Pădurea, Tana French

 ......................................................

7-9

      În acea noapte am dormit de parcă aş fi fost bătut.

    Când am ajuns a doua zi de dimineaţă la serviciu, încă mă simţeam ameţit şi aveam privirea înceţoşată, iar biroul mi se părea straniu, diferit în anumite detalii pe care nu le puteam numi concret, de parcă aş fi alunecat într-o realitate alternativă, ostilă. Cassie lăsase larg deschis pe colţul mesei ei de lucru dosarul cazului vechi. M-am aşezat şi am încercat să lucrez, dar nu m-am putut concentra. Până să apuc să termin o propoziţie de citit, uitam deja începutul ei şi trebuia să mă întorc, să o iau mereu de la capăt.
   Cassie apăru, îmbujorată de la vânt, cu buclele ca nişte crizanteme sălbatice ieşindu-i de sub bereta roşie.
   - Salut, îmi zise. Ce faci?
   Îmi ciufuli părul când ajunse în dreptul meu, iar eu nu m-am putut abţine: am tresărit şi am simţit-o pentru o clipă cum îngheaţă. Apoi trecu mai departe.
   - Bine, i-am răspuns.
   Îşi agăţă rucsacul de spătarul scaunului. Mi se părea, din câte puteam să văd cu coada ochiului, că se uită la mine. Am continuat să privesc în jos.
   - Fişele medicale ale lui Rosalind şi Jessicăi sosesc acum pe fax, la Bernadette. Ne-a transmis să ne ducem peste cinci minute să le luăm, iar data viitoare să dăm numărul de fax de la noi. Şi e rândul tău să pregăteşti cina. Eu nu am decât pui, aşa că dacă tu şi Sam vreţi altceva...
   Vocea ei suna neutru, dar se prefăcea, pentru că în spatele ei distingeam o interogaţie.
   - De fapt, diseară nu pot să vin la cină. Trebuie să mă duc undeva.
   - A, bine.
   Cassie îşi scoasă bereta şi îşi trecu degetele prin păr.
   - Atunci poate o bere? Dar depinde când terminăm lucrul.
   - Nu, diseară nu pot, am spus. Îmi pare rău.
   - Rob, rosti ea după o secundă, dar eu nu mi-am ridicat privirea.
   Pentru o clipă am crezut că oricum va continua, dar chiar atunci se deschise uşa şi intră Sam, proaspăt şi vesel după weekendul pe care şi-l petrecuse la ţară. Într-o mână ţinea o mulţime de casete, iar în cealaltă, paginile sosite prin fax. Niciodată nu am fost mai bucuros să-l văd.
   - Salut! Astea-s pentru tine, cu complimente de la Bernadette. Ce-aţi făcut în weekend?
   - A fost OK, am răspuns amândoi în acelaşi timp.
   Cassie se întoarse cu spatele, să-şi agaţe jacheta în cuier.
   Am luat paginile din mâna lui Sam, am încercat să arunc o privire pe ele. Concentrarea mea se dusese dracului, medicul de familie al familiei lui Devlin avea un scris atât de îngrozitor, încât probabil era intenţionat ilizibil, iar Cassie – cu răbdarea neobişnuită cu care mă aştepta să parcurg fiecare pagină, când altă dată s-ar fi băgat în mine sau s-ar fi aplecat peste mine să mi le ia – mă scoase din sărite. A trebuit să fac un efort uriaş de voinţă ca să pot să pricep măcar cele mai importante lucruri de-acolo.
   Se pare că, pe vremea când Rosalind era bebeluş, Margaret fusese puţin îngrijorată – existau nenumărate vizite la medic, pentru orice fleac de tuse sau de răceală – dar, de fapt, Rosalind părea să fie cea mai sănătoasă fiică a lor: nu suferise de nicio boală gravă, nici de alte afecţiuni. Jessica fusese ţinută 3 zile la incubator când se născuse, odată cu Katy; la 7 ani îşi rupsese o mână când căzuse la şcoală de la o fereastră pe care se căţărase; de asemenea, până la 9 ani, avusese sub greutatea normală. Amândouă avuseseră vărsat de vânt.
   De fapt, avuseseră amândouă toate bolile copilăriei. Lui Rosalind îi crescuse o unghie în carne şi îi fusese înlăturată cu un an înainte.
   - Nimic de-aici nu indică faptul că au fost abuzate sau că maică-sa ar suferi de sindromul Munchausen, rosti Cassie, în sfârşit.
   Sam găsise casetofonul. În fundal, se auzea vocea lui Andrews care-i ţinea o predică lungă şi nervoasă unui agent imobiliar. Dacă el nu ar fi fost acolo, cred că aş fi ignorat-o pe Cassie.
   - Dar nici nu este nimic care să-i scoată din discuţie, am spus, auzindu-mi slab propria voce.
   - La urma urmei, ce-ar trebui să găsim în fişe ca să îi scoatem din discuţie? Tot ce putem spune este că nu există probe care să-i incrimineze, ceea ce este evident. Iar asta cred că exclude acuzaţia de sindrom Munchausen. Cum am spus şi mai înainte, Margaret oricum nu se potriveşte cu un asemenea profil, iar cu asta... Dacă ar exista vreun indiciu în ce priveşte sindromul Munchausen, atunci ar trebui să apară în fişe vreun tratament medical. Dar nici una din cele două fete nu a urmat vreun tratament.
   - Deci astea nu ne folosesc la nimic, am spus.
   Am aruncat deoparte fişele medicale, izbindu-le de birou. Jumătate din pagini au zburat pe podea.
   - Surpriză, surpriză! Cazul ăsta a ajuns într-o fundătură. Aşa a fost încă de la început. Ar trebui să aruncăm chiar acum dosarul la subsol şi să ne apucăm de ceva care să aibă mai multe şanse de rezolvare, pentru că asta nu înseamnă altceva decât că ne pierdem cu toţii timpul.
   Vocea lui Andrews, la telefon, tăcuse, iar caseta se oprise, fâşâind slab dar persistent, până când Sam apăsă pe butonul de închidere.
   Cassie se aplecă într-o parte şi se apucă să adune foile de fax împrăştiate pe jos. Multă vreme, am tăcut cu toţii.
   Mă întrebam oare ce gândea Sam. Nu comentă nimic, dar cred că îşi dăduse seama că era ceva în neregulă, nu avea cum să-i scape: deodată, lungile seri studenţeşti fericite à trois încetaseră, iar atmosfera din birou părea desprinsă din cărţile lui Sartre. Era posibil să-i fi relatat Cassie întreaga poveste, într-un moment sau altul, şi să-i plângă pe umăr, dar mă îndoiam să se fi întâmplat aşa: era totuşi prea orgolioasă ca s-o facă. Cred că mai degrabă îl invitase la cină şi-i explicase că eu eram prea tulburat de cazul ăsta – ceea ce, la urma urmei, chiar era adevărat – şi că voiam să-mi petrec serile liniştit.
   Probabil că-i explicase totul atât de neutru şi de convingător, încât Sam, chiar dacă nu ar fi crezut-o, înţelesese măcar că nu avea dreptul să pună întrebări.
   Îmi imaginam că şi alţii observaseră. Detectivii sunt de regulă observatori fini, iar faptul că „gemenii-minune” nu-şi mai vorbeau era ceva de „prima pagină”. Probabil că toată brigada avea să afle în următoarele douăzeci şi patru de ore şi undeva, printre toate presupunerile, sunt convins că se găsea şi adevărul.
   Sau poate că nu. În mijlocul tuturor aceste evenimente, poate că totuşi vechea noastră alianţă se menţinuse: instinctul animalic pe care îl aveam în comun ne făcea să ne ţinem secretă ruptura.
   Într-un fel, ăsta era cel mai dureros lucru: mereu, mereu, până la sfârşit, vechea legătură va fi acolo ori de câte ori va fi nevoie. Puteam să petrecem ore îngrozitoare, în care să nu ne spunem nimic unul celuilalt până când nu se mai putea, moment în care o făceam cu o voce lipsită de orice nuanţă, privind în altă direcţie. Dar în clipa în care O’Kelly ne ameninţă că ni-i ia pe Sweeney şi pe O’Gorman, am revenit la viaţă, eu parcurgând o întreagă listă de motive pentru care încă mai aveam nevoie de poliţişti, în timp ce Cassie mă asigurase că superintendentul ştia ce face, apoi ridicase din umeri şi spusese că spera că mass-media nu avea să afle. Asta mi-a stors toată energia pe care o mai aveam.
    Când uşa se închise şi am rămas din nou singuri (sau singuri cu Sam, dar el nu mai conta), am renunţat la seninătatea pe care o afişasem până atunci şi, indiferent, am întors spatele chipului ei palid, uimit, înălţând din umeri cu mândria rece a unei pisici ofensate.
   Simţeam cu adevărat – deşi nu-mi era deloc clar procesul prin care mintea mea ajunsese la o asemenea concluzie – că, într-un fel subtil, dar de neiertat, greşeam. Dacă ea m-ar fi rănit pe mine, eu aş fi iertat-o fără să stau pe gânduri. Dar nu puteam să o iert pentru că se simţea rănită.
   Rezultatele probelor de sânge din petele de pe adidaşii mei şi cel al picăturii găsite pe altar erau pe cale să sosească. În ceaţa prin care pluteam, acesta era unul dintre lucrurile care îmi rămăseseră clare în minte. Aproape orice altă pistă căzuse; asta era tot ce-mi mai rămăsese, şi mă agăţam de ea cu disperare. Eram sigur – iar această siguranţă a mea se afla dincolo de orice logică – că nu mai aveam nevoie de nimic altceva decât ca ADN-urile celor două probe să se potrivească. Dacă se întâmpla aşa, toate celelalte elemente ar fi căpătat un înţeles, s-ar fi potrivit cu precizia unui puzzle, iar cazul – de fapt, cazurile – mi s-ar fi înfăţişat sub ochi limpede, uimitor.
   Îmi dădeam seama însă că, dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, am fi avut nevoie de ADN-ul lui Ryan Adam, pentru comparaţie, şi că detectivul Rob s-ar fi evaporat pentru totdeauna în urma scandalului declanşat. Totuşi, în acel momente, acest fapt nu mi se părea chiar atât de rău. Dimpotrivă, existau momente în care îmi închipuiam un asemenea viitor aproape cu uşurare. Părea – de când realizasem că nu aveam nici nervii, nici energia necesare să mă smulg din acea încurcătură îngrozitoare – singura sau, cel puţin, cea mai simplă cale de ieşire pentru mine.
   Sophie, care era de părere că poţi face mai multe lucruri deodată, mă sună din maşină.
   - Despre ADN, începu ea. Veşti proaste.
   - Bună, am spus tresărind, învârtindu-mă cu scaunul astfel încât să mă aflu cu spatele la ceilalţi. Ce s-a întâmplat? am încercat eu să-mi păstrez un ton neutru, însă O’Gorman se opri din fluierat, după care mi-am dat seama că şi Cassie lăsase pe birou documentul pe care îl studia.
   - Nenorocitele alea de probe de sânge nu pot fi utilizate la nimic! Niciuna, nici cea de pe adidaşi, nici cea găsită de Helen.
    Am auzit-o apăsând pe claxon.
    - Dumnezeule, ce idiot, acum ia-o pe undeva, pe oriunde!... Cei de la laborator au făcut tot ce s-a putut, dar probele erau prea degradate ca să se poată stabili ADN-ul. Îmi pare rău, dar v-am avertizat...
   - Da, am spus, după o clipă. Da, e genul de caz în care se întâmplă aşa ceva. Mulţumesc, Sophie.
   Am închis şi am rămas holbându-mă la telefon. Dincolo de birou, Cassie încercă o întrebare:
   - Ce-a spus?
   Dar nu i-am răspuns.
   În acea seară, am plecat de la DART spre casă pe jos şi am sunat-o pe Rosalind. Era cel mai nesăbuit lucru pe care puteam să-l fac şi aş fi vrut, chiar foarte mult, s-o las în pace până când era ea gata să-mi vorbească, s-o las pe ea să aleagă momentul, în loc să o forţez eu; însă ea era ultima speranţă.
   A venit joi dimineaţa, iar eu am coborât la recepţie ca s-o întâmpin, la fel cum făcusem şi prima dată, cu câteva săptămâni în urmă. O parte din mine se temuse ca nu cumva ea să se răzgândească în ultima clipă şi să nu mai vină; dar inima mi-a tresărit când am văzut-o stând gânditoare într-un fotoliu, cu obrazul sprijinit în palmă, purtând o eşarfă lejeră, de culoare roz. Era reconfortant să vezi un chip tânăr şi drăguţ. Nu-mi dădusem seama până în acel moment cât de obosiţi, de cenuşii sau de livizi începuserăm să arătăm cu toţii. Eşarfa aceea era prima pată de culoare de care eram conştient în ultimele zile.
   - Rosalind, am spus, şi am văzut cum se luminează la faţă.
   - Domnule detectiv Ryan.
   - Acum mi-am dat seama. Nu cumva trebuia să fii la şcoală la ora asta?
   Se uită la mine complice.
   - Proful mă place. Nu o să se supere.
   Ştiam că trebuia să-i spun că nu era bine să chiulească, sau ceva de genul ăsta, dar nu am putut să mă abţin: am râs.
   Uşa se deschise şi Cassie veni de-afară, vârându-şi în buzunarul de la jeanşi pachetul de ţigări. Pentru o secundă, privirile ni s-au întâlnit, după care se uită la Rosalind; apoi trecu rapid pe lângă noi şi urcă la etaj.
   Muşcându-şi buzele, Rosalind mă privi încurcată.
   - Partenera dumneavoastră pare supărată că mă aflu aici, nu?
   - Asta nu e treaba ei, am spus. Îmi pare rău pentru asta.
   - A, nu-i nimic.
    Rosalind reuşi chiar să zâmbească.
    - Nu m-a plăcut niciodată prea mult, este?
   - Detectiv Maddox nu te displace.
   - Nu vă faceţi griji, detectiv Ryan. Serios. Sunt obişnuită cu chestii din astea. Există nenumărate fete care nu mă plac. Mama îmi spune – şi şi-a lăsat jenată capul în jos – că asta se întâmplă din cauza faptului că sunt geloase, dar nu prea îmi dau seama cum ar putea asta să fie adevărat.
   - Eu, da, am spus zâmbindu-i. Dar nu cred că este cazul detectivului Maddox. N-are nimic împotriva ta. OK?
   - V-aţi certat? mă întrebă ea timid, după un moment.
   - Într-un fel, da, am spus. Dar asta e o poveste lungă.
   I-am ţinut uşa deschisă şi am ieşit pe aleea pavată din grădină.
   Sprâncenele ei erau încruntate, făcând-o să pară gânditoare.
   - Mi-aş dori să nu mă displacă atât de mult. Chiar o admir, ştiţi... Nu poate să fie deloc uşor să fii detectiv ca femeie.
   - Nu e uşor să fii detectiv. Punct! am spus eu.
    Nu voiam deloc să vorbim despre Cassie.
    - Dar ne descurcăm...
   - Da, dar pentru femei este diferit, mai zise ea, cu un mic reproş parcă.
   - De ce?
   Era atât de tânără şi atât de serioasă. Ştiam că aş fi jignit-o dacă aş fi râs.
   - Pentru că... de exemplu... detectiv Maddox trebuie să aibă cel puţin 30 de ani, nu? Poate că şi-ar dori să se mărite curând, să aibă copii, chestii de genul ăsta. Femeile nu-şi pot permite să aştepte ca bărbaţii, înţelegeţi... Iar dacă eşti detectiv, cred că e foarte greu să ai o relaţie serioasă, nu? Probabil că există o presiune foarte mare asupra ei.
   Am simţit un junghi în stomac.
   - Nu cred că detectiv Maddox este genul care să-şi dorească o familie, am spus.
   Rosalind părea tulburată şi îşi muşcă uşor buza de jos lăsând să i se vadă dinţii albi şi mărunţi.
   - Probabil că aveţi dreptate, rosti ea cu precauţie. Dar... ştiţi... domnule detectiv Ryan, uneori, când eşti foarte apropiat de cineva, se poate întâmpla să-ţi scape unele lucruri. Alţi oameni le pot sesiza, dar tu nu poţi.
   Junghiul mă străbătu din nou, mai tare. O parte din mine îşi dorea foarte mult să o descoasă, să afle ce anume mai exact văzuse ea la Cassie, iar eu nu; dar în ultima săptămână ajunsesem la concluzia de nezdruncinat că în viaţă existau lucruri pe care era mai bine să nu le ştii.
   - Viaţa personală a detectivului Maddox nu mă priveşte pe mine, am spus. Rosalind...
   Pornise deja pe una dintre potecuţele sălbatice care înconjurau iarba, strigându-mi peste umăr:
   - O! Detectiv Ryan, priviţi! Nu-i aşa că e minunat?
   Părul îi dansa în soarele care se reflecta printre frunze şi, în ciuda a tot ce se întâmplase, am zâmbit. Am urmat-o pe alee – aveam nevoie să mergem undeva unde să putem discuta între patru ochi – şi ne-am oprit lângă o băncuţă izolată, peste care se întindeau crengile unui copac; păsările ciripeau prin tufişurile dimprejur.
   - Da, e minunat! am spus. Vrei să ne aşezăm aici să stăm de vorbă?
   Se aşeză pe bancă, aruncă o privire spre copaci, inspirând adânc, fericită.
   - Grădina noastră secretă.
   Era o scenă idilică şi uram gândul că trebuia s-o stric. Pentru un moment m-am lăsat dus de val, imaginându-mi că această întâlnire avea alt scop, că era doar o discuţie despre ea, despre vremea frumoasă de afară după care o trimiteam acasă; că aş fi fost, pentru câteva minute, doar un tip care stătea la soare şi sporovăia cu o fată drăguţă.
   - Rosalind, am spus, trebuie să te întreb ceva. O să fie foarte greu şi aş vrea să îmi vină în minte o cale prin care lucrurile să fie mai simple, dar nu îmi vine nicio idee. Aş vrea să mă ajuţi. Încerci?
   Chipul ei se schimbă, parcă traversat de o emoţie vie, dar aceasta trecu prea repede ca să pot să-mi dau seama exact ce era. Se prinse cu mâinile de bancă şi îşi reveni.
   - O să fac tot ce pot.
   - Mama şi tatăl tău... am continuat cu o voce cât se putea de blândă. Te-au rănit vreodată pe tine sau pe surorile tale?
   Rosalind oftă. Îşi duse mâna la gură şi mă fixă cu privirea, cu ochii rotunzi, nemişcaţi, până când îşi dădu seama ce făcea şi îşi lăsă mâna în jos, apucându-se din nou cu ea de bancă.
   - Nu, îmi răspunse ea cu o voce îngrijorată, gravă. Bineînţeles că nu.
   - Ştiu cât de frică ţi-ar fi. Dar eu pot să te protejez. Îţi promit.
   - Nu. Clătină din cap muşcându-şi buzele şi mi-am dat seama că nu mai avea mult şi izbucnea în lacrimi. Nu.
   M-am aplecat spre ea, m-am apropiat şi i-am pus mâna peste mâinile ei. Mirosea a parfum cu aromă de mosc, cu totul nepotrivit pentru o fată de vârsta ei.
   - Rosalind, dacă ceva nu este în regulă, trebuie să ştiu. Eşti în pericol.
   - N-o să păţesc nimic.
   - Şi Jessica e în pericol. Ştiu că tu ai grijă de ea, dar nu o să poţi face singură chestia asta la infinit. Te rog, lasă-mă să te ajut.
   - Nu înţelegeţi, şopti.
    Mâinile îi tremurau sub palma mea.
    - Nu pot, domnule detectiv Ryan. Pur şi simplu, nu pot.
   Aproape că-mi sfâşia inima această fragilă, dar neînfrântă ezitare a unei fete, într-o situaţie în care ar fi cedat persoane de două ori mai în vârstă decât ea; şi totuşi, ea o ţinea aşa până în pânzele albe, făcând echilibristică pe sârmă, ajutată doar de tenacitate, mândrie şi negare. Asta era tot ce avea ea, iar eu, dintre toţi oamenii de pe pământ, eram cel care trebuia să o facă să cadă.
   - Îmi pare rău, am spus deodată, teribil de ruşinat de mine însumi. Poate că va veni o vreme în care vei fi gata să vorbeşti despre asta, iar când se va întâmpla acest lucru, voi fi aici. Dar până atunci... Nu ar fi trebuit să te forţez. Iartă-mă.
   - Sunteţi atât de amabil cu mine, murmură ea. Nu-mi vine să cred că sunteţi atât de bun.
   - Nu voiam decât să te ajut, i-am zis. Mi-aş fi dorit să ştiu cum s-o fac.
   - Nu am... încredere în oameni cu una, cu două, domnule detectiv Ryan. Dar dacă am încredere în cineva, dumneavoastră sunteţi acea persoană.
   Am rămas acolo fără să mai spunem nimic. Mâna lui Rosalind era moale, iar ea nu şi-a retras-o de sub palma mea.
   Apoi îşi întoarse palma, lent, şi îşi împreună degetele cu ale mele.
   Îmi zâmbi, abia schiţat, complice, cu o insinuare îndrăzneaţă în colţul gurii.
   Mi se tăie respiraţia. Mă străbătu ca un curent electric, şi mi-aş fi dorit foarte mult să mă aplec, să-i prind capul în mâini şi s-o sărut.
   Tot felul de imagini îmi bântuiau mintea – cearşafuri apretate de hotel, buclele ei unduindu-se libere, nasturii sub degetele mele, chipul tensionat al lui Cassie – şi o doream pe fata asta, care era ca nimeni alta dintre cele pe care le cunoscusem vreodată, o doream nu în ciuda sentimentelor şi suferinţelor ei secrete sau a încercărilor întristătoare de a părea matură, ci tocmai din cauza lor. Mă puteam vedea pe mine însumi reflectat în ochii ei – eram mic, confuz şi mă tot apropiam de ea.
   Avea 18 ani şi încă era posibil ca ea să fie principalul meu martor. Era mai vulnerabilă decât avea să mai fie vreodată în viaţa ei; şi mă idolatriza. Nu trebuia să afle felul îngrozitor în care ajunsesem să-mi dezvolt tendinţa de a distruge tot ce atingeam. Mi-am muşcat puternic interiorul obrazului şi mi-am retras mâna dintre ale ei.
   - Rosalind, am spus.
   Se întunecă la faţă.
   - Trebuie să plec, rosti cu răceală.
   - Nu vreau să te rănesc. Ăsta este ultimul lucru de care ai nevoie.
   - Tocmai s-a întâmplat acest lucru.
   Îşi aruncă geanta pe umăr, fără să mă privească. Gura îi era crispată.
   - Rosalind, te rog, aşteaptă o clipă.
   Am încercat să o iau de mână, dar se feri de atingerea mea.
   - Am crezut că vă pasă de mine. Evident, m-am înşelat. Doar m-aţi lăsat să cred asta, pentru că voiaţi să vedeţi dacă ştiu ceva despre Katy. Voiaţi de la mine acelaşi lucru pe care îl vor şi ceilalţi.
   - Nu-i adevărat, am început să-i spun.
   Dar deja plecase. Pe alee se auzea zgomotul paşilor ei mici şi nervoşi, şi mi-am dat seama că n-avea niciun rost să alerg după ea.
   Păsările din tufişuri se împrăştiau, se auzea fâlfâitul aprig al aripilor lor când ea trecea pe lângă ele.
   Mi se învârtea capul. Am lăsat-o câteva minute să se liniştească, apoi am sunat-o pe mobil, însă nu mi-a răspuns. I-am lăsat un mesaj bâlbâit de scuze pe căsuţa vocală. Apoi am închis şi m-am prăbuşit pe bancă.
   - La dracu’! am spus tare, către tufişurile goale.
   Cred că e important să subliniez că, indiferent ce am susţinut într-o vreme, în cea mai mare parte a timpului în care s-a desfăşurat Operaţiunea Vestala, nu am fost într-o formă psihică pe care să o pot califica drept normală. Asta nu poate să fie o scuză, e doar un fapt.
   Bunăoară, când fusesem în pădure, mă dusesem acolo după o perioadă în care dormisem foarte puţin, mâncasem şi mai puţin, dar băusem multă votcă şi eram teribil de tensionat, aşa că simt că ar trebui să subliniez că e extrem de posibil ca evenimentele ulterioare să fi fost fie un vis, fie o halucinaţie stranie. Nu am cum să aflu şi nici nu mă pot gândi la un răspuns care să fie cu adevărat satisfăcător.
   Cel puţin, din acea noapte începusem din nou să dorm – de fapt, să dorm cu o asemenea voluptate, încât mă neliniştea. Practic, seara, când plecam de la serviciu, mă clătinam pe picioare ca un somnambul. Cădeam în pat ca atras de un magnet puternic şi mă trezeam în aceeaşi poziţie, îmbrăcat, când alarma ceasului deşteptător mă trezea 12 sau 13 ore mai târziu.
   Odată, uitasem să pun alarma şi mă trezisem la ora două după-amiaza, la al şaptelea telefon pe care mi-l dăduse Bernadette.
   Amintirile – şi efectele secundare, chiar mai bizare – încetaseră şi ele; dispăruseră la fel de subit şi de definitiv ca atunci când închizi lumina. Poate credeţi că acest lucru a fost o uşurare; la vremea aceea fusese: în ce mă priveşte, absolut orice avea legătură cu Knocknaree îmi făcea rău şi îmi era cu mult mai bine dacă nu aflam absolut nimic.
   Ar fi trebuit să-mi fi dat seama dinainte de acest lucru şi nu-mi venea să cred că fusesem suficient de tâmpit încât să ignor tot ce ştiam şi să mă încumet inconştient să intru din nou în pădurea aceea. Nu fusesem în viaţa mea atât de supărat pe mine. Doar mult mai târziu, când cazul avea să se încheie, iar praful se va fi aşezat peste tot ce mai rămăsese din el, când aveam să-mi împing cu precauţie memoria până la limitele sale fără să mai aflu nimic, de-abia atunci am început să mă gândesc că asta nu a fost o izbăvire, ci o mare şansă ratată, o pierdere irevocabilă, devastatoare.

18

   Vineri dimineaţa, eu şi Sam am ajuns primii la birou.
    Îmi propusesem să ajung cât de devreme, să mă uit pe hârtiile cu telefoane să văd dacă pot să găsesc un pretext pentru a-mi petrece ziua în altă parte. Ploua torenţial. Probabil că, aflată cine ştie unde, Cassie înjura chinuindu-se să-şi pornească Vespa.
   - Ultimele veşti, îmi zise Sam, agitând spre mine două casete. A fost vorbăreţ azi-noapte: şase apeluri. Aşa că... Doamne...
   Se împlinise o săptămână de când înregistram apelurile telefonice date de Andrews, cu rezultate suficient de jalnice pentru ca O’Kelly să înceapă să emită tot felul de zgomote vulcanice, ameninţătoare. Peste zi, Andrews dădea o grămadă de telefoane, de pe mobilul său, agitate, cu iz de testosteron. Serile, îşi comanda mâncare „gourmet” scumpă, „la pachet”, după cum o denumea Sam dezaprobator. Odată, sunase la una dintre liniile fierbinţi de discuţii pe teme despre sex cărora li se face reclamă noaptea târziu, la televizor. Îi plăcea să fie bătut, se pare, iar fraza „înroşeşte-mi fundul, Celestine!” devenise instantaneu anecdotică printre colegii mei.
   Mi-am scos trenciul şi m-am aşezat.
   - Pune-o s-o ascultăm, Sam, am spus. Simţul umorului – şi multe altele – mi se deteriorase în ultimele câteva săptămâni.
   Sam îmi aruncă o privire şi apoi introduse una dintre casete în micul nostru casetofon rablagit.
   La 8.17 p.m., după cum reieşea din înregistrare, Andrews comandase lasagna cu somon afumat, sos pesto şi sos de roşii deshidratate la soare.
   - Dumnezeule! am exclamat oripilat.
   Sam începu să râdă.
   - Băiatul nostru nu consumă decât delicatese!
   La 8.23 îl sunase pe cumnatul său ca să stabilească o partidă de golf pentru duminică după-amiaza şi făcuse câteva glume, ca între bărbaţi. La 8.41 sunase din nou la restaurant ca să zbiere la cel care prelua comenzile că mâncarea lui încă nu sosise. Începea să pară agitat. Apoi urmă o perioadă de linişte; probabil că „afurisita de lasagna” sosise în sfârşit la destinaţie.
   La 12.08 sunase la un număr din Londra.
   - Pe fosta nevastă, îmi explică Sam.
   Era într-o dispoziţie sentimentală şi voia să vorbească despre ce nu mersese bine.
   „- Cea mai mare greşeală pe care am făcut-o în viaţa mea, Dolores, a fost că te-am lăsat să pleci, i-a spus el cu o voce înlăcrimată. Dar, sigur, poate că aşa trebuia. Eşti o femeie deosebită, ştii asta? Eşti prea bună pentru mine. De o sută de ori mai bună decât mine. Poate de o mie de ori. Am dreptate, nu-i aşa, Dolores? Nu crezi că am făcut ce trebuia?
   - N-am de unde să ştiu, Terry, a spus Dolores obosită. Spune-mi tu.
   În timpul ăsta ea mai făcea ceva, probabil spăla farfurii sau poate vărsa apa dintr-un recipient, pentru că se auzeau clinchete de porţelan în fundal. În sfârşit, când Andrews începu să plângă, ea închisese. Două minute mai târziu, el o suna din nou:
   - Tu să nu-mi închizi mie telefonul, m-auzi? Eu îţi închid ţie!”
   După care trântise receptorul.
   - Un adevărat gentleman, am comentat eu.
   - Un nemernic, afirmă Sam.
    Se cufundă în scaun, îşi lăsă capul pe spate şi îşi acoperi faţa cu mâinile.
    - Ah, nemernicule! Nu mai am decât o săptămână la dispoziţie. Ce dracu’ mă fac dacă ăsta nu vorbeşte despre altceva decât despre pizza, sushi şi inima lui rănită?
   Banda făcu din nou un clic.
   „- Salut”, se auzi o voce gravă de bărbat, somnoroasă.”
   - Cine-i ăsta? am întrebat eu.
   - Un număr de mobil necunoscut, îmi răspunse Sam, printre degete. Două fără un sfert.
   „- Nenorocitule!” se auzi vocea lui Andrews pe bandă.”
   Era beat criţă. Sam se ridică în picioare.
   Urmă o pauză scurtă. Apoi din nou vocea gravă:
   „- Nu ţi-am spus să nu mă mai suni?”
   - Hopaaa... am zis.
   Sam scoase un mic zgomot nearticulat. Gesticulă de parcă ar fi vrut să apuce casetofonul, dar până la urmă doar îl trase mai aproape de noi pe masă. Ne-am aplecat capetele spre el ca să ascultăm mai departe. Sam îşi ţinea răsuflarea.
   „- Nu dau nicio para chioară pe ce-mi spui tu mie să fac.
    Vocea lui Andrews devenea tot mai puternică.
    - Mi-ai spus deja destul. Mi-ai spus că totul se va rezolva, îţi aminteşti? Şi, în loc de asta, la dracu’... numai restricţii tot timpul...
   - Ţi-am spus să te calmezi dracului şi să mă laşi pe mine să rezolv, şi îţi mai spun încă o dată acelaşi lucru. Am totul sub control.
   - Ai pe dracu’! Şi să nu îndrăzneşti să-mi vorbeşti mie de parcă aş fi anga... anga... angajatul tău. Tu eşti angajatul meu. Eu te-am plătit pe tine! La dracu’! Mii şi mii şi... «Vai, Terry, mai avem nevoie de încă cinci miare pentru asta, încă vreo câteva miare pentru noul consilier, Terry...» Bani aruncaţi pe fereastră! Dacă erai angajatul meu, acum erai concediat! Dat afară! Uite-aşa!
   - Am rezolvat toate lucrurile pentru care ai plătit. Acum e vorba doar de o întârziere minoră. Se va rezolva. Nu se va schimba nimic. Înţelegi ce spun?
   - Rezolvat pe dracu’! Joci dublu, nenorocitule! Îmi iei banii şi fugi! Acum nu am altceva decât o grămadă de pământ lipsit de orice valoare şi poliţia pe capul meu. Cum au reuşit ei să... De unde dracului au aflat ei că e pământul meu? Am avut încredere în tine!”
   Urmă o pauză scurtă. Sam oftă scurt, apoi îşi ţinu din nou respiraţia. Se auzi din nou vocea gravă, rostind aspru:
   „- De la ce telefon mă suni acum?
   - Du-te dracului, că asta nu e treaba ta! rosti Andrews morocănos.
   - Ce întrebări ţi-au pus poliţiştii?
   - Ceva... ceva despre un copil. Andrews oftă. Despre copilu’ ăla care a fost omorât. Nenorocitul de tată-său, cu restricţia aia a lui, la dracu’... Nenorocitul crede că am eu ceva cu el!
   - Închide telefonul, rosti rece vocea gravă. Să nu vorbeşti nimic cu poliţiştii decât în prezenţa avocatului tău. Nu-ţi face griji din cauza restricţiei. Şi să nu dea dracu’ să mă mai suni.”
   Apoi se auzi un clic. Închisese telefonul.
   - Hm, am făcut eu după un moment. Asta cu siguranţă n-a fost pizza, sushi sau o inimă rănită din dragoste. Felicitări!

   Nu era o probă admisă la proces, dar era suficient pentru ca Andrews să fie strâns cu uşa. Încercam să fiu binevoitor, dar partea din mine care îşi plângea de milă îmi spunea că era tipic: în timp ce investigaţiile mele degenerau într-o colecţie originală de fundături şi dezastre, Sam reuşea în mod fericit să progreseze, repurtând succes după succes.
    Dacă eu aş fi fost cel care l-ar fi urmărit pe Andrews, probabil că cele două săptămâni s-ar fi scurs fără ca el să sune pe nimeni altcineva în afară de bătrâna sa mamă.
   - O’Kelly o să cadă pe spate.
   Sam nu îmi răspunse. M-am întors spre el. Era alb ca varul la faţă.
    - Ce e? am spus speriat. Nu ţi-e bine?
   - Sunt încântat! îmi răspunse. Da.
   Se aplecă spre casetofon şi puse din nou banda. Mâna îi tremura un pic, şi am văzut o umbră nefirească pe faţa lui.
   - Dumnezeule! am exclamat. Nu, nu eşti!
   Îmi trecu prin cap că poate bucuria victoriei îl făcuse să aibă un atac de inimă sau de alt fel, poate suferea de vreo boală, încă nediagnosticată; există o grămadă de legende despre detectivi care urmăresc un suspect, trec eroic peste o grămadă de obstacole şi cad morţi de îndată ce-i pun cătuşele vinovatului.
   - Ai nevoie de un doctor?
   - Nu, răspunse ferm. Nu.
   - Atunci ce dracu’ ai?
   Chiar în clipa în care rostisem întrebarea, mi-a picat fisa. De fapt, eram uluit că nu îmi dădusem seama mai devreme. Timbrul vocii, accentul, micile inflexiuni – le mai auzisem undeva, zilnic, în fiecare seară; o voce un pic mai moale, căreia îi lipsea tonul aspru, însă asemănarea era indubitabilă.
   - Nu cumva asta e vocea unchiului tău? am întrebat.
   Ochii lui Sam mă fixară, apoi alunecară spre uşă. Dar acolo nu era nimeni.
   - Ba da, răspunse după o clipă. El e.
   Respira precipitat.
   - Eşti sigur?
   - Îi cunosc vocea. Sunt sigur.
   Oricât de regretabil este, prima mea reacţie a fost o dorinţă intensă de a râde. Fusese atât de serios („Cel mai corect om, băieţi”), atât de solemn, ca un soldat care ţinea un discurs despre drapelul patriei, într-un teribil film american de război. În acelaşi timp mi se păruse încântător – genul de credinţă absolută care, la fel ca virginitatea, este unul dintre acele lucruri ce nu pot fi pierdute decât o singură dată, şi nu mai cunoscusem niciodată pe nimeni care să facă asta la 30 de ani – dar acum mi se părea că Sam îşi petrecuse prea mult din viaţă înaintând fericit, pe un drum lipsit de ghinioane, iar acum îmi venea greu să-l compătimesc din cauză că, în cele din urmă, nu făcuse altceva decât să alunece pe o coajă de banană şi să cadă.
   - Ce-ai de gând să faci? l-am întrebat.
   Clătină din cap absent, în lumina fluorescentă. Probabil că se gândise la asta; de fapt, cu siguranţă. Eram doar noi doi acolo, unul ar fi putut face o favoare celuilalt şi, cu o apăsare pe butonul de ştergere, toată convorbirea s-ar fi redus la discuţia despre partida de golf de duminică.
   - Lasă-mă să mă gândesc în weekendul ăsta, poţi? O să-i spun lui O’Kelly luni. Vreau doar... nu pot chiar acum. Nu pot să gândesc limpede. Am nevoie de weekendul ăsta.
   - Sigur, i-am răspuns. Te duci să vorbeşti cu unchiul tău?
   Sam se uită la mine.
   - Dacă mă duc, o să înceapă imediat să-şi acopere urma, nu? Proba va fi nulă înainte ca investigaţiile să înceapă.
   - Probabil că da, aşa ar face, da.
   - Iar dacă nu-i spun, dacă află că aş fi putut s-o fac şi n-am făcut-o...
   - Îmi pare rău, am spus.
   M-am întrebat deodată unde dracului era Cassie.
   - Ştii care e partea cea mai tâmpită? zise Sam după o vreme. Dacă m-ai fi întrebat azi-dimineaţă încotro aş lua-o dacă mi s-ar întâmpla ceva şi n-aş şti ce să fac, ţi-aş fi spus că m-aş fi sfătuit cu Red.
   Nu ştiam cum să răspund la una ca asta. M-am uitat la trăsăturile lui plăcute şi m-am simţit brusc ciudat de detaşat de el, de întreaga scenă. Era ca un vertij, de parcă aş fi văzut toate astea undeva departe, într-o încăpere luminoasă, la sute de metri depărtare de mine.
    Am stat acolo încă mult timp, până când O’Gorman băgă capul înăuntru şi începu să ne povestească ceva despre un meci de rugby. Sam puse liniştit caseta în buzunar, îşi adună lucrurile şi plecă.

   În acea după-amiază, când am ieşit în pauză să fumez, Cassie veni după mine afară.
   - Ai un foc? mă întrebă.
   Slăbise, era trasă la faţă şi mă întrebam dacă asta i se întâmplase pe parcursul desfăşurării Operaţiunii Vestala sau doar în ultimele câteva zile –, iar acest din urmă gând m-a făcut să mă simt inconfortabil. Am scos bricheta şi i-am dat-o.
   Era o după-amiază noroasă şi rece, frunzele moarte începuseră să se adune pe lângă ziduri. Cassie se întoarse cu spatele în direcţia vântului ca să poată să-şi aprindă ţigara. Era machiată – un strop de roz în obraji, rimel pe gene –, dar chipul ei, cum stătea aplecat deasupra căuşului palmei, era tot palid, aproape cenuşiu.
   - Ce se întâmplă, Rob? mă întrebă întorcându-se.
   Mi se strânse stomacul. Am avut cu toţii în viaţă, la un moment dat, o asemenea conversaţie îngrozitoare, dar nu cunosc nici măcar un singur bărbat care să creadă că aceasta serveşte vreunui scop, şi nici vreo împrejurare în care să aibă un rezultat pozitiv; de aceea, sperasem inutil că totuşi Cassie va fi una dintre rarele femei care o lasă baltă.
   - Nu se întâmplă nimic, am spus.
   - De ce te porţi ciudat cu mine?
   Am ridicat din umeri.
   - Sunt derutat, cazul merge aiurea, ultimele săptămâni m-au stors. N-am nimic personal cu tine.
   - Hai, Rob. Lasă prostiile. Te porţi de parcă aş avea lepră sau şi mai rău...
   Mi-am simţit întregul corp crispându-se. Vocea lui Cassie tremura.
   - Nu-i adevărat, am zis. Doar că am nevoie să fiu singur. OK?
   - Nu înţeleg ce înseamnă asta. Tot ce înţeleg este că te porţi aiurea, iar eu nu pot să fac nimic atâta vreme cât nu ştiu ce ai.
   I-am văzut cu coada ochiului bărbia hotărâtă şi am ştiut că de data asta nu aveam cum să mă sustrag.
   - Nu mă port aiurea, am spus, evident stânjenit. Doar că nu vreau să complic şi mai mult lucrurile. Sunt absolut sigur că nu pot începe o relaţie acum şi nu vreau să dau impresia...
   - Relaţie?
    Cassie ridică din sprâncene; aproape că izbucni în râs.
   - Dumnezeule! Despre asta era vorba? Nu, Ryan, nu aştept să mă iei de nevastă şi să ne apucăm să facem copii. Ce naiba te-a făcut să crezi că vreau o relaţie? Vreau doar ca lucrurile să revină la normal, pentru că aşa cum decurg acum este ridicol!
   N-o credeam. Juca teatru destul de convingător – privirea perplexă, felul în care avea umerii sprijiniţi de zid; oricine altcineva din lumea asta ar fi fost în stare să ofteze uşurat, s-o îmbrăţişeze stângaci şi să o ia de la capăt, în tandem. Dar eu îi cunoşteam fiecare gest şi fiecare ciudăţenie, tot aşa de bine cum îmi cunoşteam propriile mâini.
   Felul precipitat în care respira, încordarea umerilor, nuanţa infinitezimal modificată a vocii – era clar că era îngrozită, iar acest lucru mă îngrozea, la rândul meu.
   - Da, am spus. Destul de corect.
   - Ştii că aşa e. Nu, Rob?
   Scutură uşor din cap.
   - În acest caz, am continuat, nu ştiu dacă revenirea la normal este posibilă. Ce s-a întâmplat sâmbătă noaptea a fost o mare greşeală, şi îmi doresc să nu se fi întâmplat niciodată, dar s-a întâmplat. Trebuie să recunoaştem asta.
   Cassie scrumă pe pavaj, dar văzusem expresia jignită de pe faţa ei, la fel de şocată de parcă aş fi pălmuit-o. După un moment, rosti:
    - Bine, dar nu sunt aşa sigură că a fost o greşeală.
  - N-ar fi trebuit să se întâmple, am repetat.
    Stăteam cu spatele lipit de zid şi mă sprijineam atât de tare, încât simţeam cum suprafaţa lui zgrunţuroasă îmi intră adânc în piele.
    - Nu s-ar fi întâmplat niciodată aşa ceva, dacă nu aş fi fost atât de tulburat de toate celelalte lucruri. Îmi pare rău, dar asta e realitatea.
   - OK, spuse cu precauţie. OK. Dar nu trebuia să faci atâta tevatură din asta. Suntem prieteni, suntem apropiaţi, de-asta s-a întâmplat, şi nu trebuia decât să ne apropie şi mai mult; sfârşitul poveştii.
   Ce spusese era rezonabil şi de bun-simţ. Ştiam că eu eram cel care arăta imatur, melodramatic. Iar asta mă rănea şi mai mult. Dar ochii ei – îi mai văzusem arătând astfel şi altădată, când ne aflam într-un apartament în care nicio fiinţă nu ar fi trebuit să trăiască, iar ea zărise un ac folosit de un drogat, şi rămăsese tot atât de calmă ca şi acum.
   - Bine, am spus, privind în altă direcţie. Poate. Am nevoie de puţin timp ca să mă liniştesc. Ca să pot merge mai departe cu toate celelalte.
   Cassie îşi deschise braţele.
   - Rob, rosti ea, aproape şoptit, uşor încurcată, cu o voce pe care nu am s-o uit niciodată. Rob, tot eu sunt.
   Dar nu o mai auzeam. De-abia o vedeam, chipul ei arăta ca al unui străin, de nepătruns, periculos. Aş fi preferat să mă aflu oriunde în altă parte în lumea asta.
   - Trebuie să intrăm, am spus, aruncând chiştocul. Îmi dai bricheta înapoi?
   Nu pot să explic de ce am acordat o atenţie atât de mică posibilităţii ca ea să fi spus adevărul gol-goluţ despre ceea ce voia de la mine. La urma urmei, nu ştiam ca ea să fi minţit vreodată, pe mine sau pe altcineva, şi nu ştiu de ce am presupus, atât de sigur pe mine, că ar fi început brusc s-o facă. Nu mi se întâmplase nici măcar o clipă să cred că nefericirea ei nu era de fapt rezultatul unei pasiuni căreia nu i se răspundea, ci faptului că îşi pierduse cel mai apropiat prieten – ceea ce cred că pot spune că am fost pentru ea, fără să mă înşel.
   Poate par înfumurat lăsând impresia că aş fi un fel de Casanova irezistibil, dar lucrurile nu sunt deloc atât de simple. Trebuie să vă amintesc că nu o mai văzusem niciodată pe Cassie aşa. Nu o văzusem niciodată plângând şi puteam să număr pe degetele de la o mână de câte ori o văzusem speriată. Dar acum ochii ei erau umflaţi şi încercănaţi sub machiajul stângaci, care nu reuşea să înşele, şi mai era şi acea umbră de teamă şi de disperare de câte ori mă privea. Oare ce se presupune că trebuia să cred despre toate astea?
    Cuvintele lui Rosalind – „30, ceas biologic, nu-şi poate permite să mai aştepte” – mă sâcâiau ca un dinte cariat şi tot ce citeam pe tema asta (publicaţiile glossy împrăştiate prin anticamere, revista Cosmo pe care Heather o răsfoia somnoroasă la micul dejun) ducea la aceeaşi concluzie: 10 modalităţi prin care femeile de „30 şi ceva de ani” să profite de ultima şansă; avertismente privind sarcina la o vârstă prea înaintată şi, cireaşa de pe tort, un articol ciudat în care se spunea că nu trebuie niciodată să te culci cu prietenii, pentru că asta duce la „sentimente” din partea femeii şi la „teama de angajare” din partea bărbatului, la ciorovăieli nesfârşite şi inutile.
   Mă gândisem întotdeauna la Cassie ca aflându-se la milioane de kilometri distanţă de aceste clişee din publicaţiile pentru femei, dar („uneori, când eşti prea apropiat de cineva, îţi scapă unele lucruri”) mă gândisem şi că noi eram excepţia de la toate acele reguli, şi uite cum se răsturnase situaţia. Nu intenţionam să devin eu însumi un clişeu. Dar vă reamintesc că nu doar viaţa lui Cassie o luase razna; şi eu eram rătăcit, confuz, inima îmi palpita şi mă agăţam de singurele indicii pe care le găseam.
   De asemenea, învăţasem de timpuriu să accept că se ascunde ceva întunecat şi letal în inima a tot ceea ce iubeam. Când nu puteam să-l găsesc, reacţionam, confuz şi suspicios, în singurul fel în care puteam s-o fac: plasându-l eu însumi acolo.
   Desigur, mi se părea evident că şi o persoană puternică putea să aibă slăbiciuni şi că o lovisem pe Cassie cu toată forţa, cu precizia unui bijutier care taie o piatră preţioasă. Probabil că şi ea se gândea uneori la ideea că Dumnezeu o blestemase la modul sadic şi neaşteptat: să spună adevărul şi să nu fie crezută.

   Sam îşi făcu apariţia la mine acasă, luni seara, târziu, în jur de ora 10.
    Tocmai mă trezisem, îmi prăjisem pâine pentru cină şi moţăiam din nou, aşa că atunci când am auzit soneria mi-a trecut prin minte că ar fi putut să fie Cassie, poate un pic beată, ca să mă roage să punem lucrurile în ordine o dată pentru totdeauna. Am lăsat-o pe Heather să deschidă.
    Băgă iritată capul pe uşă şi îmi spuse:
   - Pe tine te caută, e un tip pe nume Sam.
   Am fost atât de uşurat, încât mi-a trebuit un moment ca să-mi revin din surpriză. Sam nu mai fusese niciodată la mine până atunci.
   Nici nu aveam habar că ştia unde stau.
   M-am dus la uşă trăgându-mi tricoul pe mine şi auzindu-l cum urca scările.
   - Salut, îmi zise.
   Nu-l văzusem de vineri dimineaţa. Era îmbrăcat cu trenciul lui larg, de tweed. Era nebărbierit, cu părul murdar, căzându-i pe frunte în şuviţe asudate.
   Am aşteptat, dar nu mi-a dat nicio explicaţie pentru prezenţa lui acolo, aşa că l-am invitat în sufragerie. Heather veni după noi şi începu să facă puţină conversaţie: „Bună, eu sunt Heather, sunt încântată să te cunosc, unde te-a ascuns Rob în tot acest timp, nu-şi aduce niciodată prietenii acasă, nu ţi se pare că asta este foarte curajos din partea lui, eu tocmai mă uitam la The Simple Life, urmăreşti cumva serialul ăsta, Dumnezeule, anul ăsta e o nebunie” şi aşa mai departe.
    În final, după replicile noastre monosilabice, îi pică fisa:
   - Hm, presupun că voi, băieţii, aveţi nevoie să discutaţi între patru ochi.
   Şi cum niciunul din noi doi nu negă, ne lăsă, zâmbindu-i cald lui Sam, iar mie, rece.
   - Scuze că am dat buzna aşa, începu Sam.
    Se uită împrejur, prin cameră (canapea cu perne decorative ţipătoare, rafturi pline cu animale din porţelan), de parcă ar fi fost perplex.
   - E-n regulă, i-am răspuns. Bei ceva?
   N-aveam nici cea mai vagă bănuială de ce venise. Nici nu voiam să mă gândesc la insuportabila posibilitate că ar fi avut vreo legătură cu Cassie. „N-avea cum – mi-am spus eu – cu siguranţă, Dumnezeule, nu putea să-i ceară lui Sam să stea de vorbă cu mine.”
   - Nişte whisky ar fi nemaipomenit.
   Am găsit în dulapul din bucătărie o jumătate de sticlă de Jameson.
   Când m-am întors în sufragerie cu paharele, Sam se instalase deja într-un fotoliu, cu trenciul pe el, cu capul în jos, sprijinit pe coate, pe care şi le ţinea pe genunchi. Heather lăsase televizorul deschis, cu sonorul oprit, şi două femei identice, machiate cu oranj, se certau într-o tăcere isterică, pe o temă sau alta; lumina îl bătea direct în faţă, dându-i o înfăţişare fantomatică.
   Am închis televizorul şi i-am întins paharul. Se uită la el ca şi cum ar fi fost surprins, apoi îl bău jumătate dintr-o înghiţitură. Mi s-a părut că mai băuse ceva înainte. Nu se clătina şi nu era ameţit, doar că mişcările şi vocea lui păreau diferite, grave şi îngreunate.
   - Deci? am spus eu, ridicol. Care e treaba?
   Sam mai luă o gură de whisky. Lampa de alături îl lumina pe jumătate, cealaltă jumătate a sa rămânând în întuneric.
   - Mai ţii minte chestia de vineri? mă întrebă. Înregistrarea aia.
   M-am relaxat un pic.
   - Da.
   - N-am vorbit nimic cu unchiul meu, adăugă.
   - Nu?
   - Nu. M-am gândit la acest lucru tot weekendul. Dar nu l-am sunat.
    Îşi drese glasul.
    - M-am dus la O’Kelly, continuă el, dregându-şi din nou vocea. În după-amiaza asta. Cu caseta. I-am pus-o să o asculte, după care i-am spus că cealaltă voce îi aparţinea unchiului meu.
   - Uau! am făcut eu.
   Ca să fiu sincer, nu cred că mă aşteptasem vreo clipă să procedeze aşa. Eram întru totul impresionat.
   - Nu, zise Sam.
    Clipi către paharul pe care îl ţinea în mână, după care îl puse pe măsuţa de cafea.
    - Şi ştii ce mi-a spus?
   - Ce?
   - M-a întrebat dacă nu cumva mi-am pierdut minţile.
    Râse, un pic cam prea tare. Dumnezeule, cred că omul ăsta vrea să spună ceva...
    - Mi-a zis să şterg banda, să las baltă înregistrarea telefonului şi să-l dau dracului pe Andrews. „E un ordin!” – aşa mi-a spus. Mi-a mai zis că nu aveam nici cea mai mică dovadă că Andrews ar fi avut vreo legătură cu crima, iar dacă treaba asta ar fi mers mai departe, aveam să ne întoarcem cu toţii la uniforme, şi el, şi eu – poate nu chiar imediat şi nu dintr-un anumit motiv cum că acest fapt ar fi avut vreo legătură cu cazul, dar într-o zi, curând, ne-am fi trezit făcând parte dintr-o patrulă la dracu’ în praznic, pentru tot restul vieţii noastre. Şi-a mai adăugat: „Conversaţia asta nu a avut loc niciodată, pentru că banda asta nu a existat niciodată”.
   Vocea lui devenise mai puternică. Dormitorul lui Heather dădea direct în sufragerie şi aş fi putut să jur că ea stătea acum cu urechea pâlnie lipită de perete.
   - Vrea să acopere faptele? am întrebat aproape în şoaptă şi sperând că Sam va înţelege şi va face la fel.
   - Aş zice că asta face, da, sublinie cu sarcasm.
    Nu-i stătea în fire şi, în loc să pară dur şi cinic, arăta mai degrabă ca un tânăr teribilist, ca un adolescent lamentabil. Se rezemă de spătar şi îşi dădu la o parte părul de pe faţă.
   - Nu m-aş fi aşteptat niciodată la aşa ceva, ştii? Dintre toate lucrurile pentru care eram îngrijorat... Nu m-am gândit niciodată la asta.
   Ca să fiu sincer, cred că niciodată nu luasem prea în serios ancheta pe care o făcea Sam. Corporaţiile internaţionale, dezvoltatorii imobiliari şmecheri şi afacerile secrete cu pământ: mi se păruseră intotdeauna lucruri îndepărtate, lipsite de complexitate, aproape că- mi venea să râd, un fel de film de succes cu Tom Cruise, nicidecum ceva ce ar fi putut să aibă vreun efect în viaţa reală. Expresia de pe chipul lui Sam mă prinsese cu garda jos. Nu era beat criţă, nimic de genul ăsta. Duetul magic – unchiul său şi O’Kelly – îl afectase de parcă fusese lovit de două autobuze. Numai lui Sam i se putea întâmpla să fie luat prin surprindere.
    Pentru o clipă, în ciuda a tot ce se întâmplase, mi-am dorit să-mi găsesc cuvintele potrivite ca să-l fac să se simtă mai bine. Să-i spun că vine o vreme în care fiecăruia dintre noi ni se întâmplă aşa ceva, că o să supravieţuiască, aşa cum aproape toţi reuşesc.
   - Ce mă fac? m-a întrebat.
   - N-am nicio idee, am spus uluit.
   Din fericire, eu şi Sam ne petrecuserăm o grămadă de timp împreună în ultima perioadă, deşi asta cu greu ne făcea să ne numim prieteni la cataramă şi, oricum, eu nu mă aflam deloc în poziţia din care să pot da sfaturi.
   - Nu vreau să par insensibil, dar de ce mă întrebi pe mine?
   - Pe cine altcineva? îmi replică Sam liniştit.
    Când ridică privirea spre mine am văzut că ochii îi erau injectaţi.
    - Nu pot discuta cu nimeni din familie chestia asta, nu? Le-aş face un mare rău. Am prieteni foarte buni, dar niciunul dintre ei nu e poliţist, iar asta e o treabă care ţine de poliţie. Iar Cassie... Mai bine n-aş băga-o în treaba asta. Cu siguranţă, are destule pe cap. Arată foarte tulburată în ultimele zile. Iar tu deja ştii toată povestea, şi eu voiam să vorbesc cu cineva înainte de a lua vreo decizie.
   Sunt destul de sigur că eu însumi arătam tulburat în ultimele săptămâni, aşa că îmi făcea plăcere să aflu că ascunsesem acest lucru mai bine decât sperasem.
   - Să iei o decizie? l-am întrebat. Nu mi se pare că ai prea multe opţiuni.
   - Îl am pe Michael Kiely, zise Sam. Aş putea să-i dau lui caseta.
   - Dumnezeule! Ţi-ai pierde slujba înainte ca articolul să aibă vreun efect în presă. S-ar putea chiar să fie ilegal, dar nu sunt sigur.
   - Ştiu, spuse şi se frecă la ochi. Crezi că asta ar trebui să fac?
   - N-am nici cea mai mică idee.
   Băusem paharul de whisky pe stomacul aproape gol, ceea ce îmi dădea o uşoară senzaţie de greaţă. Folosisem singurele cuburi de gheaţă care mai erau în congelator şi prinseseră un gust rău, de mâncare.
   - Ce o să se întâmple dacă fac asta, ai idee?
   - O să fii concediat. Poate chiar cercetat.
   Tăcu.
   - Probabil că ar trebui să transfere cazul tribunalului. Dacă se ajunge la concluzia că unchiul tău a făcut ceva ilegal, îi vor spune să nu se mai repete, s-ar da la fund vreo 2 ani, după care totul ar reveni la normal.
   - Şi autostrada?
    Sam îşi şterse faţa cu mâinile.
    - Nu pot să gândesc limpede... Dacă nu spun nimic, autostrada va trece pe-aici, în ciuda tuturor vestigiilor arheologice care ar trebui protejate. Iar asta s-ar întâmpla fără niciun motiv întemeiat.
   - Oricum se va întâmpla. Dacă te uiţi în documente, vei vedea că guvernul a spus: „Ups, ne pare rău, e prea târziu să mai putem face ceva”, şi vor merge înainte într-o veselie.
   - Crezi?
   - Da, i-am răspuns. Sincer.
   - Iar Katy... zise el. Asta se presupune că trebuie să facem pentru ea? Dacă Andrews a angajat pe cineva care s-o omoare? Îl lăsăm pur şi simplu să scape?
   - Nu ştiu, am spus.
   Mă întrebam cât mai avea de gând să zăbovească.
   Am stat tăcuţi o vreme. Persoanele din apartamentul alăturat dădeau o petrecere sau ceva asemănător – se auzea un amestec de voci vesele, Kylie cântând, o fată care striga cochet: „Ţi-am spus eu, ţi-am spus!”, Heather bătând în perete. După o clipă de tăcere, urmă o izbucnire de râsete înăbuşite pe jumătate.
   - Ştii care este prima mea amintire?
    Lumina veiozei îi lăsase ochii în umbră şi nu-mi dădeam seama de expresia lor.
    - Ziua în care Red a plecat la Dail – eu eram mic, aveam 3 sau 4 ani – dar ne-am dus cu toţii la Dublin să-l conducem, toată familia. Era o zi superbă, însorită. Eu purtam un costumaş nou-nouţ. Nu ştiam exact ce se întâmpla, dar ştiam că era ceva foarte important. Toţi arătau fericiţi, iar tata... strălucea... era aşa de mândru... Mă ridicase pe umerii lui ca să pot să văd, după care strigase: „Ăla e unchiul tău, fiule!” Red stătea pe trepte şi îşi flutura mâna zâmbind, iar eu am ţipat: „Ăla e unchiul meu!” şi toată lumea a izbucnit în râs şi s-a uitat la mine. Încă mai am fotografia, e agăţată pe peretele din sufragerie.
   Urmă încă o perioadă de tăcere. Mi-a venit în minte că poate tatăl lui Sam ar fi fost mai puţin şocat de faptele fratelui său decât s-ar fi aşteptat Sam, dar mi-am zis că, în cel mai bun caz, asta n-ar face altceva decât să-l liniştească într-un fel discutabil.
   Sam îşi dădu din nou părul la o parte de pe frunte.
   - Şi mai e şi chestia cu casa. Ştii că i-o datorez, nu?
   Am dat din cap. Înţelegeam unde voia să ajungă.
   - Da, continuă el. E o casă drăguţă – patru dormitoare şi tot restul. Mie nu-mi trebuia decât un apartament... da.
    Îşi drese din nou glasul, scoţând un sunet ascuţit, supărător.
    - M-a prezentat agentului imobiliar. Mi-a spus că erau vechi prieteni, foarte buni, şi că tipul o să-mi ofere o afacere rentabilă.
   - Şi a făcut-o, am zis eu. În privinţa asta nu prea mai ai ce face acum.
   - Aş putea să vând casa la preţul la care am luat-o. Unui cuplu tânăr care altminteri nu şi-ar permite niciodată să aibă un loc al său.
   - De ce? am întrebat.
    Conversaţia asta începea să devină frustrantă pentru mine.
   El arăta ca un Saint Bernard uriaş, îngrijorat, gata să-şi facă datoria în mijlocul unei furtuni de zăpadă, care făcea ca fiecare pas să fie complet inutil. Sacrificiul de sine este un gest frumos, dar nu aduce nimănui niciun beneficiu.
   - Nu cunosc termenul, răspunse Sam încurcat, luându-şi paharul. Dar am prins ideea. Tu zici că ar trebui s-o las baltă.
   - Nu ştiu ce ar trebui să faci, am continuat.
    M-am simţit copleşit de oboseală şi de greaţă. „Dumnezeule, m-am gândit, ce săptămână!”
   - Probabil că sunt ultima persoană pe care s-o întrebi aşa ceva. Chiar nu văd sensul să te martirizezi, să renunţi la carieră şi la casă, când asta nu ar aduce nimănui nimic bun. Tu nu ai făcut nimic rău, nu-i aşa?
   Sam se uită la mine.
   - Aşa e, rosti încet, cu un glas amar. Eu nu am făcut nimic rău.

   Nu doar Cassie slăbise.
    Trecuse mai bine de o săptămână până când fusesem în stare să iau o masă ca lumea, cu alimente hrănitoare, şi simţeam vag că atunci când urma să mă bărbieresc, aveam să manevrez aparatul de ras prin nişte mici gropi în obrajii mei. Şi totuşi, nu îmi dădusem seama de adevărul adevărat până în acea seară când, dezbrăcându-mă de costum, realizasem că pantalonii de-abia se mai ţineau pe şolduri, iar haina îmi cădea de pe umeri.
    În timpul unei investigaţii importante, cei mai mulţi detectivi pierdeau sau câştigau în greutate – Sam şi O’Gorman se rotunjiseră amândoi în jurul taliei, de la prea multă mâncare de la fast-food –, însă eu eram destul de înalt pentru ca acest lucru să nu fie remarcat; dar dacă acest caz avea să mai dureze mult, trebuia să îmi cumpăr nişte costume noi, altminteri aveam să arăt precum Charlie Chaplin.
   Acest lucru nu-l ştia nici măcar Cassie: când aveam 12 ani, eram un băiat zdravăn. Nu genul de copil rotund, lipsit de trăsături, pe care îl vezi pierzându-şi vremea în stradă, căruia i se ţin predici despre inferioritatea morală a tineretului modern; în fotografii arăt voinic, poate puţin cam îndesat, înalt pentru vârsta mea şi extrem de stângaci. Mă simţeam oribil, pierdut: propriul meu corp mă trăda. Iscam, câteodată fără să le înţeleg, nişte glume hidoase pe care trebuia să le port cu mine în fiecare clipă, în fiecare zi. Şi nu mă ajuta deloc faptul că Peter şi Jamie arătau exact la fel ca întotdeauna: aveau picioarele lungi, le căzuseră toţi dinţii de lapte, erau încă slabi, uşori, de neîmblânzit, ca întotdeauna.
   Stadiul ăsta, cât am fost voinic, nu a durat mult: mâncarea de la internat, respectând tradiţia, era atât de îngrozitoare, încât unui copil, chiar dacă nu era sensibil şi nu suferea de dorul de-acasă, i-ar fi fost greu să mănânce destul ca să ia în greutate. Iar în primul an, eu de-abia puteam să mănânc. La început, supraveghetorul mă punea să stau singur la masă, uneori ore întregi, până când mâncam câte ceva.
   După o vreme, am devenit expert: strecuram mâncarea într-o pungă de plastic, în buzunar, şi o aruncam mai târziu. Postirea, cred, o formă instinctivă de implorare. Sunt sigur că pe vremea aceea credeam, într-un fel neclar, că dacă posteam, Peter şi Jamie s-ar fi întors şi totul ar fi revenit la normal. La începutul celui de-al doilea an eram înalt şi slab, cu mult mai zvelt decât se presupune că ar fi trebuit să fie un copil în vârstă de 13 ani.
   Nu ştiu de ce, dintre toate posibilităţile, acesta era cel mai bine păzit secret al meu. Credeam că adevărul este următorul: mă întrebasem dintotdeauna dacă acesta fusese motivul pentru care rămăsesem în urmă în ziua aceea, în pădure. Pentru că eram gras; pentru că nu puteam să alerg destul de repede; pentru că mă trezisem dintr-odată gras şi confuz, îmi era greu să-mi ţin echilibrul şi îmi era frică să sar de pe zidul castelului. Uneori mă gândesc la graniţa subţire discutabilă, care te separă de ceilalţi şi te face să fii respins.
   Alteori mă gândesc la vechii zei care cereau ca ofrandele ce le erau aduse să nu presupună teamă şi regrete, şi mă întreb dacă cel care îi luase pe Peter şi pe Jamie, oricine ar fi el, hotărâse că eu nu eram suficient de bun ca să fiu luat dimpreună cu ei.

19

   În acea marţi, primul lucru pe care l-am făcut de dimineaţă a fost să iau autobuzul până în Knocknaree ca să-mi recuperez maşina.
   Având în vedere cele întâmplate, aş fi preferat să nu mai am de-a face niciodată în viaţa mea cu Knocknaree, însă mă săturasem să mă duc şi să vin de la serviciu în aglomeraţie, miros de sudoare şi, în plus, era imperios necesar să fac cumpărături cât mai curând, până când Heather nu avea să facă o criză.
   Maşina mea se afla în acelaşi loc, arăta la fel cum o lăsasem; în ciuda ploii, era acoperită cu un strat de praf pe care cineva scrisese cu degetul, pe uşa pasagerului din dreapta: „ACELAŞI MODEL DISPONIBIL ŞI PE ALB”.
    M-am îndreptat spre şantierul arheologic, trecând pe lângă baracă (unde nu se afla decât Hunt, care îşi sufla zgomotos nasul), ca să-mi iau sacul de dormit şi termosul.
   Atmosfera de pe şantier se modificase: de data asta nu mai existau bătăi cu apă şi nici ţipete vesele. Echipa de arheologi lucra într-o linişte sumbră, erau cu toţii aplecaţi asupra lucrului lor, unul după altul, păstrând un ritm alert solicitant, ca o pedeapsă. Am căutat printre informaţiile din mintea mea: asta era ultima lor săptămână, lucrătorii de la autostradă aveau să vină de luni, dacă restricţia era anulată. Am văzut-o pe Mel oprindu-se din lucru, ridicându-se şi ţinându-se cu mâna de mijloc. Gâfâia, îşi lăsase capul pe spate de parcă nu ar mai fi avut putere să şi-l ţină drept, după un moment îşi roti de câteva ori umerii să şi-i dezmorţească, inspiră adânc şi îşi reluă lucrul cu săpăliga. Cerul era cenuşiu, cu nori groşi şi apăsători.
   Undeva departe, în cartier, alarma unei maşini ţiuia isteric, dar era ignorată.
   Pădurea era întunecoasă şi mohorâtă, nu se auzea niciun zgomot.
   Privind în jur, mi-am dat seama că n-aveam niciun chef să mă duc acolo. Oricum, probabil că sacul meu de dormit era îmbibat cu apă şi colonizat de furnici sau alte gângănii, fiind inutilizabil; nu merita să fac acest pas imens şi să mă afund în liniştea profundă, apăsătoare.
   Poate că unul dintre arheologi sau vreun copil îl va găsi şi îl va lua înainte de a se deteriora.
   Întârziasem deja la serviciu şi doar gândul de a mă duce la birou mă obosea, dar acum câteva minute în plus sau în minus nu mai contau. Am găsit un loc în care puteam să stau oarecum confortabil, pe o bucată de zid prăvălit, şi mi-am aprins o ţigară. Un tip solid, cu părul sârmos, închis la culoare – George Mc-nu-mai-ştiu-cum, mi-l aminteam vag de la interogatoriu – înălţă capul şi mă zări. Se pare că îi venise o idee: îşi înfipse mistria în pământ, se sprijini cu spatele pe-o parte şi îşi scoase un pachet turtit de ţigări din jeanşi.
   Mark stătea în genunchi, ghemuit, pe o movilă înaltă şi scobea în pământ cu o energie frenetică, şi, chiar înainte ca brunetul să apuce să-şi scoată o ţigară, se ridică, sări de pe movilă, cu părul în vânt, năpustindu-se asupra colegului său.
   - Hei, Macker! Ce dracu’ faci acolo?
   Macker tresări, vinovat.
   - Dumnezeule!
   Scăpă pachetul de ţigări şi se aplecă să-l ridice din mormanul de moloz.
   - Voiam să fumez o ţigară. Care e problema?
   - Fumezi la pauza de cafea. Aşa cum am stabilit.
   - Şi ce? Puteam să fumez şi să sap în acelaşi timp, nu-mi ia decât 5 secunde ca să aprind o...
   Mark îl întrerupse:
   - Nu ne putem permite să pierdem 5 secunde. Nu avem, de fapt, nici măcar o secundă de pierdut. Te crezi încă la şcoală, glumeţule? Ţi se pare că aici ne jucăm, nu?
   Avea pumnii încleştaţi ca un bătăuş de stradă. Ceilalţi arheologi se opriseră din lucru şi se uitau la el, cu gura deschisă, nepricepând exact ce se întâmplase, cu uneltele în aer, gata să lovească pământul.
   Tocmai mă întrebam dacă totul avea să degenereze într-o bătaie, când Macker izbucni într-un râs forţat, făcu vreo câţiva paşi înapoi şi îşi ridică mâinile ca şi cum s-ar fi predat, zicând ironic:
   - Calmează-te, omule!
   Apucă ţigara între degetul mare şi arătător şi o băgă la loc în pachet, cu o precizie studiată.
   Mark continuă să-l fixeze cu privirea până când Macker, fără să se grăbească, îngenunche iarăşi, îşi luă mistria şi începu să răzuiască din nou. Apoi Mark se întoarse, se sui pe movilă, cu umerii încordaţi, rigizi.
    Pe furiş, Macker îl urmă, imitând săritura sprintenă a lui Mark, făcând-o pe cimpanzeul. Iscă vreo câteva hohote plictisite din partea unuia sau a doi colegi; mulţumit de el, îşi ridică mistria, o puse în dreptul penisului şi făcu nişte mişcări indecente în spatele lui Mark.
   Silueta lui se profila pe cerul jos, distorsionată, grotescă, precum o creatură simbolică, obscenă şi misterioasă, de pe o frescă grecească; aerul era încărcat de electricitate, ca într-un templu, iar clovneriile lui mă iritau la culme. Mi-am dat seama că îmi înfipsesem unghiile în zid. Aş fi vrut să-i pun cătuşele, să-i dau un pumn în gură, să-i fac ceva să-l opresc.
   Ceilalţi arheologi se plictisiseră şi nu-i mai acordau atenţie, Macker continua să se prostească pe la spatele lui Mark, apoi se întoarse legănându-se la locul lui de parcă toţi ochii mai erau încă aţintiţi asupra lui. Brusc, m-am simţit fericit că nu o să mai fiu niciodată adolescent. Am stins ţigara strivind-o pe o piatră, m-am încheiat la trenci şi m-am întors spre maşină.
    Exact atunci am avut o revelaţie care a făcut să mi se strângă stomacul: mistria!
   Am stat multă vreme nemişcat. Îmi simţeam bătăile iuţi ale inimii, în gât. Am terminat într-un sfârşit de încheiat nasturii trenciului, l-am reperat pe Sean în grupul îmbrăcat în jachete de armată şi m-am îndreptat spre el. În mod curios, îmi simţeam mintea limpede, iar picioarele parcă-mi zburau. Arheologii îmi aruncau priviri rapide, din colţul ochilor: nu duşmănoase, ci, ca să fiu mai exact, studiate ca să pară perfect neutre.
   Sean râcâia cu mistria pământul de pe nişte pietre. Avea căşti, sub căciula de lână, şi îşi clătina uşor capul, în ritmul muzicii heavy metal.
   - Sean! l-am strigat.
   Vocea mea suna de parcă venea de undeva din spatele meu.
   Nu mă auzi, dar, când am mai făcut un pas spre el, umbra mea căzu pe el, de-abia vizibilă în lumina cenuşie, şi îşi ridică privirea.
   Băgă mâna în buzunar, închise walkmanul şi îşi scoase căştile.
   - Sean, am repetat. Trebuie să vorbesc ceva cu tine.
   Mark se uită atent în jur, clătină furios din cap şi îşi reluă lucrul.
  Am mers cu Sean până la refugiul unde se afla maşina mea. Se sprijini de capota Land Roverului, după care scoase din jachetă o gogoaşă împachetată într-o folie de plastic.
   - Care e treaba? întrebă prietenos.
   - Îţi mai aminteşti ziua în care a fost descoperit cadavrul lui Katharine Devlin? Eu şi partenera mea l-am luat pe Mark cu noi, pentru interogatoriu, am început eu să-i spun.
   Eram impresionat de calmul propriei mele voci, cât de neutru şi de firesc puteam să vorbesc, de parcă, la urma urmei, nu spuneam altceva decât nişte nimicuri. Interogatoriile deveniseră a doua mea natură; ţi se strecoară în sânge, astfel încât nu contează cât de uluit, de epuizat sau de nervos eşti, un lucru rămâne neschimbat: tonul profesional politicos, înşiruirea ordonată, insistentă a întrebărilor, una după alta, deschizând calea spre răspunsuri.
   - Nu cu mult după ce ne-am întors pe şantier să-l aducem înapoi, te-ai plâns că nu îţi mai găseai mistria.
   - Da, făcu el, muşcând o gură uriaşă din gogoaşă. Te deranjează dacă în timpul ăsta mănânc? Mor de foame, iar Hitler face o întreagă tevatură dacă mănânc în timp ce muncesc.
   - E-n regulă, am zis. Ţi-ai găsit mistria până la urmă?
   Sean clătină din cap în semn că nu.
   - A trebuit să-mi cumpăr alta, nenorociţii!
   - OK, gândeşte-te bine, i-am sugerat. Când ai văzut-o ultima dată?
   - În magazia în care păstrăm obiectele descoperite, răspunse el prompt. Când am găsit moneda. O să arestezi pe cineva că a furat-o?
   - Nu chiar! Ce e cu moneda aia?
   - Am descoperit o monedă, îmi explică el plin de solicitudine. Toată lumea era entuziasmată pentru că părea veche şi până atunci nu descoperiserăm la săpături decât vreo 10 monede. Am luat-o s-o duc în magazia pentru obiecte descoperite, ca să i-o arăt doctorului Hunt – am lăsat-o pe mistrie, pentru că dacă atingi monedele vechi, grăsimea de pe mână poate să le deterioreze –, iar el a fost atât de încântat, încât s-a apucat să caute prin toate cărţile pe care le avea, ca să încerce să o identifice; la 5 şi jumătate am plecat cu toţii spre casă, iar eu mi-am uitat mistria pe masa din magazia pentru obiectele descoperite. M-am întors a doua zi de dimineaţă să o iau de-acolo, dar dispăruse.
   - Era într-o vineri, este? am spus, cu inima cât un purice. A fost în ziua în care am venit să vorbim cu Mark, nu-i aşa?
   Oricum, trecuse destul de mult timp, şi eram surprins de cât de delăsător fusesem. M-am simţit ca un idiot şi, deodată, şi extrem de obosit. Aş fi vrut să plec imediat acasă, să mă culc.
   Sean clătină din cap şi îşi linse câteva granule de zahăr de pe degetele murdare.
   - Ba nu... a fost mai-nainte, afirmă el, iar eu am simţit că inima îmi palpită din nou. Am uitat de ea pentru o vreme, pentru că nu mi-a mai trebuit – tocmai începuserăm să lucrăm iar la şanţul de scurgere – şi mi-am imaginat că cineva o luase ştiind că era a mea şi uitase să mi-o mai dea. În ziua aia aţi venit voi să-l luaţi pe Mark, şi atunci am avut nevoie de mistrie, dar toţi mi-au zis: „Nu, nu am văzut-o, nu, nu am luat-o eu”.
   - Ar putea să fie identificată? Dacă cineva a văzut-o, ar putea să spună dacă e a ta?
   - Bineînţeles! Are iniţialele mele pe coadă.
    Mai luă o gură uriaşă din gogoaşă.
    - Le-am scrijelit cu mult timp în urmă, continuă el, cu o voce de-abia auzită. Odată, când ploua fără întrerupere şi a trebuit să stăm în adăposturi la nesfârşit. Am un briceag elveţian de armată, uite, i-am încins lama cu bricheta...
   - La vremea aceea l-ai acuzat pe Macker că ţi-a luat-o. De ce?
   Ridică din umeri.
   - Nu ştiu, poate pentru că el face glume de-astea proaste. Nimeni nu ar fi luat-o ca să o fure, din moment ce pe mâner se aflau iniţialele mele. Aşa că mi-am închipuit că cineva o luase doar ca să mă enerveze.
   - Încă mai crezi că el ţi-a luat-o?
   - Nu. După aia mi-am dat seama, pentru că doctorul Hunt încuiase magazia, iar Macker nu avea cheie.
   Deodată, ochii i se luminară:
    - Hei, nu cumva asta a fost arma crimei? La dracu’!
   - Nu, i-am răspuns eu. În ce zi ai găsit moneda, îţi mai aminteşti?
   Sean părea dezamăgit, dar se gândi, privind în gol şi legănându-se pe un picior.
   - Cadavrul a apărut într-o miercuri, nu? spuse el în sfârşit.
    Făcu ghemotoc folia de plastic, o aruncă în aer şi o lovi, trimiţând-o în iarbă.
    - OK, deci nu a fost cu o zi înainte, pentru că atunci am lucrat la nenorocitul ăla de şanţ de scurgere. Cu o zi înainte de asta. Luni!
   Încă mă mai gândesc şi astăzi la conversaţia avută atunci cu Sean.
   Amintirea asta reprezintă ceva ciudat de liniştitor pentru mine, deşi conţine şi un curent inexorabil de tristeţe. Presupun că în acea zi, deşi încă e greu să conştientizez acest lucru, a fost punctul culminant al carierei mele. În cursul Operaţiunii Vestala sunt multe decizii pe care le-am luat fără să fiu mândru de mine; dar cel puţin în acea dimineaţă, în ciuda a tot ce se întâmplase înainte şi a tot ce avea să mai urmeze, am făcut exact ce trebuia să fac, cu siguranţa şi cu uşurinţa cuiva care nu a greşit niciodată în viaţa sa.
   - Eşti sigur? am întrebat.
   - Da, eu aşa zic. Întreabă-l pe doctorul Hunt. Precis a notat în catalog. Eu sunt acum un fel de martor? O să apar în instanţă?
   - E foarte posibil să fie-aşa, am spus.
    Adrenalina îmi învinsese oboseala, iar mintea îmi alerga cu viteză, luând în calcul variante şi posibilităţi, ca într-un caleidoscop. O să te anunţ.
   - Bine, rosti Sean bucuros.
    Probabil că voia să mascheze dezamăgirea legată de arma crimei.
    - O să primesc protecţie ca martor?
   - Nu, i-am răspuns. Dar am nevoie să faci ceva pentru mine. Întoarce-te la lucru şi spune-le celorlalţi că am discutat despre un străin pe care tu l-ai văzut dând târcoale pe-aici cu doar câteva zile înainte de crimă. Spune-le că ţi-am cerut o descriere mai amănunţită a tipului. Poţi să faci asta?
   - Bineînţeles, mă asigură Sean cu un aer ofensat. Muncă sub acoperire. Excelent!
   - Mulţumesc. Ne vedem mai târziu.
   Se dădu jos de pe capotă şi ţâşni în direcţia celorlalţi, scărpinându-se la ceafă pe sub căciula de lână. În colţurile gurii era murdar de zahăr.
   M-am dus la Hunt, iar el verifică în catalog, confirmându-mi ce-mi spusese Sean: descoperise moneda într-o luni, cu câteva ore înainte de moartea lui Katy.
   - E o descoperire minunată! îmi spuse Hunt. Minunată! Ne-a luat destul de mult timp să... hm... s-o identificăm, înţelegeţi. Nu avem niciun specialist în monede aici, în şantier; eu sunt specialist în perioada medievală.
   - Cine mai are cheia de la magazia în care depozitaţi obiectele descoperite? l-am întrebat.
   - E o monedă din vremea lui Eduard al VI-lea, de pe la începutul anilor 1550, îmi spuse el. A... cheia de la magazie? De ce?
   - Da, cheia de la magazie. Mi s-a spus că noaptea e încuiată. Aşa este?
   - Da, da, în fiecare noapte. Avem mai ales ceramică, desigur, dar nu ştii niciodată.
   - Şi cine are cheia?
   - Eu, desigur, zise scoţându-şi ochelarii şi clipind la mine în timp ce şi-i ştergea de pulover. Mark şi Damien – pentru tururi, înţelegeţi. Pentru orice eventualitate. Oamenilor le place de regulă să vadă asemenea obiecte, nu?
   - Da, am confirmat. Da, le place.
   M-am întors la refugiul de pe şosea unde-mi lăsasem maşina şi l-am sunat pe Sam. Unul dintre copaci era castan. Împrejurul maşinii căzuseră o mulţime de castane, am curăţat una dintre ele şi am aruncat-o în aer în timp ce aşteptam ca Sam să-mi răspundă: putea să fie un apel oarecare, poate stabilirea unei întâlniri pentru seara, asta în cazul în care cineva ar fi observat şi s-ar fi întrebat; nimic important.
   - O’Neill, răspunse Sam.
   - Sam, sunt Rob, am spus eu, prinzând castana în palmă. Sunt în Knocknaree, în zona în care se fac săpăturile. Am nevoie de tine, de Maddox şi de câţiva poliţişti aici, cât de repede puteţi să ajungeţi, şi de o echipă de la laboratorul de criminalistică – vezi, poate dai de Sophie Miller. Spune-le să aducă un detector de metale şi pe cineva care ştie să-l folosească. Ne întâlnim la intrarea în şantier.
   - Am înţeles, îmi spuse Sam şi închise.
   Ştiam că îi va lua cel puţin o oră ca să strângă pe toată lumea şi apoi să ajungă la Knocknaree. Mi-am mutat maşina pe deal, pentru ca arheologii să nu o mai poată vedea, şi m-am aşezat pe capotă, aşteptând. În aer se simţea miros de iarbă uscată şi parcă se anunţau fulgere.
    Knocknaree era izolat, dealurile din depărtare nu se vedeau din pricina norilor, pădurea era întunecată, părând doar o iluzie, la poalele dealului. Trecuse mult timp până când copiilor li se permisese să se joace iarăşi afară; am auzit strigăte ascuţite, de încântare sau de spaimă, sau ambele, venind din direcţia locuinţelor. Alarma maşinii ţiuia în continuare şi undeva un câine lătra frenetic, parcă scos din minţi, şi lătra, lătra, lătra.
   Fiecare sunet îmi amplifica tensiunea. Îmi simţeam sângele pulsând până în cele mai îndepărtate locuri din fiinţa mea. Mintea încă îmi era trează pe de-a-ntregul, trepidând să facă legături şi să pună probe cap la cap, căutând să coreleze tot ce trebuia să le spună celorlalţi când aveau să sosească. Undeva, dincolo de adrenalină, realizam inexorabil că, dacă aveam dreptate, atunci moartea lui Katy Devlin nu avusese aproape nimic de-a face cu ce li se întâmplase lui Jamie şi Peter; sau, cel puţin, nu într-un fel care să constituie o probă pentru acest caz.
   Mă concentrasem atât de tare, încât aproape că uitasem ce aşteptam. Când ceilalţi începură să sosească, m-am uitat la ei cu aerul şocat şi curios al unui străin. Maşini închise la culoare, discrete, dubiţe albe silenţioase, cu uşi care se deschideau glisând uşor. Bărbaţi îmbrăcaţi în costume negre, tehnicieni anonimi cu echipamentele lor lucioase, calmi şi pregătiţi ca nişte chirurgi să dea la o parte centimetru cu centimetru învelişul acestui loc, ca să scoată la iveală dedesubturile mai întunecate ale arheologiei. Uşile maşinilor erau închise încet şi foarte precis, zgomotul pierzându-se în aer.
   - Care-i treaba? mă întrebă Sam.
   Îi adusese pe Sweeney şi pe O’Gorman, precum şi pe un tip cu părul roşcat pe care îmi aminteam ca prin ceaţă că-l văzusem în biroul pentru situaţii de urgenţă cu vreo câteva săptămâni în urmă.
   M-am dat jos de pe Range Rover, iar ei se adunară cu toţii în jurul meu. Sophie şi colegii ei îşi puneau mănuşile de protecţie. Cassie stătea după umărul lui Sam.
   - În noaptea în care Katy Devlin a murit, am început eu, a dispărut o mistrie din magazia pentru obiectele descoperite pe şantierul arheologic. Mistriile folosite aici sunt alcătuite dintr-o lamă metalică la care este ataşată o coadă de lemn de vreo 20 de centimetri lungime, care intră prin lamă şi care are capătul rotunjit. Această mistrie specială – care lipseşte şi în prezent – are pe coadă scrijelite iniţialele „S.C.”. Sunt iniţialele proprietarului ei, Sean Callaghan, care a anunţat că a uitat-o în magazia pentru obiecte descoperite, luni seara, în jurul orei cinci şi jumătate. Unealta se potriveşte cu descrierea pe care Cooper a făcut-o instrumentului cu care Katy Devlin a fost agresată sexual. Nimeni nu avea cum să ştie că mistria se afla acolo, ceea ce sugerează că întâmplător a constituit arma crimei şi că, prima scenă în care au început să se desfăşoare evenimentele a fost această magazie. Sophie, am putea începe cercetările de-acolo?
   - Luminolul, îi zise Sophie unuia dintre oamenii săi, care ieşi din grup şi deschise uşa din spate a dubiţei.
   - Sunt trei persoane care au cheia de la magazie, am continuat eu. Ian Hunt, Mark Hanly şi Damien Donnelly. Totuşi, nu-l putem exclude încă pe Sean Callaghan: ar fi putut inventa povestea cu mistria uitată acolo. Hunt şi Hanly au maşini, ceea ce înseamnă că, dacă unul din ei este vinovatul, atunci ar fi putut să ascundă cadavrul în portbagajul maşinii şi să-l transporte. Callaghan şi Donnelly nu au maşini din câte ştiu eu până acum, deci ar fi trebuit să ascundă cadavrul undeva pe-aproape, probabil chiar pe şantier. Trebuie să căutăm peste tot, să scotocim foarte atent şi să ne rugăm să fi lăsat urme. Căutăm mistria, un sac de plastic pătat de sânge şi primul şi al doilea loc al crimei.
   - Au chei şi de la celelalte barăci? mă întrebă Cassie.
   - Află! i-am răspuns.
   Tehnicianul se întoarse cu luminolul într-o mână şi cu o rolă de hârtie maronie în cealaltă mână. Ne-am uitat unii la ceilalţi şi ne-am făcut semn din cap; pregătiţi fiind, am pornit cu paşi rapizi să coborâm dealul către şantier.
   Rezolvarea unui caz echivalează cu spargerea unui baraj. Tot ce e-n jurul tău se adună şi se mişcă de la sine, fără să mai poată fi oprit; fiecare picătură de energie pe care o dedici investigaţiei se întoarce la tine, eliberată, câştigând forţă în aceeaşi secundă, luându-te şi pe tine cu ea.
   Uitasem că nu-l simpatizasem niciodată pe O’Gorman, uitasem că Knocknaree îmi luase minţile, uitasem că era de nenumărate ori să compromit cazul şi uitasem aproape tot ce se întâmplase între mine şi Cassie. Ăsta cred că este unul dintre lucrurile care îmi plac în munca mea: felul în care, în anumite momente, poţi să cuprinzi totul, să uiţi de tine şi să simţi pulsul aparaturii tehnice, iar tu să te acordezi cu el, perfect calibrat, ca într-o maşinărie vitală.
   Ne-am dispersat pentru orice eventualitate, când am traversat şantierul ca să ajungem la locul unde erau arheologii. Ei ne aruncau priviri scurte, îngrijorate, dar nimeni nu plecă de-acolo; nici măcar nu se opriră din lucru.
   - Mark, i-am zis.
    Era tot în genunchi, pe moviliţa lui.
   Se ridică dintr-o singură mişcare, rapidă şi periculoasă, şi se uită fix la mine.
   - Sunt nevoit să-ţi cer să strângi toată echipa şi s-o aduci la cantină.
   Mark răbufni.
   - Dumnezeule! N-aţi făcut destul? De ce vă temeţi? Chiar dacă descoperim azi nenorocitul de Sfânt Graal, buldozerele tot o să fie aici luni dimineaţa. Nu puteţi să ne lăsaţi în pace în aceste ultime zile?
   Pentru o secundă, am crezut că avea să mă atace şi mi-am dat seama că Sam şi O’Gorman veniseră aproape, în spatele meu.
   - Calmează-te, băiete, îi ceru O’Gorman pe un ton ameninţător.
   - Nu mă lua pe mine cu „băiete”. Trebuie să aşteptaţi până vineri la 5 şi jumătate, indiferent ce treabă aveţi cu noi. Nu fugim nicăieri.
   - Mark, am auzit-o deodată pe Cassie, lângă mine. Asta nu are nicio legătură cu autostrada. Uite cum facem: avem nevoie de tine, de Damien Donnelly şi de Sean Callaghan să veniţi imediat cu noi. Asta nu se poate negocia. Dacă faceţi cum spunem, restul echipei poate să-şi continue munca, supravegheaţi de detectivul Johnston. E bine aşa?
   Mark se mai holbă la ea câteva clipe, după care scuipă în praf şi îi făcu semn din bărbie lui Mel care deja se îndrepta spre noi. Asudaţi, ceilalţi arheologi se uitau la noi cu ochii mari. Cu voce joasă, îi dădu instrucţiuni, arătând cu degetul către diferite părţi ale şantierului.
   Apoi, în mod surprinzător, o bătu uşor pe umăr, după care, cu pumnii vârâţi adânc în buzunare, se îndreptă spre baracă. O’Gorman se duse după el.
   - Sean! am strigat. Damien!
   Sean sări plin de entuziasm, ridicând o mână ca să batem palma, uitându-se la mine înţelegător văzând că îi ignorasem gestul. Damien veni mult mai încet, după ce îşi suflecase pantalonii. Părea uluit, aproape şocat, dar la el, atitudinea aceasta nu prea mă mira.
   - Trebuie să vorbim cu voi, le-am zis. Aşteptaţi-ne în cantină până terminăm aici şi vă ducem la sediu.
   Amândoi deschiseră gura. Dar eu m-am întors şi am plecat înainte ca ei să apuce să mă mai întrebe ceva.
   I-am lăsat în cantină, împreună cu doctorul Hunt, complet nedumerit – având încă în braţe un morman de documente – şi i-am dat în grijă lui O’Gorman.
    Hunt ne permise să cercetăm şantierul, cu un entuziasm care ne făcu să-l coborâm pe ultimul loc pe lista de suspecţi (în timp ce Mark ne ceruse mandatul, dar ne întorsese rapid spatele când îi spusesem că dacă vrea unul, sunt bucuros să i-l aduc dacă aşteaptă câteva ore), iar Sophie şi echipa ei se îndreptară către magazia pentru obiectele descoperite şi începură să acopere ferestrele cu hârtia maronie. Johnston, aflat în zona săpăturilor, îşi scosese carneţelul şi îi urmărea pe arheologi, cerceta uneltele şi îl lua pe câte unul deoparte, să discute scurt câte ceva între patru ochi.
   - Cheia asta se potriveşte la toate magaziile, îmi spuse Cassie ieşind din cantină. Hunt, Mark şi Damien au câte o cheie – Sean nu are. Şi nici nu există o cheie de rezervă. Spun că nu au pierdut niciodată cheia, nu au împrumutat-o şi nici nu au observat că le-ar fi lipsit vreo clipă.
   - Păi atunci să începem cu magaziile, am spus, iar dacă va fi nevoie, vom continua căutările afară. Sam, te ocupi cu Cassie de magazia pentru unelte! Eu şi Sweeney ne ocupăm de birou.
   Biroul era strâmt, ticsit – rafturi pline de cărţi, plante de interior, birouri pe care zăceau mormane de hârtii, căni, bucăţi de ceramică şi un computer uriaş. Eu şi Sweeney am lucrat rapid, metodic, trăgând de sertare, dând cărţile jos ca să căutăm în spatele lor, apoi aşezându-le din nou morman la loc. De fapt, nici nu mă aşteptam să găsim ceva.
    Aici nu aveai unde să ascunzi un cadavru şi eram aproape sigur că sacul de plastic şi mistria fuseseră aruncate în râu sau îngropate undeva în zona săpăturilor, unde am fi avut nevoie de o grămadă de timp şi de noroc ca să le depistăm cu detectorul de metale. Toate speranţele mele erau legate de Sophie şi de echipa ei, precum şi de misterioasele ritualuri pe care le desfăşurau în magazia pentru obiecte descoperite. Mâinile mi se mişcau automat pe rafturi.
   Ascultam, atât de concentrat, încât păream paralizat, orice sunet din afară, paşii, vocea lui Sophie. Când Sweeney scăpă un sertar şi înjură încet, aproape că am zbierat la el să tacă.
   Treptat, începeam să-mi dau seama cât de mult riscasem făcând acest lucru. Aş fi putut pur şi simplu să o sun pe Sophie şi să o rog să vină să cerceteze magazia pentru obiecte descoperite, fără să fie nevoie să menţionez nimic, pentru eventualitatea în care nu ar fi existat niciun rezultat. În loc să procedez astfel, eu vizasem întreg şantierul, implicasem toate persoanele care aveau vreo legătură cu investigaţiile, iar dacă acest fapt se dovedea a fi greşit, nici nu voiam să mă gândesc ce ar fi zis O’Kelly.
   Mi se păru că trecuse cam o oră, când am auzit de-afară:
   - Rob!
   Am sărit pe podea împrăştiind o grămadă de hârtii, dar era vocea lui Cassie: limpede, băieţoasă, agitată. Urcase treptele scării, apucase de mânerul uşii şi tocmai dădea să intre în birou.
   - Rob! Am găsit-o! Mistria! Era în magazia pentru unelte, sub toate aceste materiale...
   Era roşie şi gâfâia şi se vedea că uitase complet de faptul că de-abia dacă ne mai vorbeam. Uitasem chiar şi eu acest lucru, pentru un moment; vocea ei, atât de cunoscută şi de caldă, îmi săgetă inima.
    - Rămâi aici, i-am cerut lui Sweeney. Continuă să cauţi.
   Şi m-am dus după Cassie. Ea deja alerga înapoi, sărind peste şanţuri şi bălţi.
   În magazia de unelte era o dezordine de nedescris: roabe răsturnate în fel şi chip, târnăcoape, lopeţi, săpălige aruncate de-a valma pe lângă pereţi, mormane de găleţi metalice stând să cadă, pernuţe din burete pe care se putea sta în genunchi, veste fosforescente (cineva scrisese „BAGĂ PICIORUL AICI”, şi era desenată o săgeată în jos, pe spatele celei aflate deasupra), totul acoperit cu un strat de noroi uscat. Câteva persoane îşi ţineau aici bicicletele.
    Cassie şi Sam începuseră de la stânga la dreapta.
   Sam stătea în genunchi, în fundul adăpostului, între o roabă defectă şi nişte suluri de prelată; ţinea cu o mână înmănuşată de colţul acestora. Ne-am făcut loc printre unelte şi am ajuns lângă ea.
   Mistria fusese împinsă în spatele sulurilor de prelată verde, lângă perete; atât de bine dosită, încât atunci când fusese împinsă, făcuse o gaură în materialul dur; nu exista niciun bec în magazie, aşa că era semiîntuneric chiar şi cu uşile larg deschise; dar Sam avea o lanternă de mână: „S.C.” – litere mari, inegale, caractere gotice, scrijelite adânc în lemnul lăcuit.
   Urmă o linişte îndelungată. Doar câinele şi alarma maşinii se auzeau întruna în depărtare, cu aceeaşi determinare mecanică.
   - Aş zice că prelatele astea nu sunt folosite prea des, rosti Sam încet. Sunt în spate de tot, după uneltele stricate, după toate celelalte obiecte. Iar Cooper chiar ne-a spus că probabil cadavrul fusese ţinut înfăşurat în ceva cu o zi înainte de a fi găsit.
   M-am ridicat şi mi-am scuturat praful de pe genunchi.
   - A fost aici, am spus. Familia ei înnebunise căutând-o, iar ea a fost aici tot timpul.
   Probabil că m-am ridicat prea brusc pentru că, pentru un moment, am simţit cum se învârte pământul cu mine. În urechi auzeam un bâzâit ascuţit, monoton.
   - Unde e aparatul foto? Trebuie să facem poze înainte de a eticheta probele.
   - E la cei din echipa lui Sophie, am răspuns. Trebuie să-i aducem să cerceteze şi locul ăsta.
   - Şi uite, zise Sam. Lumină cu lanterna partea dreaptă a magaziei şi ridică un sac mare de plastic, pe jumătate plin cu mănuşi din cauciuc, verzi, ca de grădinărit, cu dosul palmei din pânză. Dacă aş avea nevoie de mănuşi, aş lua de-aici o pereche şi pe urmă le-aş pune la loc.
   - Unde-s detectivii? am auzit-o pe Sophie strigând undeva afară.
   Vocea ei părea slabă, strivită de cerul cu nori joşi. Am sărit în picioare.
   Cassie se ridică, privind în spatele ei, spre mistrie.
   - Probabil că cineva ar trebui să rămână...
   - Rămân eu, se oferi Sam. Duceţi-vă voi să vedeţi.
   Sophie era în faţa magaziei cu obiecte descoperite, cu o lanternă neagră în mână.
   - Da, rosti, fără îndoială că acesta e locul crimei. A încercat să cureţe, dar... Veniţi să vedeţi.
   Cei doi tineri din echipa tehnică erau înghesuiţi într-un colţ. Unul ţinea în mână două recipiente mari de spray, iar Helen, camera video.
   Deasupra măştii, ochii ei erau mari, uluiţi. Magazia era prea mică pentru cinci persoane şi pentru toate obiectele sinistre, nepotrivite cu locul, pe care echipa le adusese cu ea, transformând încăperea într-o cameră de tortură improvizată de vreo grupare de gherilă: ferestrele acoperite cu hârtie, becuri agăţate cu sârmă deasupra capetelor, chipurile acoperite cu măşti, mănuşile, aşteptarea momentului de a merge mai departe.
   - Staţi lângă birou, ne ceru Sophie, mai departe de rafturi.
   Trânti uşa – toată lumea tresări – şi lipi la loc banda de hârtie peste fâşiile de lumină.
   Luminolul reacţionează chiar şi la cea mai mică urmă de sânge, făcându-l să capete o strălucire de ultraviolete. Poţi să zugrăveşti un perete întreg, să cureţi un covor până arată ca nou, să te ascunzi ani, zeci de ani; luminolul va reface nemilos crima, în cele mai delicate detalii.
    „Dacă Kiernan şi McCabe ar fi avut luminol, m-am gândit, ar fi putut să comande un avion utilitar şi să-l împrăştie în pădure”, după care m-am abţinut să nu izbucnesc în râs. Eu şi Cassie ne-am sprijinit de birou, la câţiva centimetri depărtare unul de celălalt.
   Sophie se duse spre tehnician ca să ia spray-ul, aprinse lanterna, apoi închise becul din plafon. Se auzea cum respiram cu toţii în întuneric, cinci perechi de plămâni luptându-se cu aerul îmbâcsit.
   O împroşcare din butelia de spray, apoi micul ochi roşu al camerei video. Sophie se aplecă şi îndreptă raza lanternei spre pardoseală, lângă rafturi.
   - Uitaţi-vă aici, ne indică ea.
   Am auzit-o pe Cassie cum inspiră rapid. Podeaua lucea alb-albăstrui, era un model complicat, ca o pictură abstractă grotescă: arce de cerc care arătau cum ţâşnise sângele, cercuri imperfecte acolo unde sângele cursese şi începuse să se usuce, urme de şters şi de răzuit acolo unde cineva încercase din răsputeri, cu disperare, să cureţe sângele. Strălucea ca o substanţă radioactivă între crăpăturile pardoselii sau în jurul granulaţiilor lemnului.
    Sophie ridică lanterna şi împroşcă din nou din butelia de spray: mici picături răspândite la baza rafturilor de metal – apoi apăru o pată care arăta precum amprentele unei mâini care înşfăcase ceva cu sălbăticie. Fâşiile de întuneric traversau adăpostul, cu hârtiile lui în dezordine şi cu sacii plini de cioburi de ceramică, lăsându-ne suspendaţi în întunericul spaţiului în care fusese săvârşită crima: luminiscenţa, aproape dureroasă, se desfăşura iar şi iar în faţa ochilor noştri.
   - Dumnezeule! am exclamat.
   Katy Devlin murise pe podeaua asta. Stătuserăm aici, în această magazie, îl interogaserăm pe criminal chiar aici, unde era locul crimei.
   - Nu e posibil ca astea să fie de la vreun înălbitor sau altceva de genul ăsta? întrebă Cassie.
   Luminolul poate detecta şi alte substanţe, de la înălbitorul de menaj până la cupru, dar ştiam amândoi că Sophie nu ne-ar fi chemat aici dacă nu ar fi fost sigură.
   - Am verificat, răspunse Sophie scurt.
    Îi simţeam indignarea din voce:
    - Sânge!
   Undeva, în sinea mea, încetasem să mai cred că acest moment va mai exista. Mă gândisem îngrozitor de mult la Kiernan, în ultimele câteva săptămâni. Kiernan ieşise la pensie şi se refugiase undeva pe malul mării, într-un loc confortabil, cu coşmarurile lui cu tot. Doar cei mai norocoşi detectivi îşi încheie cariera fără să aibă parte de măcar un singur asemenea caz, iar încă de la început mă încăpăţânasem să cred că Operaţiunea Vestala – ultima din lumea asta pe care ar fi trebuit s-o aleg – să fie coşmarul meu.
   A trebuit să mă concentrez într-un fel ciudat, aproape dureros, ca să-mi dau seama că individul nostru nu era genul de arhetip fără chip, ci se întrupase într-un coşmar colectiv, acţionase, după care se dizolvase la loc în întuneric; acum se afla în cantină, la doar câţiva metri mai încolo, purtând haine de doc murdare de noroi, bând ceai sub ochiul scrutător al lui O’Gorman.
   - Asta e, făcu Sophie.
   Se ridică şi aprinse becul de deasupra noastră. Am clipit spre podeaua care acum arăta normal.
   - Uite, zise Cassie, arătând din bărbie.
    M-am uitat în acea direcţie şi am văzut că la baza unuia dintre rafturi se aflau saci de plastic, mari, transparenţi, genul rezistent pe care arheologii îi folosesc ca să depoziteze ceramica.
    - Dacă mistria a fost o armă întâmplătoare...
   - O, la dracu’! exclamă Sophie. Trebuie să testăm fiecare sac de plastic din încăperea asta nenorocită!
   Ferestrele zăngăniră şi, deodată, se auzi un bubuit înfiorător deasupra acoperişului: începuse ploaia.

20

   A plouat fără contenire toată ziua, o ploaie deasă, fără sfârşit, care te uda până la piele doar cât făceai câţiva paşi ca să ajungi până la maşină. Deasupra dealurilor întunecate străluceau din când în când fulgere, iar zumzetul îndepărtat al trăsnetelor ajungea până la noi.
   Am părăsit biroul ca să stabilim locurile crimei, luându-i cu noi pe Hunt, Mark, Damien şi pe un Sean supărat. („Am crezut că suntem parteneri!”) Am găsit pentru fiecare câte o sală de interogatorii şi ne-am apucat să le verificăm din nou alibiurile.
   Sean era uşor de eliminat. Împărţea un apartament în Rathmines cu trei colegi şi toţi îşi aminteau, până la un punct, de noaptea în care murise Katy: fusese aniversarea unuia dintre ei şi dăduse o petrecere, la care Sean fusese DJ până la patru dimineaţa, apoi sărise pe iubita unuia şi îşi petrecuse restul nopţii pe canapea. Cel puţin 30 de martori puteau să depună mărturie atât despre cum îşi petrecuse vremea, cât şi despre gusturile sale în materie de muzică.
   În cazul celorlalţi, lucrurile erau mai complicate. Alibiul lui Hunt era nevastă-sa, iar al lui Mark, Mel; Damien locuia în Rathfarnham cu mama lui, văduvă, care se ducea devreme la culcare, dar el ne asigura că nu ar fi putut să părăsească locuinţa fără ca ea să se trezească.
   Acesta era genul de alibi pe care detectivii îl urau cel mai mult, pentru că era nesatisfăcător, sfidător şi putea să strice un caz. Aş putea să vă relatez o mulţime de situaţii în care se ştia exact vinovatul, cum, unde şi când a acţionat, dar nu se putea face absolut nimic deoarece mama băiatului jura că acesta stătuse pe canapea şi se uitase la The Late Late Show.
   - Bine, spuse O’Kelly în biroul pentru situaţii de urgenţă, după ce i-am luat o declaraţie lui Sean şi l-am trimis acasă (mă iertase pentru păcăleala pe care i-o trăsesem şi, la plecare, mi-a întins mâna să batem palma, în chip de salut; m-a întrebat dacă poate să vândă ziarelor povestea sa, dar i-am spus că dacă făcea una ca asta, aveam să fac raiduri în apartamentul lui, să-l percheziţionez de droguri, seară de seară, până avea să împlinească 30 de ani). Unu la doi, hai, băieţi, începem pariurile, pe cine mizaţi?
   Era într-o dispoziţie mult mai bună acum, că ştia că avem un suspect într-una dintre sălile de interogatorii, chiar dacă nu eram siguri care dintre cei trei era acela.
   - Damien, zise Cassie. Se potriveşte exact cu modus operandi.
   - Mark recunoaşte că s-a aflat la locul crimei, am spus. Este singurul care pare să aibă un motiv.
   - Din câte ştim până acum.
   Înţelegeam ce voia să spună, sau cel puţin aşa credeam, dar nu aveam de gând să îmbrăţişez teoria asasinului angajat, nu în faţa lui O’Kelly şi a lui Sam.
   - În plus, eu, una, nu-l văd făcând aşa ceva.
   - Sunt sigur. Dar eu îl văd.
   Cassie îşi dădu ochii peste cap, ceea ce pe mine mă linişti oarecum: într-un fel, mă aşteptasem ca ea să reacţioneze.
   - O’Neill? întrebă O’Kelly.
   - Damien, răspunse Sam. Le-am dus câte o ceaşcă de ceai. E singurul care s-a servit cu mâna stângă.
   După o secundă de uimire, eu şi Cassie am izbucnit în râs. Gluma era pentru noi doi – eu, oricum, uitasem totul legat de amănuntul ăsta –, dar încă ne simţeam amândoi puternic afectaţi şi surescitaţi, aşa că nu ne-am putut abţine. Sam rânji şi ridică din umeri, plăcut impresionat de reacţia noastră.
   - Habar nu am de ce râdeţi voi doi, mormăi O’Kelly, dar şi el mustăcea. Ar fi trebuit să observaţi voi. Tot rahatu’ ăsta cu modus operandi...
   Râdeam din toată inima, mă înroşisem şi ochii îmi lăcrimau. Mi-am muşcat buza de jos ca să pot să mă abţin.
   - Of, Dumnezeule! spuse Cassie, inspirând adânc. Sam, ce ne-am face fără tine?
   - Gata cu glumele şi cu joaca! zise O’Kelly. Voi doi vă ocupaţi de Damien Donnelly. O’Neill, ia-l pe Sweeney şi duceţi-vă la Hanly, iar eu am să găsesc câţiva băieţi să se ocupe de Hunt şi de martori în legătură cu alibiurile. Şi... Ryan, Maddox, O’Neill! Avem nevoie de declaraţiile lor. Să nu daţi vreun rateu! Andele!
   Îşi trase scaunul înapoi cu un scrâşnet care era cât pe ce să ne spargă timpanele şi plecă.
   - Andele? se miră Cassie.
   Părea periculos de aproape de o altă criză de râs.
   - Bine lucrat, băieţi! făcu Sam.
    Dădu mâna cu fiecare din noi.
   Strângerea lui era puternică, fermă, caldă.
    - Baftă!
   - Dacă Andrews l-a angajat pe vreunul dintre ei – am spus după ce Sam plecă să-l caute pe Sweeney, iar eu şi Cassie am rămas singuri în birou –, asta ar fi nebunia secolului.
   Cassie ridică neîncrezătoare din sprâncene. Îşi termină de băut cafeaua – se anunţa o zi extrem de lungă, aşa că ne făcuserăm cu toţii rezerve de cafeină.
   - Cum vrei să procedăm? am întrebat-o.
   - Îl interoghezi tu. De la femei aşteaptă compasiune şi solidaritate; eu o să-l mai încurajez din când în când. Se simte intimidat de bărbaţi, deci ia-l uşurel. Dacă-l forţezi prea mult, o să-l blochezi şi o să vrea să plece. Nu te grăbi, fă-l să aibă mustrări de conştiinţă. Eu cred în continuare că a ezitat încă de la început şi fac pariu că se simte îngrozitor în legătură cu tot ce s-a întâmplat. Dacă mergem pe ideea mustrărilor de conştiinţă e doar o chestiune de timp să îi învingem rezistenţa.
   - Păi atunci s-o facem! am spus.
   Ne-am aranjat hainele, părul, apoi am pornit umăr la umăr pe coridor către sala de interogatorii.
   Era ultimul nostru parteneriat. Aş vrea să vă pot arăta că un interogatoriu are propria frumuseţe, strălucire, cruzime, la fel ca o luptă de tauri; că, în ciuda subiectelor dure sau a celui mai stupid suspect, îşi păstrează pe de-a-ntregul fermitatea, rafinamentul perfect, latura irezistibilă, ritmul ameţitor; că atunci când e vorba de un tandem reuşit de detectivi, fiecare îi ştie cu precizie gândurile celuilalt, ei acţionând la fel ca doi balerini care dansează în pas de deux. Nu ştiu şi n-am să ştiu niciodată dacă eu şi Cassie suntem buni detectivi – presupun că nu –, dar ştiu cu siguranţă un lucru: eram o echipă demnă să fie pomenită în cântecele barzilor şi cărţile de istorie.
    Acesta era ultimul nostru dans împreună, cel mai important, şi aveam să-l desfăşurăm în mica sală de interogatorii, în timp ce afară cădea noaptea, iar pe acoperiş se auzea răpăitul ploii care nu mai contenea, fără să avem alt public, în afară de condamnaţi şi de morţi.
   Damien era cufundat în scaun, cu umerii rigizi, ignorând ceaşca de ceai aburind de pe masă. Când i-am spus care îi erau drepturile, se uită la noi de parcă îi vorbeam în chineză.
   Luna de zile care se scursese de la moartea lui Katy nu fusese prea bună pentru el. Purta pantaloni kaki şi un pulover gri, larg, dar eu tot observasem că slăbise, iar asta îl făcea să pară zvelt, dar oarecum mai scund decât era în realitate. Înfăţişarea lui plăcută părea să-şi fi pierdut puţin din farmec – cearcăne sub ochi, o încruntătură verticală care începea să i se formeze între sprâncene; tinereţea sa înfloritoare, care trebuia să mai dureze încă vreo câţiva ani, începuse să se ofilească rapid. Schimbarea fusese destul de subtilă încât să nu o fi observat când mă întorsesem pe şantier, dar acum îmi dădea de gândit.
   Am început cu întrebări uşoare, la care putea să răspundă fără să-şi facă griji. Era din Rathfarnham, nu-i aşa? Studia la Trinity? Tocmai terminase anul doi? Cum fuseseră examenele? Damien răspundea monosilabic şi îşi răsucea pe deget marginea puloverului; murea de curiozitate să ştie de ce îl interogam, dar se şi temea să afle. Cassie îl conduse pe terenul arheologiei şi, treptat, el se relaxă.
    Dădu drumul puloverului şi începu să-şi bea ceaiul, să formuleze propoziţii, şi au avut o conversaţie lungă şi plăcută despre descoperirile arheologice diverse pe care le făcuseră în timpul săpăturilor. I-am lăsat să se desfăşoare preţ de mai bine de douăzeci de minute până să intervin (cu un zâmbet îngăduitor: „Urăsc că trebuie să spun asta, dragii mei, dar cred că ar cam trebui să ne întoarcem la oile noastre, altminteri intrăm toţi trei în bucluc”).
   - Hai, Ryan, mai lasă-ne două secunde, mă rugă Cassie. N-am văzut niciodată un inel ornamental. Cum arată?
   - Se spune că ar trebui să fie dus la Muzeul Naţional, afirmă Damien, roşind de mândrie. E foarte mare, e din bronz şi are o inscripţie pe interior...
  Schiţă o mişcare cu degetul, prin care intenţiona să arate cum era făcută inscripţia.
   - Poţi să mi-l desenezi? îl rugă Cassie, împingându-i carneţelul ei de notiţe şi stiloul peste masă.
   Ascultător, Damien făcu un desen, încruntându-şi sprâncenele de concentrare.
   - Ceva de genul ăsta, spuse el dându-i înapoi carneţelul. Nu ştiu să desenez.
   - Uau! exclamă Cassie, cu admiraţie. Iar pe ăsta l-ai descoperit tu? Dacă eu aş descoperi aşa ceva, cred că aş exploda de bucurie sau aş face infarct.
   Am privit peste umărul ei: un cerc cu ceva ce părea să fie un ac, decorat cu linii curbe, neregulate.
   - Drăguţ! am spus.
   Într-adevăr, Damien era stângaci.
   Mâinile sale păreau prea mari pentru corpul său, parcă erau labele unui căţeluş.
   - Hunt iese din discuţie, ne spuse O’Kelly, pe coridor. În declaraţia iniţială spunea că luase ceaiul şi se uitase la televizor toată seara de luni, cu nevastă-sa, şi că s-au dus la culcare pe la ora unsprezece. Au urmărit nişte nenorocite de documentare, unele despre suricate şi altul despre Richard al III-lea – ne-a relatat fiecare rahat de detaliu, fie că voiam să le aflăm sau nu. Soţia lui a zis la fel, şi în ghidul TV se spune acelaşi lucru. Iar vecinul lor are un câine, unul dintre nesuferiţii ăia mici care latră toată noaptea; ne-a spus că Hunt a strigat la el, de la fereastră, pe la unu dimineaţa. De ce dracu’ nu-l potolea propriul stăpân să tacă din gură? Este sigur de dată pentru că în ziua aia îşi pusese o pardoseală nouă – şi zicea că muncitorii necăjiseră câinele. Îl trimit acasă pe Einstein, înainte să mă înnebunească. E al naibii de solicitant, băieţi!
   - Cum se descurcă Sam cu Mark? am întrebat.
   - Nu a scos nimic de la el. Hanly e iritat şi repetă aceeaşi poveste, iar iubita lui îl susţine. Dacă mint, nu vor ceda curând. Iar el e dreptaci, sunt sigur. Dar băiatul vostru?
   - Stângaci, răspunse Cassie.
   - Deci el e favoritul. Dar asta nu o să fie suficient. Am vorbit cu Cooper...
    O’Kelly se strâmbă de dezgust.
    - Poziţia victimei, poziţia atacatorului, balanţa probabilităţilor – o grămadă de rahaturi; dar ce îi dă de gândit este că el crede că tipul e stângaci. Cu toate astea, nu vrea să declare în instanţă că e sigur de asta. E la fel ca un nenorocit de politician. Iar Donnelly cum se comportă?
   - E agitat, am răspuns eu.
   O’Kelly trânti uşa sălii de interogatorii.
   - Bine! Ţineţi-o tot aşa!
   Ne-am întors să-i facem zile fripte lui Damien.
   - OK, dragii mei, am spus, trăgându-mi un scaun, e timpul să ne întoarcem la treabă. Haideţi să vorbim despre Katy Devlin.
   Damien încuviinţă precaut, dar am observat că o făcea de formă.
   Luă o gură de ceai, care trebuie să se fi răcit între timp.
   - Când ai văzut-o prima dată?
   - Cred că atunci când urcasem cam trei sferturi din deal. Mai încolo de casă, oricum, şi de barăci. Am văzut-o, pentru că e panta dealului...
   - Nu, nu ne referim la ziua în care ai găsit cadavrul, spuse Cassie. Înainte de asta.
   - Înainte...?
    Damien se uită nedumerit la ea, mai luă o gură de ceai.
    - Nu... hm... nu am văzut-o, n-am mai văzut-o niciodată. N-am mai întâlnit-o înainte de ziua aceea.
   - N-ai mai văzut-o niciodată înainte? întrebă Cassie fără ca tonul vocii sale să se modifice, dar i-am simţit înverşunarea. Eşti sigur? Gândeşte-te bine, Damien.
   El negă din cap vehement.
   - Nu. Jur. N-o mai văzusem în viaţa mea.
   Urmă un moment de linişte. L-am privit pe Damien sperând că sugeram un interes calm, deşi simţeam cum mi se învârteşte capul.
   Pariasem pe Mark nu dintr-o totală convingere, aşa cum aţi putea să credeţi, şi nici pentru că mă plictisea din motive pe care nu aveam chef să le explorez. Cred că atunci când a fost vorba de el, date  fiind posibilităţile, eu pur şi simplu am vrut ca el să fie vinovatul. Nu eram în stare să-l iau în serios pe Damien – nici ca bărbat, nici ca martor, nici ca suspect. Era o fiinţă atât de insignifiantă, nu făcea altceva decât să se eschiveze tot timpul, să ezite, să fie vulnerabil – pur şi simplu puteai să-l înlături, ca pe un puf de păpădie. Gândul că el era autorul părea revoltător. Mark – indiferent ce credeam unul despre celălalt – reprezenta un oponent adevărat care merita efortul confruntării.
   Dar asta: era ca o minciună gratuită. Fetele Devlin fuseseră destul de des în zona săpăturilor în acea vară şi cu greu ar fi putut să treacă neobservate. Toţi ceilalţi arheologi îşi aminteau de ele. Mel, care stătuse la o distanţă destul de mare de cadavrul lui Katy, o recunoscuse totuşi. Iar Damien făcuse de-atâtea ori turul şantierului.
   Era mai probabil ca el să fi vorbit cu Katy, mai mult decât oricine altcineva. Se aplecase deasupra corpului, chipurile ca să vadă dacă mai respira (iar acest curaj, îmi dădeam seama, era ieşit din comun).
   Nu exista niciun motiv în lumea asta pentru care să nege că o mai văzuse înainte, doar dacă nu cumva se sustrăgea dintr-o capcană pe care o bănuia, dar pe care noi de fapt nu i-o întinseserăm. Doar dacă nu cumva ştiindu-se legat de ea, întrebarea îl speria atât de tare, încât nu mai putea să gândească limpede.
   - OK, zise Cassie. Dar pe tatăl ei, Jonathan Devlin? Eşti membru al organizaţiei Mutaţi Autostrada?
   Damien sorbi o gură mare de ceai şi începu să dea afirmativ din cap. Noi ne-am îndepărtat de subiect fără ca el să îşi dea seama şi fără să aibă nici cea mai mică şansă să conştientizeze ce făcuse.
   Pe la ora 3, eu, Cassie şi Sam am ieşit să ne luăm pizza – Mark începuse să bată câmpii că îi era foame, iar noi voiam ca el şi Damien să fie fericiţi. Niciunul din ei nu era arestat; aveau dreptul oricând să părăsească clădirea, iar noi nu puteam face nimic ca să-i oprim.
   Negociam, aşa cum făceam adeseori, încercând să fim autoritari, dar şi să fim băieţi buni; şi, în timp ce eram destul de sigur că pe Damien puteam să-l reţinem în sala de interogatorii pe timp nelimitat, nu eram la fel de convins în ceea ce-l privea pe Mark.
   - Cum vă descurcaţi cu Donnelly? mă întrebă Sam când am ajuns la pizzerie.
   Cassie se aşezase la bar şi râdea cu tipul care ne luase comanda.
   Am ridicat din umeri.
   - Greu de spus. Dar cu Mark cum merge?
   - E distractiv. Zice că şi-a petrecut o jumătate de an muncind din greu ca autostrada să fie mutată, aşa că de ce ar fi riscat să distrugă totul omorând-o pe fiica preşedintelui? El crede că toate astea au raţiuni politice... Sam se strâmbă. Despre Donnelly... spuse el, uitându-se nu la mine, ci la spatele lui Cassie. Dacă el e omul nostru... Ce motiv ar fi putut să aibă?
   - Nu ne-am dat seama până acum, am spus.
   Nu aveam chef să vorbesc despre asta.
   - Dacă apare ceva...
    Sam îşi vârî şi mai adânc pumnii în buzunarele pantalonilor.
    - Ceva ce crezi că aş vrea să ştiu. Poţi să mă suni?
   - Da, am zis.
    Nu mâncasem nimic toată ziua, dar mâncarea era ultimul lucru din lume care mă interesa în clipa aceea; tot ce-mi doream era să mă întorc mai repede la Damien, iar pizza asta părea să dureze ore întregi.
    - Sigur că te sun.
   Damien îşi luă o cutie de 7-up, dar refuză pizza. Nu-i era foame – a zis.
   - Sigur? îl întrebă Cassie, încercând să apuce cu degetele fâşiile de caşcaval. Dumnezeule, pe vremea când eram studentă nu refuzam niciodată o pizza gratis.
   - Nu refuzai niciodată mâncare, punct! am spus. Eşti ca un aspirator uman.
   Cassie, neputând să-mi răspundă pentru că avea gura plină, confirmă din cap, veselă, ridicând degetul mare.
   - Hai, Damien, ia o bucată. Trebuie să-ţi păstrezi puterile. O să mai zăboveşti aici o vreme.
   Făcu ochii mari. Am fluturat o felie prin faţa lui, dar el refuză scuturând din cap. Am ridicat din umeri şi am păstrat-o pentru mine.
   - Bine, am spus. Ce poţi să-mi spui despre Mark Hanly? Ce fel de tip este?
   Damien clipi.
   - Mark? Hm, e OK. E strict, cred, dar trebuie să fie. Nu avem prea mult timp la dispoziţie.
   - L-ai văzut vreodată violent? Să-şi piardă controlul?
   Am fluturat degetele murdare către Cassie, iar ea îmi aruncă un şerveţel.
   - Da... nu... Vreau să spun, da, câteodată parcă-i nebun, când lipseşte cineva, dar nu l-am văzut niciodată lovind pe nimeni sau altceva de genul ăsta.
   - Crezi totuşi că ar face-o dacă ar fi destul de nervos?
   Mi-am şters degetele, apoi am răsfoit carneţelul încercând să nu las grăsime pe vreo pagină.
   - Nu eşti bun de nimic, îmi zise Cassie.
   I-am arătat degetul mijlociu. Damien se uită mirat la noi şi se înroşi.
   - Ce? întrebă în cele din urmă, nesigur pe el.
   - Crezi că Mark ar putea fi violent dacă ar fi provocat?
   - Poate că da. Nu ştiu.
   - Dar tu? Ai lovit vreodată pe cineva?
   - Ce... Nu!
   - Ar fi trebuit să luăm şi nişte pâine cu usturoi, afirmă Cassie.
   - N-o să stau într-o sală de interogatorii cu două persoane şi să mănânc usturoi. Ce ar trebui să se întâmple ca să loveşti pe cineva, Damien?
   Rămase cu gura căscată.
   - Nu mi se pare că ai fi genul de tip violent, dar fiecare are o limită. Ai lovi pe cineva dacă ar insulta-o pe mama ta, de exemplu?
   - Eu...
   - Sau pentru bani? Sau în autoapărare? Ce ar trebui să se întâmple?
   - Nu ştiu...
    Damien clipea repede.
    - Nu ştiu. Vreau să spun... Eu niciodată... dar cred că oricine... aşa cum spuneai... oricine are o limită, nu ştiu...
   Am clătinat din cap şi am luat notiţe cu atenţie în privinţa acestui subiect.
   - Poate voiai cu altceva? întrebă Cassie examinând pizza. Cred că predomină şuncă şi ananas, dar lângă noi, celălalt are cu pepperoni şi cârnaţi.
   - Poftim? Ăăă... nu, mulţumesc. A cui...?
   Noi am tăcut, mestecând.
   - Care cel de lângă noi? Dacă-mi este permis să întreb...
   - Sigur că da, am răspuns. E Mark. Pe Sean şi pe doctorul Hunt i-am trimis acasă, cu ceva timp în urmă, dar încă nu l-am putut lăsa pe Mark să plece.
   Ne-am uitat la Damien cum se albeşte, gândindu-se la implicaţiile veştii.
   - De ce? ne întrebă încet.
   - Nu pot să-ţi spun asta, răspunse Cassie, servindu-se cu pizza. Îmi pare rău.
   Privirea lui Damien se feri, dezorientată, de la mâna ei, la chipul ei, apoi la mine.
   - Ce pot să-ţi spun, am zis eu, arătând spre el cu o bucată de pizza, este că luăm foarte, foarte în serios acest caz. Am văzut o grămadă de lucruri urâte în cariera mea, Damien, dar ca ăsta... Nu există o crimă mai gravă în lume decât uciderea unui copil. Toată viaţa ei se duce, toată comunitatea este îngrozită, prietenele ei nu vor trece niciodată peste asta, familia ei este devastată...
   - Pe scurt, mormăi Cassie cu gura plină.
   Damien înghiţi, privi în jos la cutia de 7-up, de parcă ar fi uitat de ea, şi începu să se joace cu ea.
   - Indiferent cine a făcut asta... am clătinat eu din cap. Nu ştiu cum poate să trăiască având aşa ceva pe conştiinţă.
   - Vezi că ai sos la gură, îmi arătă Cassie cu degetul colţul gurii.
   Asta nu te poate duce nicăieri.
   Terminaserăm de mâncat cea mai mare parte din pizza. Nu că aş fi vrut – chiar şi mirosul persistent, grăsimea, toate erau prea mult pentru mine –, dar tot ce se întâmpla îl făcea pe Damien să devină din ce în ce mai agitat. Până la urmă, acceptă o felie şi, cu un aer trist, începu să culeagă bucăţile de ananas şi să le mestece, mutându-şi privirea de la Cassie la mine şi înapoi, de parcă urmărea un meci de tenis şi stătea prea aproape.
    Mi-a venit în minte un gând pentru Sam: Mark nu avea cum să fie dat gata cu pepperoni şi caşcaval.
   Telefonul mobil îmi vibră în buzunar. M-am uitat pe ecran: era Sophie. Am ieşit pe coridor; Cassie, în spatele meu, rosti:
   - Detectivul Ryan părăseşte sala de interogatorii.
   - Bună, Sophie, am zis.
   - Bună. Uite ultimele veşti: nu e niciun semn că încuietoarea ar fi fost forţată, iar mistria este instrumentul cu care a fost violată. Arată de parcă ar fi fost spălată, dar au rămas urme de sânge în crăpăturile mânerului. De asemenea, există o cantitate apreciabilă de sânge pe una dintre bucăţile de prelată. Încă mai căutăm mănuşile şi sacii de plastic – şi-o să le tot căutăm până o să facem optzeci de ani. Am găsit şi o lanternă sub mormanul de suluri de prelată. E plină de amprente, dar sunt foarte mici, iar pe lanternă e lipit un abţibild Hello Kitty, aşa că pun pariu că amprentele sunt ale victimei. Dar voi ce faceţi?
   - Încă mai lucrăm cu Hanly şi Donnelly. Lui Callaghan şi lui Hunt li s-a dat drumul.
   - Acum îmi spui, Rob? Pentru numele lui Dumnezeu, mulţumesc foarte mult. Am cercetat maşina lui Hunt. Nimic – ei, bine, ceva evident. Nici în maşina lui Hanly nu sunt urme de sânge. Cam un milion de fire de păr şi de fibre, bla-bla-bla; dacă a avut-o pe ea în maşină, nu a fost destul de îngrijorat astfel încât după aceea să cureţe, aşa că s-ar putea să obţinem o potrivire. De fapt, mă îndoiesc că ar fi făcut vreodată în viaţa lui curăţenie în maşină. Dacă se lasă vreodată de arheologie, poate să se apuce să-şi facă ordine, începând cu locurile din faţă.

.........................................................