Pădurea, Tana French

 ..................................................

2-9

       - Margaret, zise Devlin. Dânşii sunt detectivi.

   Vocea lui era tensionată ca o coardă de chitară. Dar nu se îndreptă spre ea, ci rămase lângă canapea, cu pumnii strânşi vârâţi în buzunarele puloverului.
   - Despre ce e vorba?
   - Domnule Devlin, doamnă Devlin, începu Cassie. Nu există nicio cale simplă pe care să vă spun asta. Am descoperit cadavrul unei fetiţe pe şantierul arheologic din apropiere. Mi-e teamă că ar putea fi Katharine, fiica dumneavoastră. Îmi pare rău.
  Margaret Devlin icni de parcă cineva i-ar fi tras un pumn în stomac. Lacrimile începură să-i curgă pe obraji, dar ea nu părea să le observe.
   - Sunteţi siguri? se repezi Devlin. Ochii lui erau uriaşi. Cum puteţi fi siguri?
   - Domnule Devlin, reluă Cassie cu blândeţe. Am văzut fetiţa. Arată exact ca Jessica. Vă rugăm să veniţi mâine să vedeţi cadavrul, să confirmaţi identitatea. Dar, după părerea mea, nu există nicio îndoială. Îmi pare rău.
   Devlin se îndreptă clătinându-se spre fereastră, apăsându-şi încheietura mâinii pe gură, cu privirea rătăcită.
   - O, Doamne, zise Margaret. O, Doamne, Jonathan...
   Devlin o întrerupse brutal:
   - Ce i s-a întâmplat? Cum s-a... cum...
   - Mi-e teamă că toate indiciile confirmă că a fost ucisă, spuse Cassie.
   Margaret se ridică la rândul ei din fotoliu, cu mişcări încete, nesigure.
   - Unde-i acum?
   Lacrimile încă îi curgeau pe faţă, dar vocea îi era înspăimântător de calmă, aproape vioaie.
   - Se ocupă de ea doctorii noştri, răspunse Cassie blând. Dacă fetiţa a murit altfel, o să aflăm de la ei. Dar după cum arată, cu craniul zdrobit, cu faţa acoperită de sânge... La morgă, personalul se va strădui să înlăture ceea ce o face să arate acum oribil.
   Margaret se uită în jur, năucă, pipăindu-şi mecanic buzunarul fustei.
   - Jonathan, nu-mi găsesc cheile.
   - Doamnă Devlin, spuse Cassie, punându-i o mână pe braţ. Mi-e teamă că deocamdată nu vă putem duce la Katy. Doctorii trebuie să o examineze. O să vă anunţăm de îndată ce o s-o puteţi vedea.
   Margaret îşi retrase cu bruscheţe braţul şi se îndreptă agale spre uşă, trecându-şi mâna peste obraji ca să-şi şteargă lacrimile.
   - Katy. Unde e?
   Cassie îi aruncă o privire lui Jonathan, însă acesta stătea aplecat, sprijinit cu palmele de pervazul ferestrei şi holbându-se afară, fără să vadă nimic, respirând precipitat.
   - Vă rog, doamnă Devlin, am spus eu repede, încercând să mă strecor între ea şi uşă. V-am promis că vă ducem la Katy cât de repede se va putea, dar deocamdată nu e posibil s-o vedeţi. Pur şi simplu nu se poate.
   Ea mă privi, cu ochii roşii, cu gura căscată.
   - Copila mea... bolborosi ea.
   Apoi umerii îi căzură şi începu să plângă în hohote, icnind. Îşi lăsase capul pe spate şi nu se împotrivi când Cassie o apucă uşor de umeri, ajutând-o să se îndrepte spre fotoliu.
   - Cum a murit? întrebă Jonathan, continuând să privească fix pe fereastră.
   Cuvintele nu erau clare, de parcă bărbatul ar fi avut buzele amorţite.
   - În ce fel?
   - Nu vom şti acest lucru până când doctorii nu-şi vor termina treaba, am spus eu. O să vă ţinem la curent cu tot ce aflăm.
   Am auzit un zgomot slab de paşi alergând în jos pe scară; uşa se deschise brusc şi în prag apăru o fată. În spatele ei era Jessica, încă nu părăsise holul. Îşi ţinea în gură o şuviţă de păr şi se holba la noi.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă fata, cu sufletul la gură. O, Doamne... e vorba de Katy?
   Nu îi răspunse nimeni. Margaret îşi acoperi gura cu pumnul, înăbuşindu-şi suspinele. Fata ne privea când pe unul, când pe altul, cu gura deschisă. Era înaltă şi slabă, părul şaten îi curgea în bucle pe spate, şi ar fi fost greu de spus ce vârstă avea – 18-20 de ani, poate, dar părea mult mai matură decât toţi adolescenţii pe care îi cunoscusem eu vreodată; purta pantaloni negri, drepţi, pantofi cu toc înalt, o cămaşă albă ce părea scumpă, iar la gât îi flutura o eşarfă mov de mătase. Era o prezenţă plină de viaţă, electrizantă, care umplea camera. Distona în mod izbitor cu această casă.
   - Vă rog, mi se adresă ea.
   Vocea ei era puternică, clară, implicată, cu un accent de prezentatoare de ştiri, şi nu părea să aibă nicio legătură cu Margaret şi Jonathan, două persoane atât de şterse.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Rosalind, zise Jonathan.
    Era răguşit, aşa că îşi drese glasul.
    - Au găsit-o pe Katy. E moartă. A fost ucisă.
   Jessica scoase un sunet uşor, fără să spună vreo vorbă. Rosalind se uită la el fix, preţ de o clipă. Apoi începu să clipească des şi i se înmuiară picioarele. Se sprijini de tocul uşii. Cassie o prinse cu o mână de talie şi o conduse pe canapea.
   Rosalind îşi lăsă capul pe spate, pe perna de la canapea, după care îi adresă lui Cassie un surâs slab, de mulţumire. Cassie îi zâmbi, la rândul ei.
   - Puteţi să-mi daţi un pic de apă? şopti ea.
   - Îţi aduc eu, am spus.
   În bucătărie – linoleum curat, masă şi scaune lăcuite, în stil rustic –, m-am îndreptat spre chiuvetă şi am aruncat o privire împrejur.
   Nimic demn de remarcat, cu excepţia unui bufet înalt pe care se afla un număr impresionant de tuburi de vitamine, iar în spatele lor, un flacon mare de valium, pe eticheta căruia se afla numele lui Margaret Devlin.
   Rosalind sorbi din paharul cu apă şi inspiră adânc ducându-şi mâna subţire la piept.
   - Ia-o pe Jess şi duceţi-vă sus, îi ceru Devlin.
   - Te rog, lasă-mă să rămân, spuse Rosalind, ridicându-şi bărbia. Katy a fost sora mea – indiferent ce i s-a întâmplat, eu pot... pot... pot să ascult ce vorbiţi. Acum mă simt bine. Îmi pare rău că am fost aşa... acum sunt bine, serios.
   - Ar fi bine să rămână şi Rosalind cu Jessica, domnule Devlin, am spus eu. Este posibil ca ele să ştie ceva ce ne-ar putea fi de folos.
   - Eu şi Katy eram foarte apropiate, explică Rosalind, privindu-mă.
   Avea ochii mamei sale, dar mai mari şi mai albaştri, cu o tuşă de melancolie spre colţul exterior. Apoi se uită la Jessica.
   - O, Jessica, îi zise ea, întinzând braţele. Draga mea Jessica, vino încoace.
   Fata trecu pe lângă mine, cu ochii scăpărând ca ai unui animal sălbatic, şi se aşeză pe canapea, lângă Rosalind.
   - Îmi pare rău că suntem insistenţi într-un moment delicat ca acesta, am spus eu, dar am vrea să vă punem câteva întrebări, cât mai curând posibil, ca să ne ajutaţi să-l descoperim pe făptaş, oricine-ar fi el. Puteţi vorbi acum? Sau să revenim peste câteva ore?
   Jonathan Devlin îşi trase un scaun de la masă, îl trânti pe podea şi apoi se aşeză.
   - Spuneţi acum, ceru el. Întrebaţi!
   Încet, am intrat în subiect. Luni seara o văzuseră ultima dată pe Katy. Fusese la lecţia de balet, în Stillorgan, la câţiva kilometri de centrul Dublinului, de la cinci la şapte. Rosalind se întâlnise cu ea în staţia de autobuz pe la 7.45 p.m. Şi veniseră împreună acasă.
   - Mi-a spus că se distrase foarte bine, zise Rosalind, cu capul prins în palme.
   Părul îi cădea pe faţă precum o perdea.
   - Era o balerină atât de minunată... Un loc la Şcoala Regală de Balet era al ei, ştiţi... Ar fi plecat acolo în câteva săptămâni...
   Margaret scânci, iar Jonathan îşi înfipse unghiile în scaun, tremurând. Apoi Rosalind şi Jessica plecaseră la mătuşa Vera acasă, în partea cealaltă a cartierului, ca să-şi petreacă noaptea la verişorii lor.
   Katy luase masa – mâncare de fasole şi pâine prăjită –, apoi plimbase câinele vecinilor: era jobul ei de vară, ca să strângă bani pentru şcoală. Se întorsese pe la 9 fără 10 minute. Făcuse baie, după care se uitase la televizor cu părinţii. Se dusese la culcare la ora 10, aşa cum făcea de obicei vara, şi citise câteva minute până ce Margaret îi spusese să închidă lumina. Jonathan şi Margaret continuaseră să se uite la televizor şi se duseseră la culcare puţin înainte de miezul nopţii. În drum spre dormitor, ca de obicei, Jonathan verificase dacă uşile şi ferestrele erau zăvorâte, şi dacă lanţul era pus la uşa din faţă.
   A doua zi de dimineaţă, la 7.30, se sculase şi plecase la lucru – era funcţionar la bancă – fără s-o vadă pe Katy. Observase că lanţul nu mai era pus la uşă, dar presupusese că, aşa cum se întâmplă deseori, Katy, care de regulă se scula odată cu găinile, se dusese la mătuşa ei să ia micul dejun cu surorile şi verişorii ei.
   - Face asta uneori, zise Rosalind. Îi plac ouăle ochiuri cu şuncă şi... hm... iar mama e prea obosită dimineaţa ca să gătească.
   Margaret scoase un ţipăt teribil, sfâşietor.
   Toate fetele aveau o cheie de la uşa din faţă, pentru orice eventualitate – conform spuselor lui Jonathan. La 9.20, când Margaret se sculase şi intenţionase s-o trezească pe Katy, văzuse că aceasta plecase. Margaret aşteptase o vreme, presupunând, la fel ca Jonathan, că fata se sculase devreme şi plecase la mătuşa sa. Apoi o sunase pe Vera, ca să se asigure că aşa era. Apoi le sunase pe toate prietenele lui Katy, iar în final sunase la poliţie.
   Eu şi Cassie stăteam stânjeniţi pe marginea scaunelor. Margaret gemea, oarecum în surdină, dar fără să se oprească. La un moment dat, Jonathan părăsi camera şi se întoarse cu o cutie de şerveţele. O femeie delicată ca o păsărică şi cu ochii bulbucaţi – am presupus că era mătuşica Vera – coborî încet scările şi se opri şovăind în hol preţ de câteva minute, frângându-şi mâinile, după care se retrase fără zgomot în bucătărie. Rosalind îi freca Jessicăi mâinile lipsite de vlagă.
   Katy, spuneau cu toţii, fusese o fată cuminte, bună la învăţătură, dar nu sclipitoare, pasionată de balet. Avea temperament, ziceau ei, dar nu se certase recent cu familia sau cu prietenii. Ne-au dat numele celor mai bune prietene ale ei, ca să putem verifica. Nu plecase niciodată de-acasă sau ceva de genul acesta. În ultima vreme fusese fericită, era entuziasmată de faptul că urma să plece la şcoala de balet. Încă nu avusese de-a face cu băieţii, zise Jonathan, n-avea decât 12 ani, pentru numele lui Dumnezeu! Dar am văzut cum Rosalind îi aruncă o privire scurtă, apoi se uitase la mine. Mi-am propus să vorbesc cu ea despre acest lucru, când părinţii nu vor fi de faţă.
   - Domnule Devlin, am spus eu, care era relaţia dumneavoastră cu Katy?
   Jonathan se holbă la mine.
   - Ce dracu’! Sunt acuzat de ceva? întrebă cu gravitate.
   Jessica râse isteric, tare. Am tresărit. Rosalind îşi strânse buzele şi scutură din cap spre ea, încruntându-se, apoi o bătu pe umăr şi îi zâmbi timid, liniştitor. Jessica dădu din cap şi îşi băgă din nou şuviţa de păr în gură.
   - Nu vă acuză nimeni de nimic, spuse Cassie cu fermitate, dar noi avem datoria de a cerceta şi elimina orice posibilitate. Dacă uităm de ceva, când vom prinde făptaşul – şi asta se va întâmpla, cu siguranţă – apărarea ar putea să se folosească de faptul că nu toate lucrurile au fost clarificate. Ştiu că e dureros să răspundeţi la asemenea întrebări, dar vă asigur, domnule Devlin, ar fi cu mult mai dureros să vedeţi că vinovatul scapă tocmai pentru că noi nu v-am pus aceste întrebări.
   Jonathan inspiră adânc pe nas şi, preţ de o clipă, se relaxă.
   - Relaţia mea cu Katy era minunată, zise el. Stăteam de vorbă. Eram apropiaţi. Poate... poate am tratat-o ca pe un animal de casă.
   Jessica tresări, iar Rosalind îi aruncă o privire scurtă.
   - Ne mai certam, dar în felul în care un tată se ceartă cu fiica lui; însă era un copil minunat şi o iubesc foarte mult.
   Pentru prima dată, vocea îl trăda; clătină nervos din cap.
   - Iar dumneavoastră, doamnă Devlin? întrebă Cassie.
   Margaret avea în mână un şerveţel. Îl rupea în fâşii pe care le lăsa să cadă în poală. Îşi ridică privirea, ascultătoare ca un copil.
   - Sigur, fetele noastre sunt minunate.
   Vocea îi tremura, cuvintele nu erau foarte clare.
   - Katy era... foarte iubitoare. A fost dintotdeauna o fire deschisă, te înţelegeai uşor cu ea. Nu ştiu ce o să ne facem fără ea.
   Gura femeii se mişca convulsiv.
   Niciunul din noi nu îi adresă aceeaşi întrebare Jessicăi sau lui Rosalind. În prezenţa părinţilor copiii nu sunt sinceri când vorbesc despre fraţii şi surorile lor. Iar când un copil minte – mai ales un copil de vârsta Jessicăi care, în plus, era şi derutată –, minciuna devine o fixaţie, iar adevărul e împins într-un loc secret din mintea ei. Mai târziu, aveam să încercăm să obţinem permisiunea părinţilor ca să vorbim cu Jessica între patru ochi; şi la fel şi cu Rosalind, în cazul în care avea sub 18e ani. Presimţeam că asta nu avea să fie uşor.
   - Ştiţi pe cineva care ar fi vrut să-i facă rău lui Katy din vreun motiv? am întrebat eu.
   Nimeni nu spuse nimic o vreme. Apoi Jonathan împinse scaunul în spate şi se ridică.
   - Dumnezeule! exclamă el, clătinându-şi capul în faţă şi în spate, ca un taur aţâţat.
   - Apelurile alea telefonice pe care le primea...
   - Ce fel de apeluri? am întrebat eu.
   - Dumnezeule! O să-l omor! Spuneţi că a fost găsită acolo unde se fac săpăturile?
   - Domnule Devlin, rosti Cassie, trebuie să staţi jos şi să ne spuneţi despre ce apeluri telefonice e vorba.
   Încet-incet, bărbatul se concentră asupra a ceea ce îi spusese fata.
   Se aşeză, dar am observat ceva ciudat în ochii lui, şi aş fi putut să pariez că în sinea lui se gândea cum să pună mâna pe autorul acelor apeluri.
   - Aţi auzit de autostrada care va trece chiar prin şantierul arheologic? ne întrebă el. Cei mai mulţi oameni de-aici sunt împotriva ei. Câţiva sunt încântaţi de faptul că va creşte valoarea caselor lor, dar noi, ceilalţi... Ar fi trebuit ca acest sit să aibă o valoare de patrimoniu. E ceva unic şi ne aparţine, guvernul n-are dreptul să-l distrugă fără ca măcar să ne întrebe şi pe noi dacă suntem de acord. Există chiar o campanie aici, în Knocknaree, Mutaţi Autostrada. Eu sunt preşedintele, eu sunt iniţiatorul. Am pichetat clădirile guvernamentale, le-am trimis petiţii politicienilor, încercând să găsim o soluţie.
   - Şi n-aţi primit niciun răspuns? am întrebat eu.
   Discuţia despre cauza pentru care lupta îl calma. Mă intriga: la început păruse mai degrabă un omuleţ uşor de călcat în picioare, nicidecum genul care conduce o cruciadă, dar cu siguranţă că bărbatul era mai mult decât ce puteai să remarci la prima vedere.
   - Credeam că de vină era doar birocraţia, că nu vor să schimbe niciodată nimic. Însă apelurile telefonice m-au făcut să mă întreb... Primul a fost târziu în noapte. Tipul spunea ceva de genul: „Nemernicule, nici n-ai idee ce tâmpenie faci!” Primul meu gând a fost că cineva a greşit numărul. Am închis şi m-am întors la culcare. De-abia după al doilea apel mi-am dat seama şi am făcut legătura.
   - Când a fost primul apel? am întrebat eu.
   Cassie nota.
   Jonathan se uită la Margaret, care clătină din cap şi îşi tamponă ochii.
   - Prin aprilie, pe la sfârşitul lui aprilie, cred. Al doilea a fost pe 30 iunie, pe la 1 jumătate noaptea – mi-am notat. Prima a ajuns la telefon Katy şi a răspuns – nu avem telefon în dormitor, e doar pe hol, iar ea are un somn foarte uşor. Mi-a spus că tipul o întrebase: „Eşti fiica lui Devlin?”, iar ea îi spusese: „Da, sunt Katy”. Iar el continuase: „Katy, spune-i tatălui tău să lase baltă chestia cu nenorocita aia de autostradă! Ştiu unde locuiţi!” Apoi, după ce i-am luat receptorul din mână, l-am auzit spunând ceva de genul: „Ai o fetiţă tare drăguţă, Devlin”. I-am spus să nu mai sune niciodată şi am închis.
   - Vă amintiţi ce fel de voce avea? am întrebat. Ceva legat de accent, de vârstă, orice? Vă suna vreun pic familiar?
   Jonathan înghiţi în sec. Se concentră cât de mult putu, zăbovind asupra subiectului parcă o eternitate.
   - Nu suna într-un fel anume. Nu era o voce tânără. Mai degrabă subţire. Cu accent provincial, dar n-aş putea preciza din ce regiune – nu era nici din Cork, nici nordic, nu era ceva distinct. Suna... Ştiu că m-am gândit că părea să fie beat.
   - Au urmat şi alte apeluri?
   - A mai fost unul, acum câteva săptămâni. Pe 12 iulie, la două noaptea. Am răspuns eu. Acelaşi tip a zis: „Ce dra...
   Jonathan se uită la Jessica. Rosalind o înconjurase cu braţul, o mângâia şi îi şoptea ceva la ureche.
   - „Ce dracu’, Devlin? Nu asculţi ce-ţi spun? Te-am prevenit să laşi dracului baltă treaba cu autostrada. O să regreţi! Ştiu unde locuieşti tu cu familia ta!”
   - Aţi raportat incidentul la poliţie? am întrebat.
   - Nu, răspunse el brusc. Am aşteptat să am un motiv concret, dar nu mi-a dat niciunul.
   - Nu eraţi îngrijorat?
   - Ca să fiu sincer, zise el, cu o privire în care se amestecau nefericirea şi sfidarea, eram încântat. M-am gândit că asta însemna că tot ceea ce făceam nu era în zadar. Oricine ar fi fost nu s-ar fi deranjat să mă sune în miez de noapte dacă ce făceam noi, campania noastră adică, n-ar fi reprezentat o ameninţare pentru ei. Acum însă...
   Brusc, se aplecă spre mine, privindu-mă fix în ochi, cu palmele unite, încleştate.
   - Trebuia să-l înfrunt, să nu dau înapoi. Dacă aflaţi cine a sunat, vă rog să-mi spuneţi şi mie. O să-mi spuneţi, da? Daţi-mi cuvântul dumneavoastră de onoare!
   - Domnule Devlin, i-am răspuns eu, vă promit că o să facem tot ce ne stă în putere să aflăm cine a fost şi dacă are vreo legătură cu moartea lui Katy, însă nu pot...
   - Katy s-a speriat atunci, zise Jessica, aproape în şoaptă.
   Cred că toţi am tresărit. N-aş fi fost mai uimit dacă aş fi auzit un obiect din cameră vorbind. Tocmai începusem să mă întreb dacă nu cumva era autistă, sau avea vreun handicap sau ceva de genul ăsta.
   - Da? a rostit Cassie încet. Ce ţi-a spus?
   Jessica se uită mirată la ea, de parcă n-ar fi înţeles întrebarea. Apoi privi în gol; părea că se închide din nou în ea.
   Cassie se aplecă spre ea.
   - Jessica, îi zise ea cu mare blândeţe, mai era şi altcineva de care se temea Katy?
   Jessica clătină vag din cap şi dădu să spună ceva. Îşi ridică mâna micuţă şi o prinse cu două degete de mânecă pe Cassie.
   - E adevărat? şopti ea.
   - Da, Jessica, spuse Rosalind încet.
   Îi desprinse Jessicăi mâna. Îşi strânse sora la piept, o mângâie pe păr.
   - Da, Jessica, e adevărat.
   Jessica privea fix, cu ochii larg deschişi, pierduţi.
   Nu aveau acces la internet, ceea ce elimina posibilitatea extrem de descurajantă de a fi intrat în legătură cu vreun ciudat din cine ştie ce colţ al lumii. Nu aveau nici sistem de alarmă, dar mă îndoiam că ar fi avut vreo relevanţă: Katy nu fusese răpită din camera ei de un intrus.
   Când fusese găsită, era îmbrăcată de stradă, iar hainele erau asortate cu grijă – întotdeauna se îmbrăcase cu atenţie, spusese Margaret; deprinsese acest lucru de la profesoara ei de balet, la care ţinea foarte mult. Închisese lumina şi aşteptase până când părinţii ei adormiseră, apoi, la un anumit moment din noapte sau poate spre dimineaţă, se sculase, se îmbrăcase şi plecase undeva. Avea în buzunar cheia de la casă; prin urmare, avea de gând să se întoarcă.
   Am cercetat totuşi camera ei, pe de-o parte, în speranţa descoperirii vreunui indiciu care să ne arate unde plecase, pe de altă parte, pentru că exista posibilitatea evidentă şi brutală ca Jonathan şi Margaret să o fi omorât, după care aranjaseră lucrurile în aşa fel încât să pară că fata părăsise casa în viaţă. Împărţea camera cu Jessica.
   Fereastra era foarte mică, becul era chior, ceea ce-mi sporea sentimentul de nelinişte pe care mi-l trezea casa. Peretele de lângă patul Jessicăi era ciudat, acoperit cu afişe cu peisaje idilice, însorite.
   Picnicuri impresioniste, ilustraţii de Rackham, desene din părţile mai vesele ale romanelor lui Tolkien. („Eu i le-am dat”, spuse Rosalind, din uşă. „Nu-i aşa, draga mea?” Jessica încuviinţă din cap, privind în podea.) Peretele lui Katy, mai puţin surprinzător, se reducea la un decor pe teme de balet: fotografii cu Barâşnikov şi Margot Fonteyn care păreau decupate din programele TV, o poză a Anei Pavlova şi scrisoarea prin care fusese acceptată la Şcoala Regală de Balet. Pe colţul unui desen în creion înfăţişând o balerină drăguţă scria: „Pentru Katy, 21.03.03. La mulţi ani! Cu drag, tata”.
   Pijamaua albă pe care Katy o îmbrăcase în seara de luni era aruncată pe pat. Am pus-o într-o pungă, pentru eventualitatea în care ar fi trebuit analizată, împreună cu cearşafurile şi cu telefonul mobil, pe care l-am găsit în noptiera ei, închis. Nu avea un jurnal.
   „Cu câtva timp în urmă, începuse să ţină unul, dar după câteva luni se plictisise şi îl rătăcise”, ne spuse Rosalind, accentuând cuvântul rătăcise şi schiţând spre mine un zâmbet trist şi sugestiv, „şi nu a mai început niciodată altul”.
   Am mai luat câteva caiete de şcoală, un maculator vechi, tot ce era scris de ea şi ne-ar fi putut oferi un indiciu. Fetele aveau fiecare câte un birou, mic, din lemn, iar pe al lui Katy se afla o cutie rotundă cu nişte elastice de păr. Am simţit că mi se strânge inima când am văzut două albăstrele de mătase.
   - Pfffiuuu... exclamă Cassie când am ieşit.
   Îşi trecu mâinile prin păr, aşezându-şi buclele.
   - Am văzut numele ăla undeva, nu cu mult timp în urmă, am spus. Jonathan Devlin. De îndată ce ne întoarcem, să-l căutăm în baza de date, să vedem dacă are cazier.
   - Bine, aproape că mi-aş dori să fie aşa de simplu, zise Cassie. E ceva al dracului, al dracului de ciudat în casa aia.
   Eram bucuros – de fapt, uşurat – că spusese acest lucru.
   Remarcasem o mulţime de lucruri care mă deranjau în legătură cu cei doi Devlin – Jonathan şi Margaret nu se atinseseră nici măcar o dată şi de-abia dacă se priveau unul pe celălalt; te-ai fi aşteptat să mişune o grămadă de curioşi, vecini săritori, dar nu exista decât mătuşa Vera, ştearsă ca o umbră; fiecare membru al familiei parcă venea de pe altă planetă, total diferită – însă eram prea tulburat ca să fiu sigur că puteam să am încredere în propria judecată, aşa că era bine că şi Cassie simţise la fel.
   Nu era vorba de faptul că aş fi avut o cădere nervoasă, că mi-aş fi pierdut minţile sau altceva de genul ăsta; ştiam că mă voi simţi mai bine de îndată ce aveam să ajung acasă, să mă aşez şi să reflectez la toate astea. Prima dată când dădusem cu ochii de Jessica, aproape că făcusem un atac de cord, iar faptul că era sora geamănă a lui Katy nu mă liniştise, după cum ar fi fost de aşteptat.
   Cazul ăsta era prea plin de analogii indirecte, şi nu puteam să scap de senzaţia inconfortabilă că erau oarecum deliberate. Fiecare coincidenţă mi se părea ca o sticlă care plutise în mare şi fusese aruncată pe nisip la picioarele mele, cu numele meu gravat pe ea, şi purtând înăuntru un mesaj codificat parcă în bătaie de joc.
 
  Când m-am dus prima dată la şcoala cu internat, le-am spus colegilor mei de cameră că aveam un frate geamăn. Tatăl meu era un bun fotograf amator şi, într-o sâmbătă, în acea vară, când ne văzuse încercând noi acrobaţii cu bicicleta lui Peter – acceleram până la zidul înalt până la genunchi al grădinii lor după care săream peste el – ne-a pus să facem chestia asta de mai multe ori, o jumătate de după-amiază, în timp ce el stătuse trântit în iarbă şi tot schimbase lentilele aparatului, folosind o întreagă rolă de film alb-negru, până când ne făcuse fotografia pe care o dorea.
   Într-una dintre poze, eram amândoi în aer; eu conduceam, iar Peter stătea pe coarnele bicicletei cu braţele larg deschise, şi ne ţineam ochii strânşi şi aveam gurile deschise (şi strigam tare, cât ne ţineau puterile), iar părul ne flutura în halouri înflăcărate; şi sunt aproape sigur că imediat după ce a fost făcută fotografia asta, ne-am rostogolit şi ne-am alergat pe pajişte, iar mama îl punea pe tata să ne încurajeze. El încadrase poza dintr-un unghi care făcea ca pământul să nu se vadă, aşa că arătam ca şi cum am fi zburat pe cer, iar gravitaţia nu exista.
   Am lipit poza pe un carton şi am aşezat-o pe noptiera de lângă patul meu, unde ne era permis să expunem câte două poze de familie, şi le-am îndrugat băieţilor poveşti detaliate – unele adevărate, altele imaginare şi, sunt sigur, complet neplauzibile – despre aventurile mele şi ale fratelui meu geamăn, din timpul vacanţei. El mergea la altă şcoală – am spus eu –, în Irlanda, deoarece părinţii noştri citiseră undeva că era mult mai sănătos pentru gemeni să fie separaţi. El învăţa să călărească.
   Înainte de a începe anul al doilea, mi-am dat seama că nu era decât o problemă de timp până când povestea cu fratele geamăn să mă pună într-o situaţie delicată (câţiva colegi îmi întâlniseră părinţii de Ziua Sportului şi îi întrebaseră veseli de ce nu venise şi Peter), aşa că am lăsat acasă fotografia – ascunsă într-o gaură din saltea, ca pe un secret ruşinos – şi n-am mai pomenit niciodată de fratele meu, în speranţa că toată lumea avea să uite că le spusesem că aveam unul.
   Când băiatul acela pe nume Hull – era genul care, în timpul liber, smulgea picioarele animăluţelor – mi-a simţit disconfortul şi insistase asupra subiectului până ce, în final, i-am spus că fratele meu geamăn căzuse de pe cal şi murise din cauza şocului. O mare parte din anul acela mi l-am petrecut temându-mă că zvonurile despre moartea fratelui lui Ryan vor ajunge la urechile profesorilor şi, prin aceştia, la cele ale părinţilor mei. În sinea mea, desigur, sunt destul de sigur că asta se întâmplase şi că profesorii, la curent cu ce se petrecuse la Knocknaree, hotărâseră să fie rezonabili şi înţelegători – încă mă mai cutremur când mă gândesc la asta – şi lăsaseră zvonurile să se stingă.
   Cred că am scăpat ca prin urechile acului; câţiva ani mai târziu, probabil că aş fi fost trimis la consilierul pentru copii şi obligat să îmi împărtăşesc sentimentele, ca o păpuşă trasă de sfori.
   Totuşi am regretat că trebuise să renunţ la fratele meu geamăn. Mi se păruse interesantă ideea că Peter trăia în minţile câtorva puşti şi călărea cai. Dacă ar fi fost şi Jamie în acea fotografie, probabil că aş fi inventat povestea cu tripleţi şi apoi mi-aş fi bătut şi mai tare capul să ies din încurcătură.

   Când am ajuns noi pe şantier, reporterii erau deja acolo.
   Le-am dat clasica declaraţie preliminară (asta e partea pe care trebuie să o fac eu, pentru că arăt mult mai responsabil decât Cassie): cadavrul unei fete, numele nu este dezvăluit până când nu vor fi informate toate rudele, moarte suspectă, oricine deţine vreo informaţie este rugat să ne contacteze, fără alte comentarii, fără alte comentarii, fără alte comentarii.
   - Ar putea fi opera unui cult satanic? mă întrebă o femeie grasă, îmbrăcată în pantaloni de schi care nu o avantajau deloc, pe care o mai întâlnisem şi cu alte ocazii.
   Lucra la un ziar de scandal care obişnuia să folosească jocurile de cuvinte în titluri şi ortografii alternative.
   - Nu există absolut niciun indiciu care să ne conducă la o asemenea posibilitate, am replicat pe un ton arogant. Nu a existat niciodată. Cultele satanice ucigaşe de oameni sunt versiunea detectivistă a existenţei lui Yeti, omul zăpezilor: nimeni nu l-a văzut vreodată şi nu există nicio dovadă că există, însă o amprentă uriaşă şi neclară este suficientă pentru ca mass-media să bată câmpii şi să spumege. Aşadar, trebuie să acţionăm considerând această idee doar pe jumătate serioasă.
   - Da, dar a fost găsită pe un altar pe care preoţii druizi îl foloseau pentru sacrificiile umane, nu este aşa? continuă femeia să mă întrebe.
   - Nu am nimic de comentat, am spus automat.
   Mi-am dat seama că masa aceea de piatră şi şanţul adânc dimprejurul ei îmi aminteau de ceva: de mesele de autopsie de la morgă, care aveau şănţuleţe pe unde se scurgea sângele. Eram atât de preocupat să înţeleg dacă îmi aminteam de ele din 1984, încât nu mi-a venit în cap că de fapt le recunoşteam pentru că le văzusem cu câteva luni în urmă. Dumnezeule!
   În final, reporterii se dăduseră bătuţi. Cassie se aşezase pe treptele depozitului de obiecte descoperite, amestecându-se în peisaj şi stând la pândă. Când o văzu pe ziarista grasă precipitându-se spre Mark, care ieşise din cantină şi se ducea la Portaloo, se ridică şi se îndreptă spre ei, asigurându-se că Mark putea s-o vadă. Am observat cum îi prinsese privirea, peste umărul ziaristei. După un minut, Cassie dădu din cap amuzată şi se depărtă.
   - Despre ce era vorba? am întrebat-o scoţând cheia de la depozitul de obiecte descoperite.
   - El i-a ţinut o cuvântare despre sit, zise Cassie scuturându-se pe fund de praf şi zâmbind. De fiecare dată când ea încerca să întrebe ceva despre cadavru, el îi răspundea „Aşteptaţi...” şi apoi se lansa într-un discurs afectat despre guvernul care este pe cale să distrugă cea mai importantă descoperire ştiinţifică făcută de la Stonehenge încoace, sau începea să dea explicaţii despre aşezările vikingilor. Mi-ar fi plăcut să stau să asist; cred că până la urmă tipa şi-a găsit naşul.

   Restul arheologilor nu au avut mare lucru de adăugat, cu excepţia lui Sculptor Boy, al cărui nume era Sean, care considera că trebuia să luăm în calcul şi posibilitatea amestecului unor vampiri în toată treaba asta. Oftă când i-am arătat fotografia şi, deşi la fel ca şi ceilalţi, o văzuse pe Katy, sau poate pe Jessica, prin apropierea şantierului de câteva ori, uneori în compania unei fete mai mari a cărei descriere se potrivea cu Rosalind, niciunul dintre ei nu remarcase nimic neobişnuit la ea sau ceva de genul ăsta.
   De fapt, niciunul dintre ei nu văzuseră nimic ciudat, deşi Mark adăugase: „... cu excepţia politicienilor care îşi făceau fotografii în faţa moştenirii patrimoniale, după care o ignorau. Vreţi o descriere a lor?”
   Nimeni nu îşi amintea nimic nici de Umbra în trening, ceea ce îmi întărea suspiciunile că putea să fie un om obişnuit care ieşise la o plimbare, sau poate că era un prieten imaginar al lui Damien.
   Întâlneşti oameni de genul ăsta în timpul oricărei anchete, oameni care nu fac altceva decât să-ţi consume cantităţi enorme din timp din dorinţa de a spune ceva ce cred ei că ai vrea să auzi.
   Arheologii din Dublin – Damien, Sean şi alţi câţiva – fuseseră cu toţii acasă în nopţile de luni şi marţi. Ceilalţi fuseseră în casele închiriate, aflate la câţiva kilometri de şantier. Hunt, care bineînţeles se dovedi destul de lucid faţă de tot ce avea legătură cu arheologia, fusese acasă în Lucan, împreună cu soţia lui. El confirma teoria larg răspândită pe care o lansaseră reporterii, cum că piatra pe care fusese găsită Katy data din Epoca bronzului şi era un altar de sacrificiu.
   - Nu putem şti cu siguranţă dacă sacrificiile erau umane sau animale, desigur... totuşi... mm... forma sugerează că e vorba de sacrificii umane. Dimensiunile pietrei corespund, înţelegeţi... E un artefact foarte rar. Arată că această colină a avut o importanţă religioasă imensă în Epoca bronzului, nu? Ce ruşine teribilă autostrada asta care o să treacă pe-aici...
   - Aţi găsit şi altceva care să sugereze acest lucru? l-am întrebat eu.
   Dacă ar fi găsit aşa ceva, ar fi durat luni de zile până când noi să putem descâlci acest caz din frenezia mass-media versus New Age.
   Hunt se uită la mine jignit.
   - Absenţa dovezilor nu reprezintă o dovadă a inexistenţei, îmi spuse pe un ton încărcat de reproş.
   El a fost ultimul intervievat. În timp ce noi ne puneam notiţele în ordine, un băiat din echipa tehnică bătu la uşă şi îşi strecură capul înăuntru.
   - Hm... bună, zise el. Sophie vă roagă să-i spuneţi când terminaţi aici, pentru că vrea să vă arate ceva.
   Îşi strânseseră marcajele şi părăsiseră piatra de altar lăsând-o iar singură şi, deodată, parcă şantierul părea pustiu; reporterii plecaseră de mult, la fel şi arheologii, cu excepţia lui Hunt care tocmai se urca într-un Ford Fiesta roşu, murdar de noroi. Apoi am ieşit şi noi din baracă; am zărit printre copaci o lumină albă.
   Rutina familiară, previzibilă, a interogatoriului mă liniştise (Cassie numea aceste interogatorii preliminare ale unui caz „stadiul lui nimic”: nimeni n-a văzut nimic, nimeni n-a auzit nimic, nimeni n-a făcut nimic), însă tot am simţit că mă trec fiorii pe şira spinării când am intrat în pădure. Nu era frică: mai degrabă o stare de alertă, ca atunci când cineva te trezeşte chemându-te pe nume, ori ca atunci când un liliac îşi fâlfâie aripile suficient de aproape, încât le poţi totuşi auzi. Iarba era mare şi moale, tălpile mi se afundau în covorul de frunze depus în ani de zile, iar copacii crescuseră destul de deşi cât să filtreze lumina şi s-o transforme într-o strălucire verde, răscolitoare.
   Sophie şi Helen ne aşteptau într-o poieniţă care se întindea pe vreo sută de metri.
   - Am păstrat-o aşa cum era, ca s-o vedeţi şi voi, ne spuse Sophie, dar după aceea vreau să punem toate rahaturile astea în pungile de probe, înainte de căderea serii. Nu mai instalez acum echipamentul de iluminat.
   Cineva ridicase acolo o tabără. Se cunoşteau urmele sacului de dormit, căci locul fusese curăţat de crengi, iar stratul de frunze fusese tasat şi se netezise; la câţiva metri mai încolo erau rămăşiţele unui foc de tabără, conturat ca un cerc mare de cenuşă. Cassie fluieră.
   - Asta să fie tabăra ucigaşului nostru? am întrebat eu, fără prea multe speranţe. Pentru aşa ceva Sophie ar fi întrerupt interogatoriile.
   - Nicio şansă, zise ea. Am căutat amprente: nu există niciun semn de luptă, nicio picătură de sânge – e ceva... o pată mare lângă foc, dar testul a ieşit negativ şi, după miros, sunt aproape sigură că e vin roşu.
   - Atunci e doar un amator bogat de camping, am spus eu ridicând din sprânceană.
   Îmi imaginasem un tip fără casă, bucolic; însă „băutorul de vin”, în Irlanda, avea o semnificaţie metaforică: aici aveai de ales între cidru tare şi votcă ieftină. Mă întrebam dacă nu fusese un cuplu dornic de aventură sau care, poate, nu avea unde să meargă, însă locul unde fusese sacul de dormit era extrem de îngust, de-abia ar fi fost suficient pentru o persoană.
   - Aţi mai găsit şi altceva?
   - O să verificăm cenuşa, să vedem dacă nu cumva cineva a ars haine murdare de sânge sau chestii de genul ăsta, însă după cum arată, nu e decât lemn ars. Avem nişte urme de cizme, 5 chiştoace şi asta.
   Îmi întinse o punguliţă Ziploc, etichetată. Am ridicat-o în lumina schimbătoare, iar Cassie se înălţă pe vârfuri să se uite peste umărul meu: un singur fir de păr lung, blond, ondulat.
   - L-am găsit lângă foc, adăugă Sophie arătând cu degetul spre tăbliţa marcată de lângă vatră.
   - Poţi să estimezi când a fost folosit locul ăsta? o întrebă Cassie.
   - Cenuşa încă n-a fost spălată de ploaie. Am să verific când a plouat în zona asta, dar ştiu că acolo unde locuiesc eu – şi e doar la vreo doi kilometri şi jumătate depărtare de-aici – a plouat luni dimineaţă, în zori. Aş zice că cineva a fost aici azi-noapte sau acum două nopţi.
   - Pot să văd şi eu chiştoacele alea de ţigări? am cerut.
   - Te rog, eşti invitatul meu, spuse Sophie.
   Am luat o mască şi pensetele şi m-am îndreptat spre prima plăcuţă de lângă urmele rămase după foc. Chiştocul provenea de la o ţigară subţire rulată manual, fumată până la limită.
   - Mark Hanly fumează ţigări de genul ăsta, am spus ridicându-mă. Şi are părul lung şi blond.
   Eu şi Cassie ne-am uitat unul la altul. Era trecut de ora 6, O’Kelly ar fi putut să sune oricând să ceară o scurtă întâlnire, iar dialogul pe care trebuia să îl avem cu Mark părea că ne va lua ceva timp, chiar şi presupunând că aveam să ne descurcăm pe drumurile lăturalnice şi să găsim casa arheologului.
   - Las-o baltă. Hai să vorbim mâine cu el, îmi zise Cassie. Vreau ca în drum să trecem să vorbim şi cu profesoara de balet. Ca să nu mai spun că mor de foame.
   - Parcă zici că-i un căţeluş, am zis către Sophie.
   Helen păru şocată.
   - Da, dar unul cu pedigri, comentă Cassie veselă.

   Întorcându-ne spre maşină (pantofii mei erau distruşi, Mark mă prevenise că aşa se va întâmpla – noroiul maro-roşcat intrase în fiecare por de piele – şi fuseseră nişte pantofi drăguţi la viaţa lor; m-am consolat cu gândul că încălţările ucigaşului erau în aceeaşi stare), m-am uitat înapoi spre pădure şi am văzut pete albe mişcându-se: Sophie şi Helen, împreună cu băiatul din echipa tehnică, se agitau de colo-colo printre copaci, la fel de concentrate şi de tăcute ca nişte năluci.

4

   Academia de Dans Cameron se afla deasupra unui magazin video în Stillorgan.
   Afară, trei băieţi în pantaloni largi zburau pe skateboarduri pe un zid scund şi ţipau. Asistenta profesoarei – o tânără extrem de drăguţă, pe nume Louise, purtând costum de gimnastică, balerini negri, cu vârf ascuţit, şi o fustă de balerină, lungă până la jumătatea gambei; Cassie îmi aruncă o privire amuzată în timp ce o urmam pe Louise pe scară – ne-a poftit înăuntru şi ne-a spus că Simone Cameron urma să-şi termine curând lecţia, aşa că puteam s-o aşteptăm în hol.
   Cassie se uită la avizierul din plută de pe perete, iar eu am cercetat împrejurimile. Erau două studiouri de dans, cu ferestre mici, rotunde pe uşi: într-unul, Louise le arăta unor copilaşi cum să stea ca fluturii, ca o pasăre sau cam aşa ceva; în celălalt, un grup de fetiţe purtând costume albe de gimnastică şi ciorapi roz traversau oblic sala, în perechi, sărind şi învârtindu-se, pe Valsul florilor, care răzbătea cu zgomot de fond dintr-un casetofon vechi. Din câte îmi dădeam seama, fără să exagerez, dovedeau foarte multă abilitate. Profesoara avea părul alb, strâns la spate în coc, dar corpul ei era tot atât de subţire şi drept precum cel al unui tânăr atlet; purta acelaşi fel de costum pe care îl văzusem la Louise, iar în mână ţinea o baghetă cu care le arăta fetelor spre glezne sau şolduri în timp ce le dădea indicaţii.
   - Vino să vezi chestia asta, mă strigă Cassie încet.
   Posterul o înfăţişa pe Katy Devlin; totuşi mi-a trebuit o secundă ca să o recunosc. Purta o fustă albă transparentă şi îşi ţinea fără efort gamba arcuită în spate. Dedesubt scria mare: „Ajutaţi-o pe Katy să plece la Şcoala Regală de Balet, va fi mândria noastră!” După care urmau informaţiile detaliate privind acţiunea de strângere a fondurilor: „Parohia St. Alban, 20 iunie, ora 7, Seară de dans cu elevii Academiei de Dans Cameron, biletele – 7–10 lire; întreg profitul va fi folosit pentru a plăti taxele lui Katy”.
   Mă întrebam ce se întâmpla acum cu banii.
   Sub poster se afla un articol decupat din ziar, cu o fotografie artistică înfăţişând-o pe Katy lucrând la bara de balet, cu ochii în oglindă, privind spre fotograf cu o gravitate ingenuă, profundă. „Mica balerină din Dublin prinde aripi”, The Irish Times, 23 iunie: „Cred că o să-mi fie dor de familia mea, dar de-abia aştept, declara Katy. Mi-am dorit să devin balerină încă de la vârsta de 6 ani. Nici nu-mi vine să cred că plec cu adevărat. Uneori, când mă trezesc dimineaţa, mă gândesc că poate e doar un vis”.
   Nu era nicio îndoială că articolul adusese şi el alte donaţii în bani pentru Katy – un lucru pe care trebuia să-l verificăm –, dar pe noi nu ne prea ajuta: şi pedofilii citesc dimineaţa ziarele, iar fotografia asta sărea în ochi, astfel încât cercul de suspecţi se lărgea deodată, incluzând aproape pe toată lumea.
   Am aruncat o privire spre celelalte anunţuri: „De vânzare tutu, mărimea 7–8”; „Este cineva de la clasa intermediară interesat, dintre cei care locuiesc în regiunea Blackrock, să împartă costurile de transport cu maşina?”
   Uşa studioului se deschise şi grupul de fetiţe îmbrăcate la fel trecu pe lângă noi, sporovăind, strigând şi împingându-se.
   - Pot să vă ajut cu ceva? ne întrebă din uşă Simone Cameron.
   Avea o voce frumoasă, gravă, dar fără să fie deloc masculină; era mai în vârstă decât îmi imaginasem: faţa ei era osoasă, uşor ridată şi foarte expresivă. Mi-am dat seama că probabil ne lua drept părinţii unui copil, veniţi să ne interesăm de orele de balet ale fiicei noastre şi, pentru un moment, am avut impulsul sălbatic să joc acest rol, s-o întreb de taxe şi de orar, apoi să plec, lăsând-o cu iluzia ei şi cu cea a copilului-vedetă.
   - Doamna Cameron?
   - Simone, spuneţi-mi Simone, vă rog.
   Avea ochi extraordinari, aproape aurii, imenşi, cu pleoape grele.
   - Sunt detectivul Ryan. Colega mea, detectivul Maddox, am spus pentru a nu ştiu câta oară în acea zi. Puteţi să ne acordaţi câteva minute?
   Ne conduse în studio şi aduse trei scaune, pe care ne-am aşezat într-un colţ. Pe întreg peretele se întindea o oglindă; mai erau trei bare, fixate la înălţimi diferite – şi m-am surprins uitându-mă în oglindă cu coada ochiului. Am aşezat scaunul astfel încât să nu mă pot vedea.
   I-am spus lui Simone despre Katy – era clar că era rândul meu să mă ocup de partea asta. Mă aşteptam ca ea să plângă, dar n-o făcu: îşi dădu un pic capul pe spate, ridurile părură că i se adâncesc şi mai mult, dar asta a fost tot.
   - Aţi văzut-o pe Katy la ora de luni seara, nu? am spus eu. Cum arăta?
   Puţini oameni ştiu să tacă, iar Simone Cameron ştia s-o facă, într-un mod neobişnuit: aşteptă o vreme, fără să se mişte, cu un braţ sprijinit pe spătarul scaunului, până când se simţi pregătită să vorbească. După o pauză lungă, spuse:
   - La fel ca de obicei. Uşor emoţionată – au fost necesare câteva minute să se calmeze şi să se concentreze –, dar era ceva normal: doar urma să plece la Şcoala Regală de Balet în câteva săptămâni. Toată vara a fost aşa, din ce în ce mai nerăbdătoare.
   Îşi întoarse uşor capul în altă direcţie.
   - Aseară a lipsit de la ora de balet. Dar m-am gândit că era din nou bolnavă. Dacă i-aş fi sunat pe părinţii ei...
   - Aseară era deja moartă, zise Cassie încet. Nu aţi fi putut face nimic.
   - Bolnavă din nou? am întrebat eu. Mai fusese bolnavă recent?
   Simone clătină din cap.
   - Nu recent, nu. Dar nu este un copil robust.
   Îşi lăsă pleoapele în jos şi rămase aşa, o clipă, cu ochii închişi.
   - Nu, nu a fost.
   Apoi se uită din nou la mine.
   - Katy vine aici de 6 ani. De câţiva ani, cam după ce a împlinit 9 ani, a fost bolnavă destul de des. La fel şi sora ei, Jessica, însă la ea era ceva de genul răceală, gripă – cred că era pur şi simplu fragilă. Katy însă avea uneori perioade în care vomita, avea diaree. Uneori era atât de grav, încât a fost nevoie să fie spitalizată. Doctorii credeau că era vorba de o formă de gastrită cronică. Ar fi trebuit să plece anul trecut la Şcoala Regală de Balet, ştiţi... dar a avut o criză gravă la sfârşitul verii şi au operat-o, sperând că aşa vor afla mai multe; până când s-a refăcut, se făcuse prea târziu ca să mai plece. A trebuit să dea din nou proba în această primăvară.
   - Şi în ultima vreme aceste simptome dispăruseră? am întrebat eu.
   Aveam nevoie de fişa medicală a fetiţei, cât mai repede.
   Simone zâmbi, privind în gol, aducându-şi aminte de ceva – era un lucru mărunt, care-i venise brusc în minte.
   - Eram îngrijorată, nu ştiam dacă era destul de puternică pentru antrenamente – balerinii nu îşi prea pot permite să rateze multe cursuri din cauza bolii. Când anul acesta Katy a fost din nou acceptată, am reţinut-o într-o zi după ora de balet şi am îndemnat-o să continue să meargă la doctor, să afle ce nu era în regulă cu ea. Katy m-a ascultat, clătină din cap şi mi-a spus – foarte solemn, ca pe o declaraţie – „N-am de gând să mă mai îmbolnăvesc”. Am încercat să o conving că ăsta nu era un lucru pe care să-l poată ignora, că întreaga ei carieră depindea de asta, dar ea n-a mai spus nimic altceva. Şi, într-adevăr, de-atunci n-a mai fost bolnavă. M-am gândit că pur şi simplu învinsese boala. Voinţa poate face minuni, iar Katy este... era un copil foarte ambiţios.
   Cealaltă clasă de balet terminase lecţia; se auzeau vocile părinţilor în hol, din nou zgomot de paşi precipitaţi şi murmur.
   - A fost şi Jessica la balet? o întrebă Cassie. A dat şi ea probă pentru Şcoala Regală de Balet?
   În stadiul de început al unei investigaţii, dacă nu ai niciun suspect clar, tot ce poţi să faci este să încerci să afli cât mai multe despre victimă şi să speri că ţi se aprinde beculeţul. Iar eu eram sigur că avea dreptate Cassie: trebuia să aflăm cât mai multe despre familia Devlin.
   Iar Simone Cameron voia să vorbească. E un lucru pe care îl vedem des, mulţi oameni vor să vorbească, disperaţi că dacă s-ar opri, noi am fi plecat şi i-am fi lăsat să înfrunte singuri ce se întâmplase. Noi ascultăm, aprobăm, compătimim şi notăm tot ce ni se spunea.
   - Le-am avut eleve pe toate cele trei surori, la un moment dat sau la altul, continuă Simone. Jessica părea chiar foarte talentată când era mai mică şi muncea foarte mult, dar când a crescut a devenit mai puţin conştiincioasă, până într-acolo încât exerciţiile individuale deveniseră o corvoadă pentru ea. Le-am spus părinţilor că, după părerea mea, ar fi fost mai bine să nu o mai oblige să continue.
   - Şi Rosalind? întrebă Cassie.
   - Rosalind era talentată, dar nu exersa şi voia rezultate instantaneu. După câteva luni a renunţat şi s-a apucat de vioară, cred. Mi-a spus că era alegerea părinţilor, dar mie mi s-a părut că mai degrabă se plictisise. Asta se întâmplă deseori la copiii de vârstă fragedă: dacă nu au imediat rezultate notabile, îşi dau seama cât de multă muncă e necesară, se simt frustraţi şi renunţă. Sincer vorbind, oricum, nici una din cele două nu ar fi ajuns vreodată la Şcoala Regală de Balet.
   - Dar Katy... zise Cassie, aplecându-se înainte.
   Simone se uită la ea mult timp.
   - Katy era... serieuse.
   Vocea sa căpătase deodată o sonoritate distinctă: undeva, dincolo de cuvânt, chiar intonaţia ei avea o notă franţuzească.
    - Serioasă? am întrebat eu.
   - Mai mult decât atât... spuse Cassie.
   Mama ei era pe jumătate franţuzoaică, iar ea, copil fiind, îşi petrecuse verile la bunicii din Provence; spunea că uitase aproape de tot franceza, dar încă o înţelegea.
   - ... o profesionistă.
   Simone înclină din cap.
   - Da. Îi plăcea şi munca grea – nu doar pentru rezultatele pe care le obţinea, dar pur şi simplu pentru sănătatea ei. Un adevărat talent în balet nu se întâlneşte pe toate drumurile. Dar când e însoţit şi de temperamentul necesar unei asemenea cariere – e lucru şi mai rar. Să le găseşti pe ambele la aceeaşi persoană...
    Se uită din nou într-o parte.
   - Uneori, serile, când numai un studio era ocupat, mă întreba dacă îi permit să vină să exerseze în celălalt.
   Afară lumina începea să scadă. Se întuneca. Pe fereastră se vedeau copiii pe skateboarduri, sărind şi aterizând. M-am gândit la Katy Devlin singură în studio, privindu-se în oglindă, absorbită şi detaşată de realitate, în timp ce îşi arcuia spatele sau se rotea. Apoi ridica piciorul. Felinarele de pe stradă îşi aruncau unghiurile de lumină pe podea, iar la casetofon se auzea Gnossiennes de Satie. Şi Simone părea să fie foarte serieuse şi m-am întrebat cum naiba de fusese posibil să sfârşească aici: deasupra unui magazin din Stillorgan, unde miroase a grăsime de la vecini, învăţându-le balet pe fetiţele ale căror mame considerau că astfel copilele lor vor avea o ţinută mai frumoasă sau pur şi simplu pentru a le putea imortaliza în fotografii, îmbrăcate în tutu.
   Mi-am dat deodată seama cât de mult ţinuse la Katy Devlin.
   - Cum vedeau doamna şi domnul Devlin plecarea fiicei lor la Şcoala Regală de Balet? întrebă Cassie.
   - Erau foarte cooperanţi, răspunse Simone, fără să ezite. Am fost uşurată, dar şi surprinsă. Nu toţi părinţii sunt de acord să-şi trimită copilul departe la şcoală, la o vârstă aşa de fragedă şi, mai mult, pe bună dreptate, se opun să facă din copilul lor un balerin profesionist. Mai ales domnul Devlin era de acord cu plecarea copilei. Era foarte apropiat de ea, îmi imaginez. Am admirat acest lucru, anume că îşi dorea tot ce era mai bun pentru ea, chiar dacă asta însemna să o lase să plece atât de departe.
   - Şi maică-sa? zise Cassie. Era şi ea la fel de apropiată?
   Simone ridică din umeri.
   - Cred că mai puţin. Doamna Devlin e... nu prea ştiu cum să mă exprim. Întotdeauna a părut depăşită de situaţie când era vorba de fetele ei. Cred că nu e prea deşteaptă...
   - Aţi observat prin preajmă vreo persoană ciudată, în decursul ultimelor luni? am întrebat eu. Cineva care să vă facă să vă simţiţi îngrijorată?
   Şcolile de balet, cluburile de înot şi grupele de cercetaşi acţionează ca un magnet asupra pedofililor. Dacă un asemenea individ era în căutarea unei victime, acesta era locul cel mai sigur unde putea să o găsească pe Katy.
   - Înţeleg ce vreţi să spuneţi, avem grijă de asta. Acum vreo 10 ani, un bărbat avea obiceiul să stea pe gardul de pe colină şi să privească în studio cu binoclul. Am făcut o plângere la poliţie, însă nimeni n-a făcut nimic, până când individul n-a încercat să convingă o fetiţă să se urce în maşina lui. De-atunci suntem foarte precauţi.
    - Dar s-a întâmplat să se arate cineva interesat de Katy într-o măsură atât de mare, încât să vi se pară suspect?
   Se gândi, apoi clătină din cap.
   - Nimeni. Toată lumea o admira pentru felul în care dansa, mulţi au contribuit la fondul pe care l-am iniţiat ca să o ajutăm să-şi plătească taxa, dar nicio persoană nu a depus mai mult zel decât alta.
   - Era cineva invidios pe talentul ei?
   Simone râse, expirând zgomotos pe nări.
   - Aici nu avem părinţi cu aspiraţii înalte în acest sens. Ei vor doar ca fiicele lor să înveţe un pic de balet, atât cât să le ajute să fie mai drăguţe. Nu vor ca ele să facă o carieră din asta. Sunt sigură că o parte dintre celelalte fetiţe erau invidioase. Dar nu într-atât încât să o omoare. Nu.
   Deodată, arăta extenuată. Poziţia sa elegantă nu se schimbase, dar oboseala i se putea citi în ochi.
   - Vă mulţumim pentru timpul acordat, am spus. O să vă contactăm dacă va mai fi nevoie să vă întrebăm ceva.
   - A suferit? întrebă brusc Simone, fără să ne privească.
   Era prima persoană care ne punea această întrebare. Am încercat să îi dau răspunsul standard cum că doar după rezultatele autopsiei vom putea şti acest lucru, dar Cassie zise:
   - Nu e nicio dovadă în acest sens. Încă nu putem fi siguri de nimic, dar se pare că totul s-a petrecut foarte repede.
   Simone făcu un efort şi întoarse capul, întâlnind privirea lui Cassie.
   - Mulţumesc, rosti ea.
   Nu se ridică să ne conducă, şi mi-am dat seama că nu o făcuse pentru că nu era sigură că se putea ţine pe picioare. Când am închis uşa, m-am mai uitat o dată la ea prin fereastra rotundă: continua să stea cu spatele drept, nemişcată, cu mâinile în poală, ca o împărăteasă dintr-o poveste cu zâne, singură în turnul ei, să-şi plângă prinţesa răpită de vrăjitoarea cea rea.
   - „N-am de gând să mă mai îmbolnăvesc”, repetă Cassie în maşină. „Şi chiar nu i-a mai fost rău de-atunci.”
   - Voinţă, cum spunea Simone?
   - Poate.
   Răspunsul ei nu suna convingător.
   - Sau poate că îşi provoca singură stările de rău? am spus eu. Voma, diareea pot fi induse. Poate voia să capteze atenţia, dar de îndată ce a fost admisă la şcoala de balet nu mai avea nevoie de tehnica asta. Capta deja suficientă atenţie şi fără să-şi mai provoace răul – articolele din ziare, campania de strângere de fonduri, o mulţime de... am nevoie de o ţigară.
   - Sindromul Munchausen?
   Cassie se întoarse în spate, căută în buzunarul jachetei mele şi găsi pachetul de ţigări. Fumam Marlboro roşu. Cassie nu avea preferinţe pentru vreo marcă anume, dar în general fuma Lucky Strike Lights, care mie mi se părea o ţigară pentru femei. Aprinse două ţigări şi îmi întinse una mie.
   - Am putea oare să facem rost şi de fişele medicale ale celorlalte două surori?
   - Nu prea. Sunt în viaţă, deci sunt confidenţiale. Dacă obţinem consimţământul părinţilor... Cassie clătină din cap. Ce e, la ce te gândeşti?
   Deschise fereastra câţiva centimetri, iar vântul îi răvăşi bretonul de pe frunte.
   - Nu ştiu... Sora geamănă, Jessica... privirea ei buimăcită poate că se datora doar stresului provocat de dispariţia lui Katy. Dar mi se pare prea slabă. Chiar şi îmbrăcată în tricoul ăla uriaş, se vedea că e pe jumătate cât Katy, iar Katy nu era deloc solidă. Şi cealaltă soră... E ceva în neregulă şi cu ea.
   - Cu Rosalind? m-am mirat eu.
   Probabil că în tonul meu fusese ceva ciudat, deoarece Cassie mă privi pieziş.
   - Îţi place de ea...
   - Da, cred că da, am spus, apărându-mă fără să ştiu de ce. Pare o fată drăguţă. E foarte protectoare cu Jessica. Ce, ţie nu ţi-a plăcut de ea?
   - Ce legătură are asta cu treaba noastră? întrebă Cassie cu răceală şi am simţit că era puţin nedreaptă. Dincolo de faptul că o plac sau nu, se îmbracă ciudat, se fardează prea mult...
   - Ţine la aparenţe, deci e ceva în neregulă cu ea, nu?
   - Te rog, Ryan, fă-ne amândurora o favoare şi maturizează-te. Ştii foarte bine ce am vrut să spun. Zâmbea când nu era cazul şi, după cum ai remarcat şi tu, nu purta sutien.
    Într-adevăr, văzusem acest lucru, dar nu-mi dădusem seama că şi Cassie observase, iar tonul ei sarcastic mă enerva.
    - Se poate foarte bine să fie o fată drăguţă, dar ceva e în neregulă cu ea.
   N-am mai spus nimic. Cassie aruncă chiştocul pe geam şi îşi vârî mâinile în buzunare, înfundându-se în scaun ca o adolescentă mofturoasă. Am aprins farurile şi am mărit viteza. Eram supărat pe ea şi ştiam că la fel era şi ea, şi nu-mi dădeam seama de ce ajunseserăm la asta.
   Mobilul lui Cassie sună.
   - Of, pentru numele lui Dumnezeu! exclamă ea, uitându-se pe ecran. Alo, da, domnule... Alo? Alo? Ale naibii telefoane...
    Şi închise.
   - N-ai semnal? am întrebat-o eu.
   - Semnalul e în regulă, îmi răspunse ea. Voia doar să ştie când ne întoarcem, de ce durează atât de mult, aşa că n-aveam niciun chef să vorbesc cu el.
   De obicei pot să stau mai mult timp supărat pe Cassie, dar de data asta n-am reuşit şi am izbucnit în râs. După o clipă, râse şi ea.
   - Ascultă, îmi spuse, n-am vrut să fiu răutăcioasă în legătură cu Rosalind. Sunt mai mult îngrijorată.
   - Te gândeşti că e abuzată sexual?
   Mi-am dat seama de asta undeva în străfundurile minţii şi m-am întrebat şi eu acelaşi lucru, dar cum acest gând nu mi-a plăcut deloc, încercasem să-l evit. O fată abuzată sexual, una extrem de slabă şi o alta omorâtă, după ce fusese bolnavă în mod inexplicabil. M-am gândit la capul lui Rosalind aplecat spre Jessica şi am simţit o bruscă şi neobişnuită nevoie de a le proteja.
   - Taică-său le abuzează. Strategia lui Katy fusese să se îmbolnăvească, ca să devină astfel neinteresantă şi să scadă posibilitatea ca el s-o mai abuzeze. Dar când a fost admisă la şcoala de balet, a hotărât că are nevoie să fie sănătoasă şi a renunţat să mai aplice strategia. Poate că l-a înfruntat pe taică-său, poate că l-a ameninţat că o să dea totul în vileag. Aşa că el a omorât-o.
   - Ar putea fi şi aşa, zise Cassie, uitându-se la copacii pe lângă care treceau în goană; îi vedeam doar ceafa. Dar la fel de bine se poate să fie valabil şi pentru maică-sa – dacă, bineînţeles, Cooper ne confirmă că n-a fost vorba şi de un viol. Munchausen indus. Părea să i se potrivească perfect rolul de victimă, ai observat?
   Observasem. Într-un fel, suferinţa face ca un chip să devină anonim, la fel de eficient ca o mască de tragedie greacă; alteori, conferă chipului ceva esenţial (şi, desigur, acesta este motivul real pentru care noi înşine anunţăm familiile că au pierdut pe cineva drag şi nu lăsăm această sarcină în seama poliţiştilor în uniformă: nu ca să le arătăm cât de mult ne pasă, ci ca să vedem cum se comportă), şi ni s-a întâmplat destul de des să dăm veştile rele ca să cunoaştem reacţiile. Cei mai mulţi oameni sunt atât de şocaţi, încât abia se pot ţine pe picioare. Tragedia este un teritoriu nou, unde nu există niciun fel de ghid, iar ei trebuie să se descurce singuri, pas cu pas, buimaci, învăţând să răzbească. Margaret Devlin nu fusese deloc surprinsă, ci aproape resemnată, de parcă suferinţa era ceva obişnuit pentru ea.
   - În mare, acelaşi tipar, am spus eu. Ea le provoacă rău fetelor, îmbolnăvindu-le, dar când Katy află că va pleca la şcoala de balet şi pune piciorul în prag, maică-sa o omoară.
   - Asta ar explica de ce Rosalind se îmbracă la fel ca o femeie de 40 de ani, spuse Cassie. Încearcă să pară matură, ca să se îndepărteze de maică-sa.
   Telefonul meu mobil sună.
   - Of, la dracu’, am spus amândoi în acelaşi timp.
   Am apelat şi eu la acelaşi tertip al lipsei de semnal şi ne-am petrecut restul drumului făcând o listă cu posibile modalităţi de abordare a cazului. Lui O’Kelly îi plac listele. O listă bine făcută l-ar putea distrage de la faptul că nu-l sunasem să-l ţinem la curent.
   Ne-am îndreptat spre Dublin Castle şi, în ciuda conotaţiilor coloniale, asta este una dintre avantajele preferate ale meseriei mele.
   Înăuntru, camerele fuseseră renovate şi arătau exact ca birourile din orice clădire administrativă din ţară – spaţii individuale de lucru, lumini fluorescente, mochetă şi cu pereţii coloraţi –, dar în exteriorul clădirii totul era intact: cărămida şi marmura cu ornamente vechi, parapete şi turle, statui de sfinţi aşezate în locuri neaşteptate. Iarna, în serile ceţoase, când străbaţi aleile pavate cu piatră, te simţi ca în romanele lui Dickens – felinarele aurii aruncă umbre ciudate, clopotele răsună în catedralele din apropiere, fiecare pas reverberează în întuneric; Cassie spunea că ai putea să-ţi imaginezi că eşti inspectorul Abberline şi anchetezi crimele lui Jack Spintecătorul.
   Odată, într-o noapte senină, de decembrie, cu lună plină, ea făcuse roata chiar acolo, în curtea principală.
   La fereastra lui O’Kelly se vedea lumină; restul clădirii era cufundat în întuneric. Era trecut de şapte, toţi ceilalţi plecaseră acasă. Ne-am strecurat înăuntru cât de încet am putut. Cassie se îndreptă în vârful picioarelor spre birou ca să caute în computer informaţii despre Mark şi despre cei doi Devlin, iar eu am coborât la subsol, unde ţinem dosarele arhivate. Cândva fusese acolo o cramă, iar echipa de la Corporate Design încă nu o renovase, aşa că totul rămăsese neschimbat – dalele de piatră, coloanele, bolţile joase.
    Eu şi Cassie ne propuseserăm să aducem nişte lumânări într-o zi aici, jos, în ciuda faptului că exista iluminare electrică şi în ciuda faptului că sfidam regulamentul privind securitatea, şi să ne petrecem o noapte căutând pasaje secrete.
   Cutia de carton subţire (Rowan G., Savage P., 33791/84) era exact la fel cum o lăsasem cu doi ani şi mai bine în urmă. Mă îndoiam că o mai atinsese cineva de atunci. Am scos dosarul şi am răsfoit declaraţia luată mamei lui Jamie de către cei de la Persoane Dispărute şi, mulţumesc lui Dumnezeu, era acolo: părul blond, ochii căprui, tricoul roşu, pantaloni scurţi din denim, tenişi albi, agrafe de păr roşii, împodobite cu căpşuni.
   Am strecurat dosarul sub geacă, pentru eventualitatea în care m-aş fi întâlnit cu O’Kelly (nu exista niciun motiv să nu mă întâlnesc, mai ales acum, când legătura cu cazul Devlin era clară, dar mă simţeam oarecum vinovat, de parcă aş fi făcut ceva nepermis, care avea legătură cu un artefact tabu) şi m-am dus în birou. Cassie era aşezată la computerul ei. Nu aprinsese luminile, pentru ca O’Kelly să nu o repereze.
   - Mark e curat, îmi spuse ea. La fel şi Margaret Devlin. Jonathan are o problemă. Chiar acum, în februarie.
   - Pornografie cu minori?
   - Dumnezeule, Ryan! Eşti melodramatic! Nu, pentru tulburarea ordinii publice: a protestat pe autostradă şi a depăşit bariera de poliţişti. Judecătorul i-a dat o amendă de 100 de lire şi 24 de ore de muncă în folosul comunităţii, după care i le-a mărit la 40, când Devlin a afirmat că, în ceea ce-l privea, tocmai fusese arestat pentru că acţionase în folosul comunităţii.
   Dar nu acolo văzusem eu numele lui Devlin: după cum am mai spus, ştiam că existase o controversă privind autostrada. Dar asta nu explica de ce nu raportase poliţiei telefoanele de ameninţare. Noi nu păream deloc să fim aliaţii săi, şi mai ales în ce privea autostrada.
   - Clamele se află la dosar, am spus eu.
   - Asta-i bine, rosti Cassie, pe un ton uşor interogativ. Tocmai închidea computerul şi se întoarse să se uite la mine. Eşti mulţumit?
   - Nu sunt sigur, am spus eu.
   Desigur, îmi făcea bine să ştiu că nu-mi pierdusem minţile, ajungând să-mi imaginez tot felul de lucruri; dar acum mă întrebam dacă într-adevăr îmi amintisem sau doar citisem despre asta în dosar şi care din aceste posibilităţi îmi plăcea oare mai puţin. Îmi doream să-mi fi ţinut pur şi simplu gura în legătură cu asta.
   Cassie aşteptă; în lumina slabă a serii, ochii ei păreau uriaşi, opaci şi atenţi. Ştiu că îmi dădea şansa să spun: „La naiba cu agrafa de păr, hai să uităm că am găsit-o!” Chiar şi acum aş mai fi tentat – oricât de lipsit de importanţă ar părea – să văd ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi spus asta.
   Dar era târziu, avusesem o zi foarte lungă, voiam să plec acasă, unde mai pui că mă călca pe nervi să se poarte cineva cu mănuşi cu mine – fie şi Cassie. Să renunţ la această pistă mi se părea că necesită un efort mult mai mare decât dacă lăsam lucrurile să-şi urmeze cursul.
   - O suni pe Sophie în legătură cu sângele? am întrebat eu.
   În camera aceea întunecoasă, părea în regulă să recunosc măcar această slăbiciune.
   - Sigur că da, îmi răspunse Cassie. Dar am s-o fac mai târziu, OK? Hai să vorbim întai cu O’Kelly, să nu facă vreun atac cerebral. Tocmai mi-a trimis un mesaj, habar n-aveam că se pricepe la aşa ceva. Tu ştiai că le are cu asta?
   L-am sunat pe O’Kelly pe interior şi i-am spus că ne-am întors, la care el îmi zise:
   - Ce dracu aţi făcut atâta timp? Aţi oprit pe undeva să v-o trageţi iepureşte?
    După care a adăugat să ne ducem pronto la el.

   În birou, în afară de fotoliul lui O’Kelly mai era doar un scaun ergonomic îmbrăcat în imitaţie de piele.
    Urmarea este că nu trebuie să te aştepţi la prea mult confort sau să stai prea mult timp pe el. M-am aşezat totuşi, iar Cassie se cocoţă pe o masă aflată în spatele meu.
   O’Kelly îi aruncă o privire iritată.
   - Spuneţi repede, ceru el. La 8 am întâlnire.
   Soţia îl părăsise cu 1 an în urmă. De atunci, avusese tot felul de întâlniri şi relaţii, inclusiv o întâlnire aranjată, soldată cu un insucces spectaculos, căci femeia se dovedise a fi o fostă prostituată, pe care o arestase de multe ori pe vremea când lucra la Moravuri.
   - Katharine Devlin, 12 ani, am început eu.
   - Deci identitatea e certă?
   - Nouăzeci şi nouă la sută, am spus. După ce termină legiştii, va veni unul din părinţi să confirme identitatea, însă Katy Devlin are o soră geamănă, arată exact ca victima noastră.
   - Piste, suspecţi? se repezi el.
   Avea o cravată drăguţă, pe care o purta în vederea întâlnirii, şi mirosea prea tare a apă de colonie. Nu îmi dădeam seama cu ce anume îşi dăduse, dar părea ceva scump.
   - Mâine trebuie să avem o întâlnire cu presa. Spuneţi-mi că o să avem ce să declarăm.
   - A fost lovită la cap şi strangulată, probabil violată, răspunse Cassie.
    Lumina fluorescentă îi scotea în evidenţă cearcănele. Părea foarte obosită şi prea tânără să spună cuvintele cu atâta calm.
    - Nu ştim nimic cu certitudine până nu primim rezultatele autopsiei, mâine-dimineaţă.
   - Cum dracului, mâine? se indignă O’Kelly. Spuneţi-i rahatului ăla de Cooper să acorde prioritate cazului.
   - I-am spus deja, domnule. După-amiază a trebuit să se ducă la tribunal, de-abia mâine-dimineaţă e gata, e tot ce poate face. (Cooper şi O’Kelly se urau; ceea ce spusese Cooper de fapt fusese ceva de genul: „Fiţi amabili şi explicaţi-i domnului O’Kelly că nu-s numai cazurile lui pe lumea asta”.) Am identificat patru piste de investigaţie...
   - Bun, bun, făcu O’Kelly, deschizând sertarul şi căutând ceva de scris.
   - Mai întâi este familia, preciză Cassie. Ştiţi ce arată statisticile, domnule: cei mai mulţi copii morţi sunt ucişi de părinţii lor.
   - Şi, în plus, e ceva în neregulă cu familia asta, domnule, am intervenit eu.
   Asta era replica mea; trebuia să amintim despre asta în eventualitatea în care am fi avut vreodată nevoie de o mică deviere în anchetă, în ce-i priveşte pe cei doi Devlin; dar, dacă ar fi fost Cassie cea care ar fi spus chestia asta, O’Kelly s-ar fi lansat într-un discurs lung şi plicticos despre intuiţia feminină.
   Până acum îi servisem lui O’Kelly cam ce voia să audă. Ne perfecţionaserăm tehnica până atinsese armonia fără cusur a unei piese simfonice – ştiam exact când să schimbăm rolurile, când să iasă unul la înaintare sau să stea în umbră, cine când trebuia să fie poliţistul bun sau cel rău, când detaşarea mea rece trebuia să contracareze o notă de gravitate apărută în ochii lui Cassie – şi făceam asta chiar şi împotriva voinţei noastre.
   - N-aş putea să spun concret despre ce anume e vorba, dar e ceva ciudat în casa aia.
   - Nu ignora niciodată o asemenea impresie, fu de acord O’Kelly. E periculos.
   Cassie, care îşi legăna piciorul, mă atinse uşor în spate.
   - În al doilea rând, continuă ea, va trebui să verificăm şi posibilitatea amestecului unor culte religioase.
   - O, Dumnezeule, Maddox. Ce te-a apucat? A apărut de curând vreun articol în Cosmo pe tema satanismului?
   Supunerea lui O’Kelly faţă de clişee mergea până într-acolo, încât aproape că ştiai ce avea să spună. Găseam că asta era distractiv, agasant sau chiar liniştitor, depinde în ce dispoziţie eram, dar în orice caz făcea foarte uşor de anticipat scenariul.
   - Şi eu cred că e într-adevăr o prostie, domnule, dar fetiţa a fost omorâtă pe un altar de sacrificiu. Reporterii s-au interesat deja de varianta asta. Trebuie să o verificăm şi să o eliminăm.
   Desigur că era greu să demonstrezi că nu era vorba de-aşa ceva; dar să afirmăm asta fără să aducem probe solide, şi să urmăm altă pistă, ar fi însemnat să le dăm apă la moară adepţilor teoriei conspiraţiei. Aşa că trebuia să ne petrecem câteva ore căutând dovezile conform cărora moartea lui Katy Devlin nu avea nicio legătură cu presupusul modus operandi al unui ipotetic grup (nu existau scurgeri de sânge, haine de ceremonial, simboluri oculte, bla-bla-bla), iar atunci O’Kelly, căruia, din fericire, îi lipsea complet simţul ridicolului, ar fi explicat toate aceste lucruri în faţa camerelor de filmat.
   - Pierdere de timp, zise O’Kelly, dar da, da, faceţi aşa. Vorbiţi cu cei de la Infracţiuni sexuale, vorbiţi cu preotul parohiei, cu cine vreţi voi, dar înlăturaţi varianta asta. Care ar fi a treia?
   - A treia, continuă Cassie, este o crimă din motive sexuale – un pedofil care o omoară ca să o oprească să nu vorbească sau pentru că uciderea ei face parte din obiceiul criminalului. Iar dacă dovezile ne vor conduce în această direcţie, trebuie să aruncăm o privire asupra cazului celor doi copii dispăruţi din Knocknaree în 1984. Aveau aceeaşi vârstă, locuiau în aceeaşi zonă, şi chiar lângă corpul victimei noastre am găsit un strop de sânge vechi – laboratorul lucrează să stabilească dacă e din 1984 – şi o agrafă de păr care se potriveşte cu descrierea celei purtate de fetiţa de-atunci. Nu putem exclude o legătură.
   Asta trebuia să fie clar replica lui Cassie. Eu sunt, după cum am mai spus, un mincinos destul de convingător, dar auzind-o pe ea vorbind, mi se înteţeau îngrijorător bătăile inimii şi ştiam că, în multe privinţe, O’Kelly este mai receptiv decât vrea să arate.
   - Ce? Ar putea fi un criminal în serie? După 20 de ani? Şi cum de ştii despre agrafa aia de păr?
   - Dumneavoastră ne-aţi spus, domnule, ca să ne familiarizaţi cu cazurile nerezolvate, afirmă Cassie victorioasă.
   Era adevărat, el ne spusese – cred că auzise asta pe la vreun seminar sau poate într-un episod din CSI – dar ne spusese o mulţime de lucruri pentru care niciunul din noi nu avusese niciodată timp. Poate că tipul a fost plecat din ţară, continuă Cassie, sau poate a fost închis, sau poate că ucide doar atunci când este extrem de tensionat...
   - Cu toţii suntem extrem de tensionaţi, spuse O’Kelly. Un criminal în serie... e tot ce ne trebuia. Următoarea pistă?
   - Cea de-a patra. E mai puţin probabilă, domnule, zise Cassie. Jonathan Devlin, tatăl fetiţei, conduce campania Mutaţi Autostrada, din Knocknaree. Se pare că asta îi deranjează pe unii. Ne-a mărturisit că a primit trei apeluri telefonice anonime în ultimele luni. Cineva îi ameninţa familia. Îi cerea să se retragă din treaba asta. Urmează deci să aflăm cine are interese serioase în construirea autostrăzii care trece prin Knocknaree.
   - Ceea ce înseamnă, la naiba, dezvoltatorii imobiliari şi consiliile locale, nu? întrebă O’Kelly. Of, Dumnezeule!
   - Avem nevoie să ne ajute cât mai mulţi poliţişti, domnule. Şi mai avem nevoie de încă cineva de la Omucideri.
   - La naiba, aşa-i. O să aveţi. Luaţi-l pe Costello. Lăsaţi-i un mesaj. Vine întotdeauna devreme dimineaţa la birou.
   - Domnule, de fapt am vrea să ni-l daţi pe O’Neill.
   N-aveam nimic împotriva lui Costello, dar de data asta ştiam sigur că nu-l voiam pe el. În afară de faptul că era un tip posomorât de felul lui şi cazul ăsta era oricum prea deprimant chiar şi fără el, era şi genul meticulos care ar fi luat la puricat dosarul vechi şi ar fi încercat să-i dea de urmă lui Adam Ryan.
   - Nu pot să las cazul ăsta complex pe mâna a trei persoane lipsite de experienţă. S-a nimerit ca voi doi să luaţi cazul pentru că vă petreceţi pauzele aici, căutând site-uri porno pe internet, sau ce naiba altceva faceţi voi, în loc să ieşiţi la aer curat cum fac toţi ceilalţi.
   - O’Neill nu e începător, domnule. Lucrează de 7 ani la Omucideri.
   - Şi ştim cu toţii de ce, rosti cu răutate O’Kelly.
   Sam intrase în echipă când avea 27 de ani; unchiul său, Redmond O’Neill, este un politician mediocru, care de regulă ocupă funcţia de ministru adjunct la Justiţie sau la Mediu sau cam aşa ceva. Sam face cu bine faţă situaţiei: fie pentru că aşa-i e firea, fie printr-o strategie, este calm, de încredere, iar acest lucru descurajează cea mai mare parte a apetitului pentru comentarii sarcastice. Încă se mai fac remarci răutăcioase la adresa lui, dar mai mult din obişnuinţă, aşa cum fusese şi cea a lui O’Kelly, şi nicidecum cu adevărat maliţioase.
   - El este exact ce ne trebuie nouă, domnule, am spus eu. Dacă tot e nevoie să ne băgăm nasul în treburile consiliilor locale şi tot restul, fără să facem prea multe valuri, avem nevoie de cineva care să aibă relaţii în acel cerc...
   O’Kelly aruncă o privire spre ceas, îşi netezi părul, continuând să reflecteze. Era opt fără douăzeci. Cassie se aşeză picior peste picior, ca să stea mai confortabil pe masă.
   - Presupun că există argumente pro şi contra... spuse ea. Poate ar trebui să discutăm...
   - Ei bine, luaţi-l pe O’Neill, aprobă O’Kelly nervos. Pe mine mă interesează să rezolvaţi cazul fără să deranjaţi pe nimeni. Vreau să găsesc în fiecare dimineaţă un raport pe biroul meu.
   Se ridică şi începu să-şi aşeze documentele în teanc: eram liberi.
   Dintr-odată, am simţit o senzaţie plăcută de bucurie picurându-mi în sânge şi copleşindu-mă la fel cum îmi imaginez că li se întâmplă consumatorilor de heroină, atunci când îşi fac injecţia în venă. E vorba de felul în care partenera mea, sprijinindu-se în mâini, sare sprintenă de pe birou, de mişcarea precisă, îndelung exersată cu care îmi închid carneţelul cu o mână; de inspectorul-şef care şi îmbracă haina, verificându-şi discret umerii să nu aibă mătreaţă; de biroul puternic luminat, de maldărul de dosare notate cu markerul, îngrămădite într-un colţ, şi de noaptea care bătea în fereastră. Era vorba de conştientizarea faptului că asta era realitatea, şi asta era viaţa mea. Poate că şi lui Katy Devlin, vreodată, băşicile de la degetele de la picioare, mirosul acru de sudoare şi de ceară al podelei din studioul de dans, ecoul clopoţelului, pe hol, dimineaţa, anunţând micul dejun îi vor fi trezit aceleaşi sentimente. Poate că şi ea, la fel ca mine, iubise micile detalii şi neajunsuri chiar mai mult decât minunile, pentru că acestea sunt lucrurile care ne arată că aparţinem de ceva.
   Îmi amintesc acest moment pentru că, dacă e să fiu sincer, apare rar. Nu prea îl remarc când sunt fericit; poate doar în retrospectivă.
   Darul meu – sau poate defectul meu fatal – este nostalgia. Sunt uneori acuzat că pretind perfecţiunea, că alung dorinţele inimii de îndată ce mă apropii suficient de mult ca strălucirea vag misterioasă să se disperseze în puncte clare şi banale, însă adevărul este mai puţin simplu de-atât. Ştiu foarte bine că perfecţiunea este alcătuită din lucruri mărunte. Presupun că se poate spune că adevărata mea slăbiciune este un fel de hipermetropie: uneori lucrurile se petrec la distanţă, iar eu le văd contururile mult mai târziu.

5

   Niciunul din noi nu se simţea obosit.
   Cassie o sună pe Sophie pe telefonul mobil şi îi turnă povestea identificării agrafei de păr graţie cunoştinţelor ei enciclopedice privind cazuri vechi rămase nerezolvate – am avut senzaţia că Sophie nu înghiţise explicaţia cu adevărat, dar nu comentase. Apoi ea plecă acasă, să redacteze raportul pentru O’Kelly, iar eu m-am dus la mine, luând şi vechiul dosar să-l studiez. Împart un apartament în Monkstown cu o femeie de nedescris pe nume Heather, funcţionar public cu o voce de fetiţă, care sună de parcă e gata să izbucnească în lacrimi. La început, mi se păruse atrăgătoare. Acum doar mă enervează.
   M-am mutat aici pentru că îmi place ideea de a locui aproape de mare, chiria era rezonabilă şi îmi plăcuse de Heather (1 metru 50, delicată, ochi mari, albaştri, păr lung), avusesem fantezii hollywoodiene că va înflori între noi o minunată relaţie care să ne uimească pe amândoi.
   Apoi am rămas aici din inerţie, dar şi pentru că, până când i-am descoperit gama de nevroze şi am început să strâng bani să-mi cumpăr o locuinţă – chiar şi după ce amândoi ajunseserăm la concluzia că povestea cu Harry şi Sally, nu avea să se materializeze niciodată, iar ea îmi mărise chiria – apartamentul ei era singurul din zona Dublin, care îmi permitea să fac asta.
   Am descuiat uşa, am strigat „Bună!” şi m-am îndreptat spre camera mea. Heather nu îmi dădu nicio şansă: apăru în uşa bucătăriei cu o rapiditate incredibilă, spunându-mi cu vocea ei ca un tril de pasăre:
   - Bună, Rob, cum a fost azi?
   Câteodată mi-o imaginez cum stă în bucătărie ore întregi, împăturind faţa de masă perfect, gata să sară în picioare şi să se îndrepte spre mine de îndată ce aude cum bag cheia în broască.
   - A fost în regulă, am răspuns, îndreptându-mă spre camera mea şi descuindu-mi uşa (pusesem încuietoarea la câteva luni după ce mă mutasem, chipurile, ca să previn furtul unor dosare confidenţiale de către hoţi). Tu ce faci?
   - O, bine, răspunse Heather, strângându-şi halatul de baie roz şi pufos şi mai bine în jurul ei.
   Tonul de martir însemna că aveam două posibilităţi: aş fi putut răspunde „Minunat!” şi să intru la mine în cameră, închizând uşa, caz în care ea ar fi trântit tigăile câteva zile ca să-mi arate cât de mult o afectase lipsa mea de consideraţie, sau aş fi putut spune „Sigur eşti bine?”, caz în care trebuia să-mi petrec ora următoare ascultând o relatare amănunţită despre mizeriile pe care le îndură de la şeful ei, despre sinusuri sau orice altceva care o făceau să se simtă rău.
   Din fericire, mai aveam şi opţiunea C, pe care o păstram pentru cazuri de urgenţă.
   - Eşti sigură? am întrebat-o eu. E o epidemie teribilă de gripă de care s-a molipsit mai toată lumea la serviciu şi am impresia că nici eu nu am scăpat. Sper să nu ţi-o dau şi ţie.
   - O, Doamne! exclamă Heather, vocea ei urcând încă o octavă şi făcând ochii mari de spaimă. Rob, puiule, nu vreau să fiu nepoliticoasă, dar poate că e mai bine să stai mai departe de mine. Ştii că iau imediat gripa.
   - Înţeleg, am spus uşurat, iar Heather dispăru înapoi în bucătărie, probabil ca să adauge o doză imensă de vitamina C şi de echinacea la dieta ei sever controlată.
   Am intrat la mine în cameră şi am închis uşa.
   Mi-am turnat ceva de băut – păstram întotdeauna o sticlă de votcă şi una de apă tonică în spatele cărţilor, ca să evit „ciocnirile” vesele şi călduroase cu Heather – şi am împrăştiat foile vechiului dosar pe birou. Camera mea nu mă ajuta deloc să mă concentrez.
   Ca multe construcţii noi din Dublin, întreaga clădire emana un sentiment de ieftin şi meschin – tavane cu treizeci de centimetri prea joase, faţadă simplă şi cenuşie, întru totul hidoasă, dormitoare insultător de mici, de parcă ar fi vrut să-ţi amintească faptul că nu îţi puteai permite să fii mofturos, iar antreprenorul nu considerase necesar să mai irosească materialele de izolaţie, aşa că fiecare pas de sus sau fiecare melodie de jos răsuna în tot apartamentul şi ajunsesem să ştiu mai mult decât aveam nevoie despre preferinţele sexuale ale cuplului vecin. De 4 ani mă obişnuisem mai mult sau mai puţin, dar tot mai consider ofensatoare condiţiile de trai.
   Declaraţiile erau pătate de cerneală, iar scrisul era destul de şters, aproape ilizibil pe alocuri şi, răsfoindu-le, mi-am simţit buzele pline de praf. Cei doi detectivi care se ocupaseră de anchetă ieşiseră la pensie între timp, dar aveam notate numele lor – Kiernan şi McCabe – pentru cazul în care noi, sau mai degrabă Cassie, am fi avut nevoie la un moment dat să vorbim cu ei.
   Unul dintre lucrurile cele mai uimitoare legate de caz este cât de mult timp durase până ce familiile noastre începuseră să se îngrijoreze. În zilele noastre, părinţii sună la poliţie de îndată ce copilul lor nu le răspunde la telefonul mobil. Poliţiştii de la Persoane Dispărute sunt copleşiţi de rapoartele despre copii care întârzie după orele de curs sau pierd vremea prin sălile de jocuri video. Pare greu de crezut, dar anii 1980 erau timpuri mai inocente, dat fiind că acum ştim atâtea despre orfelinate, despre părinţi şi preoţi respectaţi din colţurile izolate ale ţării. Dar la vremea aceea, toate păreau doar nişte zvonuri de neconceput despre lucruri care se petreceau în altă parte, oamenii credeau în puritatea lor cu încăpăţânare şi patimă şi probabil că nu era deloc nerealist să te simţi un ales şi să-ţi duci singur povara propriei vinovăţii.
   Aşa că la vremea aceea, mama lui Peter ne strigase de la marginea pădurii, ştergându-şi mâinile pe şorţul de bucătărie, după care ne lăsase să ne vedem de jocul nostru captivant, iar ea se întorsese acasă ca să pregătească ceaiul.
   Am descoperit numele lui Jonathan Devlin în declaraţia unei martore, pe la jumătatea dosarului. Doamna Pamela Fitzgerald, de pe Knocknaree Drive, nr. 27 – cu un scris de mână bătrânesc, cu înflorituri – le povestea detectivilor că un grup de adolescenţi gălăgioşi zăboviseră la marginea pădurii, băuseră şi fumaseră, agăţaseră oamenii care treceau şi chiar strigaseră lucruri ofensatoare, că se ajunsese ca în acele vremuri să nu te mai simţi în siguranţă când mergeai pe drum şi că ce le trebuia acelor tineri era câte o urecheală zdravănă. Kiernan sau McCabe notase numele în josul paginii: Cathal Mills, Shane Waters, Jonathan Devlin.
   Am răsfoit hârtiile ca să văd dacă vreunul dintre ei fusese interogat. Auzeam dincolo de uşa camerei mele sunetele ritmice, invariabile pe care le făcea Heather în rutina ei nocturnă: îşi curăţa, tonifia, hidrata tenul cu conştiinciozitate, se spăla pe dinţi exact 3 minute, cât îţi recomandă orice dentist, îşi sufla nasul uşor, de nenumărate ori. Ca de obicei, la 11 fără 5 bătu la uşa mea şi murmură, destul de timid:
   - Noapte bună, Rob.
   - Noapte bună, i-am răspuns, adăugând un acces de tuse la final.
   Cele trei declaraţii erau scurte şi aproape identice, cu excepţia notelor de pe margine, în care Waters era descris ca fiind „f. nervos”, iar Mills ca „necoperant” [sic]. Devlin nu beneficiase de niciun comentariu. În după-amiaza zilei de 14 august, îşi scoaseră alocaţiile şi plecaseră cu autobuzul la Stillorgan, la film. Se întorseseră în Knocknaree pe la şapte – când noi deja întârziaserăm la ceai – şi se duseseră într-o poieniţă de la marginea pădurii să bea, până aproape de miezul nopţii. Da, îi văzuseră pe căutători, dar pur şi simplu se mutaseră în spatele unor boscheţi ca să nu fie reperaţi. Nu, nu văzuseră altceva neobişnuit. Nu, nu se întâlniseră cu nimeni care ar fi putut să confirme ce făcuseră ei în acea zi, dar Mills se oferise (probabil în bătaie de joc, însă fusese luat în serios) să-i conducă pe detectivi în poieniţă ca să le arate cutiile goale de cidru, care se dovediseră într-adevăr a se afla în locul respectiv. Tânărul care lucra la casa de bilete de la cinematograful din Stillorgan părea să se afle sub influenţa unor substanţe interzise şi nu fusese în stare să îşi amintească sigur dacă fuseseră trei băieţi sau nu, nici măcar atunci când detectivii îi percheziţionaseră buzunarele şi îi ţinuseră o predică usturătoare despre cât de dăunătoare erau drogurile.
   Nu aveam deloc impresia că „tinereii” – urăsc acest cuvânt – erau nişte suspecţi serioşi. Nu erau chiar nişte infractori înrăiţi (poliţia locală, în mod semiregulamentar, le dăduse un avertisment pentru consum de băuturi alcoolice în spaţiul public, iar Shane Waters primise 6 luni de supraveghere după ce, la 14 ani, furase ceva dintr-un magazin, asta era tot); şi de ce să fi vrut ei să facă să dispară doi copii în vârstă de 12 ani? Pur şi simplu se nimeriseră să se afle acolo, deranjând oarecum lumea prin prezenţa lor, aşa că Kiernan şi McCabe îi verificaseră şi apoi îi lăsaseră în pace.
   Motociclişti – aşa îi numeam atunci, deşi nu sunt prea sigur că aveau motociclete; probabil că doar se îmbrăcau ca şi cum ar fi avut.
   Geci negre de piele, cu fermoarele deschise la încheieturile mâinilor şi cu o mulţime de ţinte şi capse metalice. Păr lung şi barbă, iar unul dintre ei având tunsoarea cu părul scurt în faţă şi lung la ceafă. Bocanci înalţi. Tricouri cu logouri pe piept – Metallica, Anthrax.
   Prima dată crezusem că astea erau numele lor, până când Peter îmi explicase că erau nişte trupe de muzică.
   N-am nicio idee dacă Jonathan Devlin era unul dintre ei. Nu puteam să fac nicio legătură între bărbatul cu ochi trişti şi cu burtică, prăbuşit peste birou, şi unul dintre adolescenţii slăbănogi, bronzaţi din amintirea mea. Uitasem cu totul de ei. Nu cred că în douăzeci de ani mă mai gândisem măcar o dată la motociclişti, şi îmi displăcea profund ideea că, în ciuda acestui lucru, ei existaseră aşteptând pur şi simplu să-şi facă apariţia.
   Unul dintre ei purta ochelari de soare tot timpul, chiar şi când ploua. Uneori ne dădea gumă de mestecat cu aromă de fructe, iar noi o luam, apropiindu-ne doar cât să întindem mâna şi să o apucăm, chiar dacă ştiam că fusese furată de la magazinul Lowry. „Să nu te apropii de ei, îmi spunea mama, să nu le răspunzi dacă îţi vorbesc.”
   Dar nu îmi spusese de ce.
   Peter îl întrebase odată pe cel cu tricou Metallica dacă puteam să tragem şi noi un fum din ţigara lui, iar el ne arătase cum se face şi râsese de noi când ne apucase tusea. Stăteam la soare, la o oarecare distanţă, întinzându-ne gâturile ca să tragem cu ochiul în revistele lor. Jamie ne spusese că într-una din ele văzuse o fată goală puşcă.
   Metallica şi Ochelari de soare aveau brichete de plastic pe care le aprindeau, făceau întrecere să vadă care putea să îşi ţină mai mult timp degetul deasupra flăcării. Seara, când plecau, noi ne duceam acolo unde stătuseră ei şi miroseam cutiile strivite pe care le lăsau în urma lor în iarba murdară: miroseau a acru, a stătut, a oameni mari.

   M-am trezit pentru că cineva ţipa sub fereastra mea. M-am ridicat cu greu în capul oaselor, inima îmi zvâcnea în piept.
   Avusesem un vis ciudat – eu şi Cassie eram într-un bar aglomerat, iar un tip cu şapcă de tweed urla la ea; pentru o clipă mi s-a părut că auzisem chiar vocea ei. Eram dezorientat, era întuneric, liniştea profundă din toiul nopţii; şi cineva, o fată sau un copil, striga afară, iar şi iar.
   M-am dus la fereastră şi am ridicat cu precauţie perdeaua, vreo 2-3 centimetri. Complexul rezidenţial unde locuiesc e format din patru blocuri identice de apartamente, dispuse în jurul unei parcele pătrate de iarbă, pe care se găsesc câteva bănci metalice, genul de loc pe care agenţii imobiliari îl numesc „zonă verde comună pentru recreere”, deşi nimeni nu o foloseşte vreodată (de mai multe ori, cuplul de la parter dăduse petreceri nocturne al fresco, care nu se terminaseră deloc repede, aşa că locatarii se plânseseră de zgomot, iar administraţia pusese în hol un avertisment). Luminile albe de securitate dădeau grădinii o strălucire înfricoşătoare. Nu era nimeni afară. Umbrele din colţuri erau prea joase ca să ascundă pe cineva.
   Ţipătul se auzi din nou, de foarte aproape, strident, făcând să-mi îngheţe sângele-n vine.
   Am aşteptat, tremurând în aerul rece care intra pe fereastră. După câteva minute, o siluetă neagră se mişcă în întuneric, apoi se contură pe iarbă: era un vulpoi mare, speriat şi slăbănog sub blana subţire de vară. Îşi înălţă capul spre mine şi urlă din nou şi, pentru un moment, mi s-a părut că-i simt mirosul de sălbăticiune. Apoi traversă peticul de iarbă şi dispăru după gardul din faţă, strecurându-se printre barele de fier la fel de agil precum o pisică. L-am auzit schelălăind, depărtându-se în întuneric.
   Eram năuc, pe jumătate adormit, şi-mi simţeam gura amară.
   Aveam nevoie să beau ceva rece şi dulce. M-am dus în bucătărie să caut nişte suc. Heather, ca şi mine, avea uneori probleme cu somnul şi aproape că mi-am dorit să se fi sculat şi ea, mai mult chiar, să vrea să mi se plângă de indiferent ce; dar nu se vedea nicio lumină pe sub uşă. Mi-am turnat un pahar din sucul ei de portocale şi am rămas mult timp în faţa frigiderului deschis, ţinându-mi paharul la tâmplă şi clipind la lumina tremurătoare a neonului.

   Dimineaţă ploua. I-am trimis lui Cassie un SMS ca să o anunţ că treceam s-o iau – motocicleta ei tinde să devină inutilizabilă pe vreme umedă. Când am claxonat în dreptul apartamentului ei, ea coborî în fugă, purtând un trenci gros Paddington Bear. Avea cu ea un termos de cafea.
   - Slavă Domnului că n-a fost şi ieri aşa, zise ea, altminteri adio, probe!
   - Uită-te la asta, şi i-am întins materialele despre Jonathan Devlin.
   Se aşeză picior peste picior pe locul din dreapta şi începu să citească, dându-mi şi mie din când în când termosul.
   - Îşi aminteşti ceva despre tipii ăştia? mă întrebă ea după ce termină de citit.
   - Vag. Puţin de tot, deşi era o comunitate mică şi ar fi fost greu să nu-i bagi de seamă. Erau cam ce numim noi acum delincvenţi juvenili.
   - Ţi se păreau periculoşi?
   M-am gândit un timp la chestia asta, cât am coborât pe Northumberland Road.
   - Depinde ce înţelegi prin asta, am spus. Ne era frică de ei, dar cred că asta se întâmpla în principal pentru că îşi creaseră o anumită imagine, nu pentru că ne făcuseră ceva rău vreodată. De fapt, îmi amintesc că erau destul de înţelegători cu noi. Nu-i văd având vreun amestec în dispariţia lui Jamie şi a lui Peter.
   - Cine erau fetele? Au fost şi ele interogate?
   - Care fete?
   Cassie dădu câteva pagini înapoi, la declaraţia doamnei Fitzgerald.
   - Uite, spune „agăţau” oamenii. Pun pariu că e mai probabil ca asta să se refere la fete.
   Avea dreptate, desigur. Mie nu îmi era prea clar ce însemna acel „agăţau”, dar eram sigur că s-ar fi iscat ceva tevatură dacă Jonathan Devlin şi prietenul lui ar fi făcut asta.
   - Nu, nu sunt la dosar, am spus.
   - Dar tu? Ţi le aminteşti?
   Încă ne aflam pe Northumberland Road. Ploaia cădea atât de deasă pe geamuri, încât părea că mergeam pe sub apă. Dublinul fusese construit pentru pietoni şi trăsuri, nu pentru maşini; sunt o mulţime de străduţe medievale înguste, iar perioada de vârf a traficului ţine de la şapte dimineaţa până la opt seara. Mai mult, primul semn de vreme rea blochează tot oraşul. Mi-aş fi dorit să-i fi lăsat un bileţel lui Sam.
   - Aşa cred, am răspuns, în sfârşit.
  Era mai mult o senzaţie decât o amintire: bomboane cu lămâie, zâmbete, parfum floral. „Metallica şi Sandra, stând într-un copac...”
   - Pe una dintre ele cred că o chema Sandra.
   Ceva, în interiorul meu, tresări la acest nume – am simţit un gust neplăcut de teamă sau de ruşine pe limbă –, dar nu am reuşit să-mi dau seama de ce.
   Sandra: o faţă rotundă, durdulie, hlizită, purtând fuste conice care i se ridicau când sărea peste zid. Ni se părea matură şi sofisticată.
   Trebuie să fi avut 17 sau 18 ani. Ne dădea dulciuri dintr-o pungă de hârtie. Câteodată mai apărea cu o fată, înaltă, cu dinţii mari şi cu o mulţime de cercei – Claire, parcă? Ciara?
   Sandra o învăţase pe Jamie cum să-şi dea cu rimel pe gene, într-o oglinjoară mică, în formă de inimă. După aceea, Jamie clipea întruna, pentru că îşi simţea ochii ciudat, grei. „Eşti drăguţă aşa”, îi spusese Peter. Mai târziu, Jamie îşi dăduse seama că o deranjează. Se spălase pe faţă la râu, şi îşi ştersese cerculeţele negre din jurul ochilor cu poalele tricoului.
   - E verde semaforul, rosti Cassie încet.
   Am mai înaintat, încet, câţiva metri.
   Am oprit la un chioşc de difuzare a presei, iar Cassie intră şi cumpără ziarele, ca să vedem cu ce aveam să ne confruntăm. Katy Devlin era pe prima pagină a fiecărui ziar, şi toate articolele păreau să se concentreze asupra subiectului autostrăzii – „Fiica liderului protestelor din Knocknaree a fost ucisă” şi tot aşa. Reportera grasă de la ziarul de scandal (al cărui articol avea titlul scris cu majuscule: SACRIFICAREA FIICEI MARELUI PROTESTATAR, evitând la limită o acuzaţie de calomnie) aruncase câteva rânduri modeste despre ceremoniile druide, se ferise de a isca o isterie satanistă la scară mare; era evident că aştepta să vadă dincotro avea să bată vântul. Am sperat că O’Kelly îşi va face treaba bine. Nimeni, slavă Domnului, nu menţionase nimic despre Peter şi Jamie, dar ştiam foarte bine că nu era decât o chestiune de timp.

   I-am pasat cazul McLoughlin (cel la care lucrasem până când primisem apelul: doi flăcăi bogaţi, nişte bestii, îl omorâseră în bătaie pe altul pentru că nu îşi aşteptase, într-o noapte târziu, rândul la taxi) lui Quigley, care-l avea, nu de mult timp, partener pe McCann, după care eu şi Cassie am plecat să ne căutăm un birou pentru situaţii de criză.
   Astfel de birouri sunt prea mici şi cererea e mereu mare, dar nu ne-a fost greu să găsim unul: copiii au prioritate. Sosi şi Sam – fusese şi el blocat în trafic, avea o casă pe undeva prin Westmeath, la vreo două ore de oraş, adică atât de aproape cât îşi puteau permite cei din generaţia noastră să-şi cumpere o locuinţă. I-am cerut să ne însoţească şi, în timp ce ne îndreptam spre biroul de situaţii de criză, i-am prezentat pe scurt cazul.
   - O, Doamne, zise el când ne-am terminat discursurile. Spuneţi-mi că nu părinţii sunt criminalii!
   Fiecare detectiv are un anumit tip de caz pe care îl consideră aproape insuportabil, împotriva căruia scutul protector al detaşării profesionale devine vulnerabil. Cassie, deşi nimeni altcineva nu ştie acest lucru, are coşmaruri când trebuie să lucreze la crime însoţite de viol. Eu, cum e de aşteptat, am probleme serioase când e vorba de copii ucişi. Şi, după câte se părea, cazurile de părinţi care îşi omorau copiii îl făceau pe Sam să se simtă nervos. Cazul acesta se putea dovedi, aşadar, perfect pentru toţi trei.
   - Nu avem niciun indiciu, răspunse Cassie, în timp ce ţinea între dinţi capacul unui marker.
   Se apucase să scrie pe coala albă de pe avizier programul lui Katy din ultima ei zi de viaţă.
   - O să ne fie ceva mai clar totul de îndată ce Cooper o să ne aducă rezultatele autopsiei, dar în clipa asta totul e posibil.
   - Totuşi, cred că putem să nu ne ocupăm acum de părinţi, am spus eu, în timp ce prindeam fotografiile de la scena crimei pe partea cealaltă a avizierului. Am vrea să preiei problema autostrăzii, să dai de urma celui care l-a sunat pe Devlin, să afli cine deţine proprietăţi în jurul şantierului arheologic, cine are interese serioase în construcţia autostrăzii.
   - Asta pentru că ştiţi de unchiul meu, nu? comentă Sam.
   Obişnuia să fie foarte direct, ceea ce mi s-a părut întotdeauna uimitor pentru un detectiv. Cassie scuipă din gură capacul markerului şi se întoarse spre el:
   - Da, replică ea. E vreo problemă?
   Ştiam cu toţii ce voia ea să spună. Politica irlandeză este tribală, incestuoasă, încâlcită, necinstită şi de neînţeles chiar şi pentru cei implicaţi. Pentru un ochi din afară, nu există de fapt nicio diferenţă între cele două partide principale care ocupă poziţii identice mulţumitoare, de extremă dreaptă, dar mulţi oameni încă sunt simpatizanţi ai unuia sau altuia pentru că străbunicii lor luptaseră în războiul civil sau pentru că taţii lor făcuseră afaceri cu candidatul local şi spuseseră despre el că era un tip de treabă. Corupţia este acceptată, chiar admirată: rezistenţa partizanilor în Irlanda de Nord e încă lăudată, evaziunea fiscală şi afacerile necurate sunt văzute ca forme ale aceluiaşi spirit de rebeliune ca ascunderea faţă de britanici a cailor şi a cartofilor de sămânţă.
   Iar o mare cantitate de corupţie se concentra pe pasiunea primară, comună a irlandezilor: pământul. Dezvoltatorii imobiliari şi politicienii sunt tradiţionalii amici aflaţi de aceeaşi parte a baricadei şi aproape fiecare afacere de anvergură cu terenuri implică plicuri şi reîmpărţiri zonale inexplicabile, precum şi tranzacţii complicate care priveau conturi din afara ţării; ar fi fost un adevărat miracol dacă nu aveam de-a face măcar cu câteva favoruri prieteneşti legate într-un fel sau altul de autostrada de la Knocknaree.
   Dacă ar fi fost vorba de aşa ceva, era puţin probabil ca Redmond O’Neill să nu ştie despre ele, şi era la fel de improbabil ca el să vrea să iasă la iveală.
   - Nu, zise Sam, prompt şi ferm. Nicio problemă.
   Probabil că eu şi Cassie arătam neîncrezători, pentru că el ne privi când pe unul, când pe altul şi izbucni în râs.
   - Uitaţi care e treaba, dragii mei colegi. Îl cunosc de o viaţă. Am locuit la ei vreo doi ani când am venit în Dublin. Aş fi ştiut dacă ar fi fost amestecat în ceva dubios. Unchiul meu are coloană vertebrală. O să ne ajute cât va putea de mult.
   - Perfect, rosti Cassie, şi se întoarse să termine de scris programul. Luăm cina la mine acasă. Veniţi pe la 8 şi o să facem schimb de informaţii noi.
   Mai găsi un colţişor liber pe avizier şi îi schiţă lui Sam o hartă a zonei în care locuia ea.
   După ce am terminat de organizat biroul pentru situaţii de criză, poliţiştii începură să sosească. O’Kelly ne trimisese mai mult de treizeci de persoane, dintre cei mai buni: energici, vigilenţi, proaspăt bărbieriţi şi frumos îmbrăcaţi, dispuşi să facă echipă bună de îndată ce se ivea ocazia. Îşi luă fiecare câte un scaun, îşi scoaseră carneţelele, se bătură pe spate, spuseră glume vechi şi îşi aleseră locurile ca nişte copii în prima zi de şcoală. Eu, Cassie şi Sam zâmbeam şi le strângeam mâinile, mulţumindu-le că au venit.
   I-am recunoscut pe câţiva dintre ei – un tip serios şi necomunicativ din Mayo, pe nume Sweeney; un altul, bine hrănit, care nu avea deloc gât şi era din Cork (O’Connor sau O’Gorman, sau cam aşa ceva), compensa faptul că primea ordine de la doi inşi care nu erau din aceeaşi zonă cu el prin faptul că făcea comentarii de neînţeles, dar clar triumfaliste despre fotbalul galez. Mulţi dintre ceilalţi mi se părea că au chipuri familiare, dar numele lor mi-au ieşit din minte de îndată ce le-am strâns mâna şi toţi mi s-au părut că arată la fel.
   Întotdeauna mi-a plăcut acest moment al unei investigaţii, adică cel de dinaintea începerii primei şedinţe. Îmi aminteşte de atmosfera aparte de dinaintea ridicării cortinei: orchestra care îşi acordează instrumentele, dansatorii din culise făcându-şi ultimele exerciţii de încălzire, cu urechile ciulite în aşteptarea semnalului care-i anunţă că trebuie să rămână doar în costumul de scenă şi să înceapă spectacolul. Cum nu mai fusesem niciodată până acum însărcinat cu o anchetă de asemenea dimensiuni, eram cât se poate de emoţionat.
   Biroul era ticsit de lume, entuziasmul plutea în aer şi toţi ochii aceia curioşi erau aţintiţi asupra noastră. Mi-am adus aminte de felul în care îi priveam pe detectivii de la Omucideri pe vremea când eram începător, rugându-mă să fiu implicat în cazuri ca acesta: teama, agitaţia, râvna aproape insuportabilă. Aceşti băieţi – unii dintre ei erau mai în vârstă decât mine – mi se părea că aveau alt aer, că erau detaşaţi, că evaluau totul deschis. Nu îmi plăcuse niciodată să fiu în centrul atenţiei.
   O’Kelly trânti uşa în urma lui, iar rumoarea încetă imediat.
   - OK, băieţi, începu el, în liniştea care se instalase. Bine aţi venit la Operaţiunea Vestala. Ce înseamnă o vestală?
   Cei de la sediu aleg numele operaţiunilor. Ei aleg variante de la cea mai evidentă până la cea mai criptică şi chiar ciudată. Se pare că imaginea fetiţei moarte pe vechiul altar trezise înclinaţiile spre cultură ale cuiva de acolo.
   - O fecioară care este sacrificată, am spus eu.
   - O persoană credincioasă, zise Cassie.
   - Dumnezeule, făcu O’Kelly. Încearcă să convingă pe toată lumea că e vorba de un cult religios? Ce naiba vor să sugereze?
   Cassie făcu un rezumat al cazului, amintind doar în treacăt episodul din 1984 – acesta era un detaliu suplimentar, ceva ce ar fi putut să cerceteze în timpul ei liber –, după care am împărţit sarcinile: de mers din uşă în uşă în întregul cartier, de înfiinţat o linie telefonică pentru informaţii şi de planificat cine anume trebuia să se ocupe de ea, de întocmit o listă cu toţi cei care săvârşiseră infracţiuni sexuale în apropiere de Knocknaree, de verificat împreună cu poliţiştii britanici, cei din porturi şi aeroporturi, dacă cineva dubios venise în Irlanda în ultimele zile, de procurat dosarul medical al lui Katy, datele de la şcoală şi de aflat tot ce se putea în legătură cu cei doi Devlin. Poliţiştii trecură imediat la acţiune, iar eu, Sam şi Cassie am plecat să vedem ce ne putea spune Cooper.
   De obicei, noi nu asistăm la autopsie. Cineva care a văzut scena crimei trebuie să participe, să confirme că e într-adevăr cadavrul din cazul la care se lucrează (s-a întâmplat să fie încurcate etichetele, iar legistul să îl sune pe inspectorul detectiv şi să-l uimească anunţându-l că victima murise de cancer hepatic), dar de cele mai multe ori pasăm treaba asta unui poliţist sau cuiva din echipa tehnică, iar noi ne ducem să ne întâlnim cu doctorul Cooper doar la sfârşit, să analizăm raportul scris şi fotografiile.
   Obiceiul în cadrul brigăzii este să participi la autopsia primului tău caz de crimă şi, deşi, în aparenţă, scopul e să conştientizezi seriozitatea noii tale slujbe, nimeni nu e atât de naiv: acesta e un ritual de iniţiere, la fel de dur ca al unui trib primitiv. Cunosc un excelent detectiv care, după 15 ani de meserie, încă este poreclit Arkle pentru viteza cu care a fugit de la morgă atunci când legistul începuse să studieze creierul victimei.
   Am participat şi eu la autopsie la primul meu caz (o prostituată adolescentă, cu braţele subţiri pline de contuzii şi de vânătăi) fără să clipesc, dar şi fără să-mi doresc să repet această experienţă. M-am mai dus doar la puţinele cazuri – în mod ironic, cele mai îngrozitoare – care păreau să pretindă acest gest neînsemnat de devoţiune din partea mea. Nu cred că cineva a trecut vreodată uşor prin cea dintâi experienţă; te cutremuri de repulsie când legistul începe să taie scalpul felii, iar faţa victimei cade de pe scalp, la fel de moale şi lipsită de formă ca o mască de Halloween.
   Eram puţin în întârziere: Cooper tocmai ieşea din sala de autopsie, în costumul său verde, şi-şi ţinea halatul impermeabil doar cu degetul mare şi arătător.
   - Domnilor detectivi, rosti el, ridicând din sprânceană. Ce surpriză! Dacă m-aţi fi anunţat că aveţi de gând să veniţi, cu siguranţă v-aş fi aşteptat până reuşeaţi să ajungeţi.
   Era maliţios pentru că într-adevăr ajunseserăm mult prea târziu pentru autopsie. Ca să fim cinstiţi, nu era încă ora 11, dar Cooper se apucă de lucru la 6-7, termină la 3-4 şi îi place ca lumea să ţină minte acest lucru. Asistenţii îl urăsc din acest motiv, dar asta nu-l deranjează deloc, pentru că şi el îi urăşte pe ei.
   Cooper se mândreşte cu aversiunile lui spontane, imprevizibile; din câte ne-am putut da noi seama, detestă femeile blonde, bărbaţii scunzi, persoanele care au mai mult de doi cercei şi cele care îl au pe „ştii” drept tic verbal, dar şi diverse alte genuri de persoane care nu intră în niciuna dintre categoriile de mai sus. Din fericire, pe mine şi pe Cassie ne simpatiza, altminteri ne-ar fi trimis înapoi la treabă şi ne-ar fi lăsat să aşteptăm până avea el să ne trimită rezultatele autopsiei (scrise de mână – Cooper îşi scrie toate rapoartele cu un stilou cu peniţa foarte subţire; o idee care nu-mi displace, dar pe care eu nu am curajul să o încerc la birou).
   Sunt zile în care mă tem că peste 10-20 de ani m-aş putea trezi descoperind că m-am transformat într-un Cooper.
   - Uau! făcu Sam enervant. Deja aţi terminat?
   Cooper îi aruncă o privire scurtă şi rece.
   - Doctore Cooper, îmi pare rău că dăm buzna peste dumneavoastră la ora asta, zise Cassie. Inspectorul-şef O’Kelly a dorit să trecem în revistă informaţiile pe care le avem până acum, aşa că ne-a fost foarte greu să scăpăm.
   Am confirmat dând din cap, obosit, apoi mi-am ridicat ochii spre tavan.
   - A! Înţeleg. Bine, spuse Cooper.
   Tonul lui sugera că i se părea de prost gust să pomenim numele lui O’Kelly faţă de el.
   - Dacă se întâmplă să aveţi câteva clipe libere, am intervenit eu, aţi putea să ne spuneţi şi nouă la ce concluzii aţi ajuns în urma autopsiei?
   - Desigur, desigur, aprobă Cooper, oftând, de parcă l-ar fi durut ceva.
   De fapt, ca oricărui maestru, îi plăcea să se laude cu rezultatele muncii lui. Ne ţinu deschisă uşa sălii de autopsie ca să intrăm, iar mirosul m-a izbit – acea combinaţie unică de moarte, frig şi formol care îţi întoarce instantaneu stomacul pe dos.
   În Dublin, cadavrele sunt trimise la morga oraşului. Dar Knocknaree nu se află în jurisdicţia oraşului; victimele de aici sunt pur şi simplu transportate la cel mai apropiat spital, şi acolo se face autopsia. Condiţiile nu sunt aceleaşi. De pildă, această sală nu avea ferestre şi era murdară, plăcile de gresie verde ale pardoselii erau jegoase, iar chiuvetele din porţelan, pătate. Cele două mese de autopsie erau singurele obiecte din încăpere care păreau să fie mai noi de 1950; erau din oţel inoxidabil, iar lumina juca pe marginile lor.
   Trupul lui Katy Devlin, complet gol, zăcea în lumina crudă, fluorescentă, prea mic pentru acea masă şi, într-un fel, părea mai moartă decât în ziua precedentă. M-am gândit la vechea superstiţie care spune că sufletul zăboveşte pe lângă corp câteva zile, derutat şi trist. Pielea ei era albă-cenuşie, ca a unui extraterestru descoperit la Roswell, cu pete întunecate şi livide, pe partea stângă, jos. Asistentul lui Cooper – o fiinţă greoaie, cu cearcăne mari – îi cususe deja la loc scalpul – slavă Domnului! – iar acum făcea sutura în formă de Y, de pe piept, iar în spatele acului imens rămâneau puncte mari şi umede.
   Pentru o clipă, m-am simţit vinovat, pentru că întârziasem, pentru că o lăsasem – era atât de mică! – să treacă singură prin aceste momente de violare. Ar fi trebuit să fim acolo cu ea, să existe cineva care să o strângă de mână în timp ce Cooper, cu mănuşile în mâini, ar fi desfăcut şi tăiat. Spre marea mea surprindere, Sam se retrase discret.
   - Femeie albă, aflată la pubertate, începu Cooper, trecând pe lângă noi către masă şi dându-l la o parte pe asistent, în vârstă de doisprezece ani, după câte mi s-a spus. Înălţimea şi greutatea sunt mai mici decât ar fi ideal, totuşi se încadrează în limite normale. Cicatricele indică o intervenţie chirurgicală abdominală, este posibil să fi suferit o laparotomie exploratorie, cu ceva timp în urmă. Din câte pot spune până în acest moment, era sănătoasă în momentul morţii, dacă-mi permiteţi să folosesc un oximoron.
   Ne-am apropiat de masă, ca nişte studenţi ascultători. Paşii noştri iscau mici ecouri care se loveau de faianţa pereţilor. Asistentul se sprijini de una dintre chiuvete, îşi încrucişă braţele, molfăind indiferent guma de mestecat. Una dintre cele trei linii ale inciziei în formă de Y încă era deschisă, arătând sumbră şi greu de imaginat, iar acul rămăsese înfipt în piele, ca să fie găsit uşor când operaţiunea avea să fie reluată.
   - E vreo şansă să găsiţi ADN străin? am întrebat eu.
   - S-o luăm pas cu pas, dacă îmi permiteţi, reluă Cooper uşor iritat. Au fost două lovituri la cap, ambele aplicate ante-mortem – adică înainte de moartea victimei, adăugă uitându-se cu subînţeles la Sam care dădea din cap cu un aer grav. Ambele au fost aplicate cu un obiect dur, cu suprafaţa neregulată, fără margini distincte, ceva de genul pietrei pe care domnul Miller mi-a adus-o spre analiză. Una din lovituri a fost mai puţin dură, aplicată în creştetul capului. A provocat o mică rană, care a sângerat, dar nu a fisurat craniul.
   Întoarse într-o parte capul lui Katy, ca să ne arate leziunea. Îi curăţaseră sângele de pe faţă, ca să caute şi alte răni, dar nu existau decât nişte zgârieturi minore.
   - Poate a sărit într-o parte sau a fugit de el, îl întrerupse Cassie.
   La noi nu există psihologi criminalişti. Atunci când chiar avem nevoie de unul, apare cineva din Anglia, însă în cele mai multe cazuri, camarazii de la Omucideri apelează la Cassie, profitând de faptul că ea studiase Psihologia la Trinity, timp de trei ani şi jumătate. Nu i-am spus acest lucru lui O’Kelly – el îi consideră pe psihologii criminalişti doar cu puţin mai presus de mediumuri şi este foarte reticent în ceea e priveşte părerile colegilor englezi –, însă eu cred că şi ea este destul de bună, iar asta nu se datorează neapărat lecturilor din Freud sau experienţelor pe şobolani de laborator. Întotdeauna găseşte unghiuri noi din care poate fi abordat în mod util un caz şi de obicei e foarte aproape de adevăr.
   Cooper reflectă puţin la sugestia ei, şovăind dacă să o pedepsească sau nu pe Cassie pentru că îl întrerupsese. Până la urmă, scutură din cap cu subînţeles.
   - Nu cred asta. Dacă s-ar fi mişcat atunci când a fost lovită, ar fi fost de aşteptat să prezinte lichid periferial, dar nu s-a întâmplat aşa. Pe de altă parte, cealaltă lovitură...
   Îi întoarse capul lui Katy şi îi ridică părul cu un deget. Spre tâmpla stângă, pe o porţiune părul fusese ras, lăsând la vedere o rană mare, neregulată, cu urme de aşchii de oase în ea. Cineva, Sam sau Cassie, înghiţi în sec cu zgomot.
   - După cum puteţi vedea, continuă Cooper, cealaltă lovitură este cu mult mai puternică. A fost aplicată după ureche, mai sus de ea, provocând o fractură profundă şi un hematom subdural de mărime mare. Aici şi aici – ne arătă el cu degetul – se poate observa lichidul periferial de care v-am pomenit mai devreme în apropierea punctului de impact: când a fost lovită, se pare că fata şi-a întors capul într-o parte, iar arma a alunecat puţin, înainte de a avea loc impactul complet. M-am făcut înţeles?
   Noi am confirmat dând din cap. I-am aruncat o ocheadă lui Sam.
   Şi el părea mişcat.
   - Această lovitură ar fi fost suficientă să-i cauzeze moartea, în câteva ore. Totuşi, hematomul a progresat foarte puţin, aşa încât putem spune cu siguranţă că a murit din alt motiv, la scurt timp de la această agresiune.
   - Aţi putea să ne spuneţi dacă se afla cu faţa sau cu spatele la criminal? întrebă Cassie.
   - Indiciile ne arată că atunci când a primit această a doua lovitură, cea dură, zăcea cu faţa la pământ. A sângerat mult, iar şuvoiul de sânge s-a scurs direct în jos, pe partea stângă a feţei, fiind mai intens în partea centrală, adică în zona nasului şi a gurii.
   Asta era o veste bună, dacă pot să mă exprim aşa într-un astfel de context. Însemna că la locul crimei – dacă aveam să-l descoperim vreodată – era sânge. De asemenea, era foarte probabil că trebuia să căutăm o persoană stângace. Şi, cum acesta nu era un roman de Agatha Christie, ci un caz real, ştiam că amănuntele de acest gen sunt rare, iar în momentul de faţă, oricât de firav, reprezenta un pas înainte.
   - Înainte de a fi lovită, a avut loc o luptă, aş putea chiar să spun că în urma ei fata şi-a pierdut imediat cunoştinţa. Există răni pe mâini, pe antebraţe, care arată că s-a apărat – tăieturi, julituri, trei unghii rupte la mâna dreaptă –, făcute probabil cu aceeaşi piatră.
   Îi ridică una din încheieturi între degetul mare şi arătător şi îi întoarse mâna spre noi ca să-i vedem juliturile. Unghiile îi fuseseră tăiate şi trimise la analiză. Pe dosul palmei erau desenate nişte flori stilizate, cu o faţă zâmbitoare în mijlocul lor, făcută cu un marker şters.
   - De asemenea, am descoperit julituri în jurul gurii şi urme de dinţi în interiorul buzelor care arată că agresorul i-a ţinut mâna strâns peste gură.
   Afară, pe coridor, răsuna o voce stridentă de femeie. Apoi se auzi o uşă trântită. Aerul din sala de autopsie era dens şi stătut, greu de respirat. Cooper se uită la noi pe rând, dar nimeni nu spuse nimic.
   Ştia că nu asta aşteptaserăm să auzim. Într-un astfel de caz, singurul lucru pe care poţi să-l speri în legătură cu victima este acela că ea nu a ştiut şi nu a simţit nimic din ce i s-a întâmplat.
   - În timp ce era inconştientă, continuă Cooper pe un ton detaşat, criminalul i-a înfăşurat ceva în jurul gâtului, probabil o folie de plastic, pe care a înnodat-o la spate.
   Îi ridică bărbia, ca să ne arate: în jurul gâtului avea o urmă slabă lată, cu striaţii, acolo unde plasticul făcuse cute.
   - După cum vedeţi, semnul e clar. Concluzia mea este că folia a fost aplicată după ce a fost imobilizată. Nu are semne de strangulare, şi nici nu cred că materialul plastic a fost legat atât de strâns încât să o sufoce. Totuşi, hemoragiile oculare şi cele pulmonare arată că a murit din cauza lipsei de aer. Ipoteza mea este că i s-a pus o pungă de plastic pe cap care a fost strânsă la ceafă câteva minute până când fata s-a asfixiat, la aceasta adăugându-se şi trauma severă cauzată de lovitură.
   - Staţi aşa, interveni Cassie. Deci, până la urmă, nu a fost violată?
   - A, răbdare, detectiv Maddox, spuse Cooper. Ajungem şi la asta. Violul a fost post-mortem, şi a fost comis cu ajutorul unui obiect.
   Se opri, savurând discret efectul spuselor sale.
   - Post-mortem? m-am mirat eu. Sunteţi sigur?
   Într-un fel, era o uşurare, pentru că elimina unele dintre cele mai insuportabile imagini; însă, în acelaşi timp, implica prezenţa unui nebun. Fără să vrea, Sam făcu o grimasă.
   - Există răni recente la exteriorul vaginului, şi cam la 7 centimetri în interior, precum şi o sfâşiere a himenului, dar fără sângerare sau inflamaţii. Deci, cum spuneam, post-mortem. Fără îndoială.
   Am simţit privirile panicate ale celorlalţi – niciunul dintre noi nu voia să vadă aşa ceva, simplul gând era prea obscen –, în schimb Cooper se uită la noi aproape amuzat, fără să se mişte din locul în care se afla, adică în capătul mesei.
   - Ce fel de obiect? întrebă Cassie.
   Se uită la urmele de pe gâtul lui Katy, cu o privire pierdută, lipsită de expresie.
   - În vagin s-au găsit particule de pământ şi două aşchii de lemn, una dintre ele carbonizată, cealaltă acoperită cu un strat subţire, transparent de ceva ce pare să fie lac de unghii. Aş zice că are cel puţin 10 centimetri lungime şi aproximativ 3-4 centimetri diametru. E un lemn de esenţă moale, tocit, probabil o coadă de mătură sau ceva de genul acesta. Semnele sunt clare, dar sugerează o singură inserţie. Nu am găsit nimic care să dea de înţeles că a fost vorba şi de o penetrare cu penisul. Rectul şi gura nu arată vreun semn de contact sexual.
   - Deci nu există niciun fel de fluide, am spus eu, sumbru.
   - Şi se pare că nici sub unghiile ei nu există urme de sânge sau de piele, rosti Cooper, pesimist. Desigur, testele încă sunt incomplete, dar cred că trebuie să vă previn să nu vă puneţi speranţe prea mari că s-ar putea depista ADN străin.
   - Aţi căutat şi în altă parte a corpului lichid seminal? întrebă Cassie.
   Cooper o privi cu asprime şi nu se deranjă să-i răspundă.
   - După ce a murit, reluă el, a fost aşezată în poziţia în care a fost găsită, adică întinsă pe partea stângă. Nu există o lividitate secundară, ceea ce înseamnă că a rămas în această poziţie cel puţin douăsprezece ore. Lipsa de activitate a insectelor aferente mă determină să cred că s-a aflat într-un spaţiu închis, ori poate că a fost înfăşurată strâns într-un material, în cea mai mare parte a timpului, până la descoperirea cadavrului. Voi menţiona acest lucru în raportul meu, desigur, dar pentru moment... Aveţi întrebări?
   Ne concedia, politicos, dar categoric.
   - Vreo informaţie nouă privind ora morţii? am întrebat eu.
   - Conţinutul gastrointestinal mă face să cred că pot să fiu ceva mai precis decât am fost la faţa locului – aceasta însemnând că poate fi determinată ora la care a luat ultima masă. A mâncat un biscuit cu ciocolată cu doar câteva minute înainte de a muri. Iar masa completă a luat-o... având în vedere faptul că procesul de digestie era în stadiu destul de avansat – se pare că a mâncat şi fasole – cam cu 4 până la 6 ore mai devreme.
   Fasole cu pâine prăjită, pe la opt. Înseamnă că murise între miezul nopţii şi două dimineaţa. Biscuitul trebuie să fi provenit fie din bucătăria familiei Devlin, fie să-i fi fost oferiţi de criminal.
   - Echipa mea îşi va termina treaba în câteva minute, spuse Cooper, arătând spre capul lui Katy cu un zâmbet mulţumit. Dacă doriţi, puteţi să-i anunţaţi familia.
   Am ieşit din spital, ne-am oprit în loc şi ne-am uitat unii la alţii.
   - N-am mai fost de mult pe-aici, zise Sam încet.
   - Iar acum ţi-ai adus aminte şi de ce, am spus eu.
   - Post-mortem, rosti Cassie încruntându-se absentă, uitându-se în urmă, către clădire. Ce dracu’ a făcut tipul ăsta?

   Sam plecă să afle mai multe despre autostradă, iar eu am sunat la birou şi le-am cerut celor de acolo să trimită doi poliţişti la familia Devlin, să-i ia şi să-i aducă la spital.
   Eu şi Cassie văzuserăm deja reacţia, din momentul acela crucial, când aflaseră vestea, aşa că nu era nevoie şi nici nu doream deocamdată să-i mai întâlnim. În schimb, trebuia să vorbim urgent cu Mark Hanly.
   - Vrei să-l chemăm la noi? am întrebat eu în maşină.
   Nu era niciun motiv pentru care să nu-l interogăm pe Mark în magazia de la şantier, însă voiam să-l scoatem de pe teritoriul lui şi să îl aducem pe al nostru. Într-o oarecare măsură era şi o răzbunare gratuită pentru că îmi distrusesem pantofii când vizitasem şantierul.
   - Da, sigur că da, spuse Cassie. Spunea că le-au rămas doar câteva săptămâni, nu? Dacă am înţeles bine, singurul fel în care îl putem face să vorbească este să-l determinăm să-şi piardă o zi de lucru.
   Pe drum, am făcut pentru O’Kelly o listă lungă şi interesantă cu motivele pentru care nu credeam că organizaţia Knocknaree pentru Satana este vinovată de moartea lui Katy Devlin.
   - Nu uita să pomeneşti că „poziţia în care a fost găsită nu are legătură cu vreun ritual”, am spus eu.
   Eram la volan şi mă simţeam destul de nervos, aşa încât, dacă nu aş fi avut o preocupare, aş fi fumat ţigară de la ţigară tot drumul până la Knocknaree.
   - Şi niciun... animal sacrificat... nimic... mormăi Cassie, în timp ce scria.
   - Doar n-o să spună aşa ceva la conferinţa de presă: „Nu s-a găsit nici măcar o găină sacrificată”.
   - Pun pariu c-o s-o spună. N-o să rateze aşa ceva.
   Cât timp stătuserăm de vorbă cu Cooper, vremea se schimbase.
   Ploaia se oprise şi soarele începuse să zvânte drumurile. Copacii care împrejmuiau parcarea străluceau încă de la picăturile de apă, iar când ne-am dat jos din maşină, mirosea a aer proaspăt şi a pământ reavăn.
   Cassie îşi dezbrăcă puloverul şi îl legă în jurul taliei.
   Arheologii erau împrăştiaţi în jumătatea din spate a şantierului şi mânuiau energic târnăcoape, lopeţi şi roabe. Îşi aruncaseră jachetele pe pietre, iar câţiva băieţi se dezbrăcaseră şi de tricouri şi – probabil ca o reacţie la şocul pe care îl trăiseră cu o zi înainte – toţi păreau destul de aiuriţi. Dintr-un casetofon imens se auzea muzica formaţiei Scissor Sisters, cu volumul dat la maximum. Fredonau şi ei odată cu melodia, bătând ritmul cu târnăcopul. O fată folosea lopata drept microfon. Trei dintre tineri se stropeau cu apă, cu sticle şi furtunuri, ţipând şi sărind.
   Mel umpluse o roabă cu pământ de lângă o movilă uriaşă şi se chinuia să o descarce. Când se întoarse, primi în plină faţă jetul de apă care ţâşnea dintr-un furtun.
   - Ticăloşilor! strigă ea.
   Aruncă roaba cât colo şi o luă la fugă după fetişcana roşcată care ţinea furtunul în mână. Roşcata ţipă şi fugi, dar se împiedică; Mel o înhăţă şi se luptară amândouă disputându-şi furtunul, râzând şi stropindu-se, în timp ce apa zbura în toate direcţiile, descriind arcuri de cerc.
   - Mamă, mortal! Film cu lesbiene.
   - Unde-i aparatul de filmat?
   - Hei, ai o muşcătură pe gât? o strigă roşcata. Băieţi, Mel are o muşcătură pe gât!
   Izbucniră o grămadă de râsete şi de exclamaţii de felicitare.
   - Dă-o dracului de treabă! exclamă Mel, roşie ca focul, rânjind.
   Mark le spuse tuturor ceva usturător, şi toată lumea răspunse veselă:
   - Ohooo... punct ochit, punct lovit!
   Apoi se întoarseră la lucru, scuturându-şi picăturile de apă din păr.
   Dintr-odată m-am simţit invidios, pe libertatea inconştientă a strigătelor şi a jocului lor, pe arcul de cerc pe care îl descria târnăcopul înainte de a lovi pământul, pe hainele lor pline de noroi, lăsate să fie uscate de soare, în timp ce ei munceau; pe siguranţa lor eficientă, neîngrădită.
   - Nu e deloc o profesie rea, rosti Cassie, uitându-se peste umăr şi zâmbind uşor, mai mult pentru sine, spre cer.
   Arheologii ne zăriseră. Unul câte unul lăsară uneltele jos şi se uitară la noi, cu mâinile pavăză la ochi ca să se apere de soare.
   Noi ne-am îndreptat spre Mark, sub privirile mirate ale celorlalţi. Mel apăru dintr-un şanţ, cu părul în dezordine, lipit de faţă, lăsând dâre de noroi în urma ei. Damien, îngenuncheat printre fetele care formau un zid care parcă îl proteja, arăta uşor nedumerit, dar sculptorul, Sean, se ridică rapid când ne văzu, şi începu să agite lopata spre noi în semn de salut. Mark se sprijini pe târnăcopul lui, parcă ar fi fost un cioban singuratic şi taciturn, uitându-se spre noi cu o privire indescifrabilă.
   - Da?
   - Am vrea să stăm puţin de vorbă, i-am zis.
   - Avem treabă. Nu puteţi aştepta până la pauza de prânz?
   - Nu. Ia-ţi lucrurile, mergem la sediu.
   Îşi încordă maxilarul şi, pentru o clipă, am crezut că se va lua la ceartă cu noi, însă aruncă jos târnăcopul, îşi şterse faţa cu tricoul şi o apucă spre deal.
   Am luat-o şi noi după el.
   - La revedere, le-am spus arheologilor.
   Nici măcar Sean nu ne răspunse.

......................................................