Pădurea, Tana French

 .................................................

4-9

         În primele două săptămâni ale Operaţiunii Vestala am făcut tot ce ne-a stat în putinţă. Totul.

   Noi şi ceilalţi poliţişti am vorbit cu toate persoanele care locuiau pe o rază de aproape 7 kilometri de Knocknaree şi cu toţi cei care o cunoscuseră pe Katy. Exista un singur bolnav de schizofrenie în cartier, dar nu rănise niciodată în viaţa lui pe nimeni, nici măcar atunci când nu se afla sub tratament, ceea ce nu se întâmplase în ultimii 3 ani. Am citit fiecare scrisoare de condoleanţe primită de familia Devlin şi am verificat fiecare persoană care a contribuit la fondul de studii al lui Katy. Am organizat şi o supraveghere să vedem cine depune flori la altarul de piatră din şantier.
   Le-am interogat pe cele mai bune prietene ale lui Katy – Christina Murphy, Elisabeth McGinnis, Marianne Casey: cu ochii roşii de plâns, tremurând, nişte fetiţe curajoase, care nu deţineau nicio informaţie relevantă; cu toate acestea m-au nedumerit. Nu le acord prea mare atenţie oamenilor care regretă faptul că tinerii din ziua de azi se maturizează prea repede (bunicii mei, la urma urmei, au muncit cu normă întreagă începând de la vârsta de şaisprezece ani, lucru care mai târziu le-a folosit mai mult decât oricâte body-piercinguri), dar prietenele lui Katy erau pe deplin conştiente de lumea în care trăiau, ceea ce le deosebea de copilul naiv care îmi amintesc că eram eu la vârsta aceea.
   - Ne-am întrebat la un moment dat dacă nu cumva Jessica are anumite dificultăţi de învăţare, ne spuse Christina, ale cărei cuvinte semănau cu ale unei persoane de 30 de ani. Dar nu am vrut să întrebăm pe nimeni despre asta. Este... vreau să spun... Katy a fost ucisă de un pedofil?
   Răspunsul la această întrebare părea să fie nu. În ciuda intuiţiei lui Cassie că aceasta nu fusese o crimă sexuală, am verificat fiecare individ acuzat de viol la sud de Dublin, dar şi pe mulţi alţii care nu ajunseseră niciodată pe banca acuzaţilor, şi am petrecut ore în şir cu colegii care aveau sarcina de a-i urmări şi a-i prinde pe pedofilii de pe internet. Tipul cu care am colaborat cel mai mult se numea Carl. Era tânăr şi slab, cu o faţă expresivă, cu pielea albă. El ne mărturisise că, deşi avea slujba asta doar de opt luni, se gândea deja să renunţe: avea doi copii până în şapte ani şi nu se mai putea uita la ei la fel ca până acum, se simţea prea murdar ca să-i mai îmbrăţişeze seara când le ura noapte bună, după o zi în care avea de-a face cu astfel de oameni.
   Reţeaua – după cum o numea Carl – făcea speculaţii în legătură cu moartea lui Katy Devlin – o să vă scutesc de detalii –, iar noi am citit sute de pagini de transcrieri ale discuţiilor de pe internet, dintr-o lume întunecată şi străină nouă, dar nu am reuşit să aflăm nimic.
   Unul dintre bărbaţi părea să empatizeze puţin cam prea mult cu ucigaşul lui Katy („Cred că o IUBEA PREA MULT, iar ea nu a înţeles, aşa că el s-a SUPĂRAT”), dar când fetiţa murise, individul fusese online, discutând despre meritele fizice relative ale fetiţelor din Orientul îndepărtat faţă de cele ale europencelor. Eu şi Cassie ne-am îmbătat destul de rău în acea noapte.
   Echipa lui Sophie se dusese acasă la Devlin şi, folosind un pieptăn foarte fin, colectase fibre şi alte probe pentru analize, dar raportase că nu găsise pete de sânge sau altceva care să se potrivească cu descrierile pe care le făcuse Cooper privind obiectul folosit la viol. Am înregistrat datele financiare: familia Devlin trăia modest (făcuse o singură excursie, în Creta, cu 4 ani în urmă, pentru care luase un credit bancar; mai erau lecţiile de balet ale lui Katy şi cele de vioară ale lui Rosalind; şi o Toyota din 1999). Nu avea aproape deloc economii. Dar nu avea nici datorii, ipoteca era plătită aproape integral, nu rămăseseră niciodată în urmă cu plata facturilor, nici măcar a celei de telefon. Nu exista niciun fel de suspiciune în legătură cu contul lor bancar, iar Katy nu avea asigurare de viaţă.
   Linia telefonică deschisă în acest scop înregistrase un număr record de apeluri telefonice, un procentaj incredibil fiind lipsit de orice utilitate: oameni ai căror vecini arătau ciudat şi refuzau să se înscrie în asociaţia rezidenţilor, oameni care văzuseră bărbaţi înfricoşători dând târcoale prin ţinut, obişnuiţii excentrici care apăreau în astfel de cazuri şi spuneau că avuseseră viziuni legate de crimă, un alt grup de excentrici care explicau pe larg că asta era pedeapsa lui Dumnezeu faţă de o societate atât de plină de păcate.
   Eu şi Cassie ne-am petrecut o dimineaţă întreagă cu un tip care ne sunase să ne spună că Dumnezeu o pedepsise pe Katy pentru lipsa de decenţă cu care se expusese, îmbrăcată doar în costum de balerină, în faţa miilor de cititori ai ziarului Irish Times. Ne puseserăm mari speranţe în el – de fapt, refuzase să vorbească cu Cassie, pe motiv că femeile nu ar trebui să muncească şi că, pe de altă parte, se afişa îmbrăcată în jeanşi (prototipul modestiei feminine – mă informase el vehement – era Fecioara Maria). Însă alibiul lui era impecabil: îşi petrecuse noaptea de luni în minusculul district luminat în roşu, din Baggot Street, se îmbătase criţă, ameninţase cu flăcările iadului prostituatele de acolo, notase numerele de pe plăcuţele de înmatriculare ale maşinilor clienţilor, fusese alungat de peşti, dar el se tot întorcea, până când, pe la patru dimineaţa, poliţiştii îl băgaseră în arest ca să doarmă. De fapt, asta se întâmpla la câteva săptămâni o dată. Toţi cei care îl cunoşteau ştiau povestea şi erau fericiţi să o confirme, făcând remarci caustice despre probabilele înclinaţii sexuale ale tipului.
   Au fost săptămâni ciudate, nişte săptămâni atipice, lipsite de coerenţă. Chiar după atâta timp, mi se pare greu de povestit. Se întâmplaseră atât de multe lucruri mărunte, lucruri care atunci păreau insignifiante şi lipsite de legătură cu acest caz, precum o adunătură de obiecte dintr-o sală de jocuri: diverse chipuri şi fraze, şi camere de zi, şi apeluri telefonice, toate învăluite într-o lumină stroboscopică. Doar mult mai târziu, judecând la rece, micile detalii ţâşniseră şi se ordonaseră ele singure, aşezându-se fiecare la locul său, formând tipare pe care ar fi trebuit să le observăm încă de pe parcurs.
   Şi tot atunci ne-am dat seama cât de epuizantă fusese această primă fază a Operaţiunii Vestala. Cazul – deşi refuzaserăm să recunoaştem acest lucru, fie doar şi faţă de noi înşine – părea să nu ducă nicăieri. Fiecare pistă pe care o apucam ducea într-o fundătură.
   O’Kelly continua să ne ţină discursuri de mobilizare, gesticulând, spunându-ne că nu ne puteam permite să ratăm, iar dacă lucrurile începuseră rău, tot rău aveau să continue. Ziarele tunau, cerând dreptate şi publicând fotografii cu Peter şi Jamie, cum ar fi arătat dacă ar fi trăit. Eram la fel de tensionat ca întotdeauna. Dar poate că motivul cel mai important pentru care îmi este atât de greu să vorbesc despre acele săptămâni este altul – în ciuda a tot ce s-a întâmplat şi a faptului că acest lucru era o slăbiciune pe care nu mi-o puteam permite –, anume acela că încă îmi era dor de ei.
   Lucruri mărunte. Am făcut rost, bineînţeles, de fişa medicală a lui Katy. Ea şi Jessica se născuseră prematur, dar Katy, cel puţin, se descurcase bine şi, până la vârsta de 8 ani şi jumătate, nu avusese decât bolile specifice copilăriei. Dar după aceea, începuse să se îmbolnăvească. Avea crampe la stomac, voma, avea diaree; ajunsese la spitalul de urgenţă de 3 ori într-o lună. Cu 1 an în urmă, după o criză gravă, doctorii îi făcuseră un examen laparoscopic – ceea ce observase şi Cooper – care o ţinuse departe de şcoala de balet.
   Diagnosticul fusese sindrom de pseudoobstrucţie intestinală idiopatică, cu lipsă atipică de dilatare. Citind printre rânduri, am înţeles că merseseră prin eliminare şi că de fapt nu aveau absolut nicio idee despre ce era în neregulă cu acest copil.
   - Munchausen indus? am întrebat-o pe Cassie, care citea pe deasupra umărului meu, cu braţele încrucişate pe spătarul scaunului meu.
   Eu, Sam şi ea ne instalaserăm într-un colţ al biroului, cât mai departe posibil de linia telefonică, unde puteam să avem cât de cât linişte, atâta vreme cât şi noi vorbeam încet.
   Ridică din umeri şi se strâmbă.
   - Ar putea fi. Dar sunt o mulţime de detalii care nu se potrivesc totuşi. Cele mai multe mame care suferă de Minchausen indus au o legătură cu medicina – sunt adeseori asistente sau ceva de genul ăsta. Margaret abandonase şcoala la 15 ani şi se angajase la fabrica de biscuiţi Jacobs unde lucrase până se măritase. Iar dacă verifici înregistrările la urgenţă, Margaret nu s-a dus cu Katy la spital: au fost Jonathan, Rosalind, Vera, iar altă dată o profesoară... În cazul acestor mame, punctul-cheie este tocmai atenţia şi simpatia pe care le primesc din partea doctorilor şi a asistentelor medicale. Nu ar fi lăsat pe nimeni altcineva să se afle în centrul atenţiei în cazul acesta.
   - Deci o excludem pe Margaret?
   Cassie oftă.
   - Nu se potriveşte profilului, dar nu e o chestiune hotărâtoare. Ea ar putea fi excepţia. Aş vrea să mai aruncăm un ochi pe fişele medicale ale celorlalte două fete. Aceste mame nu au de obicei în vedere un singur copil, lăsându-i pe ceilalţi în pace. Trec de la un copil la altul, ca să alunge suspiciunile, încep cu copilul mai mare, apoi trec la următorul când celălalt a crescut suficient de mare ca să nu mai producă agitaţie. Dacă Margaret e vinovată, atunci ar trebui să găsim ceva şi în fişele medicale ale celorlalte două fete – bunăoară, asta s-ar fi putut întâmpla atunci când Katy a încetat să mai fie bolnavă, şi a început să se petreacă ceva ciudat cu Jessica... Hai să le cerem acordul părinţilor ca să ne uităm în fişele medicale.
   - Nu, am spus.
   Toţi ceilalţi poliţişti din încăpere păreau să vorbească în acelaşi timp, iar zgomotul parcă se transformase într-o ceaţă care-mi învăluia creierul. Nu mă puteam concentra.
   - Până acum, cei doi Devlin nu ştiu că sunt suspecţi. Aş lăsa lucrurile aşa, cel puţin până când vom avea nişte motive mai concrete. Dacă mergem să le cerem acordul să vedem fişele medicale ale lui Rosalind şi Jessicăi, acest lucru va constitui un avertisment pentru ei.
   - Ceva concret, repetă Cassie.
   Se uită la foile de hârtie răspândite pe masă, la toate acele texte tipărite, scrise de mână sau fotocopiate. Pe avizier apăruseră multe nume, numere de telefon, săgeţi, semne de întrebare şi sublinieri
multicolore.
   - Mda... am spus. Ştiu.
   Fişele de la şcoală ale fetelor lui Devlin erau la fel de ambigue. Katy era bună la învăţătură, dar nu strălucită, în general avea note bunicele, o notă mai mică doar la irlandeză şi notele cele mai mari la educaţie fizică. Nu avea probleme la purtare, poate doar tendinţa de a vorbi cam mult în timpul orelor, şi nu avea avertismente, cu excepţia câtorva cazuri de absenţă. Rosalind era mai inteligentă, dar şi mai inconstantă. Avea un şir de note mari, după care urmau note mici şi comentariile profesorilor că nu îşi dă silinţa să înveţe şi că lipseşte de la şcoală. Fişa Jessicăi, în mod deloc surprinzător, era cea mai consistentă. Totul fusese bine la şcoală până când ea şi Katy împliniseră nouă ani, dar se pare că Jonathan ceruse convocarea consiliului medical al şcolii şi demarase o şarjă de teste: indicele ei de inteligenţă era situat undeva între 90 şi 105 şi nu fuseseră depistate probleme neurologice. În fişă se concluziona: dizabilităţi nespecifice de învăţare cu trăsături de autism.
   - Ce părere ai? mă întrebă Cassie.
   - Cred că familia asta e tot mai ciudată. Uitându-mă prin toate astea, aş putea să jur că dacă cineva e abuzat, atunci aceea este Jessica. Un copil perfect normal până la vârsta de 9 ani, apoi, brusc, toate performanţele ei şcolare şi de relaţionare socială o iau pe o pantă descendentă. E totuşi o vârstă prea mare ca să depistezi autismul, însă poate fi un indiciu că a suferit un abuz. Iar Rosalind – toată treaba asta cu lipsa ei de constanţă ar putea fi un dezechilibru perfect justificat de vârsta adolescenţei, dar ar putea să fie la fel de bine şi un răspuns la ceva ciudat ce se petrecea acasă. Singura care pare în regulă – mă rog, psihologic vorbind – este Katy.
   O umbră apăru din senin în colţul în care stăteam, făcându-mă să tresar şi să scap stiloul pe podea.
   - Ce e? făcu Sam uluit. Eu sunt...
   - Isuse! am exclamat eu.
   Inima îmi bubuia în piept. Dincolo de masă, ochii lui Cassie nu trădau nimic. Mi-am recuperat stiloul.
   - N-am simţit când ai intrat. Ce ai adus?
   - Am înregistrările apelurilor telefonice ale familiei Devlin, răspunse Sam, agitând în aer hârtiile pe care le ţinea în ambele mâini. Apelurile primite şi cele făcute.
   Aşeză cele două teancuri de hârtii pe masă şi le întinse marginile cu grijă. Colorase numerele de telefon după un anumit criteriu.
   Paginile erau pline de linii făcute cu markerul.
   - Începând cu ce dată? întrebă Cassie.
   Se aplecă peste masă, uitându-se pe pagini de jos în sus.
   - Începând din luna martie.
   - Doar atât? În ultimele 6 luni?
   Ăsta era primul lucru pe care îl observasem şi eu: că nu erau totuşi multe hârtii. Pentru o familie formată din cinci persoane, dintre care trei sunt adolescente. Desigur, linia telefonică ar fi putut să fie tot timpul ocupată, poate că mereu exista cineva care ţipa către altcineva să închidă telefonul. Mi-am amintit ce linişte îngrozitoare era în casă în ziua în care Katy fusese găsită, iar mătuşa Vera rătăcea prin hol.
   - Da, ştiu, zise Sam. Poate că folosesc mai mult telefoanele mobile.
   - Poate, confirmă Cassie.
   Dar nu părea convinsă. Nici eu nu eram: aproape fără excepţie, când o familie taie legăturile cu lumea înseamnă că în casă ceva nu este în regulă. Totuşi, telefonul mobil este scump; or, în casă existau două aparate fixe, unul lângă debaraua de haine, la parter, şi încă unul în holul de la etaj, cu firul suficient de lung încât aparatul să poată fi luat în oricare dintre dormitoare. Nu era nevoie să folosească un telefon mobil ca să aibă intimitate.
   Ne-am uitat totuşi la telefoanele date pe mobil de Katy. Avea un credit de 10 euro la orice oră, din două în două duminici. Cel mai des apăreau SMS-uri trimise prietenelor ei şi am reuşit să reconstruim, din abrevierile folosite de ea, lungi conversaţii despre temele de şcoală, bârfele din clasă, American Idol. Nu era niciun număr necunoscut, nu era niciun semnal de avertisment.
   - Ce e cu sublinierile? am întrebat.
   - Sunt numerele cunoscute, am încercat să le împart pe membrii familiei. Din câte se pare, Katy folosea cel mai mult telefonul fix. Toate numerele marcate cu galben sunt ale colegelor ei de clasă.
   Am răsfoit paginile. Culoarea galbenă se întindea pe cel puţin o jumătate de foaie, ori de câte ori dădeam pagina.
   - Numerele marcate cu albastru sunt ale surorilor lui Margaret – una în Kilkenny şi Vera, cea de la ieşirea din cartier. Cele cu verde sunt ale surorii lui Jonathan, din Athlone, apoi cel de la casa din copilărie, în care locuieşte mama sa, precum şi ale membrilor din comitetul organizaţiei Mutaţi Autostrada. Cele cu roşu sunt ale prietenei lui Rosalind, Karen Daly, cea la care a locuit când a fugit de-acasă. Apelurile dintre ele se răresc după acest episod. Aş spune că lui Karen nu-i prea făcea plăcere să se afle la mijloc într-o ceartă de familie, dar a continuat totuşi să o sune pe Rosalind câteva săptămâni după acea întâmplare. Dar Rosalind nu a sunat-o la rândul ei.
   - Poate că nu avea permisiunea să o facă, am sugerat eu.
   Probabil că apariţia lui Sam fusese doar începutul agitaţiei mele, căci inima încă îmi bătea nebuneşte şi aveam sentimentul acut şi limpede al unui animal aflat în pericol.
   Sam clătină din cap.
   - Se poate ca părinţii să fi crezut că tânăra Karen are o influenţă negativă asupra ei. Oricum, cam astea sunt toate apelurile ei importante. Mai sunt doar nişte apeluri de la diverse companii de telefonie cu oferte pentru internet şi acestea trei.
   Întinse paginile cu apelurile primite. Erau pe ele 3 linii făcute cu markerul roz.
   - Data, ora şi durata se potrivesc cu ce ne-a spus Devlin. Toate apelurile sunt făcute de la un telefon public cu cartelă.
   - Fir-ar să fie! exclamă Cassie.
   - De unde? am întrebat eu.
   - Din centrul oraşului. Unul de pe chei, de lângă IFSC. Al doilea, de pe O’Connel Street. Al treilea, tot de pe chei, la jumătatea distanţei dintre primele două.
   - Cu alte cuvinte, am spus eu, apelantul nostru nu e un localnic nemulţumit.
   - N-aş spune asta. Putea să sune în drum spre casă, după ce pleca de la cârciumă. Presupun că un tip din Knocknaree ar putea să bea în oraş, dar nu face asta în mod regulat. O să-i verific pe băieţi, să mă asigur, dar pentru moment mă gândesc că ar putea fi cineva pentru care autostrada este o afacere, nu o cauză personală. Iar dacă eram parior, aş fi pus la bătaie o sumă că tipul stă undeva aproape de chei.
   - Ucigaşul nostru este aproape sigur o persoană din partea locului, afirmă Cassie.
   Sam dădu din cap.
   - Tipul putea angaja un localnic ca să facă treaba totuşi. Eu aşa aş fi făcut.
   Cassie îmi prinse privirea: Sam nu rezista tentaţiei de a presupune că ucigaşul era unul plătit.
   - Când o să aflu cine sunt proprietarii acelor terenuri, o să văd dacă vreunul dintre ei a vorbit cu cineva din Knocknaree.
   - Şi cum o să faci asta? l-am întrebat.
   - A, sigur că pot s-o fac, rosti Sam vag, zâmbind. O să văd eu cum.
   - Staţi aşa! sări Cassie brusc. Jessica a dat vreun telefon?
   - Din câte se pare, niciunul, îi răspunse Sam, făcând hârtiile teanc şi luându-le cu sine.

   Toate astea se petreceau într-o zi de luni, cam la o săptămână după ce murise Katy. În acea săptămână, nici Jonathan, nici Margaret Devlin nu ne dăduseră vreun telefon ca să afle cum decurgea ancheta.
   Nu mă plângeam, ca să fiu sincer – alte familii sunau de 4-5 ori pe zi, disperate să primească un răspuns, şi puţine lucruri sunt mai neplăcute decât să le spui că nu aveai nicio noutate – însă, cu toate astea, era un alt mic detaliu neliniştitor, într-un caz deja plin de asemenea detalii.
   În sfârşit, Rosalind veni marţi, pe la prânz. Nu sunase, nu stabilise nicio întâlnire, pur şi simplu Bernadette mă anunţă, cu o undă de dezaprobare în glas, că o tânără voia să mă vadă. Ştiam că era ea, iar faptul că apăruse din senin îmi suna oarecum a disperare, a urgenţă.
   Am lăsat baltă documentele la care lucram şi am coborât scările, ignorându-i pe Cassie şi pe Sam.
   Rosalind mă aştepta la recepţie. Avea un şal verde strâns în jurul trupului. Chipul ei, întors spre fereastră, era trist şi îndepărtat. Era prea tânără ca să fie un gest conştient, dar arăta ca într-un tablou minunat: buclele castanii, pata de verde a şalului pe fundalul de cărămizi şi pietre din curte, ce străluceau în soare. Dacă am fi făcut abstracţie de holul plin de diverse obiecte utilitare, scena ar fi putut să devină uşor un tablou prerafaelit.
   - Rosalind, am spus.
   Ea tresări, ducându-şi mâna la piept.
   - O, domnule detectiv Ryan, m-aţi speriat. Mulţumesc foarte mult că aţi acceptat să vorbiţi cu mine.
   - Oricând, am spus. Hai sus, să putem sta de vorbă.
   - Sunteţi sigur? Nu vreau să vă fac necazuri. Dacă sunteţi prea ocupat, spuneţi-mi şi vă las.
   - Nu îmi faci niciun fel de necazuri. Vrei o ceaşcă de ceai? Sau de cafea?
   - Nişte cafea ar fi nemaipomenită. Dar trebuie să rămânem înăuntru? E o zi aşa de frumoasă... iar eu sufăr un pic de claustrofobie. Nu-mi place să le spun oamenilor, dar... Am putea merge afară?
   Nu respectam procedura standard, dar atunci m-am gândit că ea nu era suspectă, şi nici neapărat martoră.
   - Desigur, i-am răspuns. Aşteaptă-mă o secundă.
   Şi am fugit sus după cafea. Uitasem să o întreb cum o bea, aşa că am pus un pic de lapte şi am luat două pliculeţe de zahăr în buzunar, în caz de nevoie.
   - Să ieşim, i-am spus lui Rosalind când m-am întors jos. Ne aşezăm undeva în grădină?
   Luă o gură de cafea şi încercă să îşi ascundă impresia neplăcută.
   - Ştiu, nu e prea grozavă, am spus.
   - Nu, nu, e în regulă. Doar că... în fine, nu prea obişnuiesc să pun lapte...
   - Oh! Îmi pare rău. Vrei să îţi aduc alta?
   - Nu, e în regulă, domnule detectiv Ryan, sincer. De fapt, nici nu am într-adevăr nevoie de cafea. Luaţi-o dumneavoastră. Nu vreau să vă fac necazuri. E foarte frumos din partea dumneavoastră că aţi acceptat să ne vedem. Nu vreau să vă reţin prea mult...
   Vorbea prea repede, prea subţire, gesticula prea mult şi îmi susţinea privirea prea mult, fără să clipească, de parcă ar fi fost hipnotizată. Era extrem de agitată şi se străduia din greu să se controleze.
   - Nu e nicio problemă, am spus amabil. Uite cum facem: hai să găsim un loc agreabil unde să stăm, apoi îţi aduc altă cafea. Nu e grozavă, dar cel puţin n-o să aibă lapte. Cum ţi se pare?
   Rosalind îmi zâmbi recunoscătoare, iar pentru o clipă mi se păru că acest mic gest de curtoazie o impresionase aproape până la lacrimi.
   Am găsit o bancă în grădină, la soare; păsările ciripeau prin tufişuri, ţâşnind din când în când, iuţi ca nişte săgeţi, năpustindu-se asupra firimiturilor din sandviciuri. Am lăsat-o pe Rosalind acolo şi m-am întors să iau cafea. Nu m-am grăbit, m-am gândit că era mai bine să o las să se liniştească. Dar când m-am întors, ea stătea tot pe marginea băncii, muşcându-şi buzele, rupând petalele unei margarete.
   - Mulţumesc, îmi spuse, luând ceaşca de cafea şi încercând să-mi zâmbească.
   M-am aşezat lângă ea.
   - Domnule detectiv Ryan, aţi reuşit... l-aţi găsit pe cel care a ucis-o pe sora mea?
   - Încă nu, i-am răspuns. Dar au trecut doar câteva zile. Ţi-am promis, o să facem tot ce este posibil.
   - Ştiu că o să-l prindeţi, domnule detectiv Ryan. Am ştiut din clipa în care v-am văzut. Pot să spun îngrozitor de multe lucruri despre oameni încă de la prima vedere – uneori chestia asta mă şi sperie, mai ales că am dreptate atât de des – şi am ştiut imediat că dumneavoastră sunteţi persoana de care avem nevoie.
   Se uita la mine cu nevinovăţie, cu încredere deplină. Mă simţeam flatat, desigur, dar, în acelaşi timp, această încredere fără margini pe care mi-o arăta mă făcea să mă simt şi inconfortabil. Era atât de sigură, era atât de disperat de vulnerabilă; şi, deşi încercam să nu mă gândesc în acest fel, ştiam că exista posibilitatea ca acest caz să nu fie rezolvat niciodată, şi ştiam exact şi ce ar fi însemnat asta pentru ea.
   - V-am visat, continuă Rosalind, apoi a privit în jos, încurcată. În noaptea de după înmormântarea lui Katy. De când a murit ea, nu am putut să dorm mai mult de o oră pe noapte, ştiţi... Am fost... of, am fost foarte agitată. Dar văzându-vă în acea zi... mi-am amintit că nu trebuie să mă dau bătută. În noaptea aceea am visat că ciocăneaţi la uşa noastră ca să-mi spuneţi că l-aţi prins pe ucigaş. Îl aveaţi în maşina poliţiei, care se vedea în spatele dumneavoastră, şi îmi spuneaţi că acel om nu o să mai poată face rău nimănui, niciodată.
   - Rosalind, am oprit-o, pentru că nu mai puteam suporta. Facem tot ce putem şi nu o să renunţăm. Dar trebuie să fii pregătită şi pentru eventualitatea ca toate astea să dureze foarte mult timp.
   Ea scutură din cap.
   - O să-l găsiţi, spuse simplu.
   - Ziceai că vrei să mă întrebi ceva, i-am amintit.
   - Da.
   A inspirat adânc.
   - Ce i s-a întâmplat surorii mele, domnule detectiv Ryan? Mai exact, ce i s-a întâmplat?
   Ochii ei erau larg deschişi, curioşi, şi nu ştiam prea bine ce trebuia să-i spun în situaţia asta. Dacă i-aş fi spus adevărul, poate că nu ar fi rezistat, ar fi leşinat, ar fi ţipat. Grădina era plină de ofiţeri care stăteau de vorbă, căci era pauza de prânz.
   - I-aş lăsa mai bine pe părinţii tăi să îţi spună ce s-a întâmplat exact, i-am răspuns.
   - Am 18 ani, să ştiţi. Nu aveţi nevoie de permisiunea lor ca să îmi spuneţi.
   - Totuşi...
   Rosalind îşi muşcă buza de jos.
   - I-am întrebat. El... ei... mi-au spus să tac din gură.
   Mă copleşi un sentiment ciudat – mânie, nelinişte, compasiune... nu ştiu exact ce anume.
   - Rosalind, i-am spus cu blândeţe, este totul în regulă la tine acasă?
   Îşi înălţă brusc capul şi deschise gura de parcă ar fi vrut să ofteze.
   - Da, îmi răspunse, cu o voce lipsită de vlagă. Desigur.
   - Eşti sigură?
   - Sunteţi foarte amabil, îmi zise ea, tremurând. Sunteţi atât de bun cu mine... da, totul este în regulă.
   - Ţi-ar fi mai uşor dacă ai vorbi cu partenera meu?
   - Nu, răspunse imediat, cu o voce din care reieşea dezacordul. Am vrut să vorbesc cu dumneavoastră pentru că...
   Se juca cu ceaşca de cafea.
   - Am simţit că vă pasă, domnule detectiv Ryan. De Katy. Partenerei dumneavoastră nu pare să-i pese la fel de mult, dar dumneavoastră... dumneavoastră sunteţi altfel.
   - Sigur că ne pasă amândurora, am spus eu.
   Aş fi vrut să o înconjur liniştitor cu braţul, sau să pun o mână pe mâna ei, sau ceva de genul ăsta, dar nu am fost niciodată bun la chestii de-astea.
   - O, ştiu, ştiu. Dar partenera dumneavoastră...
  Îmi zâmbi timid.
   - Cred că a reuşit să mă sperie un pic. E aşa de agresivă...
   - Partenera mea? am spus uimit. Detectiv Maddox?
   Cassie avea dintotdeauna reputaţia că ştia cum să se poarte cu familia victimei. Eu eram rigid şi de-abia puteam scoate o vorbă, pe când ea părea că ştie întotdeauna care era lucrul cel mai potrivit pe care trebuia să-l spună, şi o făcea într-un fel foarte blând. Unele familii îi mai trimiteau chiar şi acum, cu ocazia Crăciunului, cărţi poştale cu texte triste, resemnate, dar în care îşi exprimau şi recunoştinţa.
   Rosalind îşi agita neajutorată mâinile.
   - O, domnule detectiv Ryan, nu am spus-o într-un sens rău. Să fii agresiv e un lucru bun, nu-i aşa? Mai ales în meseria dumneavoastră. Iar eu sunt probabil mult prea sensibilă. Dar felul în care a venit la părinţii mei – ştiu că a fost nevoită să pună toate acele întrebări, dar felul în care o făcea, atât de rece... Jessica s-a speriat chiar. Şi zâmbea la mine de parcă totul ar fi fost... or, moartea lui Katy nu a fost o glumă, detectiv Ryan.
   - Nicidecum, am spus.
   Scotoceam în minte să îmi aduc aminte cum decursese îngrozitoarea discuţie din sufrageria familiei Devlin, încercând să îmi dau seama ce dracu’ nu mersese bine, ce anume făcuse Cassie de o supărase pe copila asta. Singurul lucru la care mă puteam gândi era că poate îi zâmbise încurajator lui Rosalind când se aşezase pe canapea.
   Privind retrospectiv, am presupus că ar fi putut părea un pic nepotrivit, totuşi cu greu mă puteam gândi că asta fusese suficient ca să declanşeze o asemenea reacţie din partea acestui copil. Şocul şi durerea îi fac deseori pe oameni să reacţioneze exagerat, ilogic. Şi totuşi, acest nivel de anxietate îmi întărea sentimentul că în acea casă ceva era în neregulă.
   - Îmi pare rău dacă ţi-am dat impresia...
   - Nu, o, nu, nu dumneavoastră... dumneavoastră v-aţi purtat minunat. Şi ştiu că nici detectiv Maddox nu a vrut să pară... aşa crudă. Vă spun asta foarte sincer. Cei mai mulţi oameni sunt agresivi doar pentru că se străduiesc să pară puternici, nu-i aşa? Nu vor să fie vulnerabili sau neajutoraţi sau altfel. De fapt, nu sunt cruzi în esenţa lor.
   - Nu, am răspuns eu, probabil că nu.
   Avusesem şi eu o perioadă grea în care mă gândisem dacă nu cumva Cassie era genul vulnerabil; dar niciodată nu mă gândisem la ea ca la o persoană agresivă, totuşi. Mi-am dat seama, simţindu-mă totodată brusc inconfortabil, că nu ştiam nimic despre felul în care Cassie era percepută de ceilalţi oameni. E ca şi cum încerci să-ţi dai seama dacă sora ta este drăguţă sau cam aşa ceva: nu puteam să fiu obiectiv în privinţa ei, la fel cum nu puteam să fiu obiectiv în ceea ce mă priveşte.
   - V-am jignit cumva? mă întrebă Rosalind agitată, înfăşurându-şi pe deget o buclă din păr. Probabil că da. Îmi pare rău, îmi pare rău... tot timpul fac gafe. Deschid gura prosteşte şi pur şi simplu vorbesc fără să mă gândesc, nu mă învăţ minte...
   - Nu, e-n regulă, am spus. Nu m-ai jignit deloc.
   - Ba da. Îmi dau şi eu seama.
   Îşi strânse şi mai mult şalul pe umeri şi îşi scoase şuviţele de păr de sub el. Avea faţa crispată şi îngândurată.
   Ştiam că dacă o pierd acum, nu mai aveam altă ocazie să mă apropii de ea.
   - Sincer, am spus, nu m-ai jignit deloc. Doar că mă gândeam la ce mi-ai spus. Eşti foarte perspicace.
   Se juca absentă cu franjurile şalului, evitându-mi privirea.
   - Este iubita ta?
   - Cine? Detectiv Maddox? Nu, nu, nu, am spus. În niciun caz.
   - Mi s-a părut după felul în care ea...
   Îşi duse mâna la gură.
   - Of, iar încep! Opreşte-te, Rosalind!
   Am izbucnit în râs. Nu m-am putut abţine. Amândoi ne străduiam atât de mult...
   Încet, se relaxă, se aşeză mai confortabil pe bancă.
   - Mulţumesc, domnule detectiv Ryan. Dar, vă rog... spuneţi-mi, ce i s-a întâmplat mai exact lui Katy? Îmi imaginez tot felul de lucruri... Ştiţi... Nu mai suport să nu ştiu.
   Şi aşa (ce altceva aş fi putut să fac?), i-am povestit. Nu leşină şi nu făcu istericale, nici măcar nu izbucni în lacrimi. Mă ascultă în linişte, privindu-mă fix, cu ochii ei albaştri, de culoarea denimului decolorat.
   Când am terminat de povestit, îşi duse degetele la gură şi, cum stătea aşa în soarele strălucitor, privi spre gardul viu şi spre ofiţerii care mâncau din cutiile lor de plastic şi discutau. Am încurajat-o stângaci, bătând-o pe umăr. Şalul era un model ieftin, când îl atingeai, îi simţeai textura aspră şi sintetică, iar cochetăria ei copilărească şi patetică mă înduioşă. Aş fi vrut să-i pot spune că puţini oameni pe moarte îşi dau seama în agonia lor de ce li se întâmplă, ceva de care să-şi amintească atunci când avea să fie singură în camera ei, fără să poată să doarmă şi fără să înţeleagă ce se întâmplase. Dar nu am găsit cuvintele potrivite.
   - Îmi pare rău, am îngăimat.
   - Deci a fost violată?
   Vocea ei era gravă, fără inflexiuni.
   - Bea-ţi cafeaua, i-am zis, aducându-mi vag aminte că băuturile fierbinţi le făceau bine celor aflaţi în stare de şoc.
   - Nu, nu...
   Dădu din mână la întâmplare.
   - Spuneţi-mi, a fost violată?
   - Nu chiar, nu. Şi era deja moartă, oricum. Nu a simţit nimic.
   - A suferit mult?
   - E foarte puţin probabil. A fost lovită brusc.
   Deodată, Rosalind îşi înclină capul peste ceaşca de cafea, şi am văzut cum buzele îi tremurau.
   - Mă simt groaznic, domnule detectiv Ryan, mă simt de parcă e vina mea că nu am protejat-o.
   - N-aveai de unde să ştii.
   - Ba ar fi trebuit să ştiu. Ar fi trebuit să fiu acolo, nu să mă duc să mă distrez cu verişoarele mele. Sunt o soră groaznică, nu?
   - Nu eşti tu vinovată de moartea lui Katy, am spus ferm. Mie mi se pare că, dimpotrivă, ai fost o soră minunată. Nu ai fi putut face nimic s-o ajuţi.
   - Totuşi...
   Se opri şi clătină din cap.
   - Totuşi ce?
   - Of, ar fi trebuit să îmi dau seama. Asta e tot. Nu mai are importanţă.
   Încercă să-mi zâmbească, printre buclele de păr.
   - Vă mulţumesc că mi-aţi spus.
   - E rândul meu, am zis. Pot să te întreb câte ceva?
   Părea că stă să cântărească răspunsul, însă inspiră adânc şi confirmă dând din cap.
   - Tatăl tău mi-a spus că sora ta nu avea nicio legătură cu băieţii, e adevărat?
   Deschise gura, apoi o închise la loc.
   - Nu ştiu, răspunse încet.
   - Rosalind, ştiu cât îţi este de greu. Dar dacă totuşi nu este aşa, trebuie să ştiu.
   - Katy era sora mea, detectiv Ryan, nu vreau să spun ceva rău despre ea.
   - Ştiu, am zis cu blândeţe, dar cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci pentru ea acum este să-mi spui tot ce m-ar putea ajuta să găsesc ucigaşul.
   Oftă, apoi respiră încet, tremurat.
   - Da, zise, îi plăceau băieţii. Nu ştiu exact de cine anume, dar am auzit-o pe ea şi pe prietenele ei şuşotind pe tema asta – a iubiţilor... ştiţi... cu cine s-au sărutat...
   Ideea că la 12 ani o fată se săruta cu un băiat mă uimi, dar mi-am adus aminte de prietenele lui Katy, de acele fetiţe care le ştiau pe toate. Poate că eu, Peter şi Jamie fuseserăm de modă veche.
   - Eşti sigură? Tatăl tău părea foarte ferm.
   - Tatăl meu...
   Rosalind se încruntă uşor.
   - Tatăl meu o venera pe Katy. Iar ea, uneori, profita de lucrul ăsta. Nu-i spunea mereu adevărul. Asta mă întrista foarte mult.
   - OK, i-am zis. OK, înţeleg. Ai făcut bine că mi-ai spus.
   Clătină foarte uşor din cap.
   - Trebuie să te mai întreb ceva. Ai fugit de acasă în mai, nu?
   Se încruntă şi mai tare.
   - Nu e chiar exact, nu am fugit de acasă, domnule detectiv Ryan. Nu sunt un copil. Mi-am petrecut un weekend cu prietena mea.
   - Care prietenă?
   - Karen Daly. Puteţi s-o întrebaţi dacă vreţi. Vă dau numărul ei de telefon.
   - Nu este nevoie, am spus eu ambiguu.
   Vorbisem deja cu Karen – o fată timidă şi ştearsă, nicidecum genul la care m-aş fi aşteptat să fie prietena lui Rosalind – şi ea confirmase că Rosalind îşi petrecuse acel weekend la ea. Însă de regulă am o intuiţie foarte bună şi simţeam că Karen nu îmi spusese chiar totul.
   - Verişoarele tale au presupus că ţi-ai petrecut acel weekend cu iubitul tău.
   Rosalind strâmbă din buze.
   - Valerie are o minte bolnavă. Ştiu multe fete care ar face asta, dar eu nu sunt ca ele.
   - Nu, am spus eu. Nu eşti ca ele. Dar părinţii tăi ştiau unde eşti?
   - Nu, nu ştiau.
   - De ce?
   - Pentru că nu am simţit nevoia să le spun, replică ea direct.
   Apoi se uită la mine şi oftă, iar chipul ei se mai destinse.
   - Of, domnule detectiv Ryan, nu v-aţi simţit niciodată aşa – că simţiţi nevoia să fugiţi? De toate? Că e prea mult de îndurat?
   - Ba da, i-am răspuns, da. Deci nu ai plecat în acel weekend pentru că se întâmplase ceva rău acasă? Ni s-a spus că te-ai certat cu tatăl tău...
   Chipul lui Rosalind se înnegură din nou. Se uită în altă parte. Am aşteptat. După un moment, clătină din cap.
   - Nu... nu am... nu s-a întâmplat nimic de genul ăsta.
   Semnalul meu de alarmă se declanşase din nou, dar Rosalind avea vocea sugrumată, şi nu am forţat nota. Mă întreb de-abia acum, desigur, dacă nu ar fi trebuit totuşi s-o fac; dar nu pot să-mi dau seama după atâta timp dacă asta ar fi dus la ceva diferit sau nu.
   - Ştiu că treci printr-o perioadă foarte grea, am spus, dar să nu fugi iar, OK? Dacă simţi că lucrurile te depăşesc sau dacă simţi nevoia să stai de vorbă cu cineva, sună la centrul de ajutorare a victimelor sau sună-mă pe mine – ai numărul meu de mobil, nu? Voi face tot ce pot ca să te ajut.
   Rosalind dădu din cap.
   - Mulţumesc, domnule detectiv Ryan. O să ţin minte acest lucru.
   Dar părea să se fi închis în sine, resemnată, şi am avut sentimentul că, într-un fel, o abandonasem.

   Cassie era în birou, fotocopia declaraţii.
   - Cine a fost?
   - Rosalind Devlin.
   - Oooo... exclamă Cassie. Şi ce ţi-a spus?
   Din cine ştie ce motive, nu mă simţeam în stare să intru în detalii.
   - Mai nimic. Doar chestia asta: că indiferent ce ştie Jonathan, lui Katy îi plăceau băieţii. Rosalind nu ştie însă niciun nume. Trebuie să vorbim din nou cu colegele lui Katy, să încercăm să aflăm mai mult. Mi-a mai spus că sora ei minţea, dar la urma urmei, mulţi copii fac asta.
   - Şi altceva?
   - Cam atât.
   Cassie se întoarse de la copiator, cu foile de hârtie în mână, şi mă privi lung, dar n-am putut să descifrez subînţelesurile acelei priviri.
   Apoi zise:
   - Măcar vorbeşte cu tine. Ar trebui să ţii legătura cu ea. Poate-ţi va spune mai multe.
   - Am întrebat-o dacă e ceva în neregulă acasă, am adăugat, simţindu-mă un pic vinovat. A spus că nu. Dar nu o cred.
   - Hm... mormăi Cassie.
   Apoi se întoarse către copiator.

   A doua zi am vorbit din nou cu Christina, Marianne şi Beth, dar toate se dovediră de neclintit. Katy nu avusese un iubit şi nici decepţii.
   - Aveam obiceiul să o mai batem la cap uneori în legătură cu băieţii, afirmă Beth, dar nu era nimic serios, ştiţi... Doar să ne distrăm.
   Avea părul roşcat, părea o fată plină de viaţă, hotărâtă, iar când ochii i se umplură de lacrimi păru nedumerită, ca şi cum nu era obişnuită să plângă. Până la urmă scotoci în mâneca puloverului şi scoase de-acolo o batistă făcută ghemotoc.
   - Poate că nu ne-a spus nouă, zise Marianne.
   Era cea mai tăcută din grup, o zână de fată, pierdută în hainele fistichii de adolescentă. Apoi continuă:
   - Katy... Katy era foarte secretoasă în privinţa anumitor lucruri, explică ea. Cum ar fi de exemplu prima ei audiţie de la şcoala de balet. Nu am ştiut nimic până când nu a primit răspunsul de acceptare, vă aduceţi aminte?
   - Nu-i acelaşi lucru, rosti Christina, care şi ea plânsese şi avea nasul înfundat. Nu cred că ne-ar fi scăpat dacă ar fi avut un iubit.
   Poliţiştii urmau să interogheze din nou pe fiecare băiat din cartier şi din clasa lui Katy, desigur, pentru orice eventualitate; dar mi-am dat seama că, până la un anumit punct, asta era exact ce aşteptasem să se întâmple. Cazul acesta părea fără final, ca un joc fără sfârşit: ştiam că premiul trebuia să fie undeva pe-acolo, aproape, chiar sub ochii mei, dar jocul nu era cinstit, iar dealerul era prea rapid pentru mine, şi când fiecare repriză se termina, eu mă trezeam că am pierdut iar.
   Tocmai când plecam din Knocknaree, Sophie mă sună ca să îmi spună că primise rezultatele de la laborator. Mergea, pentru că auzeam zgomotul ritmic al tocurilor ei.
   - Am rezultatele pentru fiica lui Devlin, îmi zise ea. Iniţial, cei de la laborator s-au plâns că au cazuri vechi de 6 săptămâni, ştii cum sunt ei, dar i-am convins că pentru cazul ăsta era necesar să sară peste rând. Aproape că a trebuit să-i dau de înţeles şefului lor că o să mă culc cu el, ca să-l fac să accepte.
   Am început să am palpitaţii.
   - Dumnezeu să te binecuvânteze, Sophie, i-am zis. Îţi suntem datori.
   Cassie conducea. Se uită la mine. I-am şoptit:
   - Au sosit rezultatele.
   - Valorile toxicologice sunt negative: nu a fost drogată, băută şi nici nu luase vreun medicament. Pe trup s-au găsit chestii mai ales de la faţa locului: noroi, polen, urmele obişnuite. Toate se potrivesc cu compoziţia solului din Knocknaree – iar asta este partea bună a lucrurilor –, chiar şi ce s-a găsit în îmbrăcămintea ei şi în petele de sânge. Deci, asta înseamnă că nu sunt doar materii care să provină din şantier. Cei de la laborator spun că e vorba şi de nişte plante extrem de rare, din acea pădure, care nu mai cresc nicăieri altundeva în zonă – înseamnă că plantele astea ciudate sunt de undeva din apropiere –, iar polenul nu putea să ajungă pe o distanţă mai mare de un kilometru şi jumătate sau cam aşa ceva. Partea ciudată este, aşadar, faptul că tot timpul ea s-a aflat în Knocknaree.
   - Asta se potriveşte cu datele pe care le avem noi, am spus. Treci la veştile bune.
   Sophie mormăi ceva.
   - Astea au fost veştile bune. Urmele de tălpi nu demonstrează nimic: jumătate din ele sunt ale arheologilor, iar celelalte nu sunt destul de clare ca să ne poată fi de vreun folos. Practic, toate fibrele se potrivesc cu cele pe care le-am prelevat de acasă de la ea. Unele dintre ele nu pot fi identificate, dar nu sunt cu nimic deosebite. Un fir de păr de pe tricou se potriveşte cu părul idiotului care a găsit-o, două se potrivesc cu părul mamei ei, unul era pe pantaloni, celălalt era pe o şosetă – probabil că ea îi spălase hainele, deci nu e prea relevant.
   - Şi ADN-ul? Amprente digitale sau altceva?
   - Ha! făcu Sophie.
   Ronţăia ceva, probabil ceva crocant – Sophie cam cu asta trăia.
   - Câteva nenorocite de amprente, dar sunt doar parţiale. Şi provin de pe o mănuşă de cauciuc – surpriză, surpriză! Deci nu există deloc ţesut epitelial. Nicio urmă de spermă, nicio urmă de salivă, nicio picătură de sânge care să nu fie al copilei.
   - Nemaipomenit! am spus, cu inima strânsă.
   Mă înşelasem, îmi pusesem atâtea speranţe, şi mă simţeam ca un tâmpit.
   - Cu excepţia unei pete descoperite de Helen. E grupa A, pozitiv. Victima are zero negativ.
   Făcu o pauză şi se auzi cum mestecă chipsuri, în timp ce stomacul meu trecea prin încercări grele.
   - Ce este? întrebă ea, văzând că eu tăceam. Nu asta voiai să auzi? Este aceeaşi grupă de sânge ca în cazul acela de demult. OK, este destul de neclar, dar măcar există o legătură.
   - Da, am spus eu. O simţeam pe Cassie că ascultă cu atenţie.
   M-am întors cu umărul spre ea.
   - E nemaipomenit, Sophie. Mulţumesc.
   - Mostrele prelevate în cazul vechi şi adidaşii au fost trimişi la laborator pentru analiza ADN-ului, adăugă Sophie. Dar nu mi-aş pune prea mari speranţe, dacă aş fi în locul tău. Pun pariu că sunt degradate toate. Cine a mai auzit să depozitezi probele într-un subsol?

   Printr-un acord tacit, Cassie urmărea vechiul caz, în timp ce eu mă concentram la cazul Devlin. McCabe murise cu câţiva ani în urmă, din cauza unui atac de cord. Aşa că se duse să-l vadă pe Kiernan. Ieşise la pensie şi locuia în Laytown, un mic sat aflat pe coastă.
   Trecuse bine de 70 de ani, avea o faţă sănătoasă, rumenă, şi constituţia unui jucător de rugby. Făcu o lungă plimbare cu Cassie pe malul mării, pe plaja întinsă şi pustie, printre pescăruşii care ţipau, şi îi povesti tot ce îşi mai amintea despre cazul din Knocknaree. Părea fericit – povestise Cassie seara, în timp ce aprindea focul, iar eu întindeam muştar pe feliile de ciabatta, iar Sam turna vinul în pahare. Se apucase de sculptură în lemn, avea pe pantaloni urme de talaş; soţia lui îi pusese o eşarfă la gât şi îl sărutase pe obraz când plecase.
   Îşi amintea de acel caz, chiar fiecare detaliu. În scurta istorie a Irlandei ca stat naţional, mai puţin de şase cazuri de copii dispăruţi rămăseseră nerezolvate. Iar Kiernan nu putuse niciodată să se împace cu gândul că doi dintre aceşti copii fuseseră responsabilitatea lui să-i găsească, iar el nu reuşise să facă asta.
   Căutarea – îi spusese el lui Cassie (într-un fel cam defensiv, după cum i se păruse lui Cassie, de parcă asta era o conversaţie pe care el o purtase de nenumărate ori în gând) – fusese imensă: câini, elicoptere, scafandri; poliţiştii şi voluntarii cercetaseră kilometri întregi de păduri, dealuri şi câmpii, în toate direcţiile, începând din zorii zilei, în fiecare dimineaţă, săptămâni întregi, până seara târziu; urmaseră diverse piste din Belfast şi Kerry, chiar şi din Birmingham; în tot acest timp, în urechile lui Kiernan se auzeau nişte şoapte care-i spuneau că nu căutau în direcţia cea bună, că răspunsul se afla, în tot acest timp, chiar sub nasul lor.
   - Care e teoria lui? întrebă Sam.
   Am pus ultima bucată de carne pe felia de pâine şi am aşezat-o pe platou.
   - Vă spun mai târziu, zise Cassie către Sam. Întâi mâncaţi sandviciurile, poftă bună. Cât de des face Ryan ceva ce merită apreciat?
   - Stai de vorbă aici cu doi bărbaţi inteligenţi, i-am spus eu. Putem să mâncăm şi să ascultăm în acelaşi timp.
   Desigur, ar fi fost interesant să aud toată povestea asta doar eu, dar la ora la care Cassie se întorsese de la Laytown era prea târziu pentru aşa ceva. Îmi trecuse pofta de mâncare. Faptul în sine nu avea cum să schimbe prea mult lucrurile. Pe lângă asta, întotdeauna discutam despre caz în timpul mesei, iar azi nu avea de ce să fie altfel. Sam părea să nu bănuiască nimic despre substratul acestei întâmplări şi mă întreb uneori cum poate să fie cineva atât de orb.
   - Sunt impresionată, zise Cassie. OK – ochii ei se opriseră o secundă asupra mea; mi-am mutat privirea. Teoria lui Kiernan este că cei doi copii nu au părăsit niciodată Knocknaree. Nu ştiu dacă vă amintiţi, dar mai era şi un al treilea băieţel...
   Se aplecă pe o parte ca să verifice în carneţelul de notiţe, deschis lângă piciorul canapelei.
   -  Adam Ryan. Era cu ceilalţi doi în acea după-amiază, iar el a fost găsit în pădure, după vreo două ore de căutări. Nu era rănit, dar în pantofii lui era sânge, iar el era destul de speriat. Nu-şi mai amintea nimic. Aşa că Kiernan îşi imaginează că, indiferent ce s-a întâmplat, trebuie să se fi petrecut totul în pădure sau, oricum, foarte aproape, altminteri cum ar fi putut Adam să se întoarcă acolo? El crede că cineva – cineva de prin părţile locului – îi urmărise de ceva vreme. Tipul i-a abordat în pădure, poate că i-a dus la el acasă, şi i-a atacat. Probabil că nu plănuise să îi omoare. Poate a încercat să-i molesteze şi ceva nu a mers bine. La un anumit moment, în timpul atacului, Adam a scăpat şi a fugit înapoi în pădure – ceea ce putea să însemne că şi ceilalţi erau tot în pădure, într-una dintre casele din cartier sau de la fermele din apropiere. Altminteri, el ar fi fugit direct acasă, nu? Kiernan crede că tipul a intrat în panică şi i-a ucis pe ceilalţi doi copii, probabil că a ţinut ascunse cadavrele la el în casă până când i s-a ivit ocazia să le arunce în râu sau să le îngroape în grădină sau, şi mai probabil – nu se raportase că s-ar fi făcut săpături în zonă în următoarele câteva săptămâni – în pădure.
   Am muşcat din sandvici. Gustul, acru şi sărat ca sângele, aproape că m-a făcut să vomit. M-am forţat să înghit, aşa, nemestecat, cu o gură de vin.
   - Ce se mai ştie despre tânărul Adam? întrebă Sam.
   Cassie ridică din umeri.
   - Mă îndoiesc că ar putea să ne mai spună ceva. Kiernan şi McCabe l-au interogat ani în şir, dar nu au reuşit să mai scoată nimic de la el. Până la urmă, s-au dat bătuţi, imaginându-şi că amintirile s-au şters o dată pentru totdeauna. Familia lui s-a mutat din zonă. În Knocknaree se zvoneşte că s-ar fi mutat în Canada.
   Toate astea erau cât se poate de adevărate. Era mai dificil şi mai ridicol decât îmi închipuisem. Eram ca nişte spioni, care comunicam atent pe deasupra lui Sam, într-un cod.
   - Cred că au fost tare supăraţi, zise Sam. Să ai un martor ocular...
   Clătină din cap şi muşcă zdravăn din sandvici.
   - Da, într-adevăr, Kiernan a admis că a fost foarte frustrant, confirmă Cassie, dar copilul făcuse tot ce putuse. Participase chiar şi la reconstituire, împreună cu ceilalţi copii din zonă. Au sperat că aşa îl vor ajuta să-şi aducă aminte ce făcuseră el şi prietenii lui în acea după-amiază. Însă el s-a blocat în clipa în care au ajuns în pădure.
   Mi s-a întors stomacul pe dos. Uitasem de asta. Am lăsat sandviciul pe farfurie. Am simţit brusc nevoia să fumez.
   - Bietul copil, şopti Sam resemnat.
   - Aşa gândea şi McCabe? am întrebat.
   - Nu, spuse Cassie, lingându-şi muştarul de pe deget. McCabe credea că a fost vorba de un turist ucigaş – un tip care venise în zonă doar de câteva zile, poate din Anglia, poate la lucru. Nu au putut să găsească nici măcar un singur suspect. Au împrăştiat mii de chestionare, au făcut sute de interogatorii, i-au trecut în revistă pe toţi perverşii şi ciudaţii din sudul Dublinului, au contorizat toate mişcările localnicilor... Ştii cum e: întotdeauna găseşti un suspect, chiar dacă nu ai suficiente probe să-l înfunzi. Dar ei nu au avut pe nimeni. De câte ori dădeau de o pistă, ajungeau într-o fundătură.
   - Asta îmi sună familiar, am rostit eu sumbru.
   - Kiernan crede că asta s-a întâmplat pentru că cineva a furnizat un alibi fals, aşa că ucigaşul nu s-a aflat niciodată în colimatorul lor, dar McCabe îşi imagina că asta s-a întâmplat pentru că ucigaşul nu se mai afla în zonă, ca să fie găsit. Teoria lui era aceea că puştii se jucaseră pe malul râului şi merseseră de-a lungul apei până când ieşiseră în cealaltă parte a pădurii – e un drum lung, dar îl mai făcuseră şi înainte. Mai există şi un drum secundar care duce spre râu. McCabe credea că pe-acolo cineva i-a văzut pe copii şi a încercat să îi atragă la el în maşină. Adam s-a luptat, a scăpat şi a fugit înapoi în pădure, iar individul ăla a fugit cu ceilalţi doi. McCabe s-a adresat şi Interpolului, şi poliţiei britanice. Dar nu au aflat nimic util.
   - Kiernan şi McCabe, am spus eu, cred amândoi că cei doi copii au fost omorâţi?
   - Se pare că McCabe nu era aşa sigur de acest lucru. El credea că mai erau şanse să-i fi răpit cineva. Poate vreun bolnav mintal, sau vreo persoană disperată că nu avea copii, sau poate... în fine. La prima vedere, s-au gândit că puştii fugiseră, dar unde să fugă doi copii de 12 ani, care nu aveau niciun ban? Ar fi fost găsiţi în doar câteva zile.
   - Ei bine, în cazul lui Katy nu e amestecat niciun turist, afirmă Sam. Aranjarea întâlnirii, faptul că a avut unde să o ţină peste zi...
   - De fapt, am spus eu, impresionat de cât de firesc îmi suna vocea, nici eu nu cred că a fost vorba de o răpire cu maşina. Din câte îmi aduc aminte, adidaşii i-au fost puşi la loc în picioare băiatului după ce sângele din ei începuse să se coaguleze. Cu alte cuvinte, atacatorul a petrecut ceva timp cu cei trei copii, în zonă, înainte ca unul din băieţi să fugă. Pentru mine, asta sugerează că a fost un localnic.
   - Knocknaree este un loc mic, zise Sam. În ce măsură sunt diferite cele două cazuri de copii ucişi?
   Cassie puse farfuria în echilibru pe picioare, pe care şi le ţinea încrucişate, îşi duse braţele la ceafă şi se întinse. Avea cearcăne albăstrii. Mi-am dat imediat seama că după-amiaza pe care şi-o petrecuse cu Kiernan o afectase foarte mult şi că reţinerea ei de a povesti totul poate că nu se datora doar grijii pe care mi-o purta. Colţurile gurii ei păreau crispate, şi mă întrebam ce-i spusese oare Kiernan, iar ea nu povestise.
   - Au fost cercetaţi toţi copacii, ştiaţi? întrebă ea. După câteva săptămâni, un poliţist îşi adusese aminte de un caz vechi, în care un copil se urcase într-un copac şi căzuse într-o scorbură. Nu fusese găsit decât după 40 de ani. Kiernan şi McCabe şi-au pus oamenii să verifice fiecare copac, să cerceteze cu lanterne fiecare scorbură...
   Vocea îi tremura, iar noi am păstrat tăcerea. Sam îşi mâncă sandviciul pe îndelete şi puse farfuria pe masă. Arăta foarte mulţumit.
   În sfârşit, Cassie se mişcă, întinzându-mi o mână; i-am pus în palmă pachetul de ţigări.
   - Kiernan încă mai visează lucrurile astea, rosti ea calmă, scoţând o ţigară din pachet. Nu chiar aşa des ca înainte, a precizat el. Doar o dată la câteva luni, de când a ieşit la pensie. Visează că îi caută pe cei doi copii în pădure, noaptea, îi strigă, dar cineva o zbugheşte dintr-un tufiş şi îi ţine calea. O cunoaşte pe acea persoană, care i-a luat pe copii, poate chiar să-i vadă faţa în vis – „la fel de limpede precum vă văd pe dumneavoastră acum”, aşa mi-a spus –, dar când se trezeşte, nu-şi mai poate aminti cum arată.
   Focul trosni şi se înteţi brusc. Am prins ceva cu coada ochiului.
   Eram sigur că văzusem ceva ieşind din şemineu, în cameră, ceva mic, negru, cu gheare – un pui de pasăre, poate, care căzuse pe horn? –, dar nu era nimic. Când m-am întors, am văzut că Sam se uita la mine, cu ochii lui cenuşii, calmi, într-un fel plin de înţelegere. Dar se mulţumi să-mi zâmbească, după care se aplecă peste masă ca să-mi mai toarne vin în pahar.

   Nu puteam să dorm, nici măcar atunci când aveam timp destul. Mi s-a mai întâmplat, după cum mai povesteam, dar de data asta era altfel: în acele săptămâni, m-am trezit blocat într-un fel de zonă crepusculară, între somn şi veghe, incapabil să mă situez într-o parte sau alta.
   „Fii atent!” îmi sunau în urechi voci care strigau tare şi brusc. Sau: „Nu te aud! Ce? Ce?” În starea aceea dintre somn şi veghe parcă vedeam intruşi în întunericul din cameră, răsfoindu-mi notiţele aflate pe masă, răscolindu-mi cămăşile din dulap. Ştiam că nu putea fi ceva real, dar mi-a luat o eternitate să mă trezesc ca să le înfrunt sau să le alung. De îndată ce mă trezeam, mă repezeam la întrerupătorul de pe peretele din dormitor, bâjbâind cu palma după el, de-abia ţinându- mă pe picioare. Capul îmi era greu şi auzeam venind de undeva zgomote înfundate, şi îmi trebuia foarte mult timp ca să realizez că era chiar vocea mea.
   Aprindeam lumina, aprindeam şi veioza de pe birou, mă întorceam clătinându-mă în pat, mă lungeam, tremurând prea tare ca să mai pot să adorm. Apoi auzeam ceasul sunând deşteptarea.
   În această stare, continuam să aud voci de copii. Nu erau ale lui Peter, Jamie sau altele cunoscute. Era un grup oarecare de copii aflaţi foarte departe de mine, scandând versuri din tot felul de jocuri copilăreşti pe care nu îmi aminteam să le fi ştiut vreodată. Vocile lor răsunau vesele, lipsite de griji, păreau atât de pure, încât ai fi zis că nu erau omeneşti, şi erau însoţite de bătăi vioaie din palme. „Hai, hai, prietene, vino afară şi joacă-te cu mine, hai să ne urcăm în copac... Doi, doi... doi băieţi îmbrăcaţi în verde, unul este singur şi mereu aşa va fi...” Uneori, acest cântec îmi stăruia în minte o zi întreagă, indiferent de ce făceam. Îmi era foarte teamă ca nu cumva O’Kelly să mă prindă fredonând aceste melodii copilăreşti.
   În acea sâmbătă, Rosalind mă sună pe telefonul mobil. Mă aflam în biroul de situaţii de urgenţă. Cassie ieşise să vorbească cu cineva de la Persoane Dispărute. În spatele meu, O’Gorman se plângea de un bărbat care nu îi arătase destul respect atunci când făcuse interogatoriile din uşă în uşă. A trebuit să îmi presez telefonul pe ureche ca să o pot auzi.
   - Detectiv Ryan, sunt Rosalind... Îmi pare rău că vă deranjez, dar credeţi că aţi avea un pic de timp să veniţi să vorbiţi cu Jessica?
   În fundal se auzeau zgomotele oraşului: maşini, conversaţii cu voce tare, soneriile frenetice ale telefoanelor pietonilor.
   - Desigur, am spus. Unde sunteţi?
   - Suntem în oraş. Am putea să ne întâlnim la barul Hotelului Central, să zicem în 10 minute? Jessica ar vrea să vă spună ceva.
   Am căutat rapid şi am răsfoit dosarul în căutarea datei de naştere a lui Rosalind: dacă aveam să stau de vorbă cu Jessica, trebuia să fie prezent un adult.
   - Sunt şi părinţii voştri cu voi?
   - Nu, eu... nu. Cred că Jessica s-ar simţi mult mai bine să vorbească fără ca ei să fie de faţă, dacă se poate.
   Simţurile mele erau în alertă. În sfârşit, am ajuns la pagina cu datele familiei: Rosalind avea 18 ani, deci era cât se poate de potrivită pentru asta.
   - Nicio problemă, am spus. Ne vedem acolo.
   - Mulţumesc, detectiv Ryan, ştiam eu că pot să apelez la dumneavoastră... Îmi pare rău că vă grăbesc astfel, dar chiar trebuie să ne întoarcem acasă repede...
   Se auzi un bip şi legătura se întrerupse: fie bateria, fie creditul se terminase. I-am lăsat lui Cassie un bileţel în care i-am scris că mă întorc imediat şi am plecat.

   Rosalind avea bun-gust.
    Barul de la Hotel Central era în stil retro – tavane împodobite, fotolii uriaşe, confortabile, umplând spaţiul care altminteri ar fi putut să pară ineficient, rafturi pe care se aflau cărţi vechi şi ciudate, legate elegant – toate acestea contrastând plăcut cu străzile sumbre dimprejur. Uneori mai veneam aici sâmbăta, beam un pahar de brandy, fumam o ţigară – asta fusese înainte ca fumatul să fie interzis – şi îmi petreceam după-amiaza citind Almanahul fermierului, din 1938, sau poeme victoriene. Rosalind şi Jessica stăteau la o masă la fereastră.
    Rosalind avea părul despletit, purta un costum alb, fustă lungă şi bluză transparentă, care se asortau perfect cu ambianţa. Arăta de parcă tocmai se întorsese de la o serată în aer liber, dată de prinţul Edward. Era aplecată spre Jessica şi îi şoptea ceva la ureche. O mângâia pe păr încet, liniştitor.
   Jessica stătea în fotoliu cu picioarele strânse sub ea, iar când am văzut-o, m-am simţit din nou neliniştit, la fel ca prima dată. Soarele pătrundea prin fereastra înaltă, iar lumina care cădea asupra ei o făcea să pară altcineva; cineva viu, plin de nerăbdare, rătăcit.
   Sprâncenele fine, linia nasului, curbura copilărească a buzelor – ultima dată când privisem acest chip, arăta lipsit de expresie şi livid, pe masa de autopsie a lui Cooper. Arăta liniştită, precum Euridice redată lui Orfeu pentru un scurt moment miraculos. Îmi doream – atât de intens, încât mi se tăia respiraţia – să întind mana şi să-i ating pletele negre şi mătăsoase, să o trag spre mine, aproape, ca să-i simt respiraţia uşoară şi caldă. Mi se părea că dacă reuşeam să o protejez astfel, aş fi putut da timpul înapoi, să o protejez la fel şi pe Katy.
   - Rosalind, am rostit. Jessica.
   Jessica clipi, apoi deschise ochii mari, iar senzaţia dispăru. Ţinea ceva în mână, un pliculeţ de zahăr pe care îl luase din bolul de pe masă. Îl rupsese într-un colţ şi începuse să scuture granulele de zahăr în gură.
   Când mă văzu, Rosalind se lumină la faţă.
   - Domnule detectiv Ryan, ce bine îmi pare să vă văd. Ştiu că v-am chemat prea repede, dar... dar... luaţi loc, luaţi loc.
   Am tras un scaun. Rosalind continuă:
   - Jessica a văzut ceva ce cred că v-ar interesa. Nu-i aşa, draga mea?
   Jessica ridică timid din umeri.
   - Bună, Jessica, am spus, cât de blând şi de calm am putut.
   Mintea mea zbura în mai multe direcţii deodată: dacă ce voia să îmi spună avea legătură cu părinţii lor, atunci ar fi trebuit să le găsesc fetelor un loc unde să stea, iar pentru Jessica ar fi fost teribil să fie chemată în boxa martorilor...
    - Mă bucur că te-ai hotărât să-mi vorbeşti. Ce ai văzut?
   Buzele îi erau întredeschise. Se înclină în faţă, aşa cum stătea în scaun. Apoi scutură din cap.
   - Of, draga mea. M-am gândit că s-ar putea să se întâmple asta, oftă Rosalind. Ei bine, mi-a spus că a văzut-o pe Katy...
   - Mulţumesc, Rosalind. Dar trebuie neapărat să-mi spună chiar Jessica. Altfel este considerat un simplu zvon şi nu este admis ca probă în proces.
   Rosalind tăcu imediat, şocată. În final, aprobă din cap.
   - Sigur, dacă aşa trebuie... totuşi sper...
    Se aplecă spre Jessica încercând să-i prindă privirea şi să-i zâmbească. Apoi îşi dădu părul după urechi. Jessica, draga mea!
    - Chiar trebuie să-i povesteşti şi detectivului Ryan lucrurile despre care am discutat noi două, scumpa mea, e important.
   Jessica îşi trase capul într-o parte.
   - Nu-mi mai amintesc, şopti ea.
   Zâmbetul lui Rosalind dispăru.
   - Hai, Jessica, mai devreme îţi aminteai foarte bine. Chiar înainte de a face tot acest drum şi de a-l deranja pe detectivul Ryan de la lucru. Mai ştii?
   Jessica clătină din cap şi scutură din nou pliculeţul de zahăr în gură. Buzele îi tremurau.
   - E-n regulă, am spus eu, dar simţeam nevoia s-o zgâlţâi. E doar agitată, a trecut printr-o perioadă grea. Nu-i aşa, Jessica?
   - Amândouă am avut o perioadă grea, sublinie Rosalind, dar a fost nevoie ca una din noi să acţioneze ca un adult, nu ca o fetiţă prostuţă.
   Jessica se făcu parcă şi mai mică în puloverul ei larg.
   - Ştiu, am spus, pe un ton care speram să sune cât mai blând. Ştiu, înţeleg cât de greu vă este...
   - Nu, domnule detectiv Ryan, de fapt nu cred că înţelegeţi într-adevăr.
    Cum stătea picior peste picior, genunchiul lui Rosalind începuse să tremure nervos.
    - Nimeni nu poate să înţeleagă cum este. Nici nu ştiu de ce am venit aici. Pe Jessica o deranjează să vă spună ce a văzut, iar dumneavoastră, este evident, nu credeţi că asta e vreo problemă. Aşa că putem foarte bine să o lăsăm baltă.
   Nu puteam să-mi permit să le pierd.
   - Rosalind, am spus repede, aplecându-mă peste masă către ea. Eu iau în serios tot ce îmi spuneţi. Şi înţeleg. Sincer, chiar înţeleg.
   Rosalind zâmbi amar şi căută sub masă, să-şi ia geanta.
   - O, da, sunt sigură. Jessica, nu te mai frământa, mergem acasă.
   - Rosalind, crede-mă că înţeleg. Eram cam de vârsta Jessicăi când doi prieteni de-ai mei au dispărut. Ştiu prin ce treci.
   Îşi ridică privirea spre mine.
   - Ştiu că nu e chiar acelaşi lucru, că atunci când pierzi o soră este mai...
   - Nu, nu e acelaşi lucru.
   - Dar ştiu cât de greu este pentru cel care rămâne în viaţă. O să fac tot ce pot ca să îţi dau nişte răspunsuri, OK?
   Rosalind rămase pe gânduri preţ de câteva clipe. Apoi lăsă geanta şi izbucni în râs, respirând uşurată.
   - Of, of... Domnule detectiv Ryan...
    Fără să se gândească, se aplecă peste masă şi mă luă de mână.
    - Ştiam că trebuie să existe un motiv pentru care sunteţi persoana cea mai potrivită să rezolve acest caz.
   Până acum nu privisem lucrurile astfel, iar acest gând mă mobiliza.
   - Sper să ai dreptate, am spus.
   I-am strâns mâna, ca să o liniştesc. Dar brusc, ea îşi dădu seama că gestul ei fusese îndrăzneţ şi îşi trase mâna, încurcată.
   - O, n-am vrut să...
   - Uite cum facem, i-am zis. Putem să stăm puţin de vorbă, noi doi, până când Jessica se simte pregătită să-mi explice ceea ce a văzut. Ce părere ai?
   - Jessica, scumpo.
    Rosalind îi atinse braţul Jessicăi. Ea tresări şi făcu ochii mari.
    - Vrei să stai un pic aici, singură, să-ţi revii?
   Jessica se gândi, uitându-se la Rosalind, care îi zâmbea. În sfârşit, aprobă din cap.
   Am luat cafea pentru mine şi Rosalind, iar Jessicăi, un 7-up. Fetiţa apucă paharul cu ambele mâini, holbându-se la bulele care pluteau prin el, de parcă era hipnotizată. În timpul ăsta, eu şi Rosalind am stat de vorbă.
   Ca să fiu sincer, nu aşteptam ca o conversaţie cu un adolescent să îmi facă plăcere, dar Rosalind era o tânără neobişnuită. Şocul iniţial, produs de moartea lui Katy, se atenuase şi, pentru prima dată, aveam ocazia să o văd aşa cum era ea de fapt: prietenoasă, isteaţă, efervescentă şi rafinată, strălucitoare şi convingătoare. Mă întrebam oare unde erau fetele de genul ăsta atunci când aveam eu 18 ani. Era naivă, dar conştientă de acest lucru; spunea glume despre ea cu atâta savoare şi ironie încât – în ciuda contextului şi a imensei mele griji că felul ăsta inocent al ei de a fi o s-o bage în bucluc într-o bună zi, precum şi în ciuda faptului că Jessica stătea lângă noi şi ne urmărea ca o pisică – râdeam sincer, din toată inima.
   - Ce o să faci când termini şcoala? am întrebat-o.
    Chiar eram curios. Nu mi-o imaginam pe fata asta devenind o funcţionară oarecare.
   Rosalind zâmbi, dar cu o umbră de tristeţe.
   - Mi-ar plăcea să studiez muzica. Cânt la vioară de când aveam 9 ani şi chiar compun câte ceva. Profesoara mea a zis că... în fine... nu aş avea probleme să urmez mai departe cursuri de muzică. Dar...
  Oftă.
    - E foarte scump şi... ăăă... părinţii mei nu sunt de acord. Vor să fac un curs de birotică.
   Dar pe Katy o sprijiniseră tot timpul în privinţa Şcolii Regale de Balet. Când lucrasem la Brigada Violenţă Domestică, văzusem adeseori asemenea cazuri. Părinţii îşi alegeau un copil pe care îl favorizau, un fel de „urma scapă turma” („Am făcut din ea un fel de animal de casă”, spusese Jonathan la un moment dat, în prima zi), iar copiii sunt crescuţi diferit. Puţine astfel de cazuri au un sfârşit fericit.
   - Vei găsi tu o cale s-o faci, am spus.
   Ideea ca ea să ajungă secretară mi se părea ofensatoare. Ce naiba o fi în capul lui Devlin?
   - Poate obţii o bursă sau... cine ştie? Sunt sigur că eşti bună.
   Respinse din cap laudele mele, cu modestie.
   - Anul trecut, Orchestra Naţională de Tineret a interpretat o sonată scrisă de mine.
   Nu o credeam, bineînţeles. Minciuna era transparentă – un lucru atât de important... s-ar fi găsit cineva să ni-l spună când făcusem incursiunile din uşă în uşă –, iar mie mi s-a părut limpede că nu existase niciodată vreo astfel de sonată. Mi-aş fi dat seama. „Acesta este fratele meu geamăn. Numele lui e Peter. Este cu şapte minute mai mare decât mine...” Copiii – iar Rosalind încă mai era un copil – nu spun minciuni gratuite decât atunci când realitatea e prea greu de suportat.
   Pentru o clipă, eram pe cale să spun mai mult. „Rosalind, ştiu că ceva nu e în regulă acasă la voi. Spune-mi despre ce e vorba, lasă-mă să te ajut...” Dar nu era încă momentul potrivit. S-ar fi apucat să nege în fel şi chip şi aş fi distrus tot ce reuşisem să clădesc până atunci.
   - Foarte bine. Impresionant, am spus.
   Râse uşor, încurcată; se uită la mine, cu genele tremurându-i.
   - Prietenii tăi... cei care au dispărut... ce s-a întâmplat cu ei?
   - E o poveste lungă, am spus.
   Apucasem să mă bag în chestia asta, iar acum nu mai ştiam cum să ies. Rosalind începuse să mă privească suspicios, şi când nu mai exista nicio şansă ca să găsesc ceva în întregul Knocknaree care să-mi vină în ajutor, ultimul lucru pe care mi l-aş fi dorit era să îi pierd încrederea pe care tocmai i-o câştigasem.
   Şi chiar Jessica se întâmplă să îmi sară în ajutor. Se foi pe scaun, orientându-şi un deget către braţul lui Rosalind.
   Rosalind nu părea să observe.
   - Jessica, am spus eu.
   - O, ce este, draga mea?
    Rosalind se aplecă spre ea.
    - Eşti gata să-i spui detectivului Ryan despre acel bărbat?
   Jessica aprobă şi rosti cu dificultate, uitându-se la Rosalind, nu la mine:
   - Am văzut un bărbat. Vorbea cu Katy.
   Bătăile inimii mele au început să se înteţească. Dacă aş fi fost credincios, aş fi aprins lumânări pentru fiecare sfânt din calendar, drept mulţumire, dacă s-ar fi întâmplat această minune: să găsesc o pistă solidă.
   - Forte bine, Jessica. Şi unde s-a întâmplat asta?
   - Pe drum. Când ne întorceam de la cumpărături.
   - Eraţi doar voi două?
   - Da, ne dăduseră voie părinţii.
   - Sunt sigur că aşa este. Şi ce i-a spus bărbatul ăla?
   - I-a spus, zise Jessica inspirând adânc, că e o dansatoare foarte bună. Iar Katy i-a spus „Mulţumesc”. Îi plăcea foarte mult ca oamenii să o laude că era o bună dansatoare.
   Se uită speriată la Rosalind.
   - Te descurci foarte bine, draga mea, o asigură Rosalind, mângâind-o pe cap. Spune mai departe.
   Jessica dădu din cap. Rosalind îi întinse paharul, iar Jessica mai sorbi o gură de 7-up.
   - Apoi, continuă ea, el a spus: „Eşti o fetiţă foarte drăguţă”, iar Katy a spus „Mulţumesc”. Îi plăcea să i se spună şi acest lucru. Apoi el a spus... a spus... „Şi fetiţei mele îi place să danseze, dar şi-a rupt piciorul. Vrei să vii să o cunoşti? Ar fi foarte fericită.” Iar Katy a răspuns: „Nu acum. Trebuie să mergem acasă”. Şi am plecat acasă. „Eşti o fetiţă drăguţă...”
    În zilele noastre, puţini bărbaţi i-ar spune aşa ceva unei fetiţe de 12 ani.
   - Îl cunoşti pe acel bărbat? am întrebat-o. L-ai mai văzut vreodată până atunci?
   Clătină din cap în semn că nu.
   - Cum arăta?
   Tăcea. I se auzea respiraţia.
   - Era mare.
   - Mare ca mine? Adică era înalt?
   - Da... mm... da... Dar mare şi aşa.
    Şi-a întins braţele, atingând paharul, care se clătina.
   - Un bărbat gras?
   Jessica scoase un chicotit, ascuţit, de agitaţie.
   - Da.
   - Cu ce era îmbrăcat?
   - A, cu un trening. Bleumarin.
   Se uită la Rosalind, care o aproba din cap, încurajator.
   „La dracu’”, m-am gândit eu. Inima îmi bubuia.
   - Şi cum avea părul?
   - Nu, n-avea păr.
   L-am lăudat cu sinceritate în gând pe Damien. Se pare că nu ne spusese doar ce credea el că vrem să auzim.
   - Ce vârstă avea? Era tânăr?
   - Ca dumneavoastră.
   - Când s-a întâmplat asta?
   Jessica depărtă buzele, dar fără să spună ceva.
   - Poftim?
   - Când v-aţi întâlnit, tu şi Katy, cu acel bărbat? A fost doar cu câteva zile înainte de moartea lui Katy? Sau cu câteva săptămâni? Sau şi mai demult?
   Încercam să fiu atent la ce spun, dar ea tresări.
   - Katy nu a murit pur şi simplu. Katy a fost ucisă.
   Avea o privire rătăcită. Rosalind se uită la mine cu reproş.
   - Da, am spus cât am putut de blând. Aşa este. Tocmai de aceea este foarte important să îţi aduci aminte când l-ai văzut pe acel bărbat. Pentru ca astfel să putem afla cine a omorât-o. Poţi să faci asta?
   Jessica continuă să privească în gol cu gura uşor întredeschisă.
   - Mi-a spus, interveni Rosalind încet, pe deasupra capului Jessicăi, că asta s-a întâmplat cam cu două săptămâni înainte...
    Înghiţi în sec.
    - Nu-şi amintea exact data.
   Am aprobat din cap.
   - Îţi mulţumesc foarte mult, Jessica, am spus eu. Ai fost foarte curajoasă. Crezi că l-ai recunoaşte pe bărbatul acela, dacă l-ai vedea din nou?
   Niciun răspuns. Nicio tresărire. Pacheţelul de zahăr stătea în podul palmei ei, gol.
   - Trebuie să plecăm, rosti Rosalind, uitându-se îngrijorată la ceas.
   Le-am urmărit pe fereastră. Rosalind mergea cu paşi mici, hotărâţi, legănându-şi discret şoldurile, ţinând-o de mână pe Jessica şi trăgând-o după ea. Fetiţa mergea cu capul în jos, şi m-am uitat în urma ei gândindu-mă la celebrele poveşti conform cărora când unul din gemeni era rănit, celălalt, aflat chiar şi la kilometri depărtare, simţea durerea.
    Mă întrebam dacă în acea noapte în care se distrase cu verişoarele ei, la mătuşa Vera, simţise vreun moment acest lucru, oricât de slab, oricât de trecător. Şi mă mai întrebam dacă nu cumva toate răspunsurile de care aveam nevoie erau ferecate în spatele acestor porţi negre şi misterioase din mintea ei.
   „Sunteţi cea mai potrivită persoană să rezolve acest caz”, îmi spusese Rosalind, iar cuvintele îmi răsunau în cap, în timp ce mă uitam la ele cum se îndepărtau.
    Chiar şi acum mă întreb dacă evenimentele ulterioare au dovedit că a avut dreptate întru totul sau dacă s-a înşelat îngrozitor. Şi care erau criteriile pe care cineva le-ar fi putut stabili ca să spună care era diferenţa dintre cele două posibilităţi?

10

   În următoarele zile, ori de câte ori mă aflam afară, îl căutam din ochi pe misteriosul bărbat în trening.
   În zona Knocknaree erau şapte inşi care se potriveau cu descrierea – înalt, construcţie solidă, în jur de treizeci de ani, chel sau ras în cap. Unul dintre ei avea la activ o acuzaţie minoră, veche, din tinereţe: posesie de droguri, expunere indecentă –, iar inima mi-a tresărit când am descoperit acest lucru, însă tot ce făcuse fusese să lovească un poliţist când acesta dovedise exces de zel.
   Doi dintre ceilalţi au spus că trecuseră prin cartier când se întorseseră de la muncă, la ora la care Damien ne relatase că îl zărise pe acel individ, dar nu erau foarte siguri.
   Niciunul nu recunoscuse că ar fi vorbit cu Katy. Toţi aveau alibiuri, mai mult sau mai puţin solide, pentru noaptea în care fetiţa murise. Niciunul nu avea vreo fiică dansatoare, care să îşi fi rupt piciorul, sau vreun alt motiv similar, din câte putusem să aflu până la acel moment. Aveam fotografii şi schiţe pe care li le-am arătat lui Damien şi Jessicăi, dar amândoi se uitaseră la ele cu aceeaşi privire rătăcită, buimacă. Damien spusese până la urmă că nu credea ca vreunul să fie bărbatul pe care îl văzuse în acea zi, în timp ce Jessica îmi arătase şovăitoare mereu altă fotografie, ori de câte ori încerca să îl recunoască pe acel bărbat, iar în final se uitase la mine cu aceeaşi privire catatonică. Am pus câţiva poliţişti să meargă din uşă în uşă şi să îi întrebe pe oameni dacă văzuseră cumva o persoană cu o asemenea descriere. Dar nimeni nu ştia nimic.
   Totuşi, unele alibiuri nu se potriveau. Unul dintre bărbaţi afirmase că stătuse pe internet până la 3 dimineaţa, pe un forum de motorete, că discutase despre întreţinerea vechilor Kawasaki. Altul spusese că avusese o întâlnire în oraş, pierduse autobuzul de noapte şi îl aşteptase pe următorul până la ora două, într-un super-market.
   Am prins fotografiile lor pe avizier şi am încercat să le spulber alibiurile, dar de câte ori mă uitam la ei aveam aceeaşi impresie, greu de explicat, pe care o aveam în legătură cu întregul caz: senzaţia că cineva îmi urmărea fiecare mişcare, cineva viclean şi încăpăţânat, având propriile motive.
   Sam era cel care făcea munca de teren. Pleca tot timpul de la birou, vorbea cu oamenii – cu membrii Consiliului Regional, după cum spunea el, administratori, fermieri, membri ai organizaţiei Mutaţi Autostrada. Când ne întâlneam la cină, ne spunea lucruri vagi despre concluziile la care îl conduceau toate întrevederile sale.
   - O să vă povestesc peste câteva zile, ne zise el, când o să încep să pricep şi eu.
   Am aruncat o dată, pe furiş, un ochi pe notiţele lui, când se dusese la toaletă şi îşi lăsase foile pe birou; diagrame, prescurtări, schiţe, totul meticulos şi indescifrabil.
   În următoarea zi de marţi – o dimineaţă agitată, caldă şi ploioasă – eu şi Cassie ne-am uitat din nou peste notiţele poliţiştilor care fuseseră din uşă în uşă, ca să ne asigurăm că nu ne scăpase nimic.
   Sam intră ţinând în mână un sul de hârtie groasă, ca aceea din care copiii obişnuiesc să facă felicitări de Crăciun.
   - Bun, începu el, scoţând din buzunar o rolă de bandă adezivă şi apucându-se să lipească hârtia pe peretele din colţul nostru, din biroul pentru situaţii de urgenţă. Iată ce am făcut eu în tot acest timp.
   Era o hartă uriaşă a aşezării Knocknaree, extrem de detaliată: casele, dealurile, râul, pădurea, cetatea, totul realizat în tuş cu îndemânarea şi precizia unui ilustrator de cărţi pentru copii. Probabil că îi luase ore întregi să o facă. Cassie scăpă un fluierat.
   - Mulţumesc, mulţumesc foarte mult, rosti Sam, cu o voce de Elvis, rânjind.
   Am abandonat amândoi teancurile de rapoarte şi ne-am apropiat, ca să vedem mai bine. Cea mai mare parte a hărţii era împărţită în suprafeţe inegale, colorate diferit, cu creionul – verde, albastru, roşu şi câteva galbene. Fiecare bloc purta o denumire abreviată, misterioasă, scrisă subţire: „Sd. J. Downey-GII11/97; rz ag-ind 8/98”.
   Am ridicat nedumerit din sprânceană către Sam.
   - Vă explic imediat.
   Mai rupse o bucată de bandă adezivă şi o lipi pe ultimul colţ. Eu şi Cassie ne-am sprijinit de marginea biroului, care se afla suficient de aproape de hartă ca să putem vedea detaliile.
   - OK. Vedeţi asta?
    Sam a arătat către două linii lungi, paralele, care traversau oblic harta, tăind pădurea şi săpăturile.
    - Pe aici trebuie să treacă autostrada. Guvernul a transmis planurile în martie 2000 şi a cumpărat pământul de la fermierii locali în anul următor, printr-un ordin de achiziţie obligatoriu. Nimic în neregulă până aici.
   - Da. Depinde din ce punct de vedere, comentă Cassie.
   - Şşşş... i-am zis. Uită-te la tabloul ăsta minunat.
   - A, ştii ce vreau să spun, continuă Sam. Nimic din ce nu era de aşteptat. Lucrul devine interesant când vorbim despre terenul din jurul autostrăzii. Era în întregime destinat agriculturii, până la sfârşitul anului 1995. Apoi, bucată cu bucată, în următorii 4 ani, a început să fie cumpărat şi transformat din teren agricol în teren industrial şi rezidenţial.
   - De către clarvăzători, care ştiau – cu 5 ani înainte ca acest lucru să fie anunţat – că pe aici va trece o autostradă, am spus eu.
  - Şi nu ăsta e lucrul cel mai rău, ne asigură Sam. Se vorbea de o autostradă către Dublin, venind dinspre sud-vest – am descoperit informaţia în nişte articole de ziare –, cam de prin 1994, când Celtic Tiger era în plin avânt. Am vorbit cu câţiva tipi de la cadastru şi mi-au spus că era cea mai firească rută pentru o autostradă, datorită tiparelor topografice şi a amplasamentului, precum şi dintr-o mulţime de alte motive. Nu am înţeles mai nimic, dar asta au spus ei. Nu există niciun motiv pentru care dezvoltatorii imobiliari să nu poată face acelaşi lucru: aflând despre autostradă, să angajeze specialişti care să stabilească pe unde e mai probabil să fie traseul acesteia.
   Niciunul din noi nu spuse nimic. Sam se uita când la mine, când la Cassie, simţindu-se uşor încurcat.
   - Nu sunt naiv. Da, probabil că au fost informaţi de careva din administraţie. Dar poate că nu. Oricum ar fi, nu este ceva ce am putea dovedi. Şi nici nu cred că ar însemna mare lucru pentru cazul nostru.
   M-am străduit să nu zâmbesc. Sam este unul dintre cei mai eficienţi detectivi, dar tot era înduioşător, într-un fel, cât de în serios luase toate astea.
   - Cine a cumpărat pământul? întrebă Cassie, cu calm.
   Sam părea uşurat.
   - O mulţime de companii diferite. Multe dintre ele nici nu există în realitate. Doar deţin alte companii, deţinute de alte companii, care sunt deţinute de alte companii. Asta de fapt mi-a mâncat tot timpul: să încerc să aflu cine naiba deţine până la urmă terenurile astea. Până acum am reuşit să stabilesc, mergând înapoi pe fir, că sunt trei companii: Global Irish Industries, Futura Properties Consultants şi Dynamo Development. Zonele albastre de pe hartă sunt ale companiei Global; cele verzi, ale companiei Futura; iar cele roşii, ale companiei Dynamo. Am pierdut o grămadă de timp încercând să aflu cine se află în spatele lor. Două dintre ele sunt înregistrate în Republica Cehă, iar Futura în Ungaria.
   - Asta chiar că nu e de bine, spuse Cassie. În niciun caz.
   - Sigur, fu de acord Sam, dar seamănă mai mult a evaziune fiscală. Le putem pasa întreaga problemă celor de la Fisc, dar dincolo de toate astea, nu văd deloc ce legătură ar putea să aibă cu cazul nostru.
   - Doar dacă nu cumva Devlin a aflat ceva şi foloseşte informaţiile ca să şantajeze pe cineva, am spus eu.
   Cassie părea sceptică.
   - Cum să afle? Şi ne-ar fi spus...
   - Nu ştii niciodată. E un ciudat.
   - Tu zici de toată lumea că e ciudată. Mai întâi ai spus de Mark...
   - Şi acum ajung la partea cea mai interesantă, interveni Sam.
    M-am strâmbat la Cassie şi m-am întors repede către hartă, înainte ca ea să apuce să reacţioneze.
   - Deci până în martie 2000, când a fost anunţată construirea autostrăzii, aceste trei companii deţineau aproape tot terenul din jurul autostrăzii. Cu excepţia zonelor galbene, deţinute de patru fermieri. Am dat de urma lor. Sunt în Louth. Au văzut cum decurg lucrurile, ştiau că eventualii cumpărători oferă sume frumuşele, mai mari decât preţul care se oferă îndeobşte pentru terenurile agricole. De-asta au şi preferat toţi ceilalţi să vândă. Dar aceşti patru inşi, care sunt şi prieteni, au stabilit să nu se bage în chestia asta, să se ţină deoparte şi să vadă cum vor evolua lucrurile. Când a fost făcut public proiectul autostrăzii, evident, au apărut tot felul de indivizi care voiau neapărat să le cumpere pământul, pentru proprietăţi industriale, pentru dezvoltări rezidenţiale, acum că ţinutul Knocknaree devenea accesibil graţie autostrăzii. Aşa că acei fermieri îşi imaginaseră că valoarea terenului se dublase sau chiar triplase peste noapte. Prin urmare, s-au adresat consiliului local ca să ceară o reevaluare a preţului pentru teren – unul a scris chiar de 4 ori – dar au fost refuzaţi de fiecare dată.
   Bătea cu degetul pe una dintre zonele galbene, pe jumătate pline de note caligrafiate. Eu şi Cassie ne-am aplecat spre hartă, ca să putem citi: „M. Cleary, app rz ag-ind: 5/2000 ref, 11/2000 ref, 6/2001 ref, 1/2002 ref; sd M. Cleary-FPC 8/2002; rz ag-ind 10/2002”.
   Cassie se mulţumi să dea scurt din cap şi reveni la poziţia anterioară, cu ochii pe hartă.
   - Aşa că au vândut, rosti ea.
   - Da. Pentru aproape acelaşi preţ pe care îl primiseră şi ceilalţi – adică preţul de teren agricol, dar cu foarte mult sub preţul pentru un teren dintr-o zonă de dezvoltare industrială sau rezidenţială. Maurice Cleary a vrut să rămână ferm pe poziţie – mai mult din cauză că era al naibii de intrigat decât din alt motiv –, dar a primit vizita unor tipi de la compania care deţinea terenul de lângă el, iar aceştia i-au spus că avea să se construiască o companie farmaceutică chiar lângă ferma lui şi nimeni nu putea să-i garanteze că reziduurile chimice nu aveau să se scurgă în apă şi să-i otrăvească vitele. Omul a luat asta ca pe o ameninţare – nu ştiu dacă s-ar fi întâmplat aşa sau nu, cert e că şi-a vândut pământul. De îndată ce acele trei companii au cumpărat terenul, sub diverse alte nume –, dar toate dovezile conduc către ele – au şi trimis cereri la consiliul local pentru ca valoarea pământului să fie reevaluată. Şi au obţinut câştig de cauză.
   Cassie râse nervos.
   - Înseamnă că cele trei mari companii aveau la mână consiliul local, am spus eu.
   - Aşa se pare.
   - Ai vorbit cu consilierii locali?
   - Da. S-au purtat foarte bine. Au fost foarte politicoşi, dar au vorbit fără să spună nimic. Ar fi putut să o ţină aşa ore întregi, fără să îmi dea măcar un singur răspuns sincer.
   Am privit într-o parte şi am prins ocheada amuzată şi discretă pe care mi-a aruncat-o Cassie. Sam, care trăise printre politicieni, ar fi trebuit să ştie asta până acum.
   - Mi-au spus că decizia prin care a fost reevaluat acel teren a fost... staţi un pic.
    Se apucă să răsfoiască paginile carneţelului, după care continuă:
    - „Decizia noastră a avut intenţia să servească în mod optim interesele comunităţii ca întreg şi a fost determinată de informaţiile care ne-au fost oferite în timp; nu a urmărit în niciun fel să favorizeze pe cineva”. Ăsta nu e un fragment dintr-o scrisoare oficială. Tipul ăla chiar aşa s-a exprimat.
   Cassie mima că-şi vâră un deget pe gât.
   - Cât îţi trebuie să cumperi un consiliu local? am întrebat eu.
   Sam ridică din umeri.
   - La atât de multe decizii, luate într-un timp atât de scurt, trebuie să se fi adunat o cifră destul de frumuşică. Cele trei mari companii au o grămadă de bani băgaţi în aceste terenuri, într-un fel sau altul. Nu le-ar plăcea deloc ideea ca autostrada să fie mutată.
   - Dar de fapt cât de mult le-ar afecta?
   Sam arătă spre cele două linii punctate, care treceau prin partea de nord-vest a hărţii.
   - Potrivit experţilor cu care am vorbit eu, asta este cea mai logică alternativă la rută. Asta este ce vor membrii organizaţiei Mutaţi Autostrada. Ruta ar fi deviată cu mai bine de 3 kilometri, iar în unele locuri chiar cu 5-6. Pământul din partea de nord a rutei originale încă ar mai rămâne destul de accesibil, dar tipii ăştia au o grămadă de teren în sud, iar valoarea acestuia ar scădea imediat. Am vorbit cu nişte agenţi imobiliari, m-am prefăcut interesat să cumpăr; toţi mi-au spus că terenul industrial de lângă autostradă este de două ori mai scump decât cel aflat la 5 kilometri distanţă de autostradă. Nu am făcut calcule exacte, dar diferenţa ar putea însemna milioane.
   - Atunci miza e destul de mare ca să merite nişte telefoane de ameninţare, rosti Cassie încet.
   - Ca să nu mai spunem că există oameni care pentru câteva miare ar omorî un semen.
   Preţ de câteva momente, am tăcut cu toţii. Afară, ploaia aproape se oprise. O rază firavă de soare căzu pe hartă, ca reflectorul unui elicopter de cercetare, se fixase pe cursul unui râu desenat subţire pe hartă şi înconjurat de o umbră roşiatică. În birou, unul dintre poliţişti încerca să se debaraseze de cineva prea volubil ca să-l mai lase să-şi termine frazele. În cele din urmă, Cassie rupse tăcerea:
   - Dar de ce Katy? De ce nu l-ar fi atacat direct pe Jonathan?
   - Probabil pentru că ar fi fost prea evident, am spus. Dacă Jonathan ar fi fost omorât, ne-am fi orientat direct către duşmanii pe care şi-i făcuse prin această campanie. Dar fiind vorba de Katy, putea fi totul aranjat astfel încât să pară o crimă sexuală, îndepărtând atenţia poliţiei de la problema autostrăzii şi făcându-l pe Jonathan să priceapă mesajul.
   - Măcar dacă aş reuşi să aflu cine se află în spatele acestor companii, zise Sam. Am ajuns într-o fundătură. Fermierii nu ştiu niciun nume, consiliul local susţine acelaşi lucru. Am văzut o serie de documente de vânzare şi de cereri, dar toate erau semnate doar de avocaţi – iar avocaţii spun că nu au voie să dezvăluie numele clienţilor lor fără să aibă permisiunea acestora.
   - Dumnezeule!
   - Dar ziariştii? întrebă Cassie deodată.
   - Ce e cu ei? zise Sam.
   - Ai spus că ai citit nişte articole despre autostradă, datând dinainte de 1994. Poate că există ziarişti care au urmărit povestea asta şi poate că au idee cine a cumpărat terenurile, dar nu au permisiunea să tipărească nimic pe tema asta. După cum se petrec lucrurile în Irlanda... un asemenea lucru nu poate să rămână secret.
   - Cassie, rosti Sam, luminându-se la faţă. Eşti o comoară. Îţi dau o bere pentru asta.
   - N-ai vrea mai bine să citeşti în locul meu rapoartele făcute din uşă-n uşă? O’Gorman construieşte frazele la fel ca George Bush.
   Multă vreme nu am avut nici cea mai vagă idee despre ce naiba vorbeşte.
   - Ascultă, Sam, am spus eu. Dacă treaba asta iese bine, noi doi suntem cei care o să-ţi cumpărăm ţie o grămadă de bere, multă vreme de-acum înainte.
   Sam o bătu prieteneşte pe Cassie pe umăr, se îndreptă spre locul său de la masa de lucru şi se apucă să răsfoiască un dosar cu extrase din presă, bucuros ca un câine care adulmecă mirosul unei urme noi.
   Iar eu şi Cassie ne-am întors la rapoartele noastre.
   Am lăsat harta desfăşurată pe perete, deşi mă călca pe nervi, din motive pe care nu le-aş putea explica. Poate că de vină era perfecţiunea ei, poate detaliile fragile, încântătoare: frunzele mititele din copaci, pietricelele neregulate din zidul cetăţii. Sau poate mă gândeam că într-o zi, când aveam să ridic privirea din întâmplare, din spatele copacilor desenaţi cu tuş aveau să se ivească feţe care râdeau.
   Cassie mâzgălise un dezvoltator imobiliar, într-una din zonele galbene, cu coarne şi colţi. Desenul părea făcut de un copil de 8 ani, dar tot tresăream ori de câte ori vedeam cu coada ochiului prezenţa aceea care mă urmărea.
   Începusem să mă gândesc – pentru prima dată cu adevărat – şi să încerc să îmi aduc aminte ce se petrecuse în pădure. Tatonam de la distanţă, fără să ştiu nici eu prea bine ce făceam, ca un copil care a căpătat o julitură, dar îi este teamă să se uite la ea. M-am plimbat îndelung – mai ales dimineaţa devreme, sau nopţile, atunci când nu mă duceam la Cassie sau când nu puteam să dorm –, am rătăcit ore întregi prin oraş, ca în transă, ascultând delicatele zgomote ascunse în cotloanele minţii mele. Mă trezeam, buimac şi ameţit, holbându-mă la firmele stridente de neon ale magazinelor necunoscute sau la elegantele acoperişuri ale clădirilor în stil georgian din cel mai cochet cartier al oraşului Dun Laoghaire, fără să am habar cum ajunsesem acolo.
   Cel puţin până la un punct, a funcţionat. Eliberată, mintea mea arunca fluxuri de imagini, ca într-un film, dar pe derulare rapidă.
   Treptat, am învăţat care era modalitatea eficientă prin care puteam să ajung să opresc unele dintre aceste imagini care pluteau în trecutul meu şi să mă uit la ele ca la o fotografie. Părinţii noştri, ducându-ne în oraş, să ne cumpere hăinuţe pentru prima noastră comuniune; eu şi Peter, gătiţi în costumaşele noastre negre, prăpădindu-ne de râs când Jamie îşi făcuse apariţia – după o ceartă lungă cu mama ei în cabina de probă – îmbrăcată într-o rochiţă ca o bezea şi având o privire oripilată. Mick, nebunul local – chiar aşa îi şi ziceam: Mick Nebunul – care purta tot anul trenci şi mănuşi fără degete şi care îşi şoptea doar lui însuşi, în şuvoaie fără sfârşit, mici blesteme amare – Peter spunea că Mick înnebunise pentru că atunci când fusese tânăr făcuse lucruri rele cu o fată şi aceea ar fi urmat să aibă un bebeluş, dar s-a spânzurat în pădure, iar faţa i se înnegrise. Într-o zi, începuse să ţipe în faţa magazinului lui Lowry. Poliţiştii veniseră şi îl împinseseră în maşina poliţiei şi nu îl mai văzuserăm niciodată de atunci. Banca mea de la şcoală, din lemn cu striaţii adânci, cu o demodată scobitură pe marginea de sus, pentru călimara de cerneală, tot mai lucioasă şi mai mâzgălită odată cu trecerea anilor: o crosă de hochei pe iarbă, o inimă cu două iniţiale mâzgălite în interior, „Des Pearse a fost aici pe 10–10–67”. Ştiu, nimic deosebit, nimic util pentru dezlegarea cazului. Dar ţineţi cont: eram obişnuit să cred că primii 12 ani din viaţa mea dispăruseră poate pentru totdeauna.
   Aşa că, pentru mine, fiecare moment salvat avea o tulburătoare putere şi magie, era ca o piatră Rosetta inscripţionată incitant cu un singur caracter.
   Şi, ocazional, chiar am reuşit să-mi amintesc câte ceva, dacă nu folositor, cel puţin relevant. Metallica şi Sandra, când ne aflam în copac... Mi-am dat seama treptat, aproape jignit, că nu fusesem singurul care considerase pădurea drept teritoriul său şi îşi petrecea acolo timpul. Nu departe de vechiul castel, în adâncul pădurii era un luminiş – primele zambile primăvara; primele dueluri cu săbiile făcute din crengi, care ne lăsau pe braţe urme roşietice; ramuri grele de mure, la sfârşitul verii; şi încă ceva: când nu aveam nimic altceva de făcut, îi spionam pe motociclişti. Îmi amintesc un incident anume, de altfel destul de banal.

   Într-o zi toridă de vară, simţeam soarele bătându-mi în ceafă şi gustul puternic de Fanta în gură. Sandra era în poieniţă, lungită pe spate, pe o bucată de iarbă pe care o netezise, iar Metallica era pe jumătate cocoţat pe ea. Fata avea cămaşa ridicată până la umeri şi i se vedea breteaua neagră de la sutien. Mâinile ei erau în părul băiatului; se sărutau cu gurile larg deschise.
   - Brrr... aşa poţi să te contaminezi cu microbi... îmi şopti Jamie în ureche.
   Mă târâm pe pământ şi simţeam iarba pe piele, acolo unde tricoul mi se ridica. Ne ţineam răsuflarea, ca să nu facem zgomot.
   Peter scosese un sunet înăbuşit, ca şi cum ar fi sărutat pe cineva, dar atât de încetişor, încât cei doi nu l-au auzit. Iar noi ne-am pus mâinile la gură ca să nu ni se audă chicotelile, dându-ne coate unul celuilalt.
   Shades şi cu fata înaltă, care avea 5 cercei în ureche, se aflau în cealaltă parte a poieniţei. Anthrax stătea ca întotdeauna la marginea pădurii, rezemat de zid, fumând şi ochind cu pietricele cutiile goale de bere. Peter ridicase o pietricică, rânjind. O aruncase, iar aceasta nimerise în iarbă la doar câţiva centimetri de umerii Sandrei.
   Metallica, gâfâind, nici măcar nu-şi ridicase privirea, iar noi fusesem nevoiţi să lăsăm capul în jos, în iarbă, pentru că nu ne puteam ţine râsul.
   Apoi Sandra întorsese capul şi mă văzuse pe mine, cum stăteam în tufele de iarbă şi de cicoare. Metallica o săruta în continuare pe gât, iar ea nu se mişca. Undeva, aproape de mâna mea, zbârnâia o libelulă. Îi susţinusem privirea Sandrei şi simţisem cum inima îmi bate cu putere încet pe pământ.
   - Hai odată, îmi şoptise Peter. Adam, hai!
   Şi mă prinsese cu mâinile de glezne. Mă trăsese înapoi, târându-mi picioarele prin iarbă. Ne retrăseserăm până în semiîntunericul din umbra copacilor. Sandra continua să se uite la mine.

   Mai aveam şi alte amintiri, la unele dintre ele încă îmi era teamă să mă gândesc. Îmi aduc aminte, bunăoară, cum coboram pe scara casei noastre fără să ating treptele. Pot să văd acest lucru în detaliu: textura gofrată a tapetului imprimat cu buchete palide de trandafiri, felul în care o rază de lumină intra prin crăpătura uşii de la baie şi cădea pe casa scărilor, strălucind roşiatic pe luciul balustradei, mişcarea obişnuită şi îndemânatică a mâinii mele apucând marginea balustradei, plutind apoi uşor până jos cu tălpile la vreo 10 centimetri deasupra covorului.
   Îmi aduc aminte şi cum noi trei descoperiserăm o grădină secretă, undeva în inima pădurii. Undeva, în spatele unui zid ascuns sau al unor pasaje. Acolo creşteau arbori sălbatici care făceau fructe: meri, cireşi, peri; erau fântâni din marmură, care nu mai funcţionau: firul de apă încă se vedea pe mica albie plină de muşchi, incrustat adânc în piatră; în fiecare colţ, statui mari, înfăşurate în iederă, cu picioarele invadate de buruieni, cu braţele şi capetele sparte, împrăştiate prin iarba înaltă şi prin florile de morcovi sălbatici. Lumina cenuşie a zorilor, zgomotul paşilor noştri şi boabele de rouă de pe picioarele noastre desculţe. Mâna lui Jamie, micuţă şi rozalie, pe rochia de piatră a statuii, faţa ei ridicată către ochii orbi. Liniştea nesfârşită.
    Eram foarte conştient de faptul că dacă această grădină ar fi existat, ar fi fost descoperită de arheologi când făcuseră primele cercetări, statuile s-ar fi aflat acum la Muzeul Naţional, iar Mark s-ar fi străduit din răsputeri să ni le descrie în amănunt; dar tocmai asta era problema: că îmi aminteam de ea.
   Colegii care se ocupau de infracţiunile pe internet mă sunaseră miercuri dimineaţa, devreme: terminaseră de căutat în computere datele ultimului nostru suspect în trening şi confirmau că da, într-adevăr, se aflase în zonă atunci când Katy murise. Cu o mare satisfacţie profesională, adăugaseră faptul că, deşi bietul nenorocit locuia în aceeaşi casă cu părinţii şi cu nevastă-sa şi foloseau cu toţii acelaşi computer, e-mailurile şi discuţiile lor arătau că fiecare membru al familiei scria altfel şi făcea greşeli specifice de ortografie şi de punctuaţie. Se părea că postările de la ora la care murise Katy îi aparţineau bărbatului respectiv.
   - La dracu’, am spus după ce am închis telefonul.
   Mi-am cuprins faţa în palme. Aveam deja înregistrarea video cu bărbatul, din supermarket, înmuind chipsuri în sos de barbecue, cu un aer la fel de concentrat precum cel al unui om beat. Undeva, în adâncul meu, ştiam că ar fi trebuit să mă aştept la acest lucru, dar mă simţeam destul de nemulţumit – nu dormisem, nu băusem destulă cafea, aveam o durere agasantă de cap – şi era o oră mult prea matinală pentru o asemenea veste: practic, picase una dintre pistele noastre de la care aveam mari speranţe.
   - Ce este? mă întrebă Cassie, întrerupându-se din lucru, ca să se uite la mine.
   - Alibiul tipului cu Kawasaki a fost verificat. Dacă omul pe care l-a văzut Jessica e omul nostru, nu e din Knocknaree, şi n-am nici cea mai vagă idee unde am putea să-l căutăm. O iau de la capăt.
   Cass aruncă teancul de hârtii şi se frecă la ochi.
   - Rob, tipul nostru e de prin partea locului. Totul demonstrează că aşa stau lucrurile.
   - Şi atunci cine naiba e bărbatul îmbrăcat în trening? Dacă are un alibi pentru momentul crimei şi doar s-a oprit să vorbească cu Katy, atunci de ce nu a recunoscut?
   - Asta presupunând că personajul există totuşi, rosti Cass privindu-mă pieziş.
   M-am înfuriat foarte tare, aproape incontrolabil.
   - Îmi pare rău, Maddox, dar nu pricep despre ce naiba vorbeşti. Crezi că Jessica ar fi putut să inventeze asta doar ca să-şi bată joc de noi? Tu nu le-ai văzut bine pe fetele astea. Habar nu ai cât sunt de distruse.
   - Vreau să spun că pot să mă gândesc la circumstanţe în care ele ar putea să aibă un motiv temeinic încât să născocească o poveste ca asta, continuă Cassie pe un ton rece, ridicând din sprâncene.
   În următoarea fracţiune de secundă m-am înfuriat şi mai rău şi, în acelaşi timp, mi-a picat şi fisa.
   - La dracu’! Părinţii lor!
   - În sfârşit! Începi să te se trezeşti.
   - Îmi pare rău, am spus. Îmi pare rău că m-am purtat urât, Cass. Părinţii... La dracu’. Dacă Jessica crede că unul din părinţii ei a făcut asta, a născocit toată povestea asta ca să...
   - Jessica? Chiar crezi că ea ar fi în stare de aşa ceva? Ea de-abia poate să vorbească.
   - OK. Rosalind. A inventat povestea cu tipul în trening ca să ne distragă atenţia de la părinţii ei, a pus-o pe Jessica să ne spună chestia asta – şi a fost o pură coincidenţă că şi Damien ne-a îndrugat acelaşi lucru. Dar dacă s-a apucat să facă asta, Cass, dacă se ţine de aşa ceva, înseamnă că ştie nişte lucruri grave. Înseamnă că fie ea, fie Jessica a văzut sau a auzit ceva.
   - Marţi... zise Cassie, căzând pe gânduri, dar ideea trecu printre noi fără ca vreunul să aibă curajul să o rostească, într-atât era de oribilă.
    În acea marţi, cadavrul lui Katy a trebuit să stea undeva.
   - Trebuie să vorbesc neapărat cu Rosalind, am zis, îndreptându-mă spre telefon.
   - Rob, nu fi insistent. O să dea înapoi. Mai bine las-o pe ea să revină la tine.
   Avea dreptate. Copiii pot fi bătuţi, violaţi, abuzaţi în nenumărate şi greu de imaginat feluri, dar lor tot le este imposibil să îşi trădeze părinţii şi să ceară ajutor. Dacă Rosalind îşi proteja, într-un fel sau altul, părinţii, pe amândoi sau doar pe unul din ei, fie pe Jonathan, fie pe Margaret, atunci întreaga ei lume s-ar fi prăbuşit în clipa în care ar fi spus adevărul, iar acest lucru nu l-ar fi putut face decât atunci când s-ar fi simţit pregătită. Dacă aş fi încercat s-o forţez, aş fi pierdut-o.
   Am lăsat jos telefonul.
   Dar Rosalind nu m-a sunat. După o zi sau două mi-am pierdut răbdarea şi am sunat-o pe telefonul mobil – căci, dintr-o mulţime de motive, unele mai neclare şi mai sâcâitoare decât altele, nu am vrut să o sun pe telefonul fix. Nu mi-a răspuns. I-am lăsat un mesaj, dar nu m-a sunat.

   Eu şi Cassie ne-am dus în Knocknaree într-o după-amiază ternă, cenuşie, ca să vedem dacă familia Savage sau Alicia Rowan mai aveau ceva să ne spună.
    Amândoi eram destul de derutaţi – era după ziua în care aflasem de Carl şi de treaba cu internetul – şi ne-am vorbit foarte puţin în maşină. Cassie conducea; eu mă uitam pe geam la frunzele bătute de vântul puternic; la picăturile de burniţă care loveau parbrizul. Niciunul din noi nu mai era aşa de sigur că eu trebuia să mă aflu acolo.
   În ultima clipă, după ce coti pe fosta mea stradă şi parcă, nu m-am simţit în stare să mă dau jos şi să merg acasă la Peter. Asta nu pentru că aş fi fost năpădit de amintiri, ori altceva de genul ăsta – ci dimpotrivă: oricare altă stradă din cartier îmi trezea amintiri puternice, dar aceasta îmi amintea de casa lui Peter, mă tulbura, îmi zdruncina echilibrul. Îmi petrecusem cândva o grămadă de timp acasă la Peter şi, aproape inexplicabil, aveam sentimentul că familia lui era gata să mă recunoască, înainte chiar de a-i recunoaşte eu pe ei.
   M-am uitat din maşină după Cassie cum s-a îndreptat către uşa lui Peter şi cum a sunat, apoi cum o siluetă aflată în umbră a invitat-o înăuntru. Apoi am coborât din maşină şi am mers până la vechea mea casă. Adresa – Knocknaree Way, nr. 11, comitatul Dublin – mi-a venit automat în minte, de parcă ar fi fost o informaţie învăţată pe de rost.
   Era mai mică decât o ţineam eu minte; mai strâmtă; pajiştea din faţă era un pătrat mai mic decât verdele întins pe care mi-l aminteam eu. Fusese zugrăvită din nou, nu cu mult timp în urmă. Era de culoarea untului, cu marginile albe. Tufe înalte de trandafiri albi şi roşii, ale căror ultime petale cădeau, se legănau lovindu-se de perete – mă întrebam dacă tata le plantase. M-am uitat în sus, către fereastra dormitorului meu şi, în clipa aceea, asta era casa mea: locuiam acolo.
   Ieşeam repede pe uşa aceea, cu ghiozdanul în spate, dimineaţa, plecând spre şcoală, sau mă aplecam pe fereastra aceea ca să strig la Peter sau la Jamie, mă plimbam prin grădina aceea. Făcuserăm drumul ăsta cu bicicleta de nenumărate ori, într-o direcţie şi în cealaltă, până când toţi trei ne urcam pe zid şi ne cufundam în pădure.
   Pe carosabil era un Polo mic, de culoare argintie, şi un copil blond, de 3 sau 4 ani, pedala în jurul ei pe o maşină de pompieri din plastic, cu sirena pornită. Când am ajuns la poartă, se opri şi se uită la mine lung, serios.
   - Bună, am spus eu.
   - Pleacă de-aici, îmi răspunse el într-un târziu, pe un ton hotărât.
   Nu prea ştiam ce să mai spun la o asemenea replică, dar nici nu a mai fost nevoie, căci el se întoarse către uşa din faţa casei, care se deschisese, şi mama copilului – o femeie de vreo 30 de ani, la fel de blondă, drăguţă, dar comună – se grăbi să coboare în curte. Puse o mână protectoare pe capul băieţelului.
   - Pot să vă ajut cu ceva? mă întrebă ea.
   - Sunt detectivul Robert Ryan, am spus eu, scoţându-mi legitimaţia. Investigăm moartea lui Katy Devlin.
   Luă legitimaţia şi o studie cu mare atenţie.
   - Nu văd cum aş putea să vă ajut, zise în timp ce mi-o dădea înapoi. Am vorbit deja cu ceilalţi detectivi. Nu am văzut nimic. Cunoaştem foarte puţin familia Devlin.
   Ochii ei continuau să fie scrutători. Copilul dădea semne de plictiseală, făcea zgomote care imitau camionul, învârtea volanul, însă mama lui încă îl ţinea pe loc, cu o mână pe care i-o pusese pe umăr. Se auzea muzică – Vivaldi, cred – prin fereastra din faţă, care era deschisă, iar pentru un moment, buimac, aproape că am fost tentat să-i propun să intru pentru câteva momente în casă să stăm de vorbă. Mi-am spus că poate Cassie ar fi fost îngrijorată dacă ar fi ieşit de la familia Savage şi nu m-ar fi găsit.
   - Verificăm totul încă o dată. Mulţumesc pentru timpul acordat, am zis.
   Femeia se uită după mine. Când m-am suit din nou în maşină, am văzut-o luând sub braţ jucăria, iar cu cealaltă mână apucând copilul şi intrând în casă.
   Am stat multă vreme în maşină, uitându-mă pe drum, simţind că m-aş fi descurcat mult mai bine în situaţia asta dacă mi-ar fi trecut starea de mahmureală. În cele din urmă, uşa casei lui Peter se deschise şi am auzit nişte voci: cineva o conducea pe Cassie pe alee.
   Mi-am întors repede capul, prefăcându-mă că mă uitam în direcţia opusă, adâncit în gânduri, până când am auzit uşa închizându-se.
   - Nimic nou, mă anunţă Cassie, aplecându-se pe geamul lăsat în jos al maşinii. Peter nu a spus niciodată că l-ar fi speriat sau l-ar fi urmărit cineva. Băiat isteţ, ştia că nu are voie să meargă undeva cu un străin. Un pic prea credul totuşi, ar fi putut să intre în bucluc. Nu suspectau pe nimeni, dar se întrebau dacă nu cumva fusese aceeaşi persoană care a omorât-o pe Katy. Erau oarecum supăraţi din cauza acestui lucru.
   - Aşa cum suntem cu toţii, am adăugat eu.
   - În aparenţă, sunt destul de bine.
   Nu mă simţisem în stare să aduc vorba despre asta, dar aş fi vrut foarte mult să ştiu.
   - Taică-său nu a fost deloc dispus să vorbească din nou despre toate aceste lucruri. Dar maică-sa a fost încântată. Tara, sora lui Peter, încă locuieşte aici, cu ei. M-a întrebat de tine.
   - De mine? am spus simţindu-mă pentru o clipă panicat.
   - M-a întrebat dacă am vreo idee despre ce mai faci. I-am spus că poliţiştii nu au reuşit să te găsească, dar că, din câte ştim noi, eşti bine.
    Cassie mă privi, zâmbindu-mi.
    - Cred că la vremea aceea era un fel de admiratoare a ta.
   Tara. Cu 1 an sau 2 mai mică decât noi. Avea coate ascuţite şi privire pătrunzătoare. Era genul de copil care spiona tot timpul, ca să aibă ce să pârască mamei. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu intrasem şi eu la ei.
   - Poate după ce se termină toate astea ar trebui să mă duc să vorbesc cu ea. Arată bine?
   - Este exact genul tău: o tipă zveltă, cu şolduri sănătoase, numai bună de făcut copii. E agent de circulaţie.
   - Te cred, te cred.
    Începeam deja să mă simt mai bine.
    - O s-o pun să vină în uniformă la prima noastră întâlnire,
   - Hai că mai avem treabă. Bun! Alicia Rowan.
    Cassie se îndreptă şi îşi consultă carneţelul, ca să caute numărul casei.
    - Vrei să mergi şi tu cu mine?
   Mi-a luat câteva clipe ca să mă hotărăsc. Nu fusesem de prea multe ori la Jamie, din câte îmi aduceam aminte. Când ne jucam înăuntru, de obicei mergeam la Peter – casa lui era veselă, gălăgioasă, plină de fraţi, surori şi animale de casă, iar mama lui cocea biscuiţi cu ghimbir; aveau un televizor pe care părinţii lui îl achiziţionaseră în rate, iar noi aveam voie să ne uităm la el, la desene animate.
   - Sigur că merg. De ce nu?
   Alicia Rowan ne răspunse la uşă. Încă era frumoasă, dar cam trecută, cu un aer nostalgic – avea oase delicate, gropiţe în obraji, părul blond şi rebel, şi nişte ochi uriaşi, albaştri, trişti – ca ai unei vedete de cinema uitate, a cărei înfăţişare căpăta prestanţă odată cu trecerea timpului. În ochii ei am remarcat o scânteie de speranţă şi teamă când Cassie făcu prezentările, dar, odată ce a fost pronunţat numele lui Katy Devlin, scânteia dispăru.
   - Da, spuse ea, da, desigur, biata fetiţă... şi ei... adică dumneavoastră ce credeţi? Are vreo legătură cu...? Dar, vă rog, intraţi.
   De îndată ce am intrat, am ştiut că fusese o idee proastă. Din cauza mirosului. O aromă de lemn de santal şi de muşeţel mi-a stârnit subconştientul, făcând să ţâşnească la suprafaţă amintiri. Mici bucăţele de pâine, pentru ceai; o pictură cu o femeie nud, la parter, care ne făcea cândva să ne dăm coate şi să chicotim. Ascuns undeva într-un dulap, pe hol, cu mâinile în jurul genunchilor şi cu o mulţime de fuste din bumbac deasupra capului meu, îl auzeam pe unul din ei numărând: „Patruzeci şi nouă, cincizeci!”
   Ne conduse în salon (pe canapea erau cuverturi din lână, lucrate manual, un Buddha zâmbitor, din jad, pe măsuţa de cafea; mă întrebam ce făcuse Knocknaree, în anii 1980 din Alicia Rowan), iar Cassie ţinu discursul introductiv. Mai erau acolo – desigur (şi nici nu ştiu cum de uitasem) – o fotografie uriaşă, înrămată, a lui Jamie, pe etajera de deasupra şemineului: Jamie stătea cocoţată pe zid şi îşi mijea ochii din cauza soarelui strălucitor, şi râdea, iar în spatele ei se înălţa, în nuanţe de negru cu verde, pădurea. Lângă ea erau alte fotografii mai mici, iar în una dintre ele erau trei copii care se ţineau de gât, cu coroane de hârtie pe cap, era o aniversare sau un Crăciun...
   „Ar fi trebuit să-mi las barbă”, m-am gândit brusc, privind într-o parte, „iar Cassie ar fi trebuit să îmi dea timp să...”
   - La dosarul nostru, începu Cassie, raportul iniţial spune că aţi chemat poliţia şi aţi spus că fiica dumneavoastră şi prietenii săi au fugit de-acasă. Exista vreun motiv anume pentru care aţi avut această bănuială, în loc să presupuneţi că mai degrabă se rătăciseră sau li se întâmplase ceva rău?
   - Da. Ştiţi... O, Doamne!
    Alicia Rowan îşi petrecu mâinile prin păr – avea degetele lungi, parcă lipsite de oase.
    - Jamie tocmai trebuia să plece la şcoala cu internat şi nu voia. Mă făcea să mă simt teribil de egoistă... Şi probabil că aşa şi eram. Dar aveam nişte motive cu adevărat temeinice.
   - Doamnă Rowan, rosti Cassie cu blândeţe, nu ne aflăm aici ca să vă judecăm.
   - O, nu, fireşte că nu. Ştiu acest lucru. Dar fiecare judecă pe celălalt. Iar dumneavoastră ar trebui într-adevăr să... ar trebui să ştiţi întreaga poveste ca să înţelegeţi.
   - Am fi bucuroşi să aflăm întreaga poveste. Orice ne spuneţi ar putea să ne ajute.
   Alicia aprobă din cap, fără să îşi facă prea mari speranţe. Probabil că auzise aceste cuvinte de nenumărate ori, de-a lungul anilor.
   - Da, da, înţeleg acest lucru.
   Trase adânc aer în piept, apoi expiră încet, cu ochii închişi, cât ai număra până la 10.
   - Păi... începu ea. Aveam doar 17 ani când am născut-o pe Jamie, ştiţi. Tatăl ei era un prieten de-al părinţilor mei, însurat, dar eu eram îndrăgostită nebuneşte de el. Şi mi se părea ceva foarte interesant şi curajos să ai o aventură... camere de hotel, ştiţi, pretexte de a lipsi de acasă... iar eu oricum nu credeam în căsătorie. O consideram o formă depăşită de opresiune.
   Tatăl ei. Scria în dosar – George O’Donovan, un avocat din Dublin – după 30 de ani ciudaţi, ea încă îl mai proteja.
   - După care aţi descoperit că sunteţi însărcinată, nu?
   - Da. El a fost îngrozit, iar părinţii mei au aflat întreaga poveste şi au fost şi ei, la rândul lor, îngroziţi. Toţi îmi spuneau că trebuia să dau copilul spre adopţie, dar eu nu puteam să fac asta. Am pus piciorul în prag. Am spus că voi păstra copilul şi că o să-l cresc singură. Cred că ideea asta era ca o răbufnire de feminism; un fel de rebeliune împotriva patriarhatului. Eram extrem de tânără.
   Fusese norocoasă. În 1972, în Irlanda, femeile erau închise pe viaţă în aziluri de muncă, pentru culpe mult mai mici.
   - Ăsta a fost un act de mare curaj, comentă Cassie.
   - Oh, mulţumesc. Ştiţi, privind retrospectiv, într-adevăr cred că am fost o femeie curajoasă. Dar mă întreb dacă într-adevăr am luat decizia corectă. Uneori stau şi mă gândesc – poate că dacă aş fi dat-o pe Jamie spre adopţie, ştiţi...
    Vocea îi tremura.
   - Până la urmă şi-au schimbat şi ei părerea? întrebă Cassie. Familia dumneavoastră şi tatăl lui Jamie...
   - O, nu, oftă Alicia. Nu chiar. Până la urmă mi-au spus că puteam să păstrez copilul atâta vreme cât şi eu, şi fetiţa ieşeam din vieţile lor. Familia mea şi-ar fi pătat reputaţia, iar tatăl lui Jamie, bineînţeles, nu voia ca soţia lui să afle ceva.
   Nu se simţea niciun pic de furie în vocea ei, nimic altceva decât jenă şi tristeţe.
   - Părinţii mei mi-au cumpărat această casă, drăguţă şi departe de ei. Eu sunt originară din Dublin, din Howth – şi îmi dădeau din când în când şi bani. Îi trimiteam tatălui lui Jamie scrisori, în care îi povesteam cum îi mergea copilei, şi fotografii. Eram sigură că, mai devreme sau mai târziu, avea să vină să o vadă. Poate chiar ar fi venit... nu ştiu...
   - Şi când aţi hotărât că ar trebui să meargă la şcoala cu internat?
   Alicia îşi înfăşură o şuviţă de păr pe deget.
   - Am... of... Nu-mi place deloc să mă gândesc la asta.
   Am tăcut şi am aşteptat.
   - Tocmai împlineam 30 de ani, zise ea în sfârşit. Şi mi-am dat seama că nu îmi plăcea deloc ce devenisem. Eram chelneriţă într-o cafenea din oraş, în timp ce Jamie mergea la şcoală, dar nu merita, la cât mă costa biletul de autobuz... iar eu care nu învăţasem destul ca să pot să-mi iau altă slujbă... mi-am dat seama că nu voiam să îmi petrec restul vieţii în felul acesta. Voiam ceva mai bun, pentru mine şi pentru Jamie. M-am... of... în multe privinţe, chiar şi eu încă eram un copil. Nu am avut niciodată şansa să mă maturizez. Şi îmi doream acest lucru.
   - Aşa că voiaţi un pic de timp doar pentru dumneavoastră.
   - Da, exact. Aţi înţeles.
    O strânse recunoscătoare de braţ pe Cassie.
    - Voiam o carieră, ca să nu mai fiu nevoită să mă bazez pe părinţii mei, dar nu ştiam ce anume să fac. Aveam nevoie de o şansă ca să îmi dau seama. După care, probabil că aş fi făcut nişte cursuri şi nu aş fi lăsat-o pe Jamie singură tot timpul... Ar fi fost cu totul altceva dacă aş fi avut un soţ, o familie. Aveam câţiva prieteni, dar nu mă aşteptam ca vreunul să...
   Îşi strângea părul din ce în ce mai tare pe deget.
   - Înţeleg, spuse Cassie. Aşa că i-aţi spus lui Jamie ce aţi hotărât...
   - Da, i-am spus întâi în luna mai, când de altfel şi luasem această hotărâre. Dar a primit foarte prost vestea. Am încercat să-i explic, am dus-o la Dublin să-i arăt şcoala, dar asta a înrăutăţit lucrurile. Ura şcoala aceea. Spunea că fetele de acolo erau proaste, că nu vorbeau despre altceva decât despre băieţi şi modă. Jamie era mai băieţoasă, îi plăcea să stea tot timpul afară, în pădure. Ura gândul de a sta închisă într-o şcoală la oraş, să facă exact ce făceau ceilalţi. Şi nici nu voia să îşi părăsească cei mai buni prieteni. Era foarte apropiată de Adam şi de Peter – băieţelul care a dispărut odată cu ea.
   Am avut impulsul să-mi ascund chipul în spatele carneţelului.
   - Şi v-aţi certat.
   - Cerule! Da. De fapt, a fost mai mult un asediu decât o bătălie.
   Jamie, Peter şi Adam erau răsculaţii. Săptămâni la rând, toţi adulţii au fost complet ignoraţi – nu vorbeau cu părinţii, nici măcar nu îi priveau, nu vorbeau nici la şcoală –, iar la fiecare temă Jamie scria deasupra titlului: „Nu mă goni de-acasă”.
   Avea dreptate. Fusese o răscoală. „LĂSAŢI-O PE JAMIE SĂ RĂMÂNĂ ACASĂ”, acesta era mesajul scris cu litere roşii pe pătrăţele de hârtie.
    Mama încerca disperată să discute cu mine, în timp ce eu stăteam cu picioarele încrucişate pe canapea şi nu scoteam niciun sunet, ciupindu-mi pieliţele din jurul unghiilor, tremurând de emoţie şi nevenindu-mi să cred că aveam atâta curaj. Dar am câştigat, m-am gândit eu confuz, desigur că noi am câştigat: chiote şi bătut palma pe zidul castelului, cutiile de cola ridicate într-un toast triumfal.
   - Dar v-aţi susţinut decizia, continuă Cassie.
   - Nu chiar. M-a distrus. A fost foarte greu – toată lumea de-aici vorbea despre asta, iar Jamie se purta de parcă aş fi vrut să o trimit la un orfelinat ca în Annie sau cam aşa ceva –, iar eu nu mai ştiam ce să fac... În final, mi-am zis: „O să mă mai gândesc”. Le-am spus să nu-şi facă griji, o să ieşim cumva din asta, iar ei au încetat protestul. Chiar mă gândeam serios să aştept până în anul următor, dar părinţii mei s-au oferit să plătească taxele pentru şcoală şi nu eram aşa de sigură că aveau să facă acelaşi lucru şi în anul care avea să vină. Ştiu că acest lucru sună de parcă aş fi o mamă îngrozitoare, dar nu m-am gândit că...
   - Nu-i nimic, spuse Cassie, iar eu am clătinat din cap automat. Şi după ce i-aţi spus lui Jamie că totuşi urma să plece...
   - Of, n-a făcut altceva decât să...
    Alicia îşi împreună mâinile.
    - A fost distrusă, mi-a reproşat că o minţisem. Ceea ce nu făcusem, înţelegeţi, chiar nu făcusem acest lucru... Apoi ieşise ca o furtună să îi întâlnească pe prietenii ei, iar eu m-am gândit: „O, Doamne, acum se vor apuca iar să vorbească despre asta, dar cel puţin nu mai sunt decât două săptămâni sau chiar una...” Aşteptasem până în ultima clipă să-i spun, ca să o las să se bucure de vară. Apoi, văzând că nu mai vine acasă, am presupus...
   - Aţi presupus că a fugit, afirmă Cassie cu blândeţe.
    Alicia aprobă din cap.
    - Încă mai credeţi că asta ar fi o posibilitate?
   - Nu, nu mai cred. Uneori mă gândesc într-un fel, în ziua următoare... Însă mai era şi puşculiţa ei în formă de porc, ştiţi... ar fi luat-o cu ea, nu? Iar Adam încă era în pădure. Iar dacă ar fi fugit, până acum cu siguranţă... până acum...
    Se întoarse brusc, acoperindu-şi faţa cu mâna.
   - Când v-aţi dat seama că nu a fugit de-acasă, spuse Cassie, care a fost primul dumneavoastră gând?
   Alicia se strădui să-şi vină în fire şi îşi împreună mâinile strâns în poală.
   - M-am gândit că poate tatăl ei... Am sperat că a luat-o el. El şi soţia lui nu puteau avea copii, aşa că... înţelegeţi... m-am gândit că poate... Dar pe urmă, detectivii au verificat şi mi-au spus că nu era aşa...
   - Cu alte cuvinte, zise Cassie, nu era nimic care să vă facă să credeţi că cineva i-ar fi putut vrea răul. Nu o speriase nimeni, nu o supărase nimeni cu nimic în săptămânile anterioare?
   - Nu, nu chiar. Într-o zi – dar cu câteva săptămâni mai înainte – când se întorsese devreme de la joacă, mi se păruse cam speriată şi toată seara fusese îngrozitor de tăcută. O întrebasem dacă se întâmplase ceva, dacă o supărase cineva, dar mi-a răspuns că nu.
   Ceva nedesluşit îmi răsări în minte – mă întorsesem acasă devreme, „Nu, mami, nu s-a întâmplat nimic rău” –, dar era prea puţin şi nu puteam prinde acel gând.
   - Le-am spus detectivilor, continuă Alicia, dar nu au putut descoperi nimic în legătură cu asta. Şi, la urma urmei, poate că nici n-a fost nimic. Poate că doar se certase cu băieţii. Poate că ar fi trebuit să fiu capabilă să înţeleg dacă era ceva grav sau nu... Dar Jamie era un copil rezervat, chiar secretos. Avea un fel de-a fi... încât era greu de spus...
   Cassie confirmă din cap.
   - Doisprezece ani... e o vârstă dificilă.
   - Da, este, chiar este, într-adevăr. Asta era problema, înţelegeţi? Nu cred că puteam să îmi dau seama dacă ea era destul de mare încât să resimtă puternic toate lucrurile acelea. Dar ea, şi Peter, şi Adam... au făcut totul împreună încă de când fuseseră foarte mici. Nu cred că puteau să-şi imagineze viaţa unul fără celălalt.
   Un val de indignare mă lovi. „N-ar trebui să mă aflu aici, m-am gândit. E de-a dreptul o tâmpenie.” Ar fi trebuit să stau într-o grădină, cu picioarele goale, cu o băutură în mână, povestind împreună cu Jamie şi cu Peter aventurile pe care ni le-a oferit ziua de muncă. Nu mă mai gândisem până atunci la toate lucrurile pe care le-am fi făcut împreună. Ar fi trebuit să stăm toată noaptea să învăţăm, să tocim înainte de bac, eu şi Peter ar fi trebuit să ne certăm care din noi o însoţeşte pe Jamie la balul de absolvire şi s-o tachinăm în legătură cu felul în care îi venea rochia. Ar fi trebuit să ne întoarcem acasă împleticindu-ne toţi trei, cântând şi râzând, lipsiţi de griji, după nopţile de beţie din facultate. Am fi putut să locuim împreună în acelaşi apartament, să facem turul Europei, să ne bucurăm de toate fazele trăsnite ale modei, de prietenii şi de experienţe amoroase dramatice. Doi dintre noi ar fi trebuit să se fi căsătorit până acum şi să-i acorde celui de-al treilea binecuvântarea. Mă simţeam îngrozitor de nedreptăţit.
    M-am aplecat deasupra carneţelului astfel încât Alicia şi Cassie să nu îmi vadă faţa.
   - I-am păstrat dormitorul exact aşa cum era când m-a părăsit, zise Alicia. În caz că... Ştiu că e o prostie, desigur că ştiu, dar dacă ar veni, aş vrea să ştie că... Vreţi să-l vedeţi? Poate ar trebui... poate că celorlalţi detectivi le-a scăpat ceva...
   Mi-am amintit brusc cum arăta camera ei – pereţii albi acoperiţi cu afişe cu cai, perdele galbene, un talisman pentru vise agăţat la capătul patului – şi am ştiut imediat că mai mult de-atât nu puteam să îndur.
   - Te aştept în maşină.
    Cassie îmi aruncă repede o privire.
    - Vă mulţumesc pentru timpul acordat, doamnă Rowan.
   M-am întors în maşină şi am stat cu capul pe volan până când lacrimile din ochi mi s-au uscat. Când mi-am ridicat privirea spre fereastră, mi s-a năzărit că întrezăresc un căpşor blond mişcându-se în spatele perdelelor. Dar nu era decât Alicia Rowan, care întorcea ghivecele de flori pe pervaz, astfel încât florile să capteze ultimele raze de lumină ale zilei.

...............................................