Fellside, M.R. Carey

 ....................................................

4-8

       Jess se ridică în capul oaselor.

   Numai că întunericul nu era deplin: la un capăt al tubului fluorescent din tavan era o lumină de veghe, care colora într-un portocaliu stins patul, masa şi vasul de toaletă fără colac, transformându-le pe toate în nişte forme vagi, fluide, din care atârnau umbrele negre, ca nişte tumori. Dar pe Alex îl vedea foarte bine. Şi noaptea, şi ziua băiatul era perfect clar.
   Şi nu făcea umbră.
   - Despre Passmore ce poveste ştii? îl întrebă Jess, complet trează acum. Ea este acea Hannah despre care vorbeşti? Aia care m-a bătut?
   Vorbea mereu numai în şoaptă, deşi niciodată Buller nu se trezise înainte de sunetul sirenei.
   Da, răspunse băiatul. Ea este.
   - Dar... Alex, ăsta-i un lucru îngrozitor.
   Da.
   - Nu trebuie să... se bâlbâi Jess, căutându-şi cuvintele. Nu trebuie să fii supărat pe ea pentru că m-a bătut. Nu trebuie s-o urăşti.
   În fond, îşi zise ea, dacă stai să te gândeşti bine, ţi-a dat votul ei. Cu bombeul ghetei. A luat partea victimei împotriva incendiatoarei.
   N-o urăsc.
   - Atunci, încetează!
   Ce să încetez?
   - Cu poveştile astea. Sau... sau dă-le finaluri fericite!
   Nu pot.
   - Ba poţi, Alex.
   Jess îşi auzi tremurul din voce şi îşi dădu seama că avea frisoane.
   Normal că nu de la frig, că doar se aflau în miezul verii. Ci din cauza faptului că simţea foarte acut că băiatul acesta venea dintr-o altă lume. Ridicol, sigur că da. Stătea la poveşti cu o fantomă, fără să-i pună la îndoială existenţa; şi acum o şoca faptul că îi spunea poveşti de groază.
   Însă îşi dorea să-l protejeze. Voia ca Alex să-şi păstreze inocenţa, chiar dacă era închis aici, printre criminale. O salvase din abis, o adusese înapoi din mormânt. Îi datora totul, în vreme ce el nu-i era dator cu nimic, decât, poate, cu moartea.
   Aşa că încercă din nou.
   - De ce nu inventezi o poveste despre ce se va întâmpla cu Passmore după ce iese de aici? Unde se va duce?
   Nu ştiu. Şi nu se duce nicăieri. E condamnată pe viaţă.
   - Dar poţi să-ţi imaginezi.
   Alex păstră o tăcere solemnă câtă vreme se gândi la această variantă.
   Nu am o imaginaţie prea bogată, spuse el în cele din urmă.
   Jess era de părere că băiatul se judeca prea aspru.
   - Poveştile sunt ca nişte dorinţe, Alex, spuse ea, conştientă de faptul că încerca să redea prin cuvinte banale un adevăr uriaş. Ar trebui să-ţi doreşti doar lucruri care îţi fac plăcere.
   Alex dădu din cap ca să-i arate că a înţeles, dar pe chip îi apăruse o expresie de neîncredere – şi de nefericire – de parcă, criticându-i fanteziile, ea îl ataca de fapt pe el. Aşa că Jess se grăbi să-l liniştească.
   - Toţi avem momente dintr-astea, când ne dorim ca oamenii care nu ne plac să păţească nişte lucruri rele. Şi presupun că, de vreme ce nu-i decât o poveste, nu face nimănui niciun rău. Dar e mai bine să te gândeşti la cei pe care îi iubeşti, nu crezi? Şi să-ţi doreşti să aibă parte de o viaţă fericită, plină de lucruri bune.
   Probabil. Da.
   Tot mai avea sentimentul că-l rănise. Deschise gura să mai spună ceva. Dar tocmai atunci sirena începu să sune deşteptarea. La primul ei zbieret, Buller sări jos din pat, fix între ei doi. Se îndreptă spre chiuvetă, horcăind ca să-şi adune flegma din gât. Şi, ca printr-un efect cinematografic prost dintr-un film vechi, îl şterse pe Alex Beech din celulă.

35

   - Eu zic că merge destul de bine, îi spuse Grace lui Devlin, cam la o săptămână după prima discuţie cu Sally.
   Se aflau în celula lui Grace, unde mai era şi Earnshaw, care îşi coafa şefa. Lizzie era uimitor de îndemânatică şi mânuia cu deosebită grijă diferitele soluţii şi placa de întins părul. Însă doar pe Grace o coafa. Bineînţeles, Grace era şi singura persoană care îndrăznea să i-o ceară.
   - Foarte bine, a fost de acord Devlin. Sally se descurcă de minune, nu?
   Însă Grace se mulţumi să mârâie. Deja îi recunoscuse meritele, spunându-i că ideea de a-l implica pe doctor fusese una excelentă. Plus că-i dăduse şi un comision pe lângă partea lui din profit. Nu avea niciun chef să-şi petreacă tot restul vieţii gâdilând ego-ul umflat al lui Devlin. Dar nu-şi pierdu buna dispoziţie. Ostilităţile de preluare a blocului C decurgeau foarte bine. Şi spera că se vor încheia fără vărsare de sânge, cu excepţia celor câteva picături întâmplătoare de până acum.
   Dizzy – Ruth Disraeli pe certificatul de naştere – fusese pusă în libertate la 13 mai, după ce-şi ispăşise 6 din cei 10 ani de închisoare primiţi pentru trafic de droguri. Fix cu o săptămână înainte de această dată, în curte avusese loc un incident, o încăierare scăpată de sub control. Nu a fost rănit nimeni, dar, la percheziţie, asupra a două dintre deţinutele implicate – Ajique Hassan şi Dominica Weeks – au fost găsite arme. Hassan avea un cuţit clasic – ba chiar banal –, confecţionat dintr-o jumătate de lamă de ras Wilkinson Sword, înfiptă în coada unei periuţe de dinţi. Minnie Weeks dăduse dovadă de mai multă imaginaţie şi era înarmată cu un nunceag, făcut din două picioare de scaune, legate între ele cu o bucată de cearşaf. Ambele femei au primit câte o lună de carceră, cu posibilitatea amânării termenului de eliberare condiţionată.
   Aripa Goodall avea propria-i curte. Celelalte, inclusiv Curie, împărţeau un spaţiu mai mare, într-o altă parte a închisorii, lângă unul dintre zidurile exterioare. Lui Devlin nu-i fusese deloc uşor să pună la cale nici bătaia şi nici percheziţia care i-a urmat într-o zonă neutră. Aşa că a trebuit să mituiască doi gardieni şi o deţinută din aripa C şi a confecţionat el singur armele, deoarece ar fi fost absolut imposibil să le descopere în interiorul penitenciarului. Nu pentru că deţinutele n-ar fi avut arme – numai că niciuna n-ar fi recunoscut asta şi nici nu ar fi predat-o vreunui gardian, fie şi unuia corupt ca Devlin, indiferent ce i-ar fi promis el. Consecinţele ar fi putut fi mult prea grave.
   Însă iată că planul a funcţionat. Hassan şi Weeks au fost scoase din peisaj, Dizzy plecase de acolo, iar soarta stocului de amorţeală recreaţională atârna de un fir de aţă. Acum intră în scenă domnul doctor Salazar.
   Simplu. Şi elegant. Grace a fost încântată. Nu numai că Salazar era cărăuşul perfect, dar era şi o mărime cunoscută. A existat un moment când a avut curajul să se opună pe motive de conştiinţă, însă momentul acela fusese de mult şi avusese drept rezultat revenirea – completă şi necondiţionată – a bunului doctor în pluton.
   Drept urmare acum era extrem de uşor de manevrat.
   Prima livrare a decurs ca la carte. Telefonul lui Salazar a sunat la ora 10. O voce pe care nu o cunoştea i-a spus ce să facă.
   - Aşteaptă 10 minute. După aia deschide uşa. Să nu ieşi înainte. Cronometrează alea zece minute cu ceasul.
   Sally locuia într-o fundătură de la periferia sărăcăcioasă a Fletchertown. Nu s-a putut hotărî să se ducă la fereastră şi să se uite afară, dar a fost atent la un eventual zgomot de maşină. În noaptea aceea tăcută şi inertă, s-ar fi auzit orice sunet, chiar dacă mai îndepărtat.
   Nimic. Însă când a deschis uşa la finalul celor 10 minute, pachetul se afla pe preşul de afară. O cutie din carton, deschisă, cu un exemplar vechi din Tumul de veghe pus deasupra, probabil pentru a descuraja o examinare mai atentă. Sally a dus cutia înăuntru, mirându-se de cât de uşoară era.
   S-a tot aşteptat să se întâmple ceva urât la un moment dat – ceva destul de grav, de care să se folosească şi să spună că nu mai vrea să facă asta. Să o spună şi aşa să rămână. Însă totul nu a fost decât un şir nesfârşit de capitulări facile. Oricât de mare îi era ruşinea şi oricât de multă silă îi era de sine însuşi pentru că acceptase să facă ce-i cereau Grace şi Devlin, până acum nu avusese nicio problemă.
   Ba chiar şi ameninţarea cu dezvăluirea relaţiei lui cu Patience DiMarta îi uşurase situaţia, pentru că îşi putea spune că făcea toate astea pentru binele ei. Pentru soţul ei, care lucra la firma de colectare a gunoaielor din subordinea consiliului municipal. Şi pentru cei trei copii ai lor, care erau lumina ochilor lui Patience, al cărei portofel era burduşit cu fotografiile lor (în general, mult mai multe decât bancnotele). Nu era vorba despre laşitate, ci despre altruism. Omenie. Eroism anonim.
   A pus cutia pe masă şi s-a uitat înăuntru. Sub revistă se afla o cutie mai mică, folosită la ambalarea mănuşilor chirurgicale. Numai că acum avea cu totul altceva în ea. După părerea lui Sally, era vorba despre heroină, ketamină şi răşină de canabis, fiecare în pungi sigilate şi îndesate bine unele în altele. Şi-a luat cina, compusă din ouă jumări pe pâine prăjită, cu garnitură de mazăre congelată, cu ochii la cutia de lângă el. Mâncarea i-a picat greu şi a avut un gust straniu, de parcă ar fi fost contaminată, tocmai pentru că ştia ce era acolo. Aşa că după masă a băut aproape o sticlă de vin roşu, care n-a avut niciun gust.
   N-am să fac asta, şi-a spus el pentru a mia oară. Doar pentru că-i plăcea cum sună cuvintele alea. Minciunile alea.
   Paznicii de la punctul de control aveau obligaţia să inspecteze toate pachetele care intrau sau ieşeau din penitenciar, dar şi Devlin, şi Salazar ştiau că obişnuiau să acorde mult mai puţină atenţie acelor persoane pe care le cunoşteau. Mulţi dintre ei lăsau angajaţii să intre aproape fără să le arunce vreo privire, în vreme ce cu vizitatorii erau extrem de vigilenţi.
   Cu toate acestea, Sally a prezentat pachetul la punctul de control.
   Paznicul din ziua respectivă, un puşti care nu avea 20 de ani, nici nu a vrut să-l atingă – poate unde se temea că germenii de la cine ştie ce boală infecţioasă a deţinutelor s-ar fi lipit ca prin magie de cutia aia, chiar dacă acum cutia cu pricina intra în Fellside, nu ieşea de acolo. Precaut, doctorul pusese la vedere o pereche de mănuşi chirurgicale evident folosite, tocmai pentru a declanşa această reacţie a paznicului.
   Puţin mai târziu, în aceeaşi zi, a intrat în prima lui tură la clinica de ortopedie din aripa Curie. Fiind o noutate la Fellside, clinica aceasta era frecventată de foarte multe deţinute, majoritatea mai în vârstă, care se văitau de multe dureri şi junghiuri, despre care vorbeau cu deosebită plăcere. Cele două ore s-au târât cu viteză de melc obosit. La sfârşitul lor, domnul doctor Salazar s-a dus la sala de meditaţie, a descuiat uşa cu cheia primită de la Devlin şi a intrat repede, ca să nu-l vadă nimeni. A ascuns pachetul sub o placă din podiumul de lemn. Nu a rămas înăuntru nici măcar un minut, apoi a ieşit, a încuiat uşa şi şi-a văzut de drum.
   N-a observat pe nimeni în jur, dar nici nu trebuia să observe.
   Cam la o jumătate de oră după aceea, Devlin a anunţat-o pe Grace că livrarea decursese conform planului. Şi că Sally trecuse testul practic. Chiar aşa s-a exprimat, fapt care le-a stârnit amândurora râsul, pentru că îşi imaginau cum trebuie să fi arătat doctorul în clandestinitate.
   Sally ar fi fost peste măsură de uimit să afle că o parte foarte mare a acestei producţii fusese pusă în scenă doar în beneficiul lui. Pachetul cu pricina a luat calea coşului de gunoi de lângă sala de meditaţie, unde a fost aruncat de Jazz Sullivan (una dintre agentele de vânzări numite de Grace în aripa Curie), deşi fusese instruită să rupă cutia şi să lase bucăţile în trei locuri diferite. Toată povestea nu fusese decât o repetiţie generală, în cadrul căreia s-au folosit praf de talc şi chit de rosturi pe post de narcotice, deoarece Grace voia să vadă cum se descurcă doctorul când trebuie să acţioneze sub presiune.
   Şi s-a descurcat binişor, chiar dacă, aşa cum precizase Diavolul, avea destulă experienţă cu traficul de droguri (la scară mai mică, fireşte) de pe vremea când nevastă-sa era pe moarte.
   În mod normal, drogurile lui Grace nici măcar nu s-au apropiat de punctul de control. Ar fi fost imposibil, din cauza frecvenţei cu care se schimbau turele în ultimul moment. Ar fi fost nevoie să plătească mult prea mulţi oameni pentru ca afacerea să meargă ca unsă. Grace avea un cu totul alt sistem, iar Sally urma să îl cunoască – cel puţin aspectele care-l priveau în mod direct – destul de curând.
   Însă toate la timpul lor. Cam pe la miezul nopţii, pe preşul de la uşa doctorului Salazar a apărut un plic. Sally nu se culcase, ci asculta un disc de vinil Deutsche Grammophon cu Opera de trei parale. A auzit zgomotul de afară pe la mijlocul „Cântecului lui Solomon”, când Lotte Lenya tocmai deplângea inutilitatea frumuseţii, a curajului şi a înţelepciunii.
   A luat plicul şi l-a deschis. S-a oprit lângă biblioteca din hol şi a numărat 30 de bancnote uzate de câte 10 lire. Dintr-o fotografie înrămată, Leah – soţia lui defunctă – îl privea cu un surâs nepotrivit cu situaţia, de parcă l-ar fi felicitat pentru banii proveniţi pe căi ilegale.
   În aceeaşi noapte, Sally a avut un coşmar a cărui imagistică era împrumutată din religia lui iudaică. Sau, mai bine spus, din religia lui Leah, pentru că Sally nu fusese evreu practicant până nu o cunoscuse şi se îndrăgostise de ea. De dragul ei a început să meargă la sinagogă în zilele de sărbătoare, avea grijă să nu servească lapte şi carne la aceeaşi masă şi chiar ţinea post de Yom Kippur, Ziua Ispăşirii.
   Visul lui Sally din noaptea aceea a avut una dintre temele de Yom Kippur. La slujba respectivă, rabinul de la sinagoga unde mergea el obişnuia să citească un pasaj din rugăciunea poetică „Unetanneh Tokef”.
   Pasajul era mereu acelaşi. Se vorbea în el despre o carte din ceruri în care sunt scrise sentinţele hotărâte de Dumnezeu. „Cine va muri înecat, în flăcări sau înjunghiat. Cine va fi răpus de o fiară, cine de foame o să piară...” Şi tot aşa, la nesfârşit.
   Suna destul de sumbru şi fatalist, dar rabinul lui Sally şi Leah îi asigura că nu este deloc aşa. Ideea pasajului respectiv nu era că Dumnezeu ar fi ştiut câte parale îţi face pielea, ci doar că nu are idei preconcepute. Că singur îţi pecetluieşti soarta prin acţiunile tale.
   Dacă regreţi, dacă te căieşti, dacă încerci să echilibrezi răul făcut prin fapte bune, atunci El îţi va acorda prezumţia de nevinovăţie.
   Dar odată ajuns într-un punct de unde nu mai există cale de întoarcere, odată ce ai adunat atât de multe păcate încât căinţa nu mai este posibilă, atunci HaShem se va spăla pe mâini de tine. Şi, dacă numele tău apare în cartea aceea, va fi prea târziu să mai poţi face ceva. Pentru că nimic nu va mai conta.
   Şi Sally a visat că numele lui apăruse în carte. Un înger a luat volumul de pe un raft, l-a pus pe o masă şi i-a întors paginile până când a ajuns la cea căutată. Şi în tot acest timp, îngerul plângea. Cu lacrimi amare. Un alt suflet avea să ajungă în iad şi îngerii nu pot suporta una ca asta. Îl jelesc pe omul care ai fi putut deveni. Însă îngerul din vis, care şi-a înmuiat pana în cerneală şi a scris acolo numele lui Sally, plângea şi din alt motiv.
   Îngerul acela era soţia lui moartă, Leah. Şi ea plângea pentru că nu avea să-l mai vadă niciodată.

36

   Moulson a suportat încă o perioadă huiduielile şi ocazionalele episoade de violenţă. Dar la un moment dat situaţia ei s-a schimbat pe neaşteptate.
   Dintr-un motiv pe care nu-l putea înţelege nimeni, în toate aripile penitenciarului Fellside, atât prânzul, cât şi cina din zilele de vineri constau întotdeauna din mâncăruri pe bază de peşte. Probabil că directorul Scratchwell voia să scoată în evidenţă o idee religioasă – un soi de zbucium ecumenic al sufletului, pentru că nu era catolic.
   Ideea este că mesele de vineri nu l-au făcut deloc popular în blocul G, unde cam toată lumea era de părere că, dacă-ţi place gustul de peşte, nu trebuie să-l cauţi prea departe.
   Într-o zi de vineri, la prânz, la doar o săptămână după sosirea lui Jess Moulson în blocul G, Hannah Passmore şi-a împins la o parte farfuria cu file de cod, s-a ridicat de la masă şi a străbătut întreaga sală până în colţul „leproaselor”, unde se afla şi Jess.
   Jess îşi ţinea capul plecat. Tactică pe care o folosea foarte mult, ori de câte ori era obligată să se afle în spaţiile comune din Goodall. La început, nici nu şi-a dat seama că Passmore stătea în faţa ei.
   Dar când a făcut-o, şi-a ridicat foarte încet privirea pe trupul mătăhălos al celeilalte deţinute. S-a oprit la faţa ei – deja schimonosită într-o expresie cu adevărat alarmantă. Cu toate că Passmore se apropia rapid de60 de ani, era o femeie în putere.
   Chiar şi dacă aveai o minte de hamster, nu te apucai în veci să faci mişto de ea.
   - Ce mi-ai făcut? întrebă ea acum.
   Singura reacţie a lui Jess a fost:
   - Poftim?
   Nu voia să facă o scenă. Dar nici nu voia să fie iar luată la bătaie.
   - Ce pizda mă-tii mi-ai făcut? repetă Passmore, încleştând o dată pumnii şi apoi desfăcându-i la loc.
   Jess o vedea cum tremură. Plus că parcă avea ochii prea măriţi. Şi mai era şi un semn însângerat pe buza inferioară, pe care şi-o tot muşcase până atunci. Şi acum reîncepu s-o muşte şi o picătură de sânge se formă pe marginea de jos.
   - N-am făcut nimic, spuse Jess.
   Vru să se uite din nou la tava ei cu mâncare, dar picătura aia de sânge îi tot atrăgea privirea. Acum se prelingea pe bărbia lui Passmore, ca o lacrimă roşie.
   - Atunci de ce tot...
   Femeia mai în vârstă clătină capul. Nu era în stare să termine propoziţia. O înşfăcă pe Jess de gât. Gardienele observară ce se petrece şi se grăbiră să intervină. Dar toate erau destul de departe de colţul acela al sălii.
   Jess şi Passmore stăteau acum ochi în ochi. Albul ochilor lui Passmore era acoperit cu nişte pete micuţe şi roşii de la vasele sparte recent. Îşi mişca gura de parcă ar fi încercat să înghită un dumicat mult prea mare.
   Dar nu despre înghiţit era vorba. Ci despre nişte cuvinte pe care-i era cumplit de greu să le spună.
   - Iartă-mă! îi zise ea lui Jess foarte tare şi apăsat. Iartă-mă pentru că te-am bătut. Bine? Iartă-mă şi... şi lasă-mă în pace!
   Şi apoi se întoarse brusc şi plecă de lângă Jess, trecând printre gardienele care se opriseră atunci când văzuseră că nimeni nu se bătea cu nimeni.
   Passmore se întoarse la locul ei. Cu umerii gheboşaţi şi plângând cu suspine convulsive, sugrumate. O tăcere de mormânt se pogorâse asupra sălii de mese şi toată lumea îi auzea hohotele. Dar unele deţinute o văzuseră cum arată şi ăsta a fost cel mai mare şoc.
   Nu furie se citea pe chipul lui Passmore, ci spaimă. Ba mai mult, era foarte derutată – ca şi cum nu înţelegea ce i se întâmplă şi de ce.
   Însă combinaţia aceasta de emoţii nu era ceva neobişnuit în Fellside. Numai că nici Hannah Passmore şi nici vreuna dintre celelalte deţinute condamnate pe viaţă nu se lăsaseră pradă lor până atunci.
   De-a lungul perioadei de socializare din seara aceea, Shannon McBride a desfătat un public numeros şi variat cu povestea despre crima şi pedeapsa lui Passmore.
   - A jefuit o bancă. A jefuit-o cu o armă din plastic pe care şi-a făcut-o singură dintr-o machetă şi după aia a vopsit-o ca să pară adevărată. Când au prins-o, a început să îndruge verzi şi uscate poliţiştilor ca să le abată atenţia de la soţul ei care s-a furişat în magazie şi a dat foc banilor. Au reuşit să o condamne doar pentru că cenuşa de la bancnote este diferită de cenuşa obişnuită.
   - Vrei să ajungi undeva cu povestea asta? o întrebă Pauline Royal.
   În calitatea ei de fostă colegă de celulă şi prietenă a lui Hannah, se afla acolo doar pentru a se asigura că nu se spune nimic lipsit de respect.
   McBride ridică mâinile cu palmele desfăcute, demonstrând sinceritate şi obligaţie faţă de adevăr.
   - Po, tu ştii foarte bine cum e Hannah, spuse ea. Toate ştiţi. N-aţi zice că s-a temut de ceva în viaţa ei. Însă astăzi a fost speriată. Despre asta-i povestea mea, bine?
   Po ridică din umeri, dar nu o contrazise. Şi pe ea o îngrijorase purtarea lui Hannah din sala de mese şi pornise să o caute în perioada de socializare. O găsise la bibliotecă, unde se prefăcea că citeşte o carte cu benzi desenate despre X-Men. Nu-i trecuse tulburarea şi Po încercase din răsputeri să o liniştească. Însă Hannah refuzase să-i spună ce anume făcuse Moulson de-i tăiase tot elanul.
   De fapt nici nu a prea vrut să vorbească, iar ce i-a zis nu avea niciun sens. A vorbit despre un câine şi un copil mort şi a mai spus că Moulson o aştepta la lăsarea nopţii. Sau o aştepta altcineva: pentru că sărea mereu de la „ea” la „el”.
   - Nu vreau să-l văd, repeta într-una Passmore, răguşită şi cu ochii umezi şi căscaţi de spaimă. Nu mai vreau să-l văd.
   Acea zi a marcat un moment de cotitură în atitudinea deţinutelor din blocul G faţă de Jess Moulson. Ulterior au existat doar incidente răzleţe. Câte o îmbrânceală în coada de la cantină, câteva huiduieli în curte. Dar Jess nu a mai luat bătaie vreme îndelungată. Şi atunci când a avut necazuri, acestea au venit din altă direcţie.

37

   Atunci când vrei să te împaci cu lumea, începi prin a-ţi plăti toate datoriile vechi.
   Jess i-a scris o scrisoare mătuşii Brenda ca s-o întrebe cum îi merge cu sănătatea, dar mai cu seamă ca să-şi ceară iertare pentru că nu fusese o nepoată mai bună. Am dat dovadă de egoism atunci când am încercat să mă sinucid, la fel de egoistă cum am fost în toate privinţele, a scris ea. Ştiam că te voi face să suferi, dar nu puteam să văd nimic dincolo de nefericirea şi de sentimentul meu de vinovăţie. Sentimentul ăsta nu a dispărut încă, dar acum îl abordez într-o altă manieră.
   Draga mea Brenda, tu mi-ai fost mereu alături când am avut nevoie de tine. După moartea mamei, tu ai fost singura persoană la care am ţinut.
   Uneori am senzaţia că ai fost singura persoană pe care o cunoşteam. Şi ai fost atât de bună cu mine. Ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă ca să-mi fie bine. Întotdeauna. Te rog, nu cumva să-ţi închipui că am ajuns aşa cum am ajuns din cauza ta. Este numai şi numai vina mea. Mereu a fost doar vina mea. Tot nu cred că ar fi o idee bună să vii să mă vizitezi aici. Drumul peste mlaştini este unul foarte lung şi călătoria ţi-ar face foarte rău.
   Important este să ştii că eşti deja aici – în inima mea.

   Iniţial, se gândise să încheie aici scrisoarea, dar voia din tot sufletul să explice de ce se răzgândise în privinţa sinuciderii. Voia ca Brenda să înţeleagă că nu fusese nici indiferentă faţă de ea şi nici mânată de o simplă toană atunci când hotărâse să moară sau când se răzgândise în ultima clipă.

   Alex a venit la mine în vis, a scris ea în continuare. Şi m-a rugat să-l ajut. Nu pot să-ţi explic aşa cum trebuie şi ştiu cât de aiurea sună, dar cred că pot face asta. Şi ştiu că trebuie s-o fac.
   Asta-i menirea mea acum, mătuşică B. Ăsta-i motivul pentru care încă mai sunt în viaţă. Să nu te temi pentru mine şi să nu fii tristă. Deja te-am întristat destul până acum. Cât voi mai putea, am să-ţi scriu regulat, ca să-ţi povestesc cum merge.

   I-a scris şi lui John Street. Nu pentru că s-ar fi simţit în vreun fel vinovată pentru mâinile lui distruse. El îi provocase destulă durere cât fuseseră împreună ca să merite asta cu vârf şi îndesat. Însă avea vaga senzaţie că aşa mergeau lucrurile. Probabil că şi viaţa lui intrase în impas cam în acelaşi moment cu a ei. Când eşti implicat în evenimente atât de importante, devii pe veci prizonierul lor. Aşa că i-a trimis o scrisoare ambiguă, în care spunea că speră că se pot ierta reciproc şi că ea a făcut deja ceva progrese în sensul acesta.
   Însă răspunsul nu a venit din partea lui Street, ci de la Nicola Saunders, fosta ei colegă de serviciu şi fostă distribuitoare de droguri. Nicola îl cunoştea pe Street dinaintea lui Jess. De fapt, chiar ea i-l prezentase. Şi i-a spus în scrisoare că acum trăia cu Street şi i-a cerut o favoare: să nu se mai bage în viaţa lui şi, de ce nu, să termine treaba aia pe care a început-o cu greva foamei.

   John mi-a povestit câteva dintre chinurile la care l-ai supus. Şi zici că tu eşti aia care trebuie să-l ierte? Ăsta-i cel mai prost banc pe care l-am auzit vreodată. El nu vrea să te ierte şi nu vrea să mai audă vreodată de tine. Şi ţi-a supravieţuit.
   Asta-i o mare realizare.

   A mai primit şi alte scrisori, dar nu prea multe. Dacă-l scoteai pe Alex Beech din ecuaţie, lui Jess nu-i mai rămâneau prea multe relaţii în care să conteze echilibrul karmic. Sau prea multe relaţii şi punct.
   Să nu faci rău nu-i o poruncă exagerată, mai ales atunci când oricum nu faci nimic.
   Ce se întâmplase cu ea? Abia dacă era capabilă să priceapă întrebarea, darămite să-i şi răspundă. Cum de se întâmplase că viaţa ei fusese atât de goală, încât o simplă dependenţă reuşise să o umple până la refuz?
   Bineînţeles că fusese exact pe dos. Şi era conştientă de asta.
   Heroina acţionează exact ca un pui de cuc. Aruncă din cuib toate celelalte ouă, ca să fie sigur că doar lui îi acorzi întreaga atenţie.
   Acum o preocupa altceva şi se temea puţin că noua obsesie pusese stăpânire pe ea. Că îşi asumase această misiune imposibilă în numele lui Alex tocmai pentru că viaţa ei, cuibul acela gol, trebuia să se umple.
   O frământau îndoielile acestea doar atunci când Alex nu era lângă ea. Iar când era, nu mai conta nimic altceva. Fellside era o iluzie, iar el era realitatea, el era temelia vieţii ei. Ce rost avea să-şi facă griji pentru puritatea propriilor motive? Niciodată în viaţa ei nu fusese motivată de ceva mai imaculat.

38

   Diavolul apăru în infirmerie chiar la sfârşitul turei şi anunţă că doreşte să discute ceva cu domnul doctor Salazar.
   Numai că Sally nu era acolo; singura persoană din infirmerie era Sylvie Stock, care făcea ordine într-un dulap cu medicamente. Îl întrebă dacă-i poate fi de folos cu ceva, dar Devlin îi răspunse că nu are cum. Îl durea puţin umărul şi voia să-l consulte Salazar înainte să plece acasă.
   - Să-ţi dau nişte ibuprofen, se oferi Stock.
   Nu ştia ce altceva să facă. Plus că, în general, recunoştea imediat care probleme erau trecute în fişa postului ei şi care nu. Îngrijirea indispoziţiilor de care se văita personalul nu făcea parte din îndatoririle ei şi, în mod normal, l-ar fi ignorat pe Devlin până când acesta şi-ar fi pierdut răbdarea şi ar fi plecat de acolo. Numai că acum încă mai era răscolită în urma experienţei cu Moulson şi a faptului că Sally îi descoperise greşeala. Şi se hotărâse să ducă o viaţă virtuoasă, în speranţa că astfel va putea evita toate necazurile pe care i le-ar fi putut aduce pedeapsa divină.
   - Nu te deranja, o refuză Devlin. Îl aştept.
   Şi aşa a făcut. În tăcere. Zgâriindu-i nervii lui Sylvie ca o pilă trecută cu brutalitate peste coardele unei viori, agitând-o tot mai mult pe măsură ce trecea timpul. Însă cel mai rău lucru a fost atunci când Sally s-a întors şi l-a găsit pe Devlin acolo. Fără să stea pe gânduri, doctorul i-a spus că poate pleca acasă mai devreme.
   - Termin eu ce mai e de făcut aici, Sylvie. Nu-ţi face griji. Ne vedem luni.
   Chiar dacă nu mai era decât o jumătate de oră până la terminarea programului, Stock încercă să se opună, să-i spună că nu o deranja să mai rămână şi să termine ce începuse. Dar Sally rămase neclintit, aşa că se văzu nevoită să plece, deşi acum era convinsă de-a binelea că Devlin venise anume ca să discute despre situaţia ei. Ştia precis că, imediat ce va închide uşa în urma ei, Devlin se va întoarce spre
doctor şi va zice ceva de genul: „Ce ai de gând să faci acum cu infirmiera Stock?”
   Porni spre locul unde îşi parcase maşina, având sentimentul că un topor îi cădea în cap cu încetinitorul şi ea nu se putea feri din calea lui.
   Parcarea personalului se afla vizavi de penitenciar, pe o bucată de teren care dădea spre dealul Sharne. Până acolo se putea ajunge pe o cărare, dar, la fel ca mulţi dintre colegii ei, Stock merse pe marginea plină cu buruieni a pantei domoale.
   Înaintă prin parcare, către povârnişul mai abrupt din capăt. La 120 de metri sub ea, o cascadă, subţire ca lama unui cuţit, curgea într-un bazin din piatră cenuşie, pe care îl săpase vreme de o sută de mii de ani. De deasupra – de unde se afla Stock acum – pereţii din stâncă semănau cu două mâini făcute căuş ca să strângă apa.
   Şi se gândi mult timp dacă n-ar fi fost mai bine ca mâinile acelea să o cuprindă şi pe ea. Îi plăcea să citească articole pline cu mizerii din publicaţii ca Daily Mail sau True Crime, aşa că ştia foarte bine cum erau tratate de presă femeile rele, mai cu seamă infirmierele.
   Kristen Gilbert, Genene Anne Jones, Beverly Allitt, supranumită „Îngerul Morţii”. Stock nu făcuse nimic asemănător cu crimele îngrozitoare ale acestor femei, însă nu ar fi fost un impediment.
   Probabil că ar primi şi o poreclă care să prindă la public – mai melodramatică decât a lui Allitt.
   Cariera îi va fi distrusă. Nu voise decât să le fie de ajutor oamenilor, dar le va rămâne în amintire drept o nebună sadică. Şi toate astea din cauza Jessicăi Moulson şi a sinuciderii ei ratate. Dacă ţinuse cu tot dinadinsul să moară, atunci de ce renunţase la greva foamei? Avea impresia că Moulson îşi dăduse toată osteneala numai ca să-i întindă o cursă, în care ea căzuse fără să-şi dea seama. Şi acum furia lui Stock începu să clocotească şi apoi se evaporă, lăsând în urmă-i doar claritate şi un calm straniu.
   Şi îşi jură că, dacă avea să supravieţuiască, dacă Dumnezeu îi va mai acorda o a doua şansă, atunci nu va mai face niciun rău nimănui câte zile va avea.
   Dar, dacă îi va cădea tavanul în cap, atunci va cădea şi peste Moulson. Va avea ea grijă de asta.

   Rămas singur cu Sally, Devlin trecu direct la subiect.
   - În regulă, zise el. Grace e încântată de cum a mers prima livrare. Te-ai descurcat. Dar marfa nu va mai fi adusă la tine acasă de acum încolo. O ştii pe Carol Malaca? Carol Loomis? Uite cum facem de acum înainte: ea o să-ţi aducă pachetele la clinică în fiecare joi, cu foarte puţin timp înainte să te duci să-ţi faci programul la Curie. Aşa că trebuie să inventezi un motiv pentru care ea să vină regulat la consult. Şi să-l notezi în registru. Zi că are ceva cronic. Tu o să laşi pachetul în acelaşi loc, sub placa aia din camera de meditaţie. Bine?
   Sally era uluit.
   - Dar... în cazul ăsta... înseamnă că bagă altcineva drogurile în închisoare?
   - Îţi merge mintea brici, nu-i aşa, Sally? rânji batjocoritor Devlin. Da, am găsit pe altcineva care să aducă marfa înăuntru. Tot ce trebuie să faci tu este s-o treci de postul de gardă şi s-o bagi în aripa Curie. Mai puţine riscuri, dar aceeaşi răsplată, deci bravo ţie! Acum dă-mi medicamentele, că am întârziat.
   Salazar îi întinse tabletele de mialgin şi Devlin plecă fără să mai spună nimic. Întreaga discuţie durase atât de puţin, încât la ieşirea pe poarta din faţă – după ce se oprise ca să semneze de plecare în registru – o observă pe Stock în parcarea de vizavi, îndreptându-se abia acum spre maşină. Ţinea capul în piept şi umerii îi erau gârboviţi, la fel ca ai unei persoane care merge printr-o ploaie torenţială văzută doar de ea.

39

   Brian Pritchard încă se mai considera avocatul Jessicăi Moulson, în pofida tuturor declaraţiilor acesteia care sugerau contrariul.
   Însă, pe măsură ce se apropia data limită la care putea fi înaintat apelul şi după ce aceasta a trecut, nu a mai aşteptat niciun răspuns la cererile lui de a discuta cu deţinuta. Iar când Moulson s-a răzgândit şi i-a transmis că vrea să se întâlnească cu el ca să stabilească strategia pentru contestarea sentinţei, avocatul s-a hotărât să acţioneze cu prudenţă.
   Moulson nu-l înghiţea, însă mai important era faptul că nu avea încredere în el. Indiferent de ce ar fi putut însemna această schimbare de atitudine, poate că ar fi fost mai bine să trimită pe altcineva la prima întrevedere, ca să tatoneze terenul. Şi chiar cunoştea persoana potrivită pentru asta: Paul Levine, stagiarul lui, care dovedise de la bun început un interes foarte mare pentru cazul Moulson.
   Gândindu-se la drumul lung şi dificil până la penitenciar, Pritchard a avut grijă să-i ceară scuze tânărului pentru chinurile la care îl supune. Dar Paul a spus că nu-l deranjează deloc. Acest răspuns era aşteptat din partea lui, pentru că se afla pe treapta cea mai de jos a ierarhiei. Dar, totodată, era şi adevărat. Sau, dacă era minciună, era una prin omisiune. Adevărul adevărat era că Paul s-a simţit în al nouălea cer când Pritchard l-a anunţat ce trebuie să facă şi unde să se ducă. Abia dacă şi-a putut stăpâni impulsul de a ţopăi de fericire.
   Emoţia asta copleşitoare l-a însoţit întregul drum de la gara londoneză King’s Cross şi până la cea din Leeds. Ba chiar s-a intensificat în timpul călătoriei (cu un taxi al cărui interior mirosea vag a vomă) prin ţinutul unde se afla dealul Sharne; şi când a intrat pe poarta din zidul înalt de 15 metri, din jurul penitenciarului Fellside; şi când uşile s-au deschis, rând pe rând, în faţa lui, cu zgomot metalic, prelung; şi când gărzile l-au dus în încăperea unde avea să o întâlnească pe Moulson.
   Levine se simţea ca un ambasador primit la curtea unui regat străin. Şi, când începu să vorbească, parcă era torentul de apă care ţâşneşte printr-un baraj spart, stimulat de o energie abia stăpânită şi cu o intensitate aproape de neînţeles.
   Erau doar ei doi în camera rezervată discuţiilor dintre avocat şi client. Caracterul confidenţial al acestor întâlniri era respectat la Fellside, dar în partea de masă a lui Levine se afla instalat un buton de panică, din cauza statutului de deţinută extrem de periculoasă al lui Moulson. Nu că ar fi arătat cine ştie ce ameninţătoare acum, doar pe jumătate înzdrăvenită în urma bătăilor primite de când fusese transferată de la infirmerie în celulă.
   Lui Paul i se părea absolut fascinantă. Nespus de frumoasă. Se îndrăgostise de Moulson în timpul procesului şi, cu toate că de atunci nu o mai văzuse niciodată, încă o mai iubea, deşi fără speranţă. Ar fi fost primul care să recunoască faptul că era ciudată pasiunea aceasta care îl mistuia. Moulson era o criminală condamnată la închisoare, o paria. Iar chipul ei, cu asimetria şi textura lui anorganică, era opusul oricărei definiţii a frumuseţii.
   Fireşte că era convins de nevinovăţia ei. Văzuse notiţele lui Pritchard, îl ajutase la pregătirea apărării. Ştia că existau întrebări care nu fuseseră puse la primul proces.
   Însă era mai mult decât atât. I se părea extrem de palpitant să se afle lângă Moulson. Să stea de vorbă cu ea. Viaţa ei era ca o tragedie în trei acte, în care rolul personajului negativ era jucat de droguri.
   Iar faţa ei îl hipnotiza pur şi simplu. Avea ceva mai important decât frumuseţea sau simetria. Avea transparenţă. Ca o mască, dar una care nu ascundea nimic. Toate emoţiile i se citeau pe chip – intense, clare şi elocvente – mai cu seamă când muşchii din partea distrusă se forţau să copieze asincronic grimasele părţii tefere.
   Trebuie precizat că Paul Levine avea o cu totul altă părere despre durere şi desfigurare decât majoritatea oamenilor. În adolescenţă se automutilase mai mult de patru ani şi i se părea că niciodată nu se simţise mai viu decât atunci. Încetase să se mai taie atunci când intrase la universitate, pentru că-i fusese teamă că nu va fi capabil să aibă cu o altă fiinţă omenească o relaţie la fel de plină de sensuri ca aceea pe care o avea cu propria lui piele şi cu sângele care curgea pe sub ea.
   Câteva legături romantice, scurte dar profunde, i-au dovedit că era în stare de astfel de sentimente şi i-au schimbat cu totul mentalitatea. Nu şi-a reluat obiceiul, dar îşi amintea extrem de bine perioada aceea când se automutilase cu multă râvnă. Şi îşi păstra trusa – cu lame de ras şi pansamente şi soluţie antiseptică – în fundul şifonierului, loc unde alţi bărbaţi îşi păstrează revistele porno. Naviga pe site-uri unde alţi oameni îşi postau fotografiile cu rănile autoprovocate. Încă mai vedea farmecul acestor răni, încă i se mai păreau frumoase şi romantice, aidoma unei ofrande aduse unei lumi prea înapoiate mintal ca s-o priceapă.
   Frumuseţe a fost cuvântul care i-a venit primul în minte atunci când a dat cu ochii de Moulson. Nu se vedeau multe din semnele bătăilor încasate, dar trupul lovit o făcea să meargă cu grijă exagerată, ca o femeie de două ori mai bătrână. În mod cu totul paradoxal, lui Paul tocmai acest mers i se părea că-i conferă o graţie remarcabilă. Semăna cu mersul unei regine dintr-o procesiune medievală.
   Încercă să se adune, apăsă butonul reportofonului şi începu să-i spună lui Moulson – pe un ton mult prea sonor, mult prea emfatic – ce făcuse firma la care lucra după terminarea procesului.
   - Am examinat toate declaraţiile martorilor, căutând neconcordanţe. Şi am revăzut toate transcrierile interogatoriilor ca să găsim vicii de procedură. Am obţinut doar câteva piste mai puţin importante şi una mai însemnată. Cred că putem specula faptul că Alex Beech era singur acasă în noaptea incendiului. Părinţii lui au declarat că se aflau la serviciu, dar ne-am interesat şi perioadele nu coincid. Este posibil ca ei să fi fost într-o bodegă pe Alexandra Park Road. Iar dacă acesta este adevărul, avem dovada neglijenţei autorităţilor. Iar asta ar trebui să fie în avantajul tău atunci când vom cere rejudecarea procesului pe motiv de mărturie mincinoasă. Şi domnul Pritchard crede că putem cere rejudecarea, motivându-ne cererea prin accentul deosebit pus de judecător asupra dependenţei tale de droguri atunci când...
   Şi tot aşa, ca o moară stricată – de parcă un milion de cuvinte despre alte subiecte le-ar fi putut înlocui pe cele câteva pe care voia din tot sufletul să i le spună şi nu era în stare.
   Îşi dădea seama că face impresie proastă. Moulson nu spunea nimic, nu făcea niciun gest. Levine îşi dorea acum să fi început întrebând-o dacă vrea să afle ceva în mod special. Şi s-ar fi folosit de răspunsul ei ca s-o atragă în discuţie.
   Însă acum simţea că nu are de ales şi că trebuie să continue aşa cum începuse. Drept care se grăbi să atingă următorul punct, ce se referea la lipsa de discernământ.
   - Condamnarea stă în picioare numai dacă expertizele psihiatrice care ţi s-au făcut au fost corecte. Numai dacă s-a constatat că erai în deplinătatea facultăţilor mintale. Noi dorim să redeschidem acest subiect şi să insistăm mai mult asupra stresului intolerabil în care trăiai din cauza comportamentului abuziv al partenerului tău. Îndelungata grevă a foamei în care ai intrat imediat după pronunţarea sentinţei şi care aproape că te-a ucis este o dovadă foarte clară – şi sper că n-ai să te superi pe mine că spun asta – a unei labilităţi psihice extrem de accentuate. Credem că ne putem folosi de acest aspect ca să dovedim că nu gândeai clar şi raţional în noaptea incendiului.
   Mai era ceva. Cu siguranţă că mai era ceva. Dar se cam pierduse cu firea pentru că se uitase mai mult la Moulson decât la notiţele din faţă. Şi părea să fi terminat fără să fi atins însă toate subiectele.
   - Vreau să te întreb ceva, spuse Moulson imediat ce în încăpere se aşternu tăcerea. Scuze... mai întâi trebuie să-ţi mulţumesc pentru tot. Mi se pare că te ocupi foarte bine de cazul meu. Mă simt pe mâini bune. Dar mai sunt câteva lucruri pe care mi-aş dori să le pot înţelege mai bine înaintea apelului.
   - Te ascult, zise Paul, sprijinindu-se de spătarul scaunului şi cu sprâncenele ridicate într-o expresie care denota atenţie şi un deosebit interes.
   Atât de mult îşi dorea ca ea să-l placă. Şi îşi mai dorea să-i poată spună cât de bine o înţelegea, chiar dacă era suficient de inteligent să ştie că n-o înţelegea deloc şi că proiecta propriile lui fantezii asupra ei, văzând astfel ceva ce poate nici nu exista. Avea antecedente în sensul acesta.
   În cazul tuturor amorurilor lui din facultate, relaţia intimă se petrecuse în pripă şi fusese urmată de un recul neaşteptat. Paul era un romantic. Acesta era cel mai mare viciu al său.
   - Trupul lui Alex, spuse Moulson. Probabil că l-au examinat. Adică i-au făcut autopsia.
   - Da, fireşte. Iar concluziile au fost prezentate la proces.
   - Şi ce ziceau? Concluziile, ce ziceau ele?
   - Cum adică ce ziceau?
   - Despre leziunile lui Alex. Poţi să-mi spui ce ziceau despre ele?
   Paul se gândi la întrebarea pe care tocmai o primise. Normal că ştia răspunsul. Cunoştea fiecare virgulă din dosarul acestei femei. Dar oare cât de multe amănunte voia ea să afle?
   - A fost ars.
   Moulson se aplecă peste masă.
   - Da, ştiu că a fost ars. Dar a mai existat şi altceva? Alte răni care nu au fost cauzate de foc? Cred că e posibil să fi fost agresat mai devreme. Înainte de incendiu. Că a fost lovit sau rănit cumva. A existat ceva care să fi sugerat asta? Ar fi putut fi găsite asemenea urme? Pe un trup complet ars?
   Paul încercă să-i dea impresia că şi-ar consulta notiţele, deşi nu avea deloc nevoie de asta.
   - Nu cred că s-a discutat despre aşa ceva, spuse el. Într-o astfel de situaţie nu s-ar fi observat loviturile, dar nişte răni, nişte tăieturi... da, astea s-ar fi văzut.
   Ştia foarte multe despre tăieturi, dar dintr-un cu totul alt context.
   Aşa că tonul lui era plin de încredere.
   - Ce vreau eu să spun, zise Moulson, este că poate nu incendiul l-a omorât pe Alex.
   - Nu. Sigur că nu.
    - Atunci...
   - Fumul l-a ucis.
   Moulson făcu ochii mari. Ca şi cum ar fi auzit prima oară despre asta, deşi era imposibil. Cauza morţii băiatului fusese discutată şi răs-răsdiscutată în timpul procesului. Posibil ca ea să fi fost încă în stare de şoc la vremea respectivă. Posibil să nu fi înţeles chiar tot ce se prezentase acolo.
   - Fumul... repetă ea.
  - Exact, zise Paul. Din cauza lui mor oamenii în incendii casnice şi industriale. De două ori mai mulţi decât mor din cauza flăcărilor. Dacă îţi aminteşti, şi tu ai fost tratată pentru intoxicaţia cu fum.
   Moulson nu răspunse. Acum Paul îşi aduse aminte ce omisese din prezentare. Intenţionase să vorbească despre John Street.
  - De asemenea, trebuie să revedem depoziţia partenerului tău, spuse el, dându-şi seama că schimba subiectul. Vrem să stabilim ce anume a făcut în intervalul dintre momentul în care a sunat la Urgenţe şi momentul în care au ajuns pompierii la faţa locului. Pretinde că nu-şi mai aminteşte prea multe, dar noi suntem aproape convinşi că nu a intrat înapoi în clădire...
   Şi ştim asta din cauza fumului, făcu Paul legătura în gând. Toţi ceilalţi locatari inhalaseră fum, numai Street nu. Ticălosul ăla scăpase, deşi el ar fi trebuit să moară. Evident că aceasta nu era o opinie profesională, nu era ceva ce ar spune vreodată cu glas tare, şi totuşi...
   - Chiar dacă avea mâinile arse, continuă el pe un ton egal, cu siguranţă că ar fi putut da alarma mai devreme. Prima maşină de pompieri a ajuns cam la 13 minute de la izbucnirea incendiului. Deci focul a ars în voie cam un sfert de oră şi se pare că Street nu s-a sinchisit. Dacă ar fi ars mai mult, cine ştie ce s-ar fi putut întâmpla?
   Din nou Moulson părea să nu-l fi ascultat. Era cufundată în propriile-i gânduri. Tot despre băiat.
   - Alex era singur acasă în noaptea aia? îl întrebă ea pe Paul. Asta au zis părinţii lui, nu-i aşa?
   - Da. Ţi se pare relevant?
   - Nu ştiu. Dar suntem siguri că aşa a fost? Nu se poate să mai fi fost şi altcineva cu el?
   Paul ridică din umeri, simţindu-se iarăşi depăşit.
   - Păi, da. Sigur că se poate. Numai că pe camerele video se vedea uşa din faţă a clădirii. Am identificat toate persoanele care au intrat sau au ieşit. Şi, aşa cum bine ştii şi tu, uşa din spate se poate deschide doar din interior. Iar din parcarea din spatele clădirii poate fi deschisă doar cu cheia potrivită. Însă asta nu înseamnă că nu ar fi putut intra nimeni pe acolo. Dar, dacă nu a fost vorba de un locatar, atunci cineva a trebuit să-i deschidă uşa din interior.
   Moulson se încruntă şi mai tare. Paul îşi spuse că îi înşela aşteptările într-un fel pe care nu reuşea să-l priceapă.
   - Să zicem că era deja cineva cu el în apartament. Avem cum să aflăm asta?
   Paul nu ştia ce să-i răspundă. Rănile. Persoana aceea misterioasă. Oare îi scăpase ceva?
   - Bănuiesc că am putea chestiona din nou martorii. Dar nu cred că asta ne va fi de prea mare ajutor. Apelul analizează doar aplicarea corectă a legii; nu reexaminează cazul. De ce? Ai vreun motiv să crezi că mai era cineva acolo? Un martor pe care acuzarea nu l-a adus în instanţă?
   - Sau cineva despre care familia nu a vrut să vorbească. O bonă? Să fi fost vreo... vreo rudă sau vreo vecină care avea grijă de Alex şi care...
   Nu mai continuă. Însă, din mişcările rapide ale ochilor ei, Paul îşi dădu seama că raţionamentul acesta se desfăşura mai departe în mintea lui Moulson.
   - Poate că ar merita să examinăm şi aspectul ăsta, spuse el cu prudenţă. Dacă ştii ceva sau ai vreo bănuială, aş fi bucuros să...
   Urma să spună „să transmit mai departe dorinţa ta” – adică partenerilor din firmă sau domnului Pritchard. Însă nu asta voia.
   - Aş fi bucuros să mă interesez şi să-ţi comunic ce am aflat.
   Bravo, flăcău! Tocmai ce-i zisese că o să se dea peste cap pentru ea. Indiferent dacă Moulson înţelesese sau nu, chestia era că lui îi ieşise porumbelul pe gură.
   - Aş dori să văd rezultatul autopsiei, spuse acum ea. Crezi că ar fi posibil?
   - Desigur. Dar deja ţi-am dat toate datele...
   - Da, mi le-ai dat. Mi-ai făcut un rezumat foarte clar. Dar tot aş dori să-l citesc şi eu, te rog. De fapt, aş vrea să văd toate materialele. Fotocopiile declaraţiilor şi transcrierea stenogramelor din timpul procesului şi... orice mai ai.
   Paul îşi notă dorinţele ei.
   - În regulă.
   Mâna îi tremura puţin. Iată că, după toate lunile alea când refuzase orice fel de colaborare, Moulson începuse să se implice în propria-i apărare. Însemna că el va trebui să o viziteze de mai multe ori. Iar asta era bine. Era excelent! Întrevederea de astăzi decurgea straniu şi el era sigur că-i scapă multe, dar simplul fapt că era singur cu ea îl ridica pe culmi de fericire. Ştia că se va simţi deprimat de îndată ce va ieşi din camera asta şi că va fi sleit de puteri şi irascibil şi posomorât până o va vedea din nou.
   - Ce altceva mai luaţi în considerare? îl întrebă Moulson.
   El se bâlbâi un pic.
   - Păi, chestiile tehnice mai... generale. Parametrii formali. La drept vorbind, am depăşit termenul-limită pentru depunerea apelului. Dar, luând în considerare starea ta de sănătate din ultimele săptămâni, suntem siguri că putem rezolva această problemă. Probabil însă că va fi nevoie de o audiere pentru ca şi procuratura să-şi poată expune punctul de vedere.
   Şi Moulson începu iar să vorbească despre altceva, dându-i impresia că nu-l ascultase deloc:
   - Când poţi să-mi aduci toate dosarele alea?
   - Mâine, îi promise el, fără să se gândească. Am să fac copiile imediat ce ajung la birou şi apoi ţi le trimit prin curier. Şi apoi aş putea... aş putea să vin aici şi să le citim împreună. În caz că sunt anumite lucruri pe care nu le înţelegi prea bine.
   - Mi-ar face plăcere. Mulţumesc!
   - Pentru puţin. Am să consemnez în raportul meu că ai făcut o cerere în sensul acesta.
   Exagera puţin cam mult, dar Moulson nu comentă. Qui tacet consentire. Dacă nu zici, nu înseamnă că tocmai ce ai zis da.
   Trebuia să plece. Timpul rezervat întrevederii expirase de o jumătate de oră şi se mira că nu venise încă nimeni care să-l dea afară. Se ridică şi-i întinse mâna. Moulson i-o strânse.
   - Îţi mulţumesc! repetă ea. Deci, ne vedem curând.
   Paul avu grijă să nu o ţină de mână mai mult decât ar fi fost cuviincios. Atingerea ei era electrizantă, nici vorbă, dar trăsăturile lui nu trădară niciuna dintre emoţiile care îl copleşeau. Ieşi din cameră cu pas vioi, stăpânindu-şi cu greu dorinţa de a privi în urmă.
   Însă tot drumul prin punctele de control, apoi până la poartă, apoi peste deal, până la Londra şi la exigenţele plictisitoare ale slujbei sale, cu ochii minţii nu vedea decât chipul ei frumos, iar în urechi nu-i răsunau decât şoaptele ei răguşite şi aproape sugrumate.
   Mă simt pe mâini bune.
   Paul, mă simt în siguranţă în mâinile tale.

40

   După plecarea lui Levine, Jess rămase în camera de interogatorii, aşteptând să vină gardiana şi s-o ducă prin curte înapoi, în blocul Goodall.
   Era oarecum surprinsă. Ba chiar destul de mult. Acceptase întrevederea cu avocatul ca să poată începe să-şi îndeplinească promisiunea – să le poată găsi pe prietena lui Alex Beech şi pe cea care îl torturase pe Alex Beech. Însă intrase în capcană încă dinainte de a se dumiri ce se petrece.
   Fumul l-a ucis.
   Normal că fumul. Şi ea ştiuse asta. Îşi amintea acum de probele principale prezentate în timpul procesului, deşi, la vremea respectivă, abia dacă le acordase atenţie. Plămânii lui Alex intoxicaţi cu fum. Căile respiratorii pline cu cenuşă sub coardele vocale.
   Monoxid de carbon în sânge. Totul era foarte clar. Dacă ar fi existat vreo îndoială cât de mică, ar fi fost pomenită în instanţă. Dar n-a fost niciuna.
   Am murit pentru că mi-a făcut ea rău, Jess!
   Vehemenţa din aceste cuvinte o făcu să tresară. Nu ridică ochii. Îl simţea pe Alex alături, dar ştia că nu-l va putea vedea în lumina puternică a soarelui care intra prin fereastră.
   - Ba nu, Alex. Ai murit în incendiu. Trupul tău a fost examinat de experţi. N-aveau cum să greşească.
   Da’ poate că mint.
   Jess clătină din cap.
   - De ce să mintă?
   Nu ştiu. Pentru că le e frică de ea.
   - Le e frică de... Vorbeşti despre fata cea rea? Cea care ţi-a făcut tăieturile?
   Da. Poate că le e frică să nu-i taie şi pe ei.
   - Nu prea cred că le este frică de fata cea rea, spuse Jess cu toată blândeţea de care era în stare, încercând să nu-l supere prea tare.
   Credea că băiatul este cel mai în măsură să ştie cum anume murise, dar nu avea cum să conteste rezultatul autopsiei. Probabil că Alex se înşela.
   - Există un domn, căruia i se zice medic legist şi a cărui sarcină este să...
   Dacă nu le e frică, atunci înseamnă că ascund ceva. Aşa face poliţia. Ascunde dovezi. Face în aşa fel încât să pară că tu ai făcut un lucru rău, când, de fapt, nu ai făcut nimic. Şi că ea are întotdeauna dreptate.
   O surprinse tonul lui înverşunat şi realist în acelaşi timp. Parcă ar fi vorbit din proprie experienţă, deşi aşa ceva nu era posibil. Oare familia lui să fi avut un trecut infracţional? Oare exista în mintea lui amintirea vreunei confruntări dintre părinţii lui şi lege, în care el să fi fost victimă colaterală?
   Jess cântări lucrurile pe care tocmai ce i le spusese Levine şi apoi hotărî să nu le ia în calcul. Pentru că voia să-l ajute pe Alex. Acesta era singurul lucru pe care îl voia acum. Se va gândi mai târziu ce va face cu restul vieţii ei – pe care abia şi-o recăpătase datorită lui.
   Dar se cam temea ca nu cumva fata cea rea să fie doar un joc al imaginaţiei lui, un vis pe care-l avusese la un moment dat. Cu toate acestea, va continua să o caute. Şi o va căuta până când el îi va cere să se oprească.

41

   Cât despre directorul penitenciarului Fellside, întreaga lui viaţă era ca un vis.
   Când Jess Moulson a fost transferată la Goodall (habitatul natural al tuturor criminalelor şi fiinţelor monstruoase), iar lumea nu se sfârşise, directorul a simţit cum îi creşte încrederea în capacitatea sa de a face faţă situaţiei. Şi şi-a uitat în totalitate temerile de mai devreme. Pe biroul lui se îngrămădeau cereri de interviuri de la zeci de societăţi de presă; şi s-a hotărât să răspundă câtorva.
   Era un individ selectiv. Sau, cel puţin, aşa se amăgea singur. Fără emisiuni de scandal. Fără talk-show-uri. Fără interviuri live. Ştia prea bine cât de important este să poţi păstra controlul asupra mesajului pe care vrei să-l transmiţi. Prefera interviurile faţă în faţă cu corespondenţii ziarelor de mare tiraj, dar nu ar fi refuzat nici cereri venite de la reviste, dacă acestea aveau o reputaţie serioasă.
   De asemenea, ar fi fost de acord să i se ia un interviu şi la un post de radio, cu condiţia ca acesta să fie Radio 4.
   La fiecare interviu a avut grijă să pună un accent deosebit pe cele două principii esenţiale ale regimului din penitenciarul Fellside: rigoare şi corectitudine.
   - Sunt termeni care nu se mai folosesc acum, dar încă mai reprezintă temelia bunei discipline în cadrul penitenciarului, a repetat el de zeci de ori, cu modificări minore de formă. Deţinutele trebuie să ştie că tuturor li se aplică aceleaşi reguli, fără excepţie. Şi atunci nimeni nu va mai avea motiv să obiecteze faţă de severitatea regimului. Însă mereu se dă dovadă de inconsecvenţă în aplicarea acestor reguli şi atunci te confrunţi cu resentimente, tulburări, incidente, ba chiar şi revolte.
   Scratchwell credea că s-a prezentat destul de bine în acele interviuri. Nu uitase că i se spusese să nu atragă atenţia, dar reuşise să se convingă de faptul că asemenea informări discrete erau în concordanţă cu sugestia primită. Dacă consiliul de supraveghere ar fi avut ceva rezerve, tot ce trebuia să facă era să-l informeze în privinţa lor şi el şi-ar fi încetat imediat apariţiile în presă. Însă nu a primit niciun e-mail din partea conducerii, semn clar că nu-şi depăşise deloc competenţele. Era foarte posibil şi ca N-fold să-şi fi dat seama de avantajele apariţiei în ograda lor a unei celebrităţi (evident, una la scară mică şi decentă).
   Scratchwell era la curent cu faptul că aceleaşi organe de presă îi dădeau târcoale şi lui Moulson. În fiecare zi apăreau alte şi alte mesaje pe website-ul penitenciarului, iar el avea obligaţia să i le transmită. Deţinutei i se cereau interviuri, i se ofereau contracte pentru scrierea unei cărţi, pentru realizarea unor documentare despre viaţa ei, ba chiar şi contracte pentru promovarea unor produse. Cele mai multe asemenea oferte păreau escrocherii sau momeli de tot felul, dar, conform legii probabilităţilor, unele dintre ele puteau fi sincere şi serioase. Oricum n-avea nicio importanţă.
   Moulson le ignora pe toate fără deosebire. Ca şi cum ar fi crezut că este deja faimoasă şi că nu mai are nevoie de niciun fel de publicitate.
   Dar chiar şi fără implicarea ei activă, atât persoana lui Moulson, cât şi faptele ei captaseră interesul opiniei publice. Pe Channel 4 se difuza un serial intitulat Femei infernale, iar un episod al acestuia fusese dedicat poveştii lui Moulson, în ciuda faptului că apelul încă nu se judecase. În film, actriţa care o interpreta pe Moulson se asigura că John Street adormise înainte de a da foc apartamentului (dar Scratchwell era convins că amănuntul acesta era unul inventat).
   Exista şi Fondul Îngerilor, o organizaţie caritabilă înfiinţată pentru ajutorarea copiilor victime ale violenţei adulţilor, care acum publica fotografia lui Alex Beech pe toate anunţurile din ziare. Prin urmare, celebritatea o tot căuta pe Moulson, indiferent de ce ar fi făcut ea sau nu.
   Directorul nu mai prididea să se felicite pentru faptul că naviga prin aceste ape zbuciumate mult mai bine decât ea. Prin colaborarea cu presa, se asigura că vocea lui era auzită. Şi îşi susţinea cazul în mod cât mai elocvent. Moulson, pe de altă parte, plutea ca o epavă pe valurile furtunoase ale opiniei publice.
   Nespus i-a mai plăcut metafora asta atunci când i-a venit în minte prima oară. Şi s-a gândit să o folosească într-un interviu – poate după ce o va mai fi îmbunătăţit puţin. Dar, gândindu-se mai bine, şi-a dat seama că nu i-ar fi fost de niciun folos. Sugera că atât pe el, cât şi pe Moulson nu i-ar fi interesat decât propria reputaţie.
   Avea nevoie de o analogie cu ajutorul căreia să-şi poată face cunoscute experienţele. Să împărtăşească lumii întregi înţelepciunea lui. Să devină o parte a dialogului în care oameni ca Moulson îşi pierd individualitatea şi devin exemple.
   Mostre ale adevărurilor universale.

42

   Documentele promise de Levine au sosit după două zile. Nouă cutii pline, stivuite până în tavanul celulei lui Jess.
   Buller s-a simţit mult prea impresionată ca să-şi mai poată manifesta indignarea, mai cu seamă atunci când Jess s-a aşezat pe marginea patului ei, a deschis prima cutie şi s-a pus pe citit dosarele dinăuntru.
   Odată ce a început, nici că s-a mai oprit. Levine îi trimisese şi informaţii despre audierea care urma să aibă loc peste doar o săptămână. Jess avea sentimentul că fusese pusă în mişcare o maşinărie uriaşă şi complicată şi că ea nu-i mai putea dirija cursul – şi tot ce-i mai rămânea de făcut era să se ţină bine. Însă apelul era singura ei şansă de a afla mai multe despre ce se întâmplase cu Alex în noaptea incendiului. Şi, cu cât descoperea acum mai multe, cu atât avea şanse mai bune să profite de ocazie.
   - Da’ ştiu că are coaie fata asta, le mărturisi într-o seară Buller lui Po, Kaleesha şi încă vreo şase femei, adunate în sala de bal. Sapă prin hârtiile alea ore în şir. Te face să te întrebi...
   - Ce? vru să ştie Po.
   Buller ridică din umeri.
   - Dacă e vinovată pe bune.
   - Numai nevinovate sunt în puşcăria asta! sublinie cu cinism Kaleesha Campbell. Şi nu i-am văzut coaiele atunci când a abandonat greva foamei. Poate că nu vrea decât să i se dea atenţie.
   - Sigur că da, o ironiză Buller. Vrea să i se dea atenţie. De-aia vine în fiecare seară aici şi face pe nebuna, ca s-o vedem noi.
   Deţinutele din jur izbucniră în râs. Era oarecum absurd să spui că Moulson ar fi dorit să se afle în centrul atenţiei. Îşi petrecea cea mai mare parte a timpului în celulă. Şi când ieşea de acolo, încerca să treacă cât mai neobservată.
   Iar după apariţia cutiilor, devenise şi mai retrasă. Parcă îşi făcuse culcuş în blestemăţiile alea pline cu hârtii. Mii de pagini de documente, zeci de mii de pagini. Şi, după o vreme, toate repetau lucruri citite în altă parte. Dar le citea şi pe astea, pentru că – nu-i aşa? – nu se ştie niciodată de unde sare iepurele.
   Noua ei ocupaţie a devenit un prilej de amuzament printre deţinute. Femeilor din Goodall le plăceau persoanele perseverente şi poveştile bune. Moulson se încadra în ambele categorii. Pe măsură ce se apropia audierea preliminară, a început să acumuleze capital de simpatie. Evident că habar n-avea de asta: dintre toate deţinutele din Goodall, ea era singura care nu percepea locul acela ca pe o comunitate. Iar această comunitate începuse să-şi ţeasă pânza în jurul ei încă de la prima relatare fantezistă a lui Shannon McBride.
   Însă pânza aceasta era la fel ca Alex – atât de străvezie, încât nu puteai s-o vezi la lumina zilei.
   Sentimentul ei de apartenenţă venea doar din două direcţii: Alex şi mătuşa Brenda. Alex îi era aproape; mătuşa era departe – plus că nu-i răspunsese la scrisoarea în care o înştiinţase de schimbarea ei de atitudine. Asta putea însemna că Brenda se hotărâse în cele din urmă să se spele pe mâini de ea – veste cumplită, dar deloc surprinzătoare. Mai rău ar fi fost dacă se îmbolnăvise din nou şi nu primise scrisoarea. Ar fi putut crede că Jess era deja moartă. Iar tocmai gândul că nepoata ei murise ar fi putut s-o îmbolnăvească. Jess a încercat să o sune de multe ori. Paul Levine îi mărise linia de credit exact în scopul acesta. Aşa că putea să retragă câte două lire pe zi, sub formă de fise pentru telefon – suficient cât să-şi audă mătuşa, dacă nu chiar să stea la taclale. Şi se aşeza la coada din faţa unuia dintre cele trei telefoane existente în blocul G pentru uzul deţinutelor. Forma numărul şi lăsa telefonul să sune cât timp îi era permis. Şi când Brenda nu răspundea, trecea în spatele rândului şi aştepta din nou să ajungă la telefon.
   Dar chiar şi la coadă continua să citească. Nu-şi permitea luxul de a sta cu mâinile în sân.
   Citea, iar şi iar şi iar, expertiza medicului legist. Îl considera cheia întregii probleme. Numai că deocamdată nu-şi dădea seama cum anume. Cauza decesului: inhalare de fum şi monoxid de carbon produs în urma incendiului. Carbonizare totală. Cantităţi însemnate de depuneri de carbon în arborele traheobronşic. Ţesuturile moi ale feţei sunt absente în mare măsură, expunând structura osoasă parţial distrusă de căldura focului. Edem pulmonar extins...
   Căuta în zadar înregistrări de leziuni care să indice şi altceva decât: a inspirat fum, s-a sufocat şi a murit. N-a găsit nimic, dar a aflat destule ca să-şi dea seama că ar fi putut totuşi să existe. Un cadavru ars într-o asemenea măsură ar putea să mai prezinte răni ale ţesuturilor profunde, dar eventualele tăieturi pe piele ar fi confundate cu deteriorarea acesteia, provocată de uscarea şi exfolierea ţesuturilor arse. Aşa că nu se poate şti întotdeauna care rană a fost prima.
   Alex Beech stătea lângă umărul ei şi o atingea uneori cu vârful degetelor pe obraz, pe gât, pe dosul mâinii, încercând astfel să-şi demonstreze solidaritatea. Oare fusese şi în viaţă atât de răbdător şi cuminte sau astea sunt calităţi pe care ţi le dă moartea? Indiferent cum ar fi fost, ea îi era recunoscătoare. Ori de câte ori obosea şi se simţea dezamăgită pentru că nu reuşea să găsească nimic, atingerile astea fugitive erau ca o infuzie de energie efemeră. Parcă Alex era o baterie de maşină, care o pornea iar şi iar.
   Însă noaptea făcea ce-i plăcea lui. Acum Jess dormea mai bine, în timp ce Alex nu dormea deloc, aşa că se plictisea şi pornea la plimbare. Câteodată ea se trezea, nu-l mai găsea alături şi o cuprindea panica.
   O speria gândul că ajunsese să aibă atât de multă nevoie de el într-un timp atât de scurt. O speria că începuse să depindă de prezenţa lui. Era îngrozitor de singură în Fellside – sau aşa se simţea ea. Dacă acum ar fi încercat să comunice cu celelalte deţinute, ar fi primit un răspuns cu totul diferit faţă de cel din urmă cu câteva săptămâni. Numai că nu ştia asta. Şi, în fond, cea mai mare parte a timpului această izolare autoimpusă nu o deranja deloc: evident că era mult mai bună decât bătăile încasate. Dar, cu cât se izola mai mult de viaţa din închisoare, care fierbea în jurul ei ca supa într-o oală sub presiune, cu atât mai multă nevoie avea de băiatul cel mort ca să echilibreze lucrurile.
   În a treia noapte după sosirea documentelor, când mai erau doar patru zile înainte de audiere, i-a cerut lui Alex să-i spună tot ce-şi amintea despre prietena lui. Pe de-o parte, pentru că voia să înţeleagă ce i se întâmplase în noaptea incendiului, dar mai ales pentru că voia să-l păstreze alături de ea.
   Era drăguţă cu mine. Mă iubea.
   - Era de aceeaşi vârstă cu tine? Sau mai mare?
   Îi mai pusese întrebarea asta, dar atunci răspunsul lui fusese neclar.
   Cred că mai mare.
   - Cum arăta?
   Nu mai ţin minte.
   - Locuia cu tine? Sau aproape? În altă casă din Orchard Court?
   Alex se gândi îndelung.
   Locuia cu mine, aşa cred. Sau stătea cu mine. Câteodată. Ţin minte că adormeam lângă ea. Îmi plăcea cum îi mirosea părul. Mă ţinea în braţe, pentru că eu eram mai mic.
   - Dar nu-ţi mai aminteşti cum o chema?
   Nu.
   - Şi nici cum arăta?
   Nu.
   - Alex, orice îţi aduci aminte despre ea m-ar putea ajuta s-o găsesc. Orice amănunt, care ţie ţi se poate părea neimportant.
   Ştia că se îmbată cu apă rece. La proces nu fusese rostit nici măcar un cuvânt despre fata asta misterioasă. Fata cea drăguţă. Şi nici despre cealaltă – fata cea rea. Alex fusese un băieţel de 10 ani, fără surori şi fără verişoare. În viaţa lui nu existaseră multe fete. Aşa că ar fi trebuit să fie menţionată o fată care să fi rămas peste noapte cu el, care să fi dormit cu el în noaptea când murise. Şi pentru că nu se pomenise nimic, atunci era posibil ca ea să fi făcut parte dintr-o altă poveste, pe care soţii Beech să nu fi dorit să o facă publică.
   Poate şi nebuna aia care-i făcuse rău făcea parte din aceeaşi poveste.
   - Orice, repetă Jess, încercând să-şi ascundă disperarea din glas. Absolut orice.
   Nu-i era frică de fata rea.
   - Nu?
   Nu.
   - De ce nu-i era frică, Alex?
   Era foarte curajoasă. Mereu. Şi-mi zicea şi mie să fiu curajos. Zicea că nu mă poate răni nimic, pentru că o să mă apere ea.
   Şi tare bine îl mai apărase.
   - Deci o cunoştea pe fata cea rea? continuă Jess.
   Ea... da... da. O cunoştea. Aşa cred. Dar îmi zicea mereu chestia asta, să nu mă tem. Că nu trebuie să mă tem niciodată, pentru că nu va putea trece nimeni de ea ca să ajungă la mine. Şi îmi făcea mereu cadouri. Unul dintre ele a fost să mă înveţe să nu mă tem.
   - Încearcă să-ţi imaginezi că este aici, lângă tine, îi sugeră Jess.
   De ce?
   - Pentru că ar fi ceva drăguţ. Te simţeai bine alături de ea, nu?
   Da.
   - Atunci, încearcă! Închide ochii şi gândeşte-te la ea!
   Alex se uită o clipă la ea, iar în privirea lui se citea mâhnirea şi un fel de neîncredere. Oare fusese şi el victimă a acelei farse de copii, când îi spui cuiva să închidă ochii, să întindă mâinile şi să-şi pună o dorinţă – şi după aia îi arunci o porcărie în palme sau îi traşi un pumn în nas şi fugi de acolo?
   Însă Alex închise ochii. Nu se mai mişcă, nu mai spuse niciun cuvânt. Avea buzele strânse şi fruntea încruntată.
   - O vezi? îl întrebă Jess în şoaptă, încercând să nu-i influenţeze gândurile.
   Nu.
   - Atunci încearcă să...
   Da’ mi-aduc aminte cum era când venea la mine.
   Şi cum era, Alex?
   Acum Jess nu mai vorbise. Ci doar îşi formase cuvintele în minte.
   E-mail pentru cei morţi.
   Parcă eram iar bebe mic. Ea era mult mai mare şi mai puternică decât mine. Ar fi putut să-mi facă rău, dar n-a făcut-o niciodată. Şi mă ţinea strâns în braţe, ca şi cum i-ar fi fost teamă că o să mă scape.
   Acum Jess îl aşteptă tăcută să continue. Era greu. N-o deranja deloc să nu vorbească, dar partea dificilă era că trebuia nici să nu gândească nimic – pentru ca nu cumva gândurile ei să prindă formă şi să-i distragă atenţia.
   Oamenii credeau că-i proastă pentru că nu vorbea. N-o cunoşteau. N-o cunoştea nimeni în afară de mine.
   Şi tu o iubeai.
   Normal c-o iubeam. Mai mult decât pe oricine altcineva.
   Chiar mai mult decât pe mama şi pe tatăl tău?
   Mult mai mult.
   Pentru că se purta aşa de frumos cu tine.
   Da.
   Şi, atunci când te ţinea în braţe, te simţeai... ca şi cum ai fi fost cu mama ta?
   Alex deschise brusc ochii şi se holbă la Jess.
   Nu. Nu semăna deloc cu mama.
   - Dar ai zis...
   Ba nu. N-am zis. N-am zis că era ca mama. N-aş zice aşa ceva pentru că nu-i adevărat.
   - Bine.
   Şi nici tu n-ar trebui să spui asta.
   - N-am s-o mai fac, se grăbi Jess să-l liniştească. Îţi promit că n-am să mai spun niciodată asta.
   La fel de tulburat mai fusese doar în noaptea când discutaseră despre Hannah Passmore şi despre poveştile pe care le inventa el. Şi acum era din nou supărat, supărat pe ea. Îl rănise fără să-şi dea seama atunci când făcuse comparaţia aia. Se repezise cu capul înainte prin castelul din amintiri pe care el îl construia şi i-l dărâmase, îl năruise.
   O secundă mai târziu, Alex se făcu nevăzut.

43

   În ziua de dinaintea audierii preliminare, Carol Malaca şi Liz Earnshaw o vizitară pe Moulson în celulă.
   Nu mai luase cam de mult timp bătaie şi se dezobişnuise. Se ghemui în colţul dintre pat şi perete, încercând să se facă cât mai mică. Îşi acoperi faţa cu palmele şi se pregăti pentru furtuna ce urma.
   Ca de obicei, pe chipul lui Earnshaw nu se putea citi nimic, dar Carol Malaca mustăcea amuzată.
   - N-am venit să te caftim, măi, muiere nebună, chicoti ea. Scoală-te de-acolo!
   Dar Jess nici nu se clinti, aşa că Malaca se văzu nevoită să se aşeze pe vine, gemând din pricina efortului, ca să poată vorbi cu ea.
   - Mâine te duci la tribunal pentru audierea preliminară, spuse ea. Pe Oxford Row, în Leeds. Domnul judecător Foulkes. Dă din cap dacă pricepi ce zic.
   Jess dădu din cap.
   - Ai putea să ne faci un serviciu micuţ, dacă tot te duci acolo. Să iei un pachet şi să-l aduci aici. Scoală-te! Haide! Vreau să-ţi arăt ceva.
   Jess se supuse, dar era pregătită să fugă sau să se lupte dacă povestea asta s-ar fi dovedit mai urâtă decât o simplă bătaie. Încă nu încercase nimeni s-o omoare, dar ştia că nu ar fi fost imposibil. Iar femeile astea solide aveau cumva un aer de călău. Povestea cu pachetul putea fi doar ceva care să-i abată atenţia de la lovitura de cuţit.
   Carol Malaca ridică bluza lui Jess şi Earnshaw îi întinse un obiect pe care-l ţinuse în pumnul strâns – o pungă umflată şi sigilată, cam de cincisprezece centimetri pe şaptesprezece. Pe ea era lipită în cruciş o bandă adezivă, ale cărei capete atârnau libere. Carol lipi punga de abdomenul lui Jess, care tresări uşor: degetele acestei femei corpolente erau neaşteptat de reci.
   Carol netezi bine benzile adezive şi făcu un pas înapoi.
   - Bagă-ţi cămaşa la loc! îi ceru ea.
   Jess o ascultă. Simţea pachetul lipit de burtă, o pişca pielea de la banda adezivă, dar nimeni nu şi-ar fi dat seama că are ceva ascuns acolo.
   - Slabă ca un băţ, se bucură Carol. Uite, la asta-i bună greva foamei. Ăia care recomandă diete ar trebui să se gândească şi la varianta asta. Bravo! Acu’, ridică-ţi iar cămaşa!
   Jess o ascultă. O ustură puţin când Carol îi jupui benzile adezive de pe piele, dar mai puţin decât se aşteptase, pentru că pelicula de transpiraţie le împiedicase să se lipească prea tare.
   - Asta e tot, îi zise Carol. Ai vreo întrebare?
   - Nu, răspunse Jess.
   Malaca îi trase o palmă peste cap. Nu prea tare, ci cam ca un profesor care sancţionează un elev turbulent.
   - Mai gândeşte-te.
   - Ce o să fie în pachet? întrebă Jess.
   Carol clătină cu vehemenţă din cap.
   - Nu-i treaba ta. Altceva.
   - De... de unde îl ridic?
   - Bravo! O să fie în toaleta femeilor din spatele sălii de judecată – aia care-i doar pentru gardiene şi deţinute. Ceri voie să te duci să faci pipi. Dar chiar la sfârşitul zilei, înainte să te bage la loc în dubă. Intră în closetul din mijloc. Dacă-i ocupat, du-te în cel de alături şi aşteaptă până se eliberează. O să găseşti pachetul lipit tot cu bandă în spatele rezervorului. Trebuie să te aşezi pe budă şi să bagi mâna pe dedesubt. N-ai cum să-l vezi, dar pipăie bine şi ai să dai de el. După aia beleşti banda şi-l iei de acolo.
   - Ce-i în pachet?
   - Şi când ai să te întorci aici, prima chestie pe care ai s-o faci este să mă cauţi în celulă, la numărul 320, sau ai să te duci la Lizzie, la numărul patru sute paişpe, ca să ne dai obiectul. Doar lui Lizzie sau mie, nimănui altcuiva. Dacă nu ne găseşti în celule, ne aştepţi până ne întoarcem.
   - Dar ce este în...
   A treia oară a fost cu noroc. Carol îi aruncă o privire lui Liz, ridică dintr-o sprânceană şi, o secundă după aceea, Jess se pomeni izbită tare de perete. Earnshaw o ţinea imobilizată cu mâna stângă, iar în dreapta avea unul dintre cuţitele alea improvizate, pe care-l apropiase la doi centimetri de ochii lui Jess. Arma asta era confecţionată dintr-o bucată de lamă de ras, înfiptă într-o coadă de pensulă.
   În spatele lamei se contura chipul belicos al lui Earnshaw. Gura schimonosită a lui Earnshaw. Dinţii ei dezveliţi.
   - Eşti proastă? şuieră ea.
   Primele cuvinte pe care le rostea de când intrase în celula lui Jess.
   Simple, dar elocvente.
   - Nu, şopti Jess.
   Lama se mişca prin faţa ei. Mai întâi îndreptată spre ochiul stâng, apoi spre cel drept. Odată cu ea se mişca şi privirea lui Earnshaw, aidoma unui metronom. Carol Malaca oftă şi-şi coborî ochii în pământ. Expresia de pe chipul ei părea a spune: N-am ce-ţi face. Singură ţi-ai căutat-o.
   Lama zgârie obrazul lui Jess chiar sub pleoapa stângă. Mâna care o ţinea tremura puţin, dar tremurul ei nu se transmise şi mânerului.
   Nu exista strop de ezitare în atingerea aceea rece.
   Jess simţi cum o cuprinde un soi de fierbinţeală din creştet şi până în burtă.
   - Hei! spuse Malaca în cele din urmă. Lizzie!
   Tonul acelui munte de femeie era aproape blând.
   - Poartă-te frumos, în pizda mă-tii! mârâi Earnshaw, uitându-se urât la Jess.
   Lăsă mâna în jos şi cuţitul dispăru ca prin farmec. Se dădu înapoi. Lui Jess i se înmuiară picioarele şi alunecă încet de-a lungul peretelui, până ajunse să se ghemuiască pe jos. Ochii i se umplură instantaneu cu lacrimi, de parcă ar fi vrut să-i spele privirea de imaginea acelei lame duşmănoase.
   - Nu mai am ce să adaug la comentariile înţeleptei mele colege, spuse Loomis. Ai priceput ce ţi-a zis? Cum trebuie să te porţi?
   - Da, murmură Jess.
   Ar fi vrut să-şi şteargă lacrimile, dar îi era teamă să-şi atingă ochiul. Dacă avea o rană acolo? Dacă ce i se prelingea pe obraz era sânge?
   - N-ai nici pe dracu’, o asigură Malaca, mângâind-o pe creştet. Nu mai plânge! Eşti fată mare. Fă ce ţi se spune şi n-o să te bată nimeni. Aşa-i, Lizzie?
   Earnshaw nu răspunse şi continuă să se holbeze la Jess cu duşmănie mută. Atât de uriaşă era ura din ochii ei, atât de sinceră, că Jess se întrebă ce o împiedicase să folosească lama. Parcă era un animal dresat, asmuţit de cealaltă femeie cu un simplu gest din cap şi apoi oprit doar cu un cuvânt.
   - Iisuse! oftă Carol, uitându-se în jos.
   Se uită şi Jess. Dar câteva secunde nu reuşi să priceapă ce anume era balta aia de la picioarele ei. După aceea înţelese şi se simţi cuprinsă de groază şi ruşine.
   - Ar fi bine să ştergi chestia asta, o sfătui Carol, dându-se înapoi ca să nu-şi ude picioarele. Şi gândeşte-te bine la ce ai de gând să faci. Dacă ai să te pişi în sala de judecată, n-o să te mai creadă nimeni când ai să zici că vrei la budă. Haide, Lizzie!
   Cele două luară pachetul fals şi ieşiră din celulă. Cu mâini care-i tremurau îngrozitor de tare, Jess închise uşa şi şterse băltoaca cu prosoape din hârtie. Duse coşul de gunoi la duşuri ca să-l golească, simţindu-se recunoscătoare că, măcar acum, nu apăru nimeni ca s-o întrebe ce face.
   Dacă tot era acolo, se dezbrăcă şi se spălă. Era împotriva regulamentului să faci duş la ora aceea, dar nu-i păsa. Pedeapsa cu carcera nu însemna nimic pentru cineva care deja trăia ca o călugăriţă în sihăstrie. Îşi clăti şi pantalonii de trening şi-i întinse pe uşa de la duş.
   Tocmai când se ştergea, îşi făcu apariţia Alex şi o întrebă de ce e supărată. Luată prin surprindere, Jess se întoarse cu spatele la el şi îşi înfăşură prosopul în jurul corpului. Ştia deja că băiatul nu vedea prea bine ce are în faţă. Mai curând vedea ce vedeau ceilalţi oameni sau vedea la ce se gândeau, de parcă atenţia lor era un fel de lanternă care îi ghida privirea. Totuşi, o copleşi ruşinea pentru că stătea goală în faţa lui. De fapt, emoţiile pe care le trăia atunci erau tot un fel de goliciune care-i dezvelea sufletul.
   - Pleacă, Alex! murmură ea. Vino mai târziu!
   Ce s-a întâmplat?
   - Nimic.
   Nu-i adevărat. Plângi.
   - Nu plâng.
   Dar ai plâns mai devreme. Şi acum te gândeşti la asta.
   - Atunci, am să mă gândesc la altceva.
   Ţi-a făcut cineva ceva? Dacă da, atunci am să te răzbun!
   - Nu. Nu mi-a făcut nimeni nimic.
   Într-o oarecare măsură, acesta era adevărul. Nu fusese decât un teatru ieftin, chiar şi atunci când Liz Earnshaw îi pusese cuţitul la ochi. Un teatru ieftin, pus în scenă anume ca să o supună.
   Fantoma băiatului avea darul de a o linişti. La fel şi dorinţa lui de a se indigna în numele ei.
   - Nu mi-a făcut nimeni nimic, repetă ea. A fost doar o discuţie care m-a supărat. Acum sunt bine.
   Pe bune?
   - Da. Uite, spuse Jess, adresându-i un zâmbet deloc convingător. Cineva mi-a cerut să fac ceva şi eu n-am vrut. Atâta tot. Şi ne-am certat pe chestia asta.
   Ţi-a cerut să faci un lucru rău?
   - Cred că da. Da. Un lucru rău.
   Trebuie să refuzi.
   - Aşa am să fac, îl asigură ea.
   Evident, o minciună. Dar, odată rostite, cuvintele acelea se transformară în adevăr. Şi-şi aminti de vorbele doamnei pastor Afanasy.
   Nu poţi să repari răul pe care l-ai făcut dacă-ţi iei viaţa. Trebuie să încerci să faci numai fapte bune de acum înainte.

44

   Doctorul Salazar s-a obişnuit cu noul program. Ura faţă de sine şi disperarea făceau parte din el, însă nu se vedeau. La suprafaţă, lucrurile mergeau de minune.
   În fiecare dimineaţă de joi, Carol Loomis intra în infirmerie şi anunţa pe un ton plictisit că vechea ei problemă a recidivat. Salazar instala paravanul pentru ca deţinuta să se poată dezbrăca şi, la adăpostul lui, ea strecura pachetul (ridicat la începutul săptămânii de una dintre albinuţele lui Grace) într-un sertar de sub dulăpiorul cu medicamente, ocupat în general de feşe şi role de leucoplast.
   După asta, Salazar se prefăcea că o ascultă la inimă şi la plămâni şi îi spunea că trebuie să continue exerciţiile. Iar Carol Malaca răspundea „Mulţam, doctore”, se echipa la loc şi-şi vedea de drum.
   Dădeau acest spectacol pentru infirmierele din tura respectivă şi, chiar dacă au fost unele care să-şi imagineze că era vorba de mai mult decât de un simplu consult, niciuna nu a spus absolut nimic.
   Poate credeau că Salazar se „juca de-a doctorul” cu Malaca, fapt care nu le stârnea deloc gelozia.
   Important era că sistemul lui Grace funcţiona. Era foarte bine pus la punct. Carol livra marfa. Când se convingea că nu-l vede nimeni, Salazar scotea pachetul din sertar şi îl punea în geantă. La 3 după-amiază, se ducea în aripa Curie şi îl ascundea în sala de meditaţie.
   Şi viaţa mergea mai departe.
   În plus, Salazar şi-a dat seama că poate trăi cu sentimentele de vină şi groază născute din această nouă ocupaţie a lui. I se părea uluitor, dar evident adevărat, pentru că încă mai era în viaţă.
   Corupţia – exploatarea acelor oameni pe care ar fi trebuit să-i ajute – era cel mai mare păcat de pe scara lui valorică. Însă uite că se afundase în el atât de adânc, că nici nu mai vedea suprafaţa. Şi o făcuse pentru motivul cel mai simplu şi mai primitiv din câte există: frica.
   Dar nu frică la gândul că şi-ar putea pierde slujba. Simţea că ar fi putut face faţă destul de bine umilirii publice, arestului, detenţiei.
   Laşitatea lui era de natură fizică. Pentru că ştia prea multe despre cum funcţionează sau nu funcţionează corpul omenesc. Chiar şi gândul la moarte era unul suportabil, dar cu totul altă chestiune era durerea pe care trebuie s-o înduri până ajungi acolo.
   Aşa că a devenit ceea ce dispreţuia el cel mai mult, spunându-şi că îl absolvă ameninţarea cu moartea (altor oameni, nu numai a lui).
   Se concentra asupra deciziilor de natură logistică, pe termen scurt, abandonând orice alte gânduri care l-ar fi putut conduce spre concluzii mult mai periculoase. Pur şi simplu făcea ce i se cerea.
   Însă orice sistem este bun doar în măsura în care îi funcţionează toate componentele. Iar în joia de după ziua în care Loomis şi Earnshaw o vizitaseră pe Jess Moulson în celulă, unul dintre aceste componente a încetat să mai funcţioneze.
   Evident că era vorba despre Moulson, dar Salazar n-avea de unde să ştie asta. Iar Grace şi Devlin nu aveau deloc intenţia de a-i destăinui acest aspect al operaţiunii. Moulson fusese prezentă la audierea preliminară care durase cu totul doar 20 de minute.
   În biroul său şi într-o manieră neprotocolară (atât de neprotocolară cât poate fi justiţia penală), domnul judecător Foulkes i-a ascultat povestea tristă despre greva foamei şi a spus că, în acest caz, este dispus să renunţe la termenul impus pentru prezentarea contestaţiei. Procuratura, reprezentată de un bărbat cu buze subţiri, cu un costum cenuşiu parcă sudat de corp, nu a ridicat nicio obiecţie. Moulson a primit aprobarea pentru apel.
   După audiere s-a dus direct la penitenciar. Nu a trecut pe la toalete. Pachetul lui Grace a rămas unde era.
   Toate astea s-au întâmplat miercuri. Dimineaţa de joi a venit şi a trecut, iar Carol Malaca nu s-a prezentat la infirmerie, ca de obicei.
   A fost prima dată când lipsea. Sally a aşteptat-o cât de mult a putut, dar i-a fost teamă să se abată de la programul stabilit, în caz că cineva ar fi stat cu ochii pe el. Aşa că s-a dus în aripa Curie, şi-a făcut orele de la clinică şi s-a întors în Goodall, dar fără să facă livrarea.
   Apoi, pentru că nu ştia ce altceva să facă, l-a căutat pe Dennis Devlin şi l-a găsit în pauza de ţigară, în spatele camerei de gardă, împreună cu el se mai aflau încă vreo şase gardieni, toţi discutând despre tâmpeniile pe care le discută bărbaţii. Aproape că nici nu l-au băgat în seamă pe Sally, pe care nu-l considerau suficient de bărbat pentru a-l include în cercul lor. Însă Devlin l-a observat şi i-a făcut semn să-l aştepte – cu un gest discret, fără să ridice mâna.
   Îşi isprăvi ţigara şi strivi mucul sub talpă. Apoi se îndreptă spre doctor.
   - Ce e?
   - N-a fost niciun pachet.
   Deloc amuzat, Diavolul îl ţintui pe Salazar cu privirea.
   - Bine. Ce a zis Malaca?
   - N-a apărut.
   Iar informaţia asta îi spuse lui Devlin că era ceva în neregulă de-a lungul lanţului trofic şi că trebuia să se sfătuiască urgent cu Grace.
   - Întoarce-te în infirmerie! îi spuse el lui Sally.
   - Dar trebuie să...
   - Alo! Tacă-ţi gura! Aşteaptă-mă în infirmerie! Am să vin să-ţi zic care-i treaba.
   Îl lăsă acolo pe doctorul încă buimăcit şi se grăbi să ajungă la amanta lui. În faţa celulei lui Grace se afla doar Carol Malaca. Îşi încrucişase braţele pe piept şi avea pe chip o expresie de tristeţe calmă.
   - E înăuntru? o întrebă Devlin.
   - Da, da’ are musafiri, răspunse Loomis. O anunţ că ai venit.
   - Lasă c-o anunţ eu, zise Devlin, trecând pe lângă ea.
   Ştia că e un gest necugetat – ba chiar prostesc –, dar slugile lui Grace îi lezau mereu demnitatea. Avea senzaţia că statutul lui din acest penitenciar era călcat în picioare atunci când îl puneau să aştepte. Deschise uşa, intră şi imediat îi păru rău că o făcuse.
   Musafirul era prăjitoarea de copii, Jess Moulson, una dintre cărăuşele de droguri care fusese chemată acolo pentru că nu-şi îndeplinise misiunea.
   Scena era una nevinovată – Grace şi Moulson stăteau faţă în faţă pe cele două scaune cu spătar care constituiau mândria celulei lui Grace (din lemn adevărat, nu din plastic). Singura tuşă sinistră era muzica de la difuzor. Clasică – adică Grace era un pachet de nervi şi trebuia să se calmeze. Înăuntru mai era şi Liz Earnshaw, chiar lângă Moulson şi cu ochii ţintă la Grace, în caz că era nevoie de niţică tortură.
   Fireşte că în celula lui Grace, tortura aceasta ar fi fost limitată şi fără vărsare de sânge. Toate violenţele serioase aveau loc departe de ea. Acum era vorba de un interogatoriu important, de care depindeau o mulţime de lucruri importante. Devlin îşi dădu pe loc seama cât de mult greşise dând buzna acolo. Rămase o clipă nemişcat, cu mâna tot pe clanţă, întrebându-se dacă ar fi posibil să se retragă fără să fie observat. Dar Grace deja îl văzuse şi-i făcu semn să se apropie.
   Iar gestul ei o făcu pe Moulson să se întoarcă şi să-l vadă şi ea.
   Se uită la el cu ochi mari. Sigur că Devlin putea să-i înţeleagă reacţia. Faptul că el nu făcea nicio mişcare demonstra fără tăgadă că ea nu avea scăpare.
   - Cu mine vorbeşti, îi aminti Grace.
   Moulson îşi întoarse privirea speriată de la Devlin.
   - Păi, cred... cred că am căutat în altă cabină, spuse ea, pe un ton la fel de convingător ca al fetiţei care explică la şcoală cum i-a mâncat căţelul temele.
   - Nu pot să înţeleg una ca asta, zise Grace. În toaleta aia nu sunt decât trei cabine. Adică doar una se află la mijloc. Nu pricep cum de le-ai fi putut încurca. Sincer îţi spun, m-ai dezamăgit foarte tare.
  Devlin ştia foarte bine ce anume înseamnă vorbele astea când erau rostite de Grace. Nimic bun, ba uneori ceva absolut scârbos.
   Vaca aia tâmpită putea să moară oricum, chiar dacă renunţase la greva foamei, îşi spuse el – dorindu-şi din nou să nu fi venit aici.
   Încerca să se ţină la distanţă de latura sângeroasă a afacerilor lui Grace. Sigur, îi spusese că Shannon McBride furase din Casetă, dar apoi se dăduse la o parte şi o lăsase să facă ce trebuia. Însă asta era în regulă. Însă mai mult de atât îi dădea fiori reci, dar nu dintr-o sensibilitate excesivă, ci dintr-un sănătos instinct de autoconservare.
   - Erau nişte persoane înăuntru, se justifică Moulson. Cabina din dreapta era încuiată şi mai erau câteva femei care se spălau pe mâini la chiuvetă. Cred că am intrat în panică.
   - Şi n-ai mai ştiut care-i cabina din mijloc? clătină Grace din cap. Încerc să te înţeleg, Moulson, dar adevărul e că nu prea pot. Deloc nu pot.
   - Îmi pare rău.
   - Mă rog, asta-i destul de bine. Pentru că vreau să-ţi pară rău. Dar şi aşa, tot trebuie să descurc porcăria pe care ai făcut-o.
   Şi scoase un oftat răsunător. Alertată de oftatul ăsta, Liz Earnshaw îşi îndreptă uşor umerii, ca şi cum ar fi luat poziţia de drepţi. Părea că se terminase partea verbală a interogatoriului şi urma altceva. Dar Grace clătină din cap şi Earnshaw se relaxă din nou.
   - Presupun că ai încasat multe bătăi după ce te-au adus aici de la infirmerie, spuse Grace. Ştiu că a încercat Hannah Passmore. Dar n-a fost singura, nu-i aşa?
   - Nu, şopti Moulson.
   - Şi înainte de asta, ai încercat să mori prin înfometare. Şi înainte de asta, aproape că te-ai prăjit de vie. Deci, probabil că n-o să-ţi pese prea mult dacă mai capeţi câteva vânătăi ici şi colo. Şi probabil că ai avea dreptate. Nici nu ai avea de ce să-ţi pese.
   Şi Grace zâmbi, dar numai o secundă, luându-şi rămas-bun de la acea perspectivă agreabilă.
   - Dar o să te batem şi noi, doar ca să putem zice că am făcut-o şi după aia ne vom vedea de ale noastre. Peste câteva minute, Carol şi cu Lizzie o să te ducă înapoi în celula ta şi o să se pună serios pe treabă. O să-ţi lase urme. Urme vizibile, pentru că asta este important. Şi după aia tu o să te ghemuieşti sub pături şi ai să te aduni şi totul o să fie ca înainte. Aproape ca înainte.
   Acum Grace se aplecă şi se uită în ochii lui Moulson – cu duritate, ca şi cum ar fi vrut să-i citească gândurile.
   - Greva foamei, spuse ea. Ai reuşit să ajungi pe marginea prăpastiei şi te-ai uitat în jos, dar n-ai sărit. Ăsta-i un semn încurajator.
   Îndepărtă o şuviţă de păr de pe obrazul lui Moulson. În mod normal, acesta ar fi fost un gest plin de blândeţe, dar aici şi acum el nu sugera decât un singur lucru: că Jess era proprietatea ei.
   - Spune-mi, ce s-a întâmplat azi la tribunal? o întrebă ea. Ai primit dreptul la apel?
   Moulson nu reuşi decât să dea încet din cap.
   - Bravo ţie! exclamă Grace. Uite ce am de gând să fac. Am să-ţi dau aceeaşi misiune pentru ziua când se va judeca apelul. Domnul Devlin o să mă informeze asupra datei. Dar, dacă mă dezamăgeşti din nou, Moulson, să fii convinsă că am să te omor. Fără să te avertizez, fără să-ţi mai dau încă o şansă. Am să dau ordinele necesare, se va întâmpla ceva şi tu ai să-ţi iei adio de la viaţă. Te rog să bagi de seamă că nu-i cer lui Liz să-ţi sucească braţul sau să te tragă de păr. Pentru că vreau să te concentrezi doar la ce-ţi spun. Vreau să-mi iei vorbele în serios şi să te gândeşti bine la ele. Vrei să-mi faci favoarea asta?
   Moulson încă se mai uita ţintă în ochii plini de calm matern ai lui Grace. Parcă nu auzise că fusese întrebată ceva. Dar imediat ce Liz Earnshaw îi dădu un ghiont în umăr, se grăbi să răspundă:
   - Da!
   - Bine. Acum ieşi de aici! spuse Grace.
   Moulson se ridică de pe scaun. Se uită din nou la Devlin. Niciun alt simbol al puterii şi influenţei lui Grace nu putea să aibă o funcţie mai bună în Fellside.
   - La ce te holbezi? se răsti el.
   Moulson îşi coborî privirea. Tremura vizibil când trecu pe lângă el, cu ochii în pământ. Liz Earnshaw porni după ea, iar Carol Malaca le însoţi.
   - Ai nevoie de mine? o întrebă Devlin pe Grace.
   Iar ea îl privi de parcă tocmai ce o întrebase cât fac doi şi cu doi.

45

   După plecarea lui Moulson, Grace începu să se gândească cum să reducă pagubele. Trebuia să ia anumite măsuri ca să împiedice agravarea situaţiei şi, din nefericire, unele dintre ele păreau a presupune o nouă redactare a contractului cu Devlin.
   - Va fi nevoie să te duci la tribunal, îl anunţă ea, ca să ridici pachetul ăla.
   - În seara asta?
   Devlin era de-a dreptul îngrozit.
   - Da, Dennis, în seara asta. Nu ne-am consolidat încă afacerea în Curie şi javra aia de Kenny Treacher îşi bagă nasul peste tot. Imediat ce Weeks şi Hassan ies din carceră, o să ia legătura cu ele şi o să încerce să reia traficul. N-o să avem probleme dacă suntem puternici şi reuşim să-l ţinem la distanţă. Dar trebuie ca toată lumea să dorească să consume doar marfa noastră. Dacă ne seacă robinetul, e ca şi cum l-am invita înăuntru.
   Devlin se duse la uşă, o închise şi se sprijini cu spatele de ea. Pe chip i se citea neliniştea şi nemulţumirea.
   - Eu nu pun mâna pe droguri, îi aminti el lui Grace, pe un ton scăzut. Nu mă apropii de ele.
   - În mod normal, ai avea dreptate. Dar acum e vorba de o urgenţă.
   - Aş putea să dau bani unuia dintre şoferi ca să...
   - Nu!
   - De ce dracu’ nu?
   - Din două motive, zise Grace. Gândeşte-te, Dennis!
   Îl prinse de mână şi îl trase de lângă uşă. Devlin o urmă docil, dar atitudinea îi era încă destul de încordată. Deţinuta îl împinse pe scaunul pe care stătuse Moulson, îi puse mâinile pe umeri şi îl privi în ochi. Apoi începu să-i vorbească pe tonul acela cald şi persuasiv, pe care-l folosea mai rar în locul vocii cu intonaţii monotone, ca de robot.
   - Nu este programată nicio cursă, aşa că niciun şofer nu ar avea motiv să se ducă până acolo.
   - Nici eu n-am!
   - Iar aşa cum am făcut noi planul, şoferii habar n-au despre pachetele alea. Doar deţinutele, iar deţinutele fac ce li se spune pentru că ştiu foarte bine din ce parte bate vântul. Pachetul ăsta e plin cu bunătăţi – heroină, cocaină, LSD. Dacă şoferului tău îi trece prin cap să arunce o privire înăuntru, o să se cace pe el. Nu, nu mai trebuie să afle nimeni despre asta.
   Devlin tot nu era încântat. Continuă să îndruge verzi şi uscate despre cum povestea asta contravenea relaţiei de afaceri dintre ei şi cum ar fi fost dacă era prins cu drogurile asupra lui.
   Grace ştia că avea să-l convingă până la urmă, numai că nu prea mai avea vreme. Nu existau decât două metode rapide care să-l determine să treacă linia de sosire. Ori şi-l făcea partener cu drepturi depline (aşa cum îşi imagina el că ar fi deja), dându-i numerele anumitor conturi bancare, ori îi oferea un favor sexual, pe care îl ţinuse secret până acum.
   Dezbătu problema în minte vreo două sau trei secunde – fapt care pentru Grace era dovadă a unei ezitări serioase. Apoi se aşeză în genunchi şi trase fermoarul de la pantalonii lui Devlin. Indiferent ce ar fi ales să facă, tot s-ar fi schimbat echilibrul de forţe dintre ei, dar era mai uşor să-şi clătească gura de gustul instrumentului lui. Pe când, dacă i-ar fi spus unde erau banii, ar fi ajuns să fie legată de el pentru totdeauna.
   - Ştiu că îţi cer mai mult decât stabiliserăm, Dennis, murmură ea, încercând să se uite pe lângă penisul lui ca să-i vadă ochii prudenţi şi nesiguri. Dar uneori este bine să ieşi din zona de confort. Hai să-ţi arăt, scumpule!
   N-o deranja. Ar fi supărat-o doar dacă acest mariaj din interes cu Devlin s-ar fi transformat în altceva. Or, de vreme ce nu era cazul, orice metodă de persuasiune era la fel de bună.
  Însă ceva tot o neliniştea. După ce-l adusese pe Devlin la orgasm, îl ţinuse puţin în braţe, îi murmurase cuvinte drăgăstoase şi apoi îi făcuse vânt pe uşă, încercă să mediteze vreo 10 minute ca să-şi limpezească gândurile. Nu reuşi. Tot vedea faţa lui Moulson.
   Iar necazul era că faţa lui Moulson îi amintea lui Grace de a ei.
   Nu de aceea pe care o avea acum, ci de cea cu care se născuse, desfigurată de malformaţia care-i transformase copilăria într-un iad perpetuu. Grace luptase din răsputeri ca să se poată distanţa de acel început neprielnic al vieţii pe care i-l oferise moştenirea genetică. Iar Moulson era ca fantoma acelui început care se întorsese să o bântuie. Încercă să-şi spună că asemănarea era superficială. Că ea se născuse cu malformaţiile alea şi triumfase asupra lor. În vreme ce Moulson le căpătase din cauza propriei slăbiciuni şi prostii autodistructive. Erau cu totul şi cu totul diferite.
   Refuză cu fermitate să se mai gândească la asta. În viaţă există muchii tocmai ca să te căleşti frecându-te de ele. Nimeni nu ajunge puternic dacă doarme într-un pat din puf.

46

   În timpul bătăii, Jess a încercat să stea neclintită. După aceea i-a fost mai uşor, pentru că o durea tot corpul la cea mai mică mişcare.
   „Câteva vânătăi, ici şi colo...”, spusese Grace. Dar erau mai multe, nu doar câteva. Earnshaw şi Loomis o călcaseră în picioare de ziceai că bătătoreau pământul. Mai ales Earnshaw o lovise cu un entuziasm sălbatic şi încrâncenat, cum Jess nu mai văzuse niciodată la un alt om.
   Citise undeva despre cei care se autoflagelează, fanatici religioşi, care îşi chinuiesc trupul, biciuindu-se sau torturându-se. Earnshaw era exact ca ei, numai că folosea trupurile altora. Nu era vorba despre sadism, cel puţin expresia de pe chipul ei congestionat nu părea să sugereze niciun fel de plăcere fetişistă: ci era ca şi cum ar fi ridicat capacul de pe o anume durere interioară, care se revărsa din ea în torente, iar pumnii şi picioarele nu-i erau decât conducte prin care acel ceva lăuntric îşi croia drum afară.
   Din nou Carol Loomis a trebuit să o oprească, adresându-i un blând şi indulgent „Haide, măi, Lizzie! Ce dracu’, te rog!” Earnshaw a făcut un pas în spate, asudând ca un boxer şi gâfâind printre dinţii strânşi. Jess s-a uitat în sus la ea, cu ochii-i umflaţi. Nu s-a mişcat şi nici n-a vorbit. Nici măcar n-a plâns. Nu ştia ce anume ar fi putut declanşa o a doua rundă, dar era sigură că nu-i va supravieţui.
   Carol Malaca a luat situaţia în mâini şi a ridicat-o pe Jess de pe jos. A târât-o până la pat, unde a aşezat-o într-o poziţie mai mult sau mai puţin stabilă – ideea era să nu cadă înapoi pe podea.
   - Apropo, felicitări! i-a zis atunci. Pentru apel. Încă mai poţi să ieşi basma curată, Moulson, chiar dacă l-ai omorât pe puştiul ăla.
   Paşii lor s-au îndepărtat, însă nu s-a auzit zgomotul uşii închise.
   Fireşte că voiau să o vadă toată lumea, din moment ce era un exponat care ilustra un principiu de o deosebită importanţă în acel mediu. Nu te pui cu Harriet Grace dacă nu vrei să păţeşti la fel.
   Vreme îndelungată a fost singură, ghemuită pe pat. Apoi în celulă a intrat Buller, ca o vijelie, i-a examinat rănile şi s-a pus pe treabă. A înmuiat în apă multe ghemotoace de hârtie igienică şi a şters-o de sânge. Dar nu prea a avut ce să facă în privinţa vânătăilor.
   - Eşti ca vai de tine, păpuşă, mormăi ea, în timp ce o îngrijea. Bine că n-ai niciun os rupt. Iar ochiul ăla o să fie în regulă de îndată ce o să se dezumfle. Cred că ţi s-a spart un vas de sânge, atâta tot. Uite, ţine hârtiile astea lipite de obraz.
   Jess o ascultă. Buller părăsi câteva clipe celula şi se întoarse cu doi plasturi. Soluţie antiseptică avea deja de mai multe săptămâni, de când oblojise mâinile rănite ale lui Shannon McBride. Nu-i propuse lui Jess să o ducă la infirmerie şi nici Jess nu aduse în discuţie această posibilitate. La fel ca în cazurile bătăilor încasate în trecut, nici aceasta nu avusese loc la modul oficial.
   - Pe Lizzie o cam ia valul în situaţii din astea, spuse Buller, în timp ce tampona cu grijă braţele lui Jess. Ţi-am zis să te fereşti de ea.
   Jess nu se obosi să-i răspundă că nu avusese încotro. Buza îi era făcută zdrenţe în locul unde i se lovise de dinţi. Mai uşor şi mai puţin dureros era să nu spună nimic.
   Când sună stingerea, Buller o ajută să se ridice şi să se târască până la uşă, ca să fie prezentă la apel. Şi chiar dacă gardianul observă starea în care era, acesta nu simţi că merită să comenteze ceva.

47

   Devlin s-a dus la tribunal după pachetul lui Grace.
   A fost nevoit să apeleze la bunăvoinţa unuia dintre funcţionari, care i-a permis accesul în clădire pe o uşă laterală. Ar fi preferat să nu-l vadă nimeni, dar nu avea cum să ajungă în zona unde se aflau toaletele pentru deţinuţi fără să treacă pe la punctul de control. Drept urmare, fusese înregistrat că se afla într-un loc unde n-avea nicio treabă, sub pretextul că venise să ia cascheta uitată de un alt gardian, coleg de-al lui. Îi era groază de toată povestea.
   Dar nu a avut încotro, mai ales după tot ce-i făcuse Grace. Dacă ar fi refuzat, ar fi fost ca şi cum nu i-ar fi păsat deloc de momentul acela intim dintre ei, de darul pe care ea i-l făcuse.
   Îşi dădea seama că îl juca pe degete. Că doar nu era prost. Însă această relaţie cu Grace i se părea ceva special, unic. Poate că s-au aliat în primă instanţă doar pentru profit reciproc, dar după ce s-au cunoscut mai bine, între ei s-a înfiripat ceva mai presus de bani şi interese. Făceau treabă bună împreună. Aşa că nu conta prea mult, obişnuia el să-şi spună, dacă se lăsa manipulat din când în când.
   Pentru că ea îl respecta în continuare. Pentru că şi ea ştia cât de solidă este relaţia lor şi îi era mai necesară decât i-ar fi fost lui. Plus că ea se aşezase în genunchi în faţa şliţului său desfăcut.
   Şi îşi mai spunea şi altele, tot în acelaşi stil.
   Trecuse de ora 9 când s-a întors la Fellside, iar tura i se terminase la 8. Asta îi îngreuna cumva situaţia. Regimul de la Fellside, asemănător în foarte multe privinţe cu o corabie găurită, urmărea cu incredibilă rigoare mişcările personalului. Era obligatoriu să semnezi şi la venire, şi la plecare. Graţie unei atenţii consistente oferite lui Donaldson, ofiţerul de serviciu, Devlin reuşise să se strecoare afară fără să semneze în registru. Însă acum trebuia să intre iarăşi în blocul cu celule, deşi, teoretic, nu ar fi trebuit să aibă nicio treabă acolo. Plus că era nevoie să-l mituiască din nou pe Donaldson pentru că închidea ochii. Din fericire, una dintre obligaţiile de serviciu ale lui Devlin era să se ocupe personal de registrul de tură.
   Aşa că primul lucru pe care l-a făcut a fost să se treacă cu două ore peste program.

..................................................