Victime neînsemnate, Emma Flint

 .............................................................

3-4

      Pete se întinse pe spate și își duse mâinile la ceafă, încercă să pună informațiile cap la cap. Însă mintea lui era amețită de bere, oboseală și jargon medical. Adormi și se trezi câteva ore mai târziu, transpirat și cu un gust amar în gură.

   Se ridică, bău o gură de apă și își privi silueta în fereastra întunecată. Era sigur că nu mai avea să adoarmă în noaptea aceea.
   Se așeză pe pat, băgă raportul înapoi în plic și scoase fotografiile din casa lui Ruth Malone. Nu arătau cine știe ce: era un apartament banal în care locuia o mamă și cei doi copii ai ei. În bucătărie văzu câteva farfurii puse la uscat și mai multe jucării pe jos. Un teanc de haine împăturite pe scaune.
   După care scoase o poză cu dormitorul lui Ruth. Era o cameră mai ordonată decât celelalte: piesele de mobilier erau lustruite și curățate. Patul cel mare trona în mijlocul camerei. Era acoperit cu mai multe pernuțe colorate și cu o cuvertură din satin cu fundițe.
   De ce îi dăduse Devlin toate aceste materiale? Nu găsi nimic relevant.
   Puse pozele în plic și băgă caseta în casetofon. Se întinse pe pat și derulă caseta, după care auzi vocea groasă a lui Devlin. De data aceasta vorbea pe un ton diferit. Aceeași voce răgușită, aceleași cuvinte pronunțate – dar părea grăbit să ajungă la subiect.
   - Reluăm interviul. 17 septembrie 1965, 11.12. Bun. Deci... doamnă Malone. Ce le-ați dat copiilor de mâncare în seara de 13 iulie?
   - V-am spus deja de două ori.
   - Mai spuneți-ne odată.
   - Am pregătit niște carne de vițel și am deschis o conservă de fasole verde. Le-am dat să bea lapte, iar eu am băut ceai rece.
   - Sunteți sigură?
   - Bineînțeles că sunt sigură. Chiar a doua zi m-ați întrebat pentru prima oară despre asta. A fost ultima masă pe care...
   Urmă o pauză. Cineva tuși.
   - Le-ați dat să mănânce paste? Macaroane? Ceva de genul ăsta?
   - V-am spus deja. Am mâncat carne. Fasole verde. Au băut lapte. Asta e tot, zise ea pe un ton stăruitor.
   - Deci nu le-ați dat să mănânce paste.
   - Dumnezeule! De câte ori să vă mai spun că nu? Nu am pus gura pe paste, ce mama naibii?
   Urmară alte câteva clipe de pauză.
   - Și atunci, cine a aruncat cutia goală de macaroane în gunoi?
   - Poftim?
   - Am găsit o cutie goală de macaroane în gunoi.
   - Și ce-i cu asta? zise ea, râzând. Poate a aruncat-o vreun vecin, că nu mai avea loc la el în gunoi. Sau poate era de la mine, nu știu. Poate că era acolo de zile întregi! Nu-mi aduc aminte tot ce le-am dat de mâncare în săptămâna aceea.
   - Nu? întrebă el pe un ton acuzator.
   Cineva răsfoi câteva foi de hârtie.
   - Nu, nu-mi aduc aminte, răspunse ea obraznic.
   Cineva aprinse o brichetă și trase câteva fumuri de țigară.
   - Și ce ne spuneți de farfuria de macaroane din frigider? Tot de la vecini?
   - Poftim? Ce naiba tot bombăniți acolo? V-am spus deja, nu-mi aduc aminte ce le-am mai dat de mâncare în săptămâna aceea. Poate că făcusem paste cu o zi înainte sau în weekend. Nu-mi aduc aminte. Ce mai contează? De ce nu porniți în căutarea celui care mi-a omorât copiii? Pe străzi umblă un nebun în libertate care omoară copii și voi mă luați pe mine la întrebări despre un știu ce căcat de macaroane?
   - Doamnă Malone, momentan, cu dumneavoastră stăm la discuții.
   Urmară câteva clipe de pauză.
   - Ați spus că...
   Devlin răsfoi din nou prin notițele sale, chiar dacă Pete ar fi putut să jure că Devlin știa exact tot ce spusese ea mai devreme.
   - A... ați spus că... ah, da... în declarația inițială, ați spus că ați oprit la Walsh’s Deli în drum spre casă pe data de 13 pentru că – vă citez – „Nu aveam nimic de mâncare acasă”. De ce ați mai oprit la restaurant, doamnă Malone, dacă aveați macaroane acasă?
   Ruth nu spuse nimic.
   - De ce, doamnă Malone?
   - Nu știu, bine? Nu știu ce vreți să vă spun. Cred că am uitat că aveam macaroane acasă.
   Devlin trase aer în piept, în liniște. Se auzi un mic zgomot poate că își lăsa pixul pe masă înainte de a vorbi.
   Pete și-l imagină în fața ochilor, aplecat deasupra mesei, apropiindu-se ușor de ea. Venind tot mai aproape. Dându-i târcoale, adulmecându-i teama.
   Când vorbi, o făcu pe un ton atent, cumpătat.
   - În ziua în care copiii dumneavoastră au dispărut, ați cumpărat carne de vițel, o conservă de fasole verde și lapte. De la Walsh’s Deli de pe Main Street. Iar aceasta a fost ultima masă pe care au mâncat-o copiii dumneavoastră.
   - V-am spus deja că...
   - Și, atunci, doamnă Malone, ce ați spune dacă v-aș zice că raportul de autopsie al fiicei dumneavoastră a găsit urme de paste nedigerate în stomacul ei?
   Cu fiecare cuvânt al lui Devlin, Pete parcă îl simțea bucurându-se de expresia de panică și confuzie care se instala, cu siguranță, pe chipul ei.
   - Poftim? Nu înțeleg. Am...
   - Paste nedigerate, exact ceea ce au mâncat ambii copii în noaptea în care au fost uciși. Cu foarte puțin timp înainte să fie uciși. Autopsia a concluzionat că fiica dumneavoastră a murit la mai puțin de două ore după ce a mâncat. Povestea asta cum că le-ați dat să mănânce carne de vițel și că ați fost să-i verificați la miezul nopții este o minciună, nu-i așa, doamnă Malone?
   Pete sesiză satisfacția din glasul lui Devlin.
   - O minciună stupidă. Nu v-ați gândit că va fi foarte ușor să aflăm ce anume a mâncat și când a mâncat?
   Pete o văzu la fel ca în noaptea aceea la Callanghan’s, înfruntându-i pe cei doi polițiști de la bar. Albă la față, furioasă, cu ochii mari ca două pete de culoare, deasupra pomeților.
   Urmă o nouă pauză: și-o imagină privind disperată în jurul ei, încercând să găsească o cale de scăpare.
   Și, brusc, reuși să se adune. Vorbi pe un ton ferm:
   - În seara de 13 iulie le-am dat copiilor mei să mănânce carne de vițel. Carne de vițel, fasole din conservă și lapte. La miezul nopții am fost la ei în cameră să mă asigur că dorm. Asta a fost ultima oară când i-am văzut și erau în viață. Erau bine. După cum v-am spus-o deja, domnule detectiv.

Capitolul 11

   Caseta se opri, iar Pete aprinse veioza. Devlin avea dreptate: minciuna despre mâncare fusese una de-a dreptul stupidă.
   Și, după toate cele văzute și auzite, Ruth Malone nu era o femeie proastă.
   Aproape că auzea vocea lui Friedmann în minte, încercând să-l conducă în direcția cea bună. Și? Ce înseamnă asta? Nu e o femeie proastă. Nu ar spune niciodată o minciună stupidă. Dintre toate lucrurile despre care ar fi putut să mintă, de ce tocmai asta?
   Autopsia concluzionase că la ultima masă Cindy mâncase paste. Devlin găsise o cutie de paste în gunoi și o farfurie de paste în frigider. Pusă față-n față cu dovada, ce rost avea să insiste cu atâta vehemență că le dăduse altceva de mâncare?
   Cu chipul machiat și lipsa ei de suferință, minciuna aceea îi dădu de bănuit că era ceva mai mult la mijloc, ceva ce nu reușea să înțeleagă. Ceva ce-i scăpase lui Devlin.
   Spre dimineață, Pete reuși să ațipească și se trezi din nou pe la opt. Se îmbrăcă în grabă și traversă coridorul pe vârfuri ca să ajungă la baia pe care o împărțea cu tipul de la 5A. Quentin – Pete nu știa exact dacă era numele sau prenumele lui – era un profesor de teologie pensionat, din Anglia.
   Semăna la voce cu James Mason și asculta adesea înregistrări cu discursurile lui Churchill din timpul războiului la un gramofon micuț, iar uneori scotea câte un țipăt noaptea. În unele dimineți, Pete trebuia să se strecoare printre sticlele goale de gin aliniate la ușa lui.
   Se spălă, se bărbieri, își luă notițele și fotografiile, se urcă în mașină și porni la drum, încercând să-și limpezească gândurile. Îi reveneau în minte aceleași veșnice întrebări: Dacă spune adevărul? Și: Dacă Devlin se înșală în privința ei?
   Merse cu mașina spre apartamentul lui Ruth, opri la 72nd Drive și parcă în spatele mașinii de poliție. Chiar dacă mulțimea de oameni se risipise, pe ici, pe colo încă mai erau câțiva reporteri la datorie. Trecuseră mai bine de două luni de la moartea copiilor, iar subiectul încă făcea știrea zilei. Ruth încă era
știrea zilei. Rămase în mașină și fumă două țigări, încercând să se hotărască ce să facă.
   Și se întâmplă exact ce aștepta, fără să știe.
   Un taxi opri în fața lui și Gina Eissen coborî din mașină. Era îmbrăcată cu o rochie șifonată, cam strâmtă și avea cearcăne mari sub ochi. În timp ce se întoarse să-și ia haina și să scoată banii de taxi din geantă, Pete ieși din mașină. Gina tresări când auzi portiera, dar nu ridică privirea. El trecu pe lângă ea și îi întinse șoferului o bancnotă de 5 dolari.
   - Ajung?
   Șoferul dădu din cap că da, își luă la revedere și plecă.
   Când Pete se întoarse cu fața spre Gina, aceasta încă mai cotrobăia prin geantă. Își scoase o țigară și o brichetă pe care încercă în zadar să o aprindă. Pete aprinse bricheta lui și, în cele din urmă, Gina ridică ochii spre el. Avea pielea uscată și buzele crăpate.
   - Ce vrei?
   - Vreau stăm puțin de vorbă.
   Femeia refuză și făcu un pas în spate.
   - Da, cum să nu. Am văzut ce ai scris în ziare. Cum ai vorbit despre ea. Nu vreau să vorbesc cu tine.
   - Stai puțin, nu pleca.
   Gina își văzu de drumul ei.
   - Te rog. Îmi pare rău.
   Gina se opri.
   - Îmi pare rău.
   Se întoarse spre el și întrebă:
   - De ce?
   Pete făcu un pas în față. Și încă un pas. Gina nu se dădu înapoi.
   - M-am tot gândit și...
   Nu știa cum să continue.
   Gina rămase locului, sprijinită pe un șold, suflându-i fum de țigară în față.
   - Poate că m-am înșelat.
   - Adică?
   - Poate că m-am înșelat în privința doamnei Malone. În privința a tot.
   - Cred și eu, zise ea, nervoasă. Normal că te-ai înșelat. Te înșeli. În privința a tot.
   - Am nevoie de ajutorul tău ca să îndrept lucrurile.
   - Și ce motive aș avea eu să te ajut? întrebă ea, încruntată.
   - Păi, pentru că... Eu sunt singura voastră șansă. Sunt sigură șansă a doamnei Malone.
   - Zici tu? întrebă ea, ridicând din sprâncene.
   Pete îi făcu semn spre blocul din apropiere și spuse:
   - Vrei să stăm puțin de vorbă?
   Gina acceptă și se îndreptară spre intrarea în clădire și se așezară pe terasă. Se bucură de razele soarelui. Se bucură de acel moment de respiro.
   Unul dintre reporteri se apropie de mașina de poliție și începu să stea de vorbă cu polițiștii. Pete presupuse că acesta spera să afle noi informații, cât să scrie un articol pentru pagina 5. Două femei trecură prin dreptul lor și încetiniră când traversară prin fața clădirii în care locuia Ruth. Se lipiră una de cealaltă, de parcă le-ar fi fost frig, după care ieșiră din umbra clădirii și totul în jurul lor se lumină.
   Văzu o femeie în depărtare, cu un mers ciudat, de parcă ar fi durut-o încheieturile. Era subțirică, cu păr roșcat, iar rujul ei depășea conturul buzelor. Era îmbrăcată cu o rochie înflorată simplă și cu o pereche de sandale care păreau cam mari. Femeia i se păru cunoscută.
   Pete făcu semn spre ea și o întrebă pe Gina:
   - Cine e femeia aceea?
   - Care? Ah, e doamna Gobek. E mai ciudățică.
   - Cum așa?
   - Eh, știi tu. E o bătrânică simpatică. Inventează fel de fel de povești. Îi place să fie în centrul atenției.
   După care apăru un bărbat, mergând cu fața în pământ, cu privirea ferită. Era ceva ciudat la el: era înalt și avea un mers împiedicat, de parcă nu era obișnuit cu picioarele lui lungi.
   - Și el e tot un ciudățel?
   - E Gus Frederickson. Stă în blocul ăla, zise ea, făcându-i semn spre clădirea vecină.
   Pete rămase cu privirea îndreptată spre el, iar Gina oftă:
   - Dumnezeule, faci la fel ca polițiștii. I-au dat târcoale două zile întregi, înainte să-l găsească pe Frankie. L-au luat la interogatoriu până ce aproape că l-au distrus. Da, e un tip mai ciudat, dar nu-i un criminal.
   - De unde știi?

   - E... ceva e în neregulă cu el. A avut un accident în copilărie. După asta, n-a rămas întreg la minte. A locuit cu mama lui până la moartea ei. E blând ca un pisoiaș. Îi plac copiii... nu, nu în felul ăla – îi place să se joace cu ei, cu copiii mici, pentru că și el e copil la minte. Îl cunosc de ani de zile și... nu ar face rău nimănui.
   Frederickson dispăru din peisaj, iar Gina trase un ultim fum, o aruncă pe jos, după care își luă haina pe ea și băgă mâinile în buzunar.
   O văzu uitându-se spre mașina de poliție, spre reporter și îi spuse:
   - Ei toți cred că e vinovată.
   - Și crezi că nu știu asta? Crezi că ea nu știe? Nu știu ce s-a întâmplat în noaptea aceea, spuse el, urmărindu-i reacția. Dar dacă nu e ea de vină...
   - Nu, nu e ea de vină.
   - Ei bine, în cazul ăsta, trebuie să-și construiască apărarea. Polițiștii trebuie să găsească un alt suspect. Trebuie să ia lumea la întrebări, și nu să se axeze doar pe ea.
   O văzu pe gânduri, așa că insistă.
   - Trebuie să răspundă atacurilor.
   Gina își coborî privirea și își ridică mâinile de parcă s-ar fi spălat pe față. Când îl privi din nou, ochii îi erau roșii. Oftă. După care își ridică sfidătoare bărbia.
   - Vreau să-ți arăt ceva. Vino cu mine.
   Polițiștii și reporterii de la mașină nu mai spuseră nimic, ci îi urmăriră în timp ce se apropiară de clădire și urcară treptele de la intrare. O văzură pe Gina agitându-se cu cheia în mână, îl văzură pe Pete luându-i cheia ca să deschidă ușa, observară că o împinse ușor în hol, nerăbdător să scape de privirile lor iscoditoare.
   Gina își duse mâna la cap.
   - Dumnezeule. Urăsc situația asta. O urăsc. Au trecut atâtea luni. Când or să înceteze?
   - Sunt încă la pândă. Au nevoie de o pauză.
   Femeia se uită aproape temătoare la el și, pe moment, se temu că avea să se răzgândească. Dar ea îi făcu semn spre o ușă albă de partea cealaltă a coridorului. Pete se uită spre plăcuța lustruită cu numărul apartamentului și spre podeaua pătată de tălpi micuțe.
   - Ea locuiește...?
   - Da. Trebuie să vii să vezi cu ochii tăi.
   Bătu la ușă și fură întâmpinați de bătrâna de la înmormântare. Se uită la Pete cu indiferență, dar își îndreptă atenția spre Gina. Pentru o clipă, văzu dezgust pe chipul ei: după care o strigă pe fiica ei. Câteva clipe mai târziu apăru și Ruth Malone.
   Era o femeie micuță. Părea să se fi făcut și mai mică de ultima oară când o văzuse. Chiar și sub stratul de machiaj îi zări chipul palid, fragil și speriat. Nu era femeia aceea strălucitoare, minunată pe care o văzuse prin baruri. Ci o femeie măcinată de ceva mai presus de ea. Avea ochi mari și întunecați, o privire pierdută. Clipi de câteva ori și își drese glasul înainte de a vorbi:
   - Gina, spuse ea, întinzându-i mâna, iar cealaltă femeie se grăbi să o ia în brațe.
   Pe moment, i se păru că totul avea să fie bine. Că Gina avea să o țină la pieptul ei și să o aline până ce durerea avea să-i treacă, pentru a se putea ține pe picioare. De parcă o mică dovadă de bunătate avea să fie îndeajuns ca să o transforme la loc în fața aceea cu păr lucios, cu ochi și buze strălucitoare.
   Dar Ruth se dezlipi din brațele prietenei sale, înghiți din nou în sec, iar Pete văzu durerea din ochii ei. După care își îndreptă privirea spre el: Ruth îl recunoscu și îl privi furioasă. Se înroși la față.
   Dar înainte să apuce să spună ceva, Gina zise:
   - Ruth, dragă, băiatul acesta este reporter. E un tip... e în regulă. M-am gândit că dacă tot nu vor să-ți dea pace, măcar să le spui ceva.
   Ruth se uită lung la ea, după care își îndreptă din nou atenția asupra lui Pete, apoi se întoarse cu fața spre Gina și îi vorbi pe un ton pițigăiat, ciudat:
   - Intrați, vă rog. O am pe mama mea în vizită pe la mine. Poftiți în bucătărie! Vin imediat.
   Rămase privind în urma ei, în timp ce traversa holul pe tocuri, până ce dispăru după colț. Auzi o ușă închizându-se după ea și o urmă pe Gina în bucătărie.
   Cele două femei stătuseră așezate la masă, cu un ibric de cafea în mijloc.
   Cineva curățase masa cu suprafața laminată, uzată și zgâriată pe alocuri de creioane de colorat și urme de furculițe – și pusese două șervete pe masă: unul pentru ibric, iar celălalt pentru cele două căni. Podeaua strălucea de curățenie, iar încăperea mirosea a înălbitor și esență de lămâie. Faianța de deasupra aragazului, galbenă, cu un imprimeu de cireșe, tocmai ce fusese curățată și încă se vedeau dâre de apă în lumina aceea puternică. Văzu mai multe farfurii puse la uscat pe un prosop pe blatul de la bucătărie, care așteptau să fie puse la loc în rafturi.
   Pete avu nevoie de câteva clipe ca să-și dea seama de ce i se părea atât de ciudată camera aceea. Fotografiile pe care i le dăduse Devlin înfățișau o bucătărie dezordonată și neîngrijită: jucării împrăștiate pe jos, teancuri de haine pe scaune, boluri de cereale în chiuvetă, desene agățate pe pereți. Dar acum toate acele obiecte personale dispăruseră. Nu mai rămăsese nimic să amintească de copii, nimic să dea de înțeles că în casa aceea locuise cândva o familie, și nu o femeie singură.
   Mama lui Ruth stătea dreaptă la masă. Nu spuse nimic, nici măcar nu-i pofti să se așeze, dar Gina se așeză și îi făcu semn lui Pete să se așeze și el. Ridică privirea și o întâlni pe a mamei lui Ruth: ochii reci, buzele subțiri.
   Pete se uită lung la ea și spuse:
   - Doamnă, aș vrea să...
   Auzi pași în spatele său, iar mama lui Ruth vorbi peste el.
   - Ruth, mai ia două căni. Nu vezi că avem musafiri?
   Vorbi pe un ton la fel de aspru ca înfățișarea ei. Gândul îi fugi la propria mamă, la privirea ei care căuta mereu aprobarea lui, la zâmbetul ei timid, cald și simți un nod în gât.
   Ruth intră în bucătărie și scoase încă două cești. Observă că se machiase, că se pieptănase și că se dăduse cu ruj.
   Mama ei îi servi cu cafea și își băură cafeaua în liniște, până ce Gina își drese glasul. Toți ridicară privirea spre ea, iar Gina o luă pe Ruth de mână.
   - M-am gândit că poate... mă întrebam dacă nu crezi că ți-ar face bine să vorbești. Poate dacă le dai interviu, or să plece.
   Doar că nimeni nu avea să plece, nu înainte de proces sau de o condamnare, nu înainte să se întâmple ceva mai rău, mai rău decât moartea celor doi copii, dar alese să nu o spună. Așa că lăsă ceașca pe masă, își scoase pixul și începu să îi pună întrebările pe care știa că avea să i le pună:
   - Doamnă Malone, povestiți-mi despre copiii dumneavoastră. Povestiți-mi despre ultima zi pe care ați petrecut-o împreună.
   - Am fost la picnic la Kissena Park, răspunse ea pe o voce groasă. Am plecat pe la patru. Trebuia să-l sun pe avocatul meu. Pentru procesul de custodie.
   Ruth începu să spună povestea aceea pe care o spusese deja de atâtea ori, luând din când în când câte o gură de cafea ca să scape de nodul din gât, iar în tot acest timp Pete încercă să păstreze un aer profesional. Empatic.
   - Le-am făcut de mâncare. Carne de vițel și fasole verde.
   Doar că Pete deja nu mai era atent la povestea ei. Nu-și putea lua ochii de la ea. De la mișcările ei. De la forma gurii sale.
   - Ce credeți că s-a întâmplat, doamnă Malone? o întrebă el și își dădu seama că se străduia să nu plângă.
   Ruth aprinse o țigară și încercă să-și păstreze calmul.
   - Trebuie să fie vorba de un nebun. Cineva care căuta o ocazie să facă rău unor copii. Vreun fel de... animal.
   - Și poliția ce crede? V-au spus?
   - Nu știu... nu știu nimic. Nu par să aibă indicii.
   Pete îi cercetă cearcănele, pe care machiajul nu reușise să le ascundă. Obrajii ei goi, unghiile roase, faptul că nu îl putea privi în ochi când vorbea despre copii.
   Simțea că o vedea cu alți ochi azi. Orice avea să se întâmple – fie că Devlin avea sau nu să o aresteze, fie că avea sau nu să fie condamnată –, ce soartă o aștepta acum? Cu siguranță nu va mai fi aceeași femeie. Nu va mai putea să se bucure de razele soarelui sau să intre într-un magazin și să-și cumpere o rochie doar pentru că era drăguță. Nimeni nu ar mai putea să se uite la ea fără să-și amintească ce se întâmplase.
   Nu avea cum să mai scape de soarta asta.

   Jumătate de oră mai târziu, se întoarseră pe hol, iar ușa se închise în urma lor.
   Pete trase adânc aer în piept și ridică privirea. Gina se uită lung la el, cu brațele împreunate la piept.
   - E greu, nu-i așa? Să o vezi în halul ăsta. Să vezi cum a transformat-o durerea asta. Dar tocmai asta nu vedeți tu și cei ca tine, cei care nu o cunoașteți, care nu aveți ochi să vedeți. Am vrut să vezi cu ochii tăi. Am vrut să vezi și tu cum e.
   - Îmi pare rău, zise Pete.
   - Știu, răspunse ea, sec. Dacă nu te-aș fi crezut, nu te-aș fi lăsat să o vezi. Dar să știi că nu ajunge doar să spui că-ți pare rău. Am vrut să vezi cu ochii tăi. Și exact asta s-a întâmplat.
   Gina îi făcu semn spre trepte și spuse:
   - Hai.
   Începură să urce scările.
   Când deschise ușa de la propriul ei apartament, Pete avu o nouă surpriză. Oare ce se așteptase să vadă, culori țipătoare? Dezordine? Sticle goale de băutură? Dar nici vorbă de așa ceva. Camera era puțin cam goală, iar canapeaua ușor uzată, dar avea un aer primitor. Mobilierul strălucea de curățenie, văzu câteva plante pe rafturi, câteva fotografii, două bibelouri.
   Pete se întoarse spre ea, iar ea se uită lung la el, cu mâinile încrucișate la piept.
   - Te așteptai la altceva?
   - Eu doar... îmi pare rău. Nici măcar nu te cunosc și am presupus că...
   Gina nu spuse nimic, îl așteptă să termine ce avea de spus. Pete se simți și mai vinovat.
   - Nu am niciun drept să fac presupuneri. Îmi pare rău.
   Iar în clipa aceea se schimbă ceva la ea: îi dispăru privirea încruntată de pe chip și zâmbi ușor. Îi făcu semn că îi accepta scuzele și îl pofti în bucătărie.
   Făcu cafea și aduse o sticlă de whisky și două pahare la canapea. Pete ar fi dat orice pentru un pahar de whisky, dar o refuză când îi oferi un pahar și acceptă doar câteva picături în cafea. Simțea că urma să aibă nevoie de mai mult de o simplă cafea ca să audă ce avea de spus.
   Gina îi turnă puțin whisky în ceașcă, își puse un pahar pentru ea și se așeză pe canapea.
   - Dumnezeule, ce nebunie!
   Pete coborî privirea spre ceașca din mână, fără să știe ce să spună.
   - Erai de mult prietenă cu Ruth?
   - Sunt.
   Pete se uită la ea, fără să înțeleagă.
   - Sunt în continuare prietenă cu ea.
   - Da, bine, spuse Pete. Și vă știți de mult?
   Gina coborî privirea.
   - Am cunoscut-o – i-am cunoscut pe toți – în săptămâna în care s-au mutat aici. Acum 2 ani.
   Și, dintr-odată, fu curios să afle mai multe, așa cum ar fi trebuit să fie de la bun început. Voia să știe cum era ea, ce fel de femeie ar fi putut să pățească ceva atât de îngrozitor. Știa că Ruth Malone era aceeași persoană de acum 3 luni, acoperită doar de un strat de durere și teamă – dar în momente de cumpănă, lumea are tendința să creadă că oamenii sunt altfel. Speciali. Că au ceva anume care îi transformă în genul acela de oameni cărora li s-a întâmplat ceva rău. Pentru că alternativa – că lucruri groaznice i se pot întâmpla oricui, oriunde – este de neimaginat.
   Voia să afle ce anume o făcea pe Ruth Malone genul de persoană ai cărei copii să fie uciși.
   Așa că o întrebă pe Gina:
   - Cum era ea – doamna Malone – înainte de toată povestea asta? Cum era ea ca om?
   - De ce? răspunse Gina, oftând. De data asta vrei să scrii ceva despre ea care să fie adevărat? De data asta ai de gând să scrii adevărul?
   De-abia acum se văzu limpede prin ochii ei și îi fu rușine pentru felul în care se lăsase folosit de Friedmann și de Devlin, ca să scrie povestea lor.
   Ridică privirea și se uită fix în ochii ei.
   - De-asta sunt aici. Ca să scriu adevărul.

Capitolul 12

   Gina umplu ceștile de cafea, își aprinse o țigară și începu să povestească.
   Și, încetul cu încetul, se relaxă și vorbi pe un ton calm, controlat. De parcă ar fi vorbit singură.

   Să fi fost la vreo săptămână după Ziua Muncii. Eram chiar aici, la fereastră, fumam o țigară, cu un ochi pe geam. Așteptam să treacă timpul să mă duc la muncă. Era liniște, asta îmi amintesc clar. Era cald. Și am văzut mașina intrând pe stradă. Cu o remorcă în spate.
   Au oprit în fața clădirii și au ieșit pe rând din mașină. Frank și un alt individ – Ed, Eddie, ceva de genul –, Ruth și copiii.
   Au ieșit din mașină, iar bărbații s-au dus în spate, pregătindu-se să descarce. Ruth a rămas o clipă locului. Îmi aduc aminte că cei mici o trăgeau de mână, zbierau, iar ea i-a ignorat, pur și simplu. Uneori... uneori se pierde în lumea ei și nu mai ajunge nimeni la ea. Parcă nu te mai vede, nu te mai aude. E de una singură.
   În fine, Frank și amicul lui au început să scoată chestii din mașină: cutii, câteva mese. Micuțul Frankie semăna leit cu tatăl lui – brunețel, cu picioare lungi, încruntat. Chiar de la început mi-am zis că o să fie un băiat bine făcut. Că poate se face jucător de fotbal.
   Dumnezeule!
   Cindy era pe urmele lui, ca de obicei. De-abia începuse să meargă. Se ținea cu o mână de balustradă ca să urce treptele. Mi-aduc aminte că Frankie a strigat ceva din vârful scărilor – Ești o mototoală! – sau ceva de genul, iar ea s-a uitat urât la el. „Stai să vezi că plânge”, mi-am zis eu, dar Frankie n-a lăsat-o pe sora lui la greu. A coborât în grabă treptele, a luat-o de mână, a ajutat-o să urce scările și, câteva clipe mai târziu, râdeau cu gura până la urechi.
   N-am mai văzut niciodată niște copii ca ei. Majoritatea băieților de vârsta lui nu-și bat capul cu fetele, mai ales fetițe așa mici ca ea. Dar Frankie îi purta mereu de grijă.
   După care i-am auzit luând-o la fugă pe coridor, dând iama în apartament. I-am auzit bombănind când tatăl lor le-a arătat care avea să fie camera lor.
   Frankie a început să strige că el vrea să doarmă la geam.
   Erau niște copii cuminți, dar era prima zi, erau gălăgioși. Țipetele lor începuseră să mă deranjeze, așa că am zis să ies la plimbare. Țin minte că nu reușeam să-mi găsesc cheile, așa că m-am întors în sufragerie să le caut – și atunci am auzit vocile.
   M-am uitat pe fereastră și Ruth – bineînțeles, la momentul respectiv nu știam că e Ruth – stătea așezată pe treptele clădirii de peste drum. Avea o țigară în mână și stătea în fund pe trepte, cu mâna la ochi, ca să se ferească de soare și chiar în fața ei erau Maria Burke și Carla. Carla Bonelli.
   Carla era toată un zâmbet și arătă cu degetul spre apartamentul ei, după care Ruth vorbi. Avea o vocea groasă, cumva din gât. La început, am crezut că se prefăcea, dar am aflat că nu. Așa vorbește ea. Toți bărbații sunt topiți după vocea ei. I-a zis:
   - Numele meu este Ruth Malone. Ne-am mutat la primul etaj. Soțul meu și copiii sunt deja în casă.
   Pe cuvânt că Maria Burke e cea mai mare bârfitoare din Queens. S-a întors să se uite la mașina lor, după care a mai făcut câțiva pași, curioasă să-l vadă și pe Frank. M-am uitat la Ruth și am văzut cum se uita la Maria – cu un zâmbet șiret pe buze, gen știu eu ce-ți poate pielea – și țin minte că mi-am spus: „Ah, o să-i cam dea de furcă”. M-a făcut și pe mine să zâmbesc.
   După care Maria probabil că și-a dat seama că arăta ca o ciudată, așa că s-a apropiat de ea cu mâna întinsă, de parcă ar fi fost Jackie Kennedy la recepție la Casa Albă.
   - Eu sunt Maria Burke, zise ea. Locuiesc la numărul 38 cu soțul și fiica mea.
   Nu știu cum o face, dar de fiecare dată când vorbește, reușește cumva să dea o mulțime de informații despre ea. Spre exemplu, poate că vrea să-ți spună cum o să fie vremea, dar tot ce auzi e: „Eu sunt Maria Burke, iar soțul meu câștigă mai bine decât al tău”. Sau „Avem o mașină mai scumpă ca a voastră”. Sau „Fiica mea e la o școală mai bună decât a voastră”. Bietul copil. Sally Burke e o dulceață de fată – nu merită să o aibă pe Maria ca mamă.
   Doamna B când o bate la cap să-și facă temele, când se laudă cu ce note a mai luat la școală și cu lecțiile de pian.
   În sfârșit, Ruth s-a uitat la ea și a tras un fum de țigară. Se vedea de la o poștă că Maria nu știa cum să reacționeze. Și-a mutat privirea spre Carla, iar Carla s-a uitat și ea la ea, era clar că niciuna dintre ele nu știa ce să facă.
   Ruth rămase neclintită, cu țigara în gură, de parcă toată viața ei stătuse pe treptele acelea. Era îmbrăcată într-o pereche de pantaloni trei sferturi și o bluză, din câte țin eu minte. Avea pantofi cu toc. Era coafată și se vedea de la mine de la geam că era machiată. Iar Maria și Carla erau îmbrăcate în haine simple de casă. Ai cunoscut-o pe Maria? Doarme noaptea cu bigudiuri și își aranjează părul ca-n liceu, probabil. Țin minte că mi-a spus odată că prea mult machiaj te face să arăți ca o sărăntoacă. Am început să râd. Ea a fost aleasă prințesă la balul bobocilor din liceu – ne-a împuiat capul cu asta –, așa că se crede mare expertă. Îmi tot vine să-i spun: „Maria, dragă, au trecut 15 ani de atunci!”, dar n-aș mai scăpa de ea.
   Carla făcea și ea ce face mereu – îi cântă în strună Mariei. Același model de rochie, același imprimeu pe șorț, probabil aceeași nuanță urâtă de ruj. Nu seamănă deloc cu Maria: e mai scundă și puțin umflățică, are un păr brunet, sănătos, pe care nu-i chip să-l ondulezi, sprâncene groase și o aluniță pe care o urăște – dar ei nu-i prea pasă cum arată. Vrea doar să se facă plăcută. Așa că, odată ce Ruth și-a stins țigara, Carla s-a grăbit să-i ofere pachetul ei.
   După care Maria și-a scos un șervețel din buzunar ca să ia mucul de țigară de pe jos. Dacă n-aș fi văzut-o cu ochii mei, nu aș fi crezut. Se uită de sus la Ruth, de parcă ar fi fost regina Angliei, iar Ruth vreo biată servitoare căreia trebuia să i se explice: „Ne mândrim că este curățenie în cartierul nostru”.
   Ruth se făcu roșie la față, dar în continuare nu spuse nimic. Am văzut că își coborâse mâna să-și aranjeze cutele de la pantaloni, dar se opri, iar eu aș fi vrut să o încurajez. Nu a mai spus nimic, a fumat țigara primită de la Carla, uitându-se pe rând la ele două. Maria Burke probabil că o fi crezut-o nepoliticoasă sau proastă, iar după cum o știu eu acum pe Ruth, ar fi deranjat-o acest lucru. Dar a rămas, pur și simplu, acolo, de parcă nu ar fi dat doi bani pe ce credeau ele.
   În cele din urmă, Carla îi spune:
   - Ei bine, am vrut doar să venim să ne prezentăm. Ai mai fost pe aici, prin Queens?
   Ruth le-a răspuns că nu, după care Carla a început să pălăvrăgească despre magazine și despre biblioteca pentru copii. Îi povesti și despre biserică, după care rămase cu vorba pe buze pentru că nu știa dacă era sau nu oportun să vorbească despre asta. Ruth coborî privirea și i-am zărit din nou zâmbetul acela, de parcă se întreba dacă s-o ajute sau nu.
   După care se înmuie puțin și spuse:
   - Suntem catolici, zise ea, spre ușurarea Carlei.
   - Bun, răspunse ea, atunci să știți că biserica e la vreo cinci străzi pe aici. Biserica St. Theresa e una dintre...
   Poate că Ruth considerase că deja lăsase prea mult de la ea. Așa că o întrerupse și zise:
   - Nu prea mergem la biserică.
   Nu știură cum să reacționeze la această informație. Se uitară una la alta, după care Maria îi răspunse cu un zâmbet larg, fals:
   - În orice caz, bine ați venit! O să vedeți că e un cartier tare drăguț. Foarte liniștit. Sigur. Sunt convinsă că o să fiți foarte fericiți aici.
   Ruth îi zâmbi și spuse:
   - Și eu. Ar fi cazul să intru în casă să văd ce nebunie a lăsat Frank în urma lui. Mulțumesc pentru țigară, îi spuse ea Carlei.
   S-a ridicat să plece, iar eu tocmai ce ieșeam din apartament, așa că am dat nas în nas la intrare. Ne-am salutat din priviri. S-a strecurat pe lângă mine și a intrat în casă.
   Aceea a fost prima mea impresie despre ea: că știa cum să își poarte de grijă. Că nu o interesa ce credeau ceilalți despre ea. Dar m-am înșelat.
   Câteva zile mai târziu, veneam acasă și am văzut-o din nou afară, pe scări.
   Frank lucra pe tura de noapte, așa că luaseră cina mai devreme. El era în casă, le citea celor mici o poveste. M-am așezat lângă ea și mi-am scos pachetul de țigări. Mi-a dat o brichetă și i-am mulțumit, după care am stat câteva clipe în tăcere, ascultându-le vocile – glasul entuziasmat al lui Frank în timp ce citea povestea și râsetele copiilor la părțile amuzante. Simțeam miros de mâncare: usturoi, condimente, un radio pe fundal. O auzeam pe Nina Lombardo vorbind la telefon. Era cald afară, chiar dacă începuse să se întunece.
   Mi se pare destul de ciudat acum, dar în ziua aceea m-am tot gândit la tatăl meu. Nu mă mai gândisem la el de ani de zile. Mi-am amintit că îmi povestise cândva despre o vară indiană și țin minte că l-am întrebat de ce au indienii două veri.
   Am mai așteptat puțin, după care am întrebat-o: „V-ați mutat de curând?” ca să rup cumva tăcerea. Știi tu. Iar ea mi-a răspuns: „Da. La primul etaj”.
   Am întrebat-o dacă s-au mutat aici pentru că soțul ei lucra în apropiere și mi-a spus că nu, că lucra la aeroport, dar că ea era chelneriță la Callanghan’s, pe Union colț cu 164th Street. Parcă țin minte că mi-a spus că fostul lor proprietar voia să-și vândă casă, așa că fuseseră nevoiți să se mute. Am vorbit despre nimicuri. Voiam s-o cunosc puțin mai bine.
   M-am prezentat, s-a prezentat și ea și m-a întrebat dacă locuiesc singură, dacă am copii. De regulă, nu-mi place când lumea îmi pune prea multe întrebări personale, dar în cazul ei... nu m-a deranjat deloc. Era genul de persoană care te făcea să te simți ca și cum întreba pentru că era cu adevărat interesată, și nu ca să-și bage nasul sau de dragul de a face conversație.
   După care m-a întrebat dacă locuiesc de mult aici și i-am spus că se făceau 5 ani. Am avertizat-o că unii vecini sunt mai bârfitori, cred că i-am spus. Ea mi-a spus că și-a dat seama – presupun că se referea la Maria și la Carla.
   După ce am ajuns s-o cunosc mai bine, am înțeles că ura faptul că oamenii își băgau nasul în viața ei. Ura genul acela de întrebări „enervante” despre cum anume își educa copiii sau despre cât câștiga soțul ei.
   Nu era... nu este o femeie tipică. Obișnuia să facă mișto de femeile din jurul ei. Nu era interesată de genul de lucruri care le făcea diferite: cine înșela pe cine, care mamă avea probleme la școală cu copilul. Obișnuia să vorbească despre ceea ce aveau celelalte femei în comun. Despre faptul că femeile își aranjează părul la fel, sau poartă același gen de haine, ca un fel de uniformă. Obișnuia să spună Păpușile Barbie. Făcea mișto de evenimente importante din viața lor – știi tu, programarea la salon de vineri după-amiaza, cinele de sâmbătă seara, mereu la același restaurant, alături de soț și de întreaga familie. Nu înțelegea ce gen de femeie ar putea fi... mulțumită cu o astfel de viață. Ura rutina. Detesta liniștea, mediocritatea.
   Țin minte că odată mi-a povestit despre Carla că vrea să-și redecoreze casa și că trebuia să aleagă dacă să-și schimbe draperiile sau să-și retapițeze canapeaua. Îmi amintesc expresia de pe chipul ei când mi-a zis: „Ar putea să le facă pe amândouă, dacă ar ști cum”. Îmi amintesc că a început să râdă. Presupun că făcea referire la bărbați. Țin minte că bărbații obișnuiau să-i dea bani – câte 10 dolari pentru două pahare de băutură și un taxi, sau 5 dolari pentru toaletă –, iar ea păstra restul.
   - „Cei mai mulți oameni nu vor să-și asume riscuri”, țin minte că mi-a spus ea odată. O și văd în fața ochilor, tolănită pe canapea, întinzându-și brațele, râzând: „Le e teamă să guste din viață, să vadă cum e”.
   Sincer să-ți spun, avea două vieți: cea din timpul zilei – prinsă cu copiii, cu treburile casei, cu sandviciurile cu ton, reviste de benzi desenate, tot tacâmul – și viața ei de noapte. Baruri. Cocktailuri. Bărbații care plăteau pentru ele.
   Era înconjurată tot timpul de bărbați. Dar, de când s-a despărțit de Frank, a stat cel mai mult cu Lou – Lou Gallagher. Și cu Johnny Salcito.
   Pe Johnny îl știu din vedere. Obișnuia să meargă la Callanghan’s. E polițist. Ciudat, nu-i așa? Un tip mai scund, în fine. Când s-au cuplat prima oară, acum vreun an, era tare impresionată de el. Trecuseră câteva luni de când se despărțise de Frank, iar pe vremea aia Johnny câștiga bine, așa că își permitea să o scoată în oraș și să o răsfețe. Dar nu era ceva important pentru el. După vreo 6-7 luni, lucrurile au început să se ducă naibii. Avea datorii la fel de fel de oameni. Genul de persoane cărora nu vrei să le fii dator. A început să bea. Era un bărbat arătos, dar acum nu mai e chiar așa.
   Arată ca și cum nu-l mai interesează nimic. S-a îngrășat, a făcut burtă. Și e tare gelos. Pe ceilalți bărbați, pe prietenii ei. Pe Frank, chiar dacă deja sunt despărțiți. Și e furios pe ea. Ultima oară când l-am văzut, era foarte furios. Urla ca un nebun că îl urmăreau unii, că erau cu ochii pe el. Parcă o luase razna, spunea numai tâmpenii. Poate de la băutură.
   Lou este opusul lui Johnny. El o duce bine. Afacerea îi merge bine, se pare că lucrurile merg din ce în ce mai bine pentru el. Făcea bani frumoși, o scotea pe Ruth în tot felul de localuri. Cum lucrurile începuseră să scârțâie cu Johnny, Ruth se vedea din ce în ce mai rar cu el, iar treburile au început să fie mai serioase cu Lou. Și-a cumpărat o barcă și au fost de câteva ori în vacanță. Dar pleca doar dacă reușea să găsească o bonă pentru copii. I-am spus să-i lase pe cei mici cu Frank, dar mi-a zis că i-ar fi făcut capul calendar dacă ar fi știut că mergea undeva cu un alt bărbat.
   Îl știi pe Lou? Nu e cel mai chipeș bărbat, dar are ceva. E încrezător. Charismatic. Se vede că are bani. Și știe cum să se îmbrace, are costume frumoase, pantofi frumoși.
   E liniștit de felul lui: la banii lui, ai crede că e cu gura mare, insistent – dar el nu-i așa. Și chiar dacă Ruth mai venea acasă la patru, cinci dimineața, mi-a spus că el era în fiecare zi la birou la opt dimineața. În fiecare zi.
   Dar e ceva ce nu-mi place la el. Ceva... când ajungi să-l cunoști mai bine, ai cumva sentimentul că ce se întâmplă la interior nu se potrivește cu cămășile lui elegante și cu freza de la salon. Și când îți dai seama de asta... e ca atunci când găsești un vierme într-un frumos măr roșu.
   Țin minte că eram odată într-un bar din Williamsburg cu Ruth, Lou și alți câțiva oameni. Prin vară. Era ziua lui Lou, iar Ruth organizase o mare petrecere. Pusese bani deoparte să îi cumpere ceva frumos. Parcă niște butoni, nu-mi mai aduc exact aminte. Și-a cumpărat și ea o rochie nouă, și-a făcut părul și unghiile. Nu s-a dat în lături de la nimic.
   Rochia era puțin mai scurtă decât de obicei. Mă tot întreba dacă era OK, dacă arăta bine, dacă nu era prea mulată. Tot trăgea de ea, dar eu i-am spus că arăta super. Era perfectă. Bărbații se tot holbau la ea, dar nu s-a atins nimeni de ea, n-a invitat-o niciunul dintre ei la dans, pentru că e fata lui Lou, mă înțelegi? Era a lui.
   Și atunci s-a întâmplat totul. Stăteam de vorbă cu una dintre prietenele noastre, Lou nu era cu noi. Poate că era la toaletă. Așa că Ruth rămăsese singură. După care am auzit un zgomot, m-am întors spre ea și l-am văzut pe Lou alături de un alt tip. Un slăbănog beat. Roșu la față, cu mâinile în aer. Un prostănac. Tot zicea: „N-am știut, prietene. N-am știut că e gagica ta”. După care Lou i-a spus ceva, în șoaptă. N-am reușit să aud. Tipul a dat să plece, dar Lou i-a dat un pumn în stomac. Am auzit când l-a lovit, iar prostănacul a început să se vaite. Dumnezeule, asta e prea de tot, țin minte că mi-am spus. Tipul deja își ceruse scuze – ce voia mai mult de la el? Dar Lou nu-și luă ochii de la el. Se holba, pur și simplu, la el, de parcă uitase de tot de noi. Doi oameni de-ai lui l-au ridicat pe ăla de pe jos – se văita de mama focului, nu se mai putea ține pe picioare –, iar unul dintre ei l-a prins de păr, i-a dat capul pe spate. Iar Lou a făcut un pas în față și l-a luat la bătaie.
   Am crescut într-o zonă rău famată, am văzut și eu bătăi la viața mea, dar așa ceva n-am văzut niciodată. Tipul ăla nu se putea mișca, darămite să riposteze. Încă îmi aduc aminte de zgomotul pe care îl făceau pumnii lui Lou.  Oscior cu oscior. I-a spart maxilarul. Și obrazul. Totul să fi durat doar câteva minute, dar mi s-a părut că a ținut mult mai mult. Tipul începuse să scuipe sânge, dinți, îi învinețise ochii. Dintr-odată, Lou s-a oprit, oamenii lui l-au lăsat să cadă în genunchi, iar tipul a început să vomite, după care a căzui lat pe podea. Lou i-a întors spatele, și-a băgat pumnul în găleata cu gheață, a mormăit ceva, iar oamenii lui au început să râdă. Ca niște maimuțe. Bietul bărbat zăcea la picioarele lor. În cele din urmă, chelnerii l-au dus de mâini și de picioare afară. Lou a aruncat 50 de dolari pe masă.
   - Pentru neplăcerea cauzată, a zis el.
   Adică pentru curățenie. Și ca să nu cheme poliția.
   Așa că, de îndată ce am prins-o de una singură, am întrebat-o pe Ruth, ce mama dracu’? La început n-a vrut să-mi spună nimic, dar am insistat și, în cele din urmă, a recunoscut și ea că, da, poate exagerase puțin, dar era gelos. Atât a avut de spus. I-am spus că nu-i normal. Că nu era un om bun. Ea n-a mai zis nimic.
   Vrei să știi ceva? Cred că i-a plăcut. Mi-a spus odată că Lou era Făt-Frumos al ei și cred că-i plăcea să-l știe așa gelos. Mi-a spus că era singurul bărbat care o făcuse să se simtă dorită. Singurul bărbat care avusese cu adevărat grijă de ea.
   Trecuse mai bine de o oră, iar Pete de-abia dacă scosese vreun cuvânt.
   Gina se opri din vorbit și se uită lung la el.
   - Nu știu de ce îți povestesc atâtea, domnule Wonicke.
   - Spune-mi Pete, te rog, răspunse el. Chiar sunt interesat. Vreau să o cunosc mai bine.
   Gina începu să râdă și apucă pachetul de țigări de pe masă.
   - Nu știu... nu m-a mai luat nimeni la întrebări până acum. Nu chiar. Nu despre Ruth. Tot ce voiau să știe era: Ai auzit ceva neobișnuit în seara aceea? Bănuiești pe cineva? Nimeni nu a părut curios să o cunoască mai bine, să afle despre cum era ea. Despre cum e ea.
   Se aplecă să-și aprindă țigara. Dădu capul pe spate. Expiră fumul.
   - Te ajută poveștile astea? Vrei să-ți notezi ceva?
   - Nu știu. Nu știu dacă ajută la ceva, zise el, oftând, holbându-se în cana goală. Nici măcar nu știu ce să te întreb. Vreau să te aud vorbind pentru că sper că o să spui ceva anume, ceva care să mă facă să spun: Da, ăsta e indiciul pe care îl așteptam. Doar că nu funcționează așa, nu? Doar în filme. Așa că... pentru a-ți răspunde la întrebare, nu. Nu am să scriu nimic despre ea fără acordul tău.
   Gina îi zâmbi și îl bătu pe mână. Se ridică de pe canapea, puse de cafea și scoase o cutie cu biscuiți.
   - Cred că s-au cam întărit, zise ea, iar Pete luă un biscuit, ca să-i arate că nu-l deranja.
   Numele de Johnny Salcito îl sâcâia. Nu reușea să-și dea seama de ce i se părea atât de cunoscut.
   După care îi veni o idee. Scoase teancul de fotografii și le răsfoi până o găsi pe cea pe care o făcuse în prima zi, cu Ruth în drum spre mașina lui Devlin, cu privirea îndreptată spre șirul de polițiști.
   Pete îi întinse fotografia și o întrebă:
   - Recunoști pe cineva?
   Gina luă fotografia și arătă cu degetul spre bărbatul din mijloc, cel la care părea să se uite Ruth.
   - Da, el e, Johnny. Ai făcut poza asta în prima zi, nu-i așa? Sărmana Ruth. Ticălosul ăla o târăște să-și vadă copila moartă și, dintr-odată, vede un chip cunoscut, bărbatul care îi jurase iubire. Doar că, în loc să aibă grijă de ea, află că e mână-n mână cu ticălosul ăla.
   Se întunecă la față și îi întinse fotografia de parcă ar fi fost ceva murdar.
   Pete o luă, o băgă la loc în teanc, îngândurat. Îi scăpa ceva despre Johnny Salcito, ceva important. Dintr-odată, își aduse aminte ce îi spusese Devlin: Salcito era cel care o sunase pe Ruth la două dimineața în noaptea în care dispăruseră copiii.
   Brusc, se auzi muzică în depărtare. Gina se ridică în picioare și trase draperiile, ca să oprească zgomotul. Deschise radioul.
   Zise fără să se uite înspre Pete:
   - E de la World’s Fair. Caruselul ăla. Zi de zi. Toată vara. Țin minte că eram aici, în casă, în ziua aceea, ziua în care copiii au... îl tot auzeam. Fără oprire. Nu mai suport să-l aud.
   Își luă o țigară cu mâna tremurândă, iar Pete i-o aprinse.
   - Vezi tu, copiii vorbeau zi și noapte despre carnaval. De-abia așteptau să meargă, iar Ruth le promisese să-i ducă în toamnă, ca să fie mai răcoare, să se poată plimba, plus că urma să fie... urma să fie ziua lor... erau amândoi născuți în octombrie. Aveau să-și serbeze ziua la târg. Dar n-au mai apucat să meargă. N-au mai apucat...
   Ochii i se umplură de lacrimi și nu se mai putu abține să nu plângă.
   Rămase privind în gol.
   - Dumnezeule, Ruth aude muzica asta zi de zi! Mă gândesc cu groază la Crăciun. Magazinele, decorațiunile, luminițele. Când mă gândesc la copiii de pe stradă, din magazine, vorbind în continuu despre Moș Crăciun și despre cadouri... Dumnezeule, nici nu vreau să mă gândesc. Dar nu reușesc să-mi scot din minte – totul îi amintește că vine Crăciunul și că ei... că ei nu-l vor mai sărbători niciodată.
   Se șterse la ochi, scutură din cap și ridică privirea. Pete o întrebă primul lucru care îi veni în minte:
   - Cum v-ați împrietenit tu și Ruth?
   Gina se ridică să-și ia un șervețel și își suflă nasul.
   - S-a întâmplat chiar în noaptea aceea, de la bun început. De prima oară când am vorbit. M-a invitat la ea, să bem o cafea. Cred că a rămas și ea surprinsă, părea genul de persoană introvertită. Dar mi-am zis că dacă tot m-a invitat, frumos era să accept. Copiii deja erau la culcare, nu i-am cunoscut atunci. Dar Frank era încă acasă. Nu i-a plăcut niciodată de mine.
   - De unde știi?
   - A rămas în bucătărie până s-a făcut timpul să plece la muncă și a aprins radioul când ne-a auzit râzând. Am întrebat-o pe Ruth dacă ar fi cazul să plec, să nu-l deranjăm. Dar ea mi-a zis să fac abstracție de el, că era nepoliticos și prostănac. Mi-a zis că îi plăceau doar femeile care semănau cu mama lui.
   - Cu mama lui?
   - Da, răspunse ea. Pentru Frank, femeia ideală este nebuna de maică-sa. Elegantă, atentă la siluetă, care merge în fiecare zi la Biserica St. Joseph, ca să lustruiască sfeșnicele în așteptarea părintelui Michael. Ruth nu putea să o sufere. Nu-i plăcea să o lase cu copiii, nu suporta când Frank se ducea în vizită pe la ea.
   - De ce?
   - Ea era concurența. Concurența față de Frank, față de copii. Știa că mama lui avea să fie întotdeauna pe primul loc. Chestia asta o scotea din minți.
   - Ruth chiar avea încredere deplină în tine, nu-i așa? Îți spunea orice.
   Gina ridică din umeri, dar zâmbi, fericită să audă asta, iar Pete știu atunci că era liber să pună toate întrebările pe care nu ar fi îndrăznit să le pună mai devreme.
   - Era genul de femeie geloasă.
   - Nu. Nu chiar. Avea, pur și simplu, o problemă cu mama lui Frank. La urma urmei, Johnny e un bărbat însurat. La fel și Lou. Dar n-o interesa, atât timp cât se simțea ea bine. Dar nu avea prea multe prietene. Nu prea era apropiată de nimeni. Cred că prefera bărbații pentru că sunt mai direcți.
   - Dar de tine i-a plăcut, nu?
   - Ah, da, da. Avem amintiri frumoase. Obișnuia să spună că de fiecare dată când e cu mine se simte ca pe vremuri. Înainte să vină copiii pe lume. Înainte de Frank.
   Gina nu mai spuse nimic, iar Pete își bău cafeaua rece. Și-o imagină pe Ruth în adolescență: întorcându-se acasă în zorii zilei, furișându-se pe fereastra de la dormitor. O văzu plutind în aerul răcoros al nopții, cu inima bătându-i în ritmul muzicii. Dornică să-și înceapă viața.
   După care se văzu pe el la 15-16 ani, la masa de la geam, ignorându-și tema pentru acasă, privind pe fereastră în serile de vară nesfârșite, spre curtea din fața casei, visând cu ochii deschiși la alte orașe mici, la metropole, la locuri în care nu ajunsese niciodată, la oameni pe care nu îi cunoscuse niciodată. Își aminti de dorința aceea arzătoare de a evada. Și de teama că lucrul acesta nu avea să se întâmple, că avea să se trezească la patruzeci de ani, angajat la moară, cu o soție cu care nu mai știe ce să vorbească.
   Lăsase teama aceea să îl consume, până ce explodase într-o flacără care îl mânase spre ore suplimentare la școală, o mulțime de scrisori de refuz, o discuție înflăcărată cu părinții lui: cu o mamă plângând, cu un tată dezamăgit, cu furie în loc de durere. Până ce, în cele din urmă, urcase într-un autobuz Greyhound și lăsase Iowa în urmă.
   Poate că el și Ruth nu erau atât de diferiți.

   Vocea de la radio anunța știrile de la ora 1.
   Gina se ridică în picioare, opri radioul și puse un disc. Ceva suav, cu ecouri de chitară. Lăsă volumul la minimum. Se întoarse pe canapea și își aprinse o țigară. Își mai puse un pahar de whisky, mișcându-se pe ritmul muzicii.
   După care spuse:
   - Într-o zi, după ce deja ajunseserăm să ne cunoaștem mai bine, Ruth m-a întrebat: „Când erai mică, ce voiai să te faci?”
   Gina zâmbi.
   - De mult nu mă mai întrebase cineva asta. De parcă ar fi fost alegerea mea. „Voiam să mă căsătoresc și să fac copii. La fel ca toată lumea. La fel ca tine”, i-am răspuns eu. Ruth s-a uitat lung la mine și am știut la ce se gândește. Eu, femeie măritată. Eu, cu hainele mele ieftine, cu părul meu vopsit aiurea, cu curul meu cât casa. Asta vede toată lumea care se uită la mine.
   Pete dădu să spună ceva, dar Gina îl opri:
   - Stai liniștit, Pete, nu-i nevoie să faci pe politicosul. Știu cine sunt. Mă prefac eu că nu mă interesează și, de cele mai multe ori, chiar așa e. Dar visam și eu la ce visează toate fetele. La Făt-Frumos, la o nuntă ca-n povești, la un final fericit.
   Dădu paharul pe gât, îl puse pe masă și îl umplu din nou.
   - Dar m-am învățat minte. Niciun bărbat nu vrea să se însoare cu mine, să facă copii cu mine. Da, sigur, vor să mă îmbete. Să se simtă bine. Dar nu sunt genul de femeie pe care să vrea vreun bărbat să o ia de nevastă. Se distrează cu mine și apoi se duc înapoi la nevestele lor. Sau îmi dau papucii pentru una mai tânără, mai slabă ca mine. Dacă mă întreabă cineva, le zic că dragostea e pentru proști. Că nu cred în finaluri fericite. Dar am sub pat o cutie plină cu romane de dragoste. Îți spun toate astea pentru că ești în casa mea și pentru că nu-mi aduc aminte ultima oară când am fost așa de beată. Cam o dată pe lună mă duc să văd un film la Dominion – genul ăla de filme cu Bette Davis în care rățușca cea urâtă se transformă într-o lebădă, se cuplează cu Făt-Frumos și trăiesc împreună până la adânci bătrâneți. În sinea mea, mereu am visat la asta. Dar nu prea s-a întâmplat asta, nu-i așa?
   Sinceritatea ei îl debusolă.
  - Și asta te deranjează?
   - Sinceră să fiu... da. Câteodată. Câteodată chiar mă deranjează. Noaptea, când sunt singură. Când știu că Mick e acasă la nevastă-sa, când văd că Paulie nu-mi răspunde la telefon. Am să-ți spun ceva, ceva ce n-am mai spus la nimeni. Nici măcar lui Ruth. Primăvara trecută am trecut într-o zi prin fața geamului ei. Frank încă locuia acasă. Să fi fost vreo șase. Ruth făcea de mâncare, iar eu mergeam să mă văd cu un tip. Eram lefteră săptămâna aia. Țin minte că speram să-mi dea măcar bani de taxi. M-am oprit să-mi aprind o țigară și am auzit-o vorbind despre ceva banal – pantofii noi ai lui Frankie sau reducerile de la Gertz – chestii banale, știi ce vreau să spun? Frank se uita, pur și simplu, la ea – dar felul în care se uita la ea. De parcă nu se putea sătura de ea. După care le-a dat copiilor de mâncare, a sărutat-o pe Cindy pe frunte și am văzut-o apropiindu-și nasul de părul ei. Doar atât, o secundă. Ca să-i miroasă creștetul capului.
   Avea lacrimi în ochi, iar de data aceasta nu se mai abținu.
   - Ruth habar n-are cât era de norocoasă. Pentru ea, era o simplă zi de marți. Pentru mine, era tot ce mi-aș fi putut dori vreodată: un bărbat care să mă iubească, doi copii frumoși. O familie.
   Gina oftă adânc și apucă sticla de băutură.
   - Dumnezeule. Ești sigur că nu vrei să bei cu mine?
   De data aceasta ridică paharul, o așteptă pe ea să-l umple, după care dădură noroc.
   - Și tu ai întrebat-o vreodată pe Ruth?
   - Ce?
   - Ai întrebat-o ce ar fi vrut să se facă atunci când era mică?
   - Oh, da, răspunse Gina, zâmbind. Vrei să știi ce mi-a zis? „Nu mi-am dorit niciodată ce ți-ai dorit tu – un soț, copii. Voiam doar să fiu specială”.
   Dădu paharul pe gât și începu să-și plimbe degetul pe marginea paharului.
   - S-ar putea spune că a reușit, nu? Toată lumea din Queens știe cine e.

   Minutele se scurseră. Povestiră despre copii, după care Pete o întrebă:
   - De ce s-au despărțit?
   Gina își aprinse o altă țigară.
   - Pentru Ruth, Frank era un pas înapoi. În școală i se păruse că el era cea mai bună partidă. Și presupun că s-a măritat de tânără ca să plece de acasă, ca să scape de maică-sa. Știai că tatăl ei a murit când ea avea 16 ani? L-a iubit foarte mult. După cum vorbește despre el, se vede că a fost fata lui tata. Dar după moartea lui... ei bine, ea și mama ei nu s-au înțeles niciodată bine. Voia să scape de acasă, iar Frank a fost șansa ei. Dar când am cunoscut-o eu, deja se săturase de el. Pete, trebuie să înțelegi că Ruth este diferită. Da, sigur, e o femeie frumoasă, dar e mai mult decât atât. Bărbații vor să o aibă. Unii bărbați ar face orice pentru ea. Ar fi putut să se mărite cu orice bărbat, dar și-a dat seama de asta prea târziu, când deja era căsătorită cu un mecanic, cu doi copii acasă și cu o slujbă de căcat într-un bar de căcat. Nu cred că Frank a înțeles vreodată cum stă treaba, zise ea, frecându-se la ochi. Sau poate că da. Era mereu gelos pe ceilalți bărbați. Țin minte că am întrebat-o odată: „Te-ai gândit vreodată să-i dai lui copiii? Să renunți la procesul ăsta de custodie?”
   Pete lăsă paharul pe masă.
   - Și ce ți-a răspuns?
   - A început să țipe la mine, gen: „Cum poți să mă întrebi una ca asta?” Era de-a dreptul furioasă. Eu i-am spus: „Ruth, am întrebat și eu”. După ce s-a mai calmat puțin, mi-a zis: „Sunt copiii mei, eu sunt mama lor”. Și gata, n-a mai zis nimeni nimic. Cred că nu suporta ideea să-l lase pe Frank să câștige. Luptase din greu, era ca și cum... nu, nu avea de gând să-l lase să câștige. Oricum, obișnuia să spună că nu era un tată bun. De-abia reușea să-și poarte singur de grijă. Mi-a spus de câteva ori că dacă ar fi fost să stea copiii câteva săptămâni la el, le-ar fi cumpărat numai pizza în primele zile după salariu și apoi conservă de porumb până la următorul salariu. Și asta nu e tot. Nu mi-a spus-o niciodată, nu în mod direct, dar cred că își făcea probleme despre ce ar spune lumea dacă l-ar fi lăsat pe Frank să ia copiii. Dacă ar fi fost să plece, pur și simplu. Era perfect conștientă de faptul că toate femeile din Queens s-ar fi uitat urât la ea. Că ar fi disprețuit-o. Și, chiar dacă nu vrea să recunoască, mereu a interesat-o ce crede lumea despre ea. I-am spus de atâtea ori că pune prea mult la suflet.
   Pete nu spuse nimic. Era sigur că trebuia să existe un motiv pentru care îi spunea toate aceste lucruri.
   - În fine, sunt sigură că și-a pus problema în felul ăsta. Copiii erau cei care îi stăteau în cale și îi încurcau viața la care visa. Nu i-ar fi lăsat niciodată să plece din casa ei, dar sunt sigură că s-a gândit la asta. Se întâmpla adesea să intre în vorbă cu un tip de la muncă, cu un client care îi acorda atenție. Sau când se întorcea din escapadele ei cu Lou, îmi spunea că i-ar fi plăcut să aibă un soț bogat. Cineva cu brichete frumoase, cu butoni eleganți, cu o mașină nouă, cineva care să o urce într-un avion spre California când avea el chef. Mi-a spus odată – Cindy era bolnavă, Frank încă nu îi trimisese banii pe luna respectivă și era tare deprimată – că visul ei era să se trezească într-un dulap ticsit cu haine și să fie servită la masă în fiecare seară. După ce văzuse ce altceva o aștepta, nu s-ar mai fi întors niciodată la Frank. Cred că ar fi dat orice să fie bogată. Sper să-i iasă într-o zi. Sper să-i iasă.
   Dar oare cât de mult visase la viața aceea? se întrebă Pete. Cât de mare fusese tentația?
   De fiecare dată când copiii mergeau la culcare și Gina venea la ea cu o sticlă de băutură, visa cu ochii deschiși la viața aceea. Sau de fiecare dată când reușea să pună bani deoparte din bacșișuri și să-i lase pe cei mici cu o bonă, ca să se ducă singură la film, să stea în întuneric și să se uite la femeile acelea, care erau ca ea și care îi făceau pe bărbați să se îndrăgostească de ele. Doar că, la finalul zilei, trebuia să se întoarcă acasă, să îi trimită pe copii la televizor, să se apuce de cină.
   Văzu în fața ochilor fotografiile pe care i le dăduse Devlin, cu apartamentul ei. Cu farfuriile murdare din chiuvetă, cu urmele de creioane colorate de pe pereți. Hainele copiilor erau pe canapea, jucăriile aruncate pe jos. În încercarea ei de a păstra ordinea în sufragerie, îndesa lucrurile într-un colț: desenele copiilor, cărțile, șosetele.
   După care își aminti de fotografiile din dormitorul ei. De dulapul în care hainele proaspăt călcate atârnau frumos pe umeraș. De sertarele în care lenjeria de corp și cămășile de noapte stăteau frumos împachetate. Suprafețele luceau de curățenie, iar covorul era imaculat. Toate lucrurile erau la locul lor.

Capitolul 13

   Ruth era tolănită pe canapea, cu o sticlă de whisky în brațe.
   Pusese la casetofon o piesă de-a lui Gene Pitney, care se repeta întruna. Nu mai suporta tăcerea. Fredona în șoaptă melodia, în timp ce își umplea paharul, după care îl dădea pe gât și îl umplea din nou.
   Bea ca să se îmbete. Era spre final de octombrie și trecuse ziua de naștere a copiilor. Planul ei fusese să își închipuie că zilele de 17 și 24 erau simple zile din calendar, pe care să le petreacă prin baruri, cu whisky și bărbați, ca să nu se gândească nici măcar o clipă la însemnătatea acelor zile. După care primise un telefon de la mama ei, care insistase să țină ziua împreună. Exact așa se exprimase: să țină ziua împreună. De parcă ar fi fost vreo sărbătoare religioasă și trebuiau să țină o slujbă și să se roage.
   Ruth acceptase, dar știa că nu mai voia să petreacă niciodată o astfel de săptămână. Erau doar ele două și bătăile ceasornicului. Vizitele zilnice la biserică, mâncarea arsă pe care niciuna din ele nu voia s-o mănânce și toate cuvintele nerostite care pluteau în aer grele ca plumbul.
   Niciodată.
   Auzi telefonul sunând, întinse mâna cu paharul să ia receptorul. Își pierdu echilibrul și căzu de pe canapea, vărsându-și băutura pe bluză.
   Auzi vocea lui Frank de pe jos:
   - Ruth? Draga mea, mă auzi?
   Ce amuzant. Parcă îi vorbea din depărtare. Ruth întinse mâna spre receptor. Dar de îndată ce îi auzi vocea clar și răspicat, de îndată ce simți tonul agitat din glasul lui, își dădu seama de ce sunase și își reveni repede.
   Luase în calcul și varianta asta, bineînțeles. Nu chiar tot ce presupunea asta – Frank nu era special la pat, dar era un om bun și... ei bine, se simțea bine în prezența lui și conta, și asta într-o oarecare măsură, dar mai mult restul. Faptul că ar fi putut să ia cina împreună seară de seară, înainte ca Frank să plece la muncă sau la bere cu băieții. Sâmbetele liniștite pe canapea, să fumeze și să se uite la televizor. Ieșiri la Trylon și poate câte un hot dog de căciulă în zilele de după salariu.
   La un moment dat, își aminti de rutina lor, de obiceiurile lui Frank – de felul în care își împăturea pantalonii, cum își punea frumos hainele pe masă, de felul acela în care se uita la ea în timpul nopții ca să-i șoptească „iubita mea” –, obiceiuri care o puseseră cumva la colț, până ce ajunsese să se simtă captivă.
   Dar acum că nu mai erau copiii, situația era altfel. Nimic nu mai era la fel. Nici măcar ea. Poate că rutina aceea, bunătatea lui erau exact ce avea nevoie.
   Astfel încât acceptă invitația lui Frank de a ieși la cină. Iar când o aduse cu mașina în fața casei și se întoarse cu fața spre ea, sub lumina felinarului, simți imboldul vinului și al coniacului de la cină și îi mângâie obrazul, îl invită în casă. Ba chiar începu să joace fantezia soției sfioase, genul de soție la care știa că visa el: se așeză pe canapea, picior peste picior, cu spatele drept, făcu ochii mari, în loc să îl privească seducător, cu zâmbetul pe buze, fără să-și umfle buzele într-un mod ispititor.
   Îl cunoștea prea bine pe Frank: era în continuare soția lui. Avea să rămână întotdeauna soția lui și nu era nevoie să-i lanseze nicio invitație. Așa că se uită în ochii lui câteva secunde în plus, iar el se apropie de ea. Și simți textura familiară a buzelor sale, simți mirosul lui de țigări și săpun, se bucură de îmbrățișarea lui și răsuflă ușurată când o luă în brațe și o duse în pat.
   Fusese la fel de tandru ca de obicei, iar ea îl strânse la pieptul ei și scoase gemetele acelea care îi plăceau lui, după care adormiră împreună.

   După ce Frank plecă în dimineața următoare, Ruth mai rămase câteva minute în pat, după care se mută pe canapea. Asta își dorea el. Asta își dorea mama ei. Asta și-ar fi dorit Frankie și Cindy: ca mami și tati să fie din nou împreună. Încercă să se întrebe ce anume își dorea ea, dar începu să plângă și începu s-o doară capul, așa că își aprinse o țigară, luă o revistă și încercă să nu se mai gândească.
   Apoi începu să se întunece și auzi strigătele copiilor care se jucau pe stradă. Deschise o sticlă de whisky și dădu rapid pe gât patru pahare, până ce nu mai auzi zgomotele de afară, apoi dădu drumul la radio. Mai bău două pahare, după care dădu muzica mai tare și începu să danseze.
   Dădu capul pe spate și se privi în oglinda întunecată: umerii ei mici, brațele albe, degetele lungi ca niște rămurele, părul roșu-auriu. Începu să țopăie, să-și unduiască șoldurile, făcând abstracție de bătăile de la ușă, de telefonul care suna fără oprire. Continuă să bea până ce lumea deveni o pată de culoare care se învârtea în jurul ei. Culorile, luminile, fâșia îngustă de cer care plutea deasupra clădirilor se învârtiră din ce în ce mai tare până ce Ruth căzu pe canapea, istovită, râzând în hohote, cu picioarele în aer, legănându-se în ritmul muzicii.
   Și, întinsă acolo pe canapea, întoarse capul să vadă soarele care apunea în spatele acoperișurilor de peste drum, observă primele stele, luminile, mașinile și umbrele de afară. Continuă să privească pe geam și văzu o mașină care parcă în fața clădirii, o mașină lungă, elegantă, strălucitoare.
   Portiera se deschise, iar Devlin ieși din mașină, sub lumina felinarelor. Iar Ruth rămase acolo, gâfâind, cu rochia ridicată și cu părul răvășit. Nu avea cum să o vadă, era invizibilă în întunericul acela, dar ar fi putut să jure că îi întâlnise privirea în penumbră. Preț de o clipă, îl simți la fel de apropiat ca pe un amant.

   Pete rămase cu gândul la conversația dintre el și Gina zile întregi.
   Brusc, într-o dimineață se trezi și știu cu siguranță ce avea de făcut. Se spălă pe față, evitând să se privească în oglindă. Descoperise că, dacă nu se uita în interiorul lui, teama nu avea cum să-l pătrundă. Dacă nu se uita, nu avea cum să vadă lucrurile acelea de care îi era cel mai teamă: că nu avea ce căuta în New York, că nu era îndeajuns de bun, că avea să vină o zi în care o să se declare înfrânt și o să se întoarcă în Iowa cu coada între picioare și o să lucreze la ziarul local și o să se prefacă zi de zi în fața mamei sale că era fericit că se întorsese acasă.
   De regulă, când îl năpădeau astfel de temeri, își lua haina, o lua la fugă pe scări, trăgea ușa după el și pleca la plimbare de dimineață. Odată ce ajungea la restaurantul de pe 2nd Avenue și își comanda porția de clătite cu sirop de arțar, sentimentul acela începea să dispară, fiind înlocuit cu unul de uimire.
   Că era aici. Că New York-ul era exact ca în filme, ca în reclame: taxiuri galbene conduse de italieni nervoși care treceau de pe o bandă pe alta fără să semnalizeze; bătrânei amețiți care stăteau la colțul străzii, bând din pungi de carton. Empire State Building care lumina cerul ca un înger și la tot pasul străluceau neoanele barurilor.
   Dar astăzi simțea că linia orizontului și clătitele nu aveau să fie îndeajuns.
   Când ridică aparatul de ras, observă cum îi tremurau mâinile. Lăsă aparatul de ras pe chiuvetă și trase adânc aer în piept, forțându-se să se uite în oglindă. Așa era normal să facă. Așa era corect.
   Se termină de bărbierit, se îmbrăcă și se duse la birou, cu frica în sân. Dar nu reuși să scape de gustul acela amar din gură, gustul certitudinii. Se așeză la birou și începu să scrie.
   ...Doamna Malone era vizibil afectată în timpul vizitei mele. Mi-a spus în repetate rânduri că nu bănuiește cine ar fi putut să vrea să-i facă rău ei și copiilor săi. Așa cum a menționat de la bun început, mi-a mărturisit că i-a dus pe cei mici la culcare la ora obișnuită, că a trecut pe la ei pe la miezul nopții și că de-abia dimineață a descoperit că dispăruseră din camera lor. Pe timpul nopții nu a auzit niciun zgomot. Le duce dorul teribil, la fel ca oricare altă mamă iubitoare. Apartamentul este îngrijit, însă ciudat de tăcut și îi vine greu să doarmă noaptea. Și îi este în continuare teamă că cel care i-a furat copiii este încă în libertate și că alți copii sunt și ei în pericol.
   După ce termină de scris, scoase paginile din mașina de scris, aruncă o privire peste ele și intră în biroul lui Friedmann. Friedmann vorbea la telefon și îi făcu semn să nu plece, dar Pete lăsă articolul pe birou și coborî la magazin. Își comandă o înghețată, se așeză la masă și o privi pe chelneriță în timp ce îi puse Coca-Cola peste înghețată și își dădu seama că trecuseră săptămâni bune de când nu se mai simțise atât de liniștit. Orice s-ar fi întâmplat în continuare, era împăcat cu el însuși.

   A doua zi, la șapte dimineața, Pete era deja la birou. Luă buletinele de știri de noapte din tavă și începu să le răsfoiască. După care, cu colțul ochiului îl văzu pe Friedmann intrând în birou. Nu-l văzuse niciodată atât de devreme la birou.
   Friedmann se uită lung la el și îi făcu semn să-l urmeze în birou.
   Pete își aranjă cravata și se ridică în picioare. Trase aer în piept și păși în biroul lui Friedmann, cu fruntea sus.
   Articolul lui era pe masă, tăiat cu o linie roșie.
   - Ce dracu’ înseamnă asta? zbieră Friedmann, arătând cu degetul spre articol. Nu ți-am zis să nu mai cercetezi povestea asta?
   Își dădu ochelarii jos și își masă nasul. După care îi vorbi din nou, aproape pe un ton trist:
   - Wonicke, ce se întâmplă cu tine? Obișnuiai să fii înțepat. Aveai toate șansele să devii un reporter al naibii de bun. Și vii la mine cu mizeria asta?
   Se așeză la birou.
   - Femeia asta e bănuită că și-a omorât copiii. Și tot ce ai tu de spus despre ea e că e tristă?
   - Nu cred că ea și-a omorât copiii.
   - Și ce dovezi ai?
   - E... complicat.
   - Normal că e complicat. Și treaba ta e... era... să le explici situația cititorilor noștri în termeni simpli.
   - Domnule Friedmann, mă dați afară?
   - N-am de ales. Ți-ai făcut-o cu mâna ta.
   După care se uită fix în ochii lui:
   - Nu ai nimic de spus?
  Pete nu-și feri privirea.
   - Doar că am procedat corect. Doar atât, domnule Friedmann.
   Și îi întoarse spatele. Își luă haina și ieși din birou chiar când începea tura de zi.

   În dimineața următoare, Pete era la restaurant cu o porție de clătite și un pahar de lapte, răsfoind ziarul cu anunțuri de angajare. Habar n-avea încotro s-o apuce. Toată viața visase să devină reporter în New York.
   Și, cu toate acestea, în timp ce încercuia anunțuri pentru asistent de vânzări și secretariat, gândul îi zbura la Ruth Malone. Se simțea ca și cum ar fi ajuns la jumătatea unei cărți și voia să afle sfârșitul.
   Îi ceru chelneriței Pagini Aurii și niște mărunt pentru telefon și începu să caute numele pe care i le menționase Gina și să dea telefoane. Niciunul dintre ei nu acceptă să stea de vorbă: Johnny Salcito îi închise telefonul în nas; secretara lui Lou Gallagher refuză să îi facă legătura cu el.
   Așa că hotărî să încerce o nouă tactică. Își parcă mașina în fața secției de poliție și așteptă până ce îl văzu pe tipul despre care Gina îi spusese că era Salcito. Pete îl urmări câteva străzi, până ce aceasta făcu o oprire și nu mai era niciun alt polițist prin preajmă. Se așeză la capătul barului și îl văzu comandându-și ceva de băut.
   Salcito bea ca un bărbat care voia să se îmbete: nu se uita la televizor, nu ridica privirea când cineva făcea o glumă sau ridica vocea. Bea whisky simplu, fără gheață, fără sifon și, aparent, fără prea mult entuziasm. Privi în gol spre bar, spre suportul de pahar; uneori arunca câte o privire spre un ziar uitat de cineva. Se desfăcu la cravată, își lărgi gulerul, își șterse fruntea cu o batistă murdară. După care împinse ușor paharul și așteptă ca barmanul să i-l umple.
   Pete îi analiză vinișoarele de pe nas, mânecile tocite. Observă că îi tremurau mâinile, iar lui Pete îi veniră în minte cuvintele Ginei, că era genul de bărbat care datora bani celor mai dubioși indivizi.
   Pete petrecu două nopți urmărindu-i pe Salcito venind la bar imediat după schimbul său și plecând pe la unsprezece noaptea. În cea de-a treia seară, Pete rămase cu ochii pe ceas, își achită nota de plată și ieși în parcare înaintea lui. Salcito o apucă pe patru cărări spre mașină, respirația lui lăsând dâre albe ca de fum în aerul nopții. Îl văzu căutându-se prin buzunare după cheile de la mașină, îl văzu scăpându-le pe jos, pe solul înghețat, îl văzu aplecându-se după ele și ridicându-se cu greu.
  În cele din urmă, intrară pe autostradă. Salcito nu putea să conducă în linie dreaptă. Pete își aminti de declarația lui Frank, că se dusese până în Huntington ca să-l găsească pe Salcito. Acum părea că mergeau în aceeași direcție.
   La început, Pete încercă să rămână la două, trei mașini distanță de el, dar întunericul începu să îi facă probleme și se gândi că Salcito era oricum prea beat ca să-și dea seama. Așa că merse în spatele lui și ieși de pe autostradă în urma lui Salcito și își continuară drumul pe străduțele de suburbie.
   Pete își dădu seama că drumul acela stârnise un sentiment ciudat în el; era ceva cu tăcerea de pe străzile acelea goale, cu familiaritatea curților presărate cu fulgi de zăpadă, gardurile care străluceau în lumina lunii, ferestrele întunecate. Era portretul de miez de noapte al fiecărui orășel din America. Părea o întoarcere acasă, iar Pete și Salcito erau singurii oameni de pe lume care se puteau bucura de ea.
   Pete traversă o intersecție goală și îl văzu pe Salcito oprind mașina în apropiere. Trecu pe lângă casa lui cu o mână pe volan și cu ochii la drum; un bărbat obișnuit, în drum spre casă, la soția și copiii lui după o zi lungă la muncă, dar aruncă o privire spre numărul de pe cutia poștală, spre forma copacului de la capătul aleii, la numele străzii de pe colț.
   Noapte bună, prietene! Noapte bună!
   Opri mașina după colț ca să-și noteze acele detalii și simți nevoia să descrie mersul greoi al lui Salcito, expresia lui pierdută. Dar își spuse că nu avea să o facă pentru că era de-a dreptul inutil. Neprofesionist. Dar, de fapt, nu voia să îl umanizeze pe bărbatul acesta. Nu era un personaj într-o poveste, cineva cu care să te identifici: era un posibil martor, un posibil complice, un posibil asasin.
   Așa că se limită doar la detalii. Adresa. Copacul. Cutia poștală ușor aplecată. Semnul cu „Agent imobiliar” în fața casei de lângă.
   Și, în dimineața următoare, Pete se întoarse în cartier, cât timp Salcito era la muncă, luându-și cu el notițele, ca să identifice mai ușor casa. Dar, odată ajuns pe stradă, realiză că putea s-o găsească fără alte indicii. Curtea cu iarbă netăiată, cutia poștală defectă, ferestrele murdare și gardul rupt. Era clar ce fel de bărbat locuia acolo, ar fi putut s-o găsească doar după numele străzii.
   Își aminti din nou de cuvintele lui Frank, cum că Huntington era genul de loc în care ar fi vrut să-și crească copiii. Sună la numărul agentului imobiliar din vecini și află că locuințele erau destul de mari. Case cu patru sau cinci etaje, construite special pentru familii. Dar în timp ce celelalte case de pe stradă aveau biciclete în curte, leagăne atârnate de ramurile copacilor și coșuri de baschet deasupra ușii de la garaj, casa lui Salcito era pustie. Gina îi spusese că Salcito era căsătorit, dar Pete simți că dacă ar fi fost să intre în casă, ar fi descoperit în dormitor un șifonier pe jumătate gol, un covor cu urmele picioarelor fostelor piese de mobilier și pereți cu urmele unor tablouri dispărute.

   În noaptea aceea, Pete se așeză lângă Salcito la bar, își luă o bere și intră în vorbă cu el:
   - Bună.
   După care repetă:
   - Bună.
   Salcito se uită mirat. Îi întâlni privirea în oglinda din fața barului. Părea ostenit. Înfrânt.
   - Vorbești cu mine?
   - Cu cine altcineva aș fi putut să vorbesc?
   - Păi... ce vrei?
   - Să stau de vorbă cu tine.
   Salcito îl privi încruntat, strâmbând din nas. Duse paharul la gură.
   - Nu te cunosc.
   - Ești Salcito, nu-i așa?
   Salcito lăsă paharul pe masă. Se prinse de bar și se întoarse cu fața spre Pete.
   - Cine e curios să știe?
   - Numele meu este Wonicke.
   - Ți-am spuse deja, nu știu cine ești.
   Urmară câteva clipe de tăcere.
   - Cine te-a trimis?
   - Nimeni.
   - Cine? Johanssen? Cine?
   - Nu m-a trimis nimeni.
   - Dispari din fața mea.
   Pete se uită la ochii lui roșii, la pumnii încleștați. Trase aer în piept.
   - Domnule Salcito, sunt reporter.
   Salcito își relaxă spatele și pumnii.
   - Și? Ce treabă ai cu mine?
   - Mă ocup de cazul copiilor Malone. Vreau să vorbesc cu tine despre Ruth Malone.
   - Chiar așa? Stai la rând, puștiule. Nu vreau să stau de vorbă cu niciun reporter.
   Îi întoarse spatele, luă din nou paharul.
   - Uite ce, știu că ești polițist. Și știu că ai avut o relație cu doamna Malone.
   De data aceasta, totul se derulă rapid. Dădu cu paharul în tejghea și îl încolți pe Pete.
   - Asta e cumva o amenințare?
   Pete ridică mâinile în aer, se ridică de pe scaun și făcu un pas în spate.
   - Nu, Dumnezeule! Par eu periculos?
   Salcito dădu din cap și mormăi ceva. Se așeză din nou pe scaun și își luă paharul.
   Pete răsuflă ușurat și spuse:
   - Domnule Salcito, poate că e o idee bună să vorbești cu cineva. Să-ți expui și tu punctul de vedere.
   Salcito nu spuse nimic.
   - Bine, fie. Ce ai zice dacă îți spun eu ce știu și tu îmi spui dacă e corect sau nu?
   Urmă o pauză, după care Salcito răspunse în șoaptă:
   - Nu aici.
   Pete se uită lung la el, așteptând.
   - Nu vreau să mă știe lumea aici. Știi barul Ricky’s de pe 57th Street?
   - Sigur.
   Avea să se intereseze despre el.
   - Ne vedem acolo într-o oră. Mergi în camera din spate – proprietarul mă știe. Spune-i că ai venit să-l vezi pe Sal.

   Când Pete ajunse la local, Salcito era deja acolo, așezat la masă cu o sticlă și două pahare.
   Îi făcu semn lui Pete să se așeze. Se încruntă când îl văzu mutând paharele ca să facă loc pentru reportofon și pentru carnețelul cu notițe.
   - Nu vrei să bei ceva cu mine?
   - Sunt la datorie.
   Salcito dădu să spună ceva, dar se opri.
   - În regulă. Bun, să începem cu începutul. Știu că ai fost câteva luni într-o relație cu Ruth, poate chiar mai mult.
   - Rusty, roșcovana. Așa îi spuneam noi, din cauza părului ei.
   - Presupun că ai cunoscut-o la muncă.
   Salcito începu să râdă.
   - De ce râzi?
   - Ai dreptate și n-ai dreptate. De fapt, n-ai dreptate, zise el, oftând. Am primit un telefon. Acum vreo 2 ani, poate chiar mai puțin. Un tip pe care îl știam era într-o noapte în bar cu câteva fete. Eram pe tura de noapte. M-a sunat pe la unșpe, mi-a zis să vin și eu la bar.
   Privea spre masă, dar era cu mintea în altă parte.
   - Eram la secție când am primit apelul. Hârțogăraie și cafea. Cu asta mă ocup eu. Cu o porcărie de hârțogăraie și cafea.
   Deja începuse să aibă o pronunție nedeslușită.
   - În fine, mi-a sunat telefonul și era Meyer. S-a retras din poliție în iarna lui ’62, după moartea lui taică-său și... mă rog, nu cred că te interesează asta. Dar tot mai ieșea cu noi din când în când, tot mai trecea prin barurile de polițiști, zise el, după care se opri.
   - El e cel care te-a sunat în noaptea aceea?
   Salcito dădu din cap că da.
   - Acum îmi dau seama că nici măcar nu m-a sunat pe mine. A sunat și el să vadă cine era prin secție. Voia să se vadă cu cineva la un pahar, după tura de noapte. Nu-l interesa cu cine, voia doar să vadă pe cineva care era genul de fată cu care putea el să-și dea întâlnire. Meyer a moștenit niște bani după moartea tatălui lui. Chestia asta l-a schimbat. Îi plăcea să se laude cu banii lui. Să demonstreze că își permitea tot ce e mai bun. A sunat la întâmplare, nu mă căuta pe mine. Nu era vorba despre mine. Dumnezeule, dacă nu aș fi...
   Luă o gură sănătoasă de whisky.
   - În fine, am răspuns, zise el, ducând din nou paharul la gură. Era beat. Mi-a zis că era la o petrecere în McGuire’s. M-a chemat și pe mine. I-am zis că sunt la treabă. Era așa de beat că habar n-avea unde sunase. Așa că i-am spus că sunase la secția de poliție. Mi-a zis să vin după ce ies din tură. Mi-a zis să nu care cumva să nu vin. Când am ajuns la bar, l-am găsit tolănit pe o canapea mare de lângă intrare, flancat de două fete, ținându-le după gât. Mi-a făcut cu ochiul. Am văzut o sticlă de șampanie în găleata cu gheață, două sticle goale și 10 dolari bacșiș pe masă, lângă cheile de la Cadillac. De parcă le uitase, din pură întâmplare, acolo. Meyer ăsta umblă mereu în țoale frumoase. Costume scumpe, cravate asortate, cămăși frumos apretate. Dar țin minte că în noaptea aceea mi s-a părut ceva ciudat la el. Costumul îi era șifonat, iar cămașa era prea strânsă pe corp, de parcă se îngrășase. Mi-a strâns mâna și mi-a făcut cunoștință cu blonda de lângă el. Donna. Sau Dana, nu mai știu. Cealaltă fată, prietena Donnei, a fost cea care mi-a atras atenția. De ea eram interesat. Avea ceva deosebit. Chiar ceva deosebit. Meyer și blonda erau călare unul peste altul, ea se prăpădea de râs, iar el o pipăia pe sub masă. Dar Rusty era... altfel. Mai tăcută. Noaptea aia, pur și simplu, am stat de vorbă. Am vorbit, i-am băut șampania lui Meyer, am dansat.
   Își goli din nou paharul.
   - Rusty... chiar dansa diferit de celelalte femei – își unduia brațele, umerii, șoldurile. Parcă era o panglică diafană în întuneric.
   Salcito căzu din nou pe gânduri, iar Pete nu știa cum să rupă tăcerea. În cele din urmă, Salcito oftă și spuse:
   - Așa a fost în acea primă noapte. Parcă... nici nu știu cum să spun... parcă m-a fermecat, zise el, râzând. Dumnezeule, auzi la mine. Normal că aș fi vrut să o regulez, dar cumva... parcă voiam să stau să mă uit la ea cum dansează. Cum râde. Mi-a luat 4 zile să-mi fac curaj să o sun. Mi-a fost teamă că nici măcar n-o să-și mai amintească de mine. Dar și-a amintit. Părea încântată că am sunat-o. Am scos-o la cină într-un loc frumos. Elegant.
   Își umplu paharul și îl duse din nou la gură. Privirea și gândurile lui erau în altă parte.
   - Ne-am făcut ochi dulci. Din când în când, venea mai aproape de mine, îmi punea mâna pe braț când vorbea. Țin minte că... țin minte parfumul ei. Avea dresuri și îmi aduc aminte de sunetul pe care îl făcea mătasea de fiecare dată când se mișca. Un sunet atât de discret. Mă înnebunea. Și ea o știa prea bine.
   Pete își imagină mireasma trupului ei. Șoapta aceea suavă de fiecare dată când se așeza picior peste picior. Arcuirea piciorului.
   - M-a invitat la ea acasă să bem ceva și am fost... ei bine, am fost respectuos. Am luat-o cu încetișorul. Am mai fost și cu femei măritate și m-am gândit că... chiar dacă îmi făcea ochi dulci, am crezut că o să fie mai timidă, în acțiune. Dar nu a fost deloc așa, zise el. Reacțiile ei erau incredibile. Felul în care se mișca, felul în care vorbea. Era ca un animal. Iar diferența dintre felul în care se comporta în public, liniștită, chibzuită, iar felul în care s-a mișcat în pat... parcă era o altă femeie. Incredibil.
   Sticla de whisky era pe trei sferturi goală.
   - Dar erau și lucruri care mă deranjau la ea.
   Pete nu întrebă nimic, așteptă.
   - Faptul că voia să ne-o tragem doar pe întuneric. Chiar și după ce trecuseră câteva luni de când eram împreună. Nu voia să mă lase să o văd. De îndată ce terminam, se dezlipea de lângă mine și se furișa în baie înainte să apuc să aprind lumina. Și ieșea din baie îmbrăcată, machiată, gata să îmi aducă un pahar de băutură. Și când ieșeam la masă sau în bar, și chiar dacă mergeam apoi pe stradă, de mână, nu mă lăsa niciodată să o sărut în fața casei. Dansa cu mine, mă șicana, mă atingea – dar nu voia să mă sărute în public. N-am înțeles niciodată de ce.
   Își umplu din nou paharul și începu să bea. Avea lacrimi în ochi.
   - Sunt atât de multe lucruri pe care nu le-am înțeles niciodată la ea.
   - Ce crezi despre copii? îl întrebă Pete.
   Salcito ridică privirea.
   - Crezi că e vinovată? Crezi că ea i-a omorât? întrebă Pete, cu sufletul la gură.
   - Nu știu, răspunse Salcito. De-abia dacă vorbea despre ei. Nu erau... i-am văzut de câteva ori – am fost să o iau de acasă și erau acolo. Știu că le-am citit odată o poveste cât o așteptam să se aranjeze. A țipat la ei că făcuseră mizerie, că nu voiau să se ducă la culcare. Dar era normal pentru o mamă.
   Scutură din cap din nou.
   -  La naiba, nu știu, chiar nu știu, zise el. După cum am spus, erau lucruri despre ea pe care nu le-am înțeles niciodată.
   - Ai sunat-o în noaptea aceea, nu-i așa? În noaptea în care au dispărut copiii. Ai sunat-o pe la miezul nopții și apoi pe la două dimineața, nu-i așa?
   Salcito începu să râdă, scuturându-și capul din nou:
   - Doamne, cât de beat am fost în noaptea aia. Am crezut că Ruth vrea s-o termine cu mine și m-am făcut mangă.
   - Dar ai sunat-o, nu-i așa? Le-ai spus polițiștilor că ai sunat-o, că ai vorbit cu ea prima oară și că a doua oară n-a mai răspuns.
   - În noaptea aia aș fi putut să stau la telefon cu papa și cu Sfântul Francisc și tot nu mi-aș mai aduce aminte. Cine naiba mai știe ce am făcut?
   Pete se lăsă pe spate. Deci Ruth chiar ar fi putut fi acasă în noaptea aceea. Nu aveau cum să dovedească faptul că nu fusese acasă. Și nici Johnny Salcito nu avea niciun alibi. Nu avea cum să dovedească unde fusese la două noaptea, la fel de bine cum nici Ruth nu avea nicio dovadă că era acasă.
   Pete așteptă câteva clipe, după care întrebă:
   - I-ai povestit și lui Devlin? Cum ai ajuns s-o cunoști, de când o știai?
   Salcito se uită la el cu ochii lui roșii. După care începu să râdă.
   - Dacă i-am povestit lui Devlin? Foarte amuzant.
   Își umplu din nou paharul și luă o gură de whisky.
   - În ziua în care au dispărut copiii – chiar în ziua aia blestemată m-am dus la el. I-am spus că o cunoșteam. Că o cunoșteam cu adevărat.
   Duse din nou paharul la gură.
   - Și știi ce mi-a zis? M-a chemat în toaleta bărbaților și a scos din buzunar câteva scrisori pe care i le trimisesem eu ei. Bănuiesc că le-au găsit acasă la ea. La început am fost foc și pară. Adică mi-a fost rușine să aflu că le citiseră. Trebuia să rămână între noi. Dar apoi a smuls din agenda ei de telefon pagina cu numele meu. Mi-a arătat-o. După care a făcut-o bucățele și a aruncat-o în toaletă. Și mi-a zis: „Gata. S-a terminat. Uită de ea”.
   Tuși. Mai luă o gură de whisky.
   - M-am oferit să vorbesc cu el, să-i povestesc despre ea, dar n-a vrut să știe. Și-a notat că am sunat-o. M-a întrebat dacă nu cumva aș fi putut să o sun și mai încolo, iar eu i-am zis că da, sigur. I-am zis că numai Dumnezeu știe ce am făcut în noaptea aia. Așa că și-a notat că am sunat-o din nou pe Ruth în noaptea aceea și că a doua oară n-a mai răspuns. Și gata. N-a mai vrut să știe nimic de ea, iar săptămâna următoare m-au sunat să-mi spună că mă transferă la Departamentul Trafic. M-a avertizat că dacă mai spun ceva despre ea, mă dă afară și de la Trafic. Pur și simplu, n-a fost curios să știe. Dar simțeam nevoia să-i spun cuiva. Să îi povestesc cuiva despre ea, despre cum e ea cu adevărat. Dar el n-a vrut să știe.

   Era miezul nopții în Queens, iar Ruth nu reuși să adoarmă, în ciuda faptului că era băută.
   Frank se întorsese de două săptămâni acasă, iar ea nu suporta zgomotul respirației lui. Sforăitul lui. Sforăiturile lui Bill Lombardo care se auzeau de partea cealaltă a peretelui. Patul Ginei care scârțâia deasupra lor de fiecare dată când se foia în somn.
   Simți tensiunea din pleoape în timp ce încerca să-și țină ochii închiși. Nu suporta prezența acelor oameni. Faptul că ei reușeau să doarmă. Nu suporta greutatea somnului lor liniștitor.
   Se ridică din pat strângând din dinți. Își trase pe ea haina groasă și cizmele. Traversă în liniște holul. Își ținu răsuflarea. La gândurile de evadare.
   După care deschise ușa de la intrare și fu înconjurată de lumina argintie.
   De la zăpadă, de la ghețuș.
   Ieși în noaptea aceea de noiembrie și trase în piept aerul rece, proaspăt, și expiră o ceață diafană, savurând liniștea.
   Păși pe iarba acoperită cu zăpadă din fața casei, iar liniștea se strecură prin hainele ei, prin pielea ei, amețind-o. Ar fi vrut să o ia la goană, să țopăie, să danseze în albul acela, să fie și ea înghețată de răceală și tăcere.
   Se învârti ușor, cu brațele deschise, îmbrățișând curenții puternici, minunați de aer. Iar după ce ameți se lăsă să cadă pe spate și rămase liniștită, nemișcată în pătura groasă de zăpadă. Își simți răsuflarea rapidă și sângele fierbinte în vene.
   După aceea deschise ochii și se uită la șirul de cărămizi, la șirul de ferestre ca niște ochi goi. Zeci de gânduri răuvoitoare, închise în spatele acelor ziduri.
   Petrecuse luni întregi prizonieră în apartamentul său, departe de mulțime, de reporteri, de greutatea acelor priviri curioase, și rămăsese cu ochii pe fereastră visând la ziua în care avea să iasă din nou în fața casei, la fel ca toți ceilalți. Singură și fără ca nimeni să o observe. Își dorise atât de mult să se întâmple asta, încât aproape că simțise iarba aspră atingându-i brațele și picioarele.
   Se gândise la serile acelea lungi și aurii alături de Frank și Gina, stând la povești pe scaunele lor din grădină, la o sticlă de bere. La după-amiezile cu Frankie și Cindy, stând întinși pe pături ponosite, în timp ce construiau o insulă sau un oraș dintr-un mușuroi de pământ. Dar acum, chiar dacă era singură, în tăcere, se simțea de parcă cineva era cu ochii pe ea. Rămase locului, înfășurată într-o haină de lână călduroasă, umedă, cu părul transpirat sub vechea căciulă de vânătoare a lui Frank, tolănită sub cerul nopții, și nu sub razele soarelui, sub bolta sclipitoare, și nu sub un albastru azuriu.
   Își întinse mâinile și picioarele, iar zăpada căzu ușor pe pielea ei încinsă. Deschise gura și înghiți fulgii de nea, lăsându-i să se topească în sărutarea aceea rece.
   Își ținu respirația și își simți abdomenul încordat, după care răsuflă și își urmări pieptul coborând ușor. Ridică ochii și zări strălucirea fiecărei ferestre, simți privirea lor îndreptată asupra ei. Și știu că erau tot timpul cu ochii pe ea, că nu le scăpa nimic
   Dar închise ochii și îi ignoră, învăluită în noapte, și rămase acolo, în forma unui înger, savurând aerul rece. Și își spuse că dacă ar fi fost să vină cineva s-o întrebe ce făcea acolo, le-ar fi spus: respir.

   Pete se angajă la o librărie din Greenwich Village. Salariul era mizer, dar suficient cât să-l țină o perioadă pe linia de plutire.
   La interviu le spusese că voia să lucreze doar cu jumătate de normă. Când îl întrebară de ce, le răspunsese că avea probleme familiale. O rudă bolnavă.
   Poate că îl angajaseră tocmai pentru că li se făcuse milă de el. Nu-i păsa.
   În primele zile, nu reuși să-și ia gândul de la întâlnirea cu Johnny Salcito. De la valul inițial de furie. De la tristețea lui când vorbea despre Ruth.
   O sună pe Gina, o invită la un pahar de vorbă, îi povesti cele întâmplate.
   Gina bău două pahare de whisky și își comandă un al treilea. Îl ascultă, fumă câteva țigări și ridică din umeri:
   - Și ce-ți bați capul cu asta? Să nu-mi spui că Johnny e vinovatul. Nu te cred. Tolomacul ăla. Ce motiv ar fi avut să le facă rău copiilor?
   - Ce motiv ar fi avut oricine altcineva? o întrebă Pete.
   După care își feri privirea:
   - Da, ai și tu dreptate. Dar unii oameni sunt mai plauzibili decât alții.
   - La cine te referi?
   Gina îl privi drept în ochi:
   - Nu mai ții minte ce ți-am povestit?
   - Despre Ruth?
   - Despre Ruth și Lou.
   - Crezi că Lou Gallagher e implicat în vreun fel? Că el le-a făcut rău copiilor?
   Gina se uită lung la el, după care coborî din nou privirea.
   - Știu că mi-ai zis că l-a luat odată pe unul la bătaie din gelozie. Dar e o mare diferență între a lua pe cineva la bătaie și a omorî doi copii.
   - Tipul nu a avut cum să se apere. Era la fel de neajutorat ca un copil. Nu ai fost de față. Nu l-ai văzut pe Lou. Părea... părea posedat. A fost brutal. Sângeros.
   - Tu chiar crezi că el e vinovatul, nu-i așa?
   Gina dădu din cap că da.
   - I-ai spus lui Ruth că-l bănuiești?
   - Dumnezeule, nu! Ai văzut și tu ce a mai rămas din ea. Imaginează-ți cum ar reacționa dacă i-aș spune că eu cred că iubitul ei e cel care i-a omorât copiii. Ar distruge-o.
   Trase din țigară.
   - Și i-ar spune-o. N-am nicio îndoială – sunt sigură că i-ar spune numaidecât. Ca să îl vadă bufnind în râs, ca să o asigure că el nu a făcut nimic, că sunt numai minciuni. Sau ca să-l avertizeze. S-ar putea să nu creadă, dar i-ar fi teamă că poliția ar putea crede.
   - Văd că ai analizat situația.
   - Da.
   - Ce crezi că ar face Lou dacă s-ar duce la el să-l avertizeze?
   - Nu știu, răspunse Gina.
   Pete nu spuse nimic. O văzu clipind. O văzu lingându-și buzele uscate.
   - Ți-e teamă de el.
   - Aș fi o proastă să nu-mi fie frică de el, zise ea.
   - De ce-mi spui toate astea?
   - Ai spus că polițiștii au nevoie de un suspect nou.
   - Așa e. Am crezut că ai vrut să-mi spui că tu îl bănuiești pe Salcito.
   - Nici vorbă. Nu Johnny. O fi el bețivan și puțin sărit de pe fix, dar e înnebunit după Ruth.
   - Și ce vrei să fac? Să le spun polițiștilor că Lou este noul suspect? De ce nu vorbești tu cu Devlin? De ce nu-i spui că ți-e teamă?
   - Crezi că n-am încercat? Aș merge desculță până-n Jersey, dacă aș putea să-l bag în închisoare pe cel care i-a ucis pe Frankie și pe Cin. Am fost la secție la două zile după ce Cin... după ce au fost dați dispăruți. Dar n-a vrut să stea de vorbă cu mine.
   - Ce ți-a spus?
   - Mi-a zis că mă uit la prea multe filme. Că să mă duc înapoi la Ruth și să-i spun să trimită pe cineva mai... credibil data viitoare când vrea să le dea un suspect nou. Mi-a spus că-s proastă că o ajut. Am încercat să-i explic și mi-a zis să dispar că altfel mă bagă la închisoare că l-am făcut să piardă timpul cu mine.
   Dădu paharul pe gât.
   - Pete, tu ești persoana aia credibilă.

Capitolul 14

   Pete sună la biroul lui Lou Gallagher și se lovi din nou de vocea aceea politicoasă, neutră, iar secretara îi spuse că domnul Gallagher nu era disponibil și că nu știa când avea să se elibereze. Așa că miză pe noroc și se îndreptă spre Santini’s.
   După 4 nopți de eforturi și bani pierduți, șansa fu de partea lui, iar chelnerul îi spuse că da, domnul Gallagher era în seara aceea la restaurant, într-un separeu din spate. Pete îl văzu alături de două fete și două sticle de băutură, trase aer în piept și, înainte să-și piardă curajul, se așeză pe scaunul din fața lui.
   Gallagher îl privi nedumerit, nu iritat sau ostil, așa cum s-ar fi așteptat el. Pete nu reprezenta o amenințare, ci o curiozitate. Iar dacă avea să devină o problemă, fără îndoială că avea la cine să apeleze ca să găsească o soluție.
   - Bună seara, domnule Gallagher. Numele meu este Pete Wonicke. Sunt reporter.
   Gallagher avea părul dat pe spate cu gel și strălucea puternic în contrast cu scalpul lui. Pete simți mirosul de gel, de parfum. Gina avea dreptate – arăta ca un bărbat cu bani. Un bărbat bine hrănit. Care o ducea bine.
   Pete se simți expus, fără pic de experiență și simți picături de transpirație la subraț, pe frunte.
   Gallagher avea o voce groasă, puternică.
   - Domnule Wonicke, dacă vreți să mă întrebați despre afacerile mele, puteți să faceți o programare la secretara mea. Ne găsiți în Pagini Aurii, zise el cu un zâmbet strălucitor și se așeză confortabil pe scaun.
   Îl duse cu gândul la o rață pe care o văzuse odată când fusese la pescuit cu tatăl lui, o rață care petrecuse ore întregi strecurându-se ușor, cu dibăcie prin balta micuță. Penele strălucitoare în nuanțe de smarald și safir erau uleioase și alunecoase, plutind delicat prin apa noroioasă.
   - Nu e vorba despre afacerile dumneavoastră, domnule Gallagher.
   - Și atunci, cu ce vă pot fi de folos? întrebă Gallagher din nou cu zâmbetul pe buze.
   - Am urmărit îndeaproape ancheta Malone.
   Gallagher ridică din sprâncene.
   - Nu cred că mi-ați spus la ce ziar lucrați?
   Mai așteptă câteva clipe, după care spuse:
   - Nu văd ce v-ar putea face să credeți că aș putea avea ceva de-a face cu această... tragedie. A trecut deja ceva timp de atunci.
   - Patru luni. Numele dumneavoastră a apărut în ancheta noastră, domnule Gallagher.
   Gallagher ridică și mai tare din sprâncene.
   - Interesant. În cazul acesta, cred că ar trebui să luați legătura cu avocatul meu. Martin Sherman de la Kasen, Sherman și Bower. Îi găsiți și pe ei în Pagini Aurii.
   Fetele care îl flancau îi cântară în strună și începură să râdă.
   Gallagher se ridică în picioare și îi întinse mâna. Avea o piele catifelată, frumoasă, ca de bebeluș.
   - Mulțumesc pentru vizită, domnule Wonicke. Vă invit la un pahar înainte de plecare. Fac eu cinste. James vă va însoți.
   Și înainte să mai apuce să spună ceva, Pete simți un braț care îl prinse de după umeri și îl trase spre zona de bar. Care vasăzică, fusese pe cale de a deveni o problemă.
   În timp ce savură un pahar dublu de whisky – unul de calitate, dacă tot bea pe banii lui Gallagher – și cugetă la următoarea sa mișcare, Pete observă dintr-odată agitația de la intrare. Portarul se lupta cu o femeie care încerca să intre. Se uită lung la ei, după care o auzi pe femeie strigându-l pe Gallagher pe nume.
   Dădu pe gât paharul de whisky, se îndreptă spre ușă și o prinse pe femeie de braț. Îl salută din priviri și o conduse pe femeie spre ieșire. Era beată sau poate doar amețită, de-abia se mai ținea pe picioare și tot încerca să se întoarcă în bar.
   Pete reuși să o tragă după colț și o lipi cu spatele de zid. Făcu un pas în spate, iar femeia se holbă la el, încercând să se concentreze. Avea chipul ridat, părul neted. Să fi avut între 40 și 60 de ani, greu de spus.
   Brusc, se aplecă și începu să vomite. Pete se dădu repede la o parte și se uită cu scârbă la ea. Femeia scuipă de câteva ori, după care se șterse la gură cu dosul palmei și își îndreptă spatele.
   - Vai, Doamne. Hai că mă simt mai bine.
   Ridică privirea spre Pete, cu ochii ei roșii:
   - La ce dracu’ te uiți așa?
   O apucă o criză de tuse și scuipă din nou pe jos:
   - Vrei să te distrezi un pic cu mine? Aia vrei?
   - Te-am auzit bine, voiai să stai de vorbă cu Lou Gallagher?
   Femeie făcu ochii mari.
   - Dumnezeule! Te-a trimis nenorocitul ăla să scapi de mine? Nu-și mai permite și el niște bătăuși ca lumea?
   - Nu lucrez pentru Lou Gallagher. Numele meu este Pete Wonicke. Sunt reporter.
   Își scoase pachetul de țigări și îi oferi una. Ea luă două, duse una la ureche și pe cealaltă în gură și așteptă nerăbdătoare ca el să i-o aprindă. Inhală adânc în piept, răsuflă un fum înecăcios, după care începu din nou să tușească.
   - Și ce treabă ai cu mine?
   - Am nevoie de informații despre Gallagher.
   Femeia se opri din vorbă ca să-și ia un fir de tutun de pe limbă.
   - Ce fel de informații?
   - Despre Ruth Malone. Despre copiii ei. O cunoști?
   Femeia ridică din umeri și mai trase un fum.
   - N-am auzit niciodată de ea. Dar pe el în cunosc bine.
   - Ce-mi poți spune despre el?
   Brusc, văzu privirea concentrată de pe chipul ei. Dădu din cap și își vârî degetele în fața lui.
   - Nu prea cred, domnule reporter. Dacă vrei să-ți povestesc despre Lou, o să te coste.
   Pete ezită.
   - Vrei să știi despre Louie? Vrei să-ți povestesc despre el? Am o grămadă de povești. Știu tot ce a făcut.
   Ochii ei erau umezi și disperați, dar furia din vocea ei era crudă, autentică. Acceptă.
   - Îți dau douăzeci de dolari.
   - Cincizeci. Și îi vreau acum.
   - Treizeci.
   - Treizeci de dolari? Hai, dom’le. Am facturi de plătit! Am datorii...
   Pete făcu repede câteva calcule în minte și dădu din cap că nu.
   - Bine, fie, Iisuse Hristoase! Sunteți toți la fel, mereu pe interes. Treizeci de dolari, îmi iei ceva de băut și-ți povestesc tot ce știu.
   Pete se uită lung la ea, oftă și spuse:
   - Nu ți se pare că ai băut destul?
   - Puștiule, nu te mai băga, spuse ea, mândră.

   Îl duse într-un bar la subsol, la câteva străzi distanță. De îndată ce intrară pe ușă, tipul de la bar se arătă nemulțumit și dădu să vorbească.
   - E OK, Sam. Nu fac probleme. Și am bani – îmi face cinste amicul meu.
   Sam dădu din cap și o atenționă cu un deget grăsun.
   - Dacă faci iar ca sâmbătă, să știi că chem poliția, Bee. E ultimul avertisment.
   - Da, da. Hai, ne dai ceva de băut? Și tu, arată-i niște verzișori, ce naiba păzești? îi spuse ea lui Pete.
   Barmanul aduse băuturile la masa din colț, iar femeia se descălță și începu să-și maseze picioarele. Dădu paharul pe gât și oftă.
   - Și ce vrei să știi, domnule reporter?
   - Vreau să-mi spui despre Lou Gallagher. Tot ce știi despre el.
   - Dă-mi o țigară, dă-mi ăia treizeci de dolari și-ți spun tot ce vrei.
   Pete îi întinse pachetul de țigări, deschise portofelul și îi arătă banii. După care își scoase carnețelul și așteptă.
   Îi spuse că numele ei era Bette.
   - Mă chema Betty, cu „y”, dar am hotărât să-mi schimb numele când m-am mutat la New York. Și am mai pus eu un „e” la final. Știi tu, ca Bette Davis. Sună mai șic.
   Văzu expresia de pe chipul lui și ridică din umeri.
   - Da, mă rog, a trecut mult timp de atunci.
   După care îi aruncă un zâmbet, cu dinții ei pătați.
   - Să știi că am fost frumoasă la vremea mea. Piele fină, bucle, tot tacâmul. Visam să fiu model. Louie s-a îndrăgostit de mine de prima oară când m-a văzut.
   Citi reticența de pe chipul lui Pete și zâmbi și mai larg.
   - Ah, da. M-a luat de fraieră.
   - Cum l-ai cunoscut?
   - Eram chelneriță. Visam și eu la șansa mea. Lou a venit într-o seară la bar și atât mi-a trebuit. Se tot băga în vorbă cu mine, mă tot invita la el la masă, să-mi facă cinste cu ceva de băut. I-am zis că lucrez, iar el l-a chemat pe șeful meu și i-a zis că îi dă 50 de dolari dacă-mi dă liber în seara aia. Mi s-a părut atât de romantic, zise ea, oftând. Mai am nevoie de un pahar înainte să-ți spun mai multe. Că restul nu-i romantic.
   - Ce vrei să bei?
   - Cere-i să-mi dea un Orange Blossom, răspunse ea. Beau că-mi place cum se numește, spuse ea, zâmbind.
   Barmanul îi aduse băutura și Bette își reluă povestea. Se îndrăgostise de Lou. Foarte tare.
   - La început se purta tare frumos cu mine. Îmi cumpăra cadouri, mă scotea în oraș. Îmi spunea că mă iubește, că vrea să ne logodim. Doar că zicea că înainte să ne căsătorim voia să devină un om important. Că voia să aibă bani să mă întrețină, să cumpere o casă frumoasă.
   Dădu și al doilea pahar pe gât, iar Pete îi făcu semn barmanului să-i mai aducă.
   - Numai minciuni. Ulterior am aflat că era deja însurat. Dar eram o copilă. Eram tânără, îndrăgostită și voiam să-l cred. Ne-a mers bine un an. Un an în care am luat cina în oraș, am făcut plimbări pe lac, prin pădure, în care îmi făcea cadouri scumpe. Obișnuiam să mergem la apartamentul lui din Bronx, cel despre care nevastă-sa nu știa nimic. După care... ei bine, s-a produs inevitabilul. Am rămas însărcinată.
   Duse o țigară la gură cu o mână tremurândă.
   - I-am spus lui Louie. Am crezut c-o să fie fericit. Eram la cină la restaurantul lui preferat, l-am luat de mână și i-am spus: „Stai liniștit, înseamnă doar că va trebui să ne căsătorim mai repede. Nu mă interesează casa și toate celelalte lucruri. Vreau să fim o familie”. S-a făcut negru la față, s-a ridicat, pur și simplu, de la masă și a plecat. M-a lăsat ca o proastă acolo, cu ochii în lacrimi, simțindu-mă îngrozitor, fără să înțeleg cu ce i-am greșit.
   Pete nu ar fi vrut să audă astfel de detalii, dar povestea ei îl fascina. Așa că o lăsă să vorbească.
   - L-am sunat încontinuu. Săptămâni întregi. M-am dus la el la birou, dar n-a vrut să mă vadă. Apoi într-o zi m-am dus la el la birou, eram disperată. Am început să urlu la sărmana secretară. Louie a ieșit și m-a dus la el în birou. Plângeam și îl imploram să mă ajute. A ascultat ce am avut de spus, după care mi-a dat o palmă peste față. Apoi m-a luat în brațe și mi-a spus că un copil ar strica totul. Mi-a spus să scap de el și că dacă o fac, totul o să fie la fel ca înainte. Am rămas șocată, nu-mi puteam lua ochii de la el. Îl iubeam și îl uram în același timp – ți s-a întâmplat vreodată? Era primul bărbat pe care îl iubeam și îmi spunea să-l omor pe bebelușul nostru.
   Bette se uită lung la Pete.
   - Vrei să știi ceva? E prima oară când vorbesc despre asta. Nimeni n-a fost curios să mă asculte până acum. Nici măcar fetele cu care mă știu – mă rog, fiecare cu povestea ei. Nu mai are nimeni timp să audă despre nenorocirea altcuiva.
   Barmanul îi aduse un pahar plin, iar Bette îl duse la gură.
   - În fine, m-am dus acasă și i-am trimis o scrisoare. Deja înțelesesem că era însurat și l-am amenințat că îi spun totul nevesti-sii. Știa și el că n-aveam cum să dau de ea. Că n-aveam curaj să iau legătura cu ea. Poate că știa că n-aș fi putut niciodată să-i fac rău cuiva, așa cum îmi făcuse el mie.
   Se șterse la ochi, aproape cu sălbăticie.
   - În cele din urmă, l-a pus pe unul dintre oamenii lui – asociații, le spune el – să rezolve problema. Individul m-a dus la o casă în Bronx. N-am aflat niciodată numele lui adevărat, dar lumea îi spunea Hop, pentru că șchiopăta. Era un tip mai în vârstă. Însurat. M-a dus cu mașina până în Bronx și se tot uita la mine cu coada ochiului, de parcă ar fi vrut să-mi spună ceva. Eu am închis ochii și m-am prefăcut că dorm. Nu voiam să mă simt judecată. Era o clădire normală. Curată. Dar femeia aceea... nu avea pic de omenie în ea. Nu m-a privit nicio clipă în ochi. Nici măcar o dată. Mi-a zis să mă dezbrac și să mă întind pe pat.
   Oftă din nou.
   - Doar că... doar că n-am putut s-o fac. Avea o mască, o chestie neagră, din cauciuc cu un tub, a venit cu chestia aia spre mine și am crezut c-o să mă omoare. Am împins-o, am sărit de pe pat, mi-am luat chiloții și pantofii și am luat-o la sănătoasa. Camera în care îl lăsasem pe Hop era goală – poate că mă aștepta undeva prin apropiere, sau poate că mă lăsase acolo, habar n-am. Am luat-o la fugă până am ajuns la strada principală și am oprit primul taxi care mi-a ieșit în cale. Îmi aduc aminte cum tot drumul m-am uitat în gol pe geamul întunecat. Mă simțeam urmărită. Persecutată. Știam că Lou avea să fie foc și pară pentru că nu făcusem cum îmi spusese el. Mi-era foarte teamă.
   Mai luă o țigară, dar mâinile îi tremurau atât de tare încât Pete o ajută să și-o aprindă.
   - M-am întors unde locuiam și l-am rugat pe taximetrist să mă aștepte. Era un cămin – cu reguli foarte stricte. Nu aveam voie cu bărbați, nu aveam voie să fac zgomot după zece seara, chestii de genul ăsta. Mai că-mi vine să râd când îmi aduc aminte. Se pare că nimeni nu i-a spus proprietarei mele că poți să dai de tot felul de belele până în ora 10, nu-i așa? O irlandeză. Văduvă. Dumnezeu știe ce o fi crezut despre mine în ziua aia. Am luat-o la goană pe scări, mi-am aruncat lucrurile într-o valiză și n-am mai privit în urma mea. A încercat să mă oprească – presupun că-i era teamă că nu vreau să-i plătesc chiria. I-am spus că i-am lăsat chiria pe luna respectivă sus, în camera mea, că m-am gândit că poate se duce să verifice, dar când am văzut că tot nu se dă la o parte din calea mea, am împins-o și a căzut pe jos. S-a lovit rău. Dar eu... eu nu m-am oprit din drum. Șoferul mă aștepta și i-am zis să bage viteză.
   Se uită lung la Pete.
   - Săptămâni întregi am stat cu gândul la ea. Era bătrână. E ciudat – cu tot ce se întâmpla în jurul meu, mie tocmai la asta îmi stătea gândul. Mi-a fost teamă că... mi-a fost teamă că începeam să devin ca el.
   Pete îi zâmbi și o întrebă:
   - Unde te-ai dus?
   - În Jersey. Aveam o prietenă acolo. Lou nu știa de ea. Știam că avea să mă lase să stau o perioadă la ea, până hotărâm ce să fac în continuare. Am dormit pe canapeaua ei și m-a ajutat să-mi găsesc de lucru. Am fost chelneriță. Și m-a dus la amanet să-mi cumpăr o verighetă. Am decis să spunem că sunt văduvă. Câteodată îmi sărea verigheta aia în ochi – când serveam cafea sau când strângeam mesele – și parcă uitam că nu fusesem niciodată căsătorită. Inventasem povești despre el: numele lui, de unde era. Despre accidentul în care murise. La început am făcut-o pentru că trebuia să am câteva răspunsuri pregătite, dar mai târziu... ei bine, am vrut să-i dau copilului meu un tată. Chiar și niște minciuni erau mai bune decât realitatea: un tip însurat, un copil naiv și o femeie supărată cu eter și un ac de tricotat.
   - Ce aveai de gând să faci? Aveai un plan? Pentru copil?
   - Aveam 19 ani și nu știam nimic despre viață, răspunse ea. Nu aveam niciun ban. Niciun viitor. Dar vrei să știi ceva? Eram chiar fericită. Eram mai fericită ca niciodată. Obișnuiam să vin acasă de la muncă și să mă așez la fereastră în camera mea. Îmi întindeam picioarele pe un scăunel ca să nu mi se umfle gleznele și îmi mângâiam burtica. Îi spuneam fel de fel de povești. Eram sigură că avea să fie fetiță. Aveam o listă de nume și îi croșetam rochițe. Eram... eram fericită, știi ce vreau să spun?
   O văzu cu lacrimi în ochi, iar Pete făcu singurul lucru care îi veni în minte: îi făcu semn lui Sam să mai aducă ceva de băut.
   Bette luă o gură din pahar și își suflă nasul.
   - Asta te interesa să afli? Mi se pare că vorbesc mai multe despre mine decât despre Lou.
   Pete se uită lung la ea și încercă să și-o imagineze ca pe o fată frumoasă, gravidă, cu un sertar întreg de haine pentru bebeluși.
   - E în regulă. E... da, e în regulă.
   Pete luă și el o gură de bere și o întrebă:
   - Și ce s-a mai întâmplat după?
   Bette oftă.
   - Norocul a fost de partea mea. De-abia în ultimele 3 luni am început să fac burtă, așa că am putut să continui să lucrez. Nu aveam un plan, dar știam că orice ar fi, aveam nevoie de bani. Așa că am muncit din răsputeri, încercând să strâng cât mai mulți bani. După care am născut-o. S-a întâmplat în toiul nopții. În decembrie. M-am trezit și era al naibii de frig. Iar patul era ud, așa că am știut. Eram speriată, dar și bucuroasă. M-am dus la telefonul de pe hol, am sunat-o pe prietena mea, iar ea a luat un taxi, a venit la mine și a așteptat cu mine până a venit momentul să plecăm la spital. După care a chemat din nou un taxi și m-a dus până acolo. N-a putut să rămână – soțul ei era acasă și trebuia să meargă la muncă a doua zi. În orice caz, chiar dacă eram singură, eram bine. Mi-au dat un pat, iar asistentele au făcut cerc în jurul meu, m-au ajutat să mă dezbrac. Timp de câteva ore, totul a fost în regulă. După care s-a schimbat ceva. Durerile s-au oprit. Țin minte că eram întinsă pe spate, cu ochii în tavan, cu burta aia mare pe mine și cineva a chemat doctorul. Mâinile lui erau ca un sloi de gheață. I-a spus unei asistente să-mi dea ceva – n-am înțeles ce. Am încercat să-l întreb ce se întâmplase, dar erau pe fugă și totul s-a întâmplat atât de repede. Mi-au băgat un ac în venă și m-a luat cu amețeală. După care țin minte că am auzit niște țipete și am simțit durerea aceea – de parcă cineva m-ar fi rupt în două, zise ea, privind în gol, pierdută în amintiri. După care am auzit un copil plângând.
   În clipa aceea îl înșfacă, își înfipse unghiile în pielea lui Pete, se lipi de el, iar el îi simți respirația amară și vorbi din nou.
   - Chiar a fost un copil. Mi-am auzit copilul plângând.
   Vorbi cu lacrimi în ochi, după care îi dădu drumul, se lăsă pe spate și spuse cu o voce seacă:
   - Iar când m-am trezit, l-am văzut pe Lou la căpătâiul meu, cu flori în brațe.
   - Cum de te-a găsit?
   - Oh, probabil că și-a pus oamenii să sune la toate spitalele din zonă. Știa când trebuia să nasc. Sau poate că avea oameni plătiți prin toate spitalele care să-l anunțe despre mine. Când ai bani, orice e posibil. Nu știu cum m-a găsit, dar m-a găsit. Să știi că nici măcar nu m-am speriat când l-am văzut. Copilul era tot ce mă interesa. El mi-a zâmbit, iar eu l-am întrebat: „Ai văzut-o? Cum e?” Ți-am zis, eram sigură că e fetiță. Dar el m-a luat de mână, s-a uitat în ochii mei și am știut că ceva nu era în regulă, așa că am început să plâng. Chiar înainte să apuce să spună ceva, deja eram cu ochii în lacrimi. După care mi-a spus ce făcuse. Mi-a zis: „Iubito, nu avem nevoie de un copil care să ne încurce planurile. Nu-ți face griji. I-am găsit o familie frumoasă care să-i poarte de grijă”. Mi-a luat câteva secunde să înțeleg ce-mi spunea. După care m-am năpustit asupra lui – am început să dau în el, să-l zgârii, să urlu. El m-a ținut imobilizată până a venit asistenta. Încercam să ajung la el, iar ea mă tot trăgea înapoi, ca să mă oprească. Apoi a chemat doctorul și mi-au făcut o injecție, iar când m-am trezit, eram singură.
   Pete îi lăsă câteva clipe de tăcere, după care o întrebă pe un ton duios:
   - Și ce s-a ales de tine? După episodul acesta?
   - Am zăcut zile întregi pe patul de spital, zise ea. Nu puteam să mă opresc din plâns. Îl așteptam pe Lou să vină la mine. Să mă sune. Să-mi spună că nu era adevărat, să-mi spună unde era copilul. Dar nimic. Le-am rugat pe asistente – le-am implorat – să mă ajute. Să afle unde era copilul meu. Majoritatea m-au ignorat. Una dintre ele, o mexicancă simpatică, mi-a șoptit la ureche că era cel mai bine să uit de copil. Că nu aveau niciun document pentru ea. Am întrebat-o ce voia să spună, dar n-a vrut să-mi răspundă, iar asta e tot ce am știut vreodată. După povestea asta, n-am mai mâncat. Nu puteam să mănânc nimic. Mi-au spus că dacă nu mănânc aveau să mă trimită la secția de psihiatrie. Nu mă interesa. Din partea mea, ar fi putut să mă arunce de pe Brooklyn Bridge. În cele din urmă, am încetat să mai vorbesc și m-au dus la balamuc. Am stat 5 luni acolo.
   Citi uimirea de pe chipul lui Pete și spuse:
   - Da, odată ce ajungi acolo, e foarte ușor să te lași pradă nebuniei, în loc să te lupți să ieși la liman. Da, m-am dat bătută. M-am așezat pe un scaun și priveam în gol. M-au îndopat cu pastile. Mi-au băgat un tub pe gât ca să mă hrănească. Nu aveam nici cea mai mică idee unde eram, ce zi era. Voiam doar să uit de tot.
   - Și ce s-a întâmplat? Cum ai scăpat de acolo?
   - Una dintre asistente... s-a purtat frumos cu mine. A deschis într-o zi radioul și am auzit un cântec. Love Letters in the Sand. Îl știi? Ah, ești prea tânăr. Îl cânta Pat Boone. Avea o voce așa frumoasă. Era piesa mea preferată, fusese cândva, demult. Iar când am auzit-o în ziua aceea, am închis ochii și eram din nou acolo, la Roseland, și am început s-o fredonez fără să-mi dau seama. Când s-a terminat melodia, asistenta a venit și s-a așezat lângă mine. Am deschis ochii. Plângeam. Nici măcar nu-mi dădusem seama că plângeam. Iar asistenta aceea s-a uitat direct în ochii mei. N-am să-i uit niciodată chipul. Mi-a spus: „Tu nu ai ce căuta aici”. Eram șocată – era pentru prima oară în săptămâni întregi în care cineva se uita la mine și chiar îmi vorbea. M-am uitat la ea, mi-a zâmbit și mi-a zis: „Da, ești încă prezentă. Nu ești nebună. Ești doar deprimată”. Și de atunci a fost mai bine. Obișnuia să vină să vorbească cu mine, iar când era ea acolo, acceptam să mănânc. A stat de vorbă cu doctorii să-mi dea mai puține pastile și am început să mă simt... ei bine, am început să mă simt ca odinioară. Plângeam adesea, dar nu mă mai simțeam amorțită. Aveam din nou capacitatea de a simți, înțelegi ce vreau să-ți spun? Și, în cele din urmă, am început să mănânc, să mă spăl, să mă pieptăn și cred că n-au mai avut niciun motiv să mă țină acolo, așa că mi-au dat drumul. Doar că mi-am pierdut apartamentul, slujba, iar familia mea n-a mai vrut să audă de mine. Mama a venit să mă viziteze la spital și i-au spus despre copil. Mi-a spus că sunt o păcătoasă și că nu mai eram fiica ei. Am găsit un alt loc de muncă, un acoperiș deasupra capului, dar... ei bine, beam mult, nu dormeam îndeajuns și m-au dat afară. M-am angajat din nou și s-a întâmplat același lucru. În cele din urmă, am rămas fără bani. Eram disperată. M-am dus în Times Square să mă uit la curve, să văd cum merg, cum vorbesc. După care m-am îmbătat bine și am fost să-mi găsesc primul meu client. Și iată-mă acum aici. Știi, câteodată mă gândesc la mama. Îmi vine s-o sun și să-i spun: crezi că atunci eram o păcătoasă? Ar trebui să mă vezi acum. Ar trebui să vezi cu ochii tăi ce pățesc fetele ca mine. Doar că a murit într-un accident de mașină în șaizeci și doi. Nu mai am pe nimeni.
   - Ai încercat să-ți găsești copilul? o întrebă Pete. Să verifici dacă a fost adoptată într-adevăr?
   - Nu am găsit nimic, răspunse ea, oftând.
   - Da, dar...
   - Orice s-o fi întâmplat în spitalul ăla, n-a fost ceva oficial. Eu nu am semnat nimic. Fie au trecut acolo că nu sunt în măsură să-mi dau acordul, fie au zis că am murit la naștere, fie au falsificat numele. Copilul meu nu mai există. Dacă mă întrebi pe mine – Lou a vândut-o unui cuplu bogat care nu putea face copii. Cred că asta încerca să-mi spună mexicanca.
   Dădu pe gât paharul de băutură.
   - Orice a fost, e o minciună și nu știu cum s-o mai dezleg. Au trecut vreo 20 de ani de atunci. Ar putea fi oriunde. Nu pot să bat la ușa fiecărei familii din New York în căutarea ei. Și știi ce? Poate că e mai bine așa. Uită-te la mine. Ce aș avea eu să-i ofer unui copil?
   - Și... ce ai de gând să faci acum? De ce-mi spui toate astea?
   - Pentru că Lou nu a făcut doar să-mi ia copilul. Mi-a furat dreptul de a lua o decizie. Eu chiar cred că eu și copilul meu am fi putut avea o viață bună, dar el a decis că n-am dreptul să fac ce vreau.
   Chipul ei era brăzdat de lacrimi și el îi simți furia din glas.
   - Știu ce crezi despre mine. Ce cred bărbații ca tine despre mine. Că sunt o bețivă. O curvă.
   Îl împunse cu degetul în piept.
   - Dar să nu te prind că îndrăznești să mă judeci. N-am nevoie de judecata ta. Zici că ești reporter? Scrie povestea mea. Scrie tot ce ți-am zis. Oamenii trebuie să știe. Trebuie să știe cum e omul ăsta. De ce e el în stare.
   Se întoarse cu spatele la el și îi făcu semn lui Sam să îi mai aducă ceva de băut. Pete nu avea nici cea mai mică idee ce să spună, așa că lăsă cei 30 de dolari promiși pe masa ponosită și lipicioasă și îi mai dădu 10 dolari. Se ridică și plecă, fără să-și scoată din minte chipul și lacrimile ei, tot ce pătimise din cauza lui Lou.
   După care mintea îi fugi la Ruth. Și ea era tot chelneriță în perioada în care îl cunoscuse pe Lou. La fel ca Bette.
   Pete se gândi la toate barurile în care mersese și el să bea. La femeile care îl serviseră și la bărbații care nu-și luau ochii de la ele.
   Agitația de după muncă întotdeauna era în floare la 7 seara. Un bărbat ca Lou Gallagher, un bărbat preocupat de afaceri și bani, nu ar fi observat niciodată o femeie așa ca Ruth Malone în valul acela de trupuri. Poate că ar fi aruncat o privire în direcția ei și ar fi văzut-o ca pe oricare altă chelneriță. I-ar fi strigat comanda peste agitația de voci, iar ea și-ar fi notat în carnețel, iar el nici măcar n-ar fi observat-o la plecare.
   Dar poate că avea s-o observe odată ce agitația serii avea să se risipească. Poate că avea să o urmărească cu privirea, să se uite la sânii ei din cămașa albă, șifonată, la fundul ei în rochia neagră, mulată, la picioarele tonifiate și la tocurile ieftine. După care avea să-și mute privirea de la ea, ca să se uite după cineva care să-i facă cinste cu o băutură, nu care să-l servească.
   Pe la 9, când barul deja avea să înceapă să se golească, când deja era amețit bine, poate că avea să se întoarcă la ea. Poate că avea să se uite lung la părul ei roșu auriu, la felul în care râdea și în care se mișca, la vocea ei groasă.
   Poate că avea să-i lase un bacșiș mai generos decât de obicei. Poate că avea să-i zâmbească. Poate că avea să-i cumpere ceva de băut, știind că nu avea voie să accepte.
   Iar pe la 10 și jumătate, când încăperea deja avea să fie o înșiruire de culori și lumini, poate că avea să-și strecoare numărul ei de telefon în portofel. Încet, ca să vadă teancul de bancnote. Avea să se ridice și să o ia de mână, avea să-i arate inelul cu sigiliu de pe degetul mic, să îi ducă mâna la gură și să i-o sărute. Cu delicatețe. Ca să-i dea de înțeles că ar fi vrut s-o sărute altundeva. Avea să o trateze ca pe o doamnă, ca și cum ar fi fost cineva special.
   Pe curând, iubito. Te sun eu.
   Avea să-i facă cu ochiul și să se îndepărteze știind prea bine că ea era cu ochii pe el.
   Un bărbat ca el, un bărbat precum Gallagher, știa că bărbații ca el reprezentau singura speranță pentru Ruth.

   Ruth își petrecea unele nopți alături de Frank, bând până la refuz: ea – coniac, el – bere Budweiser. Vocile lui Johnny Carson sau Ed Sullivan se auzeau peste râsete și aplauze, imaginea de pe ecran fiind blurată în pete de roșu și verde, iar ea se prăbușea pe canapea, cu ochii la mulțimea de culori.
   Când se trezea, câteva ore mai târziu, cu lacrimi uscate pe obraji, cu gâtul iritat, uneori încă îl găsea sforăind lângă ea. I se părea ciudat de înduioșător, de parcă ar fi fost vorba de loialitate. Se lăsa din nou pe spate, își odihnea ochii pe chipul lui atât de familiar, se lipea de mirosul lui cald și familiar și simțea acea alinare.
   În alte nopți nu îl putea suporta și simțea nevoia să plece după cină, să evadeze. Se prefăcea că mergea să-și cumpere țigări, știind prea bine că avea să lipsească totuși câteva ore. Frank nu zicea nimic și rămânea cu paharul în mână în fața televizorului. Nu-și făcea griji că mergea să se vadă cu alți bărbați, nu acum. Ea fusese cea care îl chemase înapoi acasă: credea că era femeia lui.
    Uneori îi observa pe polițiști pe urmele ei; alteori nu se sinchisea să se uite după ei și se prefăcea că era de una singură, la fel cum încerca să creadă că totul i se întâmpla altcuiva: întrebările nesfârșite, insistențele, interogatoriul, veșnic aceleași întrebări până ce deja simțea că avea să o ia razna. Aluziile, insinuările lor și teama constantă că aceea avea să fie ziua în care aveau să o facă, să o acuze de moartea copiilor ei.
   Odată ce ieșea din casă, nu mergea pe străzi; se furișa. Pe lângă ziduri, în întuneric, trecând repede pragul ușii, ținând secret tot ce era, cine era ea. O mamă care nu mai era mamă. O soție. Care nu mai era soție.
   Trecea pe lângă baruri luminate care revărsau băi de lumini și zgomote pe trotuarele umede, pe care încerca să le ocolească. Erau aceleași baruri în care lucrase și ea, în care obișnuia să meargă cu Gina, în care râdeau împreună cu gura până la urechi, în timp ce copiii ei dormeau încuiați în cameră, cu o farfurie de biscuiți tari și o jucărie de pluș care să-i aline.
   Își adună rușinea și durerea și se furișă prin întuneric, pentru ca oamenii normali, oamenii curați, să nu le vadă.
   Văzu încăperi luminate, zări câteva fotografii aruncate pe trotuar. Silueta unui individ aplecat peste o masă în semiîntuneric. Două femei care stăteau una lângă alta la pian, cu zâmbetul pe buze, cu gurile deschise. O fată care vorbea la telefon, sprijinită de un perete, jucându-se cu firul telefonului printre degete, cu o privire serioasă pe chip.
   Ruth se uită la acele instantanee din viața cuiva: la bucătăria aceea veselă, luminată de străini, la firul de telefon încurcat din drama altcuiva. Sufletul ei simți că erau alte povești, alte încăperi și ar fi dat orice să uite de propriile poveri și să urmărească poveștile acestea. Măcar câteva clipe.
   Când obosea de atâta mers, se cuibărea în colțul întunecat al unui bar și se uita la bărbații aceia pe care obișnuia să îi servească: bărbați care stăteau cocoșați în fața unui pahar, care ridicau un deget când voiau o nouă băutură.
   Bărbați care știau numele tuturor celorlalți bărbați la fel ca ei din barul acela, dar cu care rareori se întâmpla să vorbească. Devenise și ea asemenea acelor bărbați.
   Avea un loc al ei în care se ducea când lucrurile mergeau incredibil de rău. O arcadă întunecată sub un pod, un loc obscur în care oamenii trăiau și mureau. O înșiruire de mănuși și haine murdare legate cu sfoară, adunați în jurul unui tomberon de metal în care ardea focul. Își ascundea părul luminos sub eșarfă și rămânea în întuneric, simțind nevoia să fie alături de alți oameni la fel de nefericiți ca ea.
   Undeva mai în spate, în întuneric, cineva desenase chipul unei fete pe o scândură de lemn bătută într-o bucată de tablă ondulată. După părul ei lins și ciufulit și după buzele roșii, la început i se păruse că era vorba despre o fată tânără, dar pe măsură ce se apropie, văzu întunericul din jurul ochilor ei. Se uită la Ruth cu milă, dar Ruth făcu un pas în spate și o luă la fugă.

   A doua zi după ce o întâlni pe Bette, Pete se duse la McGuire și îi găsi pe Devlin și pe Horowitz la o masă din colț. Se îndreptă spre ei, analizând tot ce găsise în Biblioteca publică din New York.
   Se uită la Horowitz și își imagină toate minciunile pe care fusese nevoit să le spună. Se întrebă dacă el ar fi putut să fie vreodată un astfel de om.
   Când se apropie de masă, cei doi bărbați îl observară și se opriră din vorbă.
   - Ce vrei? îl întrebă Devlin.
   - Vreau să vorbesc ceva cu tine. Îți iau ceva de băut?
   Urmă un schimb de priviri, iar Horowitz veni mai aproape de el.
   - Wonicke... să știi că nu se cade. Nu mai lucrezi la noi. Nu poți să vii, pur și simplu, peste noi și să...
   - Nu am venit să caut informații. Am noutăți pentru tine. Am stat de vorbă cu cineva despre Lou Gallagher, îi spuse el lui Devlin. El e unul dintre iubiții doamnei Malone, îi preciză el lui Horowitz.
   Devlin luă un pumn de alune din farfuria de pe masă și le aruncă în gură.
   - Și ce-i cu asta?
   Pete se așeză la masă cu ei.
   - Femeia asta mi-a spus că Gallagher s-a descotorosit de copilul lor. Un nou născut. I-a spus că l-a dat spre adopție, dar ea n-a semnat nimic și i-au spus că nu există niciun document. Copilul a dispărut, pur și simplu.
   Pete se dădu mai aproape.
   - Uite ce, s-a descotorosit de copil pentru că-i stătea în cale. Dacă a fost el în stare să-i facă asta unei femei, să scape de un copil, chiar nu-l crezi în stare să facă din nou asta? Nu-l crezi în stare? Poate că cei doi copii Malone stăteau în calea relației dintre el și mama lor. Poate că...
   - Poate, poate, poate, zise Devlin, uitându-se lung la el. Ai vreo dovadă? Cum o cheamă pe femeia asta? Unde pot s-o găsesc? La vremea respectivă n-a făcut nicio plângere – sau dacă a făcut, nu s-a concretizat. Gallagher e curat la lacrima.
   - Nu are o... adresă fixă.
   - Stă pe străzi?
   - Nu, e... ei bine, e...
   - E o curvă? Dumnezeule, Wonicke, vorbești serios? Toți de la procuratură or să râdă de mine!
   Luă o gură de suc și spuse:
   - Uite ce, puștiule, știu că ești prins în povestea asta. Știu că ai investit mult timp. Înțeleg. Dar nu-i nicio poveste complicată la mijloc. Știu deja că Ruth Malone e ucigașul. E cum nu se poate mai vinovată. Da, știm că a avut un complice. Cineva a ajutat-o să-i scoată pe copii din casă, să le țină gura închisă. Cineva a ajutat-o să ascundă trupurile. Și poate că Gallagher ăsta e complicele ei. Dar n-o să-l putem aduce niciodată în fața instanței. Toată lumea e la cheremul lui. Joacă golf cu șeful, soția lui e membră a mai multor organizații de binefacere alături de soția judecătorului Ames. Nu contează. Trebuie să ne concentrăm pe Ruth Malone. Ea a fost la fața locului. Și chiar dacă nu i-a omorât ea, este implicată. Ea era mama lor. O mamă trebuie să aibă grijă de copiii ei. S-a întâmplat din vina ei.
   Se dădu mai aproape de Pete.
   - Să nu-ți faci speranțe, ea o să plătească pentru tot ce a făcut. Am primit astăzi o scrisoare care ar putea fi ultimul pas. Mai lasă-mi o săptămână, două, și vom avea tot ce ne trebuie ca să o arestăm.

Capitolul 15

   Ruth se trezi în scaunul de lângă fereastră. Nu se auzea nicio mașină, dar primele raze ale dimineții deja se strecurau printre jaluzele.
   Se ridică de pe scaun, își masă gâtul, umerii și maxilarul pentru că scrâșnise necontrolat din dinți și se gândi să facă o baie caldă. Traversă holul, pe lângă ușile închise, pe lângă Minnie care schelălăia în somn. Își făcu o cafea, adăugă două degete de votcă.
   Minnie se trezi din cauza zgomotului și intră în bucătărie, se duse la castronul ei gol de mâncare și începu să se vaite ușor. Ruth o ignoră, își luă cana de cafea cu ea în baie și închise ușa după ea. Lăsă cana de cafea pe jos și se așeză pe toaletă. Oftă.
   Frank plecase din nou de acasă. Distanța și tăcerea dintre ei crescuseră și se adânciseră și mai tare, până când deja n-o mai interesa să repare nimic. Venea acasă ca s-o găsească stând pe întuneric, cu țigara în mână, privind în gol. Îi șoptea ceva la ureche, dar ea îl ignora, așa că o lăsă singură, exact ce voia ea.
   Doar că într-o noapte Frank aprinse lumina și o întrebă dacă era bine, iar ea nu spuse nimic. Încercă să o ia în brațe, iar ea rămase inertă la pieptul lui, până ce Frank se enervă și începu să o zdruncine. Nimic.
   Izbucni în plâns – iar de data aceasta se uită la el pentru că nu îl mai văzuse niciodată plângând. Se uită la chipul lui roșu, la obrajii umezi, iar el o apucă, îi dădu o palmă peste față, iar Ruth privi în gol spre picăturile de salivă din colțul gurii sale în timp ce urla:
   - Nu te mai gândi doar la tine!
   Nu știu ce să spună, așa că nu zise nimic și continuă să se uite la el, iar el o întrebă de ce dracu’ se uita așa la el și o lovi din nou și din nou până ce simți gust de sânge în gură. În cele din urmă, Frank încetă s-o mai lovească, se opri din plâns și se duse în dormitor. Auzi zgomotul sertarelor, înjurături șoptite, bubuituri. După care Frank se ivi în pragul ușii cu valiza în mână, iar ea ridică privirea spre el, care continua să se miște, în timp ce el îi spunea fel de fel de lucruri, iar ea ar fi dat orice să-l vadă plecat din casă, mai mult ca niciodată. Închise ochii și, în cele din urmă, zgomotul vocii lui se opri și se făcu liniște. Își ținu respirația până ce ușa se închise după el, după care se ridică de pe canapea și se duse în bucătărie, deschise sertarul și găsi cana lui, ușor crăpată, pe care uitase să o ia cu el. O azvârli în perete și o privi făcându-se bucățele.
   Da, Frank plecase din nou de acasă, dar mama ei se întorsese. Mama ei care nu înțelegea de ce Ruth dădea cu piciorul căsniciei sale. Care nu reușise niciodată să înțeleagă de ce și-ar fi putut dori ea vreodată ceva mai mult decât un soț chipeș și doi copii, iar Frank suna în fiecare zi pentru că era foarte îngrijorat și ea nu trebuia să fie singură. Iar acum se afla în spatele unei uși închise, cu mâinile în păr, cu chipul în lacrimi, iar ușurarea că era singură era atât de mare încât i se făcu rău. Se ușură, începu să plângă și se simți golindu-se pe interior până ce nodul din gât se risipi. Se ridică în picioare, deschise robinetul, își suflă nasul și trase apa cu șervețelele și durerea. În timp ce așteptă să se umple cada, se încordă la gândul că Minnie ar putea să înceapă din nou să schelălăie, să ceară să fie hrănită, să fie scoasă afară, să o cheme, să o cheme, să o cheme. În ciuda faptului că zgomotul apei risca să o trezească pe mama ei, în ciuda faptului că se aștepta dintr-o clipă într-alta să îi bată la ușă și să audă vocea aceea insistentă care voia să știe ce făcea acolo, de ce făcea baie la ora aia când avea atâtea alte lucruri de făcut, ce avea să spună lumea, trase adânc aer în piept și oftă.
   - Du-te dracu’, șopti ea spre ușă, printre dinți, pe silabe. Du-te dracu’, lasă-mă în pace, lasă-mă să trec prin asta în felul meu!
   Închise ochii, își încleștă pumnii și își înfipse unghiile în piele până ce simți durerea, iar valul de furie se risipi. Luă sticla de spumă de baie de la Avon pe care o primise cadou de ziua ei de la Gina și o vărsă pe jumătate în cadă. Simți mireasma de trandafiri și mușcate și și-o imagină pe mama ei respirând printre dinți, certând-o că făcea risipă.
   Cada începu să se umple, iar Ruth rămase în fața oglinzii, privindu-și chipul palid. Făcu ochii mici până ce imaginea din oglindă se făcu neclară.
   Făcu din nou ochii mari. Lumina aceea neiertătoare din baie însemna că nu putea ascunde nimic. Pielea îi era unsuroasă și umflată de la somn, porii închiși. Roșeața din obraji, coșurile, cicatricele – erau toate acolo.
   Cunoscuse cândva un tip, unul care trecuse de la bere la whisky, apoi la ceva mai rău, care nu se putea abține și simțea o nevoie disperată să se frece pe piele ore întregi. Stătea pe scaun, făcând abstracție de discuțiile din jurul lui, frecându-se în cap, pe brațe, pe gât, pe buze, până ce începea să sângereze. Știa că acum simțea și ea aceeași nevoie.
   Chiar sub buza de jos observă un punct negru. De-abia vizibil. Începu să-l stoarcă și, pe moment, nu se întâmplă nimic. Împunse mai tare, iar unghia ei străpunse pielea. Câteva picături de sânge, urmate de un lichid albicios. Savură duhoarea. Inspiră și expiră adânc.
   Se întoarse să analizeze cealaltă parte a feței, își trase pielea spre ureche.
   Se uită lung la vechile cicatrice de acnee de pe obraji. Câteodată, urâțenia ei era ciudat de liniștitoare.
   Jumătate de oră mai târziu, încă întinsă în apa caldă, savurându-și cafeaua cu votcă, auzi ușa de la dormitor și pașii mamei sale pe hol. Luă o gură sănătoasă de cafea, pregătindu-se sufletește.
   După care cineva bătu la ușa de la intrare: Minnie începu să latre, pașii mamei sale se îndreptară în direcția opusă, deschise ușa și se auzi vocea lui Devlin. Auzi glasul rușinat al mamei sale:
   - Cred că e în baie. Mă duc s-o chem. Vă rog, intrați – Dumnezeule, de parcă ar fi fost musafiri –, și îi auzi glasul din ce în ce mai tare, pe măsură ce se apropia de ușa de la baie, după care urmă bătaia aceea inevitabilă în ușă, iar mama ei îi șopti: Ruthie, au venit de la poliție.
   Ruth nu spuse nimic, savurând senzația aceea de putere. O lăsă să aștepte. Să se simtă neajutorată și nesigură. Pentru că nu avea niciun fel de control.
   Dar se auzi din nou o bătaie în ușă, iar mama ei vorbi din nou, de data aceasta mai tare.
   - Ruth! Au venit de la poliție. Vor să stea de vorbă cu tine.
   Ruth alunecă în spumă și închise ochii.
   - Sunt în cadă.
   Știa prea bine ce răspuns avea să urmeze. Dar se bucură în continuare de ușa închisă.
   - Păi, ieși din cadă! Acum! Ce naiba cauți în cadă, ziua în amiaza mare, când copiii tăi... când se întâmplă toate astea?
   Ruth duse cana de cafea la gură.
   - Și când așteaptă oamenii ăștia după tine!
   Ah, da, despre asta era vorba.
   Mai luă o gură de cafea, savură lichidul cald.
   - Spune-le să mă aștepte. Sau spune-le să plece și să se întoarcă mai târziu. Am treabă.
   Mama ei scoase un icnet de uimire și zise:
   - N-am să le spun una ca asta! Ieși din baie acum. Nu-i lăsa să aștepte după tine, sunt...
   - Ba să aștepte. E casa mea, nu eu i-am poftit înăuntru. Dau tot timpul buzna peste noi, să-mi pună fel de fel de întrebări, veșnic aceleași întrebări blestemate și nu mai pot... Vreau să mă lase în pace.
   Întinse mâna spre raftul de deasupra căzii, aprinse radioul și auzi glasul puternic melodios al lui Elvis, acoperind vocea pițigăiată, dezgustată a mamei sale.
   Se simți invadată de un val de sentimente. De putere. Refuză să înțeleagă că aveau s-o facă să plătească pentru asta mai târziu. Că aceea era ziua în care totul avea să se schimbe.

   Când polițiștii se întoarseră, Ruth era în dormitor și își aranja părul.
   Îi spuse mamei sale să îi invite în casă. Își aprinse o țigară și o luă agale pe hol, încercând să păstreze amintirea sentimentului de mai devreme.
   Intră în sufragerie și simți teamă și transpirația năpădind-o la subraț și pe frunte. Devlin era lângă fereastră, cu ochii pe geam, cu mâinile la spate. Poate că era casa ei, dar el dirija interviul.
   Se întoarse cu fața spre ea și spuse:
   - Doamnă Malone, după care îi făcu semn spre bărbatul de pe canapea.
   Un individ grăsan, cu zâmbetul pe buze. La costum și cravată. Ud leoarcă.
   - Dânsul este sergentul Mackay.
   - Bună ziua, zise ea.
   Ruth se așeză pe scaun și scutură țigara în scrumieră. După care ridică privirea și îi văzu pe amândoi cu ochii la ea. Se uită lung la Devlin.
   - Ne cerem scuze dacă v-am deranjat mai devreme, doamnă Malone. Dacă v-am întrerupt rutina de dimineață. S-ar părea că ați avut suficient timp să vă aranjați, zise el, privind-o din cap până-n picioare.
   Se abținu să nu își împreuneze brațele, să nu-și ascundă chipul în palme. Trase din țigară și suflă fumul negricios spre el. Un gest mărunt, inutil, de ostilitate.
   - Cu ce vă pot fi de folos?
   Aveau să urmeze alte întrebări, desigur. Întrebări care durau ore întregi, analizând în detaliu tot ce se întâmplase în noaptea aceea. Poate că nu închisese ușa după ea. Poate că încurcase orele. Nu-i dădeau o clipă pace, încercând să o prindă la înghesuială, să o enerveze. Teama îi dădu un gol în stomac ca de foame. După care schimbară tactica.
   - Ruth – pot să-ți spun Ruth?
   Mackay nu așteptă niciun răspuns din partea ei.
   - Ai să ne spui ceva? Te supără ceva?
   Ruth se uită lung la el și dădu din cap că nu.
   - Ești sigură? Vezi tu, avem câteva dovezi noi. Care ne-au trezit unele... bănuieli despre declarația ta. Ești sigură că nu ai nimic de spus?
   Ruth dădu din nou din cap. Încercă din răsputeri să păstreze contactul vizual.
   Vocea lui Mackay era liniștitoare, persuasivă. Devlin se duse la fereastră, își scoase o țigară și îl lăsă pe celălalt bărbat să vorbească.
   - Știm și noi că se mai întâmplă accidente. Copiii fac prostii, nu te ascultă mereu. Poate că ai vrut să le dai o palmă. Și poate că lucrurile au scăpat de sub control. Din greșeală. I se poate întâmpla oricui.
   Ruth simți fiori pe șira spinării. Dar vorbele lui îi aduseră și o mică ușurare.
   Într-un final. Se ajunsese la asta. Acuzația era lucrul de care îi fusese cel mai teamă și acum, că se ajunsese la asta, prinse curaj să lupte.
   - Crezi că mi-am rănit copiii? Crezi că i-am omorât?
   Urmă o pauză și simți privirile lor îndreptate asupra ei. După care auzi din nou vocea aceea liniștitoare.
   - Ruth... orice s-ar fi întâmplat, spune-ne. Nu e prima oară când se întâmplă. Știm că se mai întâmplă.
   Ruth nu spuse nimic.
   - O să fie mai bine pentru tine dacă mărturisești. Ce spui? Ruth?

   Trecuseră 4 zile de la discuția lui cu Devlin din McGuire’s, iar Pete simțea nevoia să vorbească din nou cu Ruth.
   Nu se putea gândi la Salcito, la Gallagher, la Devlin – fără să se lovească de privirea ei animalică, de buzele cărnoase. Trebuia să vorbească cu ea pentru că nu mai suporta să nu o facă.
   Deja îi învățase tabieturile. Joia mergea la Gloria’s. Doar ea și Jim Beam – și cele două umbre din spatele încăperii, mereu cu ochii pe ea, așa că trebuia să acționeze înaintea lor.
   Își făcuse un plan: avea să se strecoare la bar, Ruth avea să-i observe cu coada ochiului silueta subțire, la fel ca celelalte siluete, și avea să-și scoată pachetul de țigări pentru ca el să vină cu bricheta.
   Poate că nu avea să-l recunoască. Poate că la început aveau să vorbească despre tâmpenii. Despre bar. Despre vreme. Despre echipa Giants.
   Într-un mod perfect natural, de parcă nu fusese totul plănuit, și poate că avea să se simtă asemenea unui câine care ochește măcelăria de peste drum și se întreabă dacă nu cumva foamea și norocul l-ar putea împinge să traverseze în siguranță strada aglomerată. Doar că Ruth avea să se uite lung la el și să își stingă țigara Lucky pe jumătate fumată.
   - Îmi aduc aminte de tine, avea să spună ea cu o voce rece, clătinându-se pe scaunul de bar. Ce vrei?
   Nu știa ce să-i răspundă. Îi era teamă de ea, iar ea avea să-i simtă teama, la fel cum simțise și el clipa în care ea preluase controlul, când ridică privirea și se uită fix în ochii lui, iar Pete încercă să nu se arate speriat. Încercă să se gândească la soțul ei, la Devlin. Dar el avea să se piardă în fumul ei strălucitor, iar ea avea să simtă acest lucru.
   Așa că avea să dea paharul pe gât și să îl arunce pe bar și să sară de pe scaun de parcă ar fi plutit pe gheață.
   - Hai, domnule Misterios.
   - Poftim?
   - Hai să mergem. Băutura e mai ieftină la mine acasă – avea să-i arunce o privire urâtă lui Hud, dar avea să se scarpine pe față, să îi arunce un zâmbet și să-și vadă în continuare de treaba lui – și poți să-mi povestești ce vrei tu.
   Avea să izbucnească în râs. Nu o mai văzuse niciodată râzând.
   - Dacă îți mai găsești vocea.
   Dar acasă la ea, învăluită în glasul aspru, răgușit al unui cântăreț de jazz, pe ritmul acela suav, doritor, amețită după 5 pahare de whisky, Ruth avea să se oprească din jocul ei ispititor. Avea să îi ofere ceva de băut și să dea paharul pe gât dintr-o singură mișcare. După care avea să se oprească din vorbit, iar Pete avea să rămână neajutorat, văzând-o venind spre el, și avea să închidă ochii ca să nu-și vadă reflexia în ochii ei negri, flămânzi.
   Își imagină căldura trupului ei, mireasma ei, părul ei, sărutarea ei. Avea să o sărute ușor, așa cum sărutase dintotdeauna fetele, dar sărutarea ei avea să fie pătimașă, fierbinte, disperată, și nu avea să știe cum să răspundă. Avea să se facă roșu la față și să coboare ușor spre gâtul ei cu sărutări delicate.
   Dar ea avea să-i prindă chipul între palme și să-l sărute din nou și să îi șoptească printre buze.
   - Nu te mai gândi la nimic.
   - Poftim? Eu...
   Poate că avea să se sperie și să se retragă din strânsoarea ei, dar ea avea să-l caute din nou, de data aceasta cu o voce și mai răgușită.
   - Nu te mai gândi la nimic, lasă-te în voia simțurilor.
   Înainte să mai apuce să o întrebe ce voia să spună, înainte să recunoască faptul că nu știa cum să facă asta, gura ei avea să-l cuprindă, avea să-i simtă limba, respirația fierbinte și dinții ascuțiți pe buzele sale, și avea să simtă teamă și dorință. Avea să le lase să îl pătrundă, să îl cuprindă ca un val de aer, ca să simtă. Ca să simtă.
   Iar din clipa aceea imaginația lui trecu mai departe de gândirea rațională și evadă într-o serie de imagini și senzații pure. Buzele ei pline. Șoaptele ei, părul ei. Gâtul ei alb. Genele curbate și lungi. Focul ei. Străfulgerarea de durere când îl cuprinse cu degetele ei, gemetele ei, gustul ei sărat. Și apoi valul acela puternic și senzația că nu mai era cale de întoarcere.
   Și după. Cum avea să fie după?
   Oare avea să se trezească alături de ea printre așternuturi, uzi de sudoare, îmbătat de mireasma ei, sub privirile ei? Sau avea să se trezească de unul singur, cu dureri în tot corpul, auzind apa curgând la baie și avea să o găsească pe Ruth în pragul ușii, cu lumina în spatele ei, cu o înfățișare ciudată, îmbrăcată din cap până-n picioare.
   - Uite-ți hainele. Poți să iei un taxi de pe Main Street.
   Mintea lui avea să caute amintirea căldurii sale, mirosul pielii sale pe sub toate pudrele și cremele acelea. Doar că pudra și cremele o acopereau acum din nou, iar femeia pe care o atinsese era acum ascunsă, pe sub sprâncenele arcuite și pe sub fumul de țigară. Iar când avea să încerce să o sărute, buzele lui aveau să îi întâlnească obrazul rece.
   Oare cum avea să fie?

   Noaptea era rece, pe străzi era liniște, domnea pacea de dinaintea zorilor.
   Umblă pe străzi mai bine de o oră, cu gândul la ea. Încercând să scape de imaginea soțului ei, a mamei lui, a copiilor ei. Încercă să alunge sentimentul acela de rușine, de vinovăție. Și să se concentreze doar asupra ei. Pe chipul ei obosit, frumos. Pe gustul ei. Pe sunetele pe care avea să le facă. La trupul ei sub atingerea lui. Și descoperi că era ușor să se gândească doar la ea.
   Își simți inima bătându-i cu putere și își imagină cum ar fi fost ca bătăile inimilor lor să se sincronizeze. Se gândi la legătura dintre ei, care se întindea de-a lungul orașului: una flexibilă, plină de posibilități. De promisiuni.
   Se gândi la glasul ei. La înfățișarea ei, la textura părului, a pielii, a gurii. Se gândi la tot ce ar fi vrut să-i spună, la scrisorile pe care ar fi vrut să i le scrie și pe care știa că nu avea să i le trimită niciodată.
   Simți un gol teribil în stomac, în gât. Și simți locul în care ar fi trebuit să fie ea.

   Frank trecu pe la ele și îi spuse că voia să stea de vorbă cu ea.
   Mama lui Ruth îi zâmbi, îl sărută pe obraz și îi spuse să stea liniștit, că ea oricum voia să se ducă la biserică în dimineața aceea.
   Merseră în sufragerie, iar Ruth se așeză la fereastră, cu țigara în mână. Se uită pe geam și o văzu pe mama ei depărtându-se, mergând greu, cocoșată. Îl lăsă pe Frank să vorbească, fără să-l asculte, bucurându-se de soarele cald al iernii.
   După care Frank spuse ceva care o trezi în simțiri.
   - Ce a zis Devlin? întrebă ea.
   - Mi-a zis că dacă mergem la detectorul de minciuni, toate întrebările acestea or să înceteze. Mi-a zis că dacă ne supunem amândoi interogatoriului, o să ne lase în pace.
   Ruth își mai aprinse o țigară, trase un fum și se uită lung la el.
   - Și tu îl crezi?
   Frank întinse brațele într-un gest pe care Ruth îl cunoștea prea bine. Era mișcarea lui de nu știu-cât-e-ceasul. Sau nu-mi-a-zis-nimeni-că-m-ai-sunat, ori nu-mi-au-intrat-banii.
   - Ruth, e polițist. Vrea să afle cine e vinovatul. Își face și el datoria.
   Ruth mai trase un fum, privind în gol. Își aminti de Devlin și de celălalt polițist – Mackay. Care îi spusese că o înțelege. Că știa că lucrurile o mai luau razna. Vocea aceea joasă care îi dădea de înțeles că știa că ea își omorâse copiii. De luni de zile o tot terorizau. Trebuia să găsească o soluție prin care să-i facă să înceteze.

   Două zile mai târziu, Ruth se așeză pe scaunul din camera întunecată.
   I-a spus lui Devlin că e de acord să se supună detectorului de minciuni, atât timp cât Frank face și el la fel. Și a cerut asigurări că avea să fie singură în cameră alături de tehnicieni, că nimeni nu avea să fie cu ochii pe ea. Se săturase să fie toți cu ochii pe ea.
   - Bine, doamnă Malone. Bine. Facem cum ziceți dumneavoastră.
   - Iar Frank o să fie și el interogat în același timp cu mine?
   - Da. Amândoi în același timp. E în camera vecină.
   Tehnicianul se apucă să verifice firele, să se asigure că mașinăria funcționa corespunzător, iar Ruth fumă o țigară după alta.
   - Știi că nu-i legal, da? Am citit că nu acceptă testele astea în tribunal.
   Bărbatul nu ridică privirea, continuă să-și vadă de treaba lui.
   - Trebuie să fie ceva în neregulă cu testul ăsta. Altfel l-ar accepta în tribunal.
   Bărbatul nu spuse nimic, dar aruncă o privire spre ușă. După care începu:
   - Te numești Ruth Maria Malone?
   - Da.
   - Câți ani ai?
   - Douăzeci și șase.
   - Ești măritată?
   - Nu mai sunt.
   - În noaptea de 13 iulie 1965 erai singură în apartament cu copiii tăi?
   - Da.
   - Le-ai făcut vreodată rău copiilor tăi?
   - Nu.
   - Când i-ai văzut ultima oară în viață?
   - Am mai răspuns la întrebarea asta, de mai multe ori.
   - Când i-ai văzut ultima oară în viață?
   - Și lui Frank îi puneți aceleași întrebări?
   Tehnicianul ridică privirea spre oglinda de pe perete.
   - Da sau nu?
   - Doamnă, îmi pare rău, nu pot să...
   - Frank Malone. Fostul meu soț. E și el acum, în camera vecină.
   - Dar... noi avem un singur aparat.
   Ruth își scoase firele din braț și i le aruncă în față tehnicianului confuz, de parcă ar fi fost radioactive. După care se duse spre oglinda de pe perete și țipă:
   - Nenorocitule. M-ai mințit!
   După care:
   - Să știi că aud cum râzi de mine, ticălosule! Nu e corect! Nu e corect! strigă ea furioasă către bărbații din spatele oglinzii. Nu vă interesează să aflați adevărul despre copiii mei – vreți doar să dați vina pe mine!

   MAMA COPIILOR MALONE REFUZĂ SĂ FACĂ TESTUL CU DETECTORUL DE MINCIUNI
   Reporter Tom O’Connor

   QUEENS, 9 noiembrie – Ieri, mama celor doi copii morți a refuzat să se supună testului cu detectorul de minciuni ca să răspundă întrebărilor despre misterul din jurul morții lor.
   Frank Malone Jr., în vârstă de 5 ani, și sora lui, Cindy, în vârstă de 4 ani, au fost dați dispăruți în noaptea de 13 iulie 1965 din apartamentul lor de la etajul întâi din Kew Garden Hills. Ulterior au fost găsiți morți în apropiere de casa lor. Copiii locuiau alături de mama lor, Ruth Malone, în vârstă de 26 de ani, care era despărțită de tatăl copiilor, Frank Malone Sr. Domnul și doamna Malone s-au împăcat pentru o scurtă perioadă după această tragedie.
   În ciuda unei investigații amănunțite, poliția încă nu a reușit să obțină suficiente informații cât să aresteze pe cineva.
   Inițial, doamna Malone s-a arătat dispusă să coopereze cu poliția, acceptând să se supună unui test poligraf. Dar am aflat că femeia a refuzat să se supună interogatoriului pe motiv că rezultatele nu vor fi acceptate drept dovadă în sala de judecată.
   Purtătorul de cuvânt din partea poliției a declarat: „Doamna Malone și-a dat acordul să fie supusă testului cu detectorul de minciuni ca să-și dovedească nevinovăția, dar nu a avut nici cea mai mică intenție să facă acest lucru. A știut de la bun început că testul poligraf nu este acceptat în tribunal.
   În timpul interogatoriului, detectorul de minciuni măsoară reacțiile fiziologice, precum tensiunea arterială, pulsul și glanda sudoripară. Orice variație semnificativă în acești parametri poate însemna că respectiva persoană minte.
   Doamna Malone a refuzat să comenteze decizia ei de a refuza testul poligraf, precum și zvonurile cum că arestarea ei ar fi următorul pas.

   O sunară din nou de la poliție. De data aceasta o chemară la secție.
   - Mai avem câteva întrebări pentru dumneavoastră.
   Intră în clădire cu capul sus și ceru să stea de vorbă cu un avocat. Devlin îi spuse că nu avea nevoie de unul. Ruth ceru din nou un avocat, iar Devlin o întrebă dacă avea ceva de ascuns. Ruth nu se lăsă, așa că Devlin o duse la un telefon, iar ea îl sună pe Arnold Green.
   Acesta răspunse la telefon, dar părea ocupat. Când își dădu seama cu cine stătea de vorbă, se arătă mai rezervat.
   - Doamnă Malone. Cu ce vă pot ajuta?
   - Sunt la secția de poliție. Cred că... cred că am nevoie de un avocat.
   Urmară câteva clipe de pauză, după care acesta spuse:
   - Doamnă Malone, eu mă ocup de divorțuri. De dreptul familiei. Chestiuni civile.
   - Nu știu... nu știu ce să fac.
   - Îmi pare rău, dar nu am cum să vă ajut.
   Ruth dădu să spună ceva, dar avocatul îi închisese.
   Se întoarse cu fața spre Devlin, care era în spatele ei, și, fără să se uite la el, îi spuse că avea nevoie de un avocat.
   - Adică vreți să vă dăm pe cineva?
   Ruth își fixă privirea pe o pată de pe perete, la stânga capului lui.
   - Da, exact.
   - Să văd ce pot face. Dar să știți că s-ar putea să dureze, zise el. Nu știu ce avocat întreg la minte ar accepta cazul ăsta.
   O băgară într-o cameră încuiată, fără ferestre și cu căldura dată la maximum, cu o ușă care se deschidea doar din exterior. Quinn veni să îi spună că încercau să ia legătura cu un avocat din oficiu. Ruth nu spuse nimic, așteptă doar să se închidă ușa după el.
   Câteva ore mai târziu, ușa se deschise din nou și îl auzi pe Quinn spunând:
   - E aici.
   Ridică privirea și văzu un străin. Un bărbat la vreo 50 de ani, cu păr cărunt, cu ochii albaștri. Era îmbrăcat la costum, avea ac de cravată și o cămașă albă, imaculată. Brusc, își dădu seama de cât de cald era în cameră, după cum arăta ea. Își dădu părul după urechi, dădu să se ridice, dar el îi făcu semn să stea jos și îi întinse mâna.
   - Numele meu este Henry Scott. Sunt avocatul tău.
   Avea o piele uscată. Îi simți mirosul de parfum: ceva lemnos. Proaspăt.
   - Nu ești avocatul trimis din oficiu, zise ea, fără să stea pe gânduri.
   El îi zâmbi, amintindu-i de cineva.
   - Așa este.
   După care se întoarse spre Quinn și îi spuse pe un ton aspru:
   - Aerul din camera asta e sufocant. Repară termostatul sau mutați-ne în altă cameră. Aduceți-ne niște apă. Cafea și sandviciuri – și asigură-te că trimiți până mâine-dimineață la mine la birou copii după interviurile clientei mele, pe casetă și transcrise.
   Quinn se făcu roșu la față și încuviință. După ce ieși din cameră, Scott își îndreptă din nou atenția asupra ei.
   - Domnul Gallagher e cel care m-a angajat să mă ocup de cazul tău. Înțeleg că sunteți prieteni.
   În clipa aceea își dădu seama că avocatul îi aducea aminte de Lou. Amândoi îi transmiteau același sentiment: uite un tip care știe ce face. Care o să aibă grijă de ea.
   Scott își puse servieta pe masă, nemulțumit.
   - Patetic.
   Ruth se uită lung la el. El îi zâmbi din nou și făcu semn spre ușă.
   - E clar că nu au nimic împotriva ta. Te supun acestor condiții precare ca să încerce să te intimideze. Dacă ar avea dovezi serioase, nu ar mai sta pe gânduri. Asta – zise el, arătând spre încăperea micuță –, asta îmi spune că nu au nicio dovadă, așa că încearcă să te oblige să mărturisești.
   Brusc, Ruth fu invadată de o senzație amețitoare cum că avea posibilitatea să se lase pe mâna cuiva care fusese angajat să aibă grijă de ea. Analiză senzația aceea cu precauție. Se ridică în picioare, se uită în ochii lui și îl așteptă pe el să vorbească.
   Scott se așeză pe scaunul de lângă ea. Parcă reuși să deslușească aroma trabucurilor scumpe pe care le fuma el din mirosul țigărilor de rând pe care le fumau ceilalți. În fața ei stătea Devlin și, lângă el, un tip tras la față pe care nu îl mai văzuse până atunci, Carey, Caruso – ceva de genul. Avea un chip șmecher, semăna cu un șobolan.
   Erau patru oameni în cameră, dar îl vedea doar pe Devlin.
   Acesta se aplecă ușor spre ea, uitându-se fix în ochii ei atât de insistent, încât îl simți în mintea sa. Încercă din greu să îl alunge. Să îl țină la distanță. Să își păstreze gândurile pentru ea însăși.
   Fără să își ia ochii de la ea, întinse mâna, iar bărbatul cu față de șobolan îi întinse un dosar. El puse dosarul pe masă, între ei și îl deschise. Întinse fotografiile pe masă, de parcă ar fi fost la masa de poker. Și în tot acest timp fără să-și ia ochii de la ea.
   - Uită-te la ele, doamnă Malone.
   Dar Ruth nu-și putea lua ochii de la chipul lui. Dacă ar fi fost să-și mute privirea, Devlin ar fi interpretat acest lucru ca pe un semn de slăbiciune.
   - Uită-te la ele, te rog.
   Auzi vocea lui Scott parcă din depărtare.
   - Mi-e teamă că trebuie să intervin. Clienta mea...
   Ruth nu-l băgă în seamă și rămase cu ochii la Devlin.
   - UITĂ-TE LA ELE!
   Glasul lui, pumnul în masă o făcură să tresară: șocul o făcu să se dea înapoi, să-și ferească privirea.
   La început, mintea ei nu reuși să înțeleagă la ce se uitau ochii ei. Erau frunze, umbre, rămurele. După care observă un pantof. Și un picior. Ceea ce i se păruse a fi o ramură subțire se dovedi a fi un picior. Ceea ce i se păruse a fi un nod în lemn era, de fapt, o vânătaie.
   Întinse mâna și mângâie ușor fotografia. Văzuse vânătaia aceea pe când fusese o simplă zgârietură, însângerată. O curățase cu apă călduță, o ștersese cu iod. O ținuse nemișcată când se zbătuse să fugă de usturime. O sărutase ca să treacă durerea.
   Își sărută acum vârful degetelor, își lipi buzele de pielea caldă, rozalie și se simți roșie în obraji, își simți sângele fierbându-i în vene și își lipi buzele de piciorul acela rece, inert.
   Închise ochii preț de câteva secunde și se uită la următoarea fotografie. La un braț care era întunecat de ceva ce nu era o umbră. La un mănunchi de păr, alb pe fundalul ierbii verzi, împrăștiat peste tot. La o bluză gri, maronie, ruptă, care nu avea de ce să fie nici gri, nici maronie, ci albastrul deschis al unui cer de vară.
   Ochii ei începură să cerceteze tot mai repede, analizând fotografiile pe fundalul vocii lui Devlin, care se auzea din ce în ce mai tare în timp ce privirea ei fugea de la o fotografie la alta, mutându-se la un alt pantof. La un mănunchi de frunze. La ceva alb și moale. La imaginea încețoșată a unor degete rupte.
   Ajunse la final, rămase cu privirea plecată, simți mâna lui Scott pe brațul ei, auzi vocea lui duioasă peste vocea aspră a lui Devlin. Dar nu înțelegea ce spuneau. Nu putea să vorbească.
   Își lipi buzele, scutură din cap ca să scape de zgomote. Vocile se auziră din ce în ce mai încet și apoi, în următoarele clipe, auzi clar și răspicat glasul lui Scott:
   - Clienta mea are nevoie de o pauză.
   Dar ea dădu din cap că nu, pentru că o pauză însemna să se ridice în picioare. Însemna să plece din camera asta ca să se mute în alta la fel. Însemna să se hotărască dacă vrea sau nu cafea, sau dacă să meargă la o toaletă cu faianța rece, sub privirile răuvoitoare ale unei polițiste. Dar dacă rămânea acolo, însemna să stea cu brațele împreunate în jurul corpului ei. Să rămână ea cu ea. În liniște. În pace.
   Până ce Devlin se aplecă peste ea și începu să țipe, până ce cuvintele lui ajunseră la ea – iar vocea lui o ataca, o ataca și nu mai avea unde să se ascundă.
   - Doamnă Malone, dispariția copiilor a fost o tragedie. Suntem pe punctul de a aresta vinovatul. Nu mai avem mult.
   Simți răsuflarea lui pe pielea ei, ca pe un amant.
   - Știm că ai avut un complice. Nimeni n-a auzit nicio mașină în fața blocului în noaptea aceea, așa că oricine o fi el, știm că a parcat mai departe. Ai fi avut nevoie de doi oameni sau de un bărbat puternic ca să reușești să scoți copiii din casă și să îi duci în brațe pe distanța aia. Trebuie să-l prindem pe omul ăsta, doamnă Malone. Și avem nevoie de ajutorul tău ca să-l prindem. Suntem gata să-ți oferim imunitate dacă ne ajuți să-l prindem.
   Urmară câteva clipe de tăcere.
   - Sau preferi să mergi la închisoare cu el? Gândește-te bine, doamnă Malone. Îți convine să stai ani buni la închisoare pentru fapta altcuiva?
   Ruth ascultă zgomotul respirației în încăpere, zgomotul casetei din reportofon și își imagină cum ar fi fost să fie închisă undeva. Să nu mai poată ieși afară. Să nu poată să danseze. Să bea. Să râdă. Să nu mai poată respira.
   - Doamnă Malone, nu vrei să te ajutăm? Dacă nu zici nimic, o să înțelegem că nu te interesează să obții dreptate pentru moartea copiilor tăi.
   Simți gustul cuvântului acela, un gust amar. Dreptatea nu avea să-i aducă pe Cindy și pe Frank înapoi. O condamnare nu avea să ridice morții din pământ. Așa că ce mai conta?
   Vocea lui Devlin se strecură printre gândurile ei și continuă să îi povestească despre bărbatul acela.
   - Poate că ai rămas în camera vecină cât timp el și-a văzut de treabă. Cât timp i-a redus la tăcere. Cât i-a scos din casă. Poate că singura ta vină e că ai mai luat o gură din sticlă și că ai dat radioul mai tare. Așa s-a întâmplat, doamnă Malone, nu-i așa?
   Ruth coborî privirea. Devlin habar n-avea despre sentimentul acela de vinovăție. Nu avea nici cea mai mică idee ce însemna să-ți lași copiii singuri acasă sau cu o bonă adolescentină, cât tu plecai să stai câte 8 ore la muncă, în picioare, încălțată cu pantofi cu toc care te jenau, servind băuturi unor mitocani care își imaginau că își câștigaseră dreptul să te pipăie cu fiecare pahar nou. Nu avea nici cea mai mică idee ce însemna să-ți lași copiii acasă cât tu mergeai să te vezi cu câte un bărbat dispus să plătească pentru compania ta pentru că cea mică avea nevoie de pantofi noi. Habar n-avea el ce însemna să-ți trimiți copiii la culcare nemâncați, încercând să-i îndopi cu apă și cu câte o picătură de whisky ca să doarmă mai bine – pentru că dacă îi lăsai să mănânce atunci, asta însemna că nu vor mai avea nimic de mâncare la micul dejun, pentru că cecurile trimise de amărâtul ăla de soț al tău erau invalide.
   Nu știa el ce însemna să te întorci acasă după 12 ore de muncă în care nu-ți luaseși o clipă gândul de la ei, tânjind după mirosul lor dulce, în timp ce tu îți ștergeai pete de vomă de pe pantofi, în timp ce tu culegeai mucuri de țigară din pahare pe jumătate pline. Sau cum era când intrai pe ușă și auzeai zgomotul lor: țipetele, văicărelile, când îți spuneau că vor mâncare, că vor să le dai atenție și să simți că simpla lor prezență – faptul că făceau mizerie, că trăgeau de tine, că te luau în brațe, că aveau nevoie de tine – te făcea să îi dai bonei toți banii din geantă ca s-o implori în genunchi să nu plece. Sau când și fără bani, și fără bonă, îți venea să fugi în lume, de oboseală, pentru că aveai și tu nevoie de puțin timp doar pentru tine. De un pic de liniște.
   Omul ăsta nu avea nici cea mai mică idee. Niciunul dintre ei nu avea nici cea mai mică idee. Ei aveau salarii de bărbați, ei aveau neveste care să se ocupe de țipete și de mizerie, de problemele de la școală ale lui Jimmy, de Susie care nu voia să-și mănânce legumele, de bebelușul care nu se mai oprea din plâns.
   Habar n-aveau ei despre sentimentul acela de vinovăție. Ei nu erau mame.

Capitolul 16

   Ruth traversă în grabă trotuarul, îndreptându-se spre mașina ei. Era spălată, îmbrăcată, machiată. Se dăduse cu cremă pe mâini, își pusese cerceii. Băuse o cafea, își plimbase câinele, avea șervețele umede în geantă.
   Era săptămâna de dinainte de Ziua Recunoștinței, o zi rece, dar însorită.
   Ridică privirea să se bucure de razele soarelui pe chipul ei. Nu mai primise nicio veste de la poliție de trei zile. Niciun telefon, nicio vizită. După care auzi o portieră închizându-se cu putere în spatele ei, și pași în urma ei.
   Porni mașina și dădu să tragă ușa, dar o mașină apăru din senin în fața ei.
   O mână se ivi pe portiera ei. Ridică privirea, însă în lumina soarelui, individul era o simplă siluetă fără chip. Se uită spre mâna lui. O manichiură curată, un deget mare scurt, o cicatrice pe degetul arătător. Era o mână perfect obișnuită. I-ar fi putut aparține oricui.
   - Ce vrei?
   - Trebuie să vii cu noi, îi spuse Devlin.
   - Nu trebuie să fac nimic.
   - Doamnă Malone, trebuie să vii cu noi. Ai fost pusă sub acuzație. Ești arestată pentru moartea fiului și fiicei tale.
   - Nu te cred. Nu te cred.
   - Doamnă Malone...
   - Nu merg nicăieri cu tine.
   Apucă volanul mașinii. Strâns.
   - Doamnă Malone, îți sugerez să nu faci scandal. Se uită oamenii la noi.
   Ruth oftă și ieși din mașină, îi întinse cheile lui Quinn, care rămase ca un prostănac la dreapta lui Devlin. Le scăpă din mână și se uită la el, culegându-le de pe stradă. Era tot ce-i mai rămăsese.
   Ruth intră pe bancheta din spate a mașinii și se uită pe geam la dimineața care trecea pe lângă ea.
   Devlin se foi pe scaunul din față, zdruncinând mașina. Ruth ridică privirea spre oglindă, îl văzu uitându-se la ea.
   - Ce vrei?
   - Să știi că ar fi mers mult mai repede dacă ne-ai fi spus adevărul de la bun început.
   Ruth ridică privirea. Îl privi în ochi, după care își mută privirea. Nu avea de gând să-i dea nicio satisfacție.
   Niciunul dintre ei nu mai spuse nimic până la secție. Ruth coborî din mașină, iar prin ușile de sticlă din fața ei observă că holul de la intrare era plin de oameni. Polițiști în uniformă, bărbați la costum, secretare: toți se întoarseră s-o privească. Toți așteptau să o vadă pe ea.

..............................................................