.......................................
5.
Gerdes apucă paharul și luă o înghițitură.
- Nu, nu neapărat. Dar nu te-ai întrebat de ce face asta?
Gerdes apucă paharul și luă o înghițitură.
- Sincer să fiu, acum nu prea îmi pasă. Mă bucur că o am alături. Ea ține legătura cu hackerul care se pare că a găsit breșa din Adam. De unul singur n-aș fi reușit asta.
Gerdes dădu din mână.
- În regulă, ai dreptate. Uneori mă cred foarte deștept.
- Mi se pare corect că tu...
Zumzetul smartphone-ului îl întrerupse pe Hendrik.
- S-ar putea să meargă, spuse Alexandra emoționată.
- Cum?
- Marvin!
- Cine altcineva putea să fie?
Hendrik își dădu seama că i se simțea enervarea în voce și adăugă imediat, simțindu-se vinovat:
- Scuze, zi mai departe!
- Putem s-o lăsăm baltă dacă ai o problemă cu faptul că a acceptat în toiul nopții să ne ajute să pătrundem într-o casă. Poate că are și altceva mai bun de făcut.
- Am spus deja, doar că îmi pare rău. Acum am nervi întinși la maximun. Deci cum ne poate ajuta Marvin?
- OK. El îmi trimite linkul ctre un program pe care eu îl instalez pe laptop. Când ajungem în fața casei familii Krollmann și accesez WLAN-ul din sistemul lor de casă inteligentă, el se conectează folosind acest software, intră în sistem și ne deschide ușa.
- Poate să facă asta? Într-un sistem care se presupune că este antiefracție?
- Uiți că el a găsit breșa care se pare că n-a fost închisă și acum este folosită de acest nebun pentru a pătrunde în casele victimelor. Așa că și Marvin poate face asta.
Hendrik simți cum i se strânge stomacul la această idee.
- Dar nu spuneai că el nu poate face lucrul ăsta?
- Nu așa am spus. Asta e important acum?
- Nu. Deci asta înseamnă că Marvin încă poate să preia controlul oricărei case în care a fost instalat Adam?
- Teoretic, da, dar el n-ar face asta niciodată. Pentru că nu este un criminal.
- Nu, bineînțeles că nu.
- Nu pari prea convins.
- Alexandra, eu nu-l cunosc pe Marvin și, la urma urmei, nici tu.
- Dar vrea să ne ajute.
- Da, știu.
- OK, să-ți explic pe scurt. Cineva l-a înșelat și l-a folosit ca să poată pătrunde în care într-un mod elegant. Se simte vinovat pentru că, până la urmă, el a făcut posibil ceea ce se întâmplă acum. De asta este așa de important pentru el ca tipul acela să fie prins. De asta ne ajută. Deci: vrei sau nu să intri în casa asta?
Hendrik nu avu nevoie să se gândească prea mult. Posibilitatea de a afla ceva despre locul unde se afla Linda era mai importantă decât orice altceva.
- Da, vreau.
- În jumătate de oră vin să te iau.
- Bine, dar nu sunt acasă, sunt la șeful meu.
Îi dădu adresa, apoi închise telefonul.
Gerdes îl privi gânditor o vreme înainte de a apuca din nou paharul.
- Sper că știi ce faci.
- Nu, răspunse Hendrik, și acesta era adevărul.
41
Alexandra sosi cu câteva minute înainte de ora convenită.
Între timp, Hendrik găsise numărul casei Krollmann într-o carte telefonică digitală și acum se afla deja în fața casei cu Gerdes. Îl îmbrățișă când mașina se opri.
- Mulțumesc că ai fost alături de mine.
Gerdes îl privi în ochi și încuviință cu seriozitate.
- Aș vrea să pot face mai mult pentru tine și Linda.
- Încă o dată, mulțumesc, spuse Hendrik și se întoarse.
Câteva secunde mai târziu, urca în mașina Alexandrei. În timp ce-și punea centura de siguranță, aceasta îl privi întrebător.
- Ești bine?
- Da, și tu? A funcționat treaba cu Marvin?
- Software-ul este instalat. Vom vedea dacă funcționează când ne vom afla în fața casei Krollmann.
Hendrik încuviință din cap.
- Să mergem.
După miezul nopții nu mai era trafic aproape deloc pe străzile Hamburgului, încât înaintară repede.
- De fapt, ce anume avem de căutat în casă?
- Când m-a sunat Julia Krollmann, mi-a spus că trebuie să ne întâlnim urgent pentru că a aflat ceva. Poate avem noroc și avea cu ea în living lucrul pe care-l găsise. În acest caz, ar trebui să existe o înregistrare cu asta în fișierul media al lui Adam, unde, din nou cu puțin noroc, se poate vedea despre ce era vorba.
- Uf... dar avem nevoie de mult noroc.
- După porcăriile pe care le-am pățit zilele trecute, chiar aș merita asta.
Aproape 20 de minute mai târziu, ajungeau la destinație. Alexandra parcă mașina pe o stradă laterală. Parcurseră pe jos cele 200 de metri până la casa Juliei și a lui Jonas Krollmann.
În stânga clădirii exista un pasaj cu o ușă de lemn până la înălțimea taliei, larg deschisă.
Hendrik arătă în direcția ușii, spuse „Vino cu mine!” și porni.
Aleea avea o lățime de aproximativ 3 metri și era delimitată de zidul casei printr-un gard viu. Craiul nou, pieziș deasupra lor pe cerul fără nori, lumina destul ca să vadă unde merg. Grădina nu era foarte mare, în cea mai mare parte era formată din gazon și părea foarte bine îngrijită, cel puțin în lumina arginitie a lunii.
Ajunsă pe terasă, Alexandra își scoase notebookul din geantă, îl puse pe o măsuță de lemn și-l deschise. După ce-și așeză telefonul mobil lângă el și activă hotspot-ul, deschise o fereastră cu un fundal negru și un cursor clipind în colțul din stânga sus.
Apoi, degetele Alexandrei fugiră pe tastatură cu o viteză fascinantă, în timp ce în fereastra neagră apărea un șir de caractere și cuvinte care arăta în ochii lui Hendrik ca și cum un copil ar fi ciocănit la întâmplare pe tastatură.
Se întrebă încă o dată unde învățase așa ceva. Aceste cunoștințe de informatică nu făceau parte din studiile de psihologie.
- Acum ce se întâmplă? șopti Hendrik.
- Marvin va trece acum pe notebookul meu și-l va prelua. Apoi va porni sistemul care-i permite să comunice cu sistemul de casă inteligentă printr-un anumit port.
- El cunoaște datele accesului la sistem?
- Nu, dar îl poate face pe Adam că creadă că s-a încris ca administrator.
- Hmmm...
Hendrik nu era prea sigur cum funcționa asta.
Alexandra se îndreptă și urmări, ca și el, cum coloanele de cifre și litere goneau cu mare viteză prin fereastra neagră. Asta îi amintea puțin de filmul „Matrix”, unde văzuse ceva asemănător. Alexandra arătă spre monitor.
- OK, Marvin a preluat controlul.
- Cum rămâne cu scanarea ochilor? Chiar dacă Marvin cunoaște codul administratorului, tot mai lipsește scanarea ochilor.
Alexandra zâmbi cu îngăduință.
- Deci, încă o dată, șopti ea, el nu cunoaște parola de administrator, dar îi sugerează sistemului că s-a autentificat cu succes. Gândește-te că este ca și cum ți-ar fi foame și ai lua o tabletă care se adresează anumitor receptori din creier, încât el crede că ai mâncat și-ți transmite senzația de sațietate.
- Și ceea ce face Marvin acolo acționează ca o tabletă?
- Exact! El îi sugerează sistemului, prin diferite secvențe pe care le strecoară pe ușa secretă, mai întâi că s-a identificat cu succes atât cu codul, cât și cu scanarea ochilor, apoi că s-a efectuat cu succes scanarea degetelor la ușa din față.
- Modul în care face așa ceva o să rămână pe vecie un mister pentru mine, dar cred că am înțeles.
Hendrik încă nu înțelegea pe deplin, dar se gândi că măcar a înțeles principiul de bază.
Alexandra închise notebookul și-l puse înapoi în geantă.
- Ar trebui să mergem în față. Dacă Marvin are dreptate, ușa se va deschide curând.
Nu avură de așteptat decât cam 1 minut în fața ușii, în timp ce Hendrik privea permanent cu nervozitate în jur, până când dintr-odată se auzi un bâzâit slab. În momentul următor, ușa se deschise.
Deși Alexandra anunțase ce avea să se întâmple, Hendrik privi spre deschizătura ușii cu un anumit respect.
- Brusc am o viziune cu totul nouă asupra temei securității.
- Blestemul tehnologiei, spuse Alexandra, în timp ce împingea ușa și se strecura în casă, urmată de Hendrik.
După ce închise ușa cu grijă, Hendrik se întoarse spre Alexandra.
- Da, este evident.
Ea activă lanterna de pe smartphone și orientă lumina de-a lungul holului.
- Investești sute de mii de euro în realizarea unui sistem de securitate și nici 4 săptămâni mai târziu cineva l-a și spar cu cel mult un procent din costuri. Cu sistemele de armament e la fel. Se investesc milioane de sume din 3 cifre în realizarea de noi aliaje de oțel pentru tancuri și, imediat ce sunt testate primele prototipuri, cineva realizează cu 50 000 de euro o armă care intră în noul oțel ca untul.
- Mereu mă întreb cu ce te ocupi, mărturisi Hendrik și se îndreptă spre elementul de control, care, la fel ca în casa lui, era fixat în perete, nu departe de ușă.
Când privirea îi căzu pe cele două leduri verzi aprinse, simți o izbitură de pumn în stomac.
- Am nevoie de acces la managerul de fișiere al sistemului. Marvin poate să facă și asta?
Alexandra se întoarse și alergă pe hol.
- Vino cu mine!
Prima ușă pe dreapta era cea de la bucătărie. Urmată de Hendrik, alexandra intră și puse geanta cu notebookul pe un fel de tejghea atașată la blatul aragazului prin blocul separat. În fața ei erau două scaune de bar cu suprafața de șezut din piele.
- Marvin ne-a creat o parolă care ne oferă acces la toate.
Hendrik își încreți fruntea și arătă spre notebookul încă închis pe care Alexandra tocmai îl scotea din geantă.
- De unde știi? Doar notebookul acela a fost tot timpul în geantă, nu? Cum ți-a dat parola?
- Am discutat despre asta înainte.
Ea se întoarse spre el și își încrucișă brațele la piept.
- De ce aproape tot ce spui îmi dă senzația că te îndoiești de mine?
- Nu de tine, răspunse Hendrik și adăugă: poate că în ultimele zile, și mai ales în ultimele ore, am trăit prea multe lucruri care m-au făcut să bănuiesc pe toți și toate. Chiar nu este vorba despre tine.
Alexandra își puse mâna pe brațul lui.
- În regulă, te înțeleg. Poate că sunt și eu acum un pic cam sensibilă. Deci să vedem ce găsim.
Hendrik o urmări deschizând aplicația Adam și introducând o parolă.
La scurt timp după asta, aveau în față structura de director a sistemului de casă inteligentă din casa Krollmann.
Hendrik se întrebă cum ajunsese aplicația în notebookul ei, dar se abținu să mai facă vreun comentariu. Probabil că discutase deja acest lucru cu Marvin și instalase aplicația la sfatul lui.
- De care cameră ai nevoie? întrebă Alexandra, smulgându-l din gânduri.
- Cum care...
Hendrik se uită la structura directorului și rosti surprins:
- Hopa!
Pe lângă directorul „Living”, ma erau și câteva cu denumirile „Hol”, „Bucătărie”, „Birou” și „Dormitor”.
42
Când ușa camerei se deschide din nou, deja se simte mai bine. Cel puțin fizic. Febra pare să-i fi dispărut și genunchii nu-i mai tremură la fel de tare când se ridică.
În ultima jumătate de oră, a reușit chiar să parcurgă de mai multe ori cei câțiva pași de la peretele din spatele încăperii până la ușă și să se întoarcă, fără să i se mai taie imediat respirația.
Acum se ghemuiește pe podea, cu spatele sprijinit de perete și se uită la torționarul ei.
- A venit vremea, spune el în refrenul lui monoton și dement, în timp ce se îndreaptă spre ea. Ridică-te! Haide. Acum poți să ieși de aici.
Întrucât ea nu se mișcă, el ajunge lângă ea cu un singur pas mare, o apucă de păr cu degetele răsfirate și o trage în sus atât de nemilos, încât ea scoate un strigăt de durere.
- Nu-mi place să mă facă cineva să aștept, șuieră el când, cu picioarele tremurând, se ridică și instinctiv își acoperă cu mâna zona intimă, iar peste sâni își pune antebrațul.
Se pare că pe el îl amuză, pentru că scoate un râs scurt, ca un behăit.
- De ce-mi faci asta? întrebă ea cu teamă.
- Pentru că am de rezolvat o listă. Ce motiv să mai am? Poate crezi că îmi face plăcere?
Se pare că de fapt el nu se așteaptă la un răspuns din partea ei, pentru că în secunda următoare răsună iar râsul, înainte ca el să deschidă larg ochii, teatral, și să-i țină în fața ochilor arătătorul, ca un profesor care este pe punctul de a-i încredința discipolului său o mare taină.
- Surpriză! De fapt, îmi face plăcere. Chiar mare plăcere.
Arată spre ușă.
- Iar acum ieși de aici! Imediat.
- Merg acum.
Mergând cu fața la perete, este nevoită să se șteargă de el, pentru că le nu se dă la o parte măcar cu un centimetru. Se atinge de el cu fundul gol și tresare de dezgust.
El o urmează și rămâne lângă ea în timp ce ea se uită în jur în încăperea spațioasă și simte cum crește panica înăuntrul ei. Aceste mese pe rotile, din oțel inoxidabil, dulapurile tot pe rotile, cu rafturi cromate. Ustensilele de pe ele... Și privirea îi care din nou pe mesele lucioase. Știe unde sunt folosite mesele de acest tip.
În sălile de disecție.
43
Hendrik arată spre directoare.
- E clar că au instalat mai multe camere de supraveghere decât mine. Să încercăm mai întâi înregistrările din living.
După ce Alexandra deschise cu un dublu clic directorul „Living”, apăru o listă cu fișiere care, spre deosebire de fișierele lui Hendrik, nu începeau cu WoZi (living), ci cu Living.
- Când ai primit telefonul acela de la doamna Krollmann? întrebă Alexandra.
- Marți seara. Aici... spuse arătând către câteva dosare. Dă clic pe unul dintre acestea.
Dură un moment până se deschise o fereastră și porni înregistrarea.
În imagini se vedea Julia Krollman, care merse la canapea, se așeză, se ridică aproape imediat. Întinse mâna după o pătură care se afla alături, pe un fotoliu, o desfăcu, se înveli cu ea și închise ochii. Alexandra dădu clic pe repede înainte, până să apuce Hendrik să-i ceară asta.
Scena rămase neschimbată cam 10 secunde, apoi înregistrarea se încheie.
- A dormit și nu s-a mai mișcat, explică Hendrik. În situația asta, camera se oprește după 1 minut. Mergi la următorul fișier.
Această înregistrare începea cu Julia Krollmann ridicându-se de pe canapea și se încheia la scurt timp după ce părăsi încăperea.
- Următoarea înregistrare a început abia 23 de minute mai târziu.
Alexandra arătă spre fișierul respectiv.
- Bine, deci acum trebuie să găsim într-unul dintre celelalte directoare înregistrarea care a început după ce ea a părăsit livingul. Ar trebui să fie cea din hol.
Într-adevăr, la scurt timp o văzură pe Julia Krollmann mergând pe hol spre scări, apoi dispărea din imagine. Și această înregistrare se încheie la scurt timp.
- A urcat la etaj. Probabil acolo este dormitorul. Poate fi și în baie. De altfel, acolo nu există nicio cameră.
- M-aș fi mirat... comentă Hendrik. Oricum, mă întreb unde sunt camerele de supraveghere pe aici. Dar poate este la etaj și biroul. Hai să aruncăm o privire.
Într-adevăr, în „Dormitor” găsiră doar un fișier, dar care, conform marcajului de timp, fusese înregistrat cu o oră înainte de ora la care o văzuseră pe Julia pe hol.
- Deci, evident, nu s-a mai culcat în seara aceea.
- Hm...
Alexandra comută pe directorul „Birou”. Acolo dădură lovitura.
Încăperea nu era foarte mare, iar mobilierul consta într-un birou poziționat la fereastră, mai multe rafturi pline de cărți și un fișet cu încuietori.
O urmăriră pe Julia cum merge cu hotărâre spre birou, deschide sertarul de sus, apoi bagă mâna prin deschizătură și pipăie partea inferioară a tăbliei. O clipă mai târziu, scoate un bilet galben și citi ce scria acolo. Din păcate, imaginea surprinsă de cameră nu era destul de clară pentru ca ei să poată vedea despre ce era vorba. Totuși, câteva secunde mai târziu era clar cel puțin ce fel de informații erau pe bilet, pentru că Julia Krollmann se așeză pe scaunul biroului, aprinse monitorul de pe masă și trase tastatura spre ea. La urmă, puse biletul lângă ea și tastă ce citea de acolo.
- Parola pentru computer, murmură Alexandra.
Hendrik încuviință din cap și se aplecă puțin spre notebookul Alexandrei.
- Da, dar, din păcate, nu se poate citi.
- Asta nu mai e ceva grav. Dacă încă este acolo computerul...
Hendrik își dezlipi privirea de pe monitor pentru o clipă și o privi pe Alexandra.
- Cred că știu ce ai de gând să spui. Marvin! Nu-i așa?
Un rânjet lunecă peste chipul Alexandrei.
- Exact.
Apoi se concentrară din nou asupra acțiunilor de pe monitor.
Abia acum observă Hendrik că Julia mai scosese ceva din deschizătura sertarului, pentru că atunci când ea ridică mâna, ținea între vârfurile degetelor un obiect mic, de culoare închisă, pe care îl atașă aproape imediat în spatele monitorului.
- Ce are acolo? întrebă el fără să-și ridice privirea de la ceea ce se întâmpla. Un stick USB?
- Da, așa se pare. Probabil că el l-a lipit și pe acesta sub masă.
Julia mișcă mouse-ul înainte și înapoi, urmărind cu atenție monitorul, până când își puse brusc mâna la gură și se uită fix la imaginea din fața ei. Rămase nemișcată cel puțin un minut, timp în care Hendrik și Alexandra o priveau fascinați, apoi spuse atât de încet încât abia puteau înțelege:
- O, Doamne...
- Pun pariu că ceea ce a găsit a fost motivul pentru care m-a sunat, presupuse Hendrik. Ceva așa de rău, încât este de neconceput.
- Ne ocupăm imediat de asta.
Alexandra arătă spre ecran, unde Julia mișca din nou mouse-ul înainte și înapoi. Continuă să dea clic pe fișiere, se aplecă, citi cu încordare, apoi se îndreptă la loc. La un moment dat, lăsă mouse-ul, se lăsă pe spătarul scaunului de birou și privi drept înainte. Ceea ce descoperise părea să o fi epuizat.
Trecu mult timp până ca ea să se aplece din nou spre birou. După ce scoase stickul USB din monitor, împinse scaunul înapoi și fixă biletul și stickul în sertarul încă deschis, sub tăblia mesei, când se opri brusc și își băgă brațul puțin mai mult în deschizătură. Finalmente, își trase brațul înapoi. În mână nu mai ținea stickul sau biletul, ci o foaie împăturită.
O desfăcu și o privi un timp, apoi făcu ochii mari și, vizibil șocată, o lăsă să cadă pe podea. Rămase nemișcată o vreme, apoi ridică foaia, aruncă încă o privire și o împături la loc.
După ce închise monitorul, se ridică și părăsi biroul, cu hârtia în mână. Înregistrarea se încheie un minut mai târziu.
- Ar fi prea frumos dacă foaia asta ar mai fi aici pe undeva, spuse Alexandra.
- Da, deși cred și eu că este foarte puțin probabil. Să vedem ce se mai întâmplă.
După o scurtă înregistrare în care Julia umbla pe la parter, Alexandra deschise din nou fișierul „Living” și dădu clic pe documentul cu care continua înregistrarea din camera de zi.
Într-adevăr, Julia traversă încăperea și se așeză pe canapea. Ținu foaia în mâini și o privi cu atenție, apoi ridică telefonul mobil, formă un număr și apoi ținu telefonul la ureche. Trecură 5 sau 6 secunde, apoi spuse:
- Julia aici. Trebuie se ne întâlnim. Mâine dimineață.
Pauză.
- Am găsit ceva.
Pauză.
- Nu la telefon. Veniți pur și simplu. În același loc. La 8.
Apoi încheie convorbirea.
- A fost apelul către mine, comentă Hendrik, în timp ce privea cum femeia de pe ecran aruncă neglijent telefonul mobil lângă ea pe canapea, apoi se uită din nou la foaie pentru o vreme.
Era evident că cele scrise acolo o șocaseră.
După un timp, ea puse hârtia pe masă, se ridică și părăsi camera de zi.
- Ciudat, murmură Alexandra și reveni în directorul „Hol”. De ce camera de pe coridor n-a mai înregistrat nimic?
- Pariez că a înregistrat, spuse Hendrik și se lăsă pe spate pufnind. Înregistrările au fost șterse pentru că probabil au surprins pe cineva intrând în casă.
- Cum poți fi așa de sigur că a intrat cineva în casă? Doar ai auzit ce mesaj a primit de pe telefonul mobil al soțului ei. Poate că ea a plecat de la premisa că el stă în casa lor de vacanță și într-adevăr a pornit imediat spre Greetsiel, ca să-i ceară socoteală. Atunci, poate că acolo... Dar nu, astea-s prostii. În acest caz, ar trebui să existe înregistrări cu plecarea ei din casă.
- Exact. Dă clic pe celelalte fișiere. Nu cred că mai găsești vreo captură.
Avea dreptate. Nu mai erau înregistrări din acea noapte, nici din dormitor, nici din bucătărie. Înregistrare din living pe care tocmai o urmăriseră era și ultima rămasă în memoria lui Adam. Cel puțin până la momentul în care Hendrik a intrat în casă cu Alexandra cu puțin timp înainte
Alexandra dădu clic pe acest fișier și-l șterse.
- Înainte de a părăsi casa, voi șterge și celelalte capturi cu noi, explică ea și închise notebookul.
- Ceea ce nu înțeleg este de ce nu există o singură captură cu poliția, care a fost aici după dispariția Juliei? Trebuie să fi fost șteasă și asta. Și oricine a făcut asta - de ce n-a eliminat și înregistrarea din birou? Până la urmă acolo apare un indiciu că Julia trebuie să fi descoperit ceva important. Sau chiar mai bine: de ce n-a șters toate înregistrările? Atunci s-ar putea crede că Adam n-a înregistrat nimic.
Alexandra răspunse spontan:
- Da, ai dreptate, într-adevăr, cel mai simplu ar fi fost să șteargă toate capturile. Dar am impresia că tipul nu s-a sinchis deloc de asta. A șters tot de la momentul când a apărut în casă. E clar că nu i-a mai păsat de nimic altceva. Asta înseamnă că e foarte sigur de ceva. Asta se apropie deja de aroganță narcisistă, ceea ce poate indica o personalitate psihopatică.
- Nici nu este normal cineva care face asemenea lucruri.
- Așa e. Și nu înțeleg nici de ce nu există niciun videoclip cu poliția care se uită prin casă.
- Hmm, făcu Hendrik și se opri pentru un moment. Îmi mai vine în minte ceva: de ce nu s-a uitat nimeni de la poliția la înregistrările Juliei din seara respectivă?
Ea ridică din umeri:
- Cine știe? Poate că s-au uitat.
- Nu cred. Dacă ar fi așa, Sprang sau Kantstein sigur mi-ar fi spus ceva despre asta. Eu le-am spus despre apelul Juliei către mine și despre bănuielile mele că i s-a întâmplat ceva.
Alexandra se ridică și-i puse mâna pe umăr:
- Ei nu dezvăluie tot ce știu. Din motive ce țin de tehnica investigației.
- Pfff! spuse Hendrik. Să creadă cine vrea.
- Păi atunci...
Alexandra se întoarse.
- Să aruncăm o privire prin birou. Trebuia să ne așteptăm la asta, spuse ea, când după cea de-a doua ușă pe care o deschiseseră găsiră biroul și constatară că dispăruse computerul pe care îl văzuseră în videoclip.
- Trebuie să-l fi luat poliția, presupuse Hendrik. Deși nu m-aș mira nici dacă ei nu s-ar fi gândit la asta.
Alexandra merse la birou și deschise sertarul.
- Cred că îi nedreptățești. Oricum, au dispărut de aici doi oameni. E clar că în situații din astea se uită prin casă.
- Și din casa mea a dispărut un om și niciunul dintre ei nu s-a interesat serios de asta. Poate cu excepția lui Sprang. După experiențele prin care am trecut, nu mă mai miră nimic. În plus, e limpede că n-au cercetat temeinic pe aici, pentru că altfel ar fi urmărit capturile de pe camerele de supraveghere, așa cum am procedat noi.
Alexandra scoase mâna din deschizătura sertarului de sus și se îndreptă la loc.
- Poate că au și făcut asta. Stickul USB a dispărut, la fel și bilețelul cu parola.
44
- Ce este aici? întrebă ea, simțind cum groaza îi înăbușă vocea.
- Acesta este atelierul meu. Locul meu de producție.
Ea remarcă mândria care-i rezonează în voce.
Deși fiecare parte din ea se împotrivește să privească atent acest chip, se întoarce spre el și se sperie de rânjetul lui dement.
- Vrei să-mi spui ce ai de gând cu mine? Te rog!
O umbră trece peste trăsăturile lui, numai pentru o clipă, apoi el se uită plictisit la ea și îi răspunde monoton:
- Ți-am spus deja. Îți amintești? Lista! Am o listă de rezolvat. Acum întinde-te acolo.
Îi indică masa de disecție cea mai apropiată de ea. Ea se uită repede spre suprafața lucioasă.
- Nu, te rog... nu ți-am făcut nimic. Eu... este ceva ce pot face pentru dumneata? Indiferent ce?
- Lasă-mă să mă gândesc... da, ar fi ceva.
Brusc, o cută verticală se sapă pe fruntea lui, peste rădăcina nasului.
- Întinde-te aici, imediat, urlă la ea, iar aceasta, speriată, dă înapoi, clătinându-se, pe punctul de a cădea pe podea.
El face un pas în lateral și apucă un bol cromat de pe o masă din spatele ei, așa încât ea să nu poată vedea ce se află înăuntru. Află asta două secunde mai târziu, când el ține bisturiul în mână.
Chipul i se schimonosește din nou într-un rânjet. N-a mai observat niciodată o schimbare atât de radicală a emoțiilor la un om.
- Poți să te hotărăști acum. Ori faci ce ți-am spus și te întinzi acolo, ori refuzi în continuare. Într-un fel sau altul, eu voi începe curând să lucrez la lista mea. Dacă te întinzi de bunăvoie, chiar acum, nu vei simți nimic, chiar dacă mie îmi pare rău de asta. Dar dacă refuzi...
Rânjetul se lărgește în timp ce el ridică bisturiul.
- ...te vei bucura de fiecare pas al muncii mele.
El își înclină puțin capul și își dă ochii peste cap într-un mod care o face să geamă.
- Ghici ce-mi doresc eu?
Picioarele tremurătoare o duc cu pași nesiguri până la masa de disecție, de care se sprijină cu mâinile. Pentru un scurt moment, se aprinde în ea gândul de a se arunca asupra tipului, în speranța că l-ar putea lua prin surprindere, dar este prea slabă pentru asta. Înainte să se întindă pe metalul rece, i se mai adresează o dată.
- Lista aceea.... ce scrie pe ea?
- O, îți arăt, spune el.
Merge la un raft fixat pe perete și ia o foaie de hârtie de pe el.
Vine la ea și-i arată foaia.
Ea citește cuvintele scrise acolo. Se uită fix la el. Timp de câteva secunde. Apoi se întoarce și vomită pe suprafața lucioasă a mesei.
45
- Fir-ar! scăpă Hendrik. Dar ar fi putut să le ia și altcineva. De exemplu, cel care a avut grijă ca Julia Krollmann să nu-mi poată spune ce a descoperit.
Alexandra se lăsă să cadă pe scaun și se uită îngândurată la Hendrik.
- Ce este? întrebă el.
- Hm... pot să bat puțin câmpii, fără să te enervezi?
- Asta deja sugerează că urmează ceva care probabil mă va enerva, dar bine, dă-i drumul.
- Noi n-am văzut ce a descoperit Julia Krollmann pe stickul USB, nu?
- Nu. De ce întrebi?
- Pur teoretic, n-ar fi posibil ca ea să fi găsit niște documente sau poate și fotografii... adică dovezi că soțul ei și Linda... se cunoașteau bine?
- Ce? izbucni Hendrik. Începi și tu cu porcăria asta? Parcă tu mă credeai!
- Așa este. Așa cum am spus, este doar un gând.
- Aha, spuse el și-și încrucișă brațele la piept. Și mai departe? Sau asta a fost tot?
- Păi, măcar ar fi o explicație logică pentru faptul că ți-a telefonat. A vrut să vă întâlniți deoarece aflase că... știi tu. La urma urmei, asta te-ar interesa la fel de mult ca pe ea.
- Bine. Atunci lămurește-mă cu ceva: de ce nu mai există înregistrările din noaptea aceea, de la momentul în care Julia a părăsit livingul? Poate le-a șters ea însăși înainte de a pleca din casă pentru a-și salva soțul infidel din brațele logodnicei mele infidele?
Hendrik își dădea seama că striga, dar n-avea chef să-și ceară scuze.
- Hei... e în regulă. Ai dreptate, aici există o nepotrivire. Cum am spus, a fost doar un gând. Întotdeauna trebuie să se ia în considerare toate posibilitățile.
- Cu acest gând probabil vei da numai de uși deschise la domnul Kantstein.
Hendrik simți zumzetul smartpone-ului și îl scoase din buzunar. Era Paul Gerdes, șeful lui.
- Da?
- Hendrik, ascultă-mă! șopti Gerdes, care părea grăbit, cu răsuflarea tăiată. Ești încă în casa aceea?
- Da, acolo sunt. Noi...
- Trebuie să ieșiți de acolo, șopti el insistent. Imediat.
- Cum? Dar...
- Nu. Ascultă-mă. În subsolul Spitalului Evanghelic... fir-ar!
În momentul următor se auzi sunetul tipic care anunța că legătura a fost întreruptă.
- Paul? strigă Hendrik, deși știa că șeful lui nu-l mai putea auzi.
- Ce se întâmplă? întrebă Alexandra neliniștită.
Hendrik clătină din cap, o ignoră pe Alexandra și tastă nervos numărul lui Gerdes din lista de apeluri. Sună de 8 sau 9 ori, apoi intră căsuța vocală.
- La naiba, rosti Hendrik și puse telefonul la loc în buzunar. Era șeful meu. Vorbea în șoaptă. Părea agitat, de parcă ar fi avut doar câteva secunde la dispoziție. A spus că trebuie să ieșim de aici imediat și a mai menționat subsolul de la Spitalul Evanghelic, apoi s-a întrerupt convorbirea.
- Se pare că știe mai multe decât noi, presupuse Alexandra. Tu-l cunoști. Ar trebui să-l luăm în serios?
Hendrik se uită la tavan, la locul unde trebuia să fie instalată camera și o descoperi pe un raft înalt. În partea de jos clipea un punct roșu.
- Este cazul.
Părăsiră biroul și chiar în timp ce coborau scările, Hendrik formă numărul lui Sprang. Sună de mai multe ori, apoi intră căsuța vocală.
- Zemmer aici, spuse Hendrik în grabă. Când ascultați mesajul, vă rog să mă sunați imediat. Este important.
Când ajunseră la parter, Alexandra întrebă:
- De ce n-ai spus nimic despre apel?
- Pentru că nu știu cine, unde și ce ascultă.
Când Hendrik puse mâna pe clanță, aproape că se aștepta ca ușa să fie încuiată și expiră zgomotos de ușurare când ușa se deschise.
- Totuși, mai voiam să șterg înregistrările cu noi, încercă Alexandra să-l oprească, dar Hendrik clătină din cap.
- Nu, asta nu contează acum. Trebuie să mergem la spitalul acela. După cum a vorbit Paul, este important și urgent.
Parcurseră cu pași rapizi cei 200 de metri până la mașină și câteva minute mai târziu erau pe drum.
- Crezi că asta are legătură cu Linda? întrebă Alexandra după ce tăcură o vreme, unul lângă celălalt, uitându-se drept înainte.
- Destul de posibil. N-am idee ce se întâmplă cu Paul, dar e clar că știe ceva. Sper doar să nu se bage în mari necazuri.
Totuși, după acel telefon, Hendrik bănuia că tocmai așa stăteau lucrurile.
În mod normal, ar fi trebuit să fie acum în drum spre șeful lui sau cel puțin să fi alertat oficial poliția, dar sigur exista un motiv pentru care Paul îl trimitea atât de insistent la Spitalul Evanghelic. Pur și simplu nu avea încredere în poliție, pentru că nu putea fi sigur la cine ajungeau informațiile lui și cum puteau fi folosite. Acesta era și motivul pentru care îl anunțase doar pe Sprang.
Le trebuiră 20 de minute ca să parcurgă cei aproape 15 kilometri de la Othmarschen la Spitalul Alsterdorf, timp în care Hendrik se foi nervos pe scaunul pasagerului și abia se abținu să-i ceară Alexandrei să calce acceleratorul ca să se poată deplasa mai repede.
Când, în sfârșit, intrară în parcarea mare, aproape goală, Hendrik își scoase centura de siguranță înainte ca Alexandra să fi tras frâna.
- Mă întreb dacă vom reuși să intrăm acolo, gândi el cu voce tare și deschise ușa.
- Asta vom afla curând, răspunse Alexandra. Din întâmplare, nu cumva ai la tine legitimația de medic?
- Nu, și chiar dacă... Oamenii de la poartă de obicei cunosc personalul care vine la spital noaptea. Trebuie să încercăm, pur și simplu.
În timp ce se îndreptau spre intrare, de-a lungul aleii bine îngrijite, Alexandra îl prinse de braț pe Hendrik.
- Stai puțin. Dacă șeful tău are dreptate și aici se întâmplă ceva ciudat, ar putea fi o greșeală să încercăm la intrarea principală. Cine știe pe cine va anunța portarul dacă-i părem ciudați. Spitalele n-au și ceva intrare pentru personal?
- Asta variază de la un loc la altul. Nu știu cum este aici. Și chiar dacă ar exista așa ceva, intrarea aia sigur n-ar fi deschisă.
Alexandra insistă:
- Hai să ne plimbăm pe lângă clădire și să ne uităm, bine? Dacă tipul de la poartă sună undeva și se interesează, pentru că vrem să intrăm în miez de noapte, șansa ar putea fi irosită.
Hendrik ardea de nerăbdare să afle de ce Paul fusese atât de entuziasmat, dar își dădea seama că Alexandra avea dreptate.
- Bine atunci, hai să mergem încolo, sugeră și arătă spre dreapta, unde o alee îngustă se întindea paralel cu partea frontală a spitalului.
După ce urmară o vreme aleea pietruită, ajunseră într-un loc din care o scară ducea la o ușă prevăzută cu o cutie aplicată lateral, cu o suprafață netedă, de culoare închisă. Se putea ține în fața acesteia o legitimație de serviciu codificată, care - dacă persoana avea această permisiune - debloca încuietoarea electronică. Hendrik cunoștea acest aspect din unele departamente ale UKE.
- Asta este, spuse resemnat. Nu putem intra aici fără legitimație. Până aici ne-a fost. Hai să ne întoarcem și să încercăm la intrarea principală.
Alexandra clătină din cap și ridică mâna.
- Nu, stai. Lasă-mă să încerc ceva.
Fără să-i mai dea atenție lui Hendrik, ea coborî scările, se opri în fața ușii și scoase smartphone-ul din buzunarul pantalonilor. După ce tastă în el o vreme, clătină din cap și spuse încet „Fir-ar!”, apoi începu să tasteze pe ecran cu ambele degete mari cu o viteză aproape incredibilă.
După un timp, Hendrik coboră primele trepte ale scărilor și spuse încet:
- Hai, vezi și tu că nu funcționează. Poate dacă Marvin al tău...
Nu mai continuă, pentru că în acel moment se auzi un bâzâit dinspre ușă. Alexandra sări în sus, deoarece era sprijinită de ușă.
- Bună treabă, rosti Hendrik pe un ton apreciativ și coborî pe treptele rămase. Chiar mă pui pe gânduri.
- O, este doar un mic software de hacker pe care îl poți descărca oriunde pe net, își bagateliză succesul Alexandra.Și e o joacă de copii să spargi un WLAN. Dar acum nu mai contează, hai să intrăm.
- Sunt deja la a doua spargere în interval de două ore, constată Hendrik în șoaptă, în timp ce intrau pe un culoar întunecat și trăgeau ușa în urma lor.
Alexandra activă funcția de lanternă și ridică smartphone-ul.
Coridorul se încheia după aproximativ 5 metri, într-un alt coridor mai larg, transversal, ramificat în ambele direcții, pe care fasciculul slab bin lanterna telefonului mobil nu le putea lumina.
Fără vreun motiv special, Hendrik arătă spre stânga și șopti:
- Pe acolo!
- De unde știi asta?
- Nu știu, dar o direcție este la fel de bună ca cealaltă. Din păcate, nu există tăblițe indicatoare.
Scoase și el telefonul, activă lanterna și porni înainte.
Deja după câțiva metri, pe ambele părți apăreau uși, dar acestea erau semnalizate. Era vorba mai ales de spații de depozitare, care erau marcate cu diferite combinații de litere și cifre, pe plăcuțele albe de lângă ramele ușilor și toate erau descuiate. Acolo se găseau rafturi cu lavete, detergenți sau hârtie igienică.
După vreo 30 de metri, coridorul se încheia într-o altă ușă. Era din metal și tot descuiată.
Când Hendrik o deschise, cu precauții, văzu o scară care duea în sus. De sus pătrundea un fascicul de lumină și, când îi indică Alexandrei să țină ușa deschisă și făcu doi pași mai departe, își dădu seama că treptele de mai sus duceau la un coridor luminat.
Se întoarse și trecu pe lângă Alexandra.
- Cred că pe acolo se ajunge la secții, explică el încet. Dar Gerdes a spus ceva despre subsol. Să încercăm în partea cealaltă!
După ce trecură prin coridorul îngust prin care veniseră, li se oferi o imagine similară cu cea din partea opusă. Uși cu marcaje criptice în ambele părți, doar că aici majoritatea încăperilor din spatele lor erau goale.
Și pe această parte, coridorul se termina cu o ușă, care, însă, era dublă și, așa cum era și la intrarea din spate, era prevăzută cu o casetă pentru controlul accesului și cu o tastatură pe care trebuia să se tasteze un cod numeric pentru a deschide ușa.
Înainte ca Hendrik să poată spune ceva, Alexandra îl împinse la o parte și șopti:
- Lasă-mă pe mine, principul este același.
La mai puțin de 1 minut, ușa se deschise.
Coridorul din spatele ușii era tot mai întunecat. Tocmai făcuseră câțiva pași și ajunseră la prima ușă, când telefonul vibră în mâna lui Hendrik. Văzu numele lui Sprang pe afișaj și preluă apelul, în timp ce cu mâna liberă deschidea ușa din fața lui.
- M-ați sunat?
Vocea lui Sprang suna destul de limpede și nu ca și cum tocmai s-ar fi trezit,
- Da, un moment, șopti Hendirk, intră în cameră și trase ușa după el, astfel încât s-o lase întredeschisă.
Nu știa unde duce coridorul și nu voia să-l observe cineva în timpul discuției telefonice.
Lumina lanternei îi arătă că se află într-o încăpere mică, unde se găseau doar câteva cutii.
- Da. Suntem la Alsterdorf, în spital. Tocmai am primit un telefon ciudat de la șeful meu.
Povesti despre scurta conversație, după care Sprang întrebă:
- Ați sunat la sediu sau la numărul de urgență?
- Nu.
- OK. Mă ocup eu de asta. Îi informez pe colegii mei și vin imediat. Unde anume sunteți?
- La subsol. În fața intrăii, o alee din partea dreaptă duce la o scară. Acolo ne aflăm.
- Ați descoperit deja ceva?
- Nu, până acum coridoare întunecate.
- Bine. Rămâneți unde vă aflați. Vin cât pot de repede. Vă sun când ajung acolo.
- Bine, spuse Hendrik și închise.
Deschise ușa, ieși din încăpere și se opri, perplex.
Alexandra dispăruse.
- Alex? șopti el și ascultă.
Constatând că nu se întâmplă nimic, o strigă încă o dată.
Bătăile inimii lui Hendrik se accelerară, dar se calmă singur, spunându-și că probabil Alexandra explorează una dintre încăperile alăturate. Merse încet până ajunse în fața altei uși. Voia s-o deschidă, dar constată că era încuiată. Se întoarse și merse mai departe. Încăperea alăturată nu era încuiată.
Hendrik deschise puțin ușa și lumină încăperea din spatele ei, simțind pulsul care izbea violent în artera carotidă și propriile bătăi ale inimii, nefiresc de zgomotoase.
- Alex? Ești aici?
Nu era. Încăperea era absolut goală și mirosea a subsol mucegăit, lucru neobișnuit pentru un spital. Evident, această aripă a subsolului nu mai era folosită de mult timp.
Făcu un pas înapoi și închise ușa. Plecând din loc, percepu un zgomot în spatele lui și vru să se întoarcă, deja ușurat, spre Alexandra, când ceva moale îl apăsă pe gură.
Un miros dulceag păru să-i umple tot capul, deodată i se făcu rău. În clipa următoare, ceva fierbinte străbătu corpul lui Hendrik, apoi el se scufundă în întunericul profund.
46
- Ia te uită ce mizerie, spune tipul în spatele ei, o apucă dureros de braț și o trage brutal la o parte. Haide, acolo în față, pe cealaltă masă!
Ca o somnambulă, se întoarce de la masa pe a cărei suprafață netedă s-a răspândit voma ei. Pune un picior în fața celuilalt, fără să simtă răceala plăcilor sub tălpile goale, ajunge la următoarea masă și se sprijină de ea. Lista aceea... Sunt doar câteva cuvinte, unul sub celălalt, urmate de cifre, dar ele îi spun cu o claritate groaznică la ce să se aștepte.
Odată cu această revelație, în ea s-a prăbușit tot ce ar fi fost necesar ca să se răzvrătească o dată împotriva inevitabilului. A înțeles demult că de la acest dement nu poate aștepta milă.
- Ai murdărit masa mea frumoasăă, îi aude deodată vocea, foarte aproape de ureche.
În clipa următoare, îi simte respirația. Miroase acru. Dezgustător. În esofag îi ajunge ce mai rămăsese din conținutul stomacal, dar reușește din nou să-și suprime reflexul de vomă. Dar el a și observat.
- Dacă verși și pe masa asta, își scot mai întâi ochii, se răstește.
Ea este pe punctul de a-și pierde cunoștința și probabil că ar fi lunecat într-un întuneric binecuvântat, dacă în acel moment n-ar fi simțit pe spate mâna lui, împingând-o înainte.
- Acum întinde-te acolo imediat!
Ea se întoarce și își coboară privirea, ca să nu fie nevoită să-l privească, apoi își sprijină baza palmelor pe margine și se urcă pe masă. Tăblia cromată și rece a mesei îi presează fundul. Ea ignoră acest lucru și ridică picioarele.
Apoi se întinde pe spate, privind fix spre tavan.
Deasupra ei apare mâna lui. Ține o seringă.
- Am un cadou pentru tine, spune el, iar gura lui se strâmbă iar în acel rânjet groaznic. Un mic dar de mulțumire pentru că ai vărsat pe masa mea frumoasă. Nu vei dormi. Mă poți urmări cum lucrez la listă pe tine. Nu-i așa că-i minunat?
Îi strânge și-i răsucește încheietura mâinii, apoi ea simte o împunsătură în pliul brațului.
- De fapt, ar trebui să-ți fiu recunoscător. Pentru că am promis să te adorm. Dar nu s-a discutat despre ce se întâmplă dacă varsă cineva pe instalațiile mele. Situațiile speciale impun măsuri speciale. Doar înțelegi asta, nu-i așa?
Ca și cum ar fi un simplu martor, ea înregistrează faptul că gura i se mișcă și spune ceva, fără să știe ce anume. Nu-și înțelege propriile cuvinte, poate că nici nu sunt decât sunete de neînțeles. Nu-i mai pasă.
Simte cum ceva rece își croiește drum prin corp și se întreabă, în același moment, dacă aceasta este moartea care întinde spre ea mâna cu ghearele înghețate.
Și, cu o claritate năucitoare, își dă seama că nu-i pasă, ba chiar speră să moară pur și simplu în următoarele secunde.
- Nu vei dormi, a spus el.
Ea revede cuvintele de pe listă. Au rămas în mintea ei ca însemnate cu fier roșu.
Inimă - 3, ficat - 5, rinichi - 2, plămâni - 2, intestins subțire - 3, pancreas - 4.
47
Hendrik deschise ochii și în momentul următor îi strânse din nou, când în pupile îl împunse dureros o lumină foarte puternică. Încearcă să-și dea seama unde se află. Acasă?
Nu, totul în jur îi dădea o senzație prea ciudată. Încearcă să-și miște un picior, dar nu se întâmplă nimic. Deschise imediat ochii, fără să se mai sinchisească de lumina orbitoare, și vru să întoarcă într-o parte capul, dar nici de această dată mușchii nu-i reacționară la comenzile creierului.
Vru să țipe, dar nu-i ieși niciun sunet din gură. Închise din nou ochii. Resprația îi deveni sacadată. Panicat, trase aer în piept și-l dădu afară, în timp ce încerca disperat să se miște. Inutil, era paralizat.
Amintirea reveni. Subsolul spitalului. Un culoar întunecat, apelul lui Sprang. Alexandra... Hendrik vru instinctiv să favă dacă era întinsă lângă el. Degeaba.
- Ah! Iată-l!
Simți o mână rece pe umăr. Era clar că nu mai avea cămașa pe el.
Vocea asta... o mai auzise cândva, era sigur de asta. Era un semn bun? Încă se afla în Spitalul Evanghelic? Într-o secție? Măcar dacă s-ar putea mișca.... Deodată, gândurile i se întretăiară când înțelese ce i se întâmplă. Incapabil să se miște, dar pe deplin conștient, capabil să simtă atingerile. Toate astea erau semne de... paralizie în somn. Probabil indusă artificial. Dar de ce?
- Sunt sigur, dragă colega, că v-ați dat deja seama în ce stare vă aflați.
Vocea asta... Deasupra lui Hendrik se mișcă o umbră care în clipa următoare dobândi contur, deoarece acoperea lampa orbitoare. Iar atunci îl recunoscu. Profesorul Geibel.
- Deci ne revedem. Și nu-mi pare rău... Sunteți un fel de cadou neașteptat pentru listă.
Hendrik nu înțelegea niciun cuvânt pe care îl spunea tipul, dar bănuia că viața lui se află în pericol. Așa se întâmplase și cu Linda? Oare Geibel...
- Apropo, aveți aici o cunoștință.
Gura cu buze înguste se strâmbă într-un rânjet abject.
- A, scuze, nu vă puteți mișca. Un moment, vă ajut eu.
Silueta dispăru din câmpul vizual al lui Hendrik. La scurt timp după aceea, simți sub ceafă două mâini care îi ridicară capul și-l întoarseră puțin într-o parte. O senzație neplăcută, dureroasă.
Hendrik se aștepta să o vadă lângă el pe Alexandra, dar de îndată ce privirea îi alunecă peste picioarele goale, ghici îngrozit cine zăcea lângă el.
Linda! În el, totul se revoltă. O voce interioară îi strigă numele, în timp ce gura îi rămânea închisă.
Inima îi bătea nebunește de fericire că Linda era încă în viață, dar în clipa următoare mânia izbucni în el, așa cum nu mai simțise niciodată. Ce-i făcuse acest monstru?
Pentru prima oară în viață, voia să ia viața altui om. Nu-și dorea nimic cu mai multă ardoare decât să sară în sus, să-și pună mâinile în jurul gâtului uscățiv al nebunului și să strângă fără milă, până când mutra rânjită se va învineți.
Simți cum capul îi este așezat la loc, iar lampa luminând puternic îl orbi imediat. Închise ochii, se abandonă mâniei, în speranța că efectele medicamentului care inducea artificial paralizia în somn ar putea ceda ceva mai repede din cauza producției crescute de adrenalină.
- Bănuiești ce fac eu aici? întrebă Geibel.
Hendrik încercă din nou să clipească, să deschidă ochii.
- A, lampa. Scuză-mă, stimat coleg! Ce neglijență din partea mea!
Hendrik observă prin pleoapele închise că lampa se stinse și reuși în sfârșit să deschidă ochii. Geibel stătea în picioare alături și privea în jos la el.
- Ca medic, ai fost mereu o parte importantă a societății noastre, dar în viitor vei deveni și mai important, deoarece vei deveni 7 părți ale omenirii.
Hendrik încercă să-și lase deoparte ura de nereprimat și să înțeleagă cuvintele, dar ce spunea Geibel suna pur și simplu irațional.
- Problematica...
Lângă el se auzi un zgomot. Capul lui Geibel se întoarse repede, apoi rosti:
- Ce dracu` faci aici?
- Voiam să văd cu ochii mei dacă într-adevăr sunteți atât de tâmpiți încât să-l eliminați și pe el.
Hendrik dădu să geamă când recunoscu vocea. Simțea că lumea pe care o crezuse normală până în acel moment se năruie ca un castel din cărți de joc.
Paul Gerdes! Șeful lui. Prietenul lui. Era clar că se află în cârdășie cu acest nebun.
- Ceilalți știu că ești aici?
- N-am să cer permisiunea nimănui.
Vocea se apropie și, în clipa următoare, Gerdes păși lângă Geibel și își îndreptă privirea spre Hendrik. Arăta obosit și palid.
- Așa-i viața uneori.
În vocea lui Gerdes părea să răsune indiferența, dar Hendrik crezu că în ochii lui recunoaște altceva. Totuși, se mustră pentru prostie și naivitate. Mintea îi juca o festă, încercând să perceapă un fel de compasiune în privirea aceea, pentru că el refuza să creadă că acest om îl înșelase într-atât.
Geibel dădu ochii peste cap și se îndepărtă.
- Poți să te grăbești? Mai am multă treabă, iar jumătate din noapte s-a dus deja.
- N-am vrut să fie așa, dar din păcate acum nu se mai poate schimba nimic, continuă Gerdes și, în timp ce spunea asta, Hendrik simți o împunsătură în braț.
Gerdes îi făcu un semn abia vizibil din cap, apoi se întoarse și spuse:
- Îți aparține!
Hendrik îi auzi pașii cum se îndepărtează.
- Bine atunci, colega, spuse Geibel și apăru din nou lângă Hendrik. Cred că voi începe cu dumneata. Organele dumitale sunt în regulă. Dar mai întâi vreau să închei ce începusem când m-a deranjat colegul Gerdes.
Organele lui erau în regulă? Hendrik bănuia ce putea însemna asta și, în același timp, se întreba de unde putea Geibel să știe asta.
- Voi fi scurt. Știi că în societatea noastră avem această problemă, că majoritatea oamenilor nu sunt dispuși să-și doneze organele după moartea cerebrală. Motivele sunt variate, de la teama absurdă de a nu fi mort de-a binelea atunci când sunt îndepărtate organele - ceea ce, de altfel, va fi în curând o problemă pentru dumneata - la nevoia infantil-naivă de a fi îngropat în pământ cu un corp întreg, încât meniul pentru viermi să fie mai diversificat.
Lucrurile spuse de Geibel erau deja groaznice, dar în acel moment lui Hendrik îi făcea și mai mult rău felul în care le spunea. Geibel părea că realmente se bucură că-l va putea deschide imediat.
- Pe scurt: foarte puțini oameni care au nevoie de un organ donat ajuns să-l și primească. Dar trebuie să recunosc că lucrurile astea în sine mă interesează foarte puțin. Mult mai interesant este faptul că există o grămadă de oameni înstăriți care au nevoie de un organ și sunt dispuși să plătească mulți bani pentru el dacă așa pot evita listele acelea enervante de așteptare. Iar din punctul ăsta intră în joc lista mea. Este un formular de comandă de valoarea aurului, în adevăratul sens al cuvântului. Spre deosebire de colegul meu acum puțin senil, profesorul Gerdes, eu nu am țeluri nobile. La treaba asta, pe mine mă interesează două lucruri: mă distrez și în același timp câștig mulți bani.
Dădu din cap categoric, se uită la Linda și adăugă rânjind:
- Deși, sincer să fiu, distracția cântărește mai mult.
În capul lui Hendrik domnea haosul. Dacă nu era doar o pălăvrăgeală a acestui bolnav mintal - și Hendrik era sigur că nu este cazul - avea de gând să-i preleve imediat organele, pe viu, cel puțin atâta timp cât corpul lui va putea simți. Iar Hendrik nu se îndoia de faptul că Geibel va avea grijă ca el să fie conștient de asta cât mai mult.
- Totuși, un lucru trebuie să i-l recunosc lui Paul: metoda lui de selecție este pur și simplu ingenioasă. Efectiv nu există respingeri.
Geibel se întunecă la față.
- Bineînțeles, acest lucru a adus cu sine și necesitatea de a-i lua la bord pe tipii ăștia din zona informaticii.
Hendrik nu înțelegea ce înseamnă asta, dar n-avea nicio importanță. Ar fi vrut să strige, să roage, să implore, să facă tot posibilul ca să îl împiedice pe Geibel să-și pună în practică amenințarea.
Când încercă din nou, în mod inconștient să se miște, mâna lui dreaptă se mișcă brusc. Doar puțin, dar simți asta foarte limpede. Când mai percepu și o ușoară senzație de furnicături în picioare, crezu că a înțeles ce însemnase înțepătura din braț. Fără ca Geibel să observe, Gerdes îi injectase un antidot.
Când încercă din nou, în mod inconștient să se miște, mâna lui dreaptă se mișcă brusc. Doar puțin, dar simți asta foarte limpede. Când mai percepu și o ușoară senzație de furnicături în picioare, crezu că a înțeles ce însemnase înțepătura din braț. Fără ca Geibel să observe, Gerdes îi injectase un antidot.
Hendrik se ruga să funcționeze repede. Foarte repede.
Furnicăturile se răspândeau rapid prin celelalte părți ale corpului, dădeau senzația că o colonie agitată de furnici se târa cruciș și curmeziș pe pielea lui.
Geibel se răsuci și dispăru din câmpul vizual al lui Hendrik. Apoi, Hendrik auzi niște foșnete, apa porni și se opri. Când Geibel reveni, în cele din urmă, purta marca chirurgicală și boneta.
În momentul următor, masa pe care zăcea Hendrik se mișcă.
48
Geibel împinse masa lui Hendrik printr-o ușă și, după ce o închise pe aceasta după el, prin altă ușă. Probabil o ușă-ecluză.
Încăperea în care ajunseră apoi era mai răcoroasă decât cea în care zăcuse Hendrik Înainte. Cu colțul ochiului, văzu că în stânga lui era suspendată de tavan, pe două brațe mobile, o lampă de forma unei oglinzi parabolice. Era un model venit în cursul anului, dar constituia, pe lângă ușa ecluză și temperatură, încă un indiciu al locului unde se afla Hendrik. O sală de operații.
După ce Geibel fixă masa, dispăru din încăpere, dar reveni după câteva minute.
- Așa, spuse el binedispus. Acum v-ați reunit. N-am vrut s-o las pe logodnica dumitale afară în timp ce mă ocup de dumneata.
Hendrik simți cum viața îi revenea treptat în membre. Mâinile se puteau mișca milimetric, picioarele la fel, dar nu-și putea da seama dacă ar fi suficient ca să se opună lui Geibel. Și nu putea risca să încerce cât de mult îi dădeau ascultare mușchii. Dacă acest nebun observa ceva, totul se termina definitv și nu numai soarta lui era pecetluită, ci și a Lindei. Trebuia să riște totul pe o singură carte. Cel puțin ar avea avantajul surprizei.
Hendrik auzi din nou apa curgând, apoi un plescăit neregulat, care-i părea foarte cunoscut.
La puțin timp după aceea, când Geibel se apropie de Hendrik, purta mănunși chirurgicale.
- Dumneata fiind specialist, îți pot spune deja cum voi proceda. Cel puțin vei înțelege ce-ți explic: voi începe cu corneea și sclerotica. De fapt, acestea nu se află pe lista mea de comenzi, dar amândoi știm că voi găsi fără probleme un cumpărător. Aceasta procedură este întotdeauna deosebit de stimulentă pentru început. Apoi ne apucăm de treabă în adevăratul sens al cuvântului.
Emise un râs behăit, de parcă tocmai ar fi făcut o glumă grozavă. Apoi se întoarse puțin, luă ceva și-i prezentă lui Hendrik bisturiul pe care îl ținea în mână acum.
- Cred că voi începe cu adenectomia hepatică. Dacă ai o rezistență bună, poți participa chiar și la o nefrectomie. Totuși, cele ce urmează n-ar trebui să mai conteze pentru dumneata, chiar dacă ești într-o formă fizică bună.
Se întoarse puțin și privi în lateral, unde probabil se afla masa cu Linda.
- Totuși, mă gândesc dacă n-ar trebui să încep cu ea. Aș putea s-o așez bine în capul oaselor...
Hendrik își încordă mușchii și, împins de o mânie nestăpânită, se împinse cu toată puterea de pe masă și în momentul următor se izbi de spatele lui Geibel. Puterea impactului îl doborî pe profesor din picioare, încât amândoi loviră masa pe care zăcea Linda, apoi căzură pe podea.
Hendrik scoase un strigăt sălbatic, dar care nu se auzi decât ca un gâlgâit răgușit. Își adună puterile și începu să-l izvească în cap pe bărbatul de sub el, ca scos din minți.
Dar pentru că își recăpătase doar o parte din putere, loviturile în capul lui Geibel nu păreau să aibă mare efect.
După ce Geibel depăși surpriza, nu trebui să-și dea multă osteneală ca să respingă atacurile lui Hendrik. Hendrik își dădea seama că avea să piardă această luptă și privi disperat în jur, chiar în timp ce, adunându-și toată puterea, își ridica brațele și izbi cu pumnii în fața lui Geibel. Profesorul se răsuci sub el, gemând, și-l împinse. După o lovitură în piept, Hendrik ateriză pe spate, gâfâind.
Gata. Corpul lui nu apucase să se recupereze suficient pentru a se putea opune acestui bărbat slăbănog.
- Idiotul naibii, rosti Geibel, îndreptându-se. Chiar credeai că ai vreo șansă?
Hendrik întoarse capul, cât să poată recunoaște masa pe care zăcea Linda. Mobilizându-și toate rezervele de putere, își sprijini picioarele de pământ și se împinse puțin în lateral, seprând să vadă măcar fața ei, când fruntea lui se atinse de ceva rece.
- Așa, colega, asta nu va face lucrurile mai bune pentru dumneata, rosti Geibel, apucându-l pe Hendrik de umăr și trăgându-l într-o parte, ca să se așeze pe pieptul lui.
Atunci, Hendrik văzu obiectul pe care îl atinsese cu fruntea. Era bisturiul pe care Geibel îl ținuse în mână cu puțin timp înainte și care era acum pe podea.
- Ca recompensă, o voi alege mai întâi pe logodnica dumitale, gâfâi Geibel. Și în prealabil te voi așeza astfel încât să poți urmări totul. Fiecare incizie. Îți voi arăta fiecare organ pe care-l scot din ea.
Hendrik, care-și întinsese precaut brațul spre bisturiu, atinse metalul rece cu vârful degetelor.
- Îți voi lipi pleoapele, ca să nu poți închide ochii în fața spectacolului pe care ți-l voi...
O mișcare rapidă a brațului lui Hendrik și, când îl lăsă înapoi în jos, prin gâtul lui Geibel se întindea o tăietură dreaptă.
Geibel deschise larg ochii, neîcrezător și se apucă de gât cu ambele mâini, în încercarea de a acoperi rana căscată din care acum țâșnea sângele în ritmul bătăilor inimii. Îl privi perplex pe Hendrik, apoi se înclină într-o parte cu încetinitorul și se lovi de podea horcăind.
Hendrik rămase întins acolo multă vreme, trăgând cu lăcomie aer în plămâni. În cele din urmă, se împinse puțin înapoi și alunecă de mai multe ori cu picioarele goale în sângele profesorului. În sfârșit, reuși să se ridice ținându-se de marginea mesei.
Geibel nu mai mișca. Doar sângele mai curgea din rana ce se căsca la gât.
Hendrik aruncă o privire spre Linda. Ea îl privea inertă, dar din colțul ochiului drept se desprinse o lacrimă, care-i alunecă pe față.
Hendrik inspiră adânc din nou, se desprinse de marginea mesei și, clătinându-se pe picioare, se îndreptă spre Linda.
Abia făcu primul pas, când auzi un zgomot. Pași grăbiți în afara sălii de operație. Privi hipnotizat spre ușa-ecluză. Pașii amuțiră, se deschise ușa exterioară, imediat și cea interioară.
Când Hendrik îl văzu, scoase un suspin de ușurare.
- Inspector Sprang! Slavă Domnului.
Vocea lui suna încă răgușit. Sprang se opri în fața ușii-ecluză și se uită la Geibel, care zăcea într-o baltă de sânge.
- Dar ce s-a întâmplat aici?
- Nici eu nu știu exact, dar cred că are legătură cu traficul de organe. Nebunul ăsta a fost cât pe ce să ne eviscereze de vii, pe Linda și pe mine. De altfel, el este profesorul Geibel, șeful secției de chirurgie.
Sprang încuviință din cap.
- Știu cine este. Și da, aveți dreptate. Treaba asta are legătură cu traficul de organe.
49
Hendrik îl privi lung pe Sprang.
- De unde știți asta?
- Am colaborat cu Geibel. După cum ați spus pe bună dreptate. Trafic de organe. Sau, altfel spus, o mină de aur.
- Dar asta nu este posi...
- Veniți-vă în fire. Este o afacere, nimic mai mult și nimic mai puțin. Oamenii mor, iar noi avem grijă să fie încă de folos.
Hendrik simți cum îl lasă picioarele și se sprijini de marginea mesei. Oare acest coșmar n-avea să se sfârșească niciodată?
- Omorându-i cu cruzime? Tăindu-le corpurile în timp ce sunt pe deplin conștienți și realmente eviscerându-i?
Sprang clătină din cap și arătă spre profesorul mort.
- Asta era plăcerea personală a acestui psihopat.
- Dar dumneavoastră ați știut asta.
Hendrik se desprinse de marginea mesei și își încordă mușchii.
Cu un aer neglijent, Sprang își duse mâna la spate. Când mâna lui ieși din nou la iveală, ținea o arumă cu țeavă prelungită de un amortizor de zgomot.
- Stați liniștit, domnule doctor.
Hendrik făcu încet câțiva pași în lateral până când ajunse la masa pe care zăcea Linda și rămase protector în fața ei.
Sprang clătină din cap râzând.
- Eroul o apără pe doamna inimii lui până la moarte. Chiar sunteți atât de naiv încât să credeți că v-aș putea lăsa în viață?
- Da, spuse Hendrik, contrar convingerii lui. Dar Alexandra? Ce i-ați făcut?
- Eu nu i-am făcut nimic, dar cred că știu unde a dus-o profesorul nostru nebun. În cămara de provizii. Pariez că a păstrat-o ca să se distreze un pic cu ea mai târziu. Deci... felul lui de distracție.
- Încă trăiește?
- Presupun că da. Dar nu mai are mult timp, mă ocup eu de asta mai târziu.
Aproape părea că Sprang savurează situația. Hendrik nu știa dacă asta va putea ajuta cu ceva, dar punându-i întrebări poate că ar câștiga puțin timp.
- Uciderea lui Steinmetz... dumneavoastră ați fost, nu-i așa?
- Bineînțeles că eu am fost. Scriitorașul ăsta de Krollmann a auzit cumva despre prima noastră licitație. Soția lui a găsit un bilețel pe care el notase ceva despre o mafie de organe la Spitalul Evanghelic. Mulțumită lui Adam, noi am observat asta. Așa că, din păcate, a trebuit să dispară și ea. Aș zice că un apropiat al unui client a fost neglijent. Krollmann a mirosit probabil o poveste grozavă pentru ziarul lui. Când a vorbit cu Steinmetz despre treaba asta, ăla a început să adulmece în jur și se pare că a descoperit containerele pentru deșeuri speciale din spital, unde membrele și organele amutate sunt păstrate până la incinerare și care erau mai grele decât ar fi trebuit să fie.
Ridică din umeri.
- Doar trebuia să scăpăm cumva de resturi. Ei, atunci cu atât mai mult Steinmetz a început să pună întrebări și a intrat destul de repede la bănuieli în privința psihopatului ăstuia. Încă nu descoperise că vechea sala de operații de aici era din nou folosită, dar s-a adresat colegului Kantstein, care de atunci s-a comportat foarte ciudat față de mine. Nu știu de unde i-a venit ideea, dar se pare că bănuia că eu am de câștigat din povestea asta. Deci am nimerit două păsări cu o singură piatră. Am scăpat de Steinmetz, am lăsat indicii împotriva mea, astfel încât Kantstein să nu poată decât să-și vadă suspiciunile confirmate. Dar era clar și faptul că procurorul nu va accepta asta. Dovezile erau, pe de o parte, prea evidente, dar, pe de altă parte, prea contradictorii ca să fie autentice. Un plan genial, trebuie să recunoașteți.
Hendrik își coborî privirea și deveni conștient de absurditatea situației lui. Stătea gol și mânjit de sânge lângă cadavrul unui bărbat căruia îi tăiase gâtul, ascultând un polițist despre cât de isteț a fost când a ucis un doctor.
- De ce Paul Gerdes? Ce legătură are el cu treaba asta?
Sprang emise un râs scurt, ca un lătrat.
- Foarte simplu, el e șeful cel mare.
- Mințiți, spuse Hendrik. Tocmai a fost aici și m-a ajutat, ca să am o șansă împotriva acestui nebun.
- Pentru că el este un molâu care nu vrea să se murdărească pe mâini și dă înapoi când treaba devine serioaă. Și pentru că n-a fost de acord s-o înhățăm pe logodnica dumneavoastră. Dar ea corespundea perfect pentru mai multe solicitări. Dacă nu ar fi făcut întâmplător septicemie.
- De ce ar face Gerdes așa ceva? Nu este nici așa de lacom de bani ca dumneavoastră, nici la fel de pervertit ca procul ăsta de pe podea.
- Ar trebui să-l întrebați chiar dumneavoastră, dar, din păcate, nu veți mai avea ocazia să faceți asta. În noaptea asta mi-a scăpat și v-a putut avertiza, dar a doua oară nu va mai reuși.
Hendrik nici măcar nu mai întrebă ce înseamnă asta.
- Kehrmann, dezvoltatorul IT, ce legătură are el cu toate astea? E și el implicat?
Sprang își trase lângă el un scaun pe role și se așeză, cu arma încă îndreptată spre Hendrik.
- De fapt, n-ar trebui să vă mai intereseze toate astea, dar fie și așa. La urma urmei, Kehrmann a rostogolit bolovanul la vale atunci când a oferit pe Darknet acces nelimitat la un sistem de casă inteligentă, care, datorită scanării oculare suplimentare, ar trebui să fie extrem de sigur. Probabil că spera să primească oferte de la bandele de spărăgtori și o fi fost întrucâtva surprins când l-a sunat un doctor.
- Și de ce a venit la mien acasă, dându-se drept Steinmetz?
- Pentru că n-a avut de ales, dacă voia și restul de bani după ce a primit avansul pentru acces la sistem. L-am obligat: fie vă vinde în mod credibil povestea cu Krollmann și logodnica dumneavoastră și îi trimite soției lui Krollmann un SMS de pe telefonul mobil al soțului ei, astfel încât amândoi să credeți că partenerii voștri au fugit împreună, fie nu mai vede niciun cent. Asta l-a convins, s-a dus și la casa de vacanță a lui Krollmann, în Greetsiel.
Sprang zâmbi sardonic.
- Voiam să mă asigur că nu veți puea decât să presupuneți că logodnica dumneavoastră a fugit cu Krollmann.
Hendrik înghiți în sec.
- Ce le-ai făcut soților Krollmann?
- Eu nu le-am făcut chiar nimic. Geibel s-a ocupat de ei. Eu doar i-am livrat. Krollmannii ne-au adus un teanc de bani, iar restul... la containerul pentru deșeuri spreciale. Dar trebuie să recunoașteți că a fost genială ideea de a lua o valiză cu câteva cârpe de la Krollmann și de la iubita dumneavoastră, nu-i așa? Știu cum funcționează poliția, în felul ăsta nu se mai pune problema unei răpiri. Iar dacă mai și apare un martor cu o presupusă dovadă că este vorba despre o poveste romantică, cu atât mai bine.
Sprang îi făcu cu ochiul lui Hendrik, apoi se ridică și făcu un pas spre el.
- Dar acum trebuie să punem punct.
- Nu veți scăpa, spuse Hendrik și auzi cum îi tremură vocea. Mai ales că uciderea lui Steinmetz încă nu este soluționată. Iar acum vă implicați din nou într-o crimă. Gândiți-vă bine.
- Ba din contra! Am făcut investigații ca să vă ajut să vă găsiți logodnica, după ce v-a dezamăgit colegul Kantstein. Apoi dumneavoastră mă sunați la miezul nopții, ceea ce s-a înregistrat, eu vă spun să nu întreprindeți nimic și să mă așteptați, dar dumneavoastră nu mă ascultați. Din păcate, este deja prea târziu când ajung eu aici. Geibel v-a împușcat pe amândoi. După ce i-a făcut felul logodnicei dumneavoastră, vă împușcă....
Sprang ridică arma, o îndreaptă spre Hendrik și, fără ezitare, apăsă pe trăgaci. O săgeată de foc străbătu umărul lui Hendrik, chiar în timp ce auzea zgomotul sec al împușcăturii, apoi fu aruncat înapoi de parcă un boxer premiat l-ar fi izbit cu toată forța în umăr.
În mod uimitor, se putea ține pe picioare, dar simțea o amețeală puternică și se temu că-și va pierde cunoștința. Cu o privire rapidă, își dădu seama că glonțul abia îl atinsese, dar asta nu schimba cu nimic faptul că durerea era infernală.
- Pentru că, în grabă, nu v-a nimerit corect cu prima împușcătură, puteți să apucați un bisturiu și să-i tăiați gâtul. Chiar fiind pe moarte, el reușește, a doua oară...
- Polițistul ar trebui să se gândească bine dacă să tragă a doua oară, pentru că asta sigur l-ar costa viața, spuse cineva de la ușă.
Abia acum îl observă Hendrik pe Kantstein în ușa-ecluză deschisă, ținând arma ridicată, cu doi polițiști în uniformă în spatele lui.
- Tu? rosti Sprang, coborând puțin arma și apoi se întoarse încet spre Kantstein.
Țeava era coborâtă oblic.
Kantstein arătă cu bărbia în direcția armei și spuse cu răceală:
- Încearcă. Fă-mi favoarea asta.
Pentru o vreme, se priviră în ochi, apoi Sprang își descleștă mâna și dădu drumul armei.
Imediat, din câțiva pași, cei doi bărbați în uniformă ajunseră lângă Sprang și îi încătușară mâinile la spate.
- Sprang! strigă Hendrik când tocmai îl luau pe acesta.
Sprang se întoarse spre el.
- De ce toată bătaia de cap cu sistemele de casă inteligentă? De ce n-ați răpit noaptea niște oameni de pe stradă, pur și simplu? De exemplu, oameni fără adăpost? Ar fi fost mult mai simplu.
Sprang rânji.
- A, există un motiv pentru asta, dar ar trebui să vă explice șeful dumneavoastră, ăsta este hobby-ul lui.
Cei doi polițiști îl smuciră și-l scoaseră din încăpere.
- Chemați medicii și asistentele de sus, strigă Kantstein după ei.
Hendrik se întoarse spre Linda, care zăcea inertă în continuare și se uita lung la el. Se aplecă și o sărută pe frunte.
- Acum totul este bine. Efectul va dispărea curând. Ești în siguranță.
- Imediat vine și ajutorul, spuse Kantstein în spatele lui, uitându-se la rana de pe umărul lui Hendrik. Dumneavoastră sunteți bine?
- Nu tocmai bine, doare ca naiba.
Kantstein se uită în jur.
- Trebuie să fie pe aici niște comprese sau ceva de genul ăsta.
Hendrik descoperi un prosop verde împăturit într-un dulap. Îl luă și-l întinse pe trupul gol al Lindei.
- Aș prefera s-o ștergem de aici. Ați putea prelua dumneavoastră masa Lindei?
După ce părăsiră sala de operații și Kantstein opri masa, Hendrik se duse la Linda și își așeză mâna peste mâna ei. Încă nu-i venea să creadă că o regăsise, în sfârșit.
Rămase acolo o vreme, mângâindu-i mereu mâna și uitându-se în ochii ei până când își dădu seama că el era încă gol.
Privi în jur și văzu un halat medical alb într-un cârlig de lângă o ușă de oțel cu mâner lung și răsucit, ca la frigidere. În timp ce se îndrepta spre el, spuse:
- Ați văzut-o undeva pe Alexandra?
- Nu, dar o căutăm.
Hendrik luă halatul și-i legă cu atenție mânecile peste abdomen, astfel încât materialul alb să-l acopere cel puțin de la talie în jos. Nu îndrănea să tragă halatul peste rană. Apoi, dând ascultare instinctului, puse p mâna pe mâner. Ușa grea nu era încuiată și se deschise.
Încăperea din spatele ei nu era foarte mare, încât privirea lui Hendrik căzu imediat asupra Alexandrei, care zăcea nemișcată, cu fața în sus. Când se aplecă asupra ei, văzu că avea ochii deschiși. Deci, așa cum se întâmplase cu el și cu Linda, și ei i se indusese artificial paralizia. Dar cel puțin era încă îmbrăcată.
Îi puse două degete la gât și îi simți pulsul slab, dar regulat.
- Hei, spuse el și îi făcu din cap un semn de încurajare, totul este în regulă. S-a terminat.
Împreună cu Kantstein, o scoase pe Alexandra din cameră, reținându-și cu greu un geamăt de durere. Afară, o așezară cu grijă pe podea, pentru că nu voiau s-o întindă pe una dintre mesele de disecție.
Când se îndreptară din nou, Hendrik îl privi pe Kantstein.
- De unde ați știut că suntem aici?
- Am făcut același lucru mult timp în ultimele săptămâni, răspunse el sec. L-am urmărit pe Sprang.
De pe culoare se auziră zgomote, apoi mai multe persoane îmbrăcate în alb intrară în încăpere.
- Sigur este totul în regulă? întrebă Kantstein în timp ce Hendrik îi urmărea pe un bărbat și o femeie care-i acordau îngrijiri Lindei.
Hendrik încuviință din cap.
- Da. În acest moment este în regulă. Datorită adrenalinei. Dar ce m-ar mai interesa: Sprang mi-a arătat o fotografie în care dumneavoastră erați împreună cu Krollmann. Părea că-l amenințați.
Kantstein reflectă o clipă, apoi încuviință din cap.
- Da, când m-a informat că a primit pontul că aici se desfășoară trafic ilegal de organe, m-am întânit cu el și i-am cerut să-mi predea imediat toate informațiile. El a refuzat, pentru că dorea să-și încheie povestea înainte de a da mai departe informațiile. Atunci, i-am... i-am explicat categoric că nu aș ezita să-l bag la închisoare dacă ar tăonui dovezile unei infracțiuni grave. Probabil că atunci a fost făcută această fotografie. Oricine ar fi fost fotograful.
- Mergem? întrebă doctorița, zâmbindu-i prietenos lui Hendrik.
Și privind spre umărul lui Hendrik spuse:
- Ar trebui să ne ocupăm de asta.
- Da, spuse Hendrik, dar se mai întoarse o dată spre Kantstein. Vă rog să-mi scuzați comportamentul, chiar n-aveam idee despre ce se întâmplă aici.
Kantstein încuviință din cap.
- E în regulă.
- Și șeful meu, Paul Gerdes.... Pare... să fie implicat și el cumva în toată treaba asta.
- Da, mă ocup de asta imediat.
- Mulțumesc. Pentru tot.
50
Hendrik se trezi cu o senzație pe care la început nu reuși s-o identifice, dar când simți din nou buzele moi pe gură, deschise ochii și privi chipul Lindei.
Amintirea reveni imediat și se trezi de-a binelea.
- Slavă Domnului, spuse el, îndreptându-se puțin în patul de spital. Ești bine?
- Nu, răspunse ea cu blândețe. Și sigur va mai dura ceva vreme până când voi fi bine iar, dar... fizic sunt teafără, dacă la asta te referi.
Hendrik o cuprinse în brațe și gemu scurt, pentru că-l durea umărul.
- M-am temut îngrozitor pentru tine și sunt nespus de fericit că nu ți s-a întâmplat nimic.
Linda încuviință din cap și chiar reuși să zâmbească puțin.
- Am auzit deja câte ai făcut.
- Cum? De la cine?
- De la ei, spuse Linda și arătă în spatele ei, unde se aflau Kantstein și Alexandra.
- Bună dimineața, spuse Alexandra, care părea relativ în formă.
Kantstein renunță să mai salute. În schimb, merse la patul lui Hendrik și-i întinse un plic.
- Cred că asta este pentru dumneata.
Hendrik luă plicul și-și văzu numele scris de mână. Recunoscu imediat scrisul.
- De la Paul.
Kantstein încuviință.
- Șeful dumneavoastră e mort. Se pare că și-a luat viața. A înghițit o cutie întreagă de pastile. Scrisoarea era în buzunarul de la cămașă.
- Mulțumesc.
Hendrik puse jos scrisoarea. Nu voia s-o deschidă în prezența Alexandrei și a lui Kantstein.
- O citesc mai târziu.
Se sili să lase la o parte deocamdată gândurile despre Paul Gerdes, își puse mâna peste mâna Lindei. Un val de duioșie îl inundă, în timp ce privea în ochii ei triși.
- Mi-a fost așa dor de tine, spuse el încet.
- Atunci, noi plecăm, spuse Alexandra, care stătea la picioarele patului. Odihnește-te. Ne vedem mai târziu.
Dădu să se întoarcă și Kantstein se puse și el în mișcare, când Hendrik spuse:
- Recunoaște. Este ceva între tine și acest Marvin.
Alexandra reflectă puțin, apoi păși lângă pat și răspunse:
- Bine, îți voi spune dacă promiți că va rămâne secretul nostru.
După o privire către Linda, Hendrik încuviință din cap.
- Promit.
Cu un zâmbet vag, Alexandra se aplecă spre el până când gura ei ajunse foarte aproape de urechea lui și îi șopti:
- Eu sunt Marvin.
Epilog
„Dragă Hendrik,
Sunt atât de multe lucruri pentru care trebuie să-ți cer iertare, că nici nu știu de unde să încep. Dar pentru mine este important ca tu să știi aceste lucruri, mai ales că nu ți le mai pot spune personal.
Te întrebi ce legătură am eu cu treaba asta și trebuie să mărturisesc, fără să îndulcesc nimic: totul.
A fost ideea mea. De la bun început.
Este ceva ce n-ai de unde să știi, pentru că n-am spus nimănui niciodată: am avut un fiu cu o malformație congenitală cardiacă. La vârsta de 13 ani, s-a ajuns la complicații atât de grave, încât doar o inimă de donator l-ar fi putut salva. Dar n-am primit-o. Deși, fiind copil, era chiar în capul listei, n-a apărut nicun donator, pur și simplu pentru că prea puțini oameni sunt de acord ca, după moarte, organele lor să fie transmise mai departe pentru a salva viețile altora. Crede-mă, pe atunci, aș fi dat orice dacă aș fi putut primi o inimă pentru el, pe orice cale.
Dar n-am primit și el a murit în brațele mele.
Nu m-am putut resemna niciodată, asta m-a distrus și, după mulți ani de amărăciune, am început să mă gândesc să-i ajut cumva pe oamenii care au urgent nevoie de un organ.
Gândul meu a fost să fac rost de cadavre proaspete, să le prelevez organele în secret și să le transmit mai departe. Din perspectiva de astăzi, trebuie să recunosc că era naiv. Problema este că organele trebuie să fie prelevate imediat după moarte, ceea ce ducea ideea în derizoriu. Nici persoanele bolnave nu intrau în discuție, deci trebuia să găsesc o altă posibilitate.
Auzisem cândva că pe Darknet se poate obține orice, fără excepție. Așa că mi-am procurat browserul adecvat și am început să scotocesc prin Darknet, fără să știu precis ce căutam.
Atunci am găsit oferta lui Kehrmann pe un site web și planul meu s-a conturat.
Știi că de foarte mult timp mă ocup intensiv cu iridologia. Prin aceasta poate fi citită starea fiecărui organ, chiar dacă mulți dintre colegii mei din medicina convențională nu recunosc acest lucru nici astăzi.
Ce altceva putea atinge perfecțiunea, decât să ai accesul la un sistem care stochează atât imaginea irisului, cât și o perspectivă completă asupra vieții oamenilor care locuiesc în casa respectivă? Acest lucru îmi permitea să stabilesc dacă o persoană este suficient de sănătoasă pentru a servi ca donator al tuturor organelor și, în același timp, să aleg oameni care meritau să moară, mai mult decât cei care așteptau un organ.
Prima femeie pe care am ales-o ca donator aici, în Hamburg, era o dezmățată care-și înșela soțul mai des decât putea el să-și schimbe lenjeria intimă. Îi risipea banii pentru sine și pentru băiețașii ei, în timp ce el se spetea muncind, până când s-a îmbolnăvit. Deci nicio pierdere pentru omenire.
Scanarea oculară salvată mi-a arătat că toate organele eligibile pentru donație erau sănătoase. Asta însemna că puteam face opt oameni fericiți. Pe cei șapte beneficiari ai celor mai importante organe și pe soțul ei.
Desigur, aveam nevoie de persoane care să mă ajute și din nou am căutat pe Darknet.
Îți poți imagina cât de surprins am fost când m-a contactat un chirurg anonim, care abia aștepta să eviscereze oameni și care s-a dovedit a fi Geibel, fostul meu coleg de studenție. Pentru slujba de achizitor s-a prezentat un polițist căruia nu-i ajungea salariul amărât de funcționar public și care era suficient de lipsit de scrupule pentru treaba asta. Inspectorul Thomas Sprang.
Însă lucrurile au scăpat de sub control când am primit mai multe comenzi pentru care n-am putut găsi în grabă un donator compatibil, deoarece acest sistem, Adam, n-a fost instalat în atât de multe case din regiunea Hamburg.
Ceilalți n-au vrut ca banii să le scape printre degete și l-au înhățat mai întâi pe jurnalistul care pe nu știu ce căi aflase despre afacerea noastră, apoi pe Linda. Eram îngrozit, dar nu mai puteam decât să încerc să o mențin pe Linda în viață până când ar putea fi salvată.
Desigur, acum te vei gândi că n-aveam decât să-ți spun ție sau să dau un pont poliției, dar n-am îndrăznit să fac asta, pentru că la acea vreme încă mă temeam de consecințe.
Acum lucrurile stau altfel, după cum știi, în momentul în care citești aceeastă scrisoare.
Sper că Geibel și Sprang vor fi prinși de poliție, pentru care am mai lăsat o scrisoare separată, cu toate informațiile importante și locația actuală a lui Kehrmann.
Hendrik. Știu că Linda, tu și familia Krollmann ați trecut prin mari suferințe din vina mea și nu pot să desfac ce s-a făcut. Dar poate îmi vei înțelege motivele. Mi-aș dori tare mult acest lucru.
Poate vei reuși să mă ierți.
Paul”
Hendrik închise ochii. Era prea mult.
Nu putea să conceapă că un om ca Paul Gerdes, pe care îl prețuise nu numai ca șef, ci și ca prieten, fusese capul acestei afaceri monstuoase și atroce. Că era responsabil pentru faptul că se putuseră întâmpla toate lucrurile cumplite din ultimele zile.
Hendrik împături scrisoarea.
- Nu, Paul, spuse încet, nu te pot ierta.
Apoi dădu drumul hârtiei și o auzi căzând pe podea.
SFÂRȘIT
