Fellside, M.R. Carey

 ..............................................

6-8

      Gândurile doctorului se agitară ca nişte şoareci de laborator în cuşca lor, până când îl copleşi senzaţia că o să înnebunească din cauza lor.

   Toată ura lui era concentrată numai şi numai împotriva lui Devlin. Pe Grace nu era chiar atât de supărat. Era o infractoare care comitea infracţiuni. Ce-i nou sub soare? Dar cu Devlin era o altă poveste. Devlin ar fi trebuit să vegheze la păstrarea ordinii în Fellside, în schimb devenise un vector al răului şi al haosului. Devlin îl controla pe el şi îl umilea şi îl teroriza zilnic. Iar Sally nu mai putea să îndure.
   Dar nu avea cum să-l înfrângă pe Devlin fără să se distrugă pe sine. Iar Sally nu se iluziona că ar avea cine ştie ce curaj sau forţă morală. Mai bine zis, nu mai avea. Dovedise în repetate rânduri că nu era făcut să fie nici luptător şi nici martir. Aşa că îi trebuia un plan prin care să-l lovească pe Devlin, dar să nu fie niciodată prins.
   Nu avea el curaj, dar avea bani. Fiecare livrare îi aducea câte un plic plin cu bancnote boţite, murdare şi cu serii neconsecutive.
   Devlin îl avertizase să nu viseze că le-ar putea depune la bancă. Plus că viciile lui Sally erau ieftine – mâncare indiană şi DVD-uri –, aşa că banii se tot adunau într-un sertar din bucătărie, puţin cam greu de deschis.
   Sally investise o parte din banii ăia într-un dispozitiv extrem de scump şi foarte sofisticat, care se numea Spycam Super-Pro. Era de mărimea unghiei sale de la degetul mare al mâinii, dar incredibil de performant când trebuia să înregistreze imagini şi sunete de fundal.
   Receptorul era mult mai mare, dar părea complet inofensiv – o cutie neagră şi plată, unde s-ar fi putut afla o trusă de chei tubulare sau un set de cuţite pentru friptură. Pentru că avea o rază destul de mare de acţiune, Sally îl lăsa în maşină, unde se alimenta de la baterie. Iar camera de supraveghere o instalase în infirmerie, sub o fotografie înrămată cu dealul Sharne. Înregistrarea unei zile întregi ocupa cam 5% din spaţiul de pe hard diskul receptorului.
   Odată camera instalată, Sally a început să-l provoace pe Devlin să facă declaraţii incriminatoare în faţa ei despre afacerea lor comună.
   I-a pus întrebări ajutătoare despre Grace, despre piaţa lor de desfacere din aripa Curie, despre sincronizarea livrărilor. În mod normal, Devlin îi zicea să-şi vadă de ale lui, dar chiar şi aceste răspunsuri în doi peri sugerau că ar avea ceva de ascuns. Şi din când în când, Diavolul se lansa într-un expozeu ceva mai lung, pornit mai mult din dorinţa de a-l pune pe Sally la locul lui. Şi acolo puteau fi găsite numeroase dovezi circumstanţiale.
   În fiecare seară, Sally examina înregistrările de peste zi, selecta, eticheta şi salva fişierele pe care voia să le păstreze, le transfera în computerul lui de acasă şi le ştergea pe celelalte. Arhiva astfel creată ajunsese destul de impresionantă. Numai că nu reuşea să-l facă pe Devlin să-i spună nimic despre cealaltă parte a operaţiunii lui Grace – cum ajungeau drogurile în închisoare şi cine anume le aducea. A încercat să-l momească prin afirmaţii generale, ca şi cum s-ar fi gândit cu voce tare la organizarea livrărilor, dar Devlin l-a ignorat pur şi simplu.
   Sally ştia că îşi face iluzii. Habar n-avea ce să facă cu toate filmuleţele alea. Poate să le lase cuiva prin testament. L-ar fi mulţumit şi o răzbunare tardivă, pe care nu ar mai fi apucat să o vadă. Însă până atunci se hrănea din gândul că îl avea cu ceva la mână pe Devlin.
   Cu mai multe, de fapt.
   - Plec acasă, în Portugalia, l-a anunţat DiMarta într-o seară, la sfârşitul programului. Îmi dau demisia mâine. Dar am vrut să te anunţ mai întâi pe tine.
   - Pleci la mama ta? a presupus Sally.
   Patience a dat din cap.
   - Nu se mai poate deplasa. Şi este un post liber la spitalul Dona Estefania. Lucru în ture, exact ca aici. Cred că o să reuşesc să mă angajez acolo.
   - O să-ţi duc dorul, a spus Sally cu sinceritate. Dar trebuie să fii alături de mama ta. Categoric.

59

   Jess s-a întristat când a aflat de recidiva mătuşii Brenda. Apoi s-a luminat la faţă când Paul i-a dat numărul telefonului cel nou al bătrânei. După care s-a întristat din nou când avocatul a anunţat-o că nu o mai poate ajuta.
   - În mod direct. Cu... cu ce m-ai rugat.
   Ştia că sună evaziv. Dar n-avea ce face: o lăsa baltă. În speranţa că va putea opri şuvoiul de întrebări, împinse spre ea cutia din carton pe care o adusese cu el. Şapte mii de pagini, salvate de ochii curioşi ai paznicilor prin magia care poartă numele „relaţia dintre client şi avocat”.
   - Ţi-am adus astea, îi spuse el. Aici ai tot ce am găsit despre cazul tău, lucruri care nu există în documentele de la proces. Articole de ziare, însemnările noastre, alte detalii peste care am dat. Le-am studiat pe toate cel puţin o dată, dar poate tu vei descoperi ceva ce mi-a scăpat mie.
   Jess nu-şi revenea din uimire.
   - Dar trebuie să continui, spuse ea. Este important pentru apelul meu. Ţi-am zis că...
   - Am hotărât asupra unei alte strategii, Jess.
   - Ce strategie? Spune-mi!
   Mda, sigur, ţi-aş spune dacă aş putea, îşi zise supărat Paul. Nici 24 de ore nu trecuseră de când pledase în faţa partenerilor firmei de avocatură, cerându-le permisiunea de a-i împărtăşi secretul. Dar nu fusese nimeni de acord cu el.
   - Pentru moment aş prefera să nu facem asta, hotărâse Brian Pritchard. Încă mai analizăm descoperirea ta şi trebuie să fim absolut siguri că nu ne înşelăm, înainte de a ne definitiva strategia.
   Adică: nu-i spune nimic. Paul cunoştea motivul. Cea mai mare parte a dovezilor în baza cărora Jess fusese găsită vinovată veniseră chiar de la ea, iar la sfârşitul procesului ea dorise să-şi recunoască vinovăţia, în ciuda sfaturilor avocatului ei. Şi după aceea fusese povestea cu greva foamei. „Sindromul martirului”, îi zicea Pritchard. Din punctul lui de vedere, Jess era o persoană imprevizibilă, o bombă cu ceas, care şi-ar putea sabota propriul apel, fie intenţionat, fie din greşeală. Iar partenerii din această firmă de avocatură preferau să câştige procesele care puteau fi câştigate.
   Aşa că Paul venise la Jess ca să mai treacă o dată în revistă două fragmente relevante din mărturia ei. Şi, fireşte, să-i dea cutia cu documente drept premiu de consolare. Dar s-a pomenit că a doua parte a planului său a subminat-o pe prima. Ca întotdeauna, tânărul avocat îşi dorea mult prea mult să-i demonstreze că este de partea ei. Jess deschise cutia şi începu să-i verifice conţinutul, vizibil mai interesată de trecutul lui Alex Beech decât de propriul viitor.
   Ceea ce, dacă te gândeai bine, dovedea că Pritchard nu se înşelase.
   - Pot măcar să te rog să reciteşti asta? spuse Paul împingând un document spre ea şi ţinându-l în faţa ei până când Jess îşi ridică ochii.
   - Despre ce e vorba?
   - Este un fragment din stenogramele de la proces. Mărturia lui John Street despre noaptea incendiului. Vrei, te rog, s-o citeşti şi să-mi spui dacă găseşti ceva cu care să nu fii de acord?
   Moulson citi hârtia repede şi neatent.
   - Nu, spuse ea. Este corect.
   - Şi intervalele orare? Şi succesiunea evenimentelor? Toate sunt exacte?
   - Da, cred că da. Nu ţi-am răspuns deja o dată?
   - Mi-ai răspuns. Dar vrem să ne asigurăm că nu ne-a scăpat nimic. Te rog mult, Jess, mai citeşte o dată, dar cu mai multă atenţie.
   Jess încercă, dar ochii îi alunecau peste rânduri – era limpede că avea mintea în altă parte.
   - Mi se pare în ordine, spuse ea.
   - Bine. Mai citeşte ceva.
   Şi acum îi întinse un alt teanc de hârtii: transcrierea propriei ei mărturii.
   Când îşi dădu seama despre ce este vorba, Moulson îi aruncă o privire urâtă.
   - Crezi că acum o să-mi amintesc mai multe? Dacă aş spune acum altceva, toată lumea ar zice că mint.
   Paul ridică din umeri.
   - Nu-ţi cer decât să citeşti şi să-mi spui dacă şi acum îţi aminteşti totul în acelaşi fel.
   O clipă avu impresia că femeia va protesta din nou. Jess deschise gura să spună ceva, dar se răzgândi şi o închise la loc. Şi, încruntându-se supărată, se apucă să citească documentul. Acum reuşi să fie mai atentă decât fusese la declaraţia lui Street şi nu mai sări peste rânduri.
   După care îi întinse hârtiile şi îi spuse doar atât:
   - Da.
   - Cronologia. Succesiunea evenimentelor.
   - Da. La fel îmi aduc aminte şi acum.
  - V-aţi făcut amândoi injecţiile la ora 8? Tu şi John Street?
   - Da. Sau poate puţin mai târziu. John a ieşit să cumpere drogurile. Ni le-am introdus în venă imediat ce s-a întors.
   - N-ai zis cine şi le-a injectat primul.
   Moulson se gândi puţin, apoi răspunse:
   - Eu prima.
   - Pentru că aşa ai vrut sau aşa s-a întâmplat?
   Altă pauză.
  - Pentru că John făcea injecţiile.
   - Şi voi conveniserăţi asta împreună?
   - Nu am discutat niciodată...
   - Bine. Deci era ceva de la sine înţeles.
   Jess dădu din cap.
   Paul îi mai puse câteva întrebări despre incendiu, dar fără să rostească nici măcar o dată numele lui Alex Beech. Se temea ca nu cumva s-o provoace din nou, tocmai acum când el trebuia să plece.
   Îşi strânse hârtiile în tăcere, îşi închise laptopul, puse totul la loc în servietă. Ajunse până la uşă dar, tocmai când întinse mâna spre clanţă, nu mai rezistă şi cedă tentaţiei. Se întoarse şi se uită la Jess.
   - Ce ai face dacă ai câştiga apelul? o întrebă el. Unde te-ai duce?
   Moulson se holbă la el.
   - Mamă, ce mai decizii trebuie să iau! încercă ea să glumească.
   - Serios, Jess, ai unde să te duci?
   - Serios?
   Jumătatea sănătoasă a gurii ei zvâcni şi începu să-i tremure. Paul nu reuşi să-şi dea seama ce fel de emoţii o cuprinseseră.
   - Cred că va trebui să mă cazez într-un hotel. După care mă voi întoarce aici pentru că nu voi putea să-mi plătesc camera. Presupun că am să mă gândesc ce voi face atunci când va veni momentul.
   - Atunci când va veni momentul, zise Paul, să ştii că poţi să stai la mine. Dacă vrei.
   Ieşi repede şi închise uşa în urma lui, înainte ca ea să-i poată răspunde.
   Paul părăsi închisoarea, frământat de atât de multe emoţii contradictorii, încât la un moment dat avu senzaţia că i se face rău.
   Nu-i trecuse încă entuziasmul provocat de descoperirea făcută în imaginile de la camera de supraveghere. Din cauza asta putuse să-i spună ce i-a spus. Dar imediat l-a cuprins groaza. Cât de tare se expusese! Plus că se simţea măcinat de vină. Îi promisese că va încerca să afle cât mai multe despre prietenii lui Alex Beech; şi chiar făcuse tot posibilul, dar după aceea – din cauza descoperirii – fusese nevoit s-o abandoneze. O va salva, sigur că da. Dar îl durea faptul că o dezamăgise.

60

   Din cămăruţa unde discutase cu avocatul, Jess se duse direct la coada de la telefon şi se aşeză la capătul ei, cu cutia plină de documente în mâini.
   Nu răspunse nimeni la mobilul mătuşii Brenda, dar intră mesageria vocală şi trebui să plătească 60 de pence. Se aşeză din nou la rând, ajunse la telefonul cu plată, formă iar numărul şi iar pierdu alte monede din puţinele pe care le mai avea. Acum renunţă să mai încerce, spunându-şi că poate va avea mai mult noroc puţin mai târziu. La 60 de pence telefonul, nu-şi putea permite decât trei încercări pe zi.
   Duse documentele primite de la Paul în celula şi aşa plină de cutii.
   - Uite-te la mine cum sar în sus de bucurie, bombăni Lorraine Buller când văzu cutia cea nouă.
   - Scuze.
   - Nu-i nimic. Bine măcar că am o cărare până la chiuvetă.
   Jess încă se mai gândea la ultimele cuvinte ale avocatului. Deja îşi dăduse seama că tânărul făcuse un fel de pasiune pentru ea. Iar toate aluziile alea stângace despre cum o să câştige apelul probabil că nu erau decât nişte visuri deşarte – aparţinând unei fantezii romantice, la finalul căreia ea îi va cădea în braţe şi „vor trăi amândoi fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Poate că şi ei i-ar fi plăcut fantezia asta înainte să-şi distrugă faţa. Însă acum – trecând peste faptul că era hidoasă, dezagreabilă şi cerea prea multe – fanteziile ei se desfăşurau într-un loc fără oglinzi.
   Începuse perioada de socializare, aşa că deschise imediat cutia.
   Capacul era bine lipit, de aceea trebui să tragă de el mai tare decât de obicei, iar cutia îi alunecă din mâini şi tot conţinutul se împrăştie pe podea. Lorraine Buller, care citea – ca de obicei – tolănită în patul de sus, se plânse de deranj, dar fără prea multă forţă. Era prea cald ca să se înfurie fără să transpire şi, oricum, Jess culese hârtiile în doar câteva secunde şi le îngrămădi pe masă.
   Apoi se aşeză să le citească. Începu cu articolele din ziare. Stilul acestora era mai alert decât cel al depoziţiilor, plus că aveau fotografii care-ţi atrăgeau privirea. Însă, în timp ce citea, o altă imagine îi tot venea în minte. Imagine repetată în multe documente, mereu în acelaşi loc – în partea de sus a foii, drept în centru.
   Jess căută unul dintre documentele acelea şi îşi plimbă ochii peste rândurile de căsuţe pline cu platitudini. Era una dintre evaluările vechi ale lui Alex Beech. Nota 6 la engleză, 8 la matematică şi ştiinţe, 8 la arte. Generalităţi insipide despre deprinderi dobândite sau nu.
   Nimic important. Numai că, în partea de jos a paginii, aidoma unui steguleţ alb al capitulării, se afla concluzia învăţătoarei: „Alex este un băiat cuminte, atent în clasă, dar care poate fi încurajat să participe mai mult la acţiunile şcolare.”
   Bărbatul sau femeia aceasta (semnătura era o mâzgăleală – Munroe şi încă cumva) nu-l cunoscuse câtuşi de puţin pe Alex Beech. Deloc nu-l cunoscuse. Sau poate că această caracterizare fusese corectă până la momentul incendiului. Poate că moartea îl schimbase pe Alex dintr-un copil rezervat într-un înger al răzbunării, care putea intra în visele lui Hannah Passmore şi o putea lăsa fără cunoştinţă.
   Jess puse alături documentul acela neconvingător şi se întoarse la articolele din ziare.
   Dar tot nu-i dădea pace un gând şi, după niciun minut, luă iar în mâini evaluarea şcolară. Deja observase ce era ciudat la ea. Acum trebuia să aştepte până când informaţia aceasta îşi croia drum de pe aleile subliminale până în centrul de activitate al minţii ei. Şi parcă o furnică pielea capului atunci când înţelese totul. Căută prin cutii şi celelalte evaluări ale lui Alex. Erau identice.
   Poate că nu-i nimic important, îşi spuse ea. Băiatul cel mort uitase multe despre viaţa lui anterioară. Ba chiar, la prima lor întâlnire în acest format, nici nu prea ştiuse cum îl cheamă. Dar aici nu era vorba despre uitare. Şi ei nu i se părea deloc un lucru lipsit de importanţă.
   Alex? îl chemă ea în gând.
   Dar băiatul nu veni. Tot nu-i plăcea ziua, iar, pe măsură ce se apropia miezul verii, ora apariţiei sale era din ce în ce mai târzie.
   Când soarele ajungea pe culmea zidului exterior al penitenciarului Fellside, făcând loc umbrelor care se aşterneau peste curte, atunci îşi făcea băiatul cel mort intrarea, trecând prin peretele celulei ca prin aer.
   - Fă paşi! spuse o voce aspră.
   Jess se întoarse în direcţia de unde venea vocea şi observă că se făcuse şi mai multă aglomeraţie în celulă. Dacă aşa ceva era posibil.
   Intraseră Carol Loomis şi Liz Earnshaw şi se opriseră într-o parte şi cealaltă a uşii, în poziţia pe care o luau gardienii atunci când aveau de gând să facă o percheziţie neanunţată. Vocea răguşită îi aparţinea lui Carol şi i se adresase lui Buller, nu lui Jess. Făcu apoi un semn cu degetul mare peste umăr ca să-i arate în ce direcţie anume trebuia să facă paşii ăia. Afară.
   Buller coborî încet din pat. Pe chipul ei se citea doar dezgust şi ezitare.
   - Aveţi de gând s-o mai bateţi puţin? întrebă ea.
   - Nu-i treaba ta! mormăi Earnshaw. Hai, valea!
   Lorraine se îndreptă spre uşă, dar se opri în prag.
   - Ştiţi că urmează să i se judece apelul? Dacă apare învineţită în instanţă, directorul vă va pedepsi. Nu va avea încotro.
   Carol Loomis o apucă de umăr şi o îmbrânci afară.
   - Vrem doar să vorbim ceva cu ea. Nu-ţi face griji.
   Trânti uşa şi rămaseră doar ele trei. De spaimă, lui Jess parcă-i îngheţase creierul. Încă îi mai erau vii în minte amintirile despre violenţa nestăpânită a lui Earnshaw. Făcu câţiva paşi înapoi, cu toate că niciuna dintre cele două femei nu dăduse semn că ar fi vrut s-o atace.
   Carol Malaca rânji şi clătină din cap.
   - Ştii care-i problema ta? Mereu faci pe tine de frică atunci când nu e cazul. N-am venit să te batem. Vrem doar să-ţi transmitem un mesaj.
   Jess aşteptă. Îi era teamă şi să deschidă gura. Pierderea controlului asupra vezicii părea o posibilitate foarte reală.
   - Încă mai lucrezi pentru noi, ai uitat? spuse Malaca. Grace ţi-a zis ce ai de făcut, aşa că trebuia să te aştepţi la asta. Apelul tău se judecă miercuri. Planul este acelaşi. Cabina din mijloc, la sfârşitul zilei. N-ai să-o mai dai în bară şi acum, nu?
   Jess tot nu deschise gura. Earnshaw ţâţâi de nervi şi făcu un pas în faţă. Loomis ridică mâna. Ai răbdare!
   - N-ai s-o dai în bară, pentru că, dacă o faci, n-ai să mai apuci desertul de la cină. Ai să dai colţu’ la duşuri, dar nu înainte de a te ruga să mori mai repede. Eşti conştientă de asta, da?
   - Da, şopti Jess.
   - Normal că eşti. Deci nu trebuie să ne certăm. Fă ce ţi se spune şi rămânem prietene.
   Puse mâna pe umărul lui Jess şi i-l strânse drăgăstos.
   - Vezi? Exact aşa trebuie să fie. Suntem de aceeaşi parte a baricadei. Suntem o echipă, Moulson. Iar relaţia dintre membrii unei echipe seamănă cu dragostea. Adică nu trebuie să zici niciodată că-ţi pare rău. Nu că dacă ai zice ţi-ar fi de vreun folos. Ne-am înţeles?
   Şi cele două femei plecară, nu înainte ca Loomis să-i facă cu mâna lui Jess. Aceasta se aşeză din nou pe pat, scârbită de sine însăşi.
   Buller nu se întoarse. Poate credea că îşi pusese gâtul la bătaie suficient pentru o singură zi. Jess nu se mişcă, prea tulburată ca să se apuce din nou să citească documentele.
   Măcar de-ar fi fost stabilit apelul puţin mai încolo. Măcar de-ar fi avut puţin mai mult timp să studieze toate dosarele împreună cu Paul Levine, în timp ce lumea s-ar fi oprit din mers şi ar fi aşteptat-o să termine. Dar uite că venea ziua scadenţei. Credea că va avea putere să-şi ducă misiunea până la capăt – să nu o afecteze ameninţările lui Grace şi să-i obţină lui Alex toate răspunsurile de care avea nevoie – doar că îşi dorea să nu se întâmple toate în acelaşi timp.
   Jess duse mâna la coastele care încă o mai dureau de la şuturile lui Earnshaw. Nu-i aşa că nu o vor ucide, chiar dacă aşa spunea Grace, chiar dacă aşa o ameninţa Loomis? Până şi într-un loc atât de corupt ca Fellside, tot ar fi trebuit să se facă o anchetă. Şi tot se va afla ceva.
   Deci va încasa o altă bătaie. Una groaznică, dar nu fatală. Cu condiţia ca Loomis să apuce s-o oprească la timp pe Earnshaw.
   Jess îşi spuse toate lucrurile astea doar de probă, ca să vadă dacă le credea cu adevărat. Însă i-a fost greu să ajungă la o concluzie categorică. Alex o găsi întinsă pe pat, cu faţa la perete şi cu ochii deschişi.
   Ce s-a întâmplat, Jess? o întrebă el. Iar te-au bătut?
   N-avea niciun rost să-şi ascundă tulburarea. Băiatul cel mort îi auzea emoţiile la fel de clar pe cât îi auzea gândurile.
   - Sunt îngrijorată pentru că trebuie să mă duc la tribunal, răspunse ea. Atâta tot.
   Se ridică repede în capul oaselor şi se întoarse cu faţa la el. Era încă suficientă lumină în celulă, chiar dacă singurul geam era foarte mic, aşa că putea să-l vadă foarte bine. Adică să vadă un soi de mişcare a aerului care avea forma unui băiat. Doamne, cât de uşor ar fi să-l asmută pe Alex împotriva lui Earnshaw şi Loomis! Dar şi cât de impardonabil! Aşa că trebuia să-l ţină la distanţă de subiectul acesta periculos – la distanţă de un posibil alt caz Hannah Passmore.
   - Vreau să-ţi arăt ceva, spuse ea.
   Din fericire, acesta era adevărul, aşa că reuşi să pară destul de convingătoare. Întinse pe masă câteva dintre documentele pe care le citise. Băiatul aruncă o privire indiferentă spre ele.
   - Mai ţii minte astea? Evaluările tale şcolare?
   Ţin minte că am mers la şcoală.
   - Bravo! Mi-ai povestit puţin despre şcoala ta imediat după ce am făcut cunoştinţă. Dar uită-te mai bine la asta, Alex!
   Şi-i arătă partea de sus a uneia dintre hârtii. În centru se vedea clar sigla şcolii, mai închisă la culoare şi mai accentuată decât textul de dedesubt. Era foarte simplă şi incredibil de urâtă. Literele SPL, scrise cu un font cu bucle subţiri, pe un blazon fără ornamente.
   Ce înseamnă SPL?
   - Şcoala de pe Planter’s Lane.
   Şi se aşteptă ca Alex să spună ceva. Băiatul se uita la evaluare cu capul uşor înclinat într-o parte, încercând să înţeleagă ce anume voia să-i arate ea, dar se vedea cu ochiul liber că nu era prea interesat.
   - Ce însemnă Dum spiro spero? insistă Jess.
   „Cât timp mai respir înseamnă că sper.” Dar nu asta scrie.
   - Nu. Ştiu că nu. Asta şi vreau să spun. Ţi-aduci aminte când mi-ai povestit despre blazerul pe care îl purtai la şcoală? Mi-ai zis că era negru, cu ecuson roşu. Şi că avea o capră şi un steag. Iar mottoul era Dum spiro spero. Mai ţii minte toate amănuntele astea?
   Alex ridică ochii de pe hârtii ca să se uite o clipă la Jess. Pe chip i se aşternuse o expresie precaută, de parcă ar fi simţit că era atras într-o cursă.
   - Ţii minte, Alex?
   Da.
   - Şi eşti convins că era vorba despre blazerul tău? Despre ecusonul tău? Te întreb, pentru că ai uitat o mulţime de lucruri... din perioada de dinainte.
   Adică de când trăiam.
   Şi-i aruncă o privire cumva mustrătoare.
   Ai fost şi tu acolo, Jess.
   Adică în lumea nocturnă. În torentul de vieţi, în goliciunea şi furia a mii de minţi suprapuse.
   La început mi-am adus aminte de toate. După aia am uitat tot. Şi m-am pierdut. Parcă nu mai existam, dar ştiam că nu mai exist. Şi după aia ai apărut tu şi am început să mă trezesc.
   Mintea lui Jess vru să ocolească această viziune sumbră, dar ea şi-o forţă să o analizeze cu atenţie. Alex o găsise prăbuşindu-se în abis şi o scosese la suprafaţă. Cunoştea drumul prin lumea nocturnă şi ştia cum să se descurce acolo. Cum să-i găsească trupul întins pe un pat din infirmerie. Înseamnă că mai fusese aici înainte de venirea ei? N-avea niciun sens. Doar de ea era el legat, nu de Fellside.
   Oare era posibil ca geografia acelei lumi nocturne să fie diferită? Era posibil ca acolo să se întâlnească toate locurile? Poate că ea, Jess, fusese dintotdeauna centrul lumii lui, dar el n-a ştiut până când greva foamei şi apropierea de moarte le-au permis să se întâlnească.
   Dar chiar şi ipoteza aceasta punea o sumedenie de întrebări. Oare ucigaşii şi victimele lor deveneau inseparabili din punct de vedere psihic? Păi, atunci, în Fellside ar fi trebuit să mişune o mulţime de fantome neliniştite.
   În orice caz, lui Jess nu i se părea câtuşi de puţin straniu faptul că legătura permanentă a băiatului cu toate minţile acelea, cu toate amintirile acelea, îi erodase conştiinţa de sine şi îl făcuse să uite foarte multe. Dar descrierea blazerului şi a ecusonului fusese atât de exactă, atât de detaliată, că precis trebuia să însemne ceva.
   - Ai mai fost şi la o altă şcoală înainte de asta? înainte de şcoala de pe Planter’s Lane? îl întrebă ea.
   Alex nu-i răspunse, dar ea nu se dădu bătută.
   - Te-au transferat părinţii tăi dintr-un anume motiv? Pentru că acolo te necăjeau ceilalţi copii? Oare nu acolo ai cunoscut-o pe fata cea rea?
   Tot niciun răspuns.
   - Încerc să te ajut, spuse Jess.
   Vocea îi căpătase inflexiuni stridente, dar încercă să se stăpânească, să-i vorbească băiatului cu mai multă blândeţe.
   - Concentrează-te, Alex! îl îndemnă ea. Gândeşte-te bine!
   Privirea lui era foarte serioasă.
   E greu. A fost de mult.
   - Dar eşti sigur că aşa arăta ecusonul?
   Alex dădu cu putere din cap.
   Pe ecusonul meu erau o capră şi un steag. Pe ăsta de aici nu mi-l aduc aminte.
   Jess căzu pe gânduri. Mai avea încă 6 zile până la judecarea apelului. Paul o anunţase că nu o mai poate ajuta, dar nu era atât de grav. Era convinsă că nu ar refuza-o dacă ar insista mai mult şi i-ar spune că îi face o favoare pe care nu o va uita niciodată.
   Folosind tot ce-i mai rămăsese din creditul pentru telefon alocat zilei respective, l-a sunat pe avocat. Nu i-a răspuns, aşa că i-a lăsat un mesaj în mesageria vocală.
   Va trebui să aştepte până a doua zi ca să o poată suna din nou pe Brenda. N-avea ce face.

61

   Sally trăia două vieţi şi nu-i plăcea niciuna dintre ele.
   Săptămâna de lucru de la penitenciar îi era atât de tare întunecată de ura şi teama simţite faţă de Dennis Devlin, încât îi era greu să se concentreze asupra altor lucruri. Avea minţile vraişte şi uita să comande medicamentele care se terminaseră, uita să-şi întocmească rapoartele, ba chiar uita să-şi facă orele de la clinică.
  Cu excepţia zilelor de joi, când se ducea în Curie. Programul acesta mergea ceas. Şi după ce-şi termina orele de clinică, tot cu precizia unui ceas cu mecanismul bine uns, Sally cobora în sala de meditaţii, unde depunea coşul cu bunătăţi al lui Grace. Jalea care-l cuprindea atunci îl apăsa multe ore după aceea, acoperindu-i frica şi sila faţă de sine cu ceva încă şi mai întunecat.
   Sylvie Stock era la curent cu tot acest zbucium al lui Sally, pentru că acum lucra pe tură de zi şi trebuia să strângă după el. Fireşte că habar nu avea ce anume îl tulburase atât de tare, aşa că a făcut aceeaşi greşeală ca înainte şi a presupus că prezenţa ei era cea care-l deranja. Şi s-a închis şi mai tare în sine, convinsă că toată lumea nu se gândea decât la greşeala făcută de ea. Din cauza obsesiei, a început să fie la fel de neglijentă ca Sally. În toată această perioadă tulbure, DiMarta a fost cea care s-a ocupat de infirmerie, i-a schimbat lui Passmore pansamentele de trei ori pe zi şi a raportat la urechile mai mult sau mai puţin surde ale doctorului Salazar progresele înregistrate de pacientă.
   Dintr-odată, Passmore începuse să se simtă uimitor de bine.
   Fusese cât pe ce să moară, iar apoi şi-a revenit în mod absolut spectaculos, la fel cum făcuse Moulson cu câteva săptămâni înainte.
   Însănătoşirile miraculoase începuseră să devină ceva normal în vieţile lui Salazar şi Stock – pacienţii recăpătându-şi forţele, în vreme ce existenţele celor care aveau grijă de ei se destrămau.
   Stock şi-a spus că nu are cum să rămână întreagă la minte decât dacă îşi scoate din cap toată povestea cu Moulson. Pur şi simplu să uite că s-a întâmplat. Să nu se mai gândească la ea. În prima zi când a pus în practică această strategie, a fost chemată în blocul Dietrich să sedeze o pacientă care avusese o viziune de natură religioasă şi, drept urmare, făcuse o criză de isterie. Cel puţin, aşa i s-a spus, cu toate că deţinuta cu pricina, Waites, se liniştise complet până a ajuns ea acolo.
   - Era înger, i-a şoptit ea în mare secret infirmierei, în vreme ce aceasta îşi pregătea seringa.
   - Nu mai spune! a murmurat Stock.
   - Şi ea era cu el. Criminala urâtă. Cred că acum sunt prieteni.
   - Foarte drăguţ!
   Sylvie i-a făcut injecţia. Waites a oftat, s-a întins pe patul ei din celulă şi a închis ochii, deja pe jumătate adormită. Şi abia atunci a realizat Sylvie ce-i spusese.
   - Hei! a zis ea, înghiontind-o cu putere în coaste. Cine? Care criminală? Despre cine vorbeşti?
   Buzele lui Waites formară un nume. Ochii holbaţi ai lui Sylvie l-au descifrat.

62

   În seara dinaintea apelului, Jess reuşi în sfârşit să dea de mătuşa Brenda.
   Nu că nu ar fi încercat mereu. De când îi dăduse Paul Levine numărul, stătuse zilnic la coadă şi îşi cheltuise banii de telefon pe câte trei încercări infructuoase.
   - Alo?
   Jess renunţase să mai aştepte vreun răspuns, aşa că singurul cuvânt şovăielnic venit din celălalt capăt al firului o luă prin surprindere şi-i împrăştie gândurile.
   - Brenda! scânci ea. Hei, Brenda! Eu sunt! Jess.
   - Jess!
   Vocea mătuşii era înfundată şi puţin cam neclară. Parcă ar fi băut un pahar în plus, deşi morfina din perfuzie avea cam acelaşi efect. Dar bucuria şi uşurarea din tonul ei erau de neconfundat.
   - Vai de mine, Jess, cât de fericită sunt să te aud!
   - Şi eu! spuse Jess, înghiţindu-şi lacrimile. Cum te simţi?
   - Hai să nu vorbim despre asta, scumpa mea. Presupun că n-ai la dispoziţie un ceas sau două.
   - Cred că am aproximativ 7 minute, spuse Jess.
   Nu mergea pe ghicite: telefonul pentru uzul deţinutelor avea un cronometru digital, care număra neîndurător secundele.
   - Pe bune acum, cum te simţi cu spatele? Cum a mers operaţia?
   - Operaţiile. De fiecare dată când îmi repară câte ceva, descoperă altă problemă. Am sentimentul că spatele meu e făcut acum din piese Lego.
   - Dar acum doctorii cred că au rezolvat...
   - Ascultă, Jess! Ascultă-mă, te rog! Doar ascultă-mă şi nu mă mai întreba nimic. Ascultă-mă, ascultă-mă, ascultă-mă!
   Vocea Brendei încă mai suna înfundat şi fără vlagă, dar reuşi să-şi facă nepoata să tacă.
   - Bine. Te ascult.
   - Bravo! Vreau să-ţi povestesc un lucru care s-a întâmplat când tu erai mică.
   - Te ascult.
   - Despre Tish.
   - Tish? nu înţelese Jess. Tish, cea pe care am inventat-o eu? Prietena mea imaginară? Despre ea vorbeşti?
   Brenda oftă. Prin zgomotul de paraziţi al legăturii, la urechea lui Jess ajunse un sunet sec şi fragil.
   - Băieţelul, spuse ea. Ai zis că ţi-a apărut într-un vis. Şi atunci mi-am adus aminte de un lucru la care nu mă mai gândisem de foarte multă vreme. Şi băiatul ăsta era tot în Locul Celălalt, Jess? Locul ăla, unde te duceai tu în fiecare noapte, după ce te culcai?
   - Păi... ezită Jess.
   Existau multe răspunsuri posibile la această întrebare. Dar ea îl alese pe cel mai simplu dintre toate.
   - Da.
   - Şi tot în locul ăla ai cunoscut-o pe Tish.
   - Mătuşă, crede-mă că n-am inventat povestea asta. Alex este mai mult decât un vis.
   La celălalt capăt se aşternu tăcerea. Şi apoi:
   - La fel era şi Tish, scumpa mea.
   - Cum?
   - Numele ei real era Patricia Mackie. Locuia vizavi de voi, în Paley Close. Şi a fost în aceeaşi clasă cu tine la şcoala de pe Heathcote Road. O perioadă, cel puţin.
   - Dar...
   Jess încerca să găsească un înţeles în toată această discrepanţă absurdă.
   - Dar eu am inventat-o pe Tish. Avea aripi. Şi un colier vrăjit care cânta cântece şi arunca săgeţi de foc.
   - Aşa era în visul tău. Însă, în viaţa adevărată, ea a fost doar o biată fetiţă fără noroc, care suferea de o afecţiune rară. Boala Farber. Nu-mi aduc aminte toate amănuntele, dar ştiu că i s-au umflat atât de tare încheieturile, că n-a mai putut să meargă şi, până la urmă, i-a atacat inima. Din cauza asta n-a mai venit la şcoală. Era prea bolnavă.
   - Eu nu-mi aduc aminte nimic din toate astea, se împotrivi Jess, conştientă că minţea.
   Deja începuseră să i se învolbureze amintirile undeva, în străfundul minţii. Începuseră să clocotească şi să izbucnească în imagini fulgerătoare. Mărgele din plastic roz, înşirate pe un elastic. Un ghiozdan de şcoală pe care erau imprimate cu auriu iniţialele P.M. Propriul ei nume, Jessica, pronunţat cu „a” lung la final: Jessicaaa.
   - A fost cea mai bună prietenă a ta în primul an de şcoală şi după aia a dispărut. Tu n-ai avut voie s-o mai vezi, pentru că trebuia să fie ţinută într-un mediu steril. Dar tu ai vrut s-o vezi şi ai văzut-o. În Locul Celălalt.
   Cu numele Tish. Un personaj compus din detaliile descoperite în cărţile pe care i le citise – cu aripi şi cizme de pirat şi cu o sabie şi multe accesorii magice. Colierul ăla... fusese... fusese roz. Din nestemate roz identice. Magnifică bijuterie, dar Jess ştia că, atunci când şi-l imaginase, se inspirase din mărgelele ieftine de fetiţe de care îşi amintise abia acum.
   - N-ai vrut să renunţi la ea, continuă mătuşa Brenda. Absolut firesc. Aşa că ai transformat-o în eroina poveştilor pe care ţi le spuneai singură. Dar ziceai şi că este mai fericită în Locul Celălalt. Mai puternică. Şi că acolo făcea tot felul de lucruri pe care nu le putea face în viaţa reală. Şi ai mai zis... că s-a hotărât să nu se mai întoarcă aici.
   - În noaptea în care a murit.
   Lui Jess i se strânse stomacul. Şi încăperea începu să se învârtească în jurul ei.
   - Jess? Mai eşti la telefon? Jess?
   Deci era adevărat. Absolut tot.
   Acum îşi aducea aminte toate lucrurile pe care se chinuise atât de tare să le uite.
   Îşi cauterizase mintea după şedinţele de consiliere psihologică cu doamna doctor Carter. Aşa se forţase să nu se mai gândească nici la Tish. Însă Tish nu a fost o victimă a doamnei doctor Carter, pentru că dispăruse deja.
   Plec într-o călătorie pe mare, Jessicaaa. Într-un milion de locuri.
   - Sunt aici, răspunse ea. Mătuşă Brenda, din cauza asta...
   Dar nu ştia cum să formuleze întrebarea.
   - Din cauza asta te-a dus maică-ta la psiholog, da. Pentru că nu te puteai împăca cu moartea Patriciei. Şi pentru că ce-ai spus atunci a fost mult prea tulburător. Că voia să moară.
   Nu, nici vorbă. N-am spus niciodată aşa ceva. Am spus că voia să fie într-un loc unde să alerge şi să zboare şi să se lupte şi să exploreze şi să facă vrăji. Moartea era doar preţul plătit pentru biletul de intrare.
   - Jess?
   - Da.
   - Sper că nu te-am mâhnit. Dar ai spus ce-ai spus despre... băiatul ăla. Şi vorbele astea ale tale semănau foarte mult cu acelea pe care le-ai folosit atunci, pe când nu erai decât un copil...
   Jess îşi lipi fruntea de cabina telefonului. Atingerea rece a metalului o mai liniştea.
   - Am priceput, spuse ea. Crezi că-mi revin nebunelile din copilărie.
   - Nu, nici vorbă. Nu-i vorba de nicio nebunie, Jess. Însă fiecare dintre noi avem propriul mod de a face faţă stresului. Suferinţei. Aşa cum zicea doamna doctor Carter, ne inventăm singuri lucrurile de care avem nevoie. Am vrut să-ţi aduci aminte de toate astea pentru că m-am gândit că s-ar putea să te întărească gândul că ai mai fost acolo şi înainte şi ai supravieţuit.
   - Mulţumesc! Îţi mulţumesc, mătuşă Brenda! N-am să uit.
   - Încă ceva, Jess... Mă bucur foarte tare. Mă bucur că te-ai întors. Că te-ai hotărât să nu mergi până la capăt cu...
   Cronometrul ajunse la zero şi legătura se întrerupse. Dar Jess ştia cum să termine propoziţia. Şi mai ştia şi de ce mătuşa Brenda îşi amintise de biata Patricia. Probabil că-şi închipuise că nepoata ei voia să facă aceeaşi alegere. Să plece într-o călătorie lungă pe mare, din care să nu se mai întoarcă niciodată.
   După stingere, se întinse pe pat şi începu să numere orele. Nici măcar nu încercă să adoarmă, pentru că ştia că ar fi fost zadarnic.
   Apăru şi Alex şi rămase alături de ea. Dar nu vorbiră multă vreme. Jess se gândea la multe lucruri. La invitaţia lui Paul Levine de a locui cu el. La amintirile răscolite de discuţia cu Brenda. Şi, mai presus de toate, la ordinele primite de la Carol Malaca.
   Paul sugerase că ar avea şanse să câştige apelul, însă asta i se părea acum o chestiune secundară. Indiferent ce s-ar întâmpla, ea tot va trebui să se confrunte cu Harriet Grace înainte de pronunţarea verdictului, oricare ar fi acela. Dacă refuza să ia pachetul cu droguri, Grace ar ordona să fie bătută zdravăn, poate chiar omorâtă. Dar dacă accepta, ar pierde ceva mai important. Pentru că, oricare ar fi fost puterea aceea care îl trimisese pe Alex la ea şi îi dăduse ei şansa de a-l ajuta încă o dată, precis că nu tolera eşecul.
   Dacă nu cumva puterea aceasta era a ei. Poate că era înzestrată cu harul de a vorbi cu morţii şi cu oamenii care visează şi cu morţii care visează. Şi să-i strângă pe toţi în jurul ei.
   Grace. Trebuia să hotărască ce va face cu Grace – şi cu pachetul.
   Putea să se ducă la conducerea penitenciarului, desigur. Dar, din câte îşi putuse da seama, Grace era conducătoarea conducerii. Plus că nu avea nicio dovadă. Nu avea nimic decât nişte reclamaţii nesprijinite de probe – contra puterii şi influenţei unei întregi instituţii.
   Acum băiatul cel mort îi întrerupse şirul gândurilor.
   Mâine ieşi de aici.
   Da.
   Îi spusese de mai multe ori despre apel. Şi avusese senzaţia că băiatul o ascultase, numai că, de fiecare dată când mai aducea vorba despre asta, el se purta ca şi cum informaţia ar fi fost una cu totul nouă, care nu-l interesa deloc. Acum, că părea să fi înţeles ce anume avea să se întâmple, ea se grăbi să-l liniştească.
   Dar mă întorc după-amiază. Nu lipsesc decât câteva ore.
   Şi poimâine?
   La fel. Probabil şi răspoimâine.
   Primul proces durase două săptămâni. Apelul trebuia să ţină cel puţin 3 zile, prima zi şi o parte din cea de-a doua fiind dedicate dezbaterilor pe procedură, tehnice, abstracte şi complicate. Oricare dintre ambiguităţile descoperite astfel ar fi putut duce la concluzia că sentinţa se bazase pe probe neconcludente şi atunci apelul s-ar fi transformat în rejudecarea cazului. Aşa îi spusese Levine. Dar toate astea nu erau decât un preludiu. Evenimentul principal, dacă nu cumva se întâmpla vreo minune, avea să înceapă în ziua a doua.
   De multă vreme Jess nu se mai gândise la libertate. Abia se reobişnuia cu viaţa. Dar libertatea avea două avantaje foarte mari: ar fi eliberat-o de Harriet Grace şi i-ar fi permis să le caute ea însăşi pe prietena lui Alex şi pe cea care-l chinuia – fata cea bună şi fata cea rea –, ca să nu mai fie nevoită să ducă muncă de convingere cu tânărul avocat. În libertate ar putea lucra mult mai bine pentru Alex decât închisă în Fellside.
   Deci tu vrei să te duci?
   Tonul lui Alex era nesigur. Şi aproape acuzator.
   Da. Aşa cred. Dar tu ai să vii cu mine, da? Pentru că m-ai însoţit şi când am fost adusă aici. Vom rămâne împreună.
   Aşa presupun şi eu.
   Deşi, din cum o spusese, era convins de contrariu.
   Jess se ridică în capul oaselor şi se uită la el. Băiatul cel mort stătea pe podea – mai bine zis, în apropierea podelei – cu genunchii strânşi la piept. La prima vedere părea un copil ca oricare altul. Dar la a doua privire, nu era decât o iluzie optică neaşteptată, luminată de razele unui soare din trecut, perfect vizibilă în ciuda întunericului deplin.
   Nu te-aş părăsi niciodată, îi spuse ea.
   Alex începu să-şi studieze pantofii, silindu-se să-şi ascundă emoţia. Jess îşi dădea seama că nu îl convinsese, dar nu ştia ce altceva ar mai putea spune ca să-l liniştească. Rămasă fără idei, se hotărî să apeleze la o diversiune.
   Alex?
   Băiatul ridică ochii la ea.
   Da?
   Jess întinse mâna.
   Hai să mergem la plimbare! Vreau să mai văd o dată cealaltă lume. Lumea ta.
   De data asta i-a fost foarte uşor să-şi părăsească trupul. La fel i-a fost şi să păşească pe tărâmul acela: îşi blocă mintea înaintea furtunii de gânduri, concentrându-se doar asupra întăririi picioarelor filiforme ale corpului ei imaginar, dându-le muşchi şi forţă; închipuindu-se la fel de concretă ca în realitate. Şi imediat tertipul acesta începu să dea roade, mult mai repede decât dăţile trecute. Aşa că a fost în stare să ţină drumul drept mult mai bine pe când înaintau cu greu prin haosul acela. Iar realizarea aceasta îi dădu curaj.
   Se apucă să înşire verzi şi uscate. De câtă vreme avusese nevoie ca să se poată mişca în voie prin acest univers al viselor? S-a speriat la început sau nu i s-a părut nimic ieşit din comun? Cum de a găsit abisul în care se afla ea?
   Acolo m-am trezit, îi răspunse el la ultima întrebare. După ce mi-au făcut rău.
   - Mi-au făcut? repetă Jess, sesizând imediat forma de plural a verbului.
   Mi-a făcut. Ea mi-a făcut rău. Şi când am deschis ochii, eram acolo, pe o margine din adâncuri. Mi-a luat mult timp ca să urc până sus.
   - Şi după aia?
   Şi după aia am ajuns aici. Şi am stat aici singur foarte multă vreme. La început, n-a fost prea rău. Unele dintre vise erau ca serialele de la televizor în care mă puteam preface că joc. Mi-a plăcut. Aş fi de acord să fiu într-un serial o perioadă şi după aia să mă mut în altul care îmi place mai mult. Dar atunci am început să uit. La început am uitat câte puţin, dar apoi am uitat aproape cu totul de mine. Apoi ai apărut tu. Ascultă-mă, Jess, nu trebuie să-ţi mai baţi capul atâta.
   Vru să-l întrebe despre ce anume vorbea, dar înţelese încă dinainte de a deschide gura. Încercase să îngroape într-un cotlon al minţii ei toate gândurile alea cu privire la Harriet Grace şi la pachetul cu droguri, la Liz Earnshaw şi Carol Loomis. Dar nu făcuse decât să suprime cuvintele. Pentru că imaginile încă se mai buluceau la uşa gândurilor ei conştiente.
   Şi li se răspundea cu ecouri din toate părţile. Pe oriunde ar fi apucat-o, faţa lui Grace apărea din întuneric, într-o mie de reflexii fragmentate. La picioare cu pachete lipite cu bandă adezivă. Visele prin care mergeau luaseră forma şi fondul spaimelor ei.
   - Ele... Toată lumea are visul ăsta?
   Aşa cred. Dar nu-şi vor aminti nimic. Cu condiţia să ne gândim acum la altceva sau să plecăm de aici. Cu cât zăbovim mai mult, cu atât îşi vor aminti mai multe atunci când se vor trezi.
   Îşi continuară drumul, dar conversaţia aceasta de complezenţă se stinse încet. Jess încercă să se gândească la alte lucruri, ca să evite ideea care o obseda. În cele din urmă, renunţă la lupta asta inegală.
   Merse mai departe prin lumea nocturnă alături de Alex, îndreptându-se către locul unde zăcea trupul ei. Şi rămaseră amândoi câteva clipe în pragul eului fizic al lui Jess.
   - Încă îţi mai faci griji pentru ziua de mâine? îl întrebă ea pe Alex.
   Da. Dar şi tu îţi faci.
   - De fapt, pe mine mă îngrijorează mai mult ce se va întâmpla când mă voi întoarce. Dar poţi să vii cu mine, dacă vrei. Şi atunci o să vezi că nu mă duc prea departe şi ai să înţelegi că rămânem împreună.
   Nu cunosc drumul.
   - Nu contează. Dacă plecăm amândoi în acelaşi timp... dacă te ţii după mine.
   Dar nu-şi termină ideea. O dubă o va duce peste ţinutul mlaştinilor. Oare băiatul cel mort putea să călătorească alături de ea? Puteau fantomele să facă asta? Şi, să zicem că Alex s-ar fi rătăcit, cum ar mai fi putut găsi drumul înapoi? Acolo unde locuia el nu existau semne de circulaţie şi nici hărţi. Şi pentru prima oară îşi dădu seama că întreaga structură a lumii lui Alex era alcătuită doar din oameni. Băiatul nu putea să vadă pereţi sau tavane sau copaci, râuri sau munţi, decât dacă le visa sau şi le amintea altcineva. Iar dacă ea îl scotea din închisoare şi-l ducea în mlaştini şi-l pierdea acolo – într-un loc şi aşa nefrecventat de oameni –, atunci va fi singur şi orb. Pierdut acolo pe vecie.
   - Nu, ai dreptate, spuse ea repede. E mult mai bine să mă aştepţi aici. Am să mă întorc foarte repede.
   Pe cuvânt?
   - Pe cuvânt, Alex.
   Şi ai să te întorci mereu, mereu?
   Întrebarea asta o făcu să ezite.
   - Nu ştiu, recunoscu ea. Dacă am să fiu pusă în libertate, nu voi avea de ales. Dar dacă voi ieşi de tot de aici – dacă voi reuşi să plec de tot din locul ăsta –, îţi promit că voi face în aşa fel încât să te iau cu mine. N-am să te mai las singur.
   Fantoma o privi mută câteva clipe.
   Ştiu că n-ai să mă laşi, spuse în cele din urmă băiatul. Eşti prietena mea, Jess.
   - Şi aşa voi fi întotdeauna.
   Alte clipe de tăcere. Şi după aceea:
   Nu cred că tu m-ai omorât, dar dacă ai făcut-o tu...
   - Dacă eu am făcut-o?
   Atunci mă bucur.
   Jess era şocată la culme.
   - Te bucuri? Alex, cum poţi să spui una ca asta?
   Păi, altfel nu ne-am fi întâlnit niciodată.

63

   Prima zi a judecării apelului a fost exact aşa cum anticipase Levine. Lungă, derutantă şi plictisitoare la culme.
   Dar drumul până la tribunal a fost plin de emoţii. Cu puţin timp înainte de a ieşi din Leeds, şoferul a început să vorbească în aparatul de emisie-recepţie şi a împărtăşit veştile celor două gardiene, Ratner şi Corcoran, care stăteau lângă Jess, în spatele maşinii.
   - Au apărut protestatari, spuse el. De-a lungul întregii străzi. Mi-au zis s-o băgăm înăuntru prin spate. Ne va aştepta cineva să ne deschidă poarta.
   - Păi, aşa să facă, mormăi Corcoran.
   După ce au virat pe Oxford Row, au fost obligaţi să încetinească foarte mult. Mergeau cu viteză de melc prin mulţimea de oameni care loveau cu pumnii în laturile dubei. Lui Jess i se păru că ar recunoaşte câteva dintre chipurile prezente la primul proces.
   Oricum, sloganurile de pe pancarte erau aceleaşi. TU AI SĂ ARZI MAI ÎNCOLO, în mijlocul unui desen care voia să reprezinte flăcările iadului. ÎNTRUCÂT I-AI FĂCUT RĂU UNUIA DINTRE COPILAŞII MEI, MI-AI FĂCUT RĂU MIE. Şi pretutindeni aceeaşi fotografie surâzătoare a lui Alex Beech, pe un fundal secţionat de o ramură de brad de Crăciun, urâtă şi cheală ca vai de ea.
   Duba îşi croi cu greu drum prin mulţimea de oameni. Chiar dacă Jess ştia că geamurile securizate îi împiedicau să vadă în interior, avea senzaţia că acele chipuri congestionate de furie privesc drept la ea. Şi se trase înapoi: nu se putea stăpâni.
   - Peste tot numai idioţi! îi spuse Corcoran, observându-i expresia. Au prea mult timp liber, atâta tot.
   Nu, nu e asta, îşi zise cu tristeţe Jess. Oamenii de afară erau furioşi pentru că murise un copil şi voiau ca maşinăria justiţiei să se oprească în punctul acesta. Nu-i putea învinovăţi.
   Duba coti pe o străduţă lăturalnică, dar mulţimea o urmări, continuând să urle şi să bată în geamuri. Cincizeci de metri mai departe era o poartă care dădea în curtea din spatele tribunalului.
   Două grupuri mici de poliţişti îi îndepărtară pe protestatari din faţa porţii. Duba intră, iar poarta se închise în urma ei. Un val de strigăte de frustrare se auzi din partea cealaltă.
   În curtea acoperită cu plasă antisinucidere şi sârmă ghimpată o aştepta Paul Levine. Din cauza costumului negru părea o umbră care-şi pierduse proprietarul.
   Jess coborî din dubă şi se duse direct la el. Avocatul deschise gura să-i spună ceva – probabil să o salute sau să-i mai comunice încă ceva în legătură cu apelul. Dar ea n-avea timp de asta.
   - Ai primit scrisoarea mea? îl întrebă ea grăbită.
   Spera să-i răspundă cu un simplu „da” sau „nu”, dar Paul făcu un gest evaziv.
   - Vorbim înăuntru, zise el.
   Corcoran şi Ratner o apucară de câte un braţ şi intrară repede pe o uşă pe care scria DOAR PENTRU ANGAJAŢII TRIBUNALULUI.
   Apoi o conduseră într-o cameră de aşteptare, unde îi spuseră să ia loc. Ba mai mult, Ratner îi ordonă cu asprime să nu se mişte de acolo. După care luă un clipboard agăţat de perete, scrise ceva pe el şi îl luă cu ea.
   - Te simţi bine? o întrebă Corcoran pe Jess. Vrei un pahar cu apă? O ceaşcă cu ceai?
   Jess clătină din cap.
   - Sunt bine, minţi ea.
   De pe coridor se auzea zgomot de paşi. Jess întoarse capul. Dar cel care intră în cameră nu era Paul Levine, ci Brian Pritchard. Dădu politicos mâna cu Jess, apoi i se adresă lui Corcoran.
   - Pot să schimb o vorbă cu clienta mea?
   - Puteţi să schimbaţi câte vorbe doriţi, răspunse cu calm gardiana. Colega mea a ieşit la fumat. Mă duc şi eu să fumez pasiv lângă ea. Ca să-mi aduc aminte de ce m-am lăsat de ţigări.
   O salută pe Jess cu un semn din cap şi ieşi.
   - Ţi-a explicat Paul ce o să se întâmple astăzi? o întrebă Pritchard când rămaseră singuri.
   Avocatul se aşezase pe banca de pe latura camerei de aşteptare, însă Jess era prea agitată ca să stea lângă el. Nu mai vorbiseră de la proces.
   - Da, răspunse ea. Se vor discuta chestiuni legate de procedură.
   - Cea mai importantă dintre ele fiind aceea că noi nu suntem de părere că acuzaţia de crimă se poate aplica în cazul unei morţi provocate fără intenţie. Poate o să ni se accepte contestaţia, dar trebuie să te avertizez că nu prea cred că avem şanse.
   Îi aruncă un zâmbet sobru şi o întrebă:
   - Sigur nu vrei să stai jos?
   - Mă simt bine aşa, spuse Jess. Mulţumesc!
   Altă premieră, îşi dădu ea seama. Nu mai folosise niciodată cuvintele asta în discuţiile din trecut cu Pritchard.
   - În orice caz, continuă el, presupunând că argumentaţia noastră nu va avea rezultatul scontat, lucru de care eu sunt aproape sigur – dar nu pentru că nu ar fi una solidă, ci pentru că îmi dau seama care este situaţia –, atunci judecarea propriu-zisă a apelului va începe mâine. Ţinând cont de asta, voi avea foarte multe de spus astăzi despre probe şi despre divulgarea lor. În mod normal, instanţa de apel nu se ocupă de reexaminarea probelor. Se limitează doar la chestiuni de interpretare juridică. Însă noi ne vom strădui să-l convingem pe judecător să încalce această regulă deoarece ne dorim – ne dorim extrem de mult – să-l rechemăm pe John Street în boxa martorilor. Şi credem că avem şanse de succes. Ca urmare, astăzi vom formula nişte principii de bază pe care le vom putea folosi în avantajul nostru mai târziu. Aş dori să pot spune mai multe, dar, sincer, mă tem să o fac.
   - Te temi? repetă Jess. De ce te temi?
   Pritchard făcu un gest ambiguu, poate din dorinţa de a-şi îmblânzi cumva cuvintele.
   - De tine, domnişoară Moulson. Ultima oară când am stat de vorbă, te-ai comportat ca un martor ostil, cu toate că eu eram apărătorul dumitale.
   - Nu-i adevărat.
   - Ba este foarte adevărat. Te interesa mult mai mult să-ţi ispăşeşti păcatele, în loc să afli care anume sunt aceste păcate. Iar priorităţile mele sunt altele. Dar cred că, spunându-ţi toate astea, îţi dau posibilitatea de a alege. Dacă insişti, am să-ţi dezvălui toată strategia noastră. Mă obligă legea şi etica profesiunii mele.
   Jess se gândi câteva secunde.
   - Dar preferi să nu-mi spui? Crezi că dacă aş şti, mi-aş agrava şi mai mult situaţia.
   - Da, chiar aşa.
   Jess ridică din umeri.
   - Atunci, nu insist.
   - Foarte bine! spuse Pritchard. Excelent!
   - Dar... te rog să-mi faci un singur serviciu. Pot să vorbesc puţin cu Paul? Te rog?
   Pritchard îşi ţuguie buzele.
   - Vrei să-i spui ceva în legătură cu apelul?
   Jess îşi dădea seama că nu exista niciun răspuns corect la această întrebare. Dacă spunea că da, Pritchard i-ar fi cerut să vorbească cu el. Dacă răspunsul ar fi fost „nu”, atunci ar fi refuzat-o şi i-ar fi zis să se concentreze asupra chestiunilor importante. Aşa că nu spuse nimic. Avocatul se ridică în picioare.
   - Mai târziu, îi spuse el. La sfârşitul zilei. Deocamdată, lasă-l să-şi vadă de treburile lui.
   - Dar am crezut că dumneata ai să-mi pledezi cazul.
   - O, da, eu sunt artileria grea, zise Pritchard, fără aroganţă şi fără falsă modestie. Domnul Levine şi domnişoara Sackville-West sunt avionul meu de observaţie şi... persoana care... hm... care încarcă tunul sau mitraliera. Mă tem că-mi lipseşte vocabularul tehnic în acest domeniu. În orice caz, vreau să rămână amândoi concentraţi. Şi cred că dumneata ai un efect deconcertant asupra domnului Levine. Spune-mi că nu am dreptate.
   Jess nu spuse nimic. Pritchard luă cunoştinţă de încuviinţarea ei tacită cu un semn al capului.
   - Nu te judec, îi zise el. Oricine în poziţia dumitale trebuie să se folosească de orice avantaj, fie el cât de mic. În timp ce domnul Levine trebuie să se deprindă cu exigenţele obiectivităţii. O zi bună îţi doresc, domnişoară Moulson şi... mult succes!
   Ieşi din camera de aşteptare fără să-i mai strângă mâna lui Jess.
   Imediat după plecarea avocatului, Ratner şi Corcoran ieşiră din ascunzătoarea lor ca să-şi revendice din nou dreptul asupra lui Jess.
   O conduseră pe coridor până la uşa îmbrăcată în lambriuri din lemn, care dădea în sala de judecată.
   Primul proces al lui Jess se ţinuse la Old Bailey, clădire de o grandoare rece. Prin comparaţie, sala de astăzi părea o cutie. Îi amintea lui Jess de sălile de clasă din gimnaziul unde învăţase: locuri unde domiciliezi pe o perioadă limitată de timp, dar care nu sunt ale tale şi nici nu te simţi acasă în ele, conduse de alţi oameni, cărora tu trebuie să le arăţi recunoştinţă mereu. Acum îşi dădea seama că aşa fuseseră mai toate încăperile prin care trecuse de când plecase din casa mamei ei.
   Erau trei judecători. Domnul judecător Foulkes, pe care Jess îl cunoscuse la audiere, împreună cu un bărbat şi o femeie, pe care nu-i mai văzuse niciodată. Nu existau juraţi. Pe o bancă din dreapta ei se aflau doi reprezentanţi ai Serviciului de Procuratură al Coroanei.
   Vizavi de aceştia, în stânga ei, era Brian Pritchard, care stătea între Paul Levine şi o femeie foarte tânără şi foarte atrăgătoare, îmbrăcată într-o rochie sobră, cu dungi foarte fine. Domnişoara Sackville-West, presupuse Jess. Paul îi adresă un zâmbet încurajator, dar era limpede că nu putea să-i spună nimic. Femeia o măsură cu o privire rece, apoi se uită în altă parte. Pritchard nu-i acordă nicio atenţie.
   Pe locurile destinate publicului stăteau mult mai puţini oameni decât se aşteptase Jess. Doar câţiva reporteri cu carneţele, blocuri pentru desen şi expresii plictisite. Probabil că spectatorii nu aveau acces la dezbaterea chestiunilor procedurale. Măcar aşa va fi mai multă linişte.
   În primele câteva minute, cei trei judecători purtară o discuţie în şoaptă, iar toţi ceilalţi îi aşteptau politicoşi să termine. Apoi unul dintre ei – femeia – făcu semn grefierului. Acesta se ridică în picioare şi declamă:
   - Instanţa de apel îşi începe şedinţa în procesul deschis de Procuratură împotriva Jessicăi Laurel Moulson. Prezidează onorabilul domn judecător Foulkes, onorabila doamnă judecătoare LePlastier şi onorabilul domn judecător Macclehurst. Instanţa va audia apelul împotriva pedepsei şi apelul anexat, împotriva pronunţării sentinţei, înainte de începerea şedinţei, apărarea a cerut trecerea în revistă a câtorva capete de acuzare, în afidavitul înaintat onoratei curţi.
   - Foarte bine, domnule Pritchard, spuse LePlastier. Aveţi cuvântul.
   Brian Pritchard se ridică în picioare.
   - Mulţumesc, onorată instanţă! zise el. Cred că sunt mai multe chestiuni procedurale deosebit de importante în privinţa manierei în care procuratura şi-a prezentat şi tratat cazul în procesul clientei mele.
   Alese un document de pe masa din faţa lui – primul dintr-un teanc de mărime considerabilă – şi îl ridică.
   - Mai întâi, vă supun atenţiei punctul 1(a).
   Citi cu voce tare documentul, care curând se diviză în subcapitole şi sub-subcapitole. Anumite articole făceau referiri la alte articole. Legile erau menţionate folosindu-se doar numărul şi data intrării în vigoare. Precedentele erau identificate prin numele acuzaţilor din cazuri despre care Jess nu auzise. Tema generală era distincţia, din perspectiva legii, între uciderea din culpă şi omorul calificat. Însă argumentele erau atât de abstracte şi încâlcite, că îţi era uşor să scapi din vedere ce anume presupunea omorul calificat.
   Judecătorii analizară fiecare frază, uneori cerându-i lui Pritchard să reia – de trei sau patru ori – un punct deja discutat. La început, Jess încercă să urmărească discuţiile, dar renunţă curând. Nu cunoştea limba asta.
   După mai bine de două ore de dezbateri, judecătorii se consultară din nou.
   - Ei bine, spuse LePlastier, ne-aţi dat multe lucruri la care să reflectăm.
   Se întoarse spre procurori.
   - Domnule Anson, domnule Carlisle, aveţi ceva de adăugat?
   Cei doi bărbaţi clătinară din capete, nu chiar la unison.
   - Nu în acest moment, onorată instanţă, răspunse unul dintre ei. Evident că nu suntem de acord cu punctul de vedere exprimat de apărare în privinţa motivului. În orice caz, suntem de părere că această obiecţie a fost formulată şi la procesul iniţial. Aveţi recomandările noastre. Nu avem de gând să repetăm aceste argumente în instanţă decât dacă nu cumva onorata instanţă este dispusă să deschidă discuţia mai largă asupra mens rea.
   Judecătorii şuşotiră ceva între ei, după care anunţară pauza de prânz.
   Lui Jess i se aduse masa într-o cămăruţă din zona interzisă publicului, aflată în spatele sălii de judecată. Mâncă sub o copie a tabloului lui William Yeames, „And When Did You Last See Your Father?”, acompaniată doar de cele două gardiene de la Fellside.
   Femeile o lăsară în pace pe Jess, ocupate fiind cu bârfe mărunte şi cu punerea la punct a altor detalii din misiunea lor pe ziua respectivă.
   Jess mâncă puţin din sandviciul cu salată de pui, fără să-i simtă gustul. Apoi aşteptă în tăcere să reînceapă lucrările instanţei. Spera să treacă Levine pe la ea, dar nu se întâmplă asta. Lasă-l să-şi vadă de treburile lui, îi ceruse Pritchard. Însă chestia era că ea şi cu Pritchard nu erau întru totul de acord cu privire la care anume ar fi fost aceste treburi ale lui Paul Levine.
   De dincolo de fereastră se auzeau vag scandările protestatarilor.
   Nu reuşea să desluşească totul, dar îşi auzi numele şi cuvintele care rimau erau „moartă” şi „crudă soartă”. Aşa că pricepu esenţa.
   La începutul şedinţei de după-amiază, judecătorii au dezbătut decizia asupra problemei ridicate de Pritchard – anume, dacă fusese în ordine s-o judece pe Jessica Moulson pentru omor calificat, din moment ce nu avusese intenţia să-l ucidă pe Alex Beech. Şi au decis că fusese perfect în ordine, neţinând seama de evidenta contradicţie.
   Un plan care are drept rezultat moartea cuiva este în sine mens rea, intenţia care, în baza legii, face diferenţa dintre omorul calificat şi simpla ucidere din culpă. Faptul că acest plan a eşuat, ducând la decesul altei persoane, nu trebuie şi nu poate fi considerat o circumstanţă atenuantă.
   Brian Pritchard încasă lovitura cu o plecăciune abia schiţată şi trecu la următorul punct de pe lista lui foarte lungă: prezentarea probelor aduse de acuzare la primul proces.
   Şi din nou lui Jess i-a fost greu să urmărească toate meandrele discuţiilor, şi aşa înfiorător de plictisitoare; până când, din senin, dezbaterea deveni puţin mai aprinsă. Pritchard vorbea despre obligaţia de a face public şi a dezbate dacă – de exemplu – imaginile obţinute de la o cameră de supraveghere (ca aceea din faţa blocului unde locuiau Jess şi Alex Beech) pot fi admise ca probă. Avocatul sugera că acuzarea ar fi trebuit să identifice anumite fragmente ale înregistrării, pe care să le prezinte în instanţă. Judecătorii au fost de o cu totul altă părere.
   - În cazul acesta, putem presupune, onorată instanţă, spuse Pritchard, că această înregistrare, în totalitatea ei, poate fi adusă ca probă acum.
   - Vă rog, domnule Pritchard, nu mai insistaţi, îi spuse tăios judecătorul Macclehurst. Nu uitaţi că timpul este divizibil la infinit. Dacă ţineţi cu tot dinadinsul să deschideţi această cutie a Pandorei, gândiţi-vă mai întâi că vă va fi foarte greu s-o închideţi la loc.
   - Onorată instanţă, eu doar încerc să stabilesc dacă se poate considera că această probă a fost analizată în mod adecvat.
   - Atunci, consideraţi că aşa a fost.
   Cuvintele au fost rostite pe un ton sec, stârnind zâmbetele reporterilor şi o grimasă amuzată din partea grefierului. Pritchard păru mai degrabă bucuros decât iritat. Îi aruncă o privire lui Paul Levine – privire pe care Jess o surprinse, însă fără să o înţeleagă.
   - Vă sunt recunoscător pentru această clarificare, onorată instanţă, spuse el cu blândeţe.
   Şi au ţinut-o tot aşa, parcă la nesfârşit. Pritchard perora despre tot felul de detalii. Iar Jess încercă o vreme să-l urmărească – în fond, despre viaţa ei era vorba acolo – dar, în cele din urmă, se declară învinsă. Îşi decuplă privirea şi mintea şi plecă de acolo.
   Trupul îi rămase la locul lui. Însă cealaltă parte a ei, partea aceea care hoinărea noaptea împreună cu fantoma lui Alex Beech, ieşi cu grijă din carapace şi se desfăşură. Imediat se stinseră toate zgomotele din sala de tribunal – nu numai vocea tunătoare a lui Pritchard, ci şi sunetele tuturor respiraţiilor, foşnetul hârtiilor, milioanele de zgomote ale trupurilor de acolo.
   Şi se simţi cuprinsă de un sentiment ameţitor de uşurare. Nimeni nu o putea urmări până aici ca s-o aducă înapoi. Era ca una dintre scenele acelea din filmele vechi, unde cineva pune o pernă sau un palton sub pături, ca să dea impresia că se află în pat şi doarme dus, când, de fapt, se furişează afară din casă.
   Jess dădu ocol sălii, ferindu-se de razele soarelui care intrau prin luminatorul din tavan. Alex îi spusese că lumina îi făcea rău. Dar Jess nu o simţea ca pe o durere, ci ca pe un fel de presiune: razele strălucitoare păreau nişte valuri care îi loveau corpul imaterial şi se văzu nevoită să le opună rezistenţă pentru a putea rămâne pe loc.
   Studie câteva dintre portretele pe care i le făceau ziariştii.
   Majoritatea foarte bune, deşi în unele privirea ei goală şi plictisită fusese transformată într-una războinică şi sinistră. Citi şi notiţele reporterilor, pe cele scrise normal, nu stenografiate. Cele mai multe conţineau descrieri ale ei sau fragmente, impresii, cuvinte şi propoziţii disparate care aveau să fie compilate mai târziu. Ochi morţi, ochi reci, ochi împietriţi – scrisese unul. Iar altul subliniase de două ori cuvintele calm nefiresc. Probabil că impresia asta o lăsa. Alţi reporteri nu scriseseră încă nimic – poate că se păstrau pentru momentul când lucrurile aveau să devină cu adevărat interesante.
   Presupunând că asta se va întâmpla vreodată.
   Jess se simţi tentată să cutreiere mai departe, dar probabil că era o idee proastă. Nu era exclus ca Pritchard sau unul dintre judecători să-i adreseze câteva cuvinte, să-i pună o întrebare şi nu voia cu niciun chip să-i fie descoperită starea catatonică.
   Oare îşi putea mişca trupul când se afla în afara lui? Îşi îndoi degetele de la mâna imaterială, sperând că astfel va obţine o reacţie din partea celor adevărate. Dar nu se întâmplă absolut nimic. Nu se miră, dar se simţi puţin speriată, gândindu-se cât de neajutorat îi era corpul atunci când îl părăsea. Se furişă înapoi şi intră la loc în el, simţind nişte furnicături de uşurare.
   Epuizată în urma acestui episod, ridică ochii la ceasul de pe peretele sălii de judecată şi îşi dădu seama că trecuse mult mai puţin timp decât îşi imaginase ea. Aventura extracorporală, care ei i se păruse un fel de odisee, nu durase decât vreo două minute.
   Era secătuită şi din punct de vedere emoţional. Experienţa îi dăduse un sentiment superb de libertate, însă reintrarea în corpul ei o făcuse dureros de conştientă de faptul că acest sentiment nu era decât o iluzie. Indiferent cât de departe i-ar fi hoinărit mintea, ea va fi în permanenţă legată de trup.
   Era legată şi de altele. Pachetul lui Grace o aştepta – lipit în spatele rezervorului din cabina din mijloc – în toaleta de lângă încăperea unde fusese în pauza de prânz. Indiferent dacă îl lua sau îl lăsa acolo, tot ar fi avut de suportat consecinţele alegerii făcute.
   Într-un final, Pritchard termină şi se aşeză la locul lui. Judecătorii îi întrebară din nou pe reprezentanţii acuzării dacă au ceva de spus.
   De data asta aveau, şi aşa a trecut o altă oră, în care au desfiinţat, punct cu punct, argumentaţia lui Pritchard. Iar judecătorii le-au dat dreptate tot punct cu punct.
   Pritchard făcuse mai mult de 10 întâmpinări separate de-a lungul zilei şi nici măcar una nu i-a fost acceptată. Dar nu părea deloc deranjat. Poate unde se gândise mereu că nu aveau nicio şansă să obţină invalidarea primului proces.
   Însă atunci când luă cuvântul pentru ultima oară, atitudinea lui părea cumva schimbată. Stătea mai drept, iar tonul îi era mai combativ.
   - Onorată instanţă, spuse el, mai rămâne doar chestiunea depoziţiilor.
   - Nu admitem această discuţie, spuse LePlastier. Am citit obiecţiile dumneavoastră, domnule Pritchard, dar o asemenea dezbatere s-ar îndepărta extrem de mult de la menirea acestei instanţe de apel, care se ocupă numai de verificarea respectării procedurilor legale, nu de probe sau depoziţii, indiferent cât de tare le-aţi contesta dumneavoastră.
   - Sigur că da, onorată instanţă, se grăbi să încuviinţeze Pritchard. Numai că eu nu mă refer la depoziţiile pe care le-am contestat, ci la mărturiile care nu au fost făcute. În ziua a douăsprezecea din procesul clientei mele, prietenul ei, John Street – unicul martor ocular al evenimentelor pertinente – a fost chemat să depună mărturie. Spre finalul aceleiaşi zile, am început să-l interoghez şi eu. Însă nu am putut încheia acest interogatoriu, deoarece domnul Street s-a internat în spital chiar a doua zi. Parcă din cauza unor complicaţii apărute la grefele de piele de la mâini. Şi nu a mai fost posibil să-l rechemăm în boxa martorilor în restul zilelor rămase din proces.
   Judecătorii îl priveau cu atenţie. La fel şi reprezentanţii acuzării.
   Lui Jess i se păru că aude cum le pică tuturor fisa.
   - Prin urmare, reluă Pritchard, după o pauză de efect, mi se pare firesc ca apărării să i se permită reluarea interogatoriului domnului Street. Altminteri, singura variantă rămasă ar fi să anulaţi procesul şi să o luăm de la capăt, chiar de la uvertură.
   Judecătorii se consultară. Pritchard îi aşteptă să dea o decizie.
   Chipul lui era impasibil, dar i se ghicea încordarea în poziţia corpului. Paul Levine îşi sprijinea bărbia în pumn, acoperindu-şi gura cu încheieturile degetelor.
   - Iar dumneavoastră, domnule Pritchard, îl întrebă judecătorul Foulkes, sunteţi de părere că, dacă în mărturia domnului Street ar apărea ceva care să pună sub semnul îndoielii condamnarea clientei dumneavoastră, atunci procesul va fi invalidat?
   - Şi pedeapsa anulată. Exact, onorată instanţă.
   - Chiar credeţi că acesta ar fi rezultatul? îl întrebă judecătorul Macclehurst.
   Pritchard ridică din umeri.
   - Probele sunt probe, onorată curte. Ies la suprafaţă ca uleiul deasupra apei.
   Judecătorii se sfătuiră din nou, de data aceasta doar câteva secunde.
   - Foarte bine, spuse Foulkes. Este o procedură ieşită din comun, dar trebuie să recunoaştem că situaţia este una excepţională şi nu credem că există probabilitatea stabilirii unui precedent. Aşa că vom permite chestionarea martorului.
   - Vă mulţumesc, onorată instanţă! spuse Pritchard. În cazul acesta, nu mai am nimic de adăugat. Dacă distinşii mei colegi nu au alte chestiuni de pus în discuţie...
   Nu aveau. Judecătorii se ridicară. Grefierul strigă:
   - Toată lumea în picioare!
   Şi dezbaterile din ziua respectivă se încheiară.
   Jess a fost scoasă din sala de judecată pe aceeaşi uşă pe unde intrase. Coridorul scurt mirosea acum foarte puternic a dezinfectant, de unde înainte mirosise a praf şi ceară de parchet. Se întrebă dacă nu cumva igienizaseră locul unde îşi luase ea masa.
   Acum pleca de aici. Dar peste o zi sau două... Poate că erau suficient. Poate că Paul Levine obţinuse deja răspunsurile de care avea ea nevoie. Şi putea să câştige acest timp făcând ce i se ceruse.
   - Trebuie să mă duc la toaletă, spuse ea, cu voce puţin nesigură.
   - Păi, du-te, dacă-ţi vine, îi zise Ratner. Dar grăbeşte-te!
   - Cred că am să trec şi eu pe acolo, se hotărî Corcoran.
   Deschise uşa şi intră în toaletă înaintea lui Jess. Şi se îndreptă spre cabina din mijloc. Jess intră în cea din stânga şi rămase acolo în tăcere, cu spatele lipit de uşă. După ceva timp, o auzi pe Corcoran spălându-se pe mâini şi apoi uscându-şi-le la aparatul din perete. Se pregătea să audă şi uşa de la intrare închizându-se, ca să poată intra ea în cabina din mijloc. Dar se pare că gardiana se hotărâse s-o aştepte.
   - Ai de gând să termini, Moulson? o întrebă ea chiar din faţa uşii de la cabină.
   - S-ar putea să mai dureze puţin, spuse Jess. Cred că sunt cam constipată.
   - Te rog, scuteşte-mă de detaliile astea!
   Uşa toaletei scârţâi la deschidere şi bubui la închidere.
   Jess se mută repede în cabina din mijloc şi se încuie înăuntru.
   Pipăi în spatele rezervorului şi găsi pachetul. Trase de el şi avu o clipă senzaţia că nu îl va putea dezlipi. Dar, pe neaşteptate, se pomeni cu el în mână, cât pe ce să-l scape în vasul closetului.
   Îl răsuci, studiindu-l cu atenţie. Era destul de voluminos, însă mult mai uşor decât ar fi sugerat dimensiunile lui.
   Izul de dezinfectant era proaspăt şi puternic, copleşitor aproape.
   Cineva făcuse curat aici în timpul şedinţei de judecată. Vreo femeie de serviciu, cu un căruţ plin cu perii şi pungi şi produse de curăţat şi cu deplină libertate de deplasare între zona restricţionată şi restul clădirii. Jess putea să pună prinsoare că aşa ajunsese pachetul aici.
   Şi acum? Avea doar trei variante. Să-şi lipească pachetul de abdomen, aşa cum i se spusese, şi să se ducă la gardienele care o aşteptau afară. Să-l pună la loc. Sau să-l desfacă, să-i arunce conţinutul în WC şi să tragă apa.
   - Haide, mişcă-te odată! Acum!
   Jess tresări puternic. Atât de sonor fusese strigătul lui Ratner că, o fracţiune de secundă, crezuse că femeia era chiar lângă ea.
   - Vin, vin, răspunse.
   Nu mai avea vreme de gândit. Şi cu siguranţă nu mai avea vreme să scape de conţinutul pachetului. Iar dacă ar fi încercat să-l lipească la loc, în spatele rezervorului, probabil că ar fi făcut ceva zgomot.
   Aşa că urmă instrucţiunile pe care i le dăduseră Loomis şi Earnshaw. Îşi strecură pachetul sub bluza de trening şi îşi lipi de piele capetele benzii adezive.
   Înainte de a descuia uşa, îşi aduse aminte să tragă apa.
   Ratner o aştepta afară, cu braţele încrucişate peste piept şi cu o privire fioroasă în ochi.
   - Nu mi se plătesc orele suplimentare, spuse ea.
   - Scuze, murmură Jess.
   Gardiana o mâna afară, ca pe o viţică proastă. Corcoran venea în urma lor, cu o sprânceană ridicată, ca şi cum ar fi vrut să spună că nu înţelegea rostul acestui zor exagerat. Străbătură coridorul şi ieşiră în curtea micuţă, unde le aştepta duba.
   Dar şi Paul Levine.
   - Îmi permiteţi să schimb o vorbă cu clienta mea? o întrebă el pe Ratner.
   - Avem un program foarte strict, îi zise gardiana cu răceală. Va trebui să o faceţi prin metodele standard, în timpul orelor de vizită.
   - Ei, asta-i! exclamă Corcoran. Nu mai contează câteva minute. Dar să nu vă lungiţi, bine?
   Ratner o privi cu dezaprobare, dar nu se opuse. Cele două femei se retraseră spre spatele dubei.
   Paul se întoarse cu spatele la ele şi începu să vorbească în şoaptă, ca să nu poată fi auzit, chiar dacă gardienele se aflau la depărtare de doar doi sau trei metri de ei.
   - Cum ţi s-a părut ziua de azi? o întrebă el pe Jess.
   - În regulă, ridică ea din umeri. Nu mi s-a părut că s-au întâmplat lucruri deosebite.
   - Ai fi surprinsă să afli câte s-au întâmplat, îi spuse Paul. Oricum, mâine o să fie altfel. Şi mă tem că îţi va fi mai greu. Dar n-avem cum să evităm asta.
   Pe chipul lui se citea îngrijorarea. Lui Jess îi trecu prin minte să-i povestească despre Grace, dar cum s-o facă? Cu voie sau fără voie, făcea parte dintr-o reţea de traficanţi de droguri. Chiar acum avea un pachet lipit de abdomen. Dacă o deconspira pe Grace, se deconspira şi pe ea însăşi şi probabil că şi-ar fi ratat orice şansă la apel. Plus că i s-ar fi întâmplat şi altele, din moment ce majoritatea deţinutelor din Goodall implicate în afacerea lui Grace îşi aşteptau judecarea apelurilor sau rejudecarea proceselor. Nu. Nici vorbă. Nu-i putea spune lui Paul.
   Tânărul avocat vorbea mai departe – explicându-i la ce anume se referise când îi spusese că ziua următoare va fi mai grea.
   - Vrem să recapitulăm absolut tot ce aţi spus în depoziţiile iniţiale tu şi cu John Street. Să revedem filmul evenimentelor din noaptea incendiului. Să le studiem la microscop. Îmi închipui că te va durea să retrăieşti o parte din lucrurile astea.
   - O să fie bine, îl linişti Jess.
   Evident, o minciună, dar una care nu o deranja. Relaţia ei cu Alex Beech nu se mai rezuma la episodul acela tragic, ci mergea mai departe. Începuse să-şi răscumpere păcatele.
   Cu o recidivă. Pachetul cu droguri, lipit de pielea ei ca un parazit scârbos. Parcă îl şi simţea cum se mişcă şi nu-i era greu să şi-l imagineze că-i sapă în carne ca să-şi facă vizuină.
   Făcu un efort să-şi alunge gândul ăsta din minte. Alex. Doar Alex conta acum.
   - Scrisoarea, îi spuse ea lui Paul. Ai reuşit să...
   Avocatul expiră cu putere. Ca un oftat. Deloc un sunet încurajator.
   - Da, am reuşit. Mi-ai cerut să aflu dacă Alex Beech a fost transferat de la o altă şcoală la cea de pe Planter’s Lane. N-am putut obţine acces direct la dosare, dar nu există niciun motiv pentru care să ne închipuim că acest transfer ar fi avut loc. Soţii Beech locuiau de multă vreme în Orchard Court – s-au mutat acolo cu aproximativ opt ani înaintea ta, când Alex era foarte mic –, iar adresa asta îi plasează în raza şcolii de pe Planter’s Lane.
   - Asta nu-i o dovadă. Nu demonstrează că Alex n-a fost şi la altă şcoală.
   - Sunt avocat, Jess. Crede-mă că ştiu ce poate fi considerat dovadă şi ce nu. Nu am terminat ce aveam de spus.
   - Scuze. Continuă.
   - Mi-ai spus că te interesează o anume şcoală – una cu o capră şi un steag pe emblemă şi cu mottoul Dum spiro spero. A fost destul de greu, dar am găsit şcoala asta. Dar nu-i o capră, ci mai degrabă un miel - Mielul lui Dumnezeu. Se cheamă „Şcoala Bishop Borley”. Pe vremuri a fost o şcoală catolică, după care, prin anii optzeci, s-a deschis tuturor confesiunilor. Însă trebuie să-ţi spun că există două motive foarte solide pentru care Alex Beech nu ar fi putut s-o frecventeze. În primul rând, nu se află în Londra, ci în Nottingham.
   - Şi Alex nu poate să aibă rude în Nottingham?
   - Nu ar fi putut să aibă, vrei să zici? Probabil că da, murmură Paul, clătinând din cap de parcă nici el nu credea ce spune. Dar este în Bridgeside. O zonă jalnică. Aproape o mahala.
   - Ţi s-a părut cumva că soţii Beech ar face parte din înalta societate?
   Imediat Jess regretă acest comentariu, dar o irita direcţia în care o apucase discuţia şi reacţiona agresiv. Surâse şi ridică din umeri, încercând prea târziu să dea aer de glumă ironiei de neam prost pe care o făcuse.
   - Cred că se situează pe treapta mai puţin avută a clasei mijlocii, cum spun politicienii, răspunse cu blândeţe Paul. Dar nu asta-i dovada concludentă.
   - Bine.
   - Dovada concludentă este aceea că Bishop Borley este şcoală de fete.
   Luată prin surprindere, Jess căscă ochii la el.
   - Păi... atunci... bolborosi ea. Nu-i...
   - Ce să fie?
   Tonul lui Paul era tot neutru, dar pe chip i se citea oboseala şi, poate, un fel de resemnare.
   - Vrei să mă întrebi dacă nu-i posibil să se fi încurcat dovezile? Sau dacă Alex şi-a făcut schimbare de sex? Nu, Jess. N-am găsit nimic în sensul ăsta. Şi, din moment ce nu mi-ai spus cu toată sinceritatea ce anume cauţi, sau de ce, nu am mai putut face nimic altceva.
   Jess căută un răspuns. Dar nu mai avea decât adevărul. Din clipa în care sesizase interesul lui Paul faţă de ea, îl folosise ca să obţină ce îşi dorea. Nici măcar o secundă nu se gândise la el altfel. Cred că dumneata ai un efect deconcertant asupra domnului Levine.
  Fără să se gândească, se repezi la el şi îl îmbrăţişă. În afară de Alex, doar el i-ar fi putut preţui atingerea, numai că, luat prin surprindere, tânărul se crispă şi apoi se cutremură puternic. Dar imediat se relaxă, îşi lipi obrazul de al ei – de obrazul ei desfigurat, unde îi fusese reconstruită faţa – şi scoase un sunet care semăna foarte mult cu un suspin.
   Ratner strigă din spatele lor.
   - Nici să nu vă gândiţi la asta!
   O mână o apucă pe Jess de umăr, dar nu cu asprime.
   - Hei! îi atenţionă Corcoran. Vino, Moulson! Domnule Nu-Ştiu-Cum-Te-Cheamă, nu cred că ai dreptul la vizite conjugale.
   Ratner deschise uşa dubei şi Corcoran făcu un pas în spate ca să-i permită lui Jess să urce. Aceasta rămase neclintită încă o secundă.
   - Mulţumesc, Paul! îi zise ea. Mulţumesc pentru tot! Îmi pare rău dacă tu crezi că m-am folosit de tine... Adevărul este că am făcut-o. M-am folosit de tine. N-am vrut, dar... încercam să fac un lucru bun. Să-mi ţin o promisiune.
   - Nu-i nimic, spuse Paul, tulburat la culme. Nu-i nimic. Mi-a făcut plăcere să te ajut.
   - Terminaţi odată cu futaiul ăsta! zise Ratner.
   Se băgă între Jess şi Paul, obligându-l pe avocat să se dea înapoi.
   O apucă de braţ pe Jess şi o sili să se urce în dubă. Corcoran se sui în urma lor.
   - Încearcă să dormi bine la... mai strigă Paul în urma ei.
   Dar cuvintele i-au fost retezate odată cu închiderea portierei.

64

   Tot drumul înapoi la penitenciar, prin ţinutul de o frumuseţe dezolantă al mlaştinilor, Jess nu scoase niciun cuvânt şi nici nu-şi ridică privirea.
   Alex îi ceruse doar două lucruri – să îl reunească cu prietena lui şi să afle numele fetei care îi era duşman. Băiatul voia să şi le amintească pe amândouă: şi pe fata care îl iubise, şi pe aceea care îi făcuse rău. Iar Jess dăduse greş în ambele privinţe. Nu avea nimic să-i ofere. Nu avea nimic să-i spună.
   Iar pachetul ăla lipit de abdomen era o povară aproape la fel de apăsătoare. În loc să se întoarcă la Fellside cu indicii, răspunsuri, revelaţii, se întorcea cu droguri pentru micuţul imperiu al lui Harriet Grace. Cât de tare te poţi îndepărta de mântuire dintr-un singur salt?!
   Şi nici nu găsea o poziţie în care pachetul să nu o deranjeze.
   Dacă-şi încrucişa braţele, l-ar fi ascuns mai bine vederii celor din jur, dar poate că le-ar fi atras atenţia faptul că ieşea în relief linia dreaptă de sub bluza de trening. Dacă stătea cu mâinile în jos, se simţea mai dezgolită şi lipsită de apărare. Era insuportabil de conştientă de umflătura pe care o făcea pachetul, de colţurile lui drepte, chiar şi de greutatea lui – infimă la început, dar acum din ce în ce mai imposibil de suportat.
   Avea sentimentul că era împinsă, la modul cel mai propriu, spre o hotărâre pe care nu era pregătită să o ia. Iar atunci când va ajunge la Fellside, nu va mai putea face nimic. Atunci se va pomeni prinsă între Liz Earnshaw şi Carol Malaca Loomis – între ciocan şi nicovală.
   Zidul înalt al penitenciarului le ieşi în întâmpinare şi le dădu drumul înăuntru. Duba se opri, iar gardienele o împinseră pe Jess prin punctele de control ale celor trei porţi. La cea exterioară, Corcoran semnă de venire pentru toate. La cea interioară, un paznic înregistră manual întoarcerea lui Jess, iar funcţionara de la birou o înregistră electronic.
   - Ne daţi o altă dubă mâine? întrebă Ratner. Asta pute a pişat.
   - Atunci nu vă mai pişaţi în ea, o sfătui funcţionara, izbucnind în hohote de râs.
   Corcoran i se alătură. Ratner îşi păstră expresia împietrită.
   Cele două gardiene o duseră pe Jess până la Goodall, unde mai trebuiau să treacă prin încă două porţi. Într-un final, deschiseră uşa de la sala de bal, unde Jess se aştepta să fie lăsată în pace. Se îndepărtă de cele două femei şi se amestecă printre celelalte deţinute, aidoma unei bărci de pescuit care se desprinde de remorcher. Dar nu-i merse figura. Ratner o bătu pe umăr şi-i arătă scările.
   - Marş!
   Jess nu se supuse, pentru că nu înţelegea ce i se cere să facă.
   - E perioada de socializare, le aminti ea. Cred că... am să rămân aici.
   - Ba n-ai să rămâi nicăieri, o repezi Ratner. Din ordinul domnului Devlin.
   Jess tot nu pricepea mare lucru, deşi ceva lumină parcă începuse să i se facă în minte.
   - Dar...
   - Eşti consemnată în celulă pe toată perioada apelului. Ştii cât de populară eşti aici, Moulson. Poate cineva o să creadă că ai să ieşi mai devreme şi o să-şi dorească să te împiedice. Aşa că o să stai cuminte înăuntru şi o să faci nani frumos.
   Ratner o apucă strâns de mână şi o întoarse, dar cu mai multă răutate decât o făcuse la tribunal.
   - Ia vino de mă ajută! îi zise ea lui Corcoran.
   Aceasta nu prea înţelegea ce se întâmplă.
   - Aşa a zis Dennis?
   - Da, aşa a zis. Apuc-o de mâna ailaltă!
   - Scuze, Moulson, murmură Corcoran.
   Şi, cu toate că nu o strângea de braţ la fel de tare ca Ratner, Jess se pomeni prizonieră între cele două femei, care o împingeau hotărâte spre scară. Ratner era cea care impunea ritmul – un fel de marş grăbit. Iar Jess aproape se împiedică înainte să ajungă la primul etaj.
   Deţinutele din sala de bal se uitau toate la ea, având pe chipuri expresii mai degrabă curioase decât ostile. Pentru multe dintre ele Jess Moulson era deja ceva personal. Le apăruse mult prea des în vise în ultima perioadă.
   Iar Jess era mult prea şocată ca să poată gândi, nu că ar fi avut la ce. Ce i se întâmpla ei acum nu era urmarea unei decizii a conducerii, ci a lui Grace. Pentru că Grace trebuia să se asigure că Jess livra marfa la timp şi nu avea încredere că o va face cu de la sine putere. Probabil că deja Earnshaw şi Loomis îşi făceau de lucru în apropierea celulei ei, unde vor intra de îndată ce vor dispărea gardienele.
   Iar gândul acesta îi întări hotărârea. Poate că se băgase singură în rahatul ăsta, fără să-şi dea seama ce face, mânată fie de teamă, fie de pragmatism sau de dorinţa fierbinte de a rămâne în viaţă ca să-şi facă datoria faţă de Alex. Numai că acum avea ceva mult mai valoros de dat la schimb. Şi o făcu fără să mai stea pe gânduri.
   La jumătatea distanţei dintre sala de bal şi etajul întâi, grăbi mult pasul şi se lăsă pe spate în acelaşi timp. Astfel, picioarele ei continuau să urce treptele, iar toată greutatea îi era susţinută de cele două gardiene.
   Împinse din călcâie şi se rostogoli peste cap.
   Poate că cele două femei ar fi reuşit s-o împiedice dacă ar fi bănuit ce urmează, numai că încercau să o susţină de la mijloc în jos şi nu erau atente la ce făcea cu partea superioară a trupului. Jess se rostogoli pe trepte, răsucindu-se în aşa fel încât să aterizeze pe o parte, pentru că nu voia să-şi rupă coloana. Ridică o mână ca să-şi protejeze capul, cu cealaltă se apucă de burtă, ca nu cumva să se spargă pachetul cu prafuri. Şi aşa se duse de-a dura până jos, acompaniată de ţipătul de surpriză al lui Corcoran şi de înjurătura lui Ratner („Rahat!”). Din păcate, nu-şi putuse lua suficient elan ca să facă o tumbă corectă, aşa că nu reuşi decât să alunece pe trepte şi să se izbească dureros de podeaua sălii de bal.
   Toate femeile de acolo alergară la ea să vadă dacă s-a lovit rău, să-i ofere ajutorul sau doar să fie martore la ceva mai interesant decât cursele de gândaci.
   Ratner o înşfăcă de braţ ca s-o ridice, dar câteva zeci de voci îi strigară să n-o facă. Ratner ezită şi-i aruncă o privire lui Corcoran, care clătina şi ea din cap.
   - Poate s-a lovit la coloană, spuse Marge Todd. Dacă o mişti, poţi s-o nenoroceşti pe viaţă.
   - Sună la infirmerie! îi spuse Corcoran lui Ratner. Rămân eu cu ea.
   - N-are nici pe dracu’, mormăi Ratner.
   - N-avem de unde să ştim. Cheamă-l pe domnul doctor.
   Ratner lăsă impresia că ar mai fi avut ceva de spus, dar îşi înghiţi vorbele şi se duse să îndeplinească ordinul. Jess zăcea pe podea, încercând să pară zdruncinată şi confuză. Iar atunci când Corcoran o întrebă cum se simte, nu-i răspunse nimic.
   După vreo două minute, apăru în fuga mare Patience DiMarta.
   Examină nasul spart al lui Jess, se uită la mâna ei zgâriată, după care începu s-o palpeze, căutând şi urmele altor lovituri.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă ea.
   - A căzut pe scară, răspunse Corcoran.
   - A căzut? se indignă Ratner. Nebuna s-a aruncat singură în cap.
   - Îţi simţi picioarele? o întrebă DiMarta pe Jess.
   - Da.
   - Atunci, mişcă-le!
   Şi Jess le mişcă, spre marea satisfacţie a infirmierei.
   - Ce zici? Crezi că poţi să te ridici?
   Jess se ridică în capul oaselor, dar încet şi cu multe strâmbături şi gemete.
   - Bine, spuse DiMarta. O preiau eu.
   - Dar trebuie să fie consemnată în celulă, se opuse Ratner.
   DiMarta îi aruncă o privire neatentă, ca şi cum gardiana nu ar fi fost decât un scaun care se apucase să-i vorbească.
   - Foarte bine, zise ea.
   Şi apoi i se adresă lui Jess.
   - Hai cu mine! Din câte-mi dau seama, n-ai păţit nimic la picioare.
   O ajută să se ridice, iar Jess reuşi să joace cu multă credibilitate rolul rănitei care nu mai ştie ce înseamnă a merge pe propriile-i picioare.
   Dar Ratner nu se lăsă.
   - Am ordinele mele. Trebuie să rămână...
   - N-am de gând să-ţi contest ordinele, îi aruncă DiMarta peste umăr. Dar este rănită. Vine cu mine.
   Ratner se afla între ele şi uşă şi rămase acolo câteva secunde, uitându-se fioros la infirmieră, cântărindu-şi opţiunile.
   DiMarta îi vorbi rar şi foarte clar, de parcă ar fi fost convinsă că are de-a face cu o imbecilă.
   - Du-te şi citeşte regulamentul! Caută situaţii asemănătoare! Chiar nimic nu ştii? Dacă păţeşte ceva, eu trebuie s-o plătesc de bună.
   Argumentul era irefutabil. Una dintre cele mai importante sarcini ale infirmeriei era să se asigure că penitenciarul Fellside, conducerea şi proprietarii lui erau feriţi de orice răspundere în eventualitatea vreunui accident al uneia dintre deţinute. Odată cu apariţia lui DiMarta în sala de bal, ei îi revenea jurisdicţia. Tot ce mai putea face Ratner era să se dea la o parte din drum, ceea ce şi făcu acum, în silă şi clocotind de furie.
  - Vezi că poţi? spuse cu asprime DiMarta. Mulţumesc foarte mult!

65

   Sylvie Stock se afla în infirmerie când ajunse DiMarta cu Moulson. Şi nu-i pică prea bine.
   - Ce caută asta aici? izbucni ea.
   - A căzut, spuse Patience. Nu-i nicio problemă, Sylvie. Mă ocup eu de ea.
   O puse pe Jess să şadă pe un scaun cu spătar drept, îi dezinfectă zgârieturile de la mână şi îi curăţă faţa de sânge. Încă îi mai curgea puţin sânge din nas, aşa că infirmiera îi întinse o batistă din hârtie pe care să şi-o ţină dedesubt.
   - Ar fi bine să te dezbraci, îi spuse ea. Să vedem dacă nu ţi-ai rupt ceva.
   Jess simţi gust de fiere în gură. Momentul deciziei avea propriul gust, unul amar şi iute.
   - Am nevoie la toaletă, zise ea.
   DiMarta dădu din cap.
   - Bine. Ştii unde este.
   - Şi aş dori să vorbesc cu domnul doctor Salazar, dacă se poate.
   După ce Moulson îşi târâse picioarele până la toaletă, DiMarta îi aruncă lui Stock o privire lungă, întrebătoare.
   - Ciudată reacţie! comentă ea.
   Sylvie ridică indiferentă din umeri.
   - Nu-mi place femeia asta. Dar se întâmplă să antipatizezi pe cineva de la prima vedere. Însă, chiar dacă persoana respectivă a omorât un copilaş nevinovat, asta n-o să-mi afecteze judecata profesională.
   - Nu, îi dădu dreptate Patience. Sigur că nu.
   - Nu glumesc, se răsti la ea Stock. Sunt infirmieră, Patience. Îmi îndeplinesc îndatoririle de serviciu. Când m-ai văzut tu că nu-mi fac treaba?
   - Niciodată, răspunse DiMarta. Ascultă, nu vrei să te duci tu şi să-i zici lui Sally că Moulson e aici şi că vrea să vorbească ceva cu el?
   - Bine, mormăi Sylvie.
   Şi ieşi, trântind uşa după ea.
   Nici 10 metri nu făcuse pe coridor, că izbucni în lacrimi. Pur şi simplu era prea mult. Da, făcuse un lucru îngrozitor, însă fusese doar un accident şi nu era corect să se întoarcă şi să o tortureze iar şi iar. Iar Sally ştia totul. Sally ar fi putut să o arunce în şanţ fără nicio explicaţie, oricând ar fi avut el chef.
   Iar gândul ăsta era greu de suportat. O aducea la disperare. O împingea până pe marginea unei prăpăstii interioare, de unde întâmplarea sau soarta aveau să-i dea brânci.

66

   Jess intră în toaletă, se încuie pe dinăuntru şi se lipi de perete, cu ochii închişi. Atât de sleită de puteri se simţea, că nu se mai putea ţine pe picioare. Pachetul de droguri de pe abdomen se impregnase cu fierbinţeala corpului ei ca o cărămidă în cuptor. Îi era şi frică să-l atingă.
   Îşi ridică bluza de trening şi dezlipi banda adezivă, mirându-se că punga din plastic era, de fapt, rece şi umedă.
   Avu nevoie de multă vreme ca să arunce drogurile în closet. Mai cu seamă pastilele refuzau să ia calea canalului şi tot apăreau la suprafaţă, până când Jess reuşi să scape de ele aruncând multe bucăţi de hârtie igienică deasupra lor, ca pe nişte plase de pescuit.
   - Ce Dumnezeu tot faci acolo, Moulson? strigă DiMarta de la uşă.
   - Burta, mormăi Jess.
   - Ce zici?
   - Mă doare burta, spuse ea mai tare. Am diaree. Ies imediat.
   DiMarta ţâţâi din buze şi se duse să-i pregătească un pahar cu săruri de rehidratare.
  - Multe mai pătimeşti, fetiţo! se apucă infirmiera să facă conversaţie.
   Spunea vorbele astea oricărei paciente care prezenta simultan mai multe afecţiuni.
   Jess trase apa încă o dată şi încă o dată, până dispărură complet toate drogurile. Împături bine pungile şi le vârî în buzunarul de la pantaloni. După care lăsă să curgă multă vreme apa de la robinet, pentru că asta se aştepta DiMarta să audă. Se spălă pe faţă. Se privi în oglindă. Stropii de apă rece i se prelingeau pe obraji ca nişte lacrimi.
   O făcuse. Nu mai era cale de întoarcere. Îi declarase război lui Harriet Grace. Numai că uitase să se înarmeze.
   Descuie uşa şi se întoarse în infirmerie.
   - Ia, bea asta! îi spuse DiMarta, îndesându-i paharul cu săruri în mână. O să te rehidrateze. Şi după aia, să-ţi scoţi hainele. Trebuie să văd cât de lovită eşti.
   De data asta, Jess o ascultă. Dădu pe gât apa cu săruri. Se dezbrăcă în spatele paravanului desfăcut de infirmieră şi se supuse cuminte consultului. Cu multă meticulozitate, DiMarta căută umflături şi vânătăi – multe vânătăi erau pe corpul lui Jess, atât mai vechi, cât şi foarte noi –, îi testă articulaţiile, îi verifică pupilele şi îi făcu un control complet.
   Nu terminase încă atunci când Sally îi strigă din cealaltă parte a paravanului.
   - Eu sunt, Patience. Mi-a zis Sylvie...
   - Ies imediat, Philip, îi răspunse DiMarta, singura dintre angajatele de la Fellside care îi spunea pe numele mic doctorului Salazar.
   Jess se îmbrăcă la loc. DiMarta strânse paravanul.
   - Am înţeles că ai ceva de vorbit cu mine, spuse Salazar, cu o mină preocupată. Azi a fost prima zi a apelului, nu-i aşa? Am văzut la ştiri. Vrei să-ţi dau ceva care să te liniştească un pic?
   Jess şovăi. Asta era şansa ei, dar ce urma să spună rămânea bun spus. Iar dacă îi cerea ajutor lui Salazar şi el o refuza, nu mai avea nicio speranţă.
   - Este... este ceva personal, spuse ea.
   Şi făcu pasul decisiv.
   - E vorba despre droguri.

67

   Câteva secunde, secunde foarte lungi şi intense, Sally purtă o luptă mută cu sine însuşi.
   Droguri.
   De ce nu? Multe dintre deţinutele de la Fellside erau consumatoare sau foste consumatoare de droguri. Şi poate că Moulson nici nu vorbea despre drogurile ilegale. Poate se referea la medicamentele pe care i le prescrisese el, din acelea care dau dependenţă. Sau poate că avea o afecţiune pe care omisese să i-o dezvăluie. Poate că avea o mie de cu totul alte lucruri de mărturisit, de cerut, de divulgat.
   Dar expresia de pe chipul ei îl puse în gardă. Şi, din senin, se simţi îngrozit, fără apărare, în faţa privirii ei asimetrice.
   - Ce să zic, spuse el, nu cred că eu aş fi persoana potrivită pentru...
   - O cunoaşteţi pe Grace? îl întrerupse Moulson. Harriet Grace, din Goodall?
   Sally avu nevoie de un efort supraomenesc ca să nu-şi dea de gol spaima. Se duse la biroul lui şi se aşeză, pentru că îi tremurau prea tare picioarele şi nu voia ca DiMarta să bage de seamă.
   - Patience, i se adresă el, răsfoind aiurea nişte dosare. Te superi dacă te rog să mă laşi singur cu domnişoara Moulson câteva minute?
   DiMarta îi aruncă o privire şocată. Rugămintea lui era împotriva regulamentului. Mereu trebuia să fie o infirmieră de faţă când Salazar consulta vreo deţinută. Sigur, regula asta nu era întotdeauna respectată din cauza haosului din infirmerie, dar chiar să ceri să fii lăsat singur, când acest lucru nu era permis...
   - Oricum trebuia să fac o pauză, spuse DiMarta, pe un ton cam înţepat.
   O deranja că Sally nu avea încredere în discreţia ei. Îşi imaginase că au o relaţie foarte bună. Dar nu mai conta acum. Avea de gând să-şi ia tot concediul care îi mai rămăsese pe perioada preavizului, aşa că asta era ultima ei săptămână la Fellside. Foarte curând, ea şi familia ei vor coborî din avion la Monfortinho, iar mlaştinile din Yorkshire vor deveni doar o amintire îndepărtată.
   Când uşa se închise în spatele infirmierei, Salazar se întoarse către Moulson. Aceasta nu se ridicase de pe scaunul din plastic, cu spătar tare, unde o consultase DiMarta. Doctorul se uită la ea la fel cum se uitau pe vremuri creştinii la leii din arenă.
   - Despre ce anume... începu el.
   - Harriet Grace a vrut să mă folosească pe post de cărăuş de droguri, spuse Moulson. Şi o să mă omoare, dacă nu mă ajutaţi.
   Doctorul ridică mâna, încercând să se ferească de informaţia asta, dar Moulson vorbi mai departe.
   - Trebuia să iau un pachet de la tribunalul din Leeds. De la toaleta de acolo. Cabina din mijloc. Cred că le cere asta tuturor deţinutelor care merg acolo pentru judecarea apelurilor.
   - Dar atunci... unde sunt...
   - Drogurile? Le-am aruncat la WC chiar înainte să veniţi dumneavoastră. Am luat pachetul, dar după aia m-am răzgândit şi n-am mai vrut să i-l dau. Din cauza asta am căzut pe scară. Am vrut să pară un accident, dar n-a fost. Nu mi-a venit altă idee. M-am gândit că, dacă mă internaţi, poate că n-o să reuşească să ajungă la mine.
   Sally era consternat. Tot ce spunea Moulson umplea golurile din planul pe care îl descoperise, la fel cum ultimele piese dintr-un puzzle îţi dau imaginea întreagă. Ăsta era marele secret, partea din afacerea lui Grace de care el nu trebuia să afle. Dar uite că acum ştia totul. Şi, în afară de Grace şi Devlin, probabil că era singurul din Fellside care descoperise cum funcţiona întreaga reţea de aprovizionare cu droguri.
   Dar, dacă Moulson cerea azil politic, îşi alesese cel mai prost loc din toată închisoarea. Nu o putea ajuta – pentru că şi el lucra pentru Grace. Şi atunci când avea să afle că Moulson se ascunde în infirmerie, îl va trimite pe Devlin s-o ia de aici, iar el va fi obligat să i-o dea.
   - Îţi înţeleg problema, bâigui doctorul, cu ochii fugindu-i în toate direcţiile, doar ca să nu se uite la ea. Dar nu pot face nimic pentru tine.
   - Vă rog! îl imploră Jess. Internaţi-mă doar câteva zile, până mă gândesc ce aş putea face în continuare. Am făcut o promisiune. Am promis ceva cuiva care are mare nevoie de mine. Şi nu-i nimeni altcineva care să-l poată ajuta, aşa că dacă eu...
   Îşi înghiţi cu greu nodul din gâtul sfrijit.
   - Dacă eu mor, rămâne singur.
   - Da, da, înţeleg, spuse Sally.
   Nu întrebă cine anume era persoana aceea misterioasă, pentru că bănuia că nu era decât o minciună spusă pentru a da mai multă greutate rugăminţii.
   - Ştiu de ce este în stare Grace. Dar nu mă pot implica. Trebuie să te duci la director. Şi să-i spui lui tot ce mi-ai spus mie.
   - Credeţi că m-ar ajuta?
   Sally deschise gura, o închise, o deschise iar. Dar nu se auzi niciun sunet.
   Dacă te-ar ajuta? Din câte îl cunosc eu, nu. O să-ţi zâmbească şi n-o să ridice niciun deget. Aşa gândea, dar nu apucă să-i împărtăşească şi lui Moulson părerea lui, pentru că, exact în momentul acela, uşa se dădu de perete şi în infirmerie intră Devlin.
   Acesta nici nu-l băgă în seamă pe Sally, ci se uită drept la Moulson, deloc mirat s-o găsească aici. Probabil că îl anunţaseră Ratner sau Corcoran. Sau citise procesul verbal al incidentului.
   - Trebuie s-o duc înapoi în celulă, anunţă el. Dacă ţi-ai terminat treaba cu ea.
   Se îndreptă spre Moulson, cu mâna dreaptă întinsă.
   Iar asta a fost picătura care a umplut paharul, dacă mai era nevoie de încă una. Siguranţa lui Devlin. Certitudinea lui că o va găsi pe Moulson în infirmerie dovedea că se simţea stăpânul ei şi că doar el hotăra ce avea să se întâmple mai departe cu ea.
   Aşa că Sally i se puse în drum. Bine că nu a fost vorba decât de un singur pas, pentru că doctorul nu se simţea în stare de o călătorie mai lungă.
   - Nu, zise el. Nu am terminat. Nici vorbă. Îmi pare rău, Dennis. Deţinuta aceasta are un traumatism suspect şi o ţin peste noapte aici ca să o putem supraveghea.
   Devlin lăsa impresia că tocmai călcase într-un rahat de câine şi rahatul îl scotea tot pe el vinovat.
   - Ce?!
   - Am internat-o, spuse Salazar.
   - Externeaz-o!
   Moulson se uita la ei cu ochi mari, speriaţi. Devlin năvălise aici ca s-o ducă la Grace, fără să apeleze la vreun pretext sau subterfugiu. Iar doctorul care stătea între ei doi era cea mai sfărâmicioasă stâncă din lume.
   - Cabinetul meu, decizia mea, Dennis! nu se lăsă Salazar.
   - Ascultă bine la mine, Sally! îi zise Diavolul. Te înşeli amarnic!
   - Cum spui tu, însă aici contează doar opinia mea medicală. Posibil traumatism. Aşa am scris în registru şi aşa rămâne.
   Acum ochii lui Devlin aruncau flăcări spre doctor: obstacolul de care trebuia să se ocupe înainte de orice altceva. Puse mâna dreaptă pe mânerul bastonului.
   - Traumatism, zici? Eşti sigur?
   - Nu. Dar nici nu trebuie să fiu. O ţin sub observaţie.
   Cu mişcări încete, foarte încete, Devlin îşi desfăcu bastonul de la centură.
   Sally scoase un hohot răguşit de râs.
   - Ce ţi se pare nostim aici?
   - Că tu îţi imaginezi că o să mă sperii cu băţul ăla, spuse Sally cu voce piţigăiată şi încordată. Ai de gând să ne omori pe amândoi, Dennis? Să ne terciuieşti creierii chiar în clădirea administraţiei? Nu cred că-i o idee prea bună.
   Devlin ridică bastonul aşa cum un profesor ridică indicatorul ca să arate ceva la tablă. Sally încremeni, însă Diavolul doar îl lovi uşurel pe umăr.
   - N-am zis că o să bat pe cineva, spuse el cu răceală. Traumatism. Bine. Tu eşti doctorul, Sally. Tu trebuie să iei în calcul toate riscurile. Ai făcut-o, da? Ai cântărit bine riscurile?
   Sally privi în ochii celuilalt bărbat o secundă mai mult decât ar fi trebuit. Văzu furia care clocotea acolo şi aproape îşi pierdu cumpătul.
   Dar tot reuşi să răspundă. Nici el nu ştia cum, dar reuşi.
   - Da.
   - Atunci, mă bazez pe tine.
   Şi Diavolul îşi agăţă bastonul la loc, la centură. Îi mai aruncă o privire ciudată lui Moulson şi apoi se răsuci pe călcâie şi ieşi din infirmerie.
   Sally se repezi la toaletă, unde-şi vărsă maţele în chiuvetă. Şi tot vărsă, până când din el nu mai ieşi decât o zeamă clară, ca saliva.
   - Mulţumesc! îi spuse Moulson din spate.
   - Încuie uşa! îi ceru Sally, cu glas înfundat.
   - N-am cheia.
   Fără să se întoarcă spre ea, doctorul vârî mâna în buzunarul de la halat, scoase cheia şi i-o întinse. Nu voia să fie văzut atât de murdar şi umilit. Îi numără paşii până la uşa infirmeriei. Auzi cheia învârtindu-se în broască.
   Un gest simplu, nimic mai mult. Ca un fel de superstiţie. Ca atunci când arunci sare peste umăr sau baţi în lemn. Pentru că nu uşa aia îi va ţine departe pe Devlin şi Grace. Căci Devlin era gardian-şef în Goodall şi avea o cheie universală, care se potrivea la toate uşile de aici. Nu, îi va ţine departe faptul că infirmeria se afla în clădirea administraţiei. Nu poţi comite o crimă aici. Ar fi nebunie curată.
   Dar nici să trăieşti aici nu poţi. Nu pe termen nelimitat. Iar în cazul lui Sally, nu peste ora opt. Atunci i se termina programul.

68

   Devlin se duse direct în celula lui Grace ca să-i spună acesteia ce se întâmplase. Că o avusese pe Moulson chiar în faţa lui, dar nu o putuse lua de acolo. Nu era deloc bucuros că va trebui să facă asta şi a fost încă şi mai puţin entuziasmat de reacţia lui Grace care, bineînţeles, dăduse vina pe el.
   - Salazar? strigă ea. Salazar te-a trimis la plimbare? Păi, omul ăla e ca o bezea prea arsă, Dennis!
   N-avea cum s-o contrazică. Oricât de moale şi rotund era doctorul, întotdeauna avusese şi o latură mai ascuţită. Exact ca o bezea. Uşor de sfărâmat, dar tot te înţepa în gingii. Devlin se abţinu să mai comenteze, pentru că atunci Grace l-ar fi acuzat că îşi caută scuze. Aşa că spuse:
   - O să mă ocup de Sally la momentul potrivit. Întrebarea este ce vrei tu să faci în privinţa lui Moulson.
   - Nimic, răspunse Grace.
   Îşi scoase iPod-ul şi începu să-i studieze meniul. Devlin înţelese că urma să audă muzică simfonică.
   - Nimic? Vorbeşti serios? Face mişto de noi!
   - Poate. Dar nimeni nu se atinge de niciun fir de păr din capul ei până nu aflu dacă a luat pachetul.
   - Şi dacă nu?
   - Atunci, o să se ducă altcineva să-l ia. Aşa cum s-a întâmplat şi data trecută.
   Conectă iPod-ul la boxe, din care începură să răsune acorduri ascuţite de viori.
   - Altcineva? Nu te ascunde după cuvinte, Grace! Spune-o! Despre mine e vorba.
   - Evident, răspunse ea. Am mai discutat asta. Oricine altcineva ar putea face nişte asocieri care să nu ne convină.
   - Bine, dar nu pot în seara asta. Sunt de serviciu. Nu am cum să plec atâta timp de la post.
   - În regulă. Fiecare lucru la timpul lui. Deocamdată să vedem ce are de zis duduia în apărarea ei. La cât termină Salazar?
   Devlin ştia pe de rost programul tuturor angajaţilor şi-i răspunse fără să stea pe gânduri.
   - La opt.
   - Nu s-a trecut cu ore suplimentare?
   - Nu.
   - Atunci scăpăm de el pe la şi un sfert. Cine-i infirmiera de noapte?
   - Stock.
   Pricepuse unde bate Grace şi spuse fără să mai aştepte următoarea întrebare:
   - O cunosc destul de bine. Cred că o putem atrage de partea noastră.
   - Pe bune? Cu toate riscurile?
   - Mă ocup eu. Fireşte că n-am să-i spun mai multe decât trebuie să ştie. Şi după aia o să-şi ţină gura, pentru că o să ne fie complice. N-o să aibă încotro.
   Grace răsuci în minte propunerea pe toate feţele. Apoi dădu din cap.
   - Merită să încercăm. Nu avem prea mult timp înainte de stingere. Deşi întunericul ne poate ajuta.
   Şi îi împărtăşi lui Devlin planul ei. Cel mai greu lucru era s-o scoată pe Moulson din infirmerie şi s-o aducă în Goodall. Stock (presupunând că o vor putea convinge) va fi persoana care se va ocupa de asta îndată după plecarea lui Salazar. Lizzie şi Carol vor prelua „marfa” la intrarea în Goodall. Nu mai aveau nevoie decât de un gardian care să fie măgăruşul, iar acesta nu putea fi Devlin, pentru că Moulson nu avea încredere în el.
   Lui Devlin îi plăcea foarte mult planul acesta – mai cu seamă faptul că el nu era implicat în mod direct. Îi spuse lui Grace că estede acord şi că va face tot ce trebuie.
   - Mă bucur, spuse Grace.
   Devlin avu impresia că detectează o notă de sarcasm în tonul ei, dar nu era momentul să dea frâu liber reproşurilor. Grace era conştientă că are nevoie de el. Poate că acum era şocată pentru că-i permisese lui Sally să scape basma curată după ce se purtase cu el în halul ăla, dar mai bine să-l judece după ce va vedea ce va păţi doctorul.
   Îşi luă la revedere şi se duse să o caute pe Sylvie Stock. Dădu peste ea în aripa Franklin, unde infirmiera se prefăcea că face inventarul punctului de prim ajutor. De fapt, se ascundea de Jessica Moulson şi de îngrozitoarea perspectivă de a-şi petrece o noapte întreagă în compania ei.
   - Vreau să-mi faci un serviciu, îi zise el direct.
   - Nu sunt într-o dispoziţie prea generoasă, îl avertiză Sylvie.
   Dar, atunci când el îi explică despre ce anume era vorba, infirmiera se răzgândi pe loc.

69

   În infirmerie, Sally tocmai îi povestea lui Jess Moulson cum murise Naseem Suresh.
   Nu-i mai spusese nimănui ce ştia şi nici ei nu intenţionase să-i spună. Pur şi simplu aşa s-a întâmplat. Erau singuri în infirmeria încuiată. Sally comandase de mâncare de la cantină – o singură porţie, pentru că un singur pat era ocupat. Şi au împărţit-o.
   Amândoi erau sub asediu, aşa că trebuiau să se apere reciproc.
   Stăteau unul lângă celălalt, pe marginea unui pat din salonul de carantină, şi au început să-şi destăinuie totul, ca doi copii, legaţi printr-un pact infantil. Scuipă în palmă şi spune să mori tu.
   - N-am avut niciodată curaj, spuse Sally. Cred că a avea curaj înseamnă să ştii cu ce te confrunţi şi totuşi să nu te opreşti din drum. Bine, la fel poţi să faci şi dacă eşti tâmpit sau încrezut... dar nu-i acelaşi lucru. Iar eu am fost tâmpit şi încrezut cum nici nu poţi să-ţi închipui. Aşa că, atunci când Naz a venit la mine şi mi-a zis că vrea să îi toarne pe cei care făceau trafic cu droguri în blocul G, i-am spus că am s-o ajut cum pot.
   - Dar de ce a venit la tine? îl întrebă Jess.
   Primejdia prin care trecuseră o convinsese să renunţe la pronumele de politeţe.
   - Pe vremea aia eram cineva în locul ăsta. Sincer, aveam o gură foarte mare. În scopuri bune. Mă văitam mereu că lucrurile nu erau aşa cum trebuie. Făceam tămbălău când descopeream nereguli. Mi se părea că am o menire aici. Că aş putea să vindec bolile sistemului în mod holistic. Ştii tu, minte şi trup şi spirit şi tot restul, fără nicio limită. Mulţi gardieni mă detestau, dar mie nu-mi păsa câtuşi de puţin. Şi se vorbea despre mine. Aşa că a fost un lucru normal ca Naz să mă caute.
   Clătină din cap, copleşit de o amintire dureroasă.
   - Nu mi se părea deloc imposibil. Aşa puteam face curat în tot penitenciarul. Ştiu că acum ţi se poate părea greu de crezut.
   - Tocmai ce l-ai dat afară pe Dennis Devlin, îi aduse aminte Jess. Sunt în stare să cred orice.
   Însă Sally era cufundat în trecut şi nu o auzi.
   - Naseem... spuse el. Naseem era curajoasă. Vedea în Goodall nişte lucruri care-i aminteau de rahatul pe care fusese nevoită să-l îndure în libertate. Unchiul ei o obligase să se prostitueze. Cică taică-său îi datora bani. La paisprezece ani îşi vindea trupul ca să plătească datoriile familiei – poţi să-ţi închipui aşa ceva? Şi la un moment dat poliţia a făcut o razie în bordelul unde era ea şi a crezut că o s-o salveze. Dar le-au arestat pe toate fetele. Şi le-au tratat de parcă ele erau infractoarele. Şi au zis că prostituatele intrate ilegal în ţară vor fi deportate. Iar restul vor ajunge la puşcărie. Atunci a sărit Naz să-l bată pe unul dintre poliţişti. I-a tras una în cap cu o veioză, de i-a spart falca.
   - Remarcabilă fată! şopti Jess, pe jumătate şocată şi pe jumătate căzută în admiraţie.
   - O, da! recunoscu Sally. Ei, şi Liz Earnshaw era îndrăgostită de ea. Asta spune ceva despre robusteţea ei, nu crezi? Dar Naz avea... nu ştiu cum să explic. Ştia cum trebuie să fie lucrurile. Nu putea să sufere nedreptatea. Înşelătoria. Abuzul, de oricare fel. Şi uite aşa a venit într-o zi la mine şi mi-a spus că e pregătită să spună tot ce ştie. Cunoştea până în cele mai mici detalii tot ce se întâmpla în Goodall. Şi voia ca eu să discut cu directorul ca să-i ofere o înţelegere.
   - Să i se reducă pedeapsa?
   - Nu, nu asta. Nici vorbă. Voia doar să i se garanteze că, dacă vorbea, va fi pusă sub protecţie până la proces. Ca să poată depune mărturie. Şi i-am zis că fireşte că aşa se va întâmpla. Şi m-am dus la Scratchwell. Nu am pomenit niciun nume, doar l-am întrebat ceva. Dacă o deţinută se apucă să spună ce ştie despre lucrurile care se petrec aici, cum anume are el de gând s-o protejeze după aceea?
   - Şi?
   Lui Sally i se gârboviră brusc umerii şi îi căzură colţurile gurii.
   - Naseem a murit în aceeaşi noapte. Au ucis-o la duşurile de la etajul al treilea din blocul G. Şi după aia a venit la mine Dennis Devlin şi mi-a zis că dacă spun vreodată cuiva despre halucinaţiile alea ridicole ale lui Naz, atunci el o să mă pârască la director că fur medicamente din stocul infirmeriei.

..............................................