Aplicația, Arno Strobel

 ..................................................

4-5

       Se lăsă tăcerea pentru un moment, apoi Buchmann spuse:

   - Orice ați vrea să insinuați, eu mă opun. Adam este certificat și a fost verificat de mai multe ori. Sistemul nostru este absolut sigur. Cred că putem încheia aici discuția. Pentru întrebări suplimentare vă dau numărul de telefon al avocatului meu. În mod sigur, îi va face plăcere să discute cu superiorul dumneavoastră.

   - Încă un moment, vă rog, domnule Buchmann, răspunse calm Sprang. Permiteți-mi să vă explic ceva, pe scurt, înainte să închideți. În prezent sunt suspendat din serviciu, așa că vă vorbesc în calitate de persoană particulară. Asta pentru că cineva a încercat să mă învinovățească pentru o infracțiune care, de asemenea, are legătură cu sistemul dumneavoastră de casă inteligentă. Pentru ca reputația mea de polițist să nu rămână compromisă, trebuie să aflu ce se ascunde în spatele acestei povești cu sistemul dumneavoastră. Deci, dacă nu sunteți dispus să mă ajutați, în continuare voi discuta nu numai cu avocatul dumneavoastră, ci și cu câțiva prieteni ziariști, despre pericolele care apar când ai în casă un sistem de casă inteligentă nu tocmai sigur. Voi relata presei cele 3 cazuri în care se pare că infractorii au reușit să preia controlul asupra acestui sistem, obținând astfel un acces nestingherit. Și voi menționa faptul că în toate cele 3 case a fost instalat Adam de la Hamburg Home Systems. Sunt convins că vor scoate o poveste frumoasă de aici.Poate că vor apărea și alte victime ale sistemului dumneavoastră. Deci ce spuneți?

   Alexandra îl privi pe Hendrik și își dădu ochii peste cap surprinsă.

   - Mă șantajați?

   Hendrik crezu că identifică o uimire autentică în vocea lui Buchmann.

   Sprang clătină din cap, cu toate că interlocutorul său nu-l putea vedea.

   - Nu, domnule Buchmann. Doar v-am explicat că aici se află cel puțin două persoane care încearcă disperate să lămurească circumstanțele unei infracțiuni și ce vor face ele în disperarea lor, dacă refuzi să le ajuți. Motivul evident ar fi, desigur, acela că aveți ceva de ascuns. Nu că v-aș învinui de așa ceva, dar cineva s-ar putea gândi la asta.

   - Bine atunci, mormăi Buchmann. Întrebați-mă.

33

   Sprang nu ezită niciun moment, ci începu imediat.

   - Este adevărat că acum aproximativ 1 an, după o actualizare, ați pus sistemul Adam la dispoziția unui hacker pe nume Marvin, pentru testare?

   Buchmann își drese glasul.

   - Este un procedeu destul de obișnuit ca sistemele de securitate să fie supuse unui scenariu Worst Case, într-un fel de test de stres, cu alte cuvinte în situația în care hackerii experimentați încearcă să pătrundă în sistem, să-l neutralizeze sau chiar să preia controlul asupra lui. La fel am procedat și cu Adam. Pentru protecția clienților noștri.

   - Și cum ați găsit pe cineva care să efectueze aceste testări?

   - Păi ne-am interesat oficial.

   Sprang schimbă o privire cu Alexandra, care ridică din umeri și clătină din cap, șoptind.

   - Nu se poate proceda așa cu Marvin.

   - Deci prin anunț oficial, spuse Sprang în telefon. Unde anume?

   - La Chaos Computer Club. Pentru lucrurile de acest gen, noi colaborăm întotdeauna cu clubul.

   Sprang și Alexandra schimbară o nouă privire, iar Alexandra clătină din nou din cap.

   - Numai acolo?

   - Da. M-ați putea lămuri ce rost au aceste întrebări? spuse Buchmann și pentru prima oară, în voce i se auzea iritarea. Ați vrut răspunsuri, vi le-am dat.

   - Numele Marvin din branșa hackerilor vă spune ceva?

   - Branșa hackerilor? Pentru Dumnezeu! Nu mă pricep la așa ceva.

   Cu coada ochiului, Hendrik văzu că pe fruntea Alexandrei se săpaseră niște riduri adânci.

   - Domnule Buchmann, vă vorbește Alexandra Tries. Am fost de față la discuția dumneavoastră cu domnul Zemmer, poate vă amintiți de mine.

   - Da, eu... doar mă miram că mai este cineva.

   - Suntem trei, domnule Buchmann, explică Hendrik. Vă vorbește Hendrik Zimmer.

   Alexandra nu-i lăsă interlocutorului lor timp să mai comenteze și continuă:

   - Domnule Buchmann, acest Marvin este cel mai renumit hacker din Germania. Chiar și marile corporații îi dau spre testare firewall-urile și sistemele lor informatice. Iar el afirmă că a testat Adam acum aproximativ 1 an, la cererea dumneavoastră, și că a găsit câteva breșe.

   - Nu este adevărat. Aș ști despre asta.

   - Dar de ce ar minți în chestiunea asta?

   - Asta trebuie să-l întrebați pe el. Ascultați-mă, sistemul Adam a fost testat de două ori. Prima dată acum 3 ani, înainte ca versiunea de bază să iasă pe piață, iar a doua oară după o actualizare majoră a software-ului sistemului. Ambele dăți, prin Chaos Computer Club Hamburg. Mai mult nu vă pot spune.

   - Iar această actualizare a fost cam acum 1 an, urmă Alexandra.

   - Nu, în urmă cu mai mult timp. Cam 1 an și jumătate, cred. Gata?

   - Doar o ultimă întrebare, domnule Buchmann: la firma dumneavoastră cine este reponsabil pentru aceste teste? Adică cine contactează Chaos Computer Club pentru aceste verificări ale sistemului?

   Sprang preluase din nou discuția.

   - Managerul nostru de la IT se ocupă de asta, domnul Wolfsfelder.

   - Ați putea să-mi dați numărul lui de telefon?

   - Îmi pare rău, dar nu se poate. Confidențialitatea. Ca polițist, ar trebui să știți asta.

   Sprang dădu ochii peste cap.

   - Bine atunci. În acest caz, rugați-l să mă sune. Acum aveți numărul. Și spuneți-i că este foarte important.

   - Eu îi spun, dar nu vă pot promite că va lua legătura cu dumneavoastră. La urma urmei, nu-l apelați oficial.

   - Nu, cel puțin până nu le voi da informația colegilor mei. Atunci s-ar putea ca ei să apară direct la el acasă. Vă rog să-i spuneți și asta. Mulțumesc pentru ajutor.

   Sprang încheie apelul și o privi pe Alexandra.

   - Unul din ei minte. Fie Buchmann, fie amicul tău, Marvin.

   - Marvin nu este amicul meu. Țin legătura cu el doar prin Darknet, totuși... sunt sigură că spune adevărul.

   - Ce te face să fii atât de sigură? întrebă Hendrik.

   - Faptul că n-ar avea niciun avantaj mințind.

   - Hm... dar nici Buchmann n-ar avea niciun avantaj.

   - Sau poate că da, interveni Sprang. Încă nu sunt sigur despre ce este vorba, dar voi afla, spuse și se ridică. Acum pornesc spre casă. Dacă încă nu mi-au blocat aceesul oficial, aș putea afla ceva despre acest domn Wolsfelder din baza de date a poliției.

   Hendrik arătă spre smartphone-ul din mâna lui Sprang.

   - Îmi puteți înapoia telefonul?

   - O, bineînțeles, scuze.

   Sprang îi întinse lui Hendrik telefonul mobil și încuviință din cap spre Alexandra:

   - Voi anunța imediat ce aflu ceva.

   Hendrik îl însoți de-a lungul holului și își luă rămas-bun de la el. Când închise ușa după inspector și se întoarse, tresări. Alexandra stătea pieziș în spatele lui, cu ochii ațintiți pe panoul de control al lui Adam.

   - Credeam că l-ai oprit pe Adam!

   - L-am oprit.

   Ea îl privi și arătă spre unitatea de control încastrată în perete. Hendrik se uită la dispozitiv și scoase o exclamație de surprindere. Deasupra geamului în spatele căruia se adăpostea camera pentru Eyescan luminau două leduri verzi. Adam era activ.

   - Dar este imposibil, rosti Hendrik, privind cu groază punctele luminoase. Sunt absolut sigur că l-am dezactivat pe Adam.

   - Dar nu așa arată!

   - Dar sunt foarte sigur.

   Hendrik se apropie de panoul de comandă și dezactivă din nou Adam, pas cu pas. Alexandra îl urmărea cu privirea. Când încheie procedura, se întoarse spre ea.

   - Și? Ai văzut cum am închis sitemul.

   - Da, am văzut, răspunse ea gânditoare.

   - Și jur că am făcut totul exact la fel ca data trecută.

   Ea ridică din umeri.

   - În orice caz, acum chestia asta este deconectată.

   În drum spre living, în timp ce Hendrik se gândea dacă era posibil să fi uitat ceva când deconectase ultima dată, Alexandra spuse:

   - Apropo, Sprang a uitat că a vorbit cu Buchmann de pe telefonul tău mobil. Deci, dacă șeful de la IT la Hamburg Home Systems va reveni cu apelul, o va face pe telefonul tău mobil.

   - Corect, căzu de acord Hendrik, reflectând că-i convenea situația.

   Îi plăcea Sprang și avea încredere în el, totuși prefera ca Alexandra să discute cu omul  acela, pentru că ea se pricepea cel mai bine la tehnologia informației și la computere.

   La propunerea lui Hendrik, începură să noteze pe bilețele toate întâmplările și toate informațiile colectate, apoi să le aranjeze pe masa din sufragerie, așa cum se conectau sau se puteau conecta etapele.

   După o oră și ceva, sunetul smartphone-ului îi întrerupse. Când Hendrik văzu pe ecran numărul necunoscut, bănui cine era apelantul.

   - Numele meu este Wolfsfelder, se prezentă managerul de la IT cu o voce prietenoasă. Domnul Buchmann mi-a spus că vreți să vorbiți cu mine. Sunteți de la poliție?

   - Nu, polițistul a vorbit cu șeful dumneavoastră. În primul rând, vă mulțumesc mult pentru apel. Numele meu este Hendrik Zemmer. Știți despre ce este vorba?

   Hendrik simțea cum devine tot mai emoționat. Oare avea să afle de la acest om, în sfârșit, ceva ce l-ar ajuta s-o găsească pe Linda?

   - Da. Atunci presupun că dumneavoastră sunteți bărbatul a cărui logodnică a dispărut?

   - Eu sunt.

   - Îmi pare foarte rău. Cum vă pot ajuta?

   - Vă pun pe difuzor pentru ca doamna Tries să audă, bine? Mă ajută în căutarea logodnicei mele.

   - Da, desigur.

   După voce, omul părea cam de vârsta lui Hendrik și în mod evident dispus să le răspundă la întrebări.

   - Bună ziua, domnule Wolfsfelder, spuse Alexandra, aplecându-se puțin spre smartphone. Domnul Buchmann a spus că v-ați ocupat de testele efectuate pe Adam și că ați contactat CCC în acest sens.

   - Da, corect. Deci, la ultimul test, cam cu 1 an și jumătate în urmă. La primul test, în urmă cu 3 ani, încă nu eram la firmă.

    - Nici nu este atât de important. Pentru noi contează ultimul test, pentru că, indiferent de ce s-a făcut prima dată, s-ar fi observat cel mai târziu la noul test.

   - Da, așa este.

   - Și ați încredițat sistemul numai CCC? Sau și altui hacker? Poate pentru o dublă siguranță?

   - Nu, de asta s-au ocupat câțiva specialiști ai clubului, pe care i-am și contactat personal. Au lucrat independent, așa că am avut mai mulți testeri. Niciodată n-aș încredința un sistem unui străin pentru că nu poți ști ce va face cu el.

   - Dar chiar și corporațiile au încredere în oamenii ca Marvin, interveni Alexandra.

   - Iar eu am încredere în oamenii pe care îi pot privi în ochi în timp ce discutăm.

   - Când anume ați pus ca Adam să fie verificat de CCC?

   - Acum aproximativ 1 an și 5 luni.

   Alexandra clătină din cap și-i aruncă lui Hendrik o privire în care crezu că recunoaște o undă de exasperare.

   - Sunteți sigur?

   - Scuzați-mă, dar nu înțeleg de ce insistați cu întrebările?

   După voce, Wolfsfelder nu părea furios, ci mai degrabă puțin iritat.

   - Da, ca manager IT responsanbil, sunt foarte sigur când și unde am comandat testarea lui Adam și, anticipând această întrebare: eu sunt singurul din firmă care poate atribui o comandă de acest gen.

   - De fapt, ce s-a descoperit în urma testării? reluă Alexandra.

   - Dintre cei trei oameni care au verificat sistemul din toate punctele de vedere, doi au descoperit aceeași breșă, iar al treilea n-a descoperit nimic. Asta a fost tot. Mai aveți întrebări? Acum aș vrea să revin în familie.

   - Da, și eu aș vrea așa ceva, izbucni Hendrik. Familia mea era formată din logodnica mea, cu care urma să mă căsătoresc în câteva zile, dar care a fost răpită pentru că cineva a spart sistemul dumneavoastră atât de perfect testat!

   Imediat ce încheie propoziția, îi păru rău. Omul de la capătul firului încercase să-i ajute.

   - Scuzați-mă, adăugă Hendrik. Dar oricum...

   - E în regulă, vă înțeleg. Dar vă asigur că noi am făcut tot posibilul pentru ca sistemul nostru să fie în siguranță.

   Hendrik o privi întrebător pe Alexandra. Cum aceasta încuviință din cap, el spuse:

   - Vă mulțumesc pentru telefon și pentru ajutor, domnule Wolfsfelder.

   Apoi închise telefonul.

   - Tu ce crezi despre toate astea?

   Alexandra strânse din buze.

   - Rămân la convingerea mea: nu cred că Marvn a mințit când a spus că a testat Adam acum aproximativ 1 an. N-ar avea absolut nicio noimă.

   - Presupunând că el însuși nu are vreo legătură cu treaba asta, sunt de acord cu tine. Totuși, cred că și Wolfsfelder spune adevărul.

   - Culmea, am și impresia asta. Iar asta ce înseamnă?

   Hendrik nu trebui si se gândească prea mult, răspunsul era evident.

   - Înseamnă că altcineva l-a pus pe Marvin să testeze Adam. Îl sun repede pe Sprang să-l informez despre convorbirea noastră cu Wolfsfelder.

   Inspectorul răspunse după primul apel. Îi explică lui Hendrik că era acasă, în fața calculatorului, și încerca să afle mai multe despre firma Hamburg Home Systems. Apoi ascultă în tăcere relatarea lui Hendrik despre convorbirea anterioară.

   - Hm... mormăi el când Hendrik se opri. În orice caz, voi verifica informațiile lui Wolfsfelder la Chaos Computer Club. Dacă a spus adevărul, nu văd decât o posibilitate. Trebuie ca Alex să încerce să-l convingă pe Marvin să reia legătura cu clientul său. Poate merge așa. Dacă Marvin n-are nicio legătură cu dispariția logodnicei dumneavoastră, va fi de acord să facă asta. Dacă refuză, asta spune ceva despre el și despre credibilitatea lui.

   - Îi voi transmite, spuse Hendrik, aruncând o privire spre Alexandra, apoi încheie convorbirea.

   - Tipul nu face asta niciodată, presupuse Alexandra după ce Hendrik îi relată sugestia lui Sprang. A dezvălui identitatea clientului fără consimțământul acestuia este o sinucidere profesională în acest domeniu.

   - Cum poți fi atât de sigură? S-ar crede că te afli tot timpul printre acești oameni.

   Ea zâmbi în treacăt.

   - Nu, nu-i așa, dar mereu am de-a face cu tipi care sunt bine conectați la această brașnă. Restul este psihologie.

   - Foarte bine. Dar în orice caz îl poți întreba pe Marvin pe acel website, spuse Hendrik, iar privirea îi căzu pe numeroasele bilețele care zăceau în dezordine pe masă. Continuăm? Poate că așa vom realiza o imagine de ansamblu de care avem nevoie ca să înțelegem ce se întâmplă.

   - Ei, atunci...

   Avură nevoie de încă o oră ca să așeze corect toate bilețele care puteau avea vreo legătură între ele. Cu toate astea, chiar și după ce pierdură șirul verificărilor, nu le mai veni nicio idee nouă.

   Alexandră expiră epuizată și se lăsă pe spătarul scaunului.

   - Eu nu mai pot. Cred că acum mă voi duce acasă și voi mai cerceta de acolo. Povestea asta despre testarea lui Adam nu-mi dă pace.

   Când își luară rămas-bun la ușa casei, Hendrik spuse:

   - Marvin ăsta te-a cam amăgit, nu-i așa?

   - Ce vrei să spui?

   - Tu, de fapt, nu-l cunoști deloc pe tip și totuși nu ești dispusă să iei în considerare varianta că te-a mințit.

   - Așa cum am spus, marele meu atu este cunoașterea naturii umane și mă bazez pe asta. Nu m-a dezamăgit niciodată. 

   - Dar nu te-ai întâlnit niciodată cu acest Marvin, față în față. Oare evaluarea unei persoane nu înseamnă și să o privești în ochi? Să-i observi gesturile și expresiile faciale atunci când vorbește și să le raportezi la ceea ce spune? Te rog să nu mă înțelegi greșit, dar nici eu, ca medic, nu știu chiar totul despre natura umană. În acest moment, îl cunoști pe Marvin exclusiv din mesajele schimbate pe acest site. N-ar putea fi cumva total diferit de ceea ce pretinde că este?

   - Nu.

   Tonul ei nu lăsa loc de îndoială.

   - Sunt absolut sigură. Te țin la curent.

   Hendrik o urmări cu privirea în timp ce se îndrepta spre mașină. Refuzul ei categosit de a permite cea mai mică indoială cu privire la acest Marvin i se părea ciudat.

34

   Abia când sunt din nou singuri, nebunul se întoarce iarăși spre ea.

   - Uită de tipul ăla! Am vești bune.Curând poți să ieși de aici.

   Suna aproape ca o pălăvrăgeală oarecare. Dacă n-ar fi fost acea fredonare din vocea lui, care se auzea doar când vorbea cu ea.

   - Mâine se va încheia așteptarea. Te asigur că mă pricep la ce fac. Nu că ți-ai putea da seama, dar e bine să ai certitudinea că știu exact ce fac și că voi trata totul din tine cu cea mai mare grijă. Fiecare parte, oricât de mică.

   Groaza dă să pună stăpânire pe ea pentru o clipă, ar vrea să implore pentru viața ei, totuși mai este și altceva, un vid înghețat, care i s-a răspândit prin ființă în ultimele câteva ore.

   - De ce faci asta? șoptește ea, iar pentru că el nu răspunde, țipă la el fără să se mai gândească. De ce faci asta, porc pervers? Dacă vrei să mă omori, fă-o odată!

   Și-a ieșit din minți cu totul și îl scuipă înainte să-i strige:

   - Atunci, ucide-mă. Dacă așa nu va mai trebui să-ți ascult aiureala dementă, merită! Haide, nemernicule!

   În următorul moment, ea se prăbușește, se ghemuiește pe podea și scâncește încetișor, bâiguie niște cuvinte.

   Înregistrează faptul că tipul îi spune ceva, dar nu înțelege sensul. Rațiunea ei s-a retras și a ridicat o barieră în jurul conștiinței. Înregistrează zgomotul ușii trântite, în același moment totul se întunecă în jurul ei.

   De parcă lumina s-ar fi stins la comandă, gândește, iar gura ei se contorsionează într-un zâmbet. Cum a fost acasă. Cum a fost cu Adam.

35

   Revenind în camera de zi, privirea lui Hendrik căzu pe notebook, pe care îl pusese mai înainte pe scaun, ca să lase toată masa liberă pentru bilețele.

   Era epuizat și știa că are urgent nevoie de câteva ore de somn, dar simțea că nu va putea dormi, întrucât gândurile se învârteau necontenit în jurul Lindei și întâmplărilor din ultimele zile. În afară de asta, erau și câteva lucruri despre care trebuia neapărat să afle mai multe.

   Era firma Hamburg Home Systems, implicată în această poveste, intenționat sau nu? În orice caz, era clar că Adam juca aici un rol decisiv.

   Apoi, mai era motivul cercetării efectuate de Jonas Krollmann la spital. Hendrik avea mari îndoieli că Linda ar fi fost în mașina lui Krollmann când acesta mersese cu mașina la spitalul din Alsterdorf, dar chiar și medicul șef confirmase faptul că într-adevăr jurnalistul făcuse niște cercetări. Despre ce fusese vorba acolo? Ulterior, el dispăruse. Ca și Linda. Iar la scurt timp după aceea, și Julia Krollmann, soția lui. Hendrik trebuia să încerce să afle mai multe, deși era obosit de moarte.

   Ajunse al un compromis cu el însuși. Va lua notebookul cu el, la etaj, se va băga în pat și va continua să cerceteze până i se vor închide ochii.

   Sau până când va rămâne fără date mobile pe smartphone, pe care îl va folosi ca hotspot.

   Cincisprezece minute mai târziu, stătea în pat, cu notebookul în poală și cu telefonul mobil cu hotspot activat, alături pe noptieră.

   Îl căută din nou pe doctorul Steinmetz, trecând la căutarea de imagini, cu speranța că va găsi undeva o fotografie a vizitatorului care se dăduse drept doctorul Steinmetz.

   Pe lângă fotografiile cu colegii de la Spitalul Evanghelic Alsterdorf, unde lucrase Steinmetz, apăreau și câteva poze cu profesorul Geibel, fostul lui șef. În aproape toate fotografiile acestea, toate persoanele dădeau impresia de relaxare. Undeva, cei doi, Geibel și Steinmetz, chiar se țineau pe după umeri, amical, în timp ce zâmbeau spre aparat. Imaginea fusese postată cu 4 luni în urmă.

   Dacă era adevărat că printre colegi Steinmetz avea puțini prieteni, atunci toți cei care apăreau în fotografii erau niște actori remarcabili.

   După ce trecu înapoi la căutarea generală și citi câteva rapoarte, majoritatea pe teme profesionale, chirurgicale, Hendrik renunță. În acest fel, nu avansa prea mult. Poate că ar fi mai util să caute informații despre profesorul Geibel?

   Tastă numele în bara de căutare și apăsă tasta Enter. Lista rezultatelor era mai lungă decât precedenta. Hendrik trecu la căutarea de imagini și privi previzualizările. Îl arătau pe Geibel în diverse situații, dar mai ales îmbrăcat în halat alb. Mai apăreau ici și colo și fotografii cu el în spatele unui pupitru sau în runde de discuții cu alți medici sau politicieni.

   Într-o fotografie, primea felicitări pe scenă, iar Hendrik rămase stupefiat când îl recunoscut pe celălalt tip. Era tot un medic - profesor - mai era și șeful lui Hendrik, Paul Gerdes.

   Hendrik dădu clic pe fotografie și ajunse la o relatare despre o prelegere pe care o ținuse Gerdes pe tema donării de organe, cam cu 9 luni în urmă.

   Hendrik parcurse articolul unde se relatau remarcile lui Gerdes cu privire la această temă importantă. El vorbise de multe ori despre asta cu șeful lui și cunoștea părerea lui Gerdes, că orice persoană ar trebui să dețină cardul de donator de organe, dar nu există motive temeinice împotriva acestui lucru.

   Raportul mai menționa faptul că profesorul Geibel, șeful secției chirurgicale de la Spitalul Evanghelic Alsterdorf, era invitat să țină o prelegere pe aceeași temă.

   Hendrik reveni la listă, se uită la următoarele rezultate ale căutării sale și descoperi o intrare pe o listă de medici, unde se prezenta cariera doctorului.

   Se părea că Geibel lucra doar de vreo 2 ani la spitalul Alsterdorf. Înainte de asta, fusese timp de 1 an șef al unei clinici universitare din Saarland, înainte de asta ca mefic șef la Regensburg și mai înainte la Munchen. Istoricul se oprea aici. Geibel își schimbase adesea angajatorii, ceea ce nu era tocmai neobișnuit pentru medicii care doreau să facă o carieră.

   Hendrik închise pagina și trecu la următorul subiect pe care și-l propusese: Hamburg Home Systems.

   Mai întâi, vizită website-ul firmei, unde, pe lângă prezentarea de articole din gama de produse, precum și de explicații și exemple grafice pe subiectul Smart Home, exista și o pagină a echipei, unde erau prezentați angajații, cu domeniul lor de activitate.

   În fotografii, toți purtau tricouri negre identice, cu logoul companiei pe piept, și zâmbeau amabil spre obiectiv.

   După două clicuri, Hendrik îl avu în față pe managerul de la IT, Guido Wolfsfelder. Omul arăta total diferit de imaginea pe care și-o formase Hendrik. Intuiția lui nu putea asocia vocea destul de blândă la constituția musculoasă și capul complet chel. Sub nume și descrierea activității în companie mai apăreau și adresa de e-mail, precum și numărul de intor. În cealaltă parte a fotografiei apărea inscripția: „Activ în companie de la data...”

   Wolfsfeld le spusese adevărul la telefon - lucra de vreo 2 ani ca șef al departamentului de IT, la Hamburg Home Systems. Dacă Adam ar fi fost testat de hacjeri la Chaos Computer Club acum 1 an și jumătate, el s-ar fi ocupat de comandă. Dar de ce afirma Marvin că a verificat sistemul doar cu 1 an înainte?

   Privirea lui Hendrik se desprinse de ecran și rătăci în gol, meditativ.

   Dar dacă după testarea CCC se mai depistase o breșă în sistem? Dacă Wolfsfelder, de teamă să nu-și piardă slujba - și pentru a se asigura că așa ceva nu se va mai întâmpla - îi ceruse în secret unuia dintre programatorii indieni să corecteze breșa, apoi îi comandase lui Marvin o nouă testare, fără știrea șefului său? Dar ce ar însemna acest scenariu? Poate că fie Marvin, fie însuși Wolfsfeder ar fi profitat de situație și ar fi instalat o ușă secretă în sistemul Adam?

   Hendrik își trecu mâinile peste față. Era frânt de oboseală și abia se mai putea concentra, așa că se hotărî să discute aceste reflecții cu Sprang a doua zi dimineață.

   Era pe punctul de a închide notebookul, când îi căzu privirea din nou pe textul de lângă fotografia lui Wolfsfelder. „Activ în companie de la data...”

   Hendrik se întrebă cine fusese responsabil cu Adam înaintea lui Wolfsfelder, adică atunci când sistemul ieșise prima dată pe piață.

   Părăsi website-ul firmei, trecând pe Google, unde introduse: „Manager IT Hamburg Home Systems”.

   Căutarea dădu câteva rezultate, dar numai 3 cu fotografii, iar în toate apărea Guido Wolfsfelder. Lui Hendrik nu-i mai rămase decât să treacă prin rezultatele text; nici asta nu-l ajută în primele 10 minute, până când găsi pe un blog de tehnică o relatare cu titlul: „Hamburg Home Systems lansează pe piață primul sistem de casă inteligentă cu scanner ocular”.

   Articolul fusese publicat în urmă cu 3 ani și se referea în principal la sistemul de securitate în doi pași, codul și scanarea ochilor, ceea ce autorul anunța pe un ton sărbătoresc că e o realizare revoluționară, cel puțin în zona privată. Componentele sistemului de bază, precum și o întreagă serie de componente suplimentare opționale, erau prezentate prin imagini grafice și fotografii. Hendrik rămase uimit când văzu tot ce se putea regla și controla prin Adam.

   Spre final, avea cuvântul și managerul responsabil al departamentului de dezvoltare IT, care se numea Sebastian Kehrmann și explica unele detalii tehnice, precum și diversele utilizări posibile ale noului sistem.

   Sebastian Kehrmann. În sfârșit, o mare reușită. Hendrik selectă numele, îl copie și îl lipi în bara de căutare după ce deschide Google.

   Numărul rezultatelor era și în acest caz rezonabil. Hendrik parcurse în grabă titlurile din lista de rezultate. Majoritatea proveneau din paginile unor cluburi aflate prin toată Germania. După cum arătau lucrurile, erau mai mulți bărbați cu acest nume decât și-ar fi dorit Hendrik.

   Așadar, nu-i mai rămase decât să dea clic pe linkuri, pe rând, și să spere că va da peste ceva care să indice că respectivul Sebastian Kehrmann era chiar fostul manager al departamentului IT de la Hamburg Home Systems.

   Îi era tot mai greu să rămână treaz. Își îndepărtă privirea de pe ecran și se frecă la ochi. În acest timp, reflectă că probabil va adormi dacă se va întinde acum. Totuși, decise să mai încerce o dată, apoi să doarmă câteva ore. Putea continua de dimineață.

   Când dădu clic pe link, ajunse la relatarea despre un campionat intern al clubului de șah Hamburg Hafen City. În partea de jos se afla o imagine a învingătorului la ultima lui partidă. Hendrik îl privi cu atenție și crezu că i se oprește inima.

   Numele învingătorului era Sebastian Kehrmann, iar Hendrik îl recunoscu din prima. Era bărbatul care se dăduse drept doctorul Steinmetz.

36

   Într-o secundă, Hendrik era din nou treaz.

   Falsul doctor Steinmetz era fostul manager al departamentului IT al firmei Hamburg Home Systems, prin urmare fusese primul responsabil pentru Adam. El comandase primele teste, iar Hendrik ar fi băgat mâna în foc că acestea nu fuseseră efectuate de membrii Chaos Computer Club.

   Hendrik se lăsă pe spate și clătină din cap consternat, deoarece nu putea crede că găsise indiciul care, în opinia lui, aducea dovada că Linda fusese răpită. Altminteri, de ce omul care deținuse controlul asupra lui Adam i-ar sădi în minte o poveste, venind sub un nume fals, pentru a-l convinge că Linda l-a părăsit pentru un alt bărbat?

   Oare acest Kehrmann îl ucisese și pe adevăratul doctor Steinmetz?

   Cu degetele tremurătoare, Hendrik apucă smartphone-ul și-l sună pe inspectorul Sprang. După ceva timp până când acesta preluă apelul. După voce, părea adormit.

   - Da?

   - Am aflat cine era tipul care mi s-a prezentat drept doctorul Steinmetz, izbucni Hendrik. A fost predecesorul lui Wolfsfelder. Fostul manager al departamentului IT de la Hamburg Home Systems. Știți ce înseamnă asta?

   - Un moment, nu vă pot urmări. Spuneți că falsul Steinmetz este fostul șef al departamentului IT?

   - Da, exact, am descoperit o fotografie de-a lui. El este, fără îndoială. A avut toate ocaziile de a instala în Adam ceva care să-i ofere control asupra sistemelor. Probabil că a ascuns asta în așa fel încât nici chiar hackerii n-au reușit s-o găsească. Cine știe ce opțiuni există? Poate că Alexandra ne-ar fi de ajutor aici. Dar acum avem un punct de plecare. Și nu m-ar mira ca el să-l fi omorât pe adevăratul doctor Steinmetz. Înțelegeți? Asta v-ar dovedi nevinovăția. Acum trebuie să înțeleagă și Kantstein că Linda nu m-a părăsit, ci a fost victima unei infracțiuni. Și că dumneavoastră...

   - Îmi puteți tirmite fotografia? Sau, mai bine, linkul?

   - Da, desigur. Nu este extraordinar? În sfârșit, avem un punct din care putem începe. Îl sun imediat pe Kantstein și îi povestesc. Tare mi-ar plăcea să-l văd la față când...

   - Să nu faceți asta, îl întrerupse din nou Sprang.

   - Dar... de ce nu?

   Hendrik auzi un pufnit, apoi, după niște ezitări, Sprang spuse:

   - Nu voiam să discut cu nimeni până nu am dovezi clare, dar... cred că este posibil ca Georg să fie cumva implicat în treaba asta.

   Hendrik nu rămase la fel de surprins pe cât ar fi fost cu o săptămână înainte dacă un polițist l-ar fi suspectat pe altul de implicarea într-o infracțiune.

   - Cum ați ajuns la ideea asta? întrebă Hendrik, simțindu-se ca un ipocrit, pentru că era evident de ce Sprang avea această bănuială.

   - Cred că bănuiți răspunsul, spuse încet Sprang, dar Hendrik ignoră răspunsul.

   - Și acum ce-ar trebui să facem?

   - După ce-mi trimiteți linkul, intru imediat acolo și încerc să aflu cât mai multe despre acest... care era numele?

   - Sebastian Kehrmann.

   - ...despre acest Kehrmann. Poate că avem ceva despre el chiar în baza de date a poliției. Pe urmă, revin la dumneavoastră. Cred că n-ar trebui să dureze mai mult de o oră.

   Hendrik era acum treaz de-a binelea. În sfârșit, poate acum exista o urmă a cuiva care avea legătură cu răpirea Lindei.

   - Bine, spuse el. Aștept apelul dumneavoastră.

   - Domnule Zemmer... pot avea încredere în dumneavoastră?

   După voce, Sprang părea abătut.

   - Da, desigur. Credeam că suntem deja înțeleși.

   După două sau trei respirații, inspectorul spuse:

   - Imediat vă trimit și eu ceva.

   - Ce anume?

   - Doar aruncați o privire. Îmi puteți spune după aceea ce părere aveți despre asta. Și vă rog... trebuie să rămână neapărat între noi.

   - Bine. Vorbim imediat.

   La numai câteva secunde după ce încheiaseră discuția, smartphone-ul vibră în mâna lui Hendrik, anunțând un mesaj pe WhatsApp. Era de la Sprang și conținea o fotografie.

   Poza fusese realizată undeva într-un parc. O bancă goală din lemn, în spate se puteau vedea copaci și tufișuri, iar în fața băncii doi bărbați stăteau față în față. Unul din ei, un bărbat brunet, de aproape 40 de ani, ținea mânilie înfundate în buzunarele pantalonilor și-l privea pe celălalt cu un chip împietrit. Hendrik nu-l cunoștea.

   Celălalt era mai în vârstă, întindea arătătorul spre pieptul bărbatului brunet și părea să i se adreseze supărat. Pe acesta, Hendrik îl recunoscu imediat. Era inspectorul-șef Kantstein. Smartphone-ul vibăr scurt, apoi sub fotografie apăru un mesaj de la Sprang. Textul era:

   „În cazul în care nu-l cunoașteți, omul care stă față în față cu Kantstein este Jonas Krollmann.”

   Hendrik deschise larg ochii. Jona Krollmann și inspectorul-șef se cunoșteau? Și după cum părea, legătura lor nu era tocmai una de prietenie. Krollmann dispăruse, iar Kantstein dorise ca Hendrik să creadă că jurnalistul fugise cu Linda pentru că ei doi aveau o relație.

   Hendrik puse telefonul lângă el, pe cuvertura patului, se lăsă pe spate și închise ochii.

   Treaba devenea tot mai nebunească. Deci de aceea Sprang nu voia cu niciun chip ca inspectorul Kantstein să afle ce descoperiseră ei acum.

   Hendrik încercă să reflecteze la concluziile care rezultau din această imagine, dar lăsă totul baltă imediat.Era prea epuizat și nu mai era în stare de asemenea reflecții complexe. Avea urgent nevoie de somn.

   Se duse din nou cu gândul la Sebastian Kehrmann și, totodată, furia i se duse spre acest om care apăruse la el acasă pentru a-i spune o poveste mincinoasă. Trebuie să fi avut vreo legătură cu răpirea Lindei. Categoric.

   Tare și-ar fi dorit să se ridice și să plece imediat în căutarea acestui Kehrmann,ceea ce, desigur, ar fi fost prostie curată, deoarece nici măcar nu știa unde locuiește tipul. În plus, era de așteptat ca acest Kehrmann să fie violent. Atâta timp cât exista fie și numai suspiciunea că ar avea în vreun fel legătură cu dispariția Lindei, orice reacție pripită putea avea consecințe fatale.

   Mai rămânea doar speranța că Sprang va descoperi ceva care să-i ajute, astfel încât nici Kantstein să nu mai poată da alte interpretări.

   Hendrik deschise ochii, apucă iar smartphone-ul și se uită din nou la fotografia pe care i-o trimisese Sprang. Se întrebă cine fusese fotograful. Chiar Sprang? Pentru că îl suspectase pe Kantstein mai de mult? Hendrik decise să-l întrebe pe Sprang.

   Într-adevăr, Kantstein se comportase ciudat de câteva ori, dar lui Hendrik tot nu-i venea să creadă că inspectorul făcuse cauză comună cu un răpitor sau chiar cu un criminal. Dar cu o săptămână în urmă nici nu ar fi crezut că ar fi posibil ca locuința lui să fie scene unor întâmplări pe care le cunoștea doar din romanele polițiste. În viața lui și a Lindei.

   Puse alături telefonul mobil și închise ochii, iar gândurile îi porniră, fără voie, să rătăcească în trecut, trezindu-i amintiri și arătându-i imagini din vremurile fericite și lipsite de griji. Zilele petrecute la Roma, barurile și cafenelele din Piazza Navona, pe terasele cărora stătuseră la umbră și vorbiseră iar și iar despre nunta lor, păreau în urmă cu o veșnicie.

   Vedea chipul zâmbitor al Lindei, privirea ei care-i spunea fără cuvinte că-l iubește. Voia să se delecteze cu aceste amintiri, când soneria de la ușă îl făcu să tresară.

   Se dădu jos din pat, se strecură în pantalonii de trening și se întrebă cine-i făcea o vizită la ora asta.

   În timp ce cobora scările, simțea că ceva... nu este în regulă. Nu dădu atenție acestei senzații, era nerăbdător să vadă cine era la ușă.

   Nimic nu era în regulă zilele astea.

   Hendrik inspiră profund, deschise ușa și se trezi în fața inspectorului-șef Kantstein.

   - Dumneavoastră? rosti el surprins, aproape tentat să-i trântească ușa în nas.

   - Da, eu. Aș vrea să discut puțin cu dumneavoastră.

   - La ora asta?

   - Da. Îl căutați pe cel care v-a răpit logodnica, nu-i așa? Dumneavoastră vă ocupați de asta doar în timpul orelor obișnuite de birou?

   Hendrik deveni atent.

   - Știți ceva?

   - Putem discuta în casă?

   Hendrik se întrebă dacă să-l lase pe Kantstein în casă. În cazul în care el chiar ar fi avut vreo legătură cu...

   - OK, să lăsăm asta, luă Kantstein decizia în locul lui. Vă pot spune repede ce am de spus. În esență, vreau numai să vă dau un sfat. Nu mai faceți cercetări pe cont propriu în această chestiune.

   - În această chestiune? spuse Hendrik. Poate că pentru dumneavoastră este doar o chestiune, dar este vorba despre răpirea logodnicei mele și se pare că în continuare luția lucrurile în bătaie de joc.

   - Nu-mi bat joc de nimic, spuse Kantstein tăios. Dumneavoastră nu aveți idee despre ce este vorba. Nu vă mai jucați de-a detectivul. Vă puneți singur într-un pericol de care nu vă puteți da seama.

   - Mă amenințați? rosti Hendrik iritat, cu vorbele lui Sprang sunându-i în urechi.

   - Ce? se răsti Kantstein. Ați înnebunit de tot? Eu încerc să vă opresc de la a face vreo prostie care poate avea consecințe cumplite. Pentru dumneavoastră și poate și pentru logodnica dumneavoastră.

   „Dacă asta nu este o amenințare”, se gândi Hendrik și spuse:

   - Nu voi avea liniște până nu voi ști ce s-a întâmplat cu Linda. Nu mă puteți face să mă răzgândesc cu... avertismentele dumneavoastră. Mai ales că dumneavoastră nu întreprindeți nimic.

   Kantstein privi pe lângă Hendrik, de parcă ar fi trebuit să-și cântărească vorbele înainte de a-l privi din nou în ochi.

   - Mai am un sfat bine intenționat, spuse el cu o voce rece. Evitați-l pe inspectorul Sprang. Este suspendat din funcție și încă suspect.

   Lăsă să treacă o secundă sau două, apoi adăugă:

   - Dumneavoastră nu-l cunoașteți.

   Spunând acestea, se întoarse și fugi spre mașina lui fără să se mai întoarcă.

37

   Hendrik închise ușa și, îngândurat, reveni la etaj, unde își scoase pantalonii de trening și se băgă din nou în pat.

   Ce intenționase Kantstein cu această vizită? Lucrurile pe care le spusese...

   „Vă puneți singur într-un pericol de care nu vă puteți da seama. Eu încerc să vă opresc de la a face o prostie care poate avea consecințe cumplite. Pentru dumneavoastră și poate și pentru logodnica dumneavoastră.”

   Categoric, asta se putea înțelege ca o amenințare. Apoi, avertizarea cu privire la inspectorul Sprang.

   Oare Kantstein chiar credea ce spune? Chiar îl considera pe colegul său ucigașul doctorului Steinmetz sau voia să-l împiedice pe Hendrik să afle de la Sprang lucruri care-l puneau pe el, Kantstein într-o lumină mai puțin favorabilă?

   Hendrik închise ochii și își frământă mintea gândindu-se la Kantstein până ce căzu într-un somn agitat.

   Când sună telefonul, tresări din somn și preluă apelul.

   - Zemmer, răspunse el răgușit de somn, așteptându-se să audă vocea lui Sprang, dar era Alexandra.

   - Aoleu... Te-am trezit, așa-i?

   - Da, cred... cred că am ațipit.

   Se frecă la ochi cu mâna liber și se întrebă dacă ar trebui să-i spună despre vizita lui Kantstein. Și mai era și treaba cu Kehrmann...

   - Nu mă mir. Scuze, dar m-am gândit să te pun la curent. Am avut o discuție interesantă cu Marvin. El jură pe tot ce are mai scump că a făcut un test pe Adam acum mai puțin de 1 an. I-am scris despre discuția noastră cu Wolfsfelder, care susține că Adam a fost testat doar de CCC și că asta a fost acum 1 an și jumătate.

   - Și? Ce a avut de spus?

   Înainte ca Hendrik să-i povesteastă despre Kehrmann și Kantstein, voia să știe ce avusese de spus acest dubios Marvin. Se gândea că ceva nu este în regulă cu hackerul. Sau cu legătura Alexandrei cu acesta.

   - După el, singura explicație este că altcineva s-a dat drept reprezentantul Hamburg Home Systems și i-a atribuit contractul.

   - A, și e atât de ușor?

   - Nu, sigur că nu. Marvin s-a asigurat ca nu cumva clientul să fie cineva care îl pune să spargă un sistem de casă inteligentă. Cunoștințele clientului său cu privire la Adam erau, însă, atât de detaliate, încât nu putea fi decât cineva implicat în dezvoltarea sistemului.

   - Sau care l-a piratat.

   - Ce? Nu, sunt...

   După voce, părea nesigură.

   - Nu, sunt sigură că ar fi observat asta.

   - OK, atunci poți să te bucuri de ce-ți voi spune, pentru că susține teza lui Marvin. Am aflat cine a fost predecesorul lui Wolfsfelder în calitate de manager al departamentului de IT la Hamburg Home Systems. Ține-te bine: este tipul care a fost la mine și s-a dat drept doctorul Steinmetz.

   - Ce? rosti Alexandra atât de tare, încât îi izbi auzul lui Hendrik. Asta este... acum totul capătă sens. L-a contactat pe Marvin, l-a îndrumat spre un sistem instalat undeva, apoi a folosit breșa folosită de Marvin pentru a prelua controlul asupra lui Adam în casele în care voia să pătrundă.

   Vorbea atât de repede, încât Hendrik abia reușea să o urmărească.

   - Se poate, răspunse Hendrik, uimit de entuziasmul Alexandrei. Și mie mi se pare posibil. Asta înseamnă că Marvin al tău nu este decât un hacker infractor. Cu ajutorul lui se pătrunde în case, pentru comiterea unor infracțiuni. Răpiri și poate chiar omoruri.

   - Da... spuse ea și vocea îi scăzu brusc. Probabil că aici ai dreptate.

   Hendrik nu avea chef să reflecteze asupra motivului pentru care o tânără inteligentă ca Alexandra îl aprecia în mod evident pe un tip dubios ca acest Marvin. Mai ales că ea nu-l întâlnise niciodată în persoană. Cel puțin asta afirma ea.

   - Mai rămâne problema motivului, constată Hendrik.

   - Poate că a vrut să se răzbune pe Buchmann pentru pierderea slujbei, sau...

   - De ce crezi că și-a pierdut slujba? Poate a renunțat el.

   - Nu știu. Este doar primul lucru care mi-e venit în minte. Și ar fi un motiv logic. Sprang știe despre asta?

   Hendrik îi relată discuția cu inspectorul, dar nu menționă suspiciunile acestuia cu privire la Kantstein.

   - În sfârșit, s-a pus ceva în mișcare în treaba asta, spuse Alexandra.

   - Da. Sun nerăbdător să văd ce a aflat Sprang. Voia să mă contacteze mai târziu.

   - Mă suni și pe mine după aceea?

   - Da, așa voi face, o asigură Hendrik. Și mai este ceva. Tocmai am primit o vizită, a venit Kantstein.

   - Acela? Ce-a vrut?

   Hendrik îi relată scurta conversație cu inspectorul-șef.

   - Hm... crezi că el chiar a vrut să te amenințe?

   - Nu știu, mărturisi Hendrik. Partea cea mai prostă este că am senzația asta, cu cât trece mai mult timp și cu cât aflu mai multe, cu atât știu mai puțin.

   - Nu te mai agita atât. Odihnește-te acum. Mâine dimineață vei putea să gândești mai clar.

   - Încerc, vorbim mai târziu, răspunse Hendrik și încheie convorbirea.

   Aruncă o privire pe smartphone ca să se asigure că nu a ratat vreun apel de la Sprang. Privirea îi căzu pe partea de sus a afișajului, unde era afișat simbolul conexiunii WLAN.  Ceea ce era, de fapt, imposibil.

   Agitat, glisă de două ori afișajul, apoi se uită, fără să poată crede, la aplicația Adam. Era reinstalată. Și era activă, așa cum o dovedea conexiunea WLAN.

   - La naiba! rosti el, se dădu jos din pat și coborî în grabă scările, cu luminile de pe trepte aprinzându-se în fața lui și stingându-se în urmă.

   Încă o dovadă că sistemul era activ. Atunci îi trecu prin minte că luminile funcționaseră și când urcase scările dar, din obișnuință, nu înregistrase fenomenul. Dar nu, nu era adevărat. Când îi deschisese ușa lui Kantstein... sentimentul acela că ceva nu era în regulă... Pentru că lumina de pe scări funcționase, chiar dacă nu era activată.

   Se opri în fața unității de control a sistemului și se uită furios la cele două LED-uri verzi.

   - Ce porcărie afurisită! țipă el la panoul de control, ca și cum acesta l-ar fi putut înțelege.

   Privirea i se concentră pe geamul mic în spatele căruia se ascundea camera pentru scanarea ochilor.

   - Și? Mă poți vedea? Da? Ce vrei de la mine, nemernicule? Laș nenorocit!

   Hendrik se întoarse brusc și privi furios în jurul lui, înainte să se întoarcă spre scannerul ocular.

   - Vino încoace dacă îndrăznești. Dar n-ai tupeu pentru asta, nu? Tu poți numai să te strecori în casă noaptea, pe ascuns, și să te uiți la oamenii care dorm, porc laș ce ești. Ce i-ai făcut Lindei?

   Și în clipa următoare strigă cât putu de tare:

   - Ce naiba i-ai Lindei, porc mizerabil?

   Stătea acolo, în picioare, respirând greu, privind fix geamul pătrat. Realiză cât de bizară era situața și că, în cazul în care camera de scanare a ochilor îl urmărea într-adevăr, ceea ce acum înțelegea că este posibil, poate că nu era un lucru prea inteligent să-l provoace pe cel responsabil de infracțiuni. Gândindu-se mai bine, mai degrabă s-ar purta el ca un laș dacă ar avea de-a face cu un răpitor cu sânge rece, poate chiar ucigaș.

   Mobilul sună. Era Sprang.

   - N-am vești bune. Acest Sebastian Kehrmann avea domiciliul în Lurup, dar l-a anulat și și-a anunțat plecarea cam acum o lună, deoarece, conform biroului de evidență a populației, voia să emigreze. Unde anume, nu se poate ști.

   - Ei, super, rosti Hendrik. Asta mai lipsea. Ar fi fost prea ușor. Porcăria dracului!

   - Wow! Ce-i cu dumneavoastră?

   - A, e în regulă.

   Hendrik inspiră adânc și decise să nu-i spună nimic lui Sprang despre întâlnirea cu Kantstein.

   - Deci de asta și-a făcut apariția fără griji. Știa că nu poate fi descoperit, chiar dacă aș putea să-l identific.

   - Mda, avem cărți proaste. Dar nu renunț eu așa de ușor. Chiar mâine dimineață voi începe prin a tatona fostul lui anturaj. Poate că pe filiera asta vom ajunge cumva la el.

   - OK.

   - Aveți o voce ciudată. E totul în ordine?

   - Păi nu sunt tocmai încântat că s-a ales praful din singurul indiciu pe care-l aveam, dar asta nu este tot. La mine în casă se întâmplă lucruri ciudate.

   - Lucruri ciudate? Ce vreți să spuneți?

   - Sistemul meu de casă inteligentă repornește automat, chiar dacă l-am închis.

   - Cum e posibil așa ceva? Nu mă pricep prea bine la aceste sisteme, dar nu puteți să-l scoateți din priză, pur și simplu?

   - Da, cred că acesta este următorul lucru pe care îl voi încerca. Nu-l pot scoate din priză, dar voi închide siguranța la care este conectat Adam. Atunci ce va termina cu porcăria aia.

   - Bine, atunci faceți așa. Dacă apare ceva, vă rog să mă sunați, bine?

   - Da, așa am să fac, mulțumesc. Pe mâine.

   Hendrik închise telefonul și se uită la panoul de control al lui Adam.

   Între timp, probabil că treaba asta nu mai juca un rol important, dar acum va închide definitiv sistemul, înainte să o sune pe Alexandra după cum promisese.

   Merse la subsol, unde cutia de siguranțe era suspendată într-un colț sub scări.

   Din fericire, siguranțele erau bine inscripționate, astfel încât nu trebui să caute mult. Chiar pe rândul de sus, sub două comutatoare basculante alăturate, descoperi inscripția: Smart Home.

   Fără ezitare, răsuci ambele comutatoare, închise ușița metalică a cutiei și urcă la etaj. După ce se aigură că stația de pe hol nu mai emitea luminița verde, se întoarse și intră în camera de zi. Avea de gând să dezinstaleze aplicația după ce o va suna pe Alexandra. Fără sursa de alimentare a unității centrale, aceasta era inutilă și nici nu mai putea activa nimic.

   Ca de obicei, dădu să aprindă iluminarea indirectă prin Adam, cu comanda „Lumină Slabă”, apoi clătină din cap, amintindu-și că oprise deja sistemul cu nici două minute înainte. Așa că întoarse comutatorul basculant de lângă cadrul ușii înainte de a se așeza.

   Ignoră o notificare de la Adam apărută pe afișaj și atinse numărul Alexandrei din lista de telefoane. Chiar și fără modificări, știa că a învins definitiv sistemul.

   Alexandra părea să fi așteptat apelul său cu telefonul în mână, pentru că vocea ei se auzi imediat după primul țârâit.

   - Și? Ce a aflat Sprang?

   - Nu prea multe?

   Hendrik îi relată discuția cu inspectorul.

   - I-ai povestit despre vizita lui Kantstein?

   - Nu. Și te rog să nu mă întreb de ce nu i-am spus. Nici eu nu știu.

   - Hmm... este decizia ta, dar nu crezi că nu are rost să ne ascundem informații unul față de altul? Numai pentru Linda.

   - Probabil că ai dreptate. Îi voi spune mâine dimineață. Dar mai este ceva. Adam... sistemul era activ din nou, iar aplicația s-a reinstalat pe telefonul meu mobil. Fără să fi făcut eu ceva.

   - Adam a repornit singur? Și aplicația... Dar cum să funcționeze așa ceva? Este imposibil.

   - Totuși, erai lângă mine când ai văzut că l-am oprit.

   - Da și ești sigur că între timp n-ai...

   - Alex! rosti el tăios, folosind pentru prima dată presurtarea numelui ei. Termină cu asta! Sunt încă în toate mințile și știu ce am făcu și ce nu. Și nu este pentru prima dată când chestia asta se reactivează brusc, dacă-ți amintești.

   - Da, știu. Chiar m-am gândit că ai greșit undeva și am crezut că ai... uf. Este într-adevăr ciudat. Sistemul și aplicație... dar... îmi trece prin minte un gând. Vrei să aștepți un moment?

   - Hm, da. De ce?

   - Tocmai am schimbat niște mesaje cu Marvin, poate este încă la computer. Un moment.

   Câteva momente, Hendrik auzi clicurile tipice ale unei tastaturi, apoi apăru o pauză de liniște absolută.

   - Alexandra? Mai ești acolo? întrebă el după o vreme.

   - Da, eu...

   Se opri, apoi rosti cu voce tare:

   - Da! Acum scrie el! Așteaptă...

   În următoarele minute, clicurile tastaturii au alternat cu pauzele, din când în când se auzeau niște zgomote slabe.

   - Asta ar putea fi... șopti Alexandra și la scurt timp emise un „wow!”

   La un moment dat, ea spuse „Hendrik?” atât de brusc, încât el tresări speriat.

   - Da? Ce scrie?

   - E chiar o nebunie. Asta nu mi-ar fi trecut prin minte.

   - Ce anume? Spune o dată.

   - Poate că cele două se inițializează reciproc.

   Hendrik nu înțelegea.

   - Ce vrei să spui? Cine inițializează ce?

   - Păi, aplicația și sistemul staționar. A trebuit să te conectezi la unitatea de control a lui Adam, precum și la aplicație, ca administrator, prin codul și prin scanarea ochilor, nu-i așa?

   - Da, sigur.

   - Asta înseamnă că și una și cealaltă au drepturile tale de administrator. Dacă dezinstalezi aplicația, dar sistemul principal funcționează în continuare, controlul staționar, care este conectat la telefonul tău mobil prin WLAN, poate pur și simplu să reinstaleze aplicație, cu drepturile tale de administrator.

   - Ce? Dar e o nebunie.

   - Nu, deloc. Marvin consideră că acest lucru este foarte posibil dacă este modificat corespunzător codul de programare cu privire la IA.

   - IA? Inteligență arficială?

   - Da, exact. Dacă oprești sistemul principal, dar aplicația este în continuare activ, acesta preai funcțiile principale și repornește sistemul. Cele două se supraveghează reciproc.

   Gândul că Adam ar putea cumva să se mențină din proprie inițiativă în viața electronică îi trimise lui Hendrik un fior rece pe șira spinării.

   - Sună de parcă ar fi dintr-un film prost, nu crezi? spuse el, încercând să se liniștească puțin, apoi adăugă hotărât: Dar, oricum, am închis siguranța, deci și sursa de alimentare acum a luat o pauză.

   - Probabil că a fost o idee bună, îl încurajă Alexandra. Bine, ar trebui să dormi câteva ore. Ce ai stabilit cu Sprang?

   - Mă contactează mâine dimineață.

   - Bine, așa o să fac și eu și apoi mai vedem. Somn ușor.

   - Și ție.

   Hendrik se ridică de pe canapea gemând. Acum îl dureau toate oasele, iar nevoia de a se întinde în pat și a de închide ochii devenise copleșitoare.

   Urcă scările până la etaj, intră în baie și, după scurt timp, se trânti în pat.

   Tocmai ațipea, când un zgomot sfâșie tăcerea.

38

   Hendrik se ridică în capul oaselor, cu un puls precipitat.

   Zgomotul, un fel de zumzet abraziv, persista și părea să apară brusc de peste tot. Își spuse în sinea lui că este un neghiob, pentru că nu se înarmase în niciun fel după întâmplările din ultimele zile, chiar dacă ar fi fost numai un spray cu piper sau o bâtă de baseball.

   Deodată, zumzetul se opri și, de la o secundă la alta, în casă se instaură o liniște absolută, care aproape că era mai rea decât zgomotul dinainte. Hendrik ascultă atent în întuneric, ținându-și respirația. Nimic.

   În timp ce dădea la o parte pătura și se ridica încet, își dădu seama ce anume auzise, iar această descoperire îl liniști. Era un zgomot familiar, doar că nu-l auzise niciodată în același timp din toate părțile. Obloanele!

   Fuseseră coborâte și, se pare, toate în același timp. În mod normal, această operație era îndeplinită de Adam la comanda lui vocală. Cel puțin la parter. Pe de altă parte, obloanele de la etaj erau rareori închise.

   Hendrik rămase așezat pe marginea patului, gândurile lui goneau.

   Oare această simultaneitate fusese rezultatul dezactivării lui Adam? Cel puțin asta părea să fie explicația logică. Dar de ce se întâmpla asta abia acum?

   Apucă instinctiv smartphone-ul și aruncă o privire pe afișaj, unde încă apărea o notificare despre un mesaj necitit de la Adam.

   Hendrik era obișnuit cu aceste notificări pe care sistemul i le trimitea pe mobil în diferite situații. De pildă, când mașina de spălat termina programul sau când un dispozitiv era în modul stan-by de mai mult timp. Sau când îl închidea pe Adam, lucru pe care nu-l făcuse prea des. Singurul lucru ciudat era faptul - și se gândi la asta doar în momentul acela - că el decuplase sistemul de la curent de la o secundă la alta, deci Adam nu mai avusese timp să mai trimită un mesaj.

   Cu o senzație neplăcută, Hendrik dădu clic pe simbol, după care se afișă textul.

   Bună, Hendrik, Adam te informează prin prezenta cu privire la o perturbare neașteptată a alimentării cu energie. Bateria de rezervă tocmai a preluat alimentarea. Începând de acum, toate sistemele vor fi disponibile pentru o perioadă de 6 ore și 13 minute, măsurând prin starea de încărcare a rezervorului de energie. După aceea, Adam nu va mai avea energie.

   Hengrik privi lung cuvintele. Bateria de rezervă, un acumulator intern, de înaltă performanță, care prelua automat alimentarea în cazul unei întreruperi a curentului electric, pentru a te asigura, de exemplu, că încă poți deschide ușa casei pentru o anumită perioadă de timp cu o scanare a degetului, dacă erai afară și nu aveai cheia la tine. Cum putuse uita de asta?

   Puse jos telefonul mobil și se uită în jur.

   - Porcărie nenorocită, nu ești prea ușor de ucis, nu-i așa? mârâi el, ridicându-se de pe marginea patului.

   Ținea telefonul în mână.

   O privire rapidă spre fereastră îi confirmă faptul că jaluzelele erau complet coborâte. Își luă halatul și papucii de casă, apoi ieși din dormitor, iar lumina de noapte din hol, urmată de ledurile de pe scări se aprinseră și se stinseră în urma lui. Mulțumită lui Adam.

   Hendrik tocmai ajunsese la ultima treaptă când auzi o voce care îl făcu să încremenească brusc. Inima îi bătea violent sub coaste, în timp ce el se străduia să localizeze vocea și să înțeleagă cuvintele.

   Păreau să vină dinspre living; ținându-și respirația și ascultând cu atenție, își înțelese numele, care era repetat mereu, alături de cuvinte de neînțeles. Vocea aceea... suna ciudat. Nu suna ca și cum cineva s-ar fi aflat în living. Îi amintea mai degrabă de anunțurile difuzoarelor din spital când era chemat cineva.

   Încet, puse un picior înaintea celuilalt, încercând să nu se gândească ce ar face dacă totuși în living îl aștepta cineva, cu o armă în mână.

   - Hendrik.

   Acum înțelese și era sigur că vocea venea de la un difuzor.

   - Nu trebuie să te temi. Nu încă.

   Simți cum i se zburlește părul pe ceafă, dar continuă să meargă.

   - Hendrik, ai ajuns?

   Doar câțiva pași până la ușa livingului. Destul de aproape încât să poată înțelege fiecare cuvânt.

   - Spune ceva. Ai făcut camera de supraveghere inutilă. Urât din partea ta.

   Hendrik ajunse în living. Puse mâna pe cadrul ușii și se uită fix la camera de supraveghere din mijlocul tavanului. Știa că are un microfon încorporat, dar n-avusese habar de vreun difuzor.

   - Cine ești? întrebă încercând să-și ascundă tremurul din voce. Ce vrei?

   - Eu sunt cel care curând te va ucide.

   - Ce? Ce... mai e și asta?

   Însuși Hendrik sesiza cât de nesigur suna vocea lui. Făcu un pas în cameră, dar rămase sprijinit de cadrul ușii, ascultând.

   - De ce faci asta? Ce-i cu Linda?

   - Ți-o aduc după ce termin cu ea.

   „După ce termin cu ea...”

   Asta însemna probabil că era încă în viață. Dar pentru cât timp?

   - Ce-i cu Linda? repetă el agitat. Este teafără?

   Nu primi niciun răspuns.

   - Răspunde odată, fir-ai al naibii. Spune-mi dacă Linda este teafără.

   Tăcere.

   - Te rog, încercă Hendrik rugător. Nu o răni, Dacă vrei ceva de la mine, spune-mi. Îți dau orice. Dar te rog, nu-i face nimic Lindei.

   - Voi lua chiar eu ce vreau. Mai întâi de la ea, apoi de la tine. Bucată cu bucată.

   Teama lui Hendrik deveni copleșitoare. Pentru Linda și pentru el însuși.

   Vru să fugă, se împiedică, se izbi cu umărul de cadrul ușii, ceea ce-i provocă un junghi prin tot torsul, dar măcar îl împiedică să cadă. Ignorând durerea, se apropie clătinându-se de ușa casei și ajunse în sfârșit la ea. Apăsă pe clanță. Nimic. Ușa nu se deplasă nici nu un milimetru când trase de ea.

   Scoase o înjurătură și încercă din nou, dar ușa rămânea încuiată. În ciuda panici crescânde, își dădu seama imediat ce anume încuiase ușa.

   - Asta nu-ți va folosi la nimic, auzi el vocea înăbușită undeva lângă el.

   Privirea îi căzu pe elementul de control, ledurile verzi.

   - La dracu`! rosti el.

   N-avea rost să mai încerce să-l închidă pe Adam. Așa că trecu pe lângă el, revenind în living, la intrare aruncă rapid o privire spre camera de supraveghere, apoi grăbi pasul spre ușa dinspre terasă.

   De cum puse mâna pe mânerul masiv, înțelese că nici această ușă nu se va deschide. Totuși, încercă să miște mânerul, dar acesta nu se deplasă nici cu un milimetru.

   - La dracu`! strigă el iar. La dracu`, la dracu`!

   Grăbit, privi în jur, încercând să-și pună ordine în gânduri. Mai era o ușă spre exterior, în bucătărie. Trebuia să încerce și asta.

   Hendrik se întoarse, dar se opri. Poate că tipul era deja în casă? Ar fi putut să deschidă ușa cu ajutorul lui Adam și să între în timp ce el, Hendrik, era în pat.

   Nu, n-avea de gând să umble prin casă până când tipul îl va înjunghia în spate cu un cuțit sau îl va lovi în cap. Trebuia să iasă imediat din casă.

   Își îndreptă grăbit privirea spre măsuța de cafea. Avea formă cubică și era făcută din lemn, deci destul de grea pentru ce avea de gând Hendrik. Fără să mai ezite, se apropie de masă. Estimă greutatea acesteia cam la 30 de kilograme. O ridică gemând.

   Din câțiva pași, ajunse în fața ușii din sticlă care dădea spre terasă și aruncă masa în geam, care se sfărâmă cu o bubuitură asurzitoare. Țăndările curseră pe podea și peste Hendrik, care acum stătea pe jos, sprijinit în mâinile duse la spate. Simți că ceva îi trece peste frunte și ridică brațele ca să-și apere capul, apoi se ridică și privi podeaua plină de cioburi din jurul său..

   Masa rămăsese suspendată în cadrul ușii, rămas aproape total fără geam. Doar ici și colo mai ieșeau două sau trei cioburi mai lungi, ca niște degete uscate.

   - Asta nu-ți va folosi la nimic, auzi din nou vocea din spatele lui. Ești ca și mort, dar mai întâi mă voi ocupa așa cum trebuie de logodnica ta, care mă așteaptă.

   Hendrik se repezi cu un strigăt nearticulat asupra vitrinei, apucă vaza metalică de podea de alături și din două salturi ajunse în mijlocul încăperii, unde o învârti deasupra capului ca pe o bâtă de baseball și cu o lovitură bine țintită doborî camera din tavan.

   În timp ce țăndările cădeau pe podea, făcu un pas în lateral, ridică iar vaza și o izbi de lentilă, care se sfărâmă în mici fragmente.

   Apoi rămase locului gâfâind și se uită la rămășițe.

   - Și acum, nenorocitule?

   Vocea îi era răgușită. Străină.

   Hendrik se întoarse. Țăndările scrâșniră dezagreabil în timp ce se îndrepta spre ușa terasei.

   Se opri în fața mesei și se uită la obloane, care aveau doar niște îndoituri, dar în rest erau intacte, deoarece profilele erau din material rezistent la efracție. Oțel inoxidabil. Plătise pentru asta o suprataxă consistentă. Oare această măsură de precauție împotriva spărgătorilor îl va împiedica acum să evadeze din propria casă?

   În timp ce se apleca să ridice masa, îi curse ceva în ochi. Se șterse cu dosul mâinii și tresări când văzu sânge. Pipăi cu grijă, cu vârfurile degetelor, zona dureroasă, deasupra ochiului stâng. Durea, într-adevăr, dar în rană nu se simțea vreun ciob de sticlă. Avea să se ocupe mai târziu de asta.

   Se aplecă iar, ridică masa din cadru și o aruncă în oblon.

   Masa se izbi bubuind în oțelul inoxidabil, care rămase intact, cu excepția unei noi adâncituri. Hendrik privi gâfâind la scena din fața lui, apoi ridică iar cubul de lemn. Trebuia să iasă.

   Când ridică din nou masa de lemn, se auzi un fel de scrâșnet, apărură goluri între șipci, apoi o deschizătură în partea de jos. Oblonul se deschidea.

39

   Dând ascultare primului implus, Hendrik trecu aplecat prin deschizătura tot mai mare și se îndepărtă de casă, doi sau trei pași, apoi se opri și se întoarse.

   Oblonul era acum complet deschis și nu în dreptul ușii de la terasă, ci și la toate celelalte ferestre și uși, după cum constată el, privind de-a lungul zidului casei.

   Reveni lângă zidul casei și activă comutatorul de lângă cadrul ușii de la terasă, acum demolată, aprinzând astfel mai multe lămpi împrăștiate prin grădină. Apoi se întoarse și își lăsă privirea să rătăcească peste gazon spre tufele scunde din capătul proprietății. După ce se asigură că nu se ascundea nimeni acolo, se prăbuși într-unul dintre scaunele de grădină care se aflau în jurul unei mese de lemn și se uită fix la geamul spart.

   Într-un fel greu de descris, se simțea umilit. Cineva pătrunsese în casa lui.

   Prima oară, acest necunoscut o luase pe Linda cu el, iar acum, a doua oară, îi arătase lui Hendrik cât se poate de limepede că pentru el nu mai exista niciun refugiu, nicio zonă personală nesupravegheată, apărată.

   Plânse. Pentru Linda, pentru casa lui, pentru el însuși.

   Dar curând simți cum altceva se trezește și devine tot mai puternic în el. Mânia. Pentru tot ce le făcuse cel răspunzător de toate acestea. Le distrugea viața, pentru că așa voia el.

   - Porcule, șuieră el, în timp ce privirea îi rătăcea iar peste cioburi.

   Apoi strigă:

   - Porc nenorocit!

   Întinse mâna după smartphine, dar își aminti să rămăsese la etaj, lângă patul lui din dormitor. Așa că trebuia să revină în casă, fie că voia, fie că nu. Și nu voia. Nu în acest moment și probabl că nici altă dată, de fapt. După cele ce i se întâmplaseră, acesta nu mai era căminul lui.

   Dar avea nevoie de telefon. Iar înainte de asta mai avea ceva de stabilit. Ceva important.

   Reflectă. Și-ar putea face curaj să intre în casă, pentru că, dacă acolo ar fi pătruns cel care voia să-l omoare, în mod sigur l-ar fi urmat și afară. Fără să mai ezite, intră în living și-l traversă, călcând intenționat pe rămășițele camerei de supraveghere, încât bucățile de sticlă și plastic să-i scrâșnească sub tălpi.

   În hol, deschise ușa spre garaj, se îndreptă hotărât spre bancul de lucru aflat la peretele din spatele încăperii și luă barosul, un ciocan robust, care cântărea aproape 1 kilogram. Înarmat cu el, reveni în hol și se opri în fața panoului de control al lui Adam.

   - Mă vezi, nemernicule? întrebă el, cu privirea ațintită pe geamul în spatele căruia era ascunsă camera. Și vezi asta?

   Ridică pumnul în fața geamului. Apoi dădu din cap spre cameră, se repezi și lăsă ciocanul să cadă cu toată forța asupra dispozitivului. Geamul se sfărâmă în particule minuscule care zburau ca niște mici proiectile. Câteva îl loviră în față, nu conta, se repezi pentru a doua lovitură, care aproape plie partea metalică a panoului frontal, descoperind componentele electronice conectate între ele cu mai multe cabluri subțiri și colorate. Acestea deveniră următoarea țintă a lui Hendrik.

   Când capul ciocanului căzu trosnind în interiorul centrului de control al lui Adam, Hendrik avu sentimentul irațional, dar mulțumitor, că-i făcuse lui Adam același lucru care i se făcuse lui în propria casă.

   Cu o ultimă lovitură, distruse și părțile rămase intacte și răsuci ciocanul de câteva ori în interiorul dispozitivului, înainte de a-l retrage și de a-l arunca neglijent alături, pe podea.

   Timp de câteva secunde, se abandonă contemplării dispozitivului complet distrus, apoi se întoarse și urcă la etaj.

   Mai întâi, îi telefonă lui Sprang. Inspectorului îi trebui ceva timp să preai apelul.

   - Da?

   - Cineva a preluat controlul asupra casei mele și a amenințat că mă va ucide, începu Hendrik fără introducere.

   - Ce? Un moment...

   - După ce se va ocupa de Linda.

   - Controlul casei dumneavoastră, spuneți? Și... Linda?

   - Da.

   Hendrik îi relată pe scurt lui Sprang ce se întâmplase și încheie cu întrebarea:

   - Acum ce ar trebui să fac?

   - Spuneți că ați distrus atât camera din living, cât și controlul sistemului de casă inteligentă?

   - Da, și în așa fel încât sigur nu se mai poate activa.

   - Asta e bine. Puteți folosi toate funcțiile din casă fără chestia asta?

   - Da, desigur.

   - Bine. Ați spus că obloanele sunt fabricate din oțel inoxidabil, asta înseamnă că nu prea se poate pătrunde în casă într-un mod convențional. Chiar și numai tentativa ar produce un zgomot asurzitor, nu-i așa?

   - Da, probabil. Dar ce credeți despre Linda? Tipul a spus că va veni după mine când va termina cu ea.

   - Nu luați asta literal, cel puțin nu în privința momentului. Orice intenționează să-i facă, el vrea să vă implice. Faptul că dumneavoastră ați distrus complet sistemul de casă inteligentă, privându-l astfel de posibilitatea de a vă implica în... jocul lui, îl va fi luat prin surprindere. Trebuie să-și refacă planul și asta necesită ceva timp.

   - Cum puteți fi atât de sigur de asta?

   - Asta-mi spune experiența. Tipul este psihopat. Ceea ce face este riguros planificat și tocmai acest aspect este important pentru nebuni. Totul trebuie să funcționeze conform voinței lui, ca să obțină genul de satisfacție pentru care înscenează toate acestea. Iar acum dumneavoastră ați împiedicat acest lucru.

   - Dar de ce înscenează toate acestea? După cum vorbiți, parcă ați ști exact ce are de gând acest monstru.

   - Cred că măcar pot bănui. Domnule Zemmer, oricum nu mai putem face nimic acum. Chiar mi se pare foarte puțin probabil ca tipul să mai facă ceva în noaptea asta. După ce și-a făcut apariția în casa dumneavoastră, trebuie să se aștepte să sunați la poliție și că ar putea fi desemnați niște colegi să rămână pentru supraveghere în fața casei. Vă sfătuiesc să închideți toate obloanele casei și să vă culcați. Mâine dimineață vin la dumneavoastră și ne gândim ce vom face în continuare.

   - Să-l sun pe Kantstein? Adică... totuși trebuie să depun o plângere oficială la poliție. În plus, poate că acum putem urmări apelul acela.

   - Nu, nu este posibil după încheierea apelului. Ar trebui să se solicite date de la furnizor, ceea ce nu se poate face până mâine. Făcând abstracție de asta, încă am niște dubii în privința lui Kantstein, dar aveți dreptate, ar trebui să anunțați. Și, ca polițist, nu vă pot sfătui să procedați altfel. Deci da, faceți așa.

   - În locul meu, dumneavoastră ați anunța?

   - Domnule Zemmer, nu este vorba despre mine. Știți cum este acum relația dintre mine și Georg.

   - Dumneavoastră ați anunța?

   Sprang așteptă un moment înainte ca în cele din urmă să răspundă cu o voce chinuită:

   - Nu. Nu atâta timp cât nu știu ce se întâmplă cu Kantstein. Probabil că el ar vrea să vină imediat și nu știu dacă aș putea să fiu singur cu el chiar acum. În plus, noaptea asta oricum nu mai poate face nimic.

   Într-adevăr, la ideea de a-l primi pe Kantstein în casa lui în acea noapte, Hendrik avu o senzație neplăcută.

   - Cred că o să aștept până mâine dimineață. Când puteți veni încoace?

   - La 8?

   - Da, e bine așa. Totuși, mă îndoiesc că mai pot dormi.

   - Asigurați-vă că totul este încuiat, în acest caz nu se mai poate întâmpla nimic.

   - Mulțumesc.

   Hendrik încheie convorbirea și reflectă la ceea ce spusese Sprang. Era adevărat că dacă toate aceste obloane erau coborâte ar fi fost foarte greu să intre cineva în casă neobservat. Numai încercarea ar provoca un zgomot enorm.

   Totuși, pentru Hendrik, era absurdă ideea de a merge la culcare după tot ce se întâmplase. Se pare că în asemenea treburi polițiștii aveau pielea mult mai groasă.

   Ținând telefonul în mână, coborî la parter, iar acolo trecu dintr-o încăpere în alta, închizând manual obloanele. La urmă, intră în living, unde se așeză pe brațul unui fotoliu și privi distrugerile produse la ușa glisantă lată care dădea spre terasă. Era neajutorat și se simțea singur.

   Desigur, Sprang avusese intenții bune, dar acum Hendrik avea nevoie de cineva cu care să poată discuta.

   Luă smartphone-ul și selectă numărul lui Paul Gerdes. Probabil că-l va trezi, dar în acest moment nu-i păsa și era sigur că Gerdes îl va înțelege, imediat ce va afla ce s-a întâmplat.

   Hendrik se înșelase. Se pare că șeful lui era încă treaz, deoarece răspunse după al doilea apel.

   - Bună, Paul, sper că nu te-am trezit, începu Hendrik.

   - Nu, încă lucram.

   Hendrik îl cunoștea pe șeful lui de destul timp ca să-și dea seama după tonul vocii că nu era tocmai binedispus, dar în acel moment nu mai ținu cont de asta.

   - Ai un moment pentru mine? Aici s-au întâmplat niște porcării și am nevoie să discut cu cineva.

   - Da, sigur. Ce s-a întâmplat?

   Hendrik crezu că simte o îngrijorare sinceră în vocea superiorului său.

   - Cineva m-a atacat rău de tot prin sistemul meu de casă inteligentă.

   Îi relată lui Gerdes ce se întâmplase.

   - Asta-i deja... de necrezut, comentă Gerdes îngrozit când Hendrik termină de povestit. Porcăria naibii. Ai sunat la poliție?

   - Am vorbit cu inspectorul Sprang de la LKA. Vine mâine dimineață, apoi mai vedem.

   - Stai puțin... ai fost amenințat cu moartea și ai fost închis în propria casă și poliția nu se ocupă imediat de treaba asta?

   - Înțeleg ce vrei să spui, dar este puțin mai complicat. Este în regulă așa. În acest moment este chiar mai bine să nu dau alarma la poliție.

   - Hm... asta-mi sună oricum numai logic nu, dar în fine, tu știi mai bine. Pot să fac ceva pentru tine?

   - Nu știu, eu... acum stau în living, mă uit în jur și văd doar lucruri pe care le cunosc. Tot ce este aici îmi aparține mie sau Lindei, cele mai multe obiecte sunt asociate cu o amintire sau o întâmplare. Și totuși mă simt ca în casa altcuiva. Poți înțelege asta?

   - Bineînțeles că pot. Cineva ți-a invadat intimitatea. Este absolut normal că lucrul ăsta te-a rănit și sigur te-a și înfuriat.

   - Da, așa este și mă tem că n-am să mă mai simt în largul meu aici. Nici măcar când o voi găsi pe Linda.

   - Ascultă... începu Gerdes, dar continuă după o scurtă pauză. Ce-ar fi să-ți pui într-o gentuță periuța de dinți și niște schimburi, să urci în mașină și să vii la mine? Bem un pahar de vin roșu bun, îmi spui tot ce ai pe suflet și mai târziu poți să dormi în camera de oaspeți. Poate că mâine lumea va arăta altfel.

   Hendrik trebui să recunoască faptul că tocmai la o astfel de sugerstie sperase.

   - E minunat din partea ta, mulțumesc foarte mult. Accept cu plăcere.

   - Atunci ne vedem curând.

   - Mulțumesc!

   După ce coborî obloanele din living, Hendrik urcă la etaj să împacheteze câteva lucruri. La oglinda din baie, își examină rana de pe frunte. Nu era foarte adâncă, dar pielea era tăiată. Din sertarul de sus de lângă chiuvetă, luă o compresă sterilă, cu care curăță rana, apoi scoase dintr-o trusă din pânză un plasture de sutură, strânse marginile rănii și le fixă împreună cu ajutorul plasturelui. După o ultimă privire, se întoarse și ieși din baie.

   Când trecu pe lângă elementul de control al lui Adam, acum distrus, simți tentația de a ridica ciocanul de pe podea și de a lovi resturile din nou. Câteva minute mai târziu, strecură în buzunar cheia casei și părăsi locuința.

40

   - În ce hal arăți! spuse Gerdes în loc de salut după ce-i deschise ușa lui Hendrik.

   Hendrik își pipăi plasturele de pe frunte cu vârful degetelor.

   - A, nu-i nimic.

   - Intră!

   Paul Gerdes făcu un gest de invitație și făcu un pas în lateral, astfel încât Hendrik să poată trece pe lângă el în vestibulul spațios al casei cu două niveluri din Eppendorf. Picturile de pe pereți erau asemănătoare cu cele din cabnetul lui Gerdes de la spital și probabil costaseră o avere.

   - Te rog să mă scuzi că-ți fac asemenea probleme, spuse Hendrik după ce se așeză pe unul dintre fotoliile englezești masive din piele, din livingul mare.

   Gerdes clătină din cap și arătă spre două pahare aflate pe mijlocul mesei, conținând vreo două degete de lichid galben auriu.

   - Nu-i nimic de scuzat. Ți-am pregătit ceva pentru șocul suferit.

   Împinse un pahar spre Hendrik, el îl luă pe celălalt și-l ținu sub nas.

   - Excalibur. Scotch, vechi de 45 de ani. O minunăție.

   Ridică repede paharul, în timp ce-l examina pe Hendrik într-un mod ciudat de cercetător, de parcă încerca să-și dea seama dacă totul era în regulă cu el.

   - Noroc. Ne-ar prinde bine amândurora acum.

   Hendrik luă o înghițitură și, deși nu era un fan al whisky-ului, trebui să admită că într-adevăr îi plăcea.

   - Fructe tropicale, medită Gerdes, contemplând lichidul ca și cum ar fi căutat ceva ce plutea acolo. Papaya, guava, fructul pasiunii și mango. Apoi o idee de mentă, urmată de scorțișoară și pere. Finisaj îndelungat și încălzitor. Note de nucă, sirop de arțar și frișcă.

   Hendrik n-avea idee cum va fi identificat Gerdes toate acestea după gust, dar pe moment acesta nu era unul dintre lucrurile pentru care să-și facă griji.

   - Spui că ne-ar prinde bine amândurora - ce vrei să spui cu asta?

   Gerdes puse paharul pe masă și îl opri cu un gest.

   - Chestii personale. Nimic care să merite discutat. Acum este despre tine. Și despre Linda.

   Hendrik își îndreptă privirea spre măsuța de cafea.

   - Mi-e teamă, Paul, mărturisi el încet. Nu pentru mine, ci pentru Linda. Sprang crede că în noaptea asta nu i se va mai întâmpla nimic, dar... dacă ai fi auzit. Dacă am auzit vreodată un nebun, atunci el a fost acela.

   Hendrik observă că Gerdes îl privise tot timpul și își strâmbă gura într-un zâmbet trist.

   - Îmi pare foarte rău că te implic și te ptine în treaba asta.

   Gerdes se aplecă puțiin și își sprijini coatele pe coapse.

   - Hendrik.. noi nu suntem doar colegi, ci și prieteni. Îmi pare nespus de rău pentru ce se întâmplă și promit că voi face tot ce pot ca să te ajut. Oricum e destul de puțin.

   După un moment, repetă:

   - Voi face totul, promit.

   - Tu crezi că Linda este încă în viață?

   Gerdes expiră puternic.

   - Știu că ar trebui să-ți spun că, bineînțeles, ea este încă în viață, teafără, dar... n-aș fi un prieten prefăcut dacă aș spune altceva decât ce gândesc? Foarte sincer? Nu știu. Sper din toată inima că da, dar nu știu.

   Amândoi își goliră paharele de parcă s-ar fi înțeles pentru asta.

   - Încă nu ți-am spus că i-am făcut o vizită colegului tău Geibel, spuse Hendrik când puse jos paharul gol.

   Avu impresia că Gerdes tresare.

   - A, ce ai vrut de la el?

   - L-am întrebat despre doctorul Steinmetz și Jonas Krollmann.

   - Și?

   - Mi s-apărut un om ciudat. Seamănă mult cu descrierea ta despre doctorul Steinmetz. Desigur, din motive de confidențialitate, n-a vrut să spună prea multe despre Steinmetez ca fost angajat, dar a confirmat că Krollmann a pus întrebări la spital. Se presupune că pe tema unor afaceri bancare ilegale, în care ar fi fost implicat personalul spitalului. Ceea ce, desigur, a negat, ca pe o aiureală completă.

   - Hm... mormăi Gerdes.

   - Pe lângă faptul că tot nu cred partea în care falsul Steinmetz a susținut că a văzut-o pe Linda în mașina lui Krollmann, și celelalt lucruri mi se par foarte ciudate.

   - Ce vrei să spui?

   - De ce a apărut la mine acasă fostul manager al departamentului IT de la Hamburg Home Systems, sub un nume fals, ca să-mi spună lucruri care, cel puțin în mare parte, chiar s-au întâmplat? Ar fi putut să-mi trimită indiciul printr-un e-mail anonim, nu știu. Și de ce a fost important pentru tipul ăsta ca eu să aflu despre cercetările lui Krollmann? De ce și-a dat osteneala asta și de ce a folosit tocmai numele cuiva care a fost ucis la scurt timp după aceea? În acel moment el știa deja asta? Poate că are vreo legătură cu moartea lui Steinmetz?

   Gerdes emise un șuierat și clătină din cap categoric.

   - Poate că ar trebui să pui poliției întrebările astea.

   - Mda, aici ar mai fi o poveste ciudată. Nici măcar nu știu în care dintre polițiști pot să am încredere. Se presupune că unul din cei doi anchetatori care s-au ocupat, mai mult sau mai puțin, de treaba asta l-ar fi împușcat pe Steinmetz, dar ar fi lăsat în urmă dovezi atât de evidente, încât dacă ar fi fost adevărat, locul lui nu era la închisoare, ci la balamuc. Pe de altă parte, partenerul lui, care tot timpul se comportă mai mult decât ciudat, n-are altă grijă decât să-l bage după gratii pe colegul lui, cât mai repede posibil. În fine, presupusul criminal este eliberat, deoarece și procurorul recunoaște că așa-zisele probe sunt extrem de contradictorii, dar el rămâne suspendat din funcție. Ar vrea să mă ajute neoficial să-l găsesc pe răpitorul Lindei pentru că este convins că acesta este cel care a vrut să-i pună în cârcă și uciderea lui Steinmetz. Unde mai pui că mă gândesc în fiecare secundă că Linda lipsește de zile întregi și nici măcar nu știu dacă mai trăiește.

   Hendrik îl privi pe Gerdes, dar nu-l văzu decât în ceață, deoarece ochii îi erau plini de lacrimi.

   - Ar fi trebuit să auzi cum mi-a vorbit nebunul acela, Paul. Și ce a spus. Cine știe ce i-a făcut deja porcul acela.

   Hendrik nu-și mai putea reține lacrimile.

   După un timp, când se uită la Gerdes, acesta își pusese mâinile peste față, dar le coborî repede.

   - Ai aflat dacă jurnalistul acela chiar era pe urmele unui subiect despre spital?

   - Nu, cum se putea? În plus, profesorul Geibel a confirmat că așa a fost.

   Gerdes se întunecă la față.

   - Asta nu neapărat înseamnă ceva.

   - Cum? Credeam că sunteți prieteni.

   - Prieteni? Cu cineva ca Friedrich Geibel nu te împrietenești. Omul ăsta nu recunoaște decât un singur prieten, iar acesta este el însuși. În plus, ai dreptate, Geibel seamănă foarte bine cu doctorul Steinmetz, așa cum ți l-am descris. Uneori am senzația că-i place să... Dar să lăsăm asta.

   Hendrik rămase surprins de această afirmație. Prima dată când Gerdes îl menționase pe colegul lui, avusese senzația că cei doi ar fi mai apropiați.

   - Dacă ce a descoperit acest Krollmann chiar are de-a face cu o bancă, adăugă Gerdes, și este vorba despre banca la care a lu... scuză-mă, lucrează Linda, atunci într-adevăr aici ar putea fi motivul dispariției.

   Hendrik se gândi la Julia Krollmann. La telefonul pe care i-l dăduse ea, cu o seară înainte să dispară. Voia neapărat să-l întâlnească, pentru că ar fi descoperit ceva. Oare ceea ce găsise ea fusese motivul pentru care dispăruse Linda și, în cele din urmă, dispăruse și ea?

   - Hendrik?

   Tresări.

   - Scuză-mă.

   - Ești bine?

   - Da, mi-a trecut ceva prin minte.

   - Pot să te întreb ce anume?

   - Soția lui Krollmann mi-a dat telefon cu o seară înainte să dispară. Voia să ne întâlnim a doua zi dimineață pentru că descoperise ceva important. La scurt timp după asta, a dispărut.

   - Și nu a menționat ce anume a descoperit?

   - Nu, și probabil că nici nu vom mai afla.

   Hendrik se ridică și începu să umble în sus și în jos prin living. Deși se simțea total secătuit de puteri, nu mai putea rămâne așezat. Situația îl ducea la disperare. Fiecare idee îl ducea într-o fundătură.

   De ce nu insistase în acea seară să se întâlnească imediat cu Julia Krollmann? Poate că găsise într-adevăr indiciul decisiv? Faptul că dispăruse la scurt timp după aceea nu putea fi o coincidență. Oare mai sunase pe cineva? Poate pe impostor?

   Sau cineva o urmărise prin camerele sistemului Adam și aflase despre descoperirea ei? Oare acel cineva considerase necesar să o facă să dispară?

   Hendrik se opri de parcă ar fi întâlnit un zid. Dacă așa era... Scoase agitat telefonul mobil și selectă numărul Alexandrei. Gerdes îl urmărea cu interes, dar nu-i puse întrebări.

   În mod evident, și Alexandra era trează, după cum estimă Hendrik din vocea ei.

   - Există vreo modalitate de a intra în casa familiei Krollmann? întrebă el fără alte explicații.

   - Cum? De ce?

   - Îți explic mai târziu. Doar trebuie să intrăm cumva acolo.

   - Poliția sigur...

   - Nu, nu, nu, fără poliție. Nu mai știu în cine să am încredere acolo.

   - Cum? Nu înțeleg... Totuși Sprang este de partea ta.

   - Da, știu, dar se înțelege că el este interesat mai degrabă să afle cine a dat vina pe el pentru crimă. Dar nu este neapărat cel care a răpit-o pe Linda. Deci ai vreo idee despre cum să intrăm în casă?

   - De unde ai tras concluzia că eu aș ști... stai un moment.

   - Da? Ce este? întrebă Hendrik plin de speranță.

   - Poate că... revin imediat.

   - Bine, eu... începu Hendri, dar Alexandra deja închisese.

   - Și?

   Gerdes puse pe masă sticla de whisky după ce reumplu paharele.

   - Nu știu încă, dar s-ar părea că Alexandra ar putea avea o idee.

   - De fapt, cum ai ajuns la această Alexandra?

   - A apărut la scurt timp după dispariția Lindei.

   Gerdes își examină mâinile.

   - Și ce interes are să te ajute?

   - Studiază psihologia și a efectuat un stagiu la Investigații Criminale pentru că vrea să lucreze ca profiler sau psiholog în poliție. Când au dispărut Jonas Krollmann și această doamnă Peters, ea a aflat că în ambele case era instalat același sistem de casă inteligentă. Când am căutat-o pe Linda pe Facebook, Alexandra a văzut anunțul și m-a contactat.

   - Hm... foarte altruist din partea ei.

   - Da, așa este.

   Hendrik își îngustă puțin ochii.

   - Parcă simt o nuanță în vocea ta?

..................................................