Pădurea, Tana French

 .....................................................

9.

       Nu m-am dus în acea seară acasă decât pe la trei dimineaţa, când am fost sigur că Heather dormea. Am mers pe malul mării, la Bray, şi am stat acolo în maşină. Până la urmă, ploaia se oprise, era ceaţă.

   Venise mareea, auzeam pleoscăitul rapid al apei şi vedeam din când în când valurile ciudat de lucioase prin cenuşiul şters al nopţii. Micul pavilion apărea şi dispărea, parcă i-ar fi aparţinut sătucului Brigadoon. Undeva se auzeau semnale de avertizare, iar şi iar, în timp ce oamenii se îndreptau spre casă, întrupându-se treptat din nimicul înconjurător, iar siluetele pluteau în aerul ceţos, ca nişte mesageri întunecaţi.
   M-am gândit la o mulţime de lucruri în acea noapte. M-am gândit la Cassie, la Lyon, o fată cu şorţuleţ servind cafea clienţilor de pe terasă, într-o zi însorită, vorbindu-le în limba franceză. M-am gândit la părinţii mei care se pregăteau să iasă la dans: brazdele pe care pieptănul le lăsa în părul dat cu briantină al tatălui meu, parfumul mamei şi rochia cu flori strecurându-se pe uşă. M-am gândit la Jonathan, la Cathal şi Shane, cu picioarele lor lungi, impulsivi, râzând sălbatic în timp ce se jucau cu bricheta. La Sam, stând la o masă mare de lemn, în mijlocul celor şapte fraţi şi surori; la Damien în biblioteca de la colegiu, completând o cerere pentru slujba de la Knocknaree.
   M-am gândit la ochii sălbatici ai lui Mark: „Singurele lucruri în care cred sunt cele pe care le-am scos la iveală prin săpături”, apoi la protestatarii care îşi agită îndrăzneţ pancartele, la refugiaţii care înoată noaptea înfruntând curenţii rapizi; la toţi cei ale căror vieţi sunt în pericol şi ale căror mize sunt atât de preţioase, încât sunt în stare să meargă drept, cu ochii deschişi, înfruntând ceva ce le va lua sau le va transforma vieţile şi ale căror aspiraţii înalte şi abstracte sunt foarte departe de puterea noastră de înţelegere.
    Am încercat, timp îndelungat, să-mi amintesc de vremurile când îi aduceam mamei mele flori sălbatice.

24

   O’Kelly a fost dintotdeauna un mister pentru mine.
    Nu o plăcea pe Cassie, privea cu dispreţ teoria ei şi, de fapt, o considera un ghimpe în coaste; dar Brigada – asta avea o semnificaţie adâncă, aproape totemică pentru el şi, odată ce se hotăra să susţină pe cineva, indiferent că era un el sau o ea, nu mai dădea înapoi. Aşa că îi dădu lui Cassie transmiţătorul şi dubiţa care să o urmeze, chiar dacă lui i se părea că asta era o totală pierdere de vreme şi de resurse.
   A doua zi de dimineaţă, când am ajuns la birou – foarte devreme, pentru că voiam s-o abordăm pe Rosalind înainte de a pleca la şcoală –, Cassie era deja acolo şi tocmai i se prindea transmiţătorul.
   - Scoate-ţi puloverul, îi spuse tehnicianul.
   Era mic, cu un chip inexpresiv, dar avea mâini îndemânatice, profesioniste.
   Cassie îşi scoase ascultătoare puloverul, ca un copil în cabinetul doctorului. Pe dedesubt avea un fel de maiou băieţesc. Renunţase la machiajul din ultimele zile, iar sub ochi avea cearcăne întunecate. Mă întrebam dacă dormise vreun pic. Mi-am închipuit-o stând la fereastră, cu tricoul întins peste genunchi, cu o ţigară al cărei capăt se înroşea ori de câte ori trăgea din ea, privind cum zorii apăreau în grădină. Sam stătea la fereastră, cu spatele la noi.
    Agitat, O’Kelly îşi făcea de lucru ştergând şi scriind pe tablă.
   - Trece-ţi firul şi pe sub tricou, te rog, spuse tehnicianul.
   - Înregistrările telefonice te aşteaptă să le sortezi, îmi zise O’Kelly.
   - Vreau să merg şi eu cu tine, i-am cerut lui Cassie.
   Sam tresări. Cassie, cu capul aplecat spre microfon, nu se uită la mine.
   - Când o zbura porcu’, îmi replică O’Kelly.
   Eram atât de obosit, încât vedeam totul printr-o perdea de pâclă.
   - Vreau să merg şi eu, am repetat.
   De data asta toată lumea m-a ignorat.
   Tehnicianul prinse bateria de betelia jeanşilor lui Cassie, făcu o mică tăietură în marginea maioului şi strecură prin ea microfonul. Îi spuse să-şi îmbrace la loc puloverul – Sam şi O’Kelly se întorseseră cu spatele –, după care îi ceru să vorbească. Când se uită nedumerită la O’Kelly, acesta îi zise:
   - Spune orice-ţi trece prin cap, Maddox, vorbeşte-ne despre planurile tale de weekend dacă vrei.
   Dar ea începu să recite un poem, genul pe care îl înveţi la şcoală pe de rost.
   La mult timp după aceea, răsfoind paginile cărţilor într-o librărie prăfuită, am dat peste versuri:

   Pentru-ale voastre minţi rostesc
   Cu vorbele-mi de lut o rugăciune.
   Ce dar, întreb, să vă aduc acum,
   Până a plânge şi-a mă-ndepărta?
   Şi mi-au răspuns: ia dafinul, ia ghinda
   Şi lacrimile noastre. Trăieşte
   ca un amant risipitor. Tot ce îţi cerem este
   Un singur dar, pe care nu-l poţi da.

   Vocea ei era egală, lipsită de expresie, şoptită. Aparatul o prinsese şi o sublinia cu un ecou, în timp ce în fundal se auzea un sunet fâşâit de parcă undeva, departe, bătea vântul. Mi-a sugerat o poveste cu fantome, în care vocea celui dispărut ajunge la cei pe care-i iubeşte prin intermediul radioului sau al telefonului, cu ajutorul undelor rătăcite conform legilor naturii şi spaţiilor sălbatice ale universului.
   Tehnicianul făcu un reglaj fin, din butoane.
   - Mulţumim pentru recitare, Maddox, a fost foarte emoţionant, spuse O’Kelly, după ce tehnicianul termină treaba. Bun. Uite planul cartierului, continuă, bătând cu dosul palmei în harta făcută de Sam. Vom fi în dubiţa parcată în Knocknaree Crescent, prima alee la stânga faţă de intrarea principală. Maddox, vii cu motoreta, parchezi în faţa casei familiei Devlin şi o inviţi pe fată afară, la o plimbare. Ieşiţi pe poarta din spatele casei, o luaţi la dreapta ca să vă îndepărtaţi de şantier, apoi de-a lungul zidului ca să ieşiţi de pe strada principală şi apoi la dreapta din nou, către intrarea din faţă. Dacă deviaţi de la traseul ăsta, spui în microfon. Ne spui cât de des poţi care este locul în care vă aflaţi. Când o asiguri – Dumnezeule! dacă o asiguri... – că drepturile îi vor fi respectate şi consideri că ţi-a spus destule ca să poată fi acuzată, o arestezi. Dacă simţi că nu ajungi nicăieri cu ea, renunţă, las-o în pace. Dacă ai nevoie de noi, în oricare loc te-ai afla, ne spui şi venim. Dacă are vreo armă, ne spui la microfon. Zici: „Pune cuţitul jos!” sau ceva de genul ăsta. N-ai martori, deci nu scoate arma decât dacă nu mai poţi face nimic altceva.
   - Nu-mi iau arma cu mine, zise Cassie.
    Îşi desfăcu centura şi i-o dădu lui Sam, ridicând apoi mâinile.
    - Verifică-mă!
   - Pentru ce? făcu Sam încurcat, uitându-se la pistolul pe care îl ţinea în mână.
   - Să nu am arme, zise Cassie privind într-o parte, la întâmplare, peste umărul lui. Dacă spune ceva, dacă mă reclamă că am ameninţat-o cu arma. Verifică-mi şi motoreta, înainte de a pleca.

   Nici până azi nu ştiu cum am reuşit să mă aflu şi eu în dubiţă.
   Poate pentru că, deşi căzut în dizgraţie, încă eram partenerul lui Cassie, relaţie pentru care aproape orice detectiv are un respect aproape reflex, adânc înrădăcinat. Sau poate pentru că l-am bombardat pe O’Kelly cu toată tehnica pe care orice copil o ştie: dacă îi ceri cuiva suficient de insistent, când el încearcă să se concentreze la altceva, mai devreme sau mai târziu va ceda doar ca să te facă să taci din gură. Eram prea disperat ca să îmi mai pese că mă umileam.
   Probabil că şi-a dat seama că, dacă mă refuza, aş fi luat oricum Land Roverul şi aş fi mers de capul meu.
   Dubiţa era fără geamuri, albă, sinistră, genul care apare mereu menţionată în rapoartele poliţiştilor, purtând numele unei firme pe partea laterală şi un număr de înmatriculare fictiv, ca să dea impresia că aparţine unei companii oarecare. Înăuntru era chiar şi mai rău: cabluri negre şi groase se încolăceau pretutindeni, echipamentele produceau un zgomot de fond difuz, iar beculeţele clipeau, din plafon venea o lumină palidă, iar faptul că era izolată fonic dădea impresia unui salon dintr-un spital de boli psihice.
    Sweeney conducea; eu, Sam, O’Kelly şi tehnicianul stăteam în compartimentul din spate, legănându-ne tăcuţi pe băncile scunde. O’Kelly îşi luase cu el un termos de cafea şi un fel de plăcintă pe care o înghiţea metodic, cu dumicaţi uriaşi, fără să-i facă vreo plăcere. Sam îşi râcâia cu degetul pe pantaloni o pată imaginară în dreptul genunchilor. Eu mi-am trosnit degetele până mi-am dat seama cât era de enervant pentru ceilalţi, şi am încercat să-mi reprim nevoia de a-mi aprinde o ţigară.
   Tehnicianul dezlega un careu de cuvinte încrucişate din Irish Times.
   Am parcat în Knocknaree Crescent, iar O’Kelly o sună pe Cassie pe mobil. Era prin apropiere, în raza de acţiune a echipamentului; vocea ei prin intermediul speakerului se auzea rece şi constantă.
   - Maddox.
   - Unde eşti? o întrebă O’Kelly.
   - Mă apropii de casă. N-am vrut să dau târcoale pe-aici, aşteptându-vă pe voi.
   - Am ajuns pe poziţie. Dă-i drumul.
   Urmă o mică pauză, apoi Cassie răspunse:
   - Da, domnule.
   După care închise. Am auzit zgomotul Vespei pornind şi ciudatul efect stereo, pentru ca un minut mai târziu să treacă pe la capătul străzii, la numai câţiva metri de noi. Tehnicianul lăsă ziarul deoparte şi se apucă să ajusteze ceva. O’Kelly, în faţa mea, scoase o pungă de bomboane şi se rezemă de banchetă.
   În microfon se auziră paşi, apoi sunetul slab al soneriei de la uşă.
   O’Kelly ne întinse punga de bomboane. L-am refuzat cu toţii; el ridică din umeri şi îşi luă o caramea.
   Se auzi uşa deschizându-se.
   - Domnişoară detectiv Maddox! rosti Rosalind surprinsă, fără nicio plăcere. Mi-e teamă că suntem cu toţii foarte ocupaţi în clipa asta.
   - Ştiu, îi răspunse Cassie. Îmi pare sincer rău că vă deranjez. Dar aş putea... există cea mai mică şansă să vorbesc acum un pic cu tine?
   - Ai avut şansa asta aseară. Dar în loc să o faci, m-ai insultat şi mi-ai stricat ziua. Chiar nu am chef să mai pierd timpul stând de vorbă cu tine.
   - Îmi pare rău că s-a-ntâmplat aşa. N-am... n-ar fi trebuit să mă port aşa. Dar ce vreau acum să-ţi spun nu este în legătură cu cazul. Vreau doar să... Simt nevoia să te rog ceva.
   Linişte. Mi-am imaginat-o pe Rosalind cum stă în cadrul uşii, fixând-o şi măsurând-o pe Cassie din cap până-n picioare. Iar ea, Cassie, supărată şi tensionată, cu mâinile adânc vârâte în buzunarele jachetei sale suedeze. În fundal, cineva – Margaret – strigă ceva.
   Rosalind se repezi:
   - Pe mine mă caută, mamă, după care uşa a fost trântită. Despre ce e vorba? o interogă Rosalind.
   - Am putea...
   Urmă o fâşâitură. Cassie se foia, agitată.
   - ... Am putea să facem o plimbare împreună? E foarte personal ce vreau să-ţi spun.
   Lucrul acesta îi câştigă interesul lui Rosalind, dar vocea ei nu se schimbă deloc.
   - De fapt, chiar eram gata şi voiam să ies.
   - Te reţin doar 5 minute. Putem s-o luăm pe-aici prin spate sau... Te rog, domnişoară Devlin. E ceva important.
   La sfârşit, aceasta scoase un oftat.
   - Bine. Cred că pot să-ţi acord câteva minute.
   - Mulţumesc, zise Cassie, apreciez cu adevărat.
   Şi le-am auzit cum merg pe alee, recunoşteam zgomotul pe care îl făceau tocurile lui Rosalind şi paşii ei repezi.
   Era o dimineaţă calmă, senină; soarele alungase ceaţa de peste noapte, dar încă mai erau straturi subţiri, deasupra ierbii sau sus, pe cerul răcoros. Observasem toate acestea când mă suisem în dubiţă.
   Din difuzor se auzea ciripitul păsărilor, scârţâitul porţii din spatele casei, când se deschisese şi, din nou, când se închisese, apoi paşii lui Cassie şi ai lui Rosalind prin iarba umedă, spre marginea pădurii. M-am gândit la ele, cât de frumoase trebuie că arătau amândouă pentru cineva care le întâlnea: Cassie, cu pletele ondulate, bătute de vânt; Rosalind, albă şi zveltă ca o fată dintr-un poem. Două fete, într-o dimineaţă de septembrie, strălucind printre frunzele care cădeau şi printre iepurii care se speriau la apropierea lor.
   - Pot să te întreb ceva? începu Cassie.
   - Tocmai de aceea suntem aici, nu? răspunse Rosalind, cu o inflexiune subtilă a vocii care sugera că, de fapt, Cassie nu făcea altceva decât să-i ocupe valorosul timpul.
   - Da. Scuze.
    Cassie respiră adânc.
    - OK. Mă întrebam: de unde ştii despre...?
   - Despre...? făcu prompt şi politicos Rosalind.
   - Despre mine şi detectivul Ryan...
   Linişte.
   - Că am avut... că avem o legătură.
   - A, asta era! râse Rosalind.
    Se auzi un mic zgomot metalic. Nicio emoţie, aproape ca un semn de triumf.
    - Of, domnişoară Maddox. De unde crezi că aş putea să ştiu?
   - M-am gândit că poate pur şi simplu ai ghicit. Sau cam aşa ceva. Poate că nu ne-am ascuns chiar atât de bine pe cât am fi vrut. Sau poate doar mi s-a părut... Nu mă pot abţine să nu mă întreb...
   - Păi era destul de evident, nu?
    Era răutăcioasă, mustrătoare.
    - Dar nu. Fie că mă crezi sau nu, domnişoară detectiv Maddox, nu prea-mi petrec timpul gândindu-mă la tine sau la viaţa ta amoroasă.
   Urmă din nou linişte. O’Kelly îşi scotea bucăţelele de caramele dintre dinţi.
   - Şi-atunci? spuse Cassie în cele din urmă, pe un ton extrem de trist.
   - Detectivul Ryan mi-a spus, desigur, rosti Rosalind cu o voce dulce.
   Am simţit privirile lui Sam şi O’Kelly aţintite asupra mea şi mi-am muşcat obrazul ca să mă stăpânesc să nu neg în faţa lor.
   Acesta nu este un lucru uşor de admis, dar până în acel moment îmi păstrasem o licărire de speranţă că totul nu fusese altceva decât o neînţelegere cumplită. Un tip care spune tot ce crede că vrei tu să auzi, o fată perversă din cauza unei traume sau a durerii, iar peste toate acestea, în vârf, faptul că fusesem îndepărtat. Existau sute de posibilităţi ca totul să fi fost greşit interpretat. Dar de-abia în acea clipă, în lumina minciunii gratuite pe care o spunea, am înţeles că Rosalind – acea Rosalind pe care o cunoscusem, rănită, captivantă, imprevizibilă, fata cu care râsesem în centru şi căreia îi ţinusem mâinile într-ale mele când stătuserăm împreună pe bancă – nu existase niciodată.
    Tot ce îmi arătase vreodată fusese construit ca să creeze efecte, cu aceeaşi pasiune calculată pe care o dovedesc actorii pe scenă. Sub nenumăratele văluri strălucitoare, era tot atât de simplă şi de periculoasă precum sârma ghimpată.
   - Pe dracu’! exclamă Cassie deranjată. Niciodată n-ar dezvălui...
   - Să nu îndrăzneşti să vorbeşti aşa în faţa mea! o repezi Rosalind.
   - Îmi pare rău, se scuză Cassie după un moment, dând înapoi. Doar că... Doar că nu mă aşteptam la asta. Nu m-am gândit niciodată că ar putea să spună cuiva. Niciodată!
   - Ei, uite c-a spus. Trebuie să ai mai mare grijă când acorzi cuiva încredere. Asta e tot ce ai vrut să mă întrebi?
   - Nu. Vreau să-ţi cer o favoare.
    Se auzi o mişcare: Cassie trecându-şi mâna prin păr ori poate peste faţă.
     - E împotriva regulilor să... să ai o relaţie cu partenerul. Dacă află şeful nostru, putem fi amândoi concediaţi sau retrogradaţi. Iar această slujbă... această slujbă înseamnă foarte mult pentru noi. Pentru amândoi. Am muncit din greu ca să putem ajunge în brigada asta. Dacă am fi daţi afară, am fi terminaţi.
   - Ar fi trebuit să vă gândiţi înainte la asta, nu crezi?
   - Ştiu, spuse Cassie. Dar există vreo şansă ca tu... să nu spui nimic despre asta... Nimănui...
   - Adică să ascund mica voastră legătură? Asta vrei să spui?
   - Ăăă... da. Cam aşa ceva.
   - Nu înţeleg ce te face să crezi că sunt dispusă să îţi fac vreo favoare, rosti Rosalind indiferentă. Te-ai purtat oribil cu mine de câte ori ne-am întâlnit... până acum, când ai nevoie de mine. Nu-mi plac profitorii.
   - Îmi pare rău dacă m-am purtat urât, continuă Cassie.
    Vocea ei suna tensionată, prea ascuţită şi prea grăbită.
    - Chiar îmi pare rău. Cred că m-am simţit... nu ştiu... ameninţată de tine... N-ar fi trebuit s-o fac. Îmi cer scuze.
   - De fapt, chiar îmi datorezi scuze. Dar asta este în afară de ce discutăm noi acum. Nu mă deranjează că m-ai insultat pe mine, dar sunt sigură că dacă ai putut să te porţi aşa, faci acelaşi lucru şi cu alţi oameni, nu-i aşa? Nu sunt sigură că trebuie să protejez pe cineva care se poartă atât de neprofesional. Îmi trebuie puţin timp de gândire ca să mă hotărăsc dacă trebuie să-i spun şefului tău care este adevărata ta faţă.
   - Nemernica, rosti Sam încet, fără să-şi ridice privirea.
   - Poate vrea un şut în fund, mormăi O’Kelly.
    În ciuda faptului că nu-i stătea în fire, începuse totuşi să fie şi el interesat.
    - N-am mai auzit pe nimeni să vorbească aşa cu cineva care e de două ori mai în vârstă...
   - Ascultă, continuă Cassie disperată, nu e vorba numai de mine. E vorba şi de detectivul Ryan. El nu a fost niciodată nepoliticos cu tine, nu? Te place la nebunie.
   Rosalind râse, cu modestie.
   - Chiar e adevărat?
   - Da, repetă Cassie. Da, te place.
   Rosalind se prefăcea că stă pe gânduri.
   - Presupun că dacă tu ai fost cea care a alergat după el, atunci nu e vina lui. Poate că nu e drept să sufere şi el.
   - Da, eu am alergat după el.
    Auzeam umilinţa în vocea lui Cassie, totală şi autentică.
    - Eu am... Eu am fost cea care a iniţiat întotdeauna întâlnirile.
   - Şi de când durează relaţia asta?
   - De 5 ani, spuse Cassie. Cu intermitenţe.
   Cu 5 ani în urmă, eu şi Cassie nici nu ne cunoşteam, nici măcar nu lucram în aceeaşi zonă a ţării şi am înţeles că acest detaliu era pentru O’Kelly, să fie sigur că era o minciună, în cazul în care i-ar fi dat prin cap să ne suspecteze. Pentru prima dată realizam că jocul ei dublu era interesant şi periculos.
   - Trebuie, desigur, să-mi spui dacă s-a terminat, zise Rosalind, ca
să ştiu dacă să mă mai gândesc să vă acopăr.
   - S-a terminat. Jur că s-a terminat. El... el a pus capăt legăturii, acum câteva săptămâni. De data asta definitiv.
   - O! Dar de ce?
   - Nu vreau să vorbesc despre asta.
   - Hm, nu cred că eşti în situaţia în care să-ţi permiţi să ai de ales.
   Cassie inspiră adânc.
   - Nu ştiu de ce, continuă ea. Ăsta este purul adevăr, jur. Am făcut tot ce am putut ca să aflu de la el de ce, dar nu a făcut altceva decât să îmi spună că e prea complicat, că e derutat, că nu e pregătit acum pentru o relaţie – nu ştiu dacă a apărut altcineva în viaţa lui sau... De fapt, nici nu mai vorbim unul cu celălalt. Nici nu se mai uită la mine. Nu ştiu ce să fac.
   Vocea îi tremura foarte tare.
   - I-auzi, făcu O’Kelly, nu chiar admirativ. Maddox şi-a ratat vocaţia. Trebuia să se facă actriţă.
   Dar ea nu juca teatru. Rosalind mirosi asta imediat.
   - Păi, zise ea – şi am simţit în vocea ei o undă de satisfacţie – nici măcar nu pot spune că sunt surprinsă. E clar că nu-ţi vorbeşte cum o face un iubit.
   - Ce ţi-a spus despre mine? o întrebă Cassie neajutorată, după o secundă.
   Se expunea loviturilor. O lăsa deliberat pe Rosalind s-o jignească, s-o rănească, să-i smulgă durerea puţin câte puţin, să se hrănească după bunul-plac pe socoteala ei. Simţeam că-mi vine rău de la stomac.
   Rosalind făcu o pauză, ca să se lase aşteptată.
   - Mi-a spus că eşti teribil de neajutorată, rosti ea în sfârşit. Vocea ei era subţire, şi dulce, şi limpede, fără inflexiuni. „Disperată” a fost cuvântul pe care l-a folosit. Că de-aia şi eşti aşa de rea cu mine, pentru că eşti geloasă că are atâta grijă de mine. A făcut tot posibilul să se poarte drăguţ – cred că-i părea rău pentru tine –, dar se săturase de felul în care te purtai cu el.
   - Astea-s gogoşi! am sărit furios, fără să mă mai pot stăpâni. Niciodată n-am...
   - Taci din gură, îmi ceru Sam în acelaşi timp cu O’Kelly care se repezi şi el:
   - Cine dracu’ o crede?
   - Linişte, vă rog, ne atenţionă politicos tehnicianul.
   - L-am prevenit în legătură cu tine, spuse Rosalind, reflectând. Deci mi-a ascultat sfatul până la urmă.
   - Da, răspunse Cassie foarte încet, cu glas tremurător. Cred că da.
   - O, Dumnezeule!
    Tonul era unul amuzat.
    - Chiar eşti îndrăgostită de el, nu-i aşa?
   Tăcere.
   - Eşti?
   - Nu ştiu.
    Vocea lui Cassie era gravă şi tristă, dar până nu-şi suflă nasul, nu îmi dădusem seama că plângea.
    - Nu m-am gândit niciodată la asta până când... pur şi simplu am... n-am fost niciodată atât de apropiată de cineva. Iar acum nici măcar nu mai pot gândi limpede, nu pot...
   - O, domnişoară detectiv Maddox, oftă Rosalind. Dacă nu poţi fi cinstită cu mine, măcar fii cinstită cu tine însăţi.
   - Nu pot spune, rosti Cassie cu greu. Poate că eu... vocea i se gâtuise.
   Dubiţa părea că se afla sub pământ, era ceva de coşmar, pereţii ei se înclinau parcă spre interior. Calitatea imaterială a vocilor le dădea un plus de oroare, parcă spionam două fantome rătăcitoare, prinse într-un fel de bătălie eternă şi neschimbată. Mânerul uşii era invizibil în umbră, şi am surprins privirea de avertizare pe care mi-o arunca O’Kelly.
   - Tu ai vrut să vii, Ryan, îmi zise el.
   Nu puteam să respir.
   - Ar trebui să mă duc după ea.
   - Ca să faci ce? Merge totul conform planului, oricum ar fi, merită. Linişteşte-te.
   Din difuzor se auzi cum respira greu.
   - Nu, am spus. Ascultă!
   - Îşi face treaba bine.
    Chipul lui era de nepătruns în lumina galbenă murdară.
    - Stai jos.
   Tehnicianul ridică un deget.
   - Ar fi bine să te controlezi, zise Rosalind cu dezgust. E îngrozitor de greu să conversezi cu folos cu cineva isteric.
   - Îmi pare rău.
    Cassie îşi suflă din nou nasul şi înghiţi greu.
    - Uite... te rog. S-a terminat. Nu a fost vina detectivului Ryan, iar el ar face orice pentru tine. A avut destulă încredere în tine dacă ţi-a spus. Nu ai putea... pur şi simplu să uiţi toate astea? Să nu spui nimănui? Te rog...
   - Păi...
    Rosalind cântărea.
    - Eu şi detectivul Ryan suntem foarte apropiaţi, de ceva timp. Dar ultima dată când l-am văzut, a fost aspru şi el. Şi m-a minţit despre cei doi prieteni ai lui din copilărie. Nu-mi plac mincinoşii. Nu, domnişoară detectiv Maddox. Mi-e teamă că nu mi se pare deloc că v-aş datora vreo favoare vreunuia dintre voi.
   - OK, zise Cassie. OK, OK. Dar ce-ai spune dacă aş putea să-ţi fac şi eu un bine în schimb?
   Un mic chicot de râs.
   - Nu îmi imaginez niciun lucru pe care aş putea să-l vreau de la tine.
   - Nu, ar fi ceva. Mai acordă-mi 5 minute, OK? Cât o luăm pe scurtătura asta ca să ajungem pe strada principală. Ar fi ceva. Aş putea să fac şi eu ceva pentru tine. Jur că aşa este.
   Rosalind oftă.
   - Bine, îţi mai acord timp până când ajungem din nou acasă. Dar ştii ceva, domnişoară Maddox? Unii oameni sunt totuşi morali. Dacă mă hotărăsc că e responsabilitatea mea să-i spun toată povestea superiorului tău, nu o să mă poţi mitui ca să-mi cumperi tăcerea.
   - Nu e vorba de mită. Poate doar de... ajutor.
   - Tu?
   Râse din nou; micul hohot detaşat părea încântător. Mi-am dat seama că îmi înfipsesem unghiile în podul palmei.
   - Acum două zile, spuse Cassie, l-am arestat pe Damien Donnelly, acuzat că a ucis-o pe Katy.
   O pauză de o fracţiune de secundă. Sam se aplecă în faţă, punându-şi coatele pe genunchi. Apoi:
   - Păi era şi timpul să-ţi abaţi atenţia de la viaţa ta amoroasă şi să acorzi puţină atenţie şi cazului surorii mele. Cine e Damien Donnelly?
   - El spune că a fost iubitul tău, până acum câteva săptămâni.
   - Evident nu a fost. Dacă ar fi fost iubitul meu, cred că aş fi ştiut şi eu, nu crezi?
   - Sunt înregistrate, zise Cassie cu precauţie, o mulţime de apeluri telefonice pe telefoanele voastre mobile, între voi doi.
   Vocea lui Rosalind îngheţase.
   - Dacă vrei o favoare din partea mea, domnişoară detectiv, nu cred că cea mai bună cale să o obţii este să mă acuzi că sunt o mincinoasă.
   - Nu te acuz de nimic, zise Cassie şi, pentru o secundă, am crezut că vocea ei va claca din nou. Spun doar că ştiu că asta este problema ta personală şi că nu ai niciun motiv să ai încredere în mine în privinţa asta...
   - Asta cu siguranţă este adevărat.
   - Încerc să-ţi explic cum aş putea eu să te ajut. Uite, Damien are încredere în mine. Îmi spune tot.
   După un moment, Rosalind răbufni:
   - În locul tău, nu aş fi prea entuziasmată. Damien vorbeşte cu oricine are chef să-l asculte. Asta nu te face să fii specială.
   Sam dădu din cap şi aruncă repede:
   - Primul pas!
   - Ştiu, ştiu. Dar chestia este că mi-a spus de ce a făcut-o. Spune că a făcut-o pentru tine. Pentru că i-ai cerut-o tu.
   Multă vreme, nu se auzi niciun cuvânt.
   - De-aia ţi-am cerut aseară să vii. Trebuia să te interoghez despre asta.
   - O, te rog, domnişoară detectiv Maddox.
    Vocea lui Rosalind era tăioasă, doar un pic, dar nu aş fi putut spune dacă ăsta era un semn bun sau rău.
    - Nu mă trata ca pe o proastă. Dacă aţi avea vreo dovadă împotriva mea, acum aş fi arestată, nu m-aş afla aici ca să ascult văicărelile tale despre detectivul Ryan.
   - Nu, continuă Cassie. Tocmai asta e. Ceilalţi încă nu ştiu nimic despre ce a zis Damien. Dacă află, atunci da, vei fi arestată.
   - Mă ameninţi? Pentru că ar fi o idee foarte proastă...
   - Nu. Doar încerc să... OK. Uite cum stau lucrurile.
    Cassie respiră adânc.
    - De fapt, nouă nu ne trebuie un motiv ca să acuzăm pe cineva de crimă. A mărturisit că a făcut-o, avem mărturisirea lui înregistrată pe bandă, pe video, iar asta este tot ce ne trebuie nouă până la urmă ca să-l băgăm la închisoare. Nimeni n-are nevoie să ştie şi de ce a făcut-o. Şi, după cum am mai spus, are încredere în mine. Dacă îi spun că trebuie să păstreze secret motivul, doar pentru el, o să mă creadă că aşa trebuie să facă. Ştii cum e el...
   - Mult mai bine decât ştii tu, de fapt. Dumnezeule! Damien.
   Poate că asta era o dovadă de stupiditate, dar încă putea să mă surprindă vocea lui Rosalind, ceva cu mult diferit de superioritatea pe care o afişase până atunci: refuz, total şi impersonal.
   - Nu sunt deloc îngrijorată în privinţa lui. E un criminal, pentru numele lui Dumnezeu! Ai impresia că o să-l creadă cineva? Împotriva cuvântului meu?
   - Eu îl cred, afirmă Cassie.
   - Mda... asta nu arată că ai fi prea abilă, detectivistic vorbind, nu? Damien de-abia are inteligenţa necesară să-şi lege şireturile la pantofi, în schimb, toarnă o poveste şi tu sari să-l crezi. Chiar crezi că unul ca el e în stare să-ţi spună exact ce s-a întâmplat, dacă ar vrea? Damien de-abia se descurcă cu lucrurile simple. Iar asta nu a fost deloc o poveste simplă.
   - Faptele de bază se verifică, rosti Cassie direct. Nu mă interesează detaliile. Dacă voi continua să păstrez toate acestea doar pentru mine, atunci cu cât ştiu mai puţin, cu atât e mai bine.
   Urmă o pauză. Probabil că Rosalind evalua situaţia. Apoi se auzi un mic chicotit.
   - Chiar aşa? Dar se presupune că eşti detectiv, într-o oarecare măsură măcar. Nu ar trebui să te intereseze ce s-a întâmplat de fapt?
   - Ştiu exact cât am nevoie. Dacă îmi mai spui ceva în plus, nu-mi foloseşte la nimic.
   - O, ştiu, zise Rosalind veselă. Nu o să ai cum să utilizezi nimic din ce afli. Dar, dacă să auzi adevărul te pune într-o poziţie inconfortabilă, asta nu e decât vina ta, nu? Nu ar fi trebuit să ajungi în situaţia asta. Nu cred că ar trebui să fac eu concesii pentru lipsa ta de onestitate.
   - Sunt... cum spuneam... detectiv.
    Vocea lui Cassie devenise mai puternică.
    - Nu pot să stau şi să ascult dovezile într-un caz de crimă şi să...
   Tonul lui Rosalind era neschimbat.
   - Şi totuşi, aşa va trebui să faci, nu? Katy era de obicei o fetiţă aşa de dulce! Dar când a început să capteze toată atenţia cu dansul ei, a devenit îngrozitor de încrezută. Femeia aia, Simone, avea o influenţă oribilă asupra ei, cu adevărat. Asta m-a întristat foarte mult. Cineva trebuia să îi arate care îi era locul, nu? Pentru binele ei. Aşa că eu...
   - Dacă vrei să povesteşti mai departe, o întrerupse Cassie, cu voce tare, trebuie să te avertizez în mod oficial. Altminteri...
   - Nu mă mai ameninţa, detectiv Maddox. Să ştii că nu o să te mai previn în legătură cu asta.
   Moment de derută. Sam se holba în gol, muşcându-şi pumnul.
   - Deci, reluă Rosalind, am hotărât că cel mai bun lucru era să-i arăt lui Katy că nu era aşa specială cum se credea. Cu siguranţă că nu era prea inteligentă. Când i-am dat ceva ca să...
   - Nu eşti obligată să spui nimic dacă nu vrei s-o faci, o întrerupse Cassie, cu o voce tremurătoare şi sălbatică, dar tot ce spui va fi consemnat şi poate fi folosit ca probă.
   Rosalind se gândi vreme îndelungată. Le auzeam paşii prin frunzele uscate, puloverul lui Cassie frecându-se uşor de microfon, la fiecare pas; undeva, un porumbel gângurea, liniştit şi mulţumit. Sam se uita la mine, iar prin semiîntunericul din dubiţă mi se părea că văd condamnarea în ochii săi. Mi-am adus aminte de unchiul lui şi i-am înfruntat privirea.
   - A pierdut-o, zise O’Kelly.
    Se întinse, trăgându-şi umerii spre spate, rotindu-şi gâtul.
    - Din cauza avertismentului ăluia nenorocit. Când am venit eu aici, nu era nevoie de tot rahatu’ ăsta: le dădeai câteva indicii, ei îţi spuneau tot ce voiai să ştii, iar asta era suficient pentru oricare judecător. Măcar ştim că acum putem să ne întoarcem la treabă.
   - Stai aşa, spuse Sam. O să se răzgândească.
   - Ascultă, rosti Cassie în sfârşit, după ce a inspirat îndelung. În legătură cu faptul că vrei să-i spui şefului nostru...
   - Aşteaptă o clipă, îi tăie Rosalind vorba cu răceală în glas. Nu am terminat.
   - Ba da, o contrazise Cassie, iar vocea ei tremura fals. Cum Katy nu mai e, s-a terminat. N-am de gând să stau aici şi să ascult...
   - Nu îmi plac oamenii care încearcă să mă forţeze să fac ce vor ei, domnişoară detectiv. Spun ce vreau eu. Iar tu ai să asculţi. Dacă mă mai întrerupi o dată, conversaţia noastră s-a încheiat. Iar dacă spui cuiva ce-ţi povestesc eu, am să previn pe toată lumea în legătură cu ce fel de persoană eşti, iar detectivul Ryan îmi va confirma spusele. Nimeni nu va crede un cuvânt din ce spui tu, şi o să-ţi pierzi preţioasa ta slujbă. Ai înţeles?
   Tăcere. Încă îmi simţeam stomacul bolborosind, încet, oribil. Am înghiţit greu.
   - Ce arogantă e! comentă Sam încet. Al dracului de arogantă.
   - Nu mai critica tu. E cel mai bun moment al lui Maddox.
   - Da, zise Cassie foarte încet. Înţeleg.
   - Bun.
   Am simţit că Rosalind zâmbea satisfăcută. Tocurile ei se auzeau pe asfalt. Se întorseseră pe strada principală, către intrarea din faţă a casei lui Rosalind.
   - Deci, cum spuneam, am simţit că cineva trebuia s-o oprească pe Katy ca să nu mai fie aşa de încrezută. Asta ar fi trebuit să o facă mama şi tata, desigur; dacă ar fi făcut-o ei, nu aş mai fi fost eu nevoită să iau măsuri. Dar ei nu s-au deranjat. Cred că de fapt asta este o formă de abuzare a copilului, nu crezi? Acest fel de a-ţi neglija fiica.
   Aşteptă până când Cassie rosti încet:
   - Nu ştiu.
   - Ba da, este. Lucrul ăsta m-a supărat foarte tare. Aşa că i-am spus lui Katy că e cazul să nu se mai ducă la balet, dacă acest lucru avea un efect atât de rău asupra ei, dar ea nu a vrut să mă asculte. Trebuia să înveţe că nu avea niciun drept divin să concentreze toată atenţia asupra ei. Nu tot ce se petrecea în lumea asta avea legătură cu ea. Aşa că am oprit-o, să nu se mai ducă la balet. Din când în când. Vrei să ştii cum am făcut asta?
   Cassie respira precipitat.
   - Nu, nu vreau să ştiu.
   - Am îmbolnăvit-o, domnişoară detectiv Maddox, continuă Rosalind. Dumnezeule, vrei să spui că nu ţi-ai imaginat că am mers până-ntr-acolo?
   - Ba da, ne-am întrebat şi asta. Dar ne-am gândit că poate mama ta i-a făcut ceva...
   - Mama?
    Din nou avea în voce nuanţa aceea care trecea dincolo de dispreţ.
    - O, te rog. Chiar şi voi aţi fi prins-o în cel mult o săptămână. Am amestecat suc de fructe cu lichid de vase sau alte lichide de curăţat, ori altceva ce aveam eu chef în ziua aia, şi îi spuneam lui Katy că era o reţetă secretă care avea să-i îmbunătăţească performanţele la balet. Era suficient de proastă ca să mă creadă. Aveam grijă să văd dacă altcineva observa, dar nimeni n-a făcut-o. Poţi să-ţi imaginezi una ca asta?
   - Dumnezeule! exclamă Cassie ceva mai tare decât o şoaptă.
   - Hai, Cassie, mormăi Sam. Asta e vătămare corporală gravă. Hai!
   - Nu o să se dea bătută, am zis.
    Vocea mea suna straniu, prostească.
    - Nu până când nu o face să-şi mărturisească crima.
   - Ascultă, rosti Cassie, şi apoi am auzit-o cum înghite. Aproape că am ajuns şi mi-ai spus că ăsta e timpul pe care mi-l acorzi... Trebuie neapărat să ştiu ce ai de gând să faci cu...
   - O să ştii când o să-ţi spun eu. Şi o să încheiem plimbarea când o să hotărăsc eu că o încheiem. De fapt, mă gândesc să mai facem o dată drumul, ca să pot să-mi termin povestea.
   - Tot drumul în jurul cartierului?
   - Tu eşti cea care ai vrut să vorbeşti cu mine, domnişoară detectiv Maddox, spuse Rosalind dezaprobator. Trebuie să înveţi să-ţi asumi consecinţele propriilor acţiuni.
   - La dracu’, bolborosi Sam. Se îndepărtează de noi.
   - N-are nevoie de ajutoare, O’Neill, îl linişti O’Kelly. Fata e o dementă, dar nu pare să aibă la ea un Uzi.
   - Oricum. Katy pur şi simplu nu se învăţa minte.
    În vocea lui Rosalind se simţea din nou nota aceea stridentă, periculoasă.
    - Până la urmă şi-a dat seama de ce se simţea rău – Dumnezeule, i-a luat ani de zile – şi şi-a aruncat toată supărarea asupra mea. A zis că nu mai bea nimic din ce îi ofer eu, bla-bla-bla, şi de fapt mă ameninţa că o să mă spună părinţilor –, dar ei nu ar fi crezut-o niciodată, mereu era isterică pentru o nimica toată, şi la fel ar fi fost şi acum... Înţelegi ce vreau să spun despre Katy? Nu era altceva decât o răzgâiată. Mereu, dar mereu făcea numai ce dorea ea. Dacă nu obţinea ce dorea, alerga la mami şi la tati şi le turna baliverne.
   - Nu voia decât să fie balerină, zise Cassie încet.
   - Şi i-am spus că asta era inacceptabil, se repezi Rosalind. Dacă ar fi făcut ce i-am spus, nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea. În schimb, ea a încercat să mă ameninţe. I s-a întâmplat exact ce bănuiam că îi va face şcoala aia de balet, toate acele articole şi strângeri de fonduri. Era dezgustător. Credea că poate să facă tot ce-i place ei. Mi-a spus – exact aşa mi-a spus, nu inventez eu – stând în faţa mea, cu mâinile în şolduri, Dumnezeule, ce mai primadonă, că „Nu ar fi trebuit să-mi faci una ca asta! Să nu-mi mai faci aşa ceva vreodată!” Cine dracului se credea? Îşi pierduse complet controlul, felul în care se comporta cu mine era absolut jignitor, şi nu exista nicio şansă ca eu să tolerez aşa ceva.
   Sam avea pumnii încleştaţi, iar eu de-abia respiram. Sudoarea rece, bolnăvicioasă, curgea pe mine. Nu o puteam reface pe Rosalind din memorie. Imaginea tandră a fetei explodase în bucăţele, ca o bombă nucleară. Era ceva inimaginabil, ceva găunos precum larvele gălbui pe care insectele le lasă în iarba uscată, ceva precum vântul nepământean de rece şi praful coroziv care rămâne pe orice atinge.
   - Şi eu am avut de-a face cu oameni care încercau să-mi spună ce să fac, spuse Cassie.
    Vocea ei suna gâtuită, precipitată. Chiar şi aşa, ea fusese singura dintre noi care ştiuse la ce să se aştepte, intuise toată această poveste.
    - Dar nu m-am apucat să-i ucid pentru asta.
   - De fapt, cred că o să afli că nu i-am spus niciodată lui Damien ce să facă, am auzit-o pe Rosalind zicând. Nu am ce face dacă bărbaţii se oferă întotdeauna să îmi facă servicii, nu? Întreabă-l, dacă vrei: el este cel care a avut toate ideile. Şi, Dumnezeule, i-a luat o veşnicie, mai repede ai fi reuşit să dresezi o maimuţă să facă asta...
   O’Kelly pufni.
   - ... când în sfârşit i-a venit ideea, arăta de parcă descoperise gravitaţia, parcă ar fi fost cine ştie ce geniu. Apoi avea tot felul de îndoieli şi o lua mereu de la capăt. Dumnezeule, dacă mai dura câteva săptămâni, cred că m-aş fi dat bătută în privinţa lui şi încercam altceva, înainte de a-mi pierde minţile.
   - Dar în final a făcut ce ai vrut, rosti Cassie. Atunci de ce ai întrerupt relaţia cu el? Bietul băiat e devastat.
   - Din acelaşi motiv din care detectivul Ryan a terminat-o cu tine. Eram atât de plictisită, încât îmi venea să urlu. Dar nu, de fapt nu a făcut ce voiam eu. A făcut un întreg haos din toată chestia asta.
   Vocea lui Rosalind era tot mai ridicată, rece şi furioasă.
    - A intrat în panică, a ascuns cadavrul... putea să se ducă totul de râpă. Putea să mă bage în necazuri serioase. Cinstit vorbind, tipul e de-a dreptul incredibil. Tot eu m-am apucat să inventez o poveste pe care să v-o spună, să vă îndepărtez de adevăr pe o pistă falsă, dar el nici măcar atât nu a putut să facă.
   - Te referi la tipul în trening? o întrebă Cassie şi am auzit tremurul vocii ei; putea să clacheze în orice clipă. Nu, ne-a spus povestea. Doar că nu a fost foarte convingător. Ne-am gândit că făcea mare tam-tam pentru nimic.
   - Atunci înţelegi ce vreau să spun. Trebuia să facă sex cu ea, să o lovească în cap cu un pietroi şi să-i lase cadavrul undeva pe şantier sau în pădure. Asta voiam eu să facă. Pentru numele lui Dumnezeu, crezi cumva că astea sunt nişte lucruri simple pentru Damien? Nu. Nu a făcut bine niciunul dintre toate aceste lucruri. Dumnezeule, ar trebui să fie fericit că am terminat-o cu el şi gata. După toată harababura pe care a făcut-o, aş fi putut să-l denunţ. Merită ce i s-a întâmplat.
   Asta era: aveam tot ce ne trebuia. Am răsuflat uşurat, scoţând un sunet straniu, slab, aproape de durere. Sam se prăbuşi cu spatele de peretele dubiţei şi îşi trecu mâinile prin păr. O’Kelly fluieră lung, încet.
   - Rosalind Frances Devlin, am auzit-o pe Cassie, te arestez sub bănuială că, pe 17 august, sau în jurul acestei date, ai încălcat legea ucigând-o pe Katharine Bridget Devlin, în Knocknaree, comitatul Dublin.
   - Ia-ţi mâinile de pe mine, se repezi Rosalind.
   Am auzit zgomote confuze de luptă, scrâşnetul crengilor sub picioare, apoi un zgomot scurt, ciudat, ca un miorlăit de pisică, şi ceva între pocnet şi izbitură, apoi strigătul ascuţit al lui Cassie.
   - Ce dracu’... făcu O’Kelly.
   - Fugi, strigă Sam, dar eu deja bâjbâiam la mânerul uşii.
   Am alergat, am trecut de colţ, şi am luat-o pe drumul principal către intrarea casei lui Rosalind. Am picioarele lungi, aşa că i-am depăşit uşor pe Sam şi pe O’Kelly. Totul mi se părea că trece pe lângă mine ca într-o derulare lentă, porţile care se legănau, pereţii coloraţi viu, un copilandru pe o tricicletă holbându-se cu gura deschisă, un bătrân care purta bretele şi care îngrijea trandafirii; lumina dimineţii era ca mierea, strălucind în urma întunericului, iar uşa trântită a dubiţei răsunase cu un ecou fără sfârşit. Rosalind ar fi putut să smulgă o creangă ascuţită sau să ia un pietroi, sau o sticlă spartă.
   Există atât de multe lucruri care pot ucide! Nu simţeam că tălpile mele atingeau trotuarul. M-am strecurat pe poarta care dădea în strada principală, lăsând crengile să mă izbească în faţă când am cotit-o pe mica alee de lângă zidul înalt, prin iarba udă, lăsându-mi amprentele tălpilor în noroi. Mă simţeam de parcă mă dizolvam, briza toamnei era rece şi plăcută, o simţeam în trup şi în vene, parcă mă ridica de pe pământ în aer.
   Erau la colţul străzii, acolo unde câmpul întâlneşte primul rând de copaci, iar picioarele parcă mi se înmuiau, uşurat fiind că le-am văzut pe amândouă în picioare. Cassie o ţinea pe Rosalind de încheieturile mâinilor – pentru o clipă mi-am adus aminte ce mâini puternice avea, în ziua aceea, în sala de interogatorii –, dar Rosalind se lupta, hotărât, nu ca să scape, ci ca să o atace. O lovise în osul gambei şi încerca acum să o înşface, şi am văzut cum îi zvâcneşte capul înainte să o scuipe pe Cassie în faţă.
    Am strigat ceva, dar nu cred că m-a auzit vreuna din ele.
   În spatele meu se auziră tropăituri, Sweeney trecu pe lângă mine, alergând ca un jucător de rugby; scosese deja cătuşele. O prinse pe Rosalind de umăr, o întoarse cu faţa spre el şi apoi o lipi de zid.
   Cassie o întâlnise înainte de a se fi fardat şi cu părul prins în coc la spate şi, pentru prima dată am văzut, ca într-un relief alegoric, cât de urâtă era fără stratul de machiaj, fără buclele aranjate cu grijă: obrajii îi atârnau ca nişte pungi, gura avea buze subţiri, răutăcioase, strâmbate într-un rictus de ură, iar ochii, la fel de sticloşi şi de goi precum cei ai unei păpuşi. Era îmbrăcată în uniforma de şcoală: o fustă bleumarin, fără nicio formă, şi un sacou, tot bleumarin, cu o emblemă pe piept; şi, din cine ştie ce motiv, această ţinută mi se părea o deghizare, una dintre cele mai oribile posibile.
   Cassie se împletici şi se prinse de un copac, pentru a-şi recăpăta echilibrul. Când se întoarse spre mine, ce am văzut prima dată au fost ochii, uriaşi şi negri, privind în gol. Apoi am văzut sângele, curgându-i şiroaie pe o parte a feţei.
   Se legănă uşor, sub umbra ceţoasă a frunzelor, iar o picătură lucioasă de sânge se scurse în iarba de la picioarele ei.
   Eram la doar câţiva metri de ea, şi nu ştiu ce anume m-a împiedicat să mă apropii. Cu nervii la pământ, cu urmele acelea înfiorătoare pe faţă, arăta ca o preoteasă păgână care tocmai sfârşise un ritual prea grandios şi crud ca să poată fi imaginat – pe jumătate altundeva şi altcineva, de neatins până nu ar fi dat un semn. Am simţit un nod în gât.
   - Cassie, am spus, întinzând braţele spre ea.
    Îmi simţeam pieptul de parcă stătea să explodeze.
    - O, Cassie!
   Îşi ridică mâinile, să le întâlnească pe ale mele şi jur că, pentru o clipă, întregul ei trup se mişcă înspre mine. Apoi îşi aduse aminte.
   Mâinile îi căzură, îşi lăsă capul pe spate, iar privirea ei se opri, fără nicio ţintă, pe cerul albastru, nesfârşit.
   Sam mă dădu la o parte din cale şi se opri încurcat lângă ea.
   - Of, Dumnezeule, Cassie!
    I se tăiase respiraţia.
    - Ce ţi-a făcut? Vino încoace!
   Se apucă să-i şteargă uşor sângele de pe faţă cu poalele cămăşii lui şi, cu cealaltă mână, o cuprinse de ceafă, ţinându-i capul.
   - Of, la dracu’! făcu Sweeney printre dinţii încleştaţi, când Rosalind îl călcă pe picior.
   - M-a zgâriat, rosti Cassie.
    Vocea ei era teribilă, subţire, înspăimântătoare.
    - M-a atins, Sam, lucrul ăla m-a atins, Dumnezeule, m-a scuipat... Şterge-mă! Şterge-mă!
   - Gata... zise Sam. Gata, s-a terminat. Te-ai descurcat de minune! Gata.
   O cuprinse în braţe şi o trase mai aproape de el, iar ea îşi lăsă capul pe umărul lui. Pentru o clipă, ochii lui Sam îi întâlniră pe ai mei, după care privi în altă parte, spre mâinile care îi mângâiau buclele.
   - Ce dracului se întâmplă aici? l-am auzit întrebând pe O’Kelly în spatele meu.
   Chipul lui Cassie, după ce a fost curăţat de sânge, nu arăta chiar aşa de rău cum părea iniţial. Unghiile lui Rosalind îi lăsaseră trei urme pe obraz, dar, în ciuda sângelui care cursese, nu erau prea adânci. Tehnicianul, care ştia să acorde primul ajutor, a spus că nu era nevoie de copci şi că avusese noroc că Rosalind nu o nimerise în ochi. Se oferi să-i pună un plasture, dar Cassie nu a vrut până nu ne întorceam la birou ca să dezinfecteze rana. Tresărea când şi când.
   Tipul de la Tehnic spunea că încă era în stare de şoc.
   O’Kelly, care încă părea buimac şi oarecum exasperat de cum decursese această zi, îi oferi o caramea.
   - Ceva dulce... îi explică el.
   Era evident că starea ei nu îi permitea să conducă motoreta, aşa că îşi lăsă Vespa acolo unde era parcată şi se întoarse la birou cu dubiţa, pe locul din faţă. Sam şofa. Rosalind urcă în spate, cu noi, ceilalţi. Se aşeză după ce Sweeney îi puse cătuşele. Avea un aer ţeapăn şi jignit şi nu scoase nicio vorbă. Totul în jur era impregnat de mirosul greu al parfumului ei, dar şi a altceva, ceva putred, purulent, poate imaginar.
   După cum îi arătau ochii, puteam să spun că mintea ei lucra cu furie, dar pe faţă nu avea niciun fel de expresie. Nici teamă, nici sfidare, nici supărare, absolut nimic.

   Până am ajuns la birou, dispoziţia lui O’Kelly se modifică radical şi când i-am urmat, pe el şi pe Cassie, în camera de supraveghere, nu mai încercă să mă îndepărteze.
   - Fata asta îmi aminteşte de un tânăr pe care îl ştiam de la şcoală, ne spuse el gânditor, în timp ce Sam îi recita lui Rosalind drepturile pe care le avea şi o conducea spre sala de interogatorii. Se purta oribil cu tine după care reuşea să convingă pe toată lumea că fusese vina ta. Sunt o grămadă de nebuni în parohia asta.
   Cassie se sprijini de perete, scuipase pe o bucată de şerveţel şi îşi şterse din nou faţa.
   - Nu e nebună, afirmă ea. Mâinile încă îi tremurau.
   - E o figură de stil, Maddox, îi zise O’Kelly. Mai bine te-ai duce să-ţi vadă cineva rana.
   - Sunt OK.
   - Ai jucat bine. Ai avut dreptate în tot ce ne-ai spus.
    A bătut-o stângaci pe umăr.
    - Toată treaba aia, că i-a provocat rău surorii ei doar pentru că îi voia binele – chiar crezi că e convinsă că aşa e?
   - Nu, răspunse Cassie.
    Desfăcu şerveţelul ca să caute un loc curat pe el.
    - Ea nu poate să creadă în nimic. Lucrurile sunt adevărate sau false, în funcţie de scopul pe care îl are ea de atins. Tot restul nu înseamnă nimic pentru ea. Dacă o supui testului cu poligraful, îl trece fără probleme.
   - Ar fi trebuit să se implice în politică. A, uite, începem.
    O’Kelly îşi sprijini capul de geam. Sam şi Rosalind îşi făcuseră apariţia în sala de interogatorii.
    - Hai s-o vedem cum se străduieşte să iasă din buclucul ăsta. O să fie distractiv.

   Rosalind privi de jur împrejurul încăperii şi oftă.
   - Aş vrea să-i sunaţi acum pe părinţii mei, îi ceru ea lui Sam. Spuneţi-le să îmi aducă un avocat şi să vină şi ei încoace.
    Scoase din buzunarul sacoului un stilou mic şi un carneţel, scrise ceva în el, apoi rupse foaia şi i-o întinse lui Sam, de parcă el ar fi fost curierul ei.
    - Ăsta este numărul lor. Mulţumesc foarte mult.
   - Poţi să-i vezi pe părinţii tăi după ce terminăm discuţia, îi răspunse Sam. Iar dacă vrei un avocat...
   - De fapt, cred că am să-i văd mult mai curând, continuă Rosalind netezindu-şi fusta şi aşezându-se, cu o expresie dezgustată pe chip văzând scaunul de plastic. Minorii nu au dreptul să fie asistaţi de părinţi sau de un tutore în timpul unui interogatoriu?
   Pentru o clipă, toată lumea îngheţă, cu excepţia lui Rosalind, care îşi apropie genunchii cu un aer de cuminţenie şi îi zâmbi lui Sam, savurând efectul pe care îl crease.
   - Interogatoriu suspendat, rosti Sam brusc.
    Luă dosarul de pe masă şi se îndreptă spre uşă.
   - Dumnezeule! făcu O’Kelly. Ryan, nu mi-ai spus că...
   - Poate minte, zise Cassie, uitându-se insistent prin geam.
   Strânsese şerveţelul în pumn.
   Pentru o clipă mi s-a oprit inima în loc, pentru ca, apoi s-o ia razna, de două ori mai repede decât normal.
   - Bineînţeles că minte. Uitaţi-vă la ea, nu are cum să aibă mai puţin...
   - Aha, corect! Ai idee câţi bărbaţi au ajuns la închisoare fiindcă au crezut aşa ceva?
   Sam intră valvârtej în camera de supraveghere – aproape că pereţii se cutremuraseră.
   - Câţi ani are fata asta? mă întrebă el.
   - Optsprezece, am răspuns.
    Capul mi se învârtea. Ştiam că eram sigur pe mine, dar nu îmi aminteam de ce.
    - Ea mi-a spus...
   - Dumnezeule! Şi ai luat drept adevărat ce ţi-a spus?
    Nu-l mai văzusem niciodată înainte pe Sam pierzându-şi cumpătul şi era mult mai impresionant decât m-aş fi aşteptat.
    - Dacă la două şi jumătate o întrebi cât e ceasul, o să-ţi spună că e trei doar ca să te zăpăcească. Nici măcar nu ai verificat?
   - Uite cine vorbea, se repezi O’Kelly. Oricare dintre voi ar fi trebuit să o facă până acum, încă de la început, dar ni...
   Sam nu-l mai asculta. Privirea lui mă fixa, scăpărătoare.
   - Am crezut în cuvântul tău pentru că, la dracu’, eşti detectiv! Ţi-ai trimis propriul partener acolo să fie crucificat, fără ca măcar să te deranjezi...
   - Am verificat! am strigat eu. Am verificat în dosar!
   Îmi adusesem aminte de ce eram aşa de sigur exact când cuvintele îmi ieşiseră din gură, ca nişte sunete oribile. Era într-o după-amiază însorită, cu mult timp în urmă; răsfoiam dosarul, cu telefonul între ureche şi umăr, în timp ce O’Gorman îmi zumzăia în cealaltă ureche; încercam să vorbesc cu Rosalind, ca să mă asigur că ea era adult şi că poate să asiste la discuţia mea cu Jessica („Şi îmi dădusem seama – m-am gândit –, îmi dădusem seama încă de atunci că nu era de încredere, altminteri de ce aş fi avut nevoie să verific un detaliu aşa de nesemnificativ?”)
    Căutasem pagina cu datele familiei şi o parcursesem căutând data naşterii lui Rosalind, făcusem socoteala anilor...
   Sam se îndepărtă de mine răsfoind rapid dosarul şi am văzut cum umerii i se prăbuşesc.
   - Noiembrie, rosti el calm. E născută pe 2 noiembrie. Va împlini 18 ani.
   - Felicitări! zise O’Kelly apăsat, după un moment de linişte. Felicitări pentru toţi trei. Aţi făcut treabă bună.
   Cassie oftă obosită.
   - Inadmisibil! spuse ea. Fiecare nenorocit de cuvânt...
   Alunecă pe lângă zid de parcă ar fi lăsat-o genunchii şi închise ochii.
   Din difuzor venea un zgomot uşor, înalt, insistent. În sala de interogatorii, Rosalind se plictisise şi începuse să fredoneze o melodie.

25

   În acea seară, eu, Cassie şi Sam ne-am apucat să facem ordine în birou.
    Am lucrat metodic, în linişte; am dat jos fotografiile de pe perete, am şters informaţiile multicolore de pe tablă, am sortat dosarele şi rapoartele şi le-am depozitat în cutii de carton ştampilate cu albastru. Cu o noapte în urmă, cineva provocase un incendiu pe Parnell Street, ucigând o emigrantă nigeriană şi pe fiica ei de şase luni. Costello şi partenerul lui aveau nevoie de încăpere.
   O’Kelly şi Sweeney o interogau pe Rosalind, dincolo de coridor, cu Jonathan de faţă, ca să o protejeze. Mă aşteptasem ca Jonathan să apară blindat de arme şi chiar să lovească pe cineva, dar nu el era problema. Când O’Kelly le spuse părinţilor ei, înainte de a intra în sala de interogatorii, că Rosalind mărturisise, Margaret sărise pe el, cu gura larg deschisă; apoi inspirase adânc şi strigase:
   - Nu, nu, nu! A fost cu verişoarele ei! Cum puteţi să-i faceţi una ca asta? O, Dumnezeule! Cum puteţi să... Cum...? Şi doar mă prevenise... mă prevenise că o să-i faceţi asta! Voi...
   Şi ridicase la mine un deget gros şi tremurător, iar eu, luat prin surprindere, am clipit.
   - Tu! Ai sunat-o în fiecare zi, de nenumărate ori şi i-ai cerut să iasă, iar ea fiind doar un copil... Ar trebui să-ţi fie ruşine! Iar ea... - arăta spre Cassie - o urăşte pe Rosalind încă de la început. Rosalind chiar a spus că dintotdeauna a încercat să o învinovăţească... Ce încercaţi să-i faceţi? Vreţi s-o ucideţi? Atunci o să fiţi fericiţi? O, Dumnezeule, biata mea copilă... de ce spun oamenii toate minciunile astea despre ea? De ce?
    Îşi pusese mâinile în cap şi se prăbuşise hohotind îngrozitor.
   Jonathan rămăsese nemişcat în capul scării, ţinându-se de balustradă, în timp ce O’Kelly încerca să o calmeze pe Margaret, aruncându-ne priviri scârbite peste umărul ei. Era în ţinuta de birou, costum şi cravată. Din cine ştie ce motiv, îmi amintesc foarte limpede acel costum. Era bleumarin, perfect curat, cu un vag luciu acolo unde fusese călcat de prea multe ori şi mi s-a părut un lucru inexplicabil de trist.
   Rosalind era arestată pentru crimă şi pentru că atacase un ofiţer.
   De când sosiseră părinţii ei, nu deschisese gura decât o dată, ca să reclame – cu buzele tremurându-i – că detectivul Maddox o lovise în stomac şi că ea nu făcuse altceva decât să se apere. Noi urma să trimitem un dosar la procuratură, pentru ambele acuzaţii, dar ştiam cu toţii că dovezile de crimă erau neconcludente. Nici măcar nu urmaserăm pista referitoare la existenţa tipului în trening, ca să dovedim că Rosalind încercase să ne deruteze; discuţia mea cu Jessica nu fusese până la urmă supervizată de un adult şi nici măcar nu aveam cum să demonstrez că avusese vreodată loc. Aveam doar declaraţia lui Damien şi o listă de înregistrări ale convorbirilor telefonice. Cam atât.
   Se făcuse târziu, probabil că era deja ora 8, iar în clădire se aşternuse liniştea. Se auzeau doar zgomotele pe care le făceam noi şi răpăitul ploii în fereastră. Am dat jos fotografiile post-mortem, cele ale familiei Devlin, lista cu suspecţii în trening şi vechile fotografii cu Peter şi Jamie, le-am scos banda adezivă şi le-am îndosariat. Cassie verifică fiecare cutie, le potrivi capacele şi le puse etichete pe care scrise cu un marker negru, care scârţâia pe hârtie.
   Sam se învârti prin birou cu un sac de gunoi în mână, adunând paharele de carton, golind coşurile de gunoi, adunând firimiturile de pe mese. Pe partea din faţă a cămăşii avea pete uscate de sânge.
   Harta făcută de el, cu Knocknaree, începuse să se îndoaie la margini, iar când am dat-o jos, un colţ s-a rupt. Era stropită cu picături de apă şi cerneala se întinsese, iar caricatura dezvoltatorului imobiliar al lui Cassie parcă suferise un atac cerebral.
   - Trebuie să păstrăm şi asta la dosar sau...? întrebă Sam.
   Ne-am uitat din nou la ea împreună: mici trunchiuri noduroase de copaci, fumul ieşind din hornurile caselor, totul fragil şi melancolic, ca într-o poveste cu zâne.
   - Probabil că mai bine nu, răspunse tot el, după câteva momente, îmi luă harta din mână, o rulă şi îi făcu loc în sacul de gunoi.
   - Lipseşte un capac, zise Cassie.
    Zgârieturile de pe obrazul ei prinseseră coajă.
    - E pe-acolo?
   - Au fost toate sub masă, îi răspunse Sam. Uite... şi îi aruncă capacul lui Cassie, iar ea îl puse peste cutie.
   Am stat în lumina fluorescentă şi ne-am uitat unul la celălalt, pe deasupra meselor goale şi a teancurilor de cutii. „E rândul meu să pregătesc cina...” Pentru o clipă, aproape că şi spusesem asta, şi am simţit că acelaşi gând le trecu prin cap şi lui Sam şi Cassie, într-un fel stupid şi imposibil, la fel de evident pentru toţi.
   - Bun, zise Cassie, inspirând adânc.
    Se uită de jur împrejurul biroului gol şi îşi şterse palmele pe partea laterală a jeanşilor.
    - Cred că asta a fost tot.
   Îmi dau seama că povestea asta nu mă pune deloc într-o lumină favorabilă. Îmi dau seama că, într-un timp extrem de scurt, Rosalind mă făcuse să mă comport ca un căţel dresat: să alerg în sus şi-n jos pe scară ca să-i aduc cafea, să dau din cap în timp ce ea îmi bârfea partenerul, să mi-o imaginez ca pe o adolescentă visătoare, cu suflet de copil.
    Dar înainte de a vă hotărî să mă judecaţi aspru, gândiţi-vă că şi pe voi vă păcălise. Şi voi aţi avut ghinionul s-o păţiţi, la fel ca şi mine. V-am spus tot ce am văzut, dacă am văzut ceva. Iar dacă acest lucru vă dezamăgeşte, amintiţi-vă, v-am spus inclusiv acest lucru: v-am avertizat, încă de la început, că sunt nevoit să mint.
   Îmi este greu să descriu cât de mult m-am dispreţuit pentru că m-am lăsat păcălit de Rosalind. Sunt sigur că şi Cassie ar fi spus că era normal să mă las prostit, că toţi ceilalţi mincinoşi şi criminali pe care i-am întâlnit fuseseră nişte simpli amatori, câtă vreme Rosalind era veritabilă, era în firea ei, iar ea, Cassie, era imună la aşa ceva doar pentru că mai întâlnise pe cineva similar înainte. Dar Cassie nu mai era aici.

    La câteva zile după ce am închis cazul, O’Kelly mi-a spus că până se va da verdictul, o să lucrez la unitatea de poliţie din Harcourt Street – „departe de tot ce ai putea să strici”, după cum se exprimă el, şi mi-a fost greu să-l contrazic. Oficial, încă mai făceam parte din Brigada Omucideri şi nimeni nu ştia clar cu ce ar trebui să mă ocup la noul loc de muncă. Mi s-a dat un birou şi, din când în când, O’Kelly îmi trimitea teancuri de dosare, dar în cea mai mare parte a timpului eram liber şi rătăceam pe coridoare, ascultam fragmente de conversaţii, aruncam priviri curioase, imateriale, nedorite, precum cele ale unei fantome.
   Mi-am petrecut nopţi întregi fără să dorm, construind variante de final sângeros, detaliate, improbabile pentru Rosalind. Nu voiam numai să moară, ci să fie cumva ştearsă de pe suprafaţa pământului – zdrobită fără să poată fi identificată, pulverizată în bucăţele, arsă până ar fi fost redusă la o mână de cenuşă toxică. Niciodată nu bănuisem că am o asemenea capacitate de sadism şi mă oripila cu atât mai mult cu cât realizam că aş fi îndeplinit cu bucurie eu însumi oricare dintre aceste sentinţe.
   Fiecare conversaţie pe care o avusesem cu ea îmi venea iar şi iar în minte şi am văzut limpede cu câtă lipsă de milă se jucase cu mine, cu câtă acurateţe depistase orice slăbiciune de-a mea, de la vanitate la dureri şi la cele mai secrete spaime ale mele, apoi le scosese la suprafaţă şi se folosise de ele după bunul ei plac.
   Până la urmă, acesta fusese de fapt cel mai îngrozitor lucru: Rosalind nu-mi plantase un microcip după ureche şi nici nu mă drogase ca să mă supun ei. Eu, cu mâna mea, provocasem naufragiul.
   Dintr-o privire, ne evaluase pe mine şi pe Cassie şi hotărâse că ea nu-i era de folos; dar în mine văzuse ceva, o calitate subtilă, dar fundamentală, care o făcuse să mă ţină la îndemână ca pe ceva de valoare.
   Nu am depus mărturie la procesul lui Damien. Era prea riscant, aşa spusese procurorul: erau mari şanse ca Rosalind să-i fi spus lui Damien despre „povestea mea personală”, după cum o numea el. Îl cheamă Mathews, poartă cravate ieftine, genul despre care se spune că e „dinamic”, dar care pe mine mă oboseşte întotdeauna. Rosalind nu mai adusese vorba despre acest subiect – aparent, Cassie o convinsese s-o lase baltă, determinând-o să folosească alte arme, mult mai convingătoare – şi mă îndoiesc că îi pomenise ceva lui Damien, nu-i spusese de fapt nimic important niciodată, dar nu m-am mai obosit să argumentez acest lucru.
   Totuşi m-am dus să o văd pe Cassie când a depus mărturie. M-am aşezat în fundul sălii de judecată, care era, ca niciodată, arhiplină; procesul acoperise primele pagini ale ziarelor, iar la radio se vorbea intens despre el încă înainte de a începe. Cassie purta un costum elegant, gri, iar buclele îi curgeau libere pe umeri. Nu o mai văzusem de câteva luni. Arăta mai subţire şi mult mai atrăgătoare.
   Mobilitatea de argint viu pe care obişnuiam să i-o asociez dispăruse, dar noua ei atitudine fermă făcea din chipul ei ceva nou – sprâncenele ei delicat arcuite, curbura largă a buzelor –, de parcă n-aş mai fi văzut-o niciodată până atunci. Era maturizată, nu mai era fata agitată şi agilă care mergea cu Vespa, dar asta nu o făcea să mi se pară mai puţin frumoasă: oricare ar fi fost tipul de frumuseţe criptică pe care-l poseda Cassie, nu avea niciodată culorile şi textura superficiale şi vulnerabile ale frumuseţii, ci ceva mult mai adânc, în contururile cizelate ale osaturii ei.
    M-am uitat la ea, cum stătea îmbrăcată în costumul acela care nu-mi era deloc familiar, şi m-am gândit la perişorii pufoşi pe care îi avea pe gât, la ceafă, calzi şi mirosind a soare, şi mi s-a părut a fi un lucru imposibil, cel mai mare miracol şi cel mai trist din viaţa mea: cândva, îi atinsesem acel puf.
   Era bună; Cassie fusese bună întotdeauna în sala de judecată.
   Juraţii aveau încredere în ea, ea le capta atenţia, ceea ce e cu mult mai greu de realizat decât sună, mai ales într-un proces lung. Răspunse la întrebările lui Mathews cu o voce calmă, limpede, ţinându-şi mâinile împreunate în poală. La examinarea încrucişată, prin care se verifica tot ce spusese înainte, a făcut tot ce putu pentru Damien: da, era agitat şi confuz; da, părea să creadă cu adevărat că era necesară crima, ca să le protejeze pe Rosalind şi pe Jessica Devlin; da, după părerea ei, se aflase sub influenţa lui Rosalind şi comisese crima la cererea ei.
    Damien se foia pe locul lui şi se uita la ea ca un băiat care priveşte un film horror, cu ochi uriaşi de uimire, fără să priceapă nimic. Încercase să se sinucidă, folosindu-se de cearşaful din celulă, când auzise că Rosalind avea să depună mărturie împotriva lui.
   - Când Damien şi-a mărturisit crima, o întrebă avocatul apărării, v-a spus şi de ce a comis-o?
   Cassie clătină din cap:
   - Nu în aceeaşi zi. Eu şi partenerul meu l-am întrebat de mai multe ori care fusese motivul crimei, dar a refuzat să răspundă sau a spus că nu mai ştia sigur.
   - Din moment ce deja mărturisise, să vă spună care fusese motivul nu i-ar mai fi făcut niciun rău în plus. Atunci de ce credeţi că nu a făcut-o?
   - Obiectez! Asta lasă loc speculaţiilor...
   „Partenerul meu.“ Ştiam din felul în care Cassie clipise când rostise cuvintele, din faptul că-şi modificase vag poziţia umerilor, că mă văzuse în fundul sălii. Dar nu se uitase nicio clipă la mine, nici măcar când avocaţii încetaseră să-i mai pună întrebări, iar ea se retrăsese din boxă, păşind spre locul ei din public.
    Atunci mi-am adus aminte de Kiernan: ce însemnase pentru el ca după 30 de ani de parteneriat cu McCabe, acesta să moară. Mai mult decât orice pe lume, îl invidiam pe Kiernan pentru acea unică şi de neatins durere.
   Rosalind era următorul martor. Intră în boxă în agitaţia generală şi rumoarea jurnaliştilor şi îi zâmbi timidă lui Mathews de sub stratul de machiaj. Am plecat. Am citit în ziarele de a doua zi: cum a plâns cu hohote când a vorbit despre Katy, cum a tremurat când a povestit că Damien o ameninţase că îi ucide sora dacă îl părăseşte, cum ţipase – când avocatul intrase în amănunte – „Cum îndrăzniţi? Mi-am iubit sora!” după care leşinase, obligându-l pe judecător să amâne şedinţa până după-amiază.
   Nu avusese loc un proces al ei – fusese decizia părinţilor, sunt sigur, nicidecum a ei; dacă ar fi trebuit să decidă ea, nu-mi imaginez că s-ar fi lipsit de ocazia de a atrage atenţia tuturor. Mathews făcu o înţelegere, să-şi recunoască vina în schimbul unei pedepse mai mici.
   Instigarea la crimă este o acuzaţie foarte greu de dovedit; nu existau probe zdrobitoare împotriva lui Rosalind, mărturisirea ei nu fusese admisă, iar ea, bineînţeles, o negase (Cassie – explicase ea – o speriase atât de atare, încât simţise că se sufocă); iar pe lângă asta, chiar dacă, prin cine ştie ce noroc, ar fi fost găsită vinovată, fiind adolescentă, nu ar fi primit o pedeapsă mare. De asemenea, din când în când amintea că eu şi Cassie avuseserăm o relaţie, ceea ce îl făcuse pe O’Kelly să dea în apoplexie, iar pe mine şi mai rău de-atât, ducând confuzia generală până la un aşa nivel, încât puţin a lipsit să nu paralizez.
   Mathews se concentră pe Damien. În schimbul mărturiei ei împotriva lui, îi oferi lui Rosalind o sentinţă de trei ani cu suspendare pentru neglijenţă criminală şi opunerea la arestare. Am auzit bârfe cum că primise deja o mulţime de cereri în căsătorie, iar ziarele şi editorii se băteau pe povestea ei.

   Plecând de la tribunal, l-am întâlnit pe Jonathan Devlin stând rezemat de zid şi fumând. Ţinea ţigara aproape de piept, lăsându-şi capul pe spate, privind pescăruşii care zburau peste râu.
    Mi-am scos ţigările din trenci şi m-am dus lângă el.
   Se uită la mine, apoi privi în altă parte.
   - Ce mai faceţi? l-am întrebat.
   Ridică din umeri.
   - Mai rău decât vă aşteptaţi. Jessica a încercat să se sinucidă. S-a dus la culcare şi şi-a tăiat venele cu lama mea de ras.
   - Îmi pare rău, am spus. Acum e bine?
   Schiţă un zâmbet trist.
   - Da, din fericire nu s-a priceput: a tăiat oblic, nu adânc.
   Mi-am aprins ţigara, ţinând mâinile căuş în jurul flăcării – era o zi cu vânt, iar norii roşietici începuseră să se adune pe cer.
   - Pot să vă pun o întrebare? am spus. Strict neoficial.
   Se uită la mine – o privire întunecată, lipsită de speranţă, oarecum dispreţuitoare.
   - De ce nu?
   - Aţi ştiut, nu-i aşa? am spus. Aţi ştiut în tot acest timp.
   Multă vreme nu spuse nimic. Atât de mult timp, încât începusem să mă întreb dacă nu cumva avea să ignore întrebarea mea. În sfârşit, oftă şi zise:
   - Nu am ştiut. Ea nu avusese cum să facă asta, fusese cu verişoarele ei. Iar eu nu am avut habar de acest iubit al ei, Damien. Dar am bănuit. Ştiam cum e Rosalind. Am bănuit.
   - Şi nu aţi făcut nimic, am spus străduindu-mă ca vocea mea să fie neutră, dar probabil că totuşi o nuanţă de acuzare se strecurase în ea.
   Ar fi putut să ne spună încă din prima zi care era felul de a fi al lui Rosalind; ar fi putut să spună cu câţiva ani mai devreme, încă de când Katy începuse să se simtă rău. Deşi ştiam că toate astea ar fi fost posibile, acum nu se mai putea face nimic, şi totuşi nu mă puteam abţine să nu mă gândesc la toate nenorocirile pe care tăcerea le poate lăsa în urma ei, toate distrugerile provocate de ea.
   Jonathan îşi aruncă chiştocul şi se întoarse spre mine, cu mâinile adânc vârâte în buzunarele trenciului.
   - Ce credeţi că ar fi trebuit să fac? mă întrebă cu voce gravă, aproape şoptită. Şi ea este fiica mea. Am pierdut deja o fiică. Margaret nu vrea să audă niciun cuvânt de critică la adresa ei; cu ani în urmă, am vrut să o trimit pe Rosalind la psiholog, pentru că minţea îngrozitor de mult, dar Margaret a făcut o criză de isterie şi m-a ameninţat că mă părăseşte şi că ia fetele cu ea. Şi chiar nu am ştiut nimic. Ar fi fost o nebunie să vă spun. Am stat cu ochii pe ea şi m-am rugat tot timpul ca ucigaşul să fi fost un dezvoltator imobiliar. Dumneavoastră ce aţi fi făcut?
   - Nu ştiu, am spus cu sinceritate. Poate exact ce aţi făcut şi dumneavoastră.
   Continuă să se uite la mine, respirând precipitat, iar nările i se umflau uşor. M-am întors şi am tras din ţigară. După un timp, l-am auzit inspirând adânc şi sprijinindu-se din nou de zid.
   - Acum aş vrea să vă întreb eu Ceva, spuse el. Rosalind spune adevărul când zice că sunteţi băiatul ai cărui prieteni au dispărut în pădure?
   Întrebarea nu mă surprindea. Avusese dreptul să vadă filmele şi să asculte înregistrările interogatoriilor lui Rosalind şi, într-un fel, cred că dintotdeauna mă aşteptasem să mă întrebe, mai devreme sau mai târziu. Ştiam că trebuia să neg – povestea oficială era că inventasem deliberat această poveste ca să-i câştig încrederea lui Rosalind –, dar nu aveam energia şi nu mai vedeam la ce ajuta să nu recunosc.
   - Da, am spus. Adam Ryan.
   Jonathan se uită la mine îndelung, iar eu mă întrebam ce amintiri avea să-mi arunce în faţă.
   - Noi nu am avut niciun amestec în ce s-a întâmplat atunci, zise, iar vocea lui – blândă, aproape smiorcăită – m-a uimit. Vreau să ştiţi acest lucru. Niciun amestec.
   - Ştiu, am spus în final. Îmi pare rău că v-am bănuit.
   Clătină încet din cap, de câteva ori:
   - În locul dumneavoastră poate că aş fi crezut la fel. Nu eram chiar un puşti cuminte. Aţi văzut ce îi făcusem Sandrei, nu? Aţi fost acolo.
   - Da, am spus. Nu vă va acuza de nimic.
   Mişcă din cap de parcă acest lucru l-ar fi deranjat. Fluviul era negru şi vâscos, cu o textură uleioasă, nesănătoasă. În apă era ceva, poate un peşte mort, sau poate gunoi. Pescăruşii ţipau frenetic.
   - Ce o să faceţi acum? am întrebat.
   Jonathan scutură din cap şi îşi ridică privirea spre cerul acoperit de nori joşi.
   Părea extenuat – nu genul de extenuare care trece după un somn bun sau după o vacanţă. Ceva de neşters, mult mai adânc, care se instalase în ridurile din jurul ochilor şi a gurii.
   - Să mă mut. Oamenii au aruncat cu pietre în ferestrele noastre şi cineva a scris cu spray pe maşina mea „PEDOFILULE!” – n-a ştiut să scrie corect cuvântul dar, oricine ar fi fost, mesajul e suficient de clar. Mai rămân până se hotărăşte ce-o să se întâmple cu autostrada, c-o fi într-un fel sau altul, după care...
   Acuzaţiile de abuzare a copiilor – nu contează cât de fondate sunt sau nu – trebuie verificate. Investigaţiile făcute cu prilejul acuzării lui Damien, împotriva lui Jonathan, nu aduseseră la lumină nicio dovadă substanţială, iar multe dintre informaţii se băteau cap în cap; Brigada Infracţiuni Sexuale fusese cât de umană posibil, totuşi vecinii ştiu întotdeauna mai bine, prin cine ştie ce sistem misterios care domneşte în junglă, şi sunt întotdeauna o mulţime de oameni gata să creadă că nu iese fum dacă nu există foc.
   - O s-o trimit pe Rosalind la consiliere, după cum a spus judecătorul. Am citit câte ceva şi în toate cărţile am descoperit că pentru oamenii ca ea nu există diferenţe, nu există vindecare, dar trebuie să încerc. O s-o ţin acasă cât de mult timp voi putea, ca să fie sub ochii mei şi să încerc să o împiedic să îi mai mintă pe alţii. Ar fi trebuit să plece la colegiu în octombrie, la Trinity, să studieze muzica, dar i-am spus că nu o să-i plătesc un apartament – va sta acasă şi îşi va lua o slujbă. Margaret încă mai crede că nu a făcut nimic, iar dumneavoastră i-aţi întărit această convingere, dar acum e destul de bucuroasă să o ţină pe Rosalind aproape de ea, acasă, cât mai mult timp posibil. A spus că Rosalind e sensibilă.
   Îşi drese glasul cu un zgomot puternic, de parcă acele cuvinte aveau un gust rău.
   - Pe Jessica am s-o trimit la Athlone, la sora mea, de îndată ce i se cicatrizează rănile; trebuie să o dau la o parte din calea răului.
   Zâmbi din nou, în acelaşi fel amar.
   - Răul... Propria ei soră...
   Pentru o clipă, m-am gândit cum fusese casa aceea în ultimii 18 ani, şi cum era acum. O senzaţie de groază pură m-a făcut să-mi fie rău de la stomac.
   - Ştiţi ceva? rosti Jonathan brusc şi cu voce îndurerată. Eu şi Margaret am hotărât să rămânem împreună la 2 sau 3 luni după ce am aflat că rămăsese însărcinată. Amândoi am fost îngrozitor de speriaţi. Odată, am reuşit să discut cu ea şi i-am spus că poate ar fi trebuit să se mai gândească la... şi să luăm vaporul spre Anglia. Dar... desigur, e o persoană foarte religioasă. Oricum se simţea şi-aşa destul de prost că totul începea cu o sarcină... dar nu mai are importanţă. E o femeie bună, nu regret că m-am căsătorit cu ea. Dar dacă ştiam ce avea să fie Rosalind, Dumnezeu să mă ierte, dar aş fi dus-o cu forţa în Anglia să...
   „Dumnezeule, mi-aş fi dorit s-o duci” – aş fi vrut să-i spun, dar ar fi fost o cruzime.
   - Îmi pare rău, am repetat, inutil.
  Se uită din nou la mine pentru un moment, inspiră adânc şi îşi strânse mai bine trenciul în jurul umerilor.
   - Cred că e mai bine să intru, să văd dacă Rosalind a terminat.
   - Presupun că o să dureze ceva timp.
   - Probabil, spuse el, fără niciun fel de inflexiuni în voce, după care o apucă spre scări, către sala de judecată, cu trenciul fluturându-i la spate, cu capul un pic aplecat împotriva vântului.

   Juriul l-a găsit vinovat pe Damien. Date fiind probele prezentate, cu greu ar fi putut hotărî altfel.
    Au existat nenumărate discuţii variate, complicate şi a căror legalitate era interpretabilă privind admiterea probelor. Psihiatrii avuseseră dezbateri aprige, în jargonul specific, despre sănătatea mintală a lui Damien. (Tot ce ştiu a ajuns la urechile mele prin intermediul unor discuţii întâmplătoare sau din interminabilele conversaţii telefonice ale lui Quigley, care făcuse o misiune a vieţii lui din a afla de ce fusesem eu mutat în Harcourt Street.)
   Avocatul său mersese pe două justificări pentru a-l apăra – îşi pierduse temporar judecata, şi chiar dacă nu era aşa, o protejase pe Rosalind de pericolul de vătămare corporală – lucruri care, în general, generează destulă confuzie astfel încât să apară îndoielile.
   Dar exista o mărturisire completă şi, poate şi mai important de-atât, existau pozele de la autopsia copilei. Damien fusese găsit vinovat de crimă şi primise sentinţa pe viaţă, ceea ce în practică se termină undeva la 10-15 ani de închisoare.
   Mă îndoiesc că a gustat ironia acestui fapt, dar poate că mistria aceea fusese cea care îi salvase viaţa şi, cu siguranţă, că îl scutea de diverse experienţe neplăcute în închisoare. Pentru că, dacă ar fi violat-o pe Katy, ar fi fost considerat un violator de copii şi ar fi fost închis într-o unitate de maximă siguranţă, împreună cu pedofilii, violatorii şi alţi prizonieri periculoşi. Presupun că asta a fost şansa lui, pentru că măcar îi creşteau şansele de a ieşi din închisoare viu şi fără dificultăţi de relaţionare.
   După sentinţă, la ieşirea din tribunal îl aştepta un grup nu prea numeros de protestatari. Urmăream ce se mai întâmplă dintr-o cârciumă mică şi întunecoasă de lângă chei, şi am auzit zumzetul persistent şi periculos de aprobare ridicându-se din mijlocul grupului când au apărut poliţiştii în uniformă escortându-l pe Damien, conducându-l prin mulţime până la dubiţă, care demară sub o ploaie de pumni, înjurături şi insulte ciudate.
   - Daţi-i pedeapsa cu moartea! urlă cineva dintr-un colţ.
   Eram conştient de faptul că ar trebui să-mi fie milă de Damien, că fusese sortit pieirii încă din clipa în care semnase cererea de angajare pe şantierul din Knocknaree, şi că eu, mai mult decât alţi oameni, ar fi trebuit să simt compasiune pentru el, dar nu puteam. Nu puteam.

   Chiar nu am dispoziţia necesară să intru în detalii despre „investigaţiile în aşteptarea suspendării”: audierile tensionate şi fără sfârşit, diferitele autorităţi în costume şi uniforme sumbre, călcate impecabil, umilinţa stânjenitoare a explicaţiilor şi a justificărilor, senzaţia de greaţă pe care o ai când ştii că eşti privit din camera de supraveghere şi că te afli de cealaltă parte, cea a răufăcătorului, în timpul interogatoriilor.
    Spre surpriza mea, O’Kelly s-a transformat în cel mai vehement apărător al meu, ţinând lungi discursuri referitoare la credibilitatea mea, la tehnicile de interogare şi la tot felul de lucruri de care nu pomenise niciodată până atunci. Deşi ştiam că asta nu se datora vreunei subite crize de afecţiune pentru mine, ci o făcea mai degrabă pentru a se proteja pe sine – căci comportamentul meu i-ar fi stricat şi lui imaginea, trebuia să justifice cumva faptul că ţinuse în echipă, atât de multă vreme, un renegat ca mine –, i-am fost totuşi recunoscător, cu patetism, aproape până la lacrimi. Părea să fie singurul meu aliat pe lume.
    Odată chiar am încercat să-i mulţumesc, pe coridor, după una dintre şedinţele de acest fel, dar nu am reuşit să spun mare lucru că el mi-a şi aruncat o privire plină de profund dezgust, astfel încât am început să mă bâlbâi şi să dau înapoi.
   În final, autorităţile au hotărât să nu fiu concediat, şi nici să fiu retrogradat printre poliţiştii în uniformă – ceea ce ar fi fost chiar cu mult mai rău. Din nou, nu pun asta pe seama faptului că ar fi fost de partea mea, cum că aş fi meritat o a doua şansă; mai degrabă, acest lucru s-a întâmplat pentru că, dacă m-ar fi concediat, era posibil ca vreun ziarist să pună ochii pe mine, iar asta să ducă la tot felul de întrebări neconvenabile şi la tot felul de consecinţe. Dar, bineînţeles, m-au eliminat din Brigadă. Chiar şi în cele mai optimiste momente pe care le aveam, cu greu puteam să sper că nu o vor face. M-au trimis înapoi în Brigada mobilă, spunându-mi-se (frumos, într-un subtext delicat şi neutru) că nu trebuia să mă aştept să mai scap de-acolo prea curând; dacă aş mai fi scăpat vreodată.
    Uneori, Quigley, cu o cruzime tot mai rafinată, de care nu l-aş fi crezut în stare, îmi cerea să fac investigaţii din uşă-n uşă.
   Întregul proces a fost, desigur, cu mult mai complicat decât l-am făcut să pară aici. A durat luni şi luni de zile, timp în care mă duceam acasă într-o stare de ameţeală de coşmar, îmi cheltuisem economiile, iar mama îmi trimitea discret macaroane şi brânză ca să fie sigură că mâncam, Heather mă bătea la cap să-mi explice care erau rădăcinile tuturor problemelor mele (se pare că aveam nevoie să învăţ să am mai multă grijă de sentimentele celorlalţi, ale ei în particular), dându-mi numărul de telefon al psihoterapeutului ei.
   Când m-am întors eu la lucru, Cassie plecase. Am auzit, din diverse surse, că dacă ar fi rămas, i s-ar fi oferit o promovare, ca detectiv sergent; sau, dimpotrivă, că plecase pentru că ar fi urmat să fie eliminată din Brigadă; că cineva o văzuse într-o cârciumă din oraş, ţinându-se de mână cu Sam; că plecase la colegiu, să studieze arheologia. Morala celor mai multe poveşti implica faptul că femeile nu făceau niciodată cu adevărat parte dintr-o Brigadă Omucideri.
   După cum aveam să aflu, Cassie nu fusese deloc forţată să părăsească echipa. Fusese transferată la Brigada Violenţă Domestică şi îşi negociase programul în aşa fel încât să termine Psihologia – de-aici zvonurile despre colegiu, presupun. Nu mă miram că existau bârfe: violenţa domestică este una dintre slujbele care presupun multă durere, având în vedere că aici se combină tot ce e mai rău de la Omucideri şi de la Infracţiuni Sexuale, fără să existe niciun fel de satisfacţii. Iar gândul că părăsise una dintre brigăzile de elită era de neconceput pentru majoritatea oamenilor. Probabil că avusese o cădere nervoasă – spuneau bârfele.
   Personal, nu cred că transferul lui Cassie avusese vreo legătură cu vreo cădere nervoasă; şi, deşi poate să sune superficial sau ca un lucru care mi-ar servi mie la ceva, eu mă îndoiesc că ar avea vreo legătură cu mine, sau cel puţin, nu în felul în care aţi putea să credeţi. Dacă singura problemă ar fi fost aceea că nu suportam să ne aflăm amândoi în aceeaşi încăpere, şi-ar fi găsit un alt partener şi ar fi rămas fermă pe poziţie, apărând la lucru mai dezinvoltă cu fiecare zi, până când am fi găsit o cale să ne suportăm unul pe celălalt prin preajmă sau până când aş fi cerut eu transferul.
    Ea era dintotdeauna cea încăpăţânată dintre noi doi. Cred că de fapt se transferase pentru că îi minţise pe O’Kelly şi pe Rosalind Devlin, iar aceştia o crezuseră; şi pentru că, atunci când îmi spusese adevărul, eu n-o crezusem.
   Într-un fel, eram dezamăgit că povestea cu arheologia nu era adevărată. Era o imagine pe care mi-aş fi putut-o închipui uşor, una la care mi-ar fi plăcut să mă gândesc: Cassie, undeva pe un deal plin de verdeaţă, în pantaloni milităreşti, cu părul adus de vânt pe faţă, castaniu şi plin de ţărână, râcâind pământul cu hârleţul şi râzând.
   Am continuat o vreme să urmăresc ziarele, dar nu a izbucnit niciun scandal legat de autostrada din Knocknaree. Numele unchiului Redmond ieşise la iveală, undeva jos pe o listă, într-un tabloid, într-un articol despre cât de mult cheltuiau diverşi politicieni din banii contribuabililor, dar asta fusese tot.
   Faptul că Sam rămăsese în Brigada Omucideri mă făcea să cred că urmase sfatul lui O’Kelly, până la urmă, dar, de asemenea, este posibil şi să-i fi dat caseta lui Michael Kiely şi niciun ziar să nu fi vrut să-l publice. Nu ştiu.
   Totuşi, Sam nu şi-a vândut casa. În schimb, am auzit că a închiriat-o, pe o chirie modestă, unei tinere văduve al cărei bărbat murise în urma unui anevrism cerebral, lăsând-o cu un băieţel, însărcinată şi fără nicio asigurare medicală. Cum ea era violoncelistă, liber-profesionistă, nu ar fi putut niciodată să primească vreo subvenţie. Rămăsese în urmă cu chiria, proprietarul o dăduse afară, iar ea şi copilul ei trăiseră într-un cămin unde primeau loc de dormit şi mic dejun, plătite de o organizaţie de caritate.
   N-aveam nici cea mai vagă idee cum o cunoscuse Sam pe această femeie – m-am gândit că numai în Londra victoriană putea fi găsită o asemenea doză de patos merituos şi pitoresc; probabil că făcuse totuşi cercetări amănunţite ca s-o găsească. El se mutase într-un apartament închiriat, în Blanchardstown, cred, sau într-o suburbie asemănătoare. Principalele teorii erau cele conform cărora avea să părăsească echipa pentru a se dedica preoţiei sau, pe de altă parte, că era bolnav în ultima fază.
   Eu şi Sophie am ieşit împreună o dată sau de două ori – la urma urmei, îi datoram o cină şi câteva cocktailuri. Cred că ne-am simţit bine; ea nu a pus întrebări incomode, ceea ce am considerat că era un semn bun. După câteva întâlniri totuşi şi înainte ca relaţia să progreseze destul încât să merite un asemenea nume, m-a părăsit. M-a anunţat că, de fapt, este prea bătrână ca să nu-şi dea seama care este diferenţa dintre „a te implica” şi „a i-o trage unei femei”.
   - Ar trebui să-ţi găseşti o femeie mai tânără, m-a sfătuit ea. Ele nu prea-şi dau seama care e diferenţa.
   Inevitabil, într-una dintre interminabilele nopţi petrecute în apartament (jucând un pocher solitar, mână după mână, ascultând Radiohead şi Leonard Cohen), gândurile mele se întorceau spre Knocknaree. Juram, desigur, să nu mă mai gândesc niciodată la acel loc. Dar probabil că fiinţele umane nu se pot abţine să nu fie curioase, atâta vreme cât cunoaşterea nu cere un preţ prea mare.
   Astfel, imaginaţi-vă ce surprins am fost când mi-am dat seama că acolo nu era nimic. Tot ce existase înainte de prima mea zi de şcoală, când plecasem la internat, fusese extirpat din mintea mea cu o precizie chirurgicală, iar de data asta pentru totdeauna. Peter, Jamie, motocicliştii, Sandra, pădurea, fiecare crâmpei de amintire pe care îl dezgropasem cu toată atenţia pe parcursul desfăşurării Operaţiunii Vestala – dispăruseră!
    Îmi aminteam cum mă simţisem să rememorez toate acele scene, cândva, dar acum acele lucruri aveau aerul distant, de mâna a doua, al filmelor vechi pe care le văzusem sau al poveştilor care-mi fuseseră spuse, mă uitam la ele de parcă mă aflam la o distanţă uriaşă – trei copii bronzaţi, îmbrăcaţi în pantaloni scurţi, scuipând din copac în creştetul lui Willy Little şi apoi fugind chicotind – şi ştiam, cu o certitudine detaşată că, peste timp, chiar şi aceste imagini răzleţe se vor transforma în nimic, vor dispărea. Deja nu mai păreau să-mi aparţină şi mă obişnuisem cu gândul întunecat, implacabil că asta se întâmpla pentru că îmi pierdusem dreptul de a le mai deţine, o dată pentru totdeauna.
   Îmi mai rămăsese o singură imagine.

    O după-amiază de vară. Eu şi Peter stăteam pe iarba din faţa casei lui. Încercam, fără niciun fel de entuziasm, să construim un periscop, urmând instrucţiunile dintr-un vechi anuar, dar ar fi trebuit să avem şi un tub de carton, unul din acela care rămâne după ce ai consumat rola de prosoape de bucătărie.
   Dar noi nu le puteam cere aşa ceva mamelor noastre, pur şi simplu pentru că nu vorbeam cu ele. Am fost nevoiţi să facem noi un tub, dintr-un ziar, dar se tot îndoia, aşa că tot ce am putut să vedem a fost pagina de sport, cu susul în jos.
   Eram amândoi cu adevărat prost dispuşi. Eram în prima noastră săptămână de vacanţă, era o zi însorită, deci am fi putut să ne petrecem vremea minunat, am fi putut să reparăm căsuţa din copac sau să ne dăm jos tricourile şi să înotăm în râu sau orice altceva de genul ăsta; dar vineri, în ultima zi de şcoală, când ne întorseserăm acasă, Jamie spusese, cu ochii în pământ:
   - Trei luni... după care o să plec la şcoala cu internat.
   - Taci, îi spusese Peter, dându-i un brânci uşor. N-o să pleci. Mama ta o să renunţe.
   Dar spusele ei reuşiseră să spulbere tot soarele vacanţei noastre, ca şi cum era un nor negru uriaş care acoperea totul.
   În acea zi, nu doream să intrăm în casă, pentru că părinţii noştri erau supăraţi pe noi că nu voiam să le vorbim, şi nu puteam nici să mergem în pădure sau să facem altceva, pentru că totul ni se părea stupid. Nu puteam nici măcar să mergem să o căutăm pe Jamie şi să-i spunem să vină cu noi, pentru că ar fi scuturat din cap şi ne-ar fi zis:
   „La ce bun?”
   Iar totul ar fi devenit cu mult mai rău de-atât.
   Aşa că ne întinseserăm pe iarba din grădină, plictisiţi şi neliniştiţi, cu un periscop care nu funcţiona şi cu o lume întreagă pe care o durea în cot de noi. Peter smulgea mănunchiuri de iarbă, pe care le arunca în aer, într-un ritm monoton, nesfârşit. Eu stăteam pe burtă, şi urmăream, cu un singur ochi, furnicile care se fâţâiau de colo-colo, cu soarele reflectându-mi-se în păr. „Vara asta nu se pune la socoteală, m-am gândit. Vara asta e un rahat.”
   Uşa casei lui Jamie se deschisese cu zgomot, iar ea năvălise afară de parcă luase foc, în timp ce dinăuntru se auzea mama ei strigând-o, cu o voce tristă, dar uşor amuzată. Uşa se trântise la loc cu zgomot, iar câinele Jack Russell al familiei Carmichael explodase într-un acces de lătrături isterice. Eu şi Peter ne ridicaserăm. Jamie ajunsese dintr-un pas la poartă, uitându-se după noi, iar când o strigaserăm, o luase la goană pe alee, sărise peste zidul care înconjura grădina lui Peter şi aterizase pe iarbă, luându-ne pe amândoi de gât cu câte o mână, obligându-ne să ne lăsăm în jos odată cu ea.
   Am început să ţipăm toţi odată şi ne-au trebuit câteva secunde ca să pricepem ce ne striga Jamie:
   - Rămân! Rămân! Nu mai plec nicăieri!
   Vara reveni la viaţă. Cât ai clipi din ochi, griul devenise bleu şi auriu. Aerul era plin de lăcuste şi de zgomotul maşinilor de tuns iarba, era plin de ramuri, şi de albine, şi de puf de păpădie, era moale şi dulce ca o frişcă, iar de dincolo de zid, pădurea ne chema cu voci şoptite – erau cele mai mari comori care puteau să ne facă să ne simţim bine acasă. Vara aruncase în sus ghirlande de iederă, ne strângea la piept, gata să ne sufoce; vara, liberă şi nesfârşită, în faţa noastră, un milion de ani de-atunci înainte.
   Ne-am dat drumul mâinilor şi ne-am ridicat gâfâind, nevenindu-ne să credem.
   - Serios? am spus eu. Pentru totdeauna?
   - Da. A spus: „O să vedem, poate ar trebui să mă mai gândesc la asta, ca să o scoatem cumva la capăt”, dar asta a însemnat întotdeauna OK, numai că încă nu vrea s-o spună. Nu mai plec nicăieri!
   Jamie nici nu terminase de rostit cuvintele, că mă şi împinsese, eu am apucat-o de braţ, de partea de sus, şi i-am făcut „ace”. Pe faţă aveam un rânjet uriaş şi eram atât de fericit, cum cred că nu voi mai fi niciodată.
   Peter stătea în picioare.
   - Trebuie să sărbătorim! Picnic la castel! Hai acasă să luăm ce ne trebuie şi ne întâlnim acolo!
   În casă, ducându-mă spre bucătărie, i-am strigat mamei, care era undeva la etaj:
   - Mami! Jamie rămâne acasă! Pot să iau câte ceva pentru un picnic?
   Şi am înşfăcat trei pachete de chipsuri şi o jumătate de pachet de biscuiţi cu cremă, pe care le-am băgat sub tricou – apoi am ieşit pe uşă, făcându-i cu mâna mamei, care se uita la mine uimită, sprijinindu-se cu o mână de perete şi cu una de balustradă.
   Cutiile de coca-cola au fâsâit şi spuma a dat pe-afară, iar noi, în picioare, în vârful castelului, am ciocnit.
   - Am câştigat!
   Peter a strigat către crengi şi către fâşiile strălucitoare de lumină, cu capul pe spate şi cu pumnii în aer.
   - Am reuşit!
   Jamie a ţipat şi ea:
   - O să rămân aici pentru totdeauna!
   Şi a dansat pe zidul castelului, de parcă ar fi fost imaterială.
   - ... pentru totdeauna, totdeauna, totdeauna!
   Şi eu am ţipat, sălbatic, fără să rostesc ceva, iar pădurea a preluat strigătele noastre şi le-a răspândit amestecându-le printre frunzele mişcătoare şi printre clăbucii râului, şi printre zgomotele făcute de iepuri, cărăbuşi, prihorii şi toate celelalte fiinţe obişnuite în spaţiul nostru, într-un imens şi înălţător imn de bucurie.

   Această amintire, singura din comoara de aduceri aminte, nu s-a transformat în fum, nu mi-a alunecat printre degete. A rămas – încă mai rămâne – a mea, ironică şi caldă, un singur bănuţ strălucitor care s-a rătăcit în palma mea. Presupun că, dacă pădurea mi-ar fi lăsat în minte un singur moment, atunci acesta era cel pe care l-aş fi ales.
   Într-unul dintre acele anexe pe care, fără milă, asemenea cazuri le au, Simone Cameron m-a sunat nu cu mult timp după ce m-am întors la lucru. Avea numărul meu de mobil scris pe cartea de vizită pe care i-o lăsasem. Nu avea de unde să ştie că fusesem mutat în Harcourt Street şi nici că nu mai aveam nimic de-a face cu cazul Katy Devlin.
   - Domnule detectiv Ryan, mi-a spus ea. Am găsit ceva ce cred că ar trebui să vedeţi şi dumneavoastră.
   Era jurnalul lui Katy, cel despre care Rosalind ne spusese că o plictisise, aşa că îl aruncase. Doamna care făcea curăţenie la Academia Cameron, într-un neobişnuit acces de zel de şmotru, îl găsise lipit cu bandă adezivă pe spatele unuia dintre posterele cu Anna Pavlova, care atârna pe peretele din studio. După ce citise emoţionată numele fetei pe copertă, o sunase pe Simone. Ar fi trebuit să-i dau lui Simone numărul lui Sam şi apoi să închid. În schimb, am lăsat baltă hârtiile neverificate ale hoţilor de maşini şi m-am dus la Stillorgan.
   Era ora 11 dimineaţa, iar Simone era singură la Academie.
   Studioul era inundat de soare, iar fotografiile cu Katy fuseseră date jos de la avizier. Se simţea un aer specific profesiei – răşină, ceară de duşumele, sudoare. Toate acestea îmi aduceau în minte trecutul: skateboarderii care se strigau unii pe alţii în întunericul străzii de jos, paşii precipitaţi ai micilor balerine şi discuţiile lor pe coridor, vocea lui Cassie în spatele meu, impresia acută de urgenţă pe care o aduseserăm cu noi în sala de balet.
   Posterul era pe duşumea, cu faţa în jos. Câteva foi de hârtie, acum pline de praf, fuseseră lipite pe spatele lui, improvizând o pungă, în care fusese introdus jurnalul. Era doar un caiet, cu pagini liniate, cu coperta din hârtie reciclată, de un oranj murdar.
   - Paula, cea care l-a descoperit, este acum plecată la cea de-a doua slujbă pe care o are. Dar dacă doriţi să vorbiţi cu ea, am numărul ei de telefon.
   Am luat jurnalul.
   - L-aţi citit? am întrebat-o.
   Simone clătină din cap.
   - Am citit câte ceva din el. Destul.
   Purta pantaloni negri, strâmţi, şi un pulover negru, moale, iar ţinuta asta o făcea să pară şi mai exotică, nu mai puţin decât o făcuseră să arate costumul de balet şi fusta pe care le purtase data trecută. Ochii ei extraordinari aveau aceeaşi privire imobilă ca atunci când îi spuseserăm despre Katy.
   M-am aşezat pe unul dintre scaunele de plastic. Pe copertă scria: „Katy Devlin. FOARTE PERSONAL, ACEASTA ÎNSEAMNĂ CĂ ÎŢI ESTE INTERZIS SĂ CITEŞTI!!!” Totuşi, l-am deschis.
   Era umplut pe trei sferturi din el. Literele erau rotunde şi îngrijite, de-abia începea să-şi formeze scrisul. Literele y şi g erau foarte ornamentate, iar S avea o buclă care se prelungea mult în sus. Simone se aşeză în faţa mea, cu mâinile împreunate în poală, şi se uită la mine cum citeam.
   Jurnalul acoperea aproape 8 luni. La început, consemnările erau zilnice, câte o jumătate de pagină pe zi, dar după câteva luni deveneau sporadice, două pe săptămână sau chiar una singură. Cea mai mare parte din ce scria se referea la balet.
    „Simone spune că arabescul meu este mai bun, dar încă mai trebuie să mă gândesc că el vine din întregul corp, nu e făcut doar cu picioarele, mai ales în partea stângă, unde linia trebuie să treacă direct”. „Învăţăm o piesă nouă pentru spectacolul de la sfârşitul anului, pe muzica din Giselle + am făcut fouettes. Simone mi-a spus că îşi amintea că asta era calea pe care Giselle îi spunea iubitului ei că îi cucerise inima cât de dor îi era de el, asta era singura ei şansă şi singurul motiv pentru care fac tot ce fac. Unele lucruri aşa merg”, apoi urmau câteva rânduri despre ceva misterios, ceva ca o codificare muzicală.
    În ziua în care fusese acceptată la Şcoala Regală de Balet, în caiet era o explozie de litere mari, sălbatice şi entuziaste, semne de exclamaţie şi bandă adezivă decupată în formă de stele: PLEC PLEC PLEC CU ADEVĂRAT!!!!!!
   Erau pasaje în care povestea lucrurile pe care le făcuse cu prietenele ei: „Am dormit la Christina, mama ei ne-a dat să mâncăm o pizza ciudată, cu măsline + ne-am jucat Adevăr sau provocare? Beth îl place pe Matthew. Mie nu-mi place de niciun băiat, mai ales că balerinele nu trebuie să se căsătorească până nu au o carieră, poate când o să am 35 de ani sau poate 40. Am machiat-o pe Marianne şi era foarte drăguţă, dar Christina îşi dăduse cu prea mult rimel de zici că era mama ei!!” Prima dată când ea şi prietenele ei primiseră permisiunea să iasă singure în oraş: „Am luat autobuzul + ne-am făcut cumpărăturile la Miss Selfrige Marianne + am şi eu un astfel de top, dar al ei e roz şi scris cu violet, iar al meu e albastru-deschis şi scrie cu roşu. Jess nu a putut să vină cu mine, dar i-am cumpărat o agrafă cu o floricică, să şi-o pună în păr. Apoi am mers la McDonalds’. Christina şi-a băgat degetul în sosul meu de barbecue, aşa că am mâzgălit-o un pic cu el; îngheţată; am râs atât de mult, încât tipul de la pază ne-a spus că ne dă afară dacă nu încetăm. Beth l-a întrebat: nu vrei nişte barbecue cu îngheţată?”
   Încercase pantofii de dans care îi aparţineau lui Louise, ura varza, fusese dată afară de la ora de irlandeză pentru că scrisese „Beth” pe intervalul dintre rânduri. Un copil fericit, aţi putea spune, hotărât şi prea grăbit ca să folosească mereu semnele de punctuaţie. Nimic special în legătură cu ea, cu excepţia baletului, şi mulţumită de mersul lucrurilor.
    Dar printre rânduri, teroarea reiese din pagini precum fumul din ţiţeiul care arde, ameţitoare şi amară. „Jess e tristă că plec la şcoala de balet şi plânge. Rosalind spune că dacă eu plec, atunci Jess o să se omoare + va fi doar vina mea, nu ar trebui să fiu atât de egoistă tot timpul. Nu ştiu ce să fac pentru că, dacă îi întreb pe mama şi tata, poate că nu mă vor mai lăsa să plec. Nu vreau să moară Jess.”
   „Simone mi-a zis că nu mai pot continua să fiu bolnavă, aşa că în seara asta i-am spus lui Rosalind că nu mai beau chestia aia. Rosalind mi-a spus că trebuie pentru că altminteri nu o să mai dansez bine. M-am speriat foarte tare că era aşa de furioasă, dar şi eu eram la fel de furioasă şi i-am spus că nu o cred, că pur şi simplu mă face să-mi fie rău. Mi-a zis că o să-mi pară rău + nu-i mai dă voie lui Jess să-mi vorbească.”
   „Christina e supărată rău pe mine de marţi + Rosalind i-a spus că eu am comentat că ea nu o să mai fie destul de bună pentru mine după ce eu o să plec la şcoala de balet + Christina nu mă crede că nu am spus aşa ceva. Acum Christina şi Beth nu mai vorbesc cu mine. Totuşi Marianne mai vorbeşte încă. O urăsc pe Rosalind. O URĂSC, O URĂSC.”
   „Ieri, jurnalul ăsta era la mine sub pat ca întotdeauna, după care nu l-am mai putut găsi. Nu am spus nimic, dar pe urmă mami a luat-o pe Rosalind + Jess la mătuşa Vera, iar eu am rămas acasă + am căutat peste tot prin camera lui Rosalind şi l-am găsit în cutia ei de pantofi din dulap. Mi-a fost frică atunci când l-am luat pentru că o să-şi dea seama şi o să fie extrem de furioasă, dar nu-mi pasă. O să îl păstrez aici la Simone, pot să scriu în el de câte ori vin să exersez.”
   Ultima notiţă din jurnal era datată cu trei zile înainte de a muri.
   „Lui Rosalind îi pare rău că s-a purtat atât de oribil cu mine, dar zice că îşi făcea griji pentru Jess + e supărată pe mine că plec aşa departe; şi mie o să-mi fie dor de ea. Ca să o iert o să-mi dea în dar un medalion care să îmi poarte noroc atunci când dansez.”
   Vocea ei părea mică şi strălucitoare printre literele rotunde scrise cu pixul, ondulate în lumina prăfoasă a soarelui. Katy, moartă de un an. Trupul său în cimitirul bisericii din Knocknaree. Nu mă mai gândisem la ea după proces decât foarte puţin. Chiar şi în timpul investigaţiilor, ca să fiu sincer, ocupase un loc mai puţin important în mintea mea decât v-aţi aştepta. Victima este persoana pe care de regulă nu o cunoşti. Ea nu fusese altceva decât un ciorchine translucid de imagini care intrau în conflict, care se conturau prin vorbele celorlalţi, importantă nu în sine, ci prin prisma morţii ei şi a consecinţelor generate de aceasta. Într-un moment la Knocknaree, ea eclipsase tot ce altceva reprezentase vreodată pentru mine. Mă gândisem la ea întinsă pe burtă, pe podeaua aceea de lemn deschis la culoare, cu umerii fragili mişcându-se de parcă scria, cu muzica ridicându-se în spirale în jurul ei.
   - Ar fi fost important să descoperim caietul ăsta mai devreme? mă întrebă Simone.
   Vocea ei mi-a făcut inima să-mi bată mai puternic; aproape că uitasem că era acolo.
   - Probabil că nu, am spus.
    Nu aveam nici cea mai vagă idee dacă era adevărat, dar ea avea nevoie să audă asta.
    - Nimic de-aici nu o leagă direct pe Rosalind de crimă. Există doar menţiunea că o punea să bea ceva, dar ar fi avut explicaţii pentru asta – putea să spună că era o băutură cu vitamine, poate. La fel şi cu medalionul care i-ar fi purtat noroc: nu dovedeşte nimic.
   - Dar dacă l-am fi găsit înainte ca ea să moară, rosti Simone liniştită, atunci...
   Şi bineînţeles că la asta nu am mai putut să spun nimic, nimic.
   Am pus jurnalul în punga de hârtie şi apoi în punga specială pentru probe şi i l-am trimis lui Sam, la castelul Dublin. Ei îl vor pune într-o cutie la subsol, undeva pe lângă vechile mele haine. Cazul fusese închis, nu avea ce să mai facă acum cu jurnalul, în afară de situaţia în care Rosalind i-ar mai fi făcut cuiva ceva similar. Mi-ar fi plăcut să-i trimit jurnalul lui Cassie, ca un fel de a-mi cere iertare inutil, fără cuvinte, dar acesta nu mai era cazul ei şi, oricum, nu eram sigur că avea să înţeleagă ce voiam să-i transmit prin acest gest.
   Câteva săptămâni mai târziu, am auzit că Sam şi Cassie se logodiseră. Bernadette ne trimise tuturor un e-mail, în care spunea că se strâng bani pentru cadou. În acea seară, i-am spus lui Heather că aveam o cunoştinţă al cărei copilaş făcuse scarlatină şi avea febră, m-am încuiat în cameră şi am băut votcă, încet dar cu hotărâre, până la patru dimineaţa. Apoi am sunat-o pe Cassie pe mobil.
   La al treilea apel, somnoroasă, răspunse:
   - Maddox.
   - Cassie, am spus. Cassie, doar n-o să te măriţi cu ţărănoiul ăla plictisitor, nu-i aşa?
   I-am auzit respiraţia, era gata să-mi spună ceva. După o vreme, renunţă.
   - Îmi pare rău, am spus. Pentru tot. Îmi pare atât de rău, atât de rău. Te iubesc, Cassie. Te rog, crede-mă.
   Am aşteptat din nou. După multă vreme, am auzit un clic. Apoi, Sam, de undeva din fundal, întrebă:
   - Cine era?
   - Cineva care a greşit numărul, am auzit-o spunând, undeva mai departe. Un tip beat.
   - Şi atunci de ce ai aşteptat aşa de mult la telefon?
   Se simţea în vocea lui un rânjet: o tachina. Apoi un fâşâit de cearşafuri.
   - Mi-a spus că mă iubeşte, aşa că am fost curioasă să văd cine era, spuse Cassie. Dar se pare că o căuta pe Britney.
   - Nu o iubim noi toţi? făcu Sam.
    După care:
   - Au!
   Şi Cassie chicoti.
   - M-ai muşcat de nas!
   - Aşa meriţi! zise Cassie.
   Apoi se auziră hohote înfundate de râs, un fâşâit, un sărut; un oftat lung de mulţumire. Sam rosti, încet şi fericit:
   - Iubito...
   Apoi nu se mai auzi nimic; doar respiraţiile lor, în tandem, încetinindu-se treptat, până au adormit.
   Am stat acolo foarte mult timp, privind peticul de cer senin care se vedea pe fereastră şi mi-am dat seama că numărul meu nu avea cum să apară pe ecranul telefonului lui Cassie. Am simţit cum votca îmi intra în sânge; începuse să mă doară capul. Sam sforăia, foarte încet.
   Nu am aflat niciodată, nici atunci şi nici până acum, dacă ea crezuse că închisese telefonul sau dorise să îmi dea un ultim cadou, o ultimă noapte în care să o ascult cum respiră.

   Autostrada continuă să fie construită pe ruta planificată iniţial, desigur. Organizaţia Mutaţi Autostrada o ţinuse în loc un timp foarte îndelungat – hotărâri judecătoreşti de suspendare, recuzări constituţionale, cred că încercaseră ceva şi prin înalta Curte Europeană –, iar un grup de protestatari asexuaţi şi murdari, care se autointitulau Knocknafree (inclusiv Mark – sunt dornic s-o spun) îşi făcuseră tabăra pe şantier ca să oprească înaintarea buldozerelor, ceea ce blocase lucrările pentru încă vreo câteva săptămâni, cât timp durase ca să emită guvernul un ordin împotriva lor. Nu mai aveau nicio speranţă.
    Aş fi vrut să-l fi întrebat pe Jonathan Devlin dacă într-adevăr credea, după toate dovezile istorice care existau, că opinia publică înţelegea diferenţa, sau, oricum ar fi fost, el trebuia să încerce? Pe de altă parte, îl invidiam.
   M-am dus până acolo, în ziua în care am citit în ziar că au reînceput lucrările. Trebuia să mă duc în Terenure să fac investigaţii din uşă-n uşă, să găsesc pe cineva care furase o maşină care fusese folosită într-un jaf, dar nimeni nu şi-ar fi dat seama dacă lipseam o oră sau mai mult. Nu-mi dau seama prea clar de ce m-am dus. Nu voiam să fie o încheiere dramatică a poveştii, ci mai degrabă avusesem impulsul să revăd locul.
   Era o nebunie. Mă aşteptasem la asta, dar nu mă gândisem că o să fie chiar aşa de rău. Am auzit zumzetul maşinilor înainte de a fi urcat dealul. Situl era de nerecunoscut, oamenii în echipamente de protecţie fosforescente fremătau ca furnicile, strigând comenzi neinteligibile peste zgomotul produs de maşini, buldozere uriaşe, murdare, se agitau pe lângă mormane de pământ, înfigându-se cu o delicateţe înceată, obscenă în rămăşiţele excavate ale zidurilor.
   Am parcat pe partea laterală a drumului şi m-am dat jos din maşină. În refugiul de pe marginea şoselei – care încă era neatins (din castan curgeau din nou castanele) – se mai afla o mână de protestatari neconsolaţi care agitau pancarte scrise de mână – „Salvaţi moştenirea istorică”, „Istoria nu e de vânzare” – pentru cazul în care mass-media ar fi apărut iar. Pământul răscolit, proaspăt, părea că se îndepărtează tot mai mult, grămada părea mai uriaşă decât fusese vreodată, şi mi-au trebuit câteva momente ca să-mi dau seama de ce: această ultimă fâşie de pădure aproape că pierise. Trunchiuri despicate, palide; rădăcini ieşite la suprafaţă, întinzându-se nebuneşte spre cerul cenuşiu. Fierăstraiele zumzăiau tăind ultimii copaci.
   Amintirea m-a lovit în plex. Atât de tare, încât mi-a tăiat respiraţia: mă căţăram pe zidul castelului, cu pachetele de chipsuri în tricou, şi auzeam clipocitul râului undeva, jos; Peter căuta, chiar deasupra mea, o fisură în care să-şi sprijine piciorul, să poată urca; steagul galben al lui Jamie fâlfâia sus, printre frunzele care se legănau.
    Îmi aminteam, cu întregul meu corp, scrâşnetul familiar al pietrei în palmă, încordarea muşchilor coapselor când urcam încă un pas către verdeaţa încâlcită care sclipea în soare. Mă obişnuisem atât de tare să cred că pădurea era un duşman invincibil, care stătea la pândă, ca la o umbră ce se aşternuse peste un loc secret al minţii mele; uitasem complet că, pentru cea mai mare parte a vieţii mele, pădurea fusese locul în care mă jucasem, fusese un refugiu pe care îl iubeam din toată inima. Nu mă mai gândisem, până acum, când vedeam copacii căzând, cât de frumoasă era pădurea.
   La capătul şantierului, aproape de drum, unul dintre muncitori scosese de sub vesta oranj un pachet boţit de ţigări şi îşi pipăia metodic buzunarele, să găsească bricheta. Am găsit bricheta mea şi m-am îndreptat spre el.
   - Mulţam, fiule, îmi spuse cu ţigara-n gură, făcând mâinile căuş în jurul flăcării.
   Avea spre 50 de ani, era scund, obosit, cu o faţă de terier: prietenoasă, deschisă, cu sprâncene groase şi cu o mustaţă dreaptă, stufoasă.
   - Cum merge? l-am întrebat.
   Ridică din umeri, trase din ţigară şi îmi dădu bricheta înapoi.
   - Am văzut şi mai rău de-atât, desigur. Numai stânci uriaşe, lua-le-ar naiba! Asta-i singura problemă.
   - Poate că provin de la castel. Ăsta trebuia să fie un sit arheologic.
   - Mie-mi spuneţi? comentă, arătând din cap către protestatari.
   Am zâmbit.
   - Şi? Aţi găsit ceva interesant?
   Mă privi direct în ochi şi mi-am dat seama că mă evaluează, repede, concis: protestatar? Arheolog? Spion al guvernului?
   - Ca de exemplu ce?
   - Nu ştiu... rămăşiţe arheologice, poate. Oase de animale. Oase umane.
   Ridică din sprâncene.
   - Sunteţi poliţist?
   - Nu, i-am răspuns.
    Aerul era greu şi umed, mirosea a pământ şi a ploaie.
    - Doi prieteni de-ai mei au dispărut aici, demult, în anii 1980.
   Dădu din cap gânditor, nearătându-se surprins.
   - Îmi aduc bine aminte, spuse. Doi copii. Sunteţi tipul care era cu ei?
   - Da, am spus. Eu sunt.
   Trase din ţigară adânc, pe îndelete, apoi se uită la mine cu interes.
   - Îmi pare rău pentru ce vi s-a întâmplat.
   - A trecut ceva timp de-atunci, i-am zis.
   Dădu din cap.
   - Din câte ştiu eu, nu au fost găsite oase. Poate unele de iepure şi de vulpe, dar nu mai mari de-atât. Dacă am fi găsit, am fi anunţat poliţia.
   - Ştiu. Dar am vrut doar să fiu sigur.
   Rămase pe gânduri pentru o vreme, uitându-se la şantierul care se întindea în spatele lui.
   - Unul dintre muncitori a găsit mai devreme chestia asta, spuse.
   Se căută prin buzunare şi scoase ceva de sub vestă.
    - Ce-ar putea să fie?
   Mi-a pus în palmă obiectul descoperit. Avea formă de frunză, era îngust şi plat, cam cât degetul meu mare, făcut dintr-un metal care, cu timpul se mătuise şi se înnegrise. La un capăt era zimţat; fusese izbit de ceva, cu mult timp în urmă. Încercase să-l cureţe, dar încă mai avea încrustate în el mici particule de pământ.
   - Nu ştiu. Poate vârful unei săgeţi sau o parte dintr-un pandantiv.
   - A găsit-o în noroiul de pe pantofi, în timpul pauzei, afirmă bărbatul. Mi-a dat-o mie, să i-o duc nepoţelului meu; e nebun după arheologie.
   Simţeam obiectul rece în palmă; era mai greu decât m-aş fi aşteptat. Pe o parte, avea şanţuri înguste care formau un model. L-am înclinat spre lumină: era schiţat un cerb cu coarne foarte mari.
   - Dacă vreţi, luaţi-o, îmi spuse bărbatul. Nepotului meu nu are cum să-i pară rău pentru ceva ce nu a văzut niciodată.
   Am închis palma. Am simţit marginile obiectului în carne şi pulsul meu zvâcnind în el. Ar fi trebuit să stea într-un muzeu. Mark ar fi înnebunit să afle.
   - Nu, am răspuns. Mulţumesc. Cred că e mai bine să i-l daţi nepoţelului dumneavoastră.
   Înălţă din umeri şi din sprâncene. I-am strecurat obiectul în mână.
   - Mulţumesc că mi l-aţi arătat, i-am zis.
   - Pentru nimic, mi-a răspuns, băgându-l la loc în buzunar. Noroc!
   - La fel! i-am urat şi eu.
  Începuse să plouă din nou, mărunt, ca o burniţă ceţoasă. Aruncă chiştocul, care nimeri în urma lăsată de roata unei maşini, apoi se întoarse la lucru, ridicându-şi gulerul în timp ce mergea.
   Mi-am aprins o ţigară şi m-am uitat la muncitori cum lucrau.
   Obiectul de metal îmi lăsase vagi urme roşiatice în palmă. Doi copii, de 8 sau 9 ani, se legănau pe zidul care înconjura cartierul.
   Muncitorii începură să dea din mâini şi să strige la ei, peste zumzetul maşinilor, până când copiii dispărură. Dar după un minut sau două, se întorseseră deja. Protestatarii îşi scoseseră umbrelele şi îşi dădeau din mână în mână sandviciuri.
    Am stat mult timp şi m-am uitat, până când telefonul meu mobil începu să sune insistent în buzunar. Ploaia se înteţise. Am aruncat chiştocul, m-am încheiat la trenci şi am pornit înapoi spre maşină.

SFÂRȘIT