut-o să-mi spună – nu voia să-mi spună... că el... el o lovise în stomac. De vreo 4 ori. Asta pentru că sora ei, Katy, îi spusese că Rosalind nu o lăsase să schimbe canalul ca să se uite la nu ştiu ce emisiune de balet la televizor. Şi nici măcar nu era adevărat, ar fi schimbat canalul dacă i-ar fi cerut... Nu puteam... nu puteam să mai rabd. Mă gândeam la asta în fiecare noapte, prin ce trecea ea, şi nu puteam să mai dorm deloc... nu mai puteam să las să se întâmple toate astea.
   Trase aer în piept şi îşi recăpătă controlul asupra propriei voci.
   Cassie şi Sam dădeau din cap plini de înţelegere.
   - I-am spus... ăăă... i-am spus că o să-l omor. Rosalind nu mă credea că pot să fac asta pentru ea. Şi da, cred că într-un fel eram în stare, dar... deşi nu glumeam, nici nu vorbeam chiar serios că o voi face. Niciodată în viaţa mea nu mă gândisem că aş putea vreodată să fac un asemenea lucru. Dar când am văzut cât de mult însemna pentru ea doar simplul fapt că spusesem acest lucru... nimeni nu mai încercase până atunci să o protejeze... Aproape că plângea, iar ea nu e deloc genul de fată care plânge, e o persoană foarte puternică.
   - Sunt sigură că este, zise Cassie. Şi până la urmă, dacă tot îţi venise ideea asta, de ce nu l-ai omorât pe Jonathan Devlin?
   - Dacă murea el... înţelegeţi...
    Damien se aplecă în faţă, întinzând mâinile într-un gest neliniştit.
    – Mama lor nu s-ar fi putut îngriji de ele, din cauza banilor, dar şi pentru că, după mine, e un pic cam dezechilibrată. Ar fi fost trimise la casa de copii, ar fi fost despărţite, Rosalind nu ar mai fi avut cum să aibă grijă de Jessica. Or, Jessica avea nevoie de ea, era atât de neajutorată... nu putea să facă nimic singură. Rosalind îi făcea până şi lecţiile. Iar Katy... Katy ar fi scăpat şi ar fi făcut exact acelaşi lucru altcuiva. Dacă însă Katy nu ar fi fost acolo, totul ar fi fost bine. Taică-său nu le făcea rău decât din cauza lui Katy. Rosalind spunea acest lucru... şi se simţea atât de vinovată pentru asta! Dumnezeule... se simţea atât de vinovată! spunea uneori că şi-ar fi dorit să nu se fi născut Katy...
   - Şi aşa ţi-a venit ideea, rosti Cassie pe un ton neutru.
    După cum îşi ţinea gura, puteam să spun că era foarte supărată şi că de-abia vorbea.
    - Ţi-a sugerat să o omori pe Katy, în loc să-l omori pe tatăl lor.
   - A fost ideea mea, zise Damien repede. Rosalind nu are nicio legătură cu asta. Nici măcar n-a vrut să... prima dată a spus nu. Nu era de acord ca eu să-mi asum asemenea riscuri pentru ea. Supravieţuise atâţia ani – spusese ea –, şi putea să mai rabde încă vreo 6, până când Jessica ar fi fost destul de mare ca să se poată muta. Dar nu puteam să suport s-o las să îndure! De pildă, când el îi fracturase craniul, ea fusese internată două luni în spital. Ar fi putut să moară.
   Brusc, m-am înfuriat, dar nu pe Rosalind, ci pe Damien, pentru că era în halul ăsta de cretin, atât de tâmpit, un personaj nenorocit de desene animate care se plasa ascultător exact acolo unde voia blocul de piatră ca să-i cadă fix în creştetul capului.
   Eram, desigur, perfect conştient atât de ironia, cât şi de plictisitoarele explicaţii psihologice ale reacţiilor lui, dar la vremea aceea tot ce-mi trecea prin cap era să dau cu uşa de perete şi să năvălesc în sala de interogatorii, să-i arunc în faţă lui Damien fişele medicale: „Vezi chestiile astea, tâmpitule? Vezi undeva pomenindu-se de fractură craniană? Nu ţi-a trecut prin minte nici măcar să-i ceri să-ţi arate cicatricea înainte de a ucide o biată fetiţă dintr-un asemenea motiv?”
   - Deci ai insistat, reluă Cassie, şi, până la urmă, Rosalind a revenit asupra hotărârii.
   De data asta, Damien îşi dădu seama de ironia replicii.
   - Asta a fost din cauza Jessicăi. Lui Rosalind nu-i prea păsa de ce i se întâmpla ei personal. Rosalind era îngrijorată pentru Jessica, să nu facă o cădere nervoasă şi să clacheze. Nu credea că Jessica avea să mai reziste încă 6 ani!
   - Dar oricum Katy nu ar mai fi stat cu ele, cea mai mare parte din timp! spuse Sam. Trebuia să plece curând la şcoala de balet, la Londra. Până în clipa de faţă, ar fi fost plecată. Ştiai lucrul ăsta?
   Damien aproape că strigă:
   - Nu! I-am spus şi eu acelaşi lucru, chiar am rugat-o... nu înţelegeţi... Nu-i păsa că avea să ajungă balerină. Pur şi simplu îi făcea plăcere să se vorbească despre ea. Iar de la şcoală – unde oricum nu era cine ştie ce – s-ar fi întors acasă de Crăciun.
   Din tot ce făcuseră, acesta era lucrul care mă şoca de-a binelea: precizia diabolică, sângele rece cu care ţintiseră şi murdăriseră lucrul care reprezenta pasiunea din sufletul lui Katy Devlin. Îmi aminteam de vocea gravă şi liniştită cu care Simone îmi spusese în studio: „Serieuse”. În întreaga mea carieră nu mai simţisem niciodată astfel prezenţa răului: puternic, plutind în aer un miros respingător, încolăcindu-se invizibil pe picioarele mesei, urcându-mi cu o delicateţe obscenă până în gat. Mă lua cu fiori pe şira spinării.
   - Deci a fost legitimă apărare, afirmă Cassie după o pauză în care Damien arăta foarte agitat, iar Cassie şi Sam nu îl priviră deloc.
   Damien se agăţă imediat de această idee.
   - Da. Exact. Adică nu am fi făcut aşa ceva dacă ar mai fi existat şi altă soluţie.
   - Înţeleg. Şi ştii ce se întâmplă în cazuri din astea, Damien: soţii bătute abuziv, ucise de soţi, chestii de-astea. Juraţii înţeleg de regulă asemenea situaţii.
   - Da? făcu el, uitându-se la ea cu ochi uriaşi, plini de speranţă.
   - Desigur. De îndată ce vor auzi prin ce a trecut Rosalind... Nu mi-aş face prea multe griji pentru ea. OK?
   - Pur şi simplu nu aş vrea să aibă necazuri.
   - Atunci să ştii că ai făcut ce trebuia. E bine că ne-ai spus nouă toate detaliile. OK?
   Damien oftă uşor, obosit, simţindu-se parcă uşurat.
   - OK.
   - Bine, rosti Cassie. Să mergem mai departe. Când te-ai hotărât să faci asta?
   - Prin iulie. Pe la jumătatea lui iulie.
   - Şi pe ce dată ai stabilit că urma s-o faci?
   - Cu doar câteva zile înainte de a se întâmpla. Îi spusesem lui Rosalind, ea trebuia să fie sigură că are un... un alibi... înţelegeţi. Ştiam că poliţiştii se vor interesa întâi de familie – citise ea undeva că membrii unei familii erau întotdeauna principalii suspecţi. Aşa că în acea noapte – cred că era într-o vineri – ne-am întâlnit, iar ea mi-a spus că aranjase să doarmă cu Jessica la verişoarele ei în următoarea zi de luni, că vor sta până pe la două noaptea la taclale, şi că aceea ar fi fost noaptea perfectă. Tot ce trebuia să fac era să mă asigur că termin totul înainte de ora două noaptea. Atunci, poliţia ar fi putut să spună...
   Vocea îi tremura.
   - Şi tu ce i-ai spus? îl întrebă Cassie.
   - Cred că... cred că am cam intrat în panică. Adică nu mi se păruse nimic real până atunci. Nu cred că mă gândisem vreodată că aveam s-o facem cu adevărat. Credeam că era doar un subiect despre care mai discutam şi noi uneori. Eram un fel de Sean Callaghan... Sean de la săpături. Obişnuia să spună: „Când o să ne refacem trupa, o să fim cu adevărat mari...” Dar el ştia de fapt că acest lucru nu avea să se întâmple vreodată, însă dacă vorbea despre asta, se simţea mult mai bine.
   - Cu toţii am trecut prin aşa ceva, zâmbi Cassie.
   Damien aprobă din cap.
   - Da, cam aşa era. Dar apoi Rosalind a zis: „Lunea viitoare”, iar eu am simţit brusc că... Parcă era cel mai nebunesc lucru de care auzisem vreodată, înţelegeţi? I-am spus lui Rosalind că poate era mai bine să se ducă la poliţie sau cam aşa ceva, în loc să... Dar ea nici n-a vrut să audă. Zicea întruna: „Am avut încredere în tine... Chiar am avut încredere în tine...”
   - A avut încredere în tine? repetă Cassie. Dar nu destulă încât să facă dragoste cu tine?
   - Nu, rosti Damien, încet, după o clipă de pauză. Nu... ştii... a făcut-o. După ce am hotărât totul legat de Katy... totul s-a schimbat pentru Rosalind, ştiind că aveam să fac asta de dragul ei. Noi... adică renunţase să mai spere că va fi capabilă s-o facă... dar voia să încerce. Până atunci lucrasem pe şantier, aşa că îmi puteam permite un hotel bun, merita ceva drăguţ, nu? Prima dată... ea... nu a putut. Dar ne-am întors acolo în săptămâna următoare şi...
   Îşi muşcă buzele. Se străduia din răsputeri să nu plângă din nou.
   - Şi după aceea? întrebă Cassie. Nu mai aveai cum să te răzgândeşti.
   - Tocmai asta era problema. În noaptea în care am spus că poate-ar fi fost mai bine să mergem la poliţie, Rosalind... s-a gândit că eu spusesem că o voi face doar ca să... doar ca să ajung cu ea în pat. E atât de fragilă, a fost atât de rău rănită... nu puteam să o las să creadă că eu doar mă foloseam de ea. Vă imaginaţi cât ar fi afectat-o un asemenea lucru?
   Un alt moment de tăcere. Damien se şterse apăsat cu mâna la ochi, recăpătându-şi controlul.
   - Deci te-ai hotărât să mergi mai departe, rosti Cassie pe un ton neutru.
   El aprobă din cap ca un adolescent trist.
   - Cum ai făcut să vină Katy pe şantier?
   - Rosalind i-a spus că un prieten de-al ei de pe şantierul arheologic a descoperit un obiect...
    Făcu un gest vag...
    - Un medalion vechi, cu capac, cu o mică dansatoare pictată în interior. Rosalind i-a spus lui Katy că era chiar foarte vechi şi magic, că ea economisise bani să îl cumpere de la acel prieten – adică eu – ca să i-l facă ei cadou, să-i aducă noroc la şcoala de balet. Dar numai Katy putea să ia acel obiect de la prietenul lui Rosalind deoarece acesta o credea o dansatoare atât de grozavă, încât voia un autograf de la ea pentru atunci când avea să devină celebră. Aşa că trebuia să meargă ea, noaptea, deoarece lui nu-i era permis să vândă obiectele descoperite pe şantier, totul era secret.
   M-am gândit la Cassie, când era ea copil şi se afla în faţa şopronului îngrijitorului: „Vrei bile?” Copiii gândesc altfel, spusese ea.
   Katy se îndreptase spre pericol la fel cum o făcuse şi Cassie: ca să nu rateze cumva momentul de magie.
   - Vreau să spun... înţelegeţi ce vreau să spun? întrebă Damien, cu o notă de văicăreală în glas. Chiar credea că oamenii ar fi stat la coadă ca să capete un autograf de la ea.
   - De fapt, avea toate motivele să creadă asta, răspunse Sam. Multă lume îi cerea autograf după ce a primit bursa de studii.
   Damien zâmbi spre el neîncrezător.
   - Şi ce s-a întâmplat când ea a ajuns la magazia pentru obiecte descoperite? întrebă Cassie.
   El ridică din umeri, stânjenit.
   - Exact ce v-am povestit mai înainte. I-am spus că medalionul se află în această cutie, pe raftul din spatele ei, şi când s-a întors ca să se uite... eu... am luat pur şi simplu pietroiul şi... A fost legitimă apărare, cum ai spus şi tu, numai că eu o apăram pe Rosalind, nu ştiu cum se cheamă asta...
   - Dar mistria? întrebă Sam brutal. Şi asta a fost tot legitimă apărare?
   Damien părea uluit şi speriat.
   - Ăăă... da... Adică... n-am putut... ştiţi...
    Înghiţi cu greu în sec...
   - N-am putut să-i fac asta. Era... părea... încă o mai visez. N-am putut să-i fac asta. Atunci am văzut mistria pe masă şi mi-am zis că...
   - Ţi-ai zis că aşa putea să pară că fusese violată? OK, rosti Cassie, cu blândeţe, văzând pe faţa lui Damien roşeala care însemna panică, înţelegem cum s-a întâmplat asta. N-o bagi pe Rosalind în niciun fel de necazuri.
   Damien părea derutat, dar ea îi înfruntă privirea.
   - Presupun, spuse el, după un moment, făcându-se din nou palid la faţă. Rosalind a spus – poate pentru că era supărată – că nu era drept ca să nu ştie şi Katy prin ce trecuse Jessica, aşa că, la sfârşit, eu spusesem că... Scuzaţi-mă, cred că o să...
   Scoase un sunet de parcă se abţinea să nu vomite.
   - Respiră adânc! îi ceru Cassie. Te simţi mai bine? Bea puţină apă.
   Strânse ceştile folosite, luă una nouă şi i-o umplu cu apă; îl sprijini ca să poată să soarbă; el ţinea ceaşca cu ambele mâini şi respira adânc.
   - Ţi-ai revenit? întrebă ea când faţa lui reveni la o culoare mai normală. Te descurci perfect! Deci trebuia să o şi violezi pe Katy, dar în loc s-o faci, tu ai folosit mistria, după ce ea a murit.
   - Am fost un laş! rosti Damien, şoptit şi sălbatic, ţinându-şi în continuare ceaşca la gură. Ea făcuse numai lucruri rele, iar eu am fost un laş.
   Sam arătă cu un deget spre hârtiile cu înregistrările apelurilor telefonice.
   - De-aia s-au rărit apelurile telefonice dintre tine şi Rosalind după moartea lui Katy? Două apeluri marţi, a doua zi după crimă; unul miercuri de dimineaţă, devreme; unul în marţea următoare, apoi nimic. Rosalind se supărase cumva că nu făcuseşi şi chestia asta, aşa cum aţi stabilit?
   - Nu-mi dau seama de unde ar fi putut să afle. Eram prea speriat ca să-i spun. Am spus să nu vorbim deloc vreo două săptămâni, pentru ca poliţia – voi, adică – să nu facă legătura între noi doi, dar ea mi-a trimis un SMS, cam după o săptămână, în care îmi spunea că poate era mai bine să nu mai reluăm niciodată legătura, deoarece era evident că mie nu-mi păsa de ea. Am sunat-o ca să aflu ce nu era în regulă şi, da, bineînţeles, era nebună de furie!...
   Se bâlbâia şi ridicase tonul...
    - Adică, vreau să spun... făcusem treaba, dar, Dumnezeule! era normal să fie furioasă pe mine. Katy nici măcar nu fusese găsită până miercuri, pentru că intrasem eu în panică. Acest lucru i-ar fi putut distruge total alibiul, iar eu nu aveam... nu aveam... Avusese atâta încredere în mine, cum nu avusese în nimeni altcineva vreodată. Iar eu nu putusem să fac un lucru ca lumea, doar pentru că sunt un laş nenorocit.
   Cassie nu spuse nimic. Stătea cu spatele la mine; îi vedeam fragilele oase ale şirei spinării sus, spre ceafă, şi am simţit o durere puternică, de parcă o greutate mare îmi apăsa încheieturile şi gâtul.
   Nu mai puteam să ascult. Afirmaţia aceea aparent neînsemnată, că fetiţa, Katy, dansa pentru că avea nevoie de atenţie, m-a dat gata. Tot ce-mi doream era să dorm, să dorm adânc de parc-aş fi fost drogat, să pun pe cineva să mă trezească doar după ce această zi ar fi trecut, iar ploaia monotonă ar fi spălat totul.
   - Ştiţi ceva? rosti Damien încet, chiar înainte ca eu să plec. Urma să ne căsătorim. Imediat după ce Jessica s-ar fi refăcut cât s-o poată lăsa Rosalind singură cu ai ei. Cred că acest lucru nu are cum să se mai întâmple acum, nu-i aşa?

   Rămaseră cu el întreaga zi. Ştiam ce aveau să facă, mai mult sau mai puţin; aveau povestea în mare, acum reveneau asupra ei, ca să completeze detalii, zile, ore, să verifice orice nepotrivire sau scăpare.
   Mărturisirea cuiva este doar începutul. După aceea ai nevoie de probe, de avocaţi ai apărării şi de juraţi, să te asiguri că ai totul scris, în momentul în care clientul tău e dispus să vorbească, pentru ca nu cumva după aceea să se răzgândească sau să-ţi ofere poveşti alternative. Sam era genul extrem de prudent. Aveau să facă o treabă foarte bună împreună.
   Sweeney şi O’Gorman se tot perindară prin biroul pentru situaţii de urgenţă: aduseră lista convorbirilor telefonice ale lui Rosalind, declaraţii luate de la martori despre ea şi Damien. I-am trimis în sala de interogatorii. O’Kelly îşi băgă capul pe uşă şi se uită la mine, iar eu m-am prefăcut adâncit în sortarea apelurilor telefonice.
    Pe la amiază, Quigley intră în birou ca să-mi spună ce părere avea el despre caz. Nu numai că nu aveam chef să vorbesc cu nimeni (cu atât mai puţin cu el), dar era şi un semn de rău augur: singurul talent al lui Quigley este că depistează imediat o slăbiciune şi, în afară de tentativele jenante de a mi se băga în suflet, în general, pe mine şi pe Cassie ne lăsase în pace, stând pe capul nou-veniţilor sau a celor ale căror cariere erau în cădere liberă. Îşi trase scaunul foarte aproape de mine şi îmi spuse că l-am fi prins pe omul nostru cu câteva săptămâni mai repede dacă l-am fi consultat pe el, îmi explicase dezamăgit ce greşeală psihologică făcusem lăsându-l pe Sam să-mi ia locul la interogatoriu, se interesă de lista telefoanelor lui Damien, dându-mi de înţeles că ar fi trebuit din capul locului să luăm în consideraţie posibilitatea ca sora victimei să fie implicată.
    Nu ştiam cum să mă debarasez de el, iar acest fapt îmi sporea senzaţia că prezenţa lui nu era doar plictisitoare, ci şi teribil de ameninţătoare. Era ca un albatros uriaş, dând târcoale biroului meu, ţipând şi găinăţându-se pe hârtiile mele.
   Într-un târziu, la fel ca bătăuşii dintr-o şcoală, îşi dădu seama că eram prea sărac ca să încerce să mă buzunărească, aşa că se întoarse la treburile lui, cu un aer ofensat. Am renunţat să mai sortez înregistrările telefonice; m-am dus la fereastră şi am stat ore întregi uitându-mă la ploaie şi ascultând zgomotele discrete, familiare pe care le făceau colegii mei: râsul lui Bernadette, ţârâitul telefoanelor, vocile masculine certându-se, uşi trântite.
   Se făcuse 7 şi 20 când, în sfârşit, i-am auzit pe Cassie şi pe Sam venind pe coridor. Vocile lor se auzeau prea slab ca să înţeleg ce spuneau, dar le-am recunoscut timbrul. E ciudat cum lucrurile îşi pot schimba perspectiva din care pot fi observate: nu-mi dădusem seama până atunci ce voce gravă avea Sam, până când nu-l auzisem interogându-l pe Damien.
   - Vreau să plec acasă, zise Cassie când intră în birou.
   Se aruncă pe un scaun şi îşi sprijini fruntea în palme.
   - Aproape că s-a terminat, rosti Sam.
   Nu era clar despre ce vorbea: despre ziua de lucru sau despre investigaţii. Ocoli biroul şi se aşeză pe scaunul lui. În drum, spre marea mea surpriză, îşi lăsă mâna uşor, pentru o clipă, pe creştetul lui Cassie.
   - Cum a mers? am întrebat, dându-mi şi eu seama de tonul artificial din vocea mea.
   Cassie nu schiţă nicio mişcare.
   - Grozav! îşi răspunse Sam.
    Se frecă la ochi, strâmbându-se.
    - Cred că e lămurită treaba, după cum merg lucrurile cu Donnelly.
   Sună telefonul. Am răspuns: Bernadette ne spuse să rămânem cu toţii în biroul pentru situaţii de urgenţă, pentru că O’Kelly voia să ne vorbească. Sam clătină din cap, aşezându-se mai bine în scaun, cu picioarele depărtate, ca un fermier care se întoarce acasă după o zi grea de muncă. Cassie făcu un efort să-şi ridice capul şi se scotoci în buzunar după carneţel.
   Ca de obicei, O’Kelly ne lăsat o vreme să-l aşteptăm. Niciunul dintre noi nu scoase niciun cuvânt. Cassie mâzgălea în carneţel un copac sinistru, din linii ascuţite, Sam stătea la birou uitându-se fix la avizierul plin, eu mă sprijinisem de fereastră şi mă uitam la grădina întunecată de jos, la micile adieri de vânt care mişcau frunzele tufişurilor. Felul în care eram aşezaţi părea oarecum regizat, încărcat de un înţeles obscur şi de rău augur.
    Lumina fluorescentă mă aruncase într-o stare de transă şi mă simţeam ca într-o piesă suprarealistă, în care ceasul se oprise pentru totdeauna la ora 7.38, iar noi nu mai eram în stare să ne mişcăm vreodată de pe locurile noastre predestinate.
    Când în sfârşit apăru O’Kelly, a fost ca un fel de şoc.
   - În primul şi în primul rând, începu el brusc, trăgându-şi un scaun şi aruncând un munte de hârtii pe birou, O’Neill, aminteşte-mi: ce urmează să faci cu toate mesajele astea ale lui Andrews? 
    - O să le arunc, spuse Sam.
   Arăta foarte obosit. Nu că avea cearcăne, nu era vorba de asta. Pentru cineva care nu-l cunoştea, probabil că arăta chiar bine. Dar impresia de sănătate zdravănă, rurală, dispăruse şi arăta teribil de tânăr şi de vulnerabil.
   - Foarte bine. Maddox, îţi dau 5 zile de concediu.
   Cassie se uită scurt la el.
   - Da, domnule.
   Am verificat, pe furiş, dacă Sam era uimit sau ştia deja despre ce era vorba; totuşi, chipul lui nu-mi spunea nimic.
   - Iar tu, Ryan, faci muncă de birou până când te anunţ eu. Nu ştiu cum dracului aţi reuşit voi trei să-l găsiţi pe Damien Donnelly, dar le puteţi mulţumi stelelor voastre norocoase pentru asta, altminteri carierele voastre ar fi fost într-o stare cu mult mai proastă decât acum. E clar?
   Niciunul dintre noi nu avea energie să răspundă. M-am dezlipit de la fereastră şi m-am aşezat pe un scaun, cât mai departe de toţi ceilalţi.
   O’Kelly ne privi urât şi luă tăcerea noastră drept aprobare.
   - Bun. Cum merge cu Donnelly?
   - Aş spune că merge bine, zise Sam, când deveni limpede că niciunul dintre noi nu avea de gând să răspundă. A mărturisit totul, cu detalii pe care nu le ştiam, şi chiar cu dovezi. Cred că singura lui şansă să iasă din asta este să pledeze pentru nebunie – şi asta va face, dacă va avea un avocat bun. Acum se simte îngrozitor, vrea să pledeze vinovat, dar o să-i treacă după câteva zile de stat la închisoare.
   - Nu trebuie să-i permitem chestia asta cu nebunia, rosti amar O’Kelly. Parcă văd un idiot ridicându-se şi spunând: „Nu e vina lui, onorată instanţă, mămica lui l-a învăţat prea devreme să stea pe oliţă, iar el nu s-a putut abţine să nu o ucidă pe fetiţa asta...” Astea-s porcării! Nu e mai nebun decât sunt eu! Găsiţi pe unul de-al nostru şi spuneţi-i treaba asta.
   Sam aprobă din cap şi îşi notă în carneţel.
   O’Kelly răsfoi hârtiile pe care le adusese cu el, apoi ne flutură un raport pe sub nas.
   - Acum: ce-i cu soră-sa?
   Aerul din birou devenea sufocant.
   - Rosalind Devlin, spuse Cassie, ridicându-şi capul din palme. Ea şi cu Damien se întâlneau. Din câte spune el, crima a fost ideea ei; ea l-a forţat s-o facă.
   - Da... cred. De ce?
   - După Damien, continuă Cassie, Rosalind i-a spus că Jonathan Devlin le abuza sexual pe toate cele trei surori, iar fizic, pe Rosalind şi pe Jessica. Katy, care era favorita lui, îl încuraja, chiar îl incita să le abuzeze pe celelalte două. Rosalind spunea că, dacă totuşi Katy era eliminată, abuzurile ar fi încetat.
   - Există vreo dovadă care să susţină afirmaţia asta?
   - Dimpotrivă. Damien spune că Rosalind i-a zis că taică-său îi spărsese capul, iar Jessicăi îi rupsese mâna, dar în fişele lor medicale nu există asemenea menţionări – nimic care să indice vreun abuz, de fapt. Iar Katy, după ce se presupune că a avut relaţii sexuale, ani de zile, cu tatăl ei, a murit virgo intacta.
   - Şi atunci de ce vă mai pierdeţi vremea cu prostiile astea?
   O’Kelly aruncă raportul pe masă.
    - Am găsit omul pe care-l căutam, Maddox. Haideţi, acasă cu voi, iar de rest se ocupă avocaţii.
   - Pentru că de fapt toată porcăria a făcut-o Rosalind, nu Damien, continuă Cassie şi, pentru prima dată, în vocea ei se simţea un tremur slab. Cineva a îmbolnăvit-o pe Katy ani de zile, iar acesta nu a fost Damien. Prima dată când a fost vorba să plece la şcoala de balet a fost cu mult timp înainte ca Damien să ştie ceva de existenţa ei. Cineva a îmbolnăvit-o grav, astfel încât slăbise îngrozitor. Cineva i-a băgat în cap lui Damien să ucidă o fetiţă pe care de-abia dacă o văzuse vreodată – chiar dumneavoastră aţi spus-o, domnule, el nu este nebun: nu a auzit voci închipuite care să-i spună să facă o asemenea faptă. Rosalind e singura persoană vinovată pentru asta.
    - Şi care e motivul ei?
   - Nu suporta ideea că sora ei, Katy, se bucura de toată atenţia şi admiraţia. Domnule, pariez ce sumă vreţi dumneavoastră că aşa e! Cu ani în urmă, de îndată ce şi-a dat seama că sora ei avea talent la balet, cred că Rosalind a început să o otrăvească. E foarte uşor să faci asta: dezinfectant de toaletă, vomitive, sare gemă – într-o casă poţi găsi o sumedenie de lucruri care pot să-i provoace unei copile deranjamente gastrice misterioase, dacă o convingi să le înghită. Poţi să-i spui că e un medicament secret, care o s-o facă să se simtă mai bine. Iar dacă ea are doar 8 sau 9 ani, iar tu eşti sora ei mai mare, probabil că te va crede... Dar când Katy a avut a doua şansă să plece la şcoala de balet, nu s-a mai lăsat convinsă. Avea deja 12 ani, era destul de mare încât să pună sub semnul întrebării ce i se spunea. A  refuzat să mai înghită ceva. Iar acest lucru - la care se adaugă articolul din ziar, strângerea de fonduri, precum şi faptul că devenise principala celebritate din Knocknaree – a fost picătura care a umplut paharul. Îndrăznise să nu o asculte pe Rosalind, iar Rosalind nu avea să permită acest lucru. Când l-a întâlnit pe Damien, a văzut în el o şansă. Nenorocitul ăsta n-are pic de personalitate; nu-i merge mintea deloc şi ar face orice ca ea să fie fericită. În următoarele câteva luni, ea se foloseşte de sex, de povestiri lacrimogene, de complimente, de procese de conştiinţă, orice îi trece prin cap, ca să-l convingă s-o ucidă pe Katy. Şi, în final, în ultima lună, ea l-a şocat puternic şi l-a făcut să se simtă de parcă nu avea de ales. De fapt, probabil că el chiar era un pic nebun la vremea aceea.
   - Să nu mai spui asta în afara acestor pereţi, zise brusc, automat O’Kelly.
   Cassie se foi, făcu un gest de parcă ar fi ridicat din umeri, după care se întoarse la schiţa ei din carneţel.
   În birou se lăsă liniştea. Povestea era de-a dreptul cutremurătoare, veche precum cea a lui Cain şi Abel, dar cu noi faţete, ceea ce face imposibil de descris prin ce amestec de emoţii am trecut când am ascultat-o pe Cassie. Nu mă uitam la ea, ci la silueta fragilă din geam, dar nu aveam cum să nu o aud. Vorbise cu o voce foarte frumoasă, joasă şi flexibilă, parcă ar fi fost un instrument de suflat. Dar cuvintele pe care le rostea păreau să se târască pe pereţi, aruncând umbre circulare peste luminile din încăpere, refugiindu-se în pânzele de păianjen din colţuri.
   - Avem dovezi? întrebă O’Kelly în final. Sau mizaţi doar pe vorbele lui Donnelly?
   - Nu avem dovezi concrete. Dar putem demonstra legătura dintre Rosalind şi Damien – avem lista apelurilor lor pe telefoanele mobile – şi faptul că amândoi ne-au oferit aceeaşi pistă falsă despre un aşa-zis tip îmbrăcat în trening, ceea ce arată că ea a avut un rol. Dar nu există probe că ea a ştiut de crimă înainte de înfăptuirea ei.
   - Normal că nu există, spuse el neutru. Eu de ce întreb? Sunteţi gata toţi trei să lucraţi mai departe? Sau e doar o mică cruciadă pe care o duce Maddox?
   - Eu sunt de partea detectivului Maddox, afirmă Sam prompt şi ferm. L-am interogat pe Donnelly toată ziua şi cred că spune adevărul.
   O’Kelly oftă, exasperat, şi arătă cu bărbia spre mine.
   Era evident că estima că Sam şi Cassie complicau situaţia în mod inutil, aşa că nu mai voia decât să termine cu hârţogăria şi apoi să declare cazul închis; dar, în ciuda eforturilor lui de a părea astfel, totuşi, în adâncul inimii, nu era un despot, şi nu avea să calce peste părerea unanimă a echipei sale. Îmi părea rău pentru el cu adevărat: probabil că eram ultima persoană căreia voia să-i ceară sprijinul.
   În final, mi-a fost greu să spun ceva cu voce tare, aşa că am aprobat din cap.
   - Minunat! exclamă O’Kelly obosit. E minunat! Bun! Mărturisirea lui Donnelly de-abia ne permite să o interogăm pe ea, darămite să o învinovăţim de ceva. Avem nevoie de mărturisirea ei. Câţi ani are?
   - Optsprezece, am spus eu.
    Nu vorbisem de multă vreme, aşa că glasul îmi sunase răguşit. Am tuşit, să mi-l dreg, şi am repetat:
   - Optsprezece.
   - Mulţumesc lui Dumnezeu că se îndură puţin de noi. Măcar nu trebuie să-i avem pe părinţii ei de faţă când o interogăm. Bun. O’Neill şi Maddox, aduceţi-o încoace, duceţi-vă după ea cât de repede puteţi, apoi speriaţi-o straşnic până cedează.
   - N-o să meargă aşa, afirmă Cassie, adăugând încă o ramură la desenul din carneţel. Psihopaţii au niveluri foarte reduse de anxietate. Dacă vrei să o sperii, trebuie să-i lipeşti un pistol de tâmplă.
   - Psihopaţii? am rostit eu după o clipă de năuceală.
   - Dumnezeule, Maddox, făcu O’Kelly plictisit. Nu suntem la Hollywood. Nu şi-a mâncat sora.
   Cassie îşi ridică privirea din carneţel, arcuindu-şi uşor sprâncenele.
   - Eu nu vorbeam de filmele cu psihopaţi. Ea se potriveşte definiţiei clinice. Nu are conştiinţă, nu arată empatie, e o mincinoasă patologică, manipulează, e fermecătoare, intuitivă, are nevoie de atenţie, se plictiseşte uşor, e narcisistă, devine agresivă dacă e deranjată de ceva... şi sunt sigură că mai sunt câteva caracteristici, dar cred că e suficient câte am enumerat, nu?
   - Da, e suficient cât să ne descurcăm, admise Sam sec. Staţi aşa: deci chiar dacă se ajunge la proces, ea o să scape fiindcă nu e sănătoasă psihic?
   Dezgustat, O’Kelly mormăi ceva – era clar că nu voia să aibă de-a face cu psihologia în general, şi cu Cassie în special.
   - E perfect sănătoasă, rosti Cassie crispată. Orice psihiatru ar spune asta. Nu e o boală mintală.
   - De cât timp ţi-ai dat seama de acest lucru? am întrebat-o eu.
   Clipi spre mine.
   - M-am gândit la asta încă de când ne-am întâlnit cu ea prima dată. Nu părea însă relevant pentru acest caz: era limpede că ucigaşul nu era un psihopat, iar ea avea un alibi perfect. Oricum voiam să-ţi spun, dar oare chiar m-ai fi crezut?
   „Ar fi trebuit să ai încredere în mine” – aproape că am spus eu. Am simţit că Sam se uita la noi, când la unul, când la celălalt, perplex, neliniştit.
   - Oricum, continuă Cassie, reluând raţionamentul pe care îl începuse, nu e nicio şansă să o convingem să mărturisească speriind-o. Psihopaţilor nu le este cu adevărat frică. În principal, reacţionează doar dacă sunt agresaţi, plictisiţi sau dacă ceva le face plăcere.
   - OK, spuse Sam. E limpede. Atunci care e treaba cu cealaltă soră, Jessica? Ea o fi ştiind ceva?
   - E foarte posibil, am zis eu. Sunt apropiate.
   Cassie se strâmbă auzind ce spun.
   - O, Dumnezeule! făcu O’Kelly. Are doişpe ani, nu? Asta înseamnă că părinţii trebuie să fie de faţă.
   - De fapt, zise Cassie, fără să se uite la noi, nu cred că o discuţie cu Jessica ne-ar folosi la ceva. Ea este sub controlul absolut al lui Rosalind. Orice i-a făcut Rosalind, este atât de influenţată, încât cu greu mai gândeşte singură. Dacă am găsi o cale prin care s-o acuzăm pe Rosalind, da, mai devreme sau mai târziu am putea scoate ceva şi de la Jessica. Dar atâta vreme cât Rosalind stă în acea casă, Jessica va fi prea înspăimântată ca să spună ceva rău.
   O’Kelly îşi pierduse răbdarea. Ura surprizele de genul ăsta. Iar tensiunea intensă care domnea în încăpere probabil că îi dădea dureri de cap la fel de mari ca acelea pe care i le dădea cazul acesta.
   - Minunat, Maddox, mulţumesc. Deci ce dracului vrei să sugerezi? Hai, spune-ne ceva folositor, în loc să stai acolo şi să ne ataci toate ideile.
   Cassie se opri din desenat şi se apucă să-şi legene cu grijă stiloul între degete.
   - OK, începu ea. Psihopaţilor le place să-i domine pe ceilalţi – să-i manipuleze, să-i facă să sufere. Cred că ar trebui să ne jucăm cartea asta. Să-i dăm toată puterea de care are nevoie, să vedem ce va face.
   - Despre ce vorbeşti?
   - Aseară, spuse Cassie încet, Rosalind m-a acuzat că mă culc cu detectivul Ryan.
   Sam se întoarse brusc spre mine. Eu am continuat să-l privesc pe O’Kelly.
   - O, n-am uitat asta, crede-mă, zise el apăsat. Şi aţi face bine să nu fie adevărat! Sunteţi şi-aşa într-un rahat destul de mare amândoi.
   - Nu, continuă Cassie, aproape oftând, nu este adevărat. Nu făcea altceva decât să încerce să mă distragă, sperând că va reuşi să mă enerveze. Nu a putut s-o facă, dar ea nu e sigură de asta. Nu i-am arătat-o în niciun fel.
   - Şi? făcu O’Kelly.
   - Prin urmare, spuse Cassie, aş putea să mă duc să vorbesc cu ea, să recunosc în faţa ei că eu şi detectivul Ryan avem o legătură amoroasă veche şi să o implor să nu spună nimănui – poate că ar fi bine să-i spun că o suspectăm că a fost amestecată în uciderea lui Katy, apoi să mă ofer să-i spun ce anume ştim noi despre ea, cu condiţia ca ea să păstreze tăcerea cu privire la relaţia mea cu Ryan. Ceva de genul ăsta.
   O’Kelly pufni.
   - Şi ce? Crezi că aşa o să se apuce să spună totul despre ea?
   Cassie ridică din umeri.
   - Nu văd de ce nu. Da, în general oamenilor nu le place să admită că au făcut ceva reprobabil, chiar dacă acest lucru nu are consecinţe nedorite; pentru că se simt prost din cauza asta şi pentru că nu vor ca restul să-i aprecieze mai puţin. În ceea ce o priveşte pe fata asta, pentru ea, ceilalţi oameni nu sunt reali, nu reprezintă mai mult decât personajele dintr-un joc video, iar „corect” şi „greşit” nu sunt altceva decât simple cuvinte. Ea nu se simte vinovată şi nu are remuşcări sau altceva pentru că l-a făcut pe Damien s-o ucidă pe Katy. De fapt, pot să pariez că e extrem de mândră de ea. Asta este cea mai mare realizare a ei, dar până acum nu a avut ocazia să i se laude nimănui. Dacă este sigură că ea controlează situaţia şi că nu am niciun microfon ascuns – oare aş putea avea aşa ceva şi să recunosc că m-am culcat cu partenerul meu? – cred că avem o şansă. Gândul de a-i mărturisi unui detectiv exact ce a făcut, ştiind că eu nu pot face nimic în legătură cu asta, altminteri mi-aş face-o cu mâna mea... Asta ar fi una dintre cele mai delicioase clipe din viaţa ei. N-o să fie capabilă să reziste tentaţiei.
   - Poate să spună ce dracului îi trece prin cap, zise O’Kelly. Dacă nu îi citeşti drepturile, nu o să fie admis în instanţă.
   - O să i le spun.
   - Şi crezi că o să mai spună ceva? Mi s-ă părut că ai zis că fata nu e nebună.
   - Nu ştiu, răspunse Cassie.
    Pentru o singură secundă, mi s-a părut epuizată şi agasată, iar acest lucru o făcea să pară foarte tânără, ca un adolescent care nu poate să se împace cu lumea idioată a adulţilor.
   - Spun doar că asta este modalitatea prin care am avea cele mai multe şanse. Dacă o chemăm la un interviu oficial, o să fie pusă în gardă, o să stea aici în faţa noastră şi o să nege totul, iar noi o să dăm un mare rateu: o să plece apoi acasă ştiind că nu există nicio cale s-o prindem. Aşa cum spun eu, măcar există o şansă ca ea să îşi imagineze că eu nu o să pot dovedi că mi-a spus ceva, şi atunci o să-şi asume riscul să vorbească.
   O’Kelly zgâria cu unghia, monoton şi furios, pe suprafaţa biroului din pal melaminat. Se vedea că se gândea serios la ce auzea.
   - Atunci, dacă o facem, o să porţi un microfon. Nu îmi asum riscul să accept cuvântul tău împotriva cuvântului ei.
   - N-am altă cale, spuse Cassie cu răceală.
   - Cassie, rosti Sam cu mare blândeţe, aplecându-se peste masă, eşti sigură că eşti pregătită să faci asta?
   Am simţit brusc un val de mânie, cu atât mai dureros cu cât era absolut nejustificat. Eu trebuia să pun acea întrebare, nu el; pur şi simplu îmi luase locul.
   - E-n regulă, n-o să păţesc nimic, îi răspunse Cassie, schiţând un zâmbet. Hei, am lucrat sub acoperire luni de zile şi nu s-a prins nimeni niciodată. Am stofă de Oscar.
   Nu cred că la asta se referise întrebarea lui Sam. Simplul fapt că îmi povestise despre tipul de la colegiu o făcuse să arate ca un catatonic, iar acum observam aceeaşi privire distantă, aceleaşi pupile dilatate şi aceeaşi notă de detaşare exagerată în tonul vocii ei. M-am gândit la acea primă seară, când Vespa era trasă pe dreapta: cum aş fi vrut să o adăpostesc în haina mea, să o protejez măcar de ploaie.
   - Pot s-o fac eu, am spus, cam tare. Rosalind mă place.
   - Nu! mă repezi O’Kelly. Nu poţi.
   Cassie se frecă la ochi, îşi presă rădăcina nasului de parcă ar fi început s-o doară capul.
   - Fără nicio supărare, spuse ea sec, dar Rosalind nu te place mai mult decât mă place pe mine. Nu e capabilă de asemenea sentimente. Pe tine doar te găseşte folositor. Ştie că poate să te joace pe degete – sau putea; în fine... – şi e sigură că tu eşti poliţistul care, dacă se va ajunge la asta, va crede că ea a fost acuzată pe nedrept şi va lupta de partea ei. Crede-mă, nu există absolut nicio şansă ca ea să renunţe la acest lucru, făcându-ţi ţie o confesiune. Pe când eu, nu pot să-i fiu de folos cu nimic. N-ar avea nimic de pierdut vorbind cu mine. Ştie că nu o plac, iar asta înseamnă că va fi şi mai entuziasmată să vadă că am ajuns la mila ei.
   - Bine, spuse O’Kelly, aşezându-şi hârtiile teanc şi împingând scaunul la locul lui. Hai să facem cum zici tu, Maddox. Sper din inimă că ştii ce vorbeşti acolo. Primul lucru, mâine-dimineaţă, îţi punem un microfon şi apoi poţi să te duci să vorbeşti aşa... ca-ntre fete... cu Rosalind Devlin. O să mă asigur că îţi vor da un aparat care se activează când vorbeşti... asta ca să nu uiţi tu să apeşi butonul de înregistrare.
   - Nu, refuză Cassie. Nicio înregistrare. Vreau un transmiţător, care să comunice cu o dubiţă, care să stea la peste 200 de metri depărtare.
   - Ca să interoghezi o fată de optsprezece ani? făcu O’Kelly dispreţuitor. Fii serioasă, Maddox. Doar n-avem de-a face cu Al-Qaeda.
   - Nu, ca să mă întâlnesc între patru ochi cu o psihopată care tocmai şi-a ucis sora.
   - Ea, personal, nu a fost niciodată violentă, am comentat.
   Nu intenţionasem să sune răutăcios, dar Cassie îşi trecu rapid privirea peste mine, lipsită de orice expresie, de parcă nici nu aş fi existat.
   - Transmiţător şi dubiţă, repetă ea.

.........................................................