Fellside, M.R. Carey

 .............................................

5-8

      După ce își asigură astfel fundul, se duse glonţ la infirmerie. Care era încuiată. Al dracu’ Sally, te poţi baza pe el să te lase baltă la greu!

   Se întoarse să plece, dar în spatele lui uşa se deschise de pe dinăuntru. Cam doi centimetri, prin care Sally se uita speriat afară, ca un iepure din vizuina lui.
   Devlin împinse cu putere uşa, îl înlătură cu umărul pe doctor şi intră. Aruncă pachetul pe masă şi mârâi:
   - Ai vreun motiv anume pentru care te joci de-a v-aţi ascunselea?
   - Infirmeria trebuie să stea închisă când nu-i nimeni aici. Patience nu şi-a terminat încă tura, dar e în aripa Blackwell şi eu nu ştiam când o să te întorci şi...
   - Sally, e drept că te-am întrebat, dar crede-mă că nu-mi pasă. Uite-ţi marfa.
   Salazar se uită la pachet cu o scârbă pe care nu încerca să şi-o disimuleze.
   - Nu pot să-l ţin aici, spuse el. În niciun caz până săptămâna viitoare.
   Lui Devlin i se păru un răspuns al naibii de prostesc. Doar infirmeria era plină de tot soiul de medicamente, nu?
   - Găseşte un loc unde să-l ascunzi peste noapte! spuse el. Şi mâine te duci la clinică şi-l pui în locul obişnuit. Nu putem să întrerupem aprovizionarea.
   Evident că Sally avea ceva de obiectat şi la asta. Foarte multe obiecţii. Că nu avea niciun sens să se ducă la clinică de două ori într-o săptămână. Că nu avea cabinet liber pentru vineri şi nu avea nicio programare acolo. Adică habar n-avea de capul lui, asta voia să zică.
   Şi brusc, lui Devlin i se puse pata şi renunţă să-i mai sufle în fund lui Salazar. Făcând abstracţie de orgasmul din celula lui Grace, ziua asta fusese de tot căcatul. Ajunsese să facă ceva ce se jurase că nu va face niciodată. Dar n-avea niciun resentiment faţă de Grace: nu-şi permitea să meargă până într-acolo. Însă îi dădea ghes un sentiment de indignare nedesluşită faţă de felul în care mergeau treburile în lumea asta. Iar faptul că, peste toate astea, trebuia acum să înghită şi o doză mare de miorlăieli marca Salazar îl făcea să creadă că Dumnezeu începuse să-şi aroge prea multe libertăţi.
   Masa era plină de tot felul de prostii medicale. Devlin le împinse într-o parte şi multe căzură pe podea. Desfăcu punga sigilată şi o răsturnă. Exact la asta se aştepta: un calup de canabis, înfăşurat în folie alimentară; o pungă mai mică, tot sigilată şi ea, cu heroină; altă pungă cu cocaină. Nişte pastile în culori pastelate, cu aspect la fel de inofensiv ca drajeurile dulci cu care se îndopase Devlin în copilărie – probabil tablete de ecstasy.
   Mâinile o luară înaintea gândurilor lui furioase şi se apucă să desfacă şi ultima pungă. Behăiala pasiv-agresivă a lui Sally contribuise cumva la starea lui. Pentru că Devlin intrase în infirmerie doar uşor frustrat din cauza uşii încuiate. Însă, cu cât se uita mai mult la faţa aia miloagă care cerea pumni, cu atât parcă voia să-i îndeplinească rugămintea.
   Pe vremuri, s-ar fi folosit în acest scop de Leah, nevasta lui Sally.
   Mulţi ani avusese o înţelegere cu ea, care durase chiar şi o perioadă după ce aflaseră de boala ei terminală. Din păcate însă, drumul acela era acum închis.
   Scoase o singură pastilă, una galbenă, şi o împinse peste masă cu degetul.
   - Haide, Sally, serveşte-te! spuse el. Mostră gratuită. Să nu zici că nu-ţi dau niciodată nimic.
   Salazar îl privi lung, fără să spună nimic, apoi se întoarse şi se îndreptă spre uşă.
   Devlin ajunse înaintea lui acolo şi îl opri din drum.
   - Ce, nu vrei să iei masa cu mine?
   Şi zâmbi cu toată gura, ştiind ce efect au vorbele lui. Nu-şi pierduse cu adevărat controlul, dar îl amuza să-l facă să creadă asta pe puţiflenderul ăla speriat.
   - Ooo, dar ai să mănânci cu mine, nu-i aşa? Pune mâna de înghite pastila aia, dacă nu vrei să cred că ai ceva cu mine.
   - Aş prefera să n-o fac, spuse Salazar.
   Se aflau cam la 2 centimetri unul de celălalt. Oricât ar fi încercat doctorul să-şi mascheze spaima, era limpede că mai avea puţin şi-şi dădea drumul în pantaloni. Devlin îl împinse înapoi în infirmerie şi făcu un semn spre masă. Spre pastila galbenă.
   - Ai s-o înghiţi, spuse el. Singura întrebare este dacă nu cumva o să-ţi înghiţi mai întâi câţiva dinţi.
Sally clătină din cap.
   - Eşti beat, Dennis! Sau mai rău! Ar trebui să te duci acasă şi să dormi ca să-ţi revii. Bine, fie cum zici tu, am să duc marfa mâine la Curie, dar n-am să...
   Devlin îşi schimbase uniforma cu haine civile ca să se ducă la tribunal, dar când se întorsese la penitenciar se schimbase la loc. Aşa că acum avea bastonul la centură. Îl smulse de acolo şi îl ridică ameninţător.
   Bastonul, lung de o jumătate de metru, fusese fabricat prin injecţie din policarbonat rezistent la impact în oraşul McKinney, Texas – loc unde legea se aplică fără tocmeală. Lucios şi întunecat ca noaptea, cântărea mai puţin de nouă sute de grame, dar asta n-avea nicio importanţă: doar privindu-l îţi dădeai seama de ce era capabil.
   Puteai să-l baţi chisăliţă pe unul şi bastonul nici nu se zgâria, nici nu se îndoia, nici nimic.
   La vederea bastonului, lui Sally îi pică falca până în piept. Vru să se dea înapoi din faţa lui Devlin, doar că nu prea avea unde. Aşa că, după al doilea pas, se lipi cu spatele de un dulăpior cu medicamente. Devlin răsuci bastonul, aducându-l lângă umăr, în poziţie de atac.
   - Ia-ţi pastila, Sally! îl sfătui el. M-am săturat să mă port frumos cu tine.
   - Dar e ecstasy! zbieră Sally. Cum să mai merg acasă cu maşina dacă am minţile vraişte?
   Devlin începu să râdă.
   - Uite o întrebare încuietoare. Dar te întreb şi eu ceva: cum ai să mergi cu maşina dacă ai mâinile şi picioarele rupte?
   - Am înţeles ce vrei să spui, Dennis.
   - Oare? Şi ce anume ai înţeles?
   - Nu vreau să iau...
   Bastonul lui Devlin lovi dulăpiorul la vreo 5 centimetri de capul lui Sally. Doctorul tresări speriat şi se feri, dar după lovitură.
   Dacă Devlin şi-ar fi ratat ţinta, creierii lui Sally s-ar fi împrăştiat pe toată uşa dulapului.
   În acelaşi timp, Devlin urlă din rărunchi – urlet destinat nu numai lui Sally, ci şi tuturor oamenilor care-l făcuseră vreodată să-şi piardă timpul sau îi refuzaseră ceva sau îl priviseră cu dispreţ din cauză că vorbea cu accent şi avea chelie şi burtă. Urletul ăsta venise de nicăieri, şi totuşi parcă îl apăsa pe suflet dintotdeauna. Şi se simţi mai bine după aceea.
   Nu se poate şti ce anume descifrase Salazar în această manifestare vocală sau ce citise în ochii lui Devlin, dar efectul a fost cel scontat.
   Înşfăcă pastila şi şi-o îndesă în gură, înghiţind-o fără apă. După care rămase cu ochii aţintiţi asupra lui Devlin şi respirând greu, ca după un cros.
   - Bravo! mârâi Devlin, punându-şi bastonul la loc.
   În uşa dulăpiorului se vedea o urmă adâncă, lungă cam de 15 centimetri şi prea aproape de locul unde se aflase capul lui Salazar pentru a mai putea da naştere la îndoieli.
   - Dacă ai nişte unguent mentolat, ar fi bine să te dai cu el pe la nas, îl sfătui Devlin. O să mai domolească efectul pastilei.
   Băgă toate drogurile înapoi în pungă, pe care o puse apoi în mâinile doctorului.
   - Mai întâi pune bine astea şi după aia cară-te dracu de-aici! Stock are ochi mari şi gura şi mai mare. Mai bine să nu te vadă acum.
   De când înghiţise pastila, doctorul nu se mişcase deloc. Se sprijinea cu umerii de dulăpior, iar genunchii îi erau pe jumătate îndoiţi. Parcă era un rugbist pregătindu-se să fie placat de un adversar – parcă îşi închipuia că drogul avea să se izbească de el în cel mai propriu sens. Pe Devlin îl umflă rasul. Poate îi făcuse un bine lui Sally. Poate măcar acum se va înveseli puţin.
   - Nu uita să stingi lumina! mai spuse el şi ieşi din infirmerie.
   Doctorul Salazar cunoştea teoria despre efectul feniletilaminelor. O cunoştea destul de bine ca să ştie că avea un avans, pe care trebuia să-l folosească în mod judicios. Mai întâi, ascunse pachetul sub dosarele din sertarul de jos al fişetului său, unde nu umbla nimeni. Apoi făcu ceva ordine în încăpere, ca să şteargă urmele trecerii furtunoase a lui Devlin pe acolo. Lipi pe uşa îndoită a dulapului un afiş care îndemna la conştientizarea pericolului reprezentat de SIDA şi ascunse cât putu mai bine urma lăsată de baston.
   Pontă de ieşire, având grijă să-i ureze o noapte cât mai bună lui John Donaldson, paznicul de serviciu la poartă.
   După aceea se urcă în maşină, conduse cu mare atenţie până la capătul parcării – pustii la ora aceea – şi aşteptă ca pastila să-şi facă efectul. Poate că nu avea să fie prea puternic. Depindea de cantitatea de substanţă activă din pilula aia micuţă. Însă oricum avea să fie mai puternic pentru Sally decât pentru un consumator regulat, ai cărui receptori de dopamină şi norepinefrină ar fi fost mai obişnuiţi cu aşa ceva. Însă, în afară de aceste noţiuni de neurochimie, Salazar n-avea nici cea mai mică idee ce îl aştepta.
   Dar uite că era bine. Foarte bine. Surprinzător, incredibil de bine şi de vesel. Şi, pentru prima oară după ani buni, Sally se simţea pur şi simplu fericit şi euforic. Se tolăni în scaunul maşinii, cu capul sprijinit de tetiera ortopedică, incomodă în mod normal, iar frumuseţea şi perfecţiunea vieţii i se revărsă prin tot trupul, aidoma unui sirop gros.
   Era îndrăgostit de lume. Îndrăgostit de toţi oamenii pe care-i cunoştea. Evocă amintirea chipurilor lor, pentru a-i putea spune fiecăruia în parte cât de mult îl iubeşte.
   Dar chiar şi prin aburii aceia de extaz, tot simţi înţepătura unei emoţii cu totul diferite atunci când ajunse la chipul lui Dennis Devlin.
   - O să te omor! murmură el şi pe buze i se lăbărţă un zâmbet şui. O, da, aşa o să fac! O să te omor, ticălosule!

48

   Jess zăcea pe patul îngust, în centrul unui univers al durerii.
   Pieptul, coastele şi spatele îi erau pline de vânătăi îngrozitoare de la bătaia pe care i-o dăduseră Loomis şi Earnshaw. Nu reuşea să-şi găsească nicio poziţie în care, după 10 sau 15 minute, să nu-şi simtă tot corpul strivit ca de un tăvălug, dar o durea şi atunci când îşi schimba poziţia, uneori chiar mai tare. Fiecare mişcare făcută era ca un sprint disperat în spatele liniilor inamice, în căutarea unui adăpost inexistent.
   Epuizarea o îndemna stăruitor la somn, dar nu putea să doarmă.
   De fiecare dată când aţipea, muşchii i se relaxau puţin. Dar imediat îi zvâcnea câte o parte a corpului şi se trezea brusc, în plină agonie.
   Noaptea trecea, transpiraţia i se răcea pe piele, înfiorând-o, dar nimic altceva nu se mai întâmpla.
   Până când s-a întâmplat. Până când a venit.
   Trebuia să mă chemi, o dojeni Alex Beech.
   Nu ştiu cum.
   Ba ştii. Te gândeşti la mine şi eu vin.
   Numai că Jess nu fusese deloc în stare să gândească după bătaia încasată. Funcţiile superioare ale creierului ei dezertaseră. Iar ce-i mai rămăsese în cap nu avea nici trecut şi nici viitor.
   Poţi să scapi de asta. E uşor. Ia-mă de mână, uite, aşa şi... nu... Nu, ţine-te de mine! Fă un pas în lateral!
   Mâna lui o trăgea cu insistenţă, însă ei îi era teamă de ce s-ar fi putut întâmpla dacă se mişca.
   Nu, Alex!
   Ba da! Haide, Jess!
   Faptul că-i rostise numele o convinse. Se abandonă încrederii instinctive în prietenia lui. Îl lăsă s-o tragă de pe pat, mai întâi de o singură mână, apoi de amândouă. El făcu un pas în spate şi îl urmă, tresărind în aşteptarea protestului de care era convinsă că va veni din partea muşchilor săi scandalizaţi.
   Dar nu simţi nicio durere. Privi nedumerită în ochii gravi ai băiatului. Apoi se uită peste umăr şi-şi văzu trupul zăcând acolo, ca o maşină abandonată. Atât de copleşitoare era această absenţă neaşteptată a durerii, că nici măcar nu se mai sperie de ce i se întâmpla acum. Nu avea decât o senzaţie clocotitoare de surpriză, urmată curând de povara apăsătoare a înţelegerii.
   Înseamnă că am murit?
   Nu!
   Tonul lui Alex era amuzat.
   Poţi să te întorci oricând vrei.
   Jess îşi privi mâinile. Bustul. Picioarele. Purta trupul acela rudimentar pe care şi-l confecţionase singură atunci când fusese în abis. Numai că acum parcă i se părea mult mai confortabil – ceea ce poate că nu era de mirare, dacă te gândeşti în ce hal fără de hal fusese atunci trupul ei adevărat. Acesta de acum era schiţa de la început, care aştepta să fie completată.
   Ăsta e sufletul meu? întrebă ea. Dar de ce arată ca un desen făcut de un copil de 3 ani?
   Pentru că aşa te gândeşti tu la el, îi răspunse Alex.
   Jess nu era o persoană credincioasă. Chiar deloc. În opinia ei, toţi zeii erau în esenţă doar nişte namile de poliţişti bătăuşi, inventaţi de oamenii care voiau ca legile lor să se aplice pretutindeni. Aşa că nu-i plăcea câtuşi de puţin să-şi închipuie că această caricatură ar putea fi sufletul ei.
   Asta-i umbra mea, îşi zise. Ce mai rămâne atunci când dispare tot restul. Numai că... s-a arătat prea devreme.
   Din experienţa anterioară, ştia că o poate perfecţiona dacă se concentrează cum trebuie. Se holbă tare la braţul subţire şi veştejit, ordonându-i să se mărească, să capete consistenţă, să semene cât de cât cu un braţ de om. Şi primi răspuns aproape imediat. Sub ochii ei, degetele alea tâmpite, ca nişte sfori, începură să se îngroaşe, iar în vârfuri le apărură zone lucioase şi netede: unghiile.
   Vrei să facem câţiva paşi împreună? o întrebă Alex. Să-ţi arăt unde locuiesc eu.
   Jess ridică privirea. Şi imediat îşi dădu seama ce lipsea din scena aceea.
   - Doamne, Dumnezeule! murmură ea.
   Totul. Totul lipsea.
   Se afla în celulă atunci când ieşise din trupul ei din carne şi oase.
   Iar acum era... în altă parte. Unde nu mai existau nici pereţi, nici podea şi nici tavan. Nici pat sau masă. Mai bine zis, încă mai putea să distingă contururile lor, dar foarte vag şi ca de foarte departe. De jur împrejurul lor, deasupra şi dedesubt şi printre ele era altceva, mult mai greu de definit – un fel de materie înspumată, ca o mare în furtună, dar în poziţie verticală. Şi prin ea se mişcau tot felul de culori şi forme – abstracte, şi totuşi înnebunitor de cunoscute, de parcă le vedea ca prin ceaţă, dar nu trebuia decât să clipească o dată şi ele s-ar fi transformat în obiecte pe care le ştia. Însă, cu adevărat înspăimântător era că totul era nemărginit, dar, în acelaşi timp, atât de aproape în faţa ei, cât să-l poată atinge.
   Dar nu-l atinse. Se retrase repede şi-şi ridică braţul, ca şi cum ar fi vrut să se ferească.
   - Alex! strigă ea. Ce-i asta?
   Băiatul îi urmări privirea. Până atunci nu acordase deloc atenţie materiei înspumate.
   E cealaltă, spuse el. Ştii tu. Femeia care doarme deasupra ta.
   - Asta-i Lorraine Buller?
   Da.
   - Atunci... atunci, de ce nu arăt şi eu aşa?
   Băiatul îi aruncă o privire nedumerită şi compătimitoare.
   La fel eşti şi tu când dormi.
   - Cum? Dar...
   La fel arată toată lumea, Jess. Mai ţii minte cum a fost în abis? N-ai avut formă până când nu te-ai gândit la asta. Şi apoi ai început să aduci cât de cât cu un om. Dar, când dormi, eşti tot felul de lucruri în acelaşi timp. Tot ce ai gândit tu vreodată. Şi există sute şi sute de oameni care dorm chiar acum în locul ăsta. Şi s-au amestecat toate lucrurile din ei.
   - Aici locuieşti tu?
   Vocea lui Jess era încordată. Dacă el chiar aşa vedea lumea, atunci cum de reuşea să vină la ea în fiecare noapte? Fellside avea mii de deţinute. Oare lumea în care trăia el nu era doar un... un ocean imens, format din alte oceane, format din acest haos nesfârşit?
   Aşa e la început. Dar te obişnuieşti. Şi e altfel atunci când ajungi mai aproape.
   - Cum anume „altfel”?
   Să-ţi arăt, spuse el, luând-o iarăşi de mână.
   Şi o conduse prin haos şi uitare, pe drumuri pe care ea nu le putea vedea, prin ţinuturi pe care ea nu le putea înţelege.
   Închisoarea Fellside pe timpul nopţii, văzută prin ochii celor morţi, semăna cu prima zi a Creaţiei. Apele fuseseră despărţite, dar încă mai era întuneric deasupra lor. Unele dintre ele erau doar nişte băltoace, pe care le puteai sări cu uşurinţă sau prin care puteai trece cu uşurinţă; dar altele erau oceane care te înghiţeau cu totul.
   După un timp, nu-ţi mai puteai da seama care era apă şi care uscat. Nu exista niciun ţărm, iar râurile se vărsau în altele, care se vărsau în altele şi tot aşa.
   Însă nu prin apă mergea ea. Ci prin vieţi omeneşti. Alex avea dreptate să spună că distanţa nu conta. De la distanţă, se vedea ca şi cum valurile ar fi fost alcătuite din milioane de picături răzleţe. De aproape, vedeai însă că fiecare picătură era un alt val, iar fiecare val era o altă lume în care puteai să intri, pe care puteai s-o străbaţi.
   Jess naviga în jurul viselor tuturor femeilor din aripa Goodall.
   Vedea ce vedeau şi ele în spatele pleoapelor închise. Numai că fiecare dintre ele îşi vedea propriile vise, în vreme ce Jess le vedea pe toate. Şi visele astea o îmbibau, o înecau. Acum traversa prin mulţime o stradă aglomerată. Şi imediat valul se rostogolea, iar ea se afla într-un cu totul alt loc, într-o cameră strâmtă, care mirosea a transpiraţie şi a scorţişoară şi în faţa ei se afla un bărbat în pielea goală, care se bărbierea cu un brici deasupra unei chiuvete.
   Vezi?
   Da, Alex, văd.
   Şi chiar vedea.
   Prea multe vedea. Viaţa fiecăreia dintre deţinutele din Fellside se sfârşise odată cu începutul tragediei neimaginabile a închisorii.
   Relaţii destrămate. Slujbe şi reputaţii pierdute. Copii lăsaţi în seama partenerilor cocoşaţi de griji sau aruncaţi în braţele unor rude care nu-i voiau sau (Iisuse Hristoase!) daţi la orfelinate. Vedea ce se află în interiorul femeilor din Fellside şi acolo erau toate îngenuncheate sub povara destinului lor nefericit. Şi toate se îndreptau lin spre o prăpastie sau alta. Deloc surprinzător că erau capabile de atâta violenţă. Uimitor era că mai reuşeau să se înţeleagă între ele.
   Jess se simţea copleşită de toate aceste viziuni şi se străduia să le înţeleagă. Data trecută când fusese aici cu Alex, ţinuse ochii închişi şi îl lăsase pe el să o conducă. Totuşi avea sentimentul că ar cunoaşte locul acesta de undeva. Contururile lui erau înfricoşătoare şi nepământene, dar şi familiare totodată. Iar tocmai această discrepanţă era cel mai îngrozitor lucru dintre toate.
   Păşea printre amintirile şi visele altor oameni, măcar atât era clar.
   Dar ce anume însemna faptul că ea se afla aici? Îşi aduse aminte de o poveste citită la şcoală, cam pe la 14 ani, în care era vorba despre un om care a călcat pe un fluture şi a schimbat prin asta întreaga istorie a lumii. Dar ce consecinţă să aibă un pas neatent în locul ăsta, unde fluturii erau bucăţi din minţile oamenilor?
   I se făcu brusc foarte frică şi se întoarse către băiat.
   Du-mă înapoi! îi ceru.
   O să te doară, Jess.
   Ştiu, dar nu-mi place locul ăsta. E prea mare. Prea... fără nicio formă.
   Poţi să-i dau ce formă vrei, zise Alex, cu indiferenţă sublimă.
   Iar vorbele astea o înspăimântară cel mai tare pe Jess. Adică, fără să aibă măcar habar ce anume era aici, ar fi putut să distrugă totul.
   Du-mă înapoi! îl rugă ea din nou.
   Şi Alex o duse. O conduse din nou prin nesfârşitul, indescriptibilul haos până la trupul ei mic şi chinuit şi o ajută să intre în el.
   Iar trupul zdrobit de bătaie scârţâi şi trosni ca o casă în mijlocul unui uragan, dar nu se nărui. Iar durerea o ţinu apoi strâns în braţe până la venirea dimineţii.
   În cele câteva minute intense de dinainte să sune deşteptarea, amintirea blocată i se descătuşă. Cunoştea lumea de noapte a lui Alex pentru că, pe vremuri, lumea aceasta fusese a ei. Îi spunea Locul Celălalt. Îi explicase atunci mamei că era ca un fel de litoral, numai că era tot cuprins de flăcări. La vârsta de 6 ani se dusese acolo în fiecare noapte, până când bine intenţionata şi băgăreaţa doamnă doctor Carter o obligase să facă o retragere tactică.
   Era o lume a viselor. Vise cu ferestre, prin care te poţi uita înăuntru. La 6 ani, Jess îi confundase cu nişte îngeri pe bărbaţii şi femeile care dormeau acolo. Iar când crescuse suficient ca să-şi dea seama ce erau ei de fapt, paşaportul pentru lumea de noapte îi fusese anulat.
   Iar toate astea o duseră la o altă concluzie tulburătoare. Era adevărat tot ce-i spusese Alex despre aventurile nocturne ale deţinutelor din blocul G. Nu era vorba despre născocirile unui băieţel cu prea multă imaginaţie, ci era un reportaj realizat cu atenţie şi migală. Alex vedea – şi se plimba – în visele femeilor de aici.
   Atunci nu era deloc de mirare că-şi pierduse atât de multe dintre propriile amintiri. Le risipise printre toate celelalte.

49

   - Am avut un vis tare aiurea, murmură Kaleesha Campbel.
   Îşi ţinea capul îngropat între sânii lui Po Royal, dar aceasta o împinse ca să o poată privi în ochi.
   - Ce fel de vis?
   - Păi, la început mă uitam la tata cum se bărbiereşte în baia noastră de acasă, cu briciu’ lui vechi. Nu-mi plăcea deloc când făcea asta. Da’ după aia a intrat în baie Moulson, ucigaşa de copii. Cu un băieţel blond. Se ţineau de mână. Nu mi-au zis nimic şi nici lu’ tata nu i-au zis. Au intrat prin perete şi au ieşit tot prin perete şi s-au dus pe stradă. Parcă tipa îl ducea pe ăla micu’ la plimbare.
   - Şi eu tot asta am visat, îi mărturisi Po.
   - Ei, pe dracu’!
   Însă Kaleesha citea pe chipul lui Po că nu era minciună. Şi o ascultă când îi povesti visul. Nu era chiar identic, deoarece tatăl Kaleeshei nu apărea în el. Plus că Po ştia cine era copilul. Îl recunoscuse pe Alex Beech din pozele prezentate la ştirile de la televizor. Aşa că înţelesese că Jess Moulson nu se ducea la nicio plimbare. Şi că Jess Moulson repeta crima din cauza căreia fusese azvârlită în puşcărie. Dacă nu cumva se juca de-a Divina Comedie cu băiatul pe care-l omorâse şi care făcea pe spiritul călăuzitor (în biblioteca închisorii era un exemplar din lucrarea lui Dante, iar Kaleesha i-l dăduse să-l citească odată, când nu mai găsise niciun roman de groază sau fantasy).
   Din orice parte te-ai fi uitat la ea, povestea asta era al naibii de sinistră. Po şi Kaleesha făceau totul împreună, aşa că ar fi putut lesne să-şi spună că era normal să aibă acelaşi vis, pentru că erau suflete pereche. De fapt, cam aşa a reacţionat Kaleesha: a refuzat să se mai gândească sau să vorbească despre asta. Însă Po s-a apucat să le întrebe pe celelalte deţinute ce visaseră cu o noapte în urmă.
   Mimi Acosta, Todd, Sharpe, O’Hanlan, Sam Kupperberg... Şi visele cu Moulson se tot adunau. Am văzut-o în baia mea de acasă, în colţul curţii unde ne facem exerciţiile fizice, pe scena unui bar, în mai multe locuri.
   Po a încercat să gândească logic. De ce să n-o viseze pe Moulson toate deţinutele din Goodall? În fond, existau multe motive pentru care toată lumea să se gândească la ea, pornind de la atenţia deosebită pe care o acordase presa crimei ei, trecând prin simulacrul ăla de grevă a foamei şi până la aventurile de care a avut parte de când fusese transferată în blocul cu celule. Explicaţiile acestei coincidenţe erau la vedere. Nu era nevoie să invoci magia ca să te dumireşti.
   Şi, dacă, să zicem, ar fi fost vorba de vreun semn prevestitor, chestia era că nu prea prevestea nimic. Pentru că, în ziua cu pricina, Moulson nici nu a tunat şi fulgerat şi nici n-a început să bolborosească în dodii, ca ăia care zic că ar fi pătrunşi de duhul sfânt. Ci a continuat să se strecoare pe lângă pereţi, încercând să iasă cât mai puţin în evidenţă, aşa cum făcea de obicei. Singurele noutăţi la ea erau buza spartă, poate lipsa unui dinte şi un şchiopătat evident.
   - Cu cine s-o fi jucat Moulson lapte gros? a întrebat-o Po pe Lorraine Buller.
   Buller precis ştia, dar nu i-a răspuns. Ba chiar i-a zis să-şi vadă de treburile ei.
   Aşa că Po a renunţat. Poate că era doar o coincidenţă stranie.
  Chiar şi aşa, în noaptea următoare, când s-a întins lângă Kaleesha şi a închis ochii, era pregătită sufleteşte pentru alte asemenea vise. Îi era teamă ca nu cumva s-o întâlnească pe Moulson în bezna somnului şi că, de data asta, Moulson îi va vorbi. Că îi va spune ceva profetic, ceva ce ea nu va putea să ignore.
   Dar nu s-a întâmplat nimic. Şi, când a adormit în cele din urmă, a fost învăluită de uitarea cea neagră. Moulson n-a apărut. În schimb, a apărut în treacăt băiatul, însă doar ca o umbră blondă la extremitatea minţii ei. Ca un ecou al visului din noaptea trecută, pe care abia dacă l-a sesizat şi care nu merita vreo atenţie specială.
   Iată! Raţiunea triumfase şi totul era în ordine. Po a uitat de ipoteza cu Divina comedie şi a râs de propriile-i temeri.
   De fapt, Moulson era din ce în ce mai speriată. Faptul că tărâmul haosului în care locuia acum Alex era unul şi acelaşi cu Locul Celălalt din copilăria ei o zguduise foarte tare. Pentru că băiatul era mort, băiatul nu avea cum să mai viseze. Însă visele erau poarta spre locul acela. Aşa venise şi plecase ea pe vremuri şi se pare că tot în acelaşi fel fusese în stare să simtă prezenţa lui Alex încă din prima ei zi la Fellside. Era conectată la lumea aceea ciudată a nopţii, din care băiatul îi urmărea şi-i asculta pe cei vii.
   Dar în cazul ăsta, de ce nu l-a întâlnit pe Alex înainte de Fellside? Când era internată în spital, ori în celula de arest preventiv de la Winstanley? Dacă avusese talentul acesta încă din copilărie, de ce durase atât de mult până s-a reactivat? Oare din cauza medicamentelor care i se administraseră ori din cauză că se apropiase atât de mult de moarte?
   Mai mult decât Po Royal, Moulson nu voia să se gândească la ce ar putea să însemne toată povestea asta. Iar când s-a întors pe tărâmul viselor, a făcut-o pentru că nu a avut încotro.

50

   După ce instanţa i-a acordat lui Moulson permisiunea de a înainta apelul, Paul Levine a mai vizitat-o de două sau trei ori, în săptămâni succesive, ca să discute strategia pe care o vor folosi la proces. Însă Moulson voia să vorbească doar despre Alex Beech.
   Citise din scoarţă în scoarţă toate dosarele cu documentele şi depoziţiile de la proces, căutând orice fel de indiciu care ar fi putut să o ducă la identificarea fetei bune şi a fetei rele. Nu erau prea multe candidate acceptabile, dar nu s-a lăsat şi, până la urmă, a reuşit să întocmească o listă scurtă. Pe aceeaşi stradă mai locuiau câteva adolescente şi mai erau altele pe străzile învecinate, iar acestea au dat declaraţii în timpul anchetei iniţiale. Însă nu au fost chemate să depună mărturie la proces, pentru că niciuna dintre ele nu o cunoştea pe Moulson şi, prin urmare, nu putea să spună nimic despre ea, de rău sau de bine. Însă oricare dintre fetele acelea l-ar fi putut cunoaşte pe Alex Beech.
   Aşa că l-a rugat pe Levine să le verifice şi el.
   - Poate că unele au avut grijă de el sau au mers la aceeaşi şcoală. Dar nu neapărat. Mă interesează orice legătură cu fete mai mari decât el. Vecine, verişoare, oricine.
   Îi era uşor să observe consternarea de pe chipul lui Paul. Tânărul avocat deja îi spusese că principalul mobil al apelului era, pe de-o parte, atacarea sentinţei pe motiv de incapacitate mintală, plus spulberarea mărturiei lui Street, tocmai pentru a demonstra că el ar fi putut face mult mai multe ca să diminueze efectele negative ale incendiului. Dacă i-ar surâde norocul, atunci ar putea obţine anularea condamnării – însă şansa aceasta era de una la un milion.
   Ce sperau ei era să obţină o reducere a sentinţei, demonstrând că: (a) a existat o lipsă de intenţie; şi (b) vina nu-i aparţinea în totalitate lui Moulson. Însă nimic din toate astea nu necesita interogarea prietenilor şi duşmanilor băieţelului mort.
   - Nu mă înţelege greşit, vreau să te ajut, spuse el.
   Iar Jess ştia că nu o minte. Fusese destul de alarmat la vederea noilor ei răni şi insistase să le fotografieze. Intenţionase să-l constrângă pe director să o mute în carceră, pentru propria ei protecţie. Dar Moulson îi ceruse să renunţe. El o tot asigura de bunele lui intenţii, dar ea îşi dădea seama că încearcă din răsputeri să-i abată gândurile în altă direcţie.
   - Chestia e că... avem foarte puţin timp. Şi dacă mă ocup de treburile astea despre care vorbeşti, atunci pierd din timpul pe care trebuie să-l aloc... punctelor centrale ale demonstraţiei noastre.
   - Adică lucrurilor care contează cu adevărat, după părerea ta.
   - Adică să mă ocup de lucrurile care te pot ajuta. Asta-i treaba mea.
   - Ce-ţi cer eu mă poate ajuta, îi spuse Moulson. Nu pot să-ţi explic în ce fel, dar este foarte important. Te rog, Paul!
   I se adresă pe numele mic în mod conştient, folosind această stratagemă pentru că ţinea minte cum se simţise atunci când Alex i se adresase în acelaşi fel. Mai mult decât atât, îşi puse mâna peste mâna lui şi îl privi în ochi. Trebuia să afle lucrurile astea. Dacă o ajuta cât de cât să apeleze la sentimentele lui Levine, atunci de ce să nu o facă? Indiferent cât de mizerabil se va simţi după aceea.
   - Poţi să-mi dai măcar un indiciu? se rugă el. Ce anume trebuie să caut?
   Jess ezită. Cum să-i explice cele două laturi ale problemei: prietena şi torţionara? Nu putea. Aşa că alese explicaţia cea mai simplă, aceea unde s-ar fi putut găsi urme de natură fizică.
   - Dacă Alex a fost abuzat... dar nu sexual, nu asta vreau să spun... ci, dacă a fost rănit de o persoană apropiată, de cineva care îl cunoştea...
   Nu. Tot n-avea niciun sens. Expresia de pe chipul lui Paul rămăsese aceeaşi – îndurerată şi nedumerită.
   - Cred că a mai fost încă un martor, zise Jess, încercând o altă abordare. Cineva care a fost de faţă când a murit Alex, dar nu a spus nimic pentru că s-a temut.
   - S-a temut? De ce anume?
   - Că vor ieşi şi alte lucruri la iveală. Că va fi prinsă şi va avea probleme.
   - Bine, spuse Paul. Dar cum ne-ar ajuta pe noi povestea asta? Dacă nu cumva insinuezi că persoana asta l-ar fi împiedicat cumva să iasă din casă atunci când s-a declanşat incendiul...
   - Da, sări Jess să-l aprobe. Poate asta s-a întâmplat. Şi Alex ar fi murit tot din cauza fumului, nu din cauza rănilor pe care i le-a făcut ea. În cazul ăsta, expertiza medico-legală tot ar fi logică.
   - Dar eşti conştientă că nu avem nici cea mai mică probă?
   Jess dădu din cap.
   - Da. Normal că ştiu asta. Dar te rog pe tine să o găseşti.
   Paul părea aproape disperat.
   - Uite, Jess, nu vreau să resping nicio ipoteză, numai că domnul Pritchard o să mă monitorizeze tot timpul, plus că trebuie să-mi semneze fişa de pontaj. Nu văd cum aş putea să mă ocup de problema asta dacă nu-i pot explica de ce o fac. Şi nici în ruptul capului nu ar accepta să-mi pierd timpul pe motivul unei simple presupuneri. Are nevoie de ceva mai concret.
   - Fă tot ce poţi, îl rugă Jess din nou.
   Pentru că nu putea face altceva. Doar nu era angajatul ei.
   - O să mă interesez, îi zise Paul. Dar, te rog, spune-mi un singur lucru: ce te face să crezi că ar exista fata asta?
   Preţ de o clipă, se gândi cum ar fi să-i spună adevărul – că îşi ţinea o promisiune făcută băiatului pe care-l omorâse. Dar probabil că Levine nu ar mai fi ajutat-o dacă ar fi crezut că e nebună. Apoi se gândi să-l mintă, numai că minciuna ei a fost una jalnică:
   - Nu pot să-ţi explic.
   Zâmbetul lui Paul era doar o umbră.
   - Adică e vorba despre „surse apropiate lui Jess Moulson”? În regulă. Am să fac ce pot. Dar s-ar putea să nu fie prea mult. Mai avem doar 3 săptămâni până la apel, Jess. Şi trebuie să ne ocupăm de o mulţime de alte lucruri, dacă vrem să avem vreo şansă. Sper că înţelegi că asta-i prioritatea noastră, da?
   - Da, spuse Jess. Fireşte. Sigur că înţeleg. Atunci, fă ce poţi. Mulţumesc! Îţi mulţumesc, Paul!
   - Te mai pot ajuta cu ceva?
   Tonul lui era aproape ironic, dar uite că ea mai avea să-i ceară încă un serviciu.
   - Mătuşa mea, Brenda. Sora mamei mele.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Nu pot să dau de ea. I-am dat telefon de foarte multe ori, i-am scris, dar nu răspunde. Este... a fost bolnavă de curând. S-a operat. Vreau să ştiu dacă este bine.
   - Unde stă? o întrebă Paul.
   Avocatul se pregătise deja de plecare şi-şi pusese carneţelul în servietă. Acum îl scoase şi notă adresa dată de Jess.
   - În regulă. Nu-i prea departe. O să trec pe acolo.
   Aşteptând ca paznicii să-i deschidă uşa, Paul Levine întoarse capul ca să-şi ia rămas-bun. Moulson stătea nemişcată pe scaun, cu ochii la el. Obrazul umflat îi modifica topografia trăsăturilor, umbrindu-i un ochi. Chipul ei semăna acum cu o mască din teatrul tradiţional japonez, kabuki, vopsită în alb şi negru.
   Se citea insistenţă pe faţa ei deformată, de parcă abia l-ar fi aşteptat să iasă pe uşa aia şi să facă ce avea de făcut, iar ea ar fi rămas exact în acelaşi loc, exact în aceeaşi poziţie, până la revenirea lui.
   La fel de deformată era şi relaţia lor. Ba chiar abuzivă din partea ei. Sau aşa ar fi fost dacă ar fi avut cunoştinţă de sentimentele lui.
   Domnul Pritchard îl avertizase în această privinţă.
   „Toţi oamenii exploatează resursele pe care le au la îndemână, Paul. Iar deţinuţii au foarte puţine resurse, aşa că le exploatează din greu. Dacă ai de gând să devii o resursă pentru domnişoara Moulson, măcar intră în povestea asta cu ochii deschişi.”
   Ochii lui Paul erau larg deschişi şi ştia exact ce trebuia să facă.
   Orice, numai să nu o dezamăgească.

51

   După o zi sau două, la micul dejun s-a răspândit zvonul că Hannah Passmore încercase să se sinucidă sfâşiindu-şi cu dinţii venele de la încheieturile mâinilor. Sursa acestei informaţii era Debbie Ochs, colega de celulă a lui Passmore.
   - M-am trezit în toiul nopţii, da? Pentru că simţeam că-mi picură ceva pe faţă. M-am gândit că Hannah s-a pişat în pat, dar o picătură mi-a ajuns pe buze şi nu era pişat. Era sânge. Şi am început să zbier până au venit gardienii. Se dăduse stingerea, da? Aşa că nu puteam să văd ce făcuse. Da’ când au aprins luminile, am văzut tot. Îşi muşcase venele într-un hal fără de hal. Nu pot să vă zic cum arăta, Iisuse! Era sânge peste tot, pe mine, pe pat, pe jos... nu cred că-i mai rămăsese prea mult înăuntru, atâta pot să vă zic.
   Acum Hannah era internată în infirmerie şi nu ştia nimeni dacă avea să scape. Debbie voia să se interneze şi ea. Era speriată la culme să nu se fi îmbolnăvit de ceva atunci când atinsese cu limba sângele lui Passmore – poate SIDA, poate hepatită. Şi nu i se părea deloc nostim că toate deţinutele de pe acelaşi coridor cu ea începuseră să o strige Vampirella.
   Însă Debbie nu exagerase: Passmore pierduse atât de mult sânge, încât era la fel de albă ca aşternuturile pe care zăcea. Aşa cum se întâmplă îndeobşte în cazul tentativelor eşuate de sinucidere, viaţa ei atârna acum de un fir de păr. Doctorul Salazar i-a pus în perfuzie un litru şi jumătate de sânge şi o jumătate de litru de ser fiziologic.
   Nu o transferaseră încă la Leeds General doar pentru că era mult prea slăbită ca să poată fi transportată până acolo.
   Şi nu era niciun secret cine era răspunzătoare de toată tărăşenia asta. Toate femeile din Goodall aflaseră ce anume îi spusese Passmore lui Moulson la cantină, cu câteva săptămâni în urmă. Ce mi-ai făcut? Şi îşi aminteau cum arătase Passmore când rostise vorbele astea. Sau, dacă nu mai ţineau minte, le reamintea iar şi iar Shannon McBride, încântată la culme pentru că reuşise să adauge o strofă nouă la balada lui Jess Moulson.
   De la scandalul de atunci, Passmore fusese foarte tăcută. Dar nu tăcută într-un mod paşnic, ci tăcută într-un mod ameninţător şi sumbru. De cele mai multe ori, dacă încercai să vorbeşti cu ea, primeai doar o căutătură fioroasă în loc de răspuns, după care pleca într-un loc unde nu mai trebuia să aibă de-a face cu tine. Se întâmplase ceva cu ea, asta era sigur.
   Când Moulson îşi făcu apariţia în sala de bal, ăsta era subiectul dezbătut de toate deţinutele de acolo. Ea auzise numele lui Passmore şi voise să ştie ce se întâmplase. Părea destul de îngrijorată, iar tulburarea de pe chipul ei semăna cu aceea a unui pacient care-l roagă pe radiolog să-i explice ce anume înseamnă pata descoperită pe plămân.
   - Cară-te în pizda mă-tii de-aici! îi sugeră Marge Todd.
   - A păţit Passmore ceva? întrebă din nou Moulson. Te rog, spune-mi, şi am să plec imediat.
   Se întoarse spre Shannon McBride şi repetă:
   - Spune-mi!
   Privirea lui Shannon era goală de orice expresie. Fusese întreruptă chiar la mijlocul unei poveşti extraordinare, numai că, de data aceasta, Moulson era personajul negativ. Iar apariţia ei în carne şi oase o făcuse să-şi înghită cuvintele.
   - Eu... încercă ea să spună.
   Atâta tot.
   - Hannah a încercat să se sinucidă, interveni Po Royal. Şi-a muşcat venele de la încheieturi şi a pierdut foarte mult sânge. Da’ Och a dat alarma şi au dus-o la infirmerie.
   - Ştie cineva de ce a făcut una ca asta? întrebă Moulson, uitându-se la femeile din jur. Avea vreo problemă? A primit vreo veste proastă?
   - Nimeni nu ştie nimic, zise Todd. În fond, ţie ce-ţi pasă? Hannah te-a stâlcit în bătaie în prima seară când ai venit aici. Dacă vrei să jubilezi, Moulson, fă bine şi du-te în altă parte.
   Dar lui Moulson numai de jubilat nu-i ardea. Părea chiar speriată.
   Sam Kupperberg, fondatoarea grupului de autoajutorare „Viaţa merge înainte” le aruncă o privire de la masa de alături.
   - Hannah avea problemele ei, spuse ea pentru toată lumea din sală. Le avea de multă vreme. Şi asta nu-i prima ei tentativă de sinucidere.
   - Aşa este, o aprobă McBride, recuperându-şi o parte din aplombul obişnuit. A avut un mare necaz cu copilul ei. A avut ceva la creier. Şi a făcut o criză sau aşa ceva şi au crezut că o să moară. Directorul i-a dat o permisie scurtă pe motive personale. Şi după aia copilul a murit. Atunci a încercat să se sinucidă prima oară. Şi-a făcut o frânghie din cearşafuri, dar...
   - Am fost de faţă, Shan, o opri Po. Nu mor de dorinţă să aud iar povestea.
   Moulson şopti:
   - Mulţumesc!
   Şi ieşi foarte repede din sală. Toate deţinutele sesizaseră că relatările lor o răscoliseră destul de tare.
   - Zici că ar avea vreun amestec în toată chestia asta, comentă mohorâtă Po.
   Nu se grăbi nimeni să dezvolte ipoteza. Nici măcar McBride.

52

   Jess ieşi în curte. Descoperi o bancă pe care nu mai stătea nimeni, din cauza urzicilor care creşteau pe gardul din spatele ei. Se aşeză acolo, în lumina orbitoare a soarelui. Şi s-a pus pe aşteptat.
   Îl aştepta pe Alex.
   Numai că Alex nu-şi făcu apariţia.
   Te rog, îi spuse Jess în gând. Mi-ai zis că trebuie doar să mă gândesc la tine. Acum mă gândesc, aşa că, te rog, vino!
   Mult timp nu se întâmplă nimic, dar ea nu-şi pierdu răbdarea. În cele din urmă, băieţelul-fantomă trecu prin gard şi prin tufele de urzici, care nu se mişcară absolut deloc. Alex se aşeză alături de ea, pe bancă.
   Ce e?
   Tonul lui era precaut – probabil că-i analiza gândurile pe care ea încerca să le alunge din minte. Hannah Passmore şi cearşafurile răsucite. Hannah Passmore şi venele sfâşiate cu dinţii.
   N-am muşcat-o eu.
   - Ştiu, murmură Jess, uitându-se la el şi apoi coborându-şi ochii la mâinile ei împreunate pe genunchi. Încerca să dea impresia – în caz că o urmărea cineva – că era dusă pe gânduri.
   - Dar nu cumva i-ai făcut altceva, Alex?
   Ce? Ce pot eu să fac?
   - Nu ştiu. Dar îi era frică de mine. Se uita la mine ca la un monstru. Şi a zis că-i pare rău că m-a bătut.
   Foarte bine! A fost urât din partea ei să te bată.
   - Alex, tu nu ţi-ai cerut niciodată scuze doar pentru că ai fost obligat s-o faci? Pentru că ţi-a zis cineva că ai să fii pedepsit dacă nu zici că-ţi pare rău?
   Nu.
   - Pe bune? Niciodată?
   Poate o dată.
   - Ei, uite, exact aceeaşi impresie am avut eu atunci când Hannah mi-a zis că-i pare rău. Nu era adevărat. Voia doar să-mi zică: „Dacă-mi cer scuze, n-ai să mă mai chinuieşti, te rog?” Dar n-o chinuiam eu. Eu nici măcar nu am atins-o. I-ai făcut tu ceva?
   Alex îşi puse mâna peste cea a lui Jess, apoi trecu prin ea, dându-i fiori reci, cu toată arşiţa de afară. Pentru Jess, această atingere a fost mult mai reală decât s-ar fi aşteptat, aidoma unei ape de la frigider împroşcată pe pielea ei înfierbântată.
   - Ştiu, înţeleg, spuse ea, aruncându-i băiatului o privire încărcată cu reproş. Nu o poţi atinge în felul ăsta. Dar nu cumva i-ai intrat în minte, Alex? Nu cumva ai rănit-o pe dinăuntru?
   Băiatul nu-i răspunse, dar confirmarea de pe chipul lui o făcu să insiste.
   - În noaptea aia când te-ai... când ne-am plimbat împreună, de fapt ne-am plimbat prin visele celorlalte femei de aici. Şi mie mi-a fost frică pentru că totul era atât de difuz, atât de fără formă. Şi atunci tu ai zis că poţi să-i dai orice formă. Ce-ai vrut să spui?
   Nimic.
   - Minţi, Alex! Spune-mi adevărul!
   În partea cealaltă a curţii, Harriet Grace făcea plajă într-unul dintre locurile ei preferate, în spatele cantinei, unde mirosul de mâncare dădea o aromă mai plăcută aerului, iar zidul înalt de la clădirea administraţiei o apăra de vânt. Ca de obicei, era însoţită de o parte din suita ei. Nu se ştie din ce motiv, Moulson îi atrase atenţia. Poate din cauză că faţa lui Jess încă mai purta urmele bătăii încasate de la Liz şi Carol, iar asta o făcea pe Grace să-şi amintească de necuviinţa ei. Oricare ar fi fost motivul, Grace rămase cu ochii aţintiţi asupra ei, până când reuşi să se convingă că buzele lui Moulson se mişcau cu adevărat.
   - Nebuna aia vorbeşte singură, spuse ea.
   Loomis şi Earnshaw se uitară la Moulson. Malaca ridică din umeri şi se uită imediat în altă parte, dar Liz nu-şi dezlipea privirea de la Jess.
   - Orice rugăciune ar rosti, tot n-o s-o ajute, zise Carol. Doamne-Doamne e o lecuţă mai năzuros decât îşi închipuie ea.
   - Doamne-Doamne al tău e orb, surd şi mut, o luă în râs Grace. Altminteri ar fi mai rău decât noi. Ce s-a întâmplat, Liz?
   Liz o privea ţintă pe Moulson, cu ochii îngustaţi în lumina arzătoare a începutului de toamnă. Parcă încerca să adune un şir lung de numere şi nu-i ieşea nicicum.
   - Nimic, zise ea, rezemându-se iarăşi de perete şi încrucişându-şi braţele. Mi s-a părut că văd ceva.
   Văzând-o pe Moulson cum dădea din mâini către locul liber de alături de ea, le era clar că se certa ea cu ea, ca o nebună.
   De fapt, Jess îi cerea insistent lui Alex să-i mărturisească adevărul. Dar băiatul cel mort tăcea îmbufnat şi, în cele din urmă, se făcu nevăzut. Dar ea încă îi mai putea simţi prezenţa. Şi ştia că o mai poate auzi.
   - Te rog mult, Alex! spuse ea. Nu cred că Passmore merită să moară doar pentru că mi-a dat câţiva pumni în nas. Dar mai ales, nu tu trebuie să o omori. Nu pricepi? Eşti doar un băieţel. Dacă începi să omori oamenii doar pentru că poţi, atunci...
   Atunci ce? Alex era mort oricum ai da-o. Mai rău decât atât nu avea cum să-i fie. Dar mintea ei refuză să creadă că băiatul va rămâne întreaga veşnicie la Fellside, din ce în ce mai pervertit de lucrurile pe care le vedea aici.
   Şi se afla la Fellside din cauza ei. Pentru că ea îl omorâse, chiar dacă fără de voie. Indiferent ce făcuse fata cea rea, de omorât tot ea îl omorâse, după care, aidoma unui culegător de perle, s-a scufundat prin oceanul de vise ca să ajungă pe tărâmul morţilor şi să-l aducă înapoi.

53

   Trecuseră 2 ani de la moartea lui Naseem.
   Doi ani fără ea.
   Imediat după ce murise, Grace i-a spus lui Earnshaw că durerea va trece cu timpul.
   - Aşa se întâmplă, drăguţă. N-o vei uita, dar îţi vei aminti doar clipele frumoase şi vei zâmbi. Suferinţa ta de acum... asta va dispărea. Şi va rămâne numai dragostea.
   Aşa a fost. Lui Lizzie nici acum nu-i venea să creadă că Naseem se uitase la ea. Fuseseră împreună foarte puţin timp, dar numai timpul acesta a contat. Întreaga ei viaţă comprimată în doar 11 săptămâni. Şi de atunci încoace – nimic.
   De ziua Sfântului Valentin, singura pe care apucaseră să o facă împreună, Naz îi dăruise o felicitare. O inimă roşie, confecţionată din hârtie creponată şi lipită de un program cu slujbele care se ţineau la capela penitenciarului. Lizzie întorsese felicitarea pe toate părţile, căutând un mesaj. Dar acolo scria doar: IMN RELIGIOS: DOAMNE, DĂ-NE ÎNŢELEPCIUNE. PREDICĂ ŢINUTĂ DE DOAMNA PASTOR SARAH AFANASY. RUGĂCIUNE ÎN GRUP ŞI MEDITAŢIE.
   - Ce-i asta?
   - Tu îmi eşti inimă, i-a spus Naz atunci. Şi credinţă.
   Nu ai cum să câştigi o asemenea dragoste. Este un miracol care cade peste tine de nicăieri. Şi va rămâne pe vecie în sufletul ei. Însă va rămâne şi durerea. Pentru că nu dispăruse. Nu se micşorase. Într-o zi ca asta, Lizzie se gândea numai la moarte. Şi poate de aceea a văzut sau i s-a părut că vede o formă schimbătoare în dreapta lui Moulson. N-a zărit-o decât o secundă, dar era atât de înaltă şi eterică, de ziceai că-i o rază a soarelui orbitor.
   De ce tocmai Moulson să aibă un înger păzitor?

54

   În noaptea aceea, Alex o vizită în celulă, în timp ce Buller sforăia netulburată în patul de deasupra.
   În regulă, spuse el.
   Ce anume, Alex?
   Eu am speriat-o. Nu i-am făcut niciun rău, doar am speriat-o. Şi am făcut-o ca să creadă că tu eşti periculoasă şi să nu se mai ia de tine.
   Cum? Cum ai speriat-o?
   I-am arătat nişte lucruri. Din cauză că tu ai spus că poveştile sunt ca nişte dorinţe. Doream să te lase în pace. Ai zis că e bine să-ţi doreşti lucrurile care vrei să se întâmple cu adevărat.
   Jess se ridică brusc în capul oaselor, strâmbându-se când trupul plin de vânătăi protestă dureros la mişcarea aceasta neaşteptată.
   - Ce lucruri i-ai arătat? şopti ea.
   A muşcat-o un câine odată. De mult. E o prostie, zău. Dar când se gândeşte la câinele ăla, şi-l imaginează mare ca un leu, cu milioane de colţi ascuţiţi. Şi mai era şi bărbatul ăla cu care trăia ea şi care o bătea câteodată. Foarte des.
   - Şi tu... tu i-ai arătat...
   Câinele şi după aia bărbatul şi după aia pe tine. De mai multe ori. Şi câteodată îţi puneam ţie colţii câinelui sau mâinile bărbatului, ca să i se amestece în cap toate spaimele alea şi să i se facă frică şi de tine.
   Tot aşa cum dezveţi pe cineva de fumat, aplicându-i câte un şoc electric de fiecare dată când îşi aprinde o ţigară, îşi spuse Jess.
   Oribil. Insuportabil.
   Trebuie să mă iei cu tine, îi ceru ea. Trebuie, Alex. Chiar acum.
   Unde?
   Tu unde crezi? Acolo unde ai fost când ai făcut asta. În mintea lui Hannah. În gândurile ei despre bărbat şi despre câine şi despre mine.
   Fantoma băiatului se uită urât la ea, arătându-şi vârsta reală pentru prima dată de când îl întâlnise.
   Nu vreau să mă întorc acolo.
   Dar trebuie s-o faci. Din cauza ta Hannah e nefericită. Tu ai supărat-o atât de tare, încât a încercat să se sinucidă. Înţelegi ce greşeală ai făcut, da?
   Strâmbându-se necăjit, Alex dădu din cap.
   Mă duci acolo?
   Da.
   Întinse mâna şi Jess îl prinse de ea. La fel cum se întâmplase şi data trecută, el o scutură uşor, ca să-i elibereze spiritul din strânsoarea trupului material. Numai că acum totul se întâmplă mai repede: Jess prinsese şmecheria. Ieşiră împreună din celulă şi din lumea noastră şi intrară în vârtejul de minţi omeneşti.
   De data asta a fost altfel. Oceanele înspumate ale imaginilor din vise erau tot acolo. Dar, printre ele, apăruseră nişte turle asemănătoare cu farurile de pe ţărmul mării, solide şi stabile, deşi cu forme neregulate.
   Alex ghici întrebarea care o frământa.
   E mai devreme decât data trecută, îi explică el. Unele dintre deţinute nu au adormit încă.
   Turnurile aveau un aspect cam înspăimântător. Absurd de înalte, nu aveau nici uşi şi nici geamuri. Oare toate minţile treze seamănă cu nişte închisori? Oare toate sufletele din Fellside erau atât de închise şi de oarbe?
   Toate sufletele, mai puţin al ei şi al acestui băiat mort. Vieţile lor se întrepătrunseseră încă de pe vremea când el trăia, însă acest talent numai al lor îi ajutase să se reunească şi să rămână împreună.
   Talentul sau apartenenţa lor la tărâmul cel straniu.
   Pe aici.
   Alex îi arătă un spaţiu efervescent, care nu semăna cu nimic din ce văzuse Jess în lumea nocturnă. Îl putea asemui mai degrabă cu oceanele decât cu turnurile - pentru că era în permanentă schimbare, destrămându-se şi refăcându-se cu fiecare mişcare însă emana ceva îngrozitor, ceva ce-l diferenţia de toate celelalte lucruri şi o făcea pe Jess să-şi dorească instinctiv să-l evite.
   După ce îl privi atentă un minut sau două, reuşi să-şi dea seama din ce cauză o tulbura atât de tare. Mişcările acestei frânturi de vis alcătuiau o secvenţă, fiecare dilatare şi contractare fiind copia perfectă a celor de dinaintea lor. O buclă, care se repeta la nesfârşit.
   Nici culorile nu se modificau prea mult. Domina un fel de cenuşiu noroios, iar dacă se întâmpla să mai apară ceva nuanţe, acestea nu durau. Şi apoi toată substanţa aia se topea, aşa cum se topeşte zahărul în cafeaua fierbinte, luându-i culoarea.
   Asta-i ea? Passmore?
   Da, răspunse Alex.
   În cazul ăsta, trebuie să intrăm.
   Şi Jess făcu un pas către materia aceea întunecată, fără formă.
   Alex nu se mişcă din loc. Ea se întoarse să se uite la el.
   Nu vreau, zise băiatul. E urât acolo.
   Din vina ta, Alex. Tu ai făcut să fie urât.
   N-a fost frumos nici înainte.
   O să fiu lângă tine. O să am grijă să nu păţeşti nimic.
   Băiatul cel mort nu mai spuse nimic. Însă privirea lui neclintită îi spunea cât de ridicolă era promisiunea ei. Aici se afla în elementul lui, treaz sau nu, acum şi mereu. Prin moarte, el îi era superior. Dacă avea cineva nevoie de protecţie aici, atunci acel cineva nu era el.
   Te rog! insistă Jess.
   Da’ e o tâmpenie. Tipa asta nici măcar nu te place.
   Înseamnă că ar trebui să ne purtăm frumos doar cu oamenii care se poartă frumos cu noi?
   Râsul lui Alex era neîncrezător.
   Depinde! Suntem proşti sau suntem deştepţi?
   Jess era şocată, la fel ca atunci când Alex îi spusese că poliţia falsifică în mod intenţionat probe ca să acuze oameni nevinovaţi.
   Din cauza locului ăstuia, locul ăsta îl schimba. Da, nu exista altă explicaţie. Uneori i se părea că Alex vorbeşte la fel ca deţinutele din Fellside, nu ca un copil nevinovat de 10 ani.
   Voia să-i spună că face toate astea pentru el, nu pentru Hannah Passmore. Că trebuiau să îndrepte lucrurile, ca să nu aibă moartea ei pe conştiinţă. Însă asta era doar o parte de adevăr. La fel de adevărat era şi că ea se agăţa cu toate puterile de sentimentul că ar fi avut o misiune de îndeplinit. Şi dacă nu pe el trebuia să-l salveze, atunci ce sens aveau toate astea?
   N-am nevoie să mă salvezi, îi spuse Alex supărat.
   Dar veni alături de ea pe pragul minţii adormite a lui Hannah Passmore, cu aripile ei de culoarea mâlului zbătându-se spasmodic deasupra capetelor lor.
   Am să vin, dar nu vreau să stau mult. A fost tare rău data trecută.
   Jess îl luă din nou de mână şi păşiră împreună înăuntru. A fost o trecere ciudată. Locul era acelaşi, dar perspectiva se înclina şi trepida într-un mod care-i provoca greaţă. Lucrurile care fuseseră departe erau acum aproape şi viceversa. Dar cel mai mult se schimbase vremea, atât cea din minţile lor, cât şi cea de afară: i se schimbase textura, mirosul, se modificase felul în care o percepeau ei. Căci, pentru moment, Hannah Passmore devenise lumea lor.
   Jess nu avu nevoie decât de o privire ca să-şi dea seama că Hannah era într-o stare foarte proastă. Ciclurile repetitive, ca bâlbâială unui disc zgâriat, se derulau încontinuu de jur împrejurul lor. Bucle strânse de culori, forme, sunete, mişcări, contopindu-se câteodată, dar revenind mereu la forma iniţială. Însă acum, când Alex şi Jess le vedeau de aproape, desenele astea nu se transformau în amintiri coerente, ci rămâneau abstracte. Şi Jess era convinsă că atingerea lor ar fi toxică.
   Unde e? îl întrebă ea pe Alex.
   Evident că era pretutindeni, dar trebuia să fie şi într-un anume loc. Ştia că labirintul acesta avea un centru şi că acolo se afla Hannah.
   Băiatul privi în jur, încercând să se orienteze. Pe neaşteptate, auziră sirena unei maşini de poliţie sau ambulanţe, dar sunetul se pierdu repede într-un amalgam de cârâieli şi croncănituri parcă scoase de un stol de păsări nebune.
   E aici, spuse Alex.
   Mai degrabă „e acolo jos”. Numai că asta nu însemna că Passmore s-ar fi aflat undeva sub nivelul lor, iar direcţia în care o apucă băiatul, urmat de Jess, nu era deloc una descendentă. Sau poate că la început fusese descendentă şi după aceea s-a schimbat.
   În capul lui Jess, toate celelalte direcţii se modificau mereu, la fel ca iluzia optică în care un cub gol se transformă într-unul plin sau cea în care creionul scufundat pe jumătate într-un pahar cu apă îţi dă impresia că ar fi îndoit. Înspăimântător, dar şi revelator totodată.
   Aidoma trupului pe care îl purta, locul acesta nu era, de fapt, un loc real.
   Din senin, îşi aduse aminte de ceva din copilăria ei: dar nu de un vis. Era o amintire adevărată, de parcă această diferenţă ar mai fi avut vreo importanţă. O lecţie de înot. Se văzu cum se agăţase de balustrada de pe marginea bazinului, cu picioarele strânse sub ea, paralizată de certitudinea că, dacă le va întinde şi le va băga în apă, nu va mai putea să şi le atingă. Iar în lumea viselor toate lucrurile erau aşa.
   Însă, odată ce-ţi luai mâinile de pe bara aia, îţi puteai folosi picioarele ca să te îndepărtezi de peretele bazinului. Şi unde nu mai ajungeai să păşeşti pe fundul lui, puteai să calci apa. Şi, în final, învăţai să înoţi.
   Alte imagini şi sunete îi asaltară pe măsură ce înaintau. Şi probabil că mergeau în direcţia corectă, pentru că unele dintre imaginile şi sunetele alea făceau parte din scenele pe care Alex i le descrisese mai devreme. Jess se feri de botul unui câine, a cărui imagine se formase în faţa ei. Şi botul ăla clămpănea şi-i curgeau bale. Imediat, un al doilea bot se căscă din spatele lui, îl înhăţă şi îl înghiţi. Apoi dispărură. Câteva secunde mai târziu se auzi un mârâit gros, ca un tunet îndepărtat.
   Alex se opri ca să privească, la amalgamul vizual din jurul lor.
   Suntem aproape? îl întrebă Jess.
   Nu ştiu.
   Dar ai zis...
   Am zis că ăsta-i drumul. Şi aşa este. Dar ea se ascunde. Ai răbdare!
   Şi aşteptară. În haosul care-i înconjura, apăreau şi dispăreau tot felul de lucruri – aceleaşi mereu, cu toate că dimensiunile lor se schimbau în mod radical. Pumnul unui bărbat umplu cerul.
   Deasupra lui pluteau nişte ochi negri. Şi pumnul coborî spre ei, dar se făcu nevăzut înainte de a-i lovi. Imediat reapăru chiar în faţa lui Jess, dar acum avea mărimea normală. De la distanţa aceea mică, reuşi să vadă că încheieturile degetelor erau pline de sânge şi învineţite de la recentele lovituri. Reapărură fălcile câinelui şi se căscară de mai multe ori, iar duhoarea răsuflării lui îi izbi ca un val uriaş. Jess simţi cum colţii lui ascuţiţi i se înfig în braţ, simţi cum o trage după el, se simţi incapabilă să reacţioneze, neputincioasă ca o marionetă – numai că nimic din toate astea nu se întâmpla cu adevărat. Era tot în picioare, alături de Alex. Nu se mişcase deloc.
   Dar cea mai îngrozitoare imagine era aceea a propriei feţe, regurgitată din vârtejul arbitrar de forme şi culori cel puţin la fel de des ca bărbatul şi câinele. Ochiul îi era învineţit, buza spartă şi umflată – însă trăsăturile i se strâmbaseră într-un fel de grimasă răutăcioasă, de parcă dinadins avea chipul ăla lovit. De parcă ar fi vrut să fie o ameninţare. Sau un avertisment.
   Şi în tot acest timp, un copil mic plângea, iar zbieretul sirenei se auzea când mai aproape, când mai departe, până când şi el a început să semene cu un plânset.
   Îngrozitor!
   Ţi-am zis eu! îi reproşă Alex. Dar ne putem folosi de toate astea ca s-o găsim. Ascultă!
   Numai că nu folosise cuvântul acesta. Voia ca Jess să-şi folosească un alt simţ – unul pe care nici nu ştia că-l are. Şi imediat ea începu să simtă. Un fel de tensiune – nu un zgomot, ci ceva dincolo de zgomot, ca un milion de unghii rupte care zgârie un milion de table.
   Durerea lui Passmore o auzeau ei. Emoţiile ei, prefăcute în zgomot alb. Şi Alex avusese dreptate: aceasta era o pistă pe care trebuiau s-o urmărească. După câţiva paşi nesiguri, Jess se opri brusc, pentru că tocmai ce fusese aproape să se împiedice de ceva ce-i apăruse la picioare.
   Se aplecă să se uite mai bine şi o cuprinse un soi de fascinaţie bolnăvicioasă când îşi dădu seama despre ce era vorba.
   O pisică. Dar nu adevărată, ci de jucărie. Arăta de parcă fusese iubită cu disperare: trupul îi fusese strâns de atât de multe ori că îşi pierduse forma, iar capul era atât de alungit, încât semăna cu capul unui copil ce tocmai îşi face loc pentru prima oară în lume. Acolo unde mai exista, blăniţa neagră, cu pete roşcate, se adunase în smocuri; în rest, pe burtică şi pe picioarele din faţă, avea doar porţiuni mari tocite, fără păr.
   O chema Cassie. Nu suferise toate traumele alea de-a lungul multor ani de strâns drăgăstos în braţe, ci într-o singură noapte cumplit de dureroasă, când ajunsese în maşina de spălat a Hotelului Majestic, după ce fusese luată din greşeală de pe un pat, împreună cu aşternuturile. Drăguţa de Cassie tot torsese până în momentul în care maşina fusese umplută cu apă. După aceea, torsul simpaticei Cassie a început să sune ca un horcăit de moarte.
   Jess habar n-avea de unde ştie toate astea, dar era convinsă că acesta era adevărul.
   Şi imediat o invadară multe alte informaţii. Asta nu era doar o jucărie: era un fel de scut – ultima baricadă ridicată de Passmore înaintea unor gânduri mult prea îngrozitoare pentru a putea fi suportate.
   Şi uite-o pe Passmore. Înăuntrul pisicii, sau în spatele pisicii, sau spionându-i de foarte aproape – uitându-se la Jess, îngenuncheată lângă jucăria sfărâmată, ca un paramedic lângă victima unui accident de maşină.
   - Nu vreau să-ţi fac rău, Hannah, murmură Jess.
   Părea cea mai bună introducere. După aceea a mai spus şi alte lucruri. Foarte multe lucruri. Despre câine şi despre bărbatul cu pumnii grei şi despre copilul acela foarte mic, deşi pe copil nu-l văzuse, ci doar îi auzise plânsetele. Din povestea despre prima tentativă de sinucidere a lui Hannah, pe care o auzise de la Shannon McBride, înţelesese că acest copil era miezul întregii tragedii.
   Discuţia cu un unic participant demară greu şi se desfăşură şi mai greu. Jess habar nu avea ce să facă. Îşi dorea să-i schimbe părerea lui Passmore despre lucrurile care contează cu adevărat în viaţă, inclusiv despre ea însăşi. Dar probabil că simpla ei prezenţă îi făcea mai mult rău decât binele pe care i l-ar fi putut aduce cuvintele.
   Şi uite că nu cuvintele au convins-o în cele din urmă, ci copilul.
   Jess începu să vorbească despre el şi o întrebă pe Passmore cum îl chema şi din ce cauză plângea. Şi desenă silueta pruncului cu mâinile în aer. Apoi, foarte încet, treptat şi cu întreruperi, la fel ca apa care picură într-un vas, copilul se materializă în faţa lui Jess care, spre marea ei uluire, se pomeni că îl ţine în braţe.
   Ştia că nu era un copil adevărat, la fel cum nu fuseseră nici câinele, bărbatul sau pisicuţa de jucărie. La fel cum nu era nici chipul ei învineţit, abia desluşit în întuneric. Era doar o imagine rechemată din trecut, în momentul în care vorbele ei au atins amintirile lui Passmore.
   Însă imaginea asta era înzestrată cu putere.
   Clocotul din jurul ei îşi schimbă culorile – cenuşiul mohorât se sparse în multe nuanţe. Iar sunetul de sirenă îşi pierdu claritatea, devenind altceva, un zgomot pe care Jess nu-l putea identifica: poate o voce care cânta un cântec de leagăn sau poate mai multe glasuri piţigăiate de copii care repetau în cor tabla înmulţirii.
   Şi Passmore stătea în faţa ei. În sfârşit îşi făcuse apariţia în propriul vis.
   Jess se înfipse mai bine pe picioare. Pe picioarele pe care nu le avea cu adevărat şi care-i tremurau acum. Îi întinse copilul şi Passmore îl preluă. O clipă, cele două femei se priviră în ochi. Dar Moulson nu reuşi să citească nimic în expresia celeilalte, oricât era aceasta de intensă. Nu-şi dădea seama nici măcar dacă Passmore era conştientă de prezenţa ei.
   Pentru că nu sunt aici deloc, îşi spuse ea. Nu sunt decât un vis. Un vis într-un alt vis.
   - Trebuie să-l schimb, spuse Passmore foarte rar şi accentuat.
   Se uita în continuare la Jess, nu la copilul din braţe.
   - Probabil că din cauza asta plânge, zise Jess.
   Dar Passmore nu dădu vreun semn că ar fi auzit-o. Se îndepărtă, cântându-i copilului cu glas atât de scăzut, că abia o auzea.
   Fantoma lui Alex Beech se uită după ea cu o expresie îngrijorată şi dezaprobatoare pe chip.
   Tot nu te place, spuse el după câteva clipe.
   - N-am nevoie să mă placă. Unde-i uşa, Alex?
   Peste tot, îi răspunse el tăios, întorcându-se să plece de acolo.
   Jess fugi după el. Îşi spunea că băiatul are dreptate – că o puteai lua în orice direcţie şi tot ajungeai acolo unde voiai, atâta vreme cât ştiai ce faci. Numai că ea nu ştia nimic şi o îngrozea la culme gândul că ar fi putut rămâne captivă în coşmarurile lui Hannah Passmore.
   În timp ce se întorceau prin bezna nesfârşită, Jess încercă să-l împace pe Alex.
   - Ştiu că ţi-ai închipuit că mă ajuţi atunci când ai speriat-o pe Hannah. Şi mi se pare minunat că tu vrei să mă protejezi. Eşti singurul prieten pe care îl am în Fellside. Nu ştiu ce m-aş face fără tine.
   Dar băiatul se încăpăţâna să tacă, aşa că ea încercă o altă abordare:
  - De unde ai învăţat să faci toate lucrurile astea? Cum de nu te rătăceşti aici? Probabil că a durat foarte mult.
   Nu-i greu.
   - Pentru mine este greu. Am senzaţia că întunericul ăsta e nesfârşit.
   Fantoma clătină cu putere din cap.
   Totul are un sfârşit. Altminteri, nu ar mai exista nimic altceva, nu?

55

   Tot în aceeaşi noapte, Sylvie Stock a adormit la biroul ei din infirmerie şi a avut visul lui Moulson – dar, dacă stai să te gândeşti bine, a ajuns mai târziu la petrecere.
   A visat că o vedea pe Moulson mergând pe o stradă din Walton, Liverpool - adică oraşul unde se născuse Stock şi unde locuise până la vârsta de 19 ani. Se aflau pe Breeze Hill, strada care făcea legătura între şoseaua de centură şi Spitalul Walton. Stock mergea grăbită în spatele lui Moulson, dar a fost nevoită să încetinească, pentru că deţinuta îi stătea în drum. Moulson n-a observat-o – fiindcă nici n-a iuţit pasul, nici nu s-a dat la o parte, nici măcar nu s-a uitat în jur.
   - Pentru mine este greu, a zis ea.
   Vorbea destul de tare, iar Stock a auzit-o.
   - Am senzaţia că întunericul ăsta e nesfârşit.
   Era cineva lângă Moulson şi cu persoana aia vorbea ea. Numai că nu fusese nimeni acolo până când s-a uitat Stock mai bine. La început şi-a zis că era băieţelul pe care-l omorâse Moulson, dar se înşela. Era cu totul altcineva. Cineva care îşi întorsese capul, fie pentru că era supărat, fie pentru că nu voia să fie recunoscut. I-a răspuns deţinutei, dar Stock n-a reuşit să audă decât o bălmăjeală fără sens.
   În visul ăsta, Stock n-o mai detesta pe Moulson. Şi nici frică de ea nu-i mai era. Tocmai trecuseră una pe lângă cealaltă. Dar niciuna n-a spus nimic, iar Stock avea impresia că Moulson nici nu ştia că ea era acolo.
   A fost o ocazie ratată, şi-a spus ea când s-a trezit. Nu una reală, evident. Dar mâhnirea adusă de gândul acesta i-a rămas în suflet multe ore după aceea, aşa cum se întâmplă uneori cu visele.

56

   Grace era victimă a propriului succes.
   Extinderea afacerii în aripa Curie se desfăşurase aproape fără probleme şi se dovedise că piaţa de desfacere de acolo era mai mare decât îndrăznise ea să spere vreodată. Crezuse că deţinutele cu pedepse mari, mai cu seamă cele condamnate pe viaţă, ar avea o mai mare predispoziţie pentru consolarea oferită de substanţele chimice. Dar uite că adevărul era exact invers. Femeile închise în Curie, majoritatea urmând să se reîntoarcă în lumea largă, păreau mai înclinate spre consumul de droguri. Ca să nu mai vorbim de faptul că dispuneau de bani, iar viciile lor erau mai înrăite.
   Şi tocmai aceste vicii trebuia să le satisfacă acum Grace. Iar asta însemna o cifră de afaceri mai mare şi implicit mai multă marfă.
   - Una din două, îi spuse Devlin în timpul altei conferinţe la vârf, desfăşurate în celula ei după o partidă de sex. Ori curierii aduc mai mult la fiecare livrare, ori fac mai multe livrări.
   Grace nu se gândi prea mult.
   - Poate reuşim să punem puţin mai mult în pachete, dar e vorba doar de câte un gram sau o pastilă ici şi colo. Nici vorbă de mai mult, Dennis. Ştii bine ce se poate întâmpla dacă vreuna dintre cărăuşe are o umflătură într-un loc nepotrivit.
   - Cine să i-o vadă? Dacă ar fi fost controlate tot timpul...
   Dar Devlin îşi pierdu aplombul la jumătatea frazei, amintindu-şi de toate punctele de control prin care trebuiau să treacă femeile la întoarcerea în penitenciar. Nici măcar Grace n-ar fi putut să-i mituiască pe toţi paznicii de pe traseul ăla.
   - Prin urmare, avem nevoie de mai mulţi curieri, trase Grace concluzia, de parcă Diavolul nici nu deschisese gura.
   Îl mângâie pe piept ca să mai îmblânzească lovitura pe care tocmai ce o dăduse orgoliului său.
   - Fă-mi o listă! Cu toată lumea care aşteaptă judecarea unui apel sau lumea care pretinde că ar fi bolnavă. Fă-l pe Sally să-ţi dea aprobări pentru mai multe drumuri la Leeds. Că-i vorba de radiografii, de vreun consult medical. Orice. Nu-mi pasă. Îl priveşte ce scrie în acte.
   - Mai e o problemă, spuse Devlin, cu o privire de câine bătut.
   - Care? Nu-mi zice că Scratchwell s-a apucat iar de percheziţiile aleatorii.
   - Nu, nici vorbă. Problema e Kenny Treacher.
   Grace şi uitase de Kenny, numai că Devlin o asigură acum că reciproca nu era deloc valabilă.
   - Ştiam de la bun început că n-o să-i convină că l-am scos din peisaj. Încă o învinovăţeşte pe Dizzy pentru ce-a păţit şi a păstrat legătura cu Hassan şi Weeks.
   - Legătura?
   Tonul lui Grace era tăios ca un cuţit.
   - Cred că încă le mai aprovizionează.
   - Futu-i!
   Grace aruncă cât colo pătura şi se dădu jos din pat. Începu să se plimbe nervoasă prin celulă. Devlin nu-şi putea dezlipi privirea de la ea. Admiraţia lui sinceră faţă de corpul ei bine lucrat era temperată doar de neliniştea care îl cuprinsese văzând-o cât de încordată şi de nervoasă era. Intra în ape primejdioase.
   - Nu putem să stăm indiferenţi, zise ea în cele din urmă. Fac iar afaceri? Pe bune?
   - Un pic. Nu vrei să te întorci în pat? Pot să-ţi încălzesc...
   - Dennis! Trebuie să facem ceva.
   Şi se uită la el, aşteptându-l să facă ce ştia el cel mai bine. Să obiecteze în felul lui stupid, pentru ca apoi să se declare învins de contraargumentele ei şi să accepte evidenţa.
   - Mda! recunoscu obosit Devlin. Ştiu că trebuie. Uite, gardienii pe care i-am cumpărat încă ne sunt loiali. Dar povestea asta va costa mai mult pentru că... pentru că aşa este. Dar se poate. Nu trebuie decât să-mi dai un ordin şi am să mă ocup eu de tot. Am să-i plătesc ca să plătească pe altcineva care să plătească pe altcineva et cetera et cetera. Afacere cu bătaie lungă. N-au cum să ajungă până la noi.
   Acesta era argumentul decisiv, bineînţeles. Iar lui i se părea mai mult sau mai puţin în ordine, întrucât el nu s-ar fi expus niciunui risc. Grace se urcă înapoi în pat, lângă el, îi cuprinse capul în palme şi îl sărută lung şi apăsat.
   - Ştiam că pot să mă bazez pe tine, Dennis, îi spuse ea. Nimeni nu mă înţelege ca tine. Să faci tot ce trebuie, da?
   Şi aşa a făcut. Preţul a fost extrem de mare, dar Devlin a avut grijă ca rezultatele să fie cele aşteptate. La două zile după această conversaţie, Hassan şi Weeks au alunecat la duşuri şi au continuat să alunece de fiecare dată când au încercat să se ridice. Hassan şi-a fracturat clavicula şi a fost internată în spital. Dominica Weeks nu a avut norocul ei. Cabina aia de duş era al naibii de alunecoasă.
   Moartea ei i-a dejucat planurile lui Devlin. Credea că a dat banii pentru o bătaie bună, în niciun caz nu se gândise la un asasinat.
   - Ce contează? l-a întrebat Grace. În fond, am obţinut ce-am vrut. Şi, în fond, nu-i ca şi cum n-ai mai făcut aşa ceva, Dennis.
   Devlin ştia foarte bine la ce făcea deţinuta aluzie şi a clătinat din cap.
   - Povestea cu Suresh a fost diferită. Atunci n-am făcut decât să netezesc drumul. N-am dat niciun ban. Iisuse, Grace, Weeks a murit! O să fie o anchetă. Nu se poate altfel.
   - N-o să te întrebe nimeni nimic, l-a asigurat Grace. Ancheta n-o să iasă din Curie.
   Aşa s-a şi întâmplat. Timp de câteva zile, în aripa respectivă s-au tot perindat detectivi şi poliţişti, care au analizat scena crimei şi au luat declaraţii. Dar o mare parte din banii lui Grace se duseseră la o condamnată pe viaţă, pe nume Stephie Monk, ale cărei condiţii - 5000 în bancnote vechi pentru fiica ei, Agnes, în schimbul unei mărturisiri complete - erau foarte rezonabile. Ancheta aceea a fost o minune care a durat doar 3 zile.
   Însă lucrurile nu s-au sfârşit aici. Nu tocmai. La câteva săptămâni după aceea, pe la urechile lui Devlin au ajuns relatări despre nişte străini suspecţi care începuseră să frecventeze Pot of Gold - bodega de la capătul drumului care traversa dealul spre orăşelul Ireby.
   Mulţi gardieni se duceau acolo să bea când îşi terminau tura, mai cu seamă cei mai mici în grad. Cei cu grade mai mari şi supraveghetorii preferau cârciuma Mason Arms din Wigton sau Sun Inn din Keswick.
   Străinii aceia erau prietenoşi şi extrem de generoşi. Făceau bucuroşi cinste cu băutură paznicilor din Fellside şi nu se plictiseau să le asculte poveştile despre duritatea slujbei lor de tot rahatul. În plus, erau dispuşi să plătească bani frumoşi pentru un nume: acela al cărăuşului lui Harriet Grace.
   Când a auzit asta, Devlin s-a dus imediat s-o informeze pe Grace, care însă nu s-a îngrijorat deloc.
   - Ăştia sunt oamenii lui Treacher, i-a zis Diavolul. Treacher vrea să se răzbune pe noi.
   - Normal că-i Treacher, a încuviinţat Grace. Era picat în limbă după Dominica Weeks şi moartea ei îl afectează personal. Dar acum nu mai are niciun sprijin în Currie. Hassan şi Weeks au ieşit din peisaj şi nimeni altcineva nu va mai lucra pentru el după cele întâmplate. Vrea să ne-o tragă, dar nu ştie ce să caute. Crede că nu avem decât un singur cărăuş. Dă-l naibii, lasă-l să se pişe contra vântului cât timp îi face plăcere!
   Devlin era mai puţin optimist. Pricepea ideea de descentralizare a reţelei şi credea că era una foarte ingenioasă. Dar credea că un asemenea sistem, în cadrul căruia fiecare cunoaşte doar câte o fărâmiţă din întreg, prezintă dezavantajul că mult prea mulţi oameni deţin câte un indiciu despre funcţionarea întregului respectiv. Sigur, deocamdată Treacher orbecăia prin întuneric, dar nu era nevoie de prea multe cuvinte disparate ca să-i deschidă ochii.
   - Şi după aia, ce? l-a luat în râs Grace. Că doar n-avem un orar fix de livrări şi schimbăm mereu locul unde se aduce marfa, Dennis. Sigur, înăuntru avem aşa ceva. Dar afară le schimbăm mereu, iar orarul nostru depinde de zilele când deţinutele pot ieşi de aici. Chiar dacă Treacher s-ar prinde de schemă, tot n-ar putea să ne facă ceva. Doar dacă nu cumva îşi trimite oamenii să cotrobăie prin tribunal, spitalul Leeds General şi Departamentul de Eliberare Condiţionată.
   Foarte corect, dintr-un punct de vedere. Numai că lui Devlin îi era tare dor de zilele bune de demult, când totul se limita la blocul G. Aici el era Dumnezeu, iar Grace era Arhanghelul Gabriel.
   Îşi dădea seama că îl paşte un necaz mare şi ştia că nu-l poate opri, nu-l poate evita. Îi putea cere lui Grace să tragă obloanele şi să aştepte să treacă furtuna, dar cu siguranţă că ea nu l-ar asculta.
   - Deocamdată ne construim reţeaua, suntem abia la început, i-a spus ea. Dacă închidem acum prăvălia, e posibil să n-o mai putem deschide niciodată.
   Aşa s-a înecat vocea raţiunii. Devlin s-a întrebat dacă nu cumva ar fi fost bine să pună piciorul în prag, să-i spună că o să se facă aşa cum zice el, dar nu a reuşit să adopte o asemenea atitudine nesăbuită. O parte din el ştia că o poate avea pe Grace doar atâta vreme cât nu cârcotea împotriva deciziilor ei.
   Aşa că nu a făcut nimic şi a încercat să nu se mai gândească la ce s-ar putea să-i aştepte.

57

   Paul Levine nu era deloc bun de detectiv.
   A început prin recitirea din scoarţă în scoarţă a tuturor dosarelor de la primul proces al lui Jess Moulson. Printre ele se afla şi unul cu informaţii destul de detaliate despre Alex Beech, unde se confirma, fără putinţă de tăgadă, faptul că băiatul nu avusese fraţi de sânge sau vitregi şi nici veri de oricare grad.
   După aceea a recitit toate depoziţiile martorilor luate de apărare, dar nefolosite la proces - două cutii pline. Reproducea întocmai eforturile lui Moulson, dar trebuia să înceapă de undeva. În niciun document şi nici în însemnările lui Brian Pritchard nu se pomenea de vreo prietenă sau rudă de sex feminin care să fi avut o relaţie deosebit de strânsă cu Alex Beech, fie această relaţie una pozitivă sau negativă.
   Şi aşa şi-a pierdut o jumătate de zi – deşi, ce-i drept, nu tot acest timp şi l-a petrecut citind depoziţiile. La un moment dat a deschis dosarul cu fotografiile folosite drept probe, multe dintre ele având ca subiect arsurile suferite de Moulson şi Street. Paul Levine nu era vreun pervers – cel puţin, el era convins de asta –, dar a constatat că imaginile acelea îl atrăgeau mult prea mult. Nu s-a putut abţine. Îl fascinau şi îl emoţionau fotografiile cu chipul lui Moulson de dinainte şi din timpul operaţiilor de reconstrucţie. În schimb, pozele lui Street nu numai că l-au lăsat rece, dar l-au şi dezgustat. Nu prea ştia din care motiv. Poate pentru că Street nu era Moulson.
   Însă în mintea lui mai era şi altceva în afară de aceste reacţii pur personale. Îl tulbura ceva legat de imaginile astea, afectându-i simţurile la un alt nivel. Continuă să le privească, luându-le de vreo trei-patru ori de la capăt pe toate. Când se uită la ceas, realiză surprins că trecuse deja mai bine de o oră. Puse pozele la o parte şi îşi văzu de treabă. Fotografiile alea nu aveau legătură cu ce-l rugase Jess Moulson. Sau, dacă aveau, atunci subconştientul lui va descoperi curând despre ce anume era vorba.
   Se apucă să citească toate articolele apărute în presă despre Alex Beech, sarcină destul de demobilizatoare, având în vedere faptul că erau peste o mie. Majoritatea reluau aceleaşi câteva întâmplări, redate cam în acelaşi stil, aşa că Paul le răsfoi repede, dar mormanul de scrieri în care se bătea apa în piuă era mare şi, după ce le parcurse pe toate, avocatul rămase sleit de puteri şi cu un gust amar în gură.
   Nu era nimic interesant acolo. Băiatul cel mort era descris din punctul de vedere al relaţiei cu părinţii săi (a căror căsnicie se destrămase în urma tragediei) sau prin prisma hobby-urilor şi înclinaţiilor lui: filmul sau cartea preferată (Cum să-ţi dresezi dragonul), primul lui animăluţ (un peştişor auriu), flirtul de scurtă durate cu stilul Shotokan de karate, de pe urma căruia se alesese cu centura portocalie, care semnifica un nivel superior celei albe.
   Paul reuşi să citească puţin printre rânduri. Dar unde erau elogiile aduse lui Alex de colegii lui de la şcoală? Unde erau omagiile profesorilor? Unul sau două articole erau însoţite de fotografii cu copii plângând la slujba de pomenire oficiată la şcoală, numai că sub fotografiile astea nu era scris nimic. Când ar fi trebuit să fie o mulţime de citate din declaraţiile lor.
   Aşa că sună la şcoala lui Alex de pe Planter’s Lane şi o ceru la telefon pe Alice Munroe, ultima lui învăţătoare. Îi spuse că încerca să-i facă profilul băiatului pentru a-l putea înţelege mai bine. Nu ascunse motivul (apelul înaintat de Jessica Moulson) pentru care îl interesa acest lucru şi, chiar dacă discuţia se desfăşura la telefon, simţi răceala din atitudinea doamnei Munroe.
   - Nu înţeleg cum ar putea s-o ajute o descriere mai completă a caracterului lui Alex, spuse aceasta. Doar dacă nu cumva încercaţi să-l calomniaţi în vreun fel.
   - Era doar un copil! sublinie Paul.
   - Exact asta spun şi eu.
   - Nici nu ne-ar trece prin minte să atacăm un copil în instanţă.
   - Nu? Nici măcar dacă aşa v-aţi putea ajuta clienta?
   - Nu spun că nu există această practică. Dar vă rog să ne credeţi că nu vom recurge la această abordare. Încercăm doar să stabilim, dincolo de orice îndoială, ce anume s-a întâmplat în noaptea incendiului.
   - Deci părerea dumneavoastră este că încă nu se ştie ce s-a întâmplat?
   - Mă întreb dacă nu cumva a mai fost cineva acolo, cineva care nu a depus mărturie încă. Vreo prietenă a lui Alex sau...
   - Sau?
   Paul se decise să rişte. Oricum nu trebuia să se teamă că va pierde simpatia doamnei Munroe.
   - Sau poate nu o prietenă. Poate cineva care nu-l plăcea deloc.
   - Nu cred că înţeleg ce vreţi să spuneţi.
   - Alex a fost hărţuit la şcoală? Poate la început? Există copii care se acomodează mai greu şi după aia... ştiţi şi dumneavoastră. Devin ţinte pentru elevii mai vechi.
   - Alex s-a acomodat perfect, domnule Levine. Şi la noi în şcoală nimeni nu hărţuieşte pe nimeni.
   Din aspru şi încordat, tonul învăţătoarei se făcu şi mai aspru, şi mai încordat.
   - Nu, nici nu mă gândeam să insinuez aşa ceva. Încerc doar...
   - Să vă formaţi o opinie.
   - Încerc, da.
   Auzi un oftat şi aşteptă. De obicei, oamenii nu prea oftează înainte să-ţi trântească telefonul în nas.
   - Nu prea avea prieteni, dar nici duşmani.
   Tonul învăţătoarei era sec, resemnat – de parcă-şi mărturisea propriile-i păcate. Cel puţin o parte dintre ele.
   - Adevărul este că Alex nu era prea comunicativ. Am încercat să-l conving să se schimbe, dar abia dacă scotea câteva cuvinte în clasă. Cu mine ori cu oricine altcineva.
   - Era singuratic?
   - Da. Minunat! De ce nu? Dacă vreţi să rezumaţi într-un singur cuvânt viaţa unui copil mort, da, era singuratic.
   - Îmi pare rău, spuse Paul. Şi nu, nu asta vreau să fac. Aş dori să înţeleg care anume erau preocupările lui. Nu se vorbeşte despre asta în niciunul dintre testimoniale.
   - Nu. Nu mă miră. I-am fost învăţătoare aproape un an şi nu cred că l-am cunoscut cu adevărat. Îmi pare rău că nu vă pot fi de folos.
   - Nu face nimic, spuse Paul. Vă mulţumesc că aţi acceptat să discutaţi cu mine! Şi vă asigur că nu voi folosi la tribunal nimic din ce mi-aţi spus. Dacă îmi mai puteţi spune şi altceva sau dacă mă puteţi sfătui ce aş mai putea să...
   - Ar mai fi evaluările lui şcolare, spuse doamna Munroe pe un ton nu prea încrezător. Vi le-aş putea trimite, deşi...
   - Da?
   - Acum se întocmesc sub formă de rubrici. Pentru fiecare domeniu de competenţe există câteva propoziţii şi cadrul didactic trebuie să o bifeze pe aceea care i se pare mai potrivită pentru performanţele elevului respectiv. Nu cred că v-ar putea oferi niciun fel de revelaţie.
   - Dar sunteţi bună să-mi faceţi şi mie o copie după ele?
   - Sunt stocate în foldere în sistemul nostru. Vi le pot trimite. Cu toate că nu văd la ce v-ar putea folosi. O să dureze puţin până le găsesc.
   - Splendid! spuse Paul. Vă mulţumesc!
   - Mă îndoiesc că aveţi de ce.
   Şi Paul se îndoia. Într-o evaluare şcolară ar fi fost vorba despre personalitatea lui Alex, nu despre prieteniile sau animozităţile lui.
   Dar se agăţa şi de un pai, probabil irosind atât timpul lui, cât şi pe cel al învăţătoarei. Însă Jess se bizuia pe el. Şi, în lipsa altei piste, era gata să se ocupe de orice lucruri inutile, pe care să i le poată duce
drept ofrandă.
   Însă abia acum îşi aduse aminte că-i mai promisese şi altceva. Că va încerca s-o contacteze pe Brenda Hemington, mătuşa lui Jess. O sunase o dată sau de două ori, dar nu-i răspunsese la telefon – lucru deloc de mirare de vreme ce asta i se întâmplase şi lui Jess. Poate că îşi instalase un dispozitiv de sortare a apelurilor. Aşa că se hotărî să treacă pe la ea după terminarea programului, sperând că o va prinde acasă.

   Mătuşa Brenda locuia pe Effra Road, în Brixton, la doar 3 sau 4 kilometri distanţă de apartamentul lui Paul din Clapham.
   Avocatul schimbă metroul la staţia Stockwell şi se îndreptă spre adresa Brendei. Se înserase când ajunse acolo, dar lumina nu ardea în casa banală, în stil georgian. Paul sună la sonerie de vreo 12 ori, timp în care observă cum vopseaua începuse să se jupoaie în partea de jos a uşii. În cutia poştală era îndesat un teanc gros de pliante. Se uită înăuntru prin geamul din dreapta uşii şi văzu un morman de alte pliante şi reclame.
   Luându-şi inima în dinţi, Paul ciocăni la uşa casei din stânga.
   Când nici acolo nu-i răspunse nimeni, se duse la casa din dreapta.
   După ce bătu de 3 ori, îi deschise un bărbat în vârstă. Părul rărit îi era răvăşit, de unde avocatul trase concluzia că îl trezise din somn.
   - Îmi pare foarte rău că v-am deranjat, spuse el. Dar încerc s-o găsesc pe vecina dumneavoastră, doamna Hemington.
   - Domnişoara, spuse bătrânul, cu un soi de demnitate fragilă. Domnişoara Hemington. Mă tem că n-o s-o găsiţi. Au luat-o.
   Atât de mult îi ocupa Moulson toate gândurile, că nu înţelese ce-i spusese bătrânul. Tocmai voia să-l întrebe de ce anume era acuzată, când îşi dădu seama că, de fapt, mătuşa lui Jess fusese internată în spital, nu arestată.
   Ajunsese destul de departe şi nu voia să abandoneze la jumătatea drumului. Jess va dori să afle cum se simte mătuşa ei. Aşa că ajunse în salonul 22 al Spitalului Lambeth, unde Brenda Hemington se refăcea după a treia operaţie la coloană.
   Bătrâna arăta ca epava unei nave falnice pe vremuri: înaltă şi solidă, dar cu ten ca de ceară şi cu cearcăne negre ca un machiaj pe care nu apucase să şi-l şteargă. Deşi slăbită şi cu dureri mari, era totuşi conştientă. Paul s-a simţit profund impresionat de voinţa acelei femei, care îşi administra singură morfina prin perfuzie, dar care nu a atins nici măcar o singură dată butonul de alarmă care chema infirmierele. Odată ce-i spusese că era trimis de Jess, Brenda a vrut să rămână trează şi relativ lucidă.
   Primise scrisoarea de la Jess şi tocmai ce se apucase să-i răspundă când spatele îi cedase. Abia reuşise să se târască pe jos până la telefon ca să sune la Urgenţe şi după aia a fost nevoită să stea în patru labe vreme de treizeci de minute până a ajuns ambulanţa la ea. I-a fost teamă să se mişte pentru că niciodată nu mai simţise dureri atât de îngrozitoare.
   - Vreau... îi şopti ea lui Paul. Trebuie să vorbesc cu ea. Se poate?
   - Aveţi un telefon mobil? o întrebă avocatul. Dacă nu, vă fac eu rost de unul de unică folosinţă. Evident că ea trebuie să vă sune. Nu are cum să primească apeluri. De fapt, trebuie să stea la rând ca să...
   - Aş vrea să vorbim faţă în faţă, murmură Brenda. Nu poate veni la spital? Într-un fel de permisie pe motive personale sau ceva de genul ăsta? Pentru că sunt bolnavă?
   - Sincer, mă cam îndoiesc, mărturisi Paul. Dar mă pot interesa.
  Brenda se strâmbă.
   - Cât o să dureze?
   - Zile. Săptămâni. Greu de spus.
   Femeia dădu din cap.
   - Am înţeles. Atunci accept telefonul mobil. Vă mulţumesc, domnule Levine! Sunteţi foarte amabil.
   - Îmi place să-mi ajut toţi clienţii, zise Paul.
   Şi se îmbujoră la auzul minciunii gogonate.
   În dimineaţa următoare, găsi în inbox e-mailul de la Alice Munroe. Deschise fişierele şi le citi din ce în ce mai plictisit. Da, învăţătoarea nu-l minţise: documentele erau din cale-afară de neinteresante, pline de aprecieri de ordin general despre competenţele fundamentale şi obiectivele personale. Genul de plasă făcută mai mult din găuri.
   Dar Paul se încăpăţână şi le citi până la ultimul cuvânt, fără să găsească nimic relevant sau util. La fel ca toate celelalte înscrisuri folosite la proces, nici acestea nu duceau nicăieri. Deci, ce mai rămânea?
   Înregistrările camerelor de supraveghere, unde s-ar putea vedea dacă cineva a intrat sau a ieşit din blocul de locuinţe mai devreme în ziua aceea.
   Înregistrarea a fost oferită de o cameră de supraveghere a consiliului municipal, montată cu faţa la o linie de autobuz, cam la 45 de metri de Orchard Court, unde locuise Moulson.
   Acuzarea folosise această înregistrare deoarece confirma relatările lui Street despre deplasările lui şi ale lui Moulson în noaptea incendiului. Faptul că el părăsise apartamentul la 6 p.m. Întoarcerea sa, două ore mai târziu, cu droguri obţinute de la o cunoştinţă de-a lui, cu care se întâlnise la cârciuma Hay Wain. Izbucnirea incendiului. Apelul la Urgenţe, pe care l-a făcut de pe trotuarul din faţa clădirii. În înregistrarea aceea se afla absolut tot şi povestea era una destul de simplă.
   Paul urmări filmuleţul într-o fereastră mică de pe ecranul computerului său. Imagini în alb şi negru, cu mulţi purici şi cu un cronometru în colţul din dreapta jos. Dacă încerca să mărească imaginile ca să vadă mai bine ce era de văzut, nu obţinea decât o junglă de distorsiuni şi mai încurcate. Prima indicaţie temporală semnificativă a fost 22:54:33, când incendiul a putut fi văzut la fereastra de la livingul lui Jess Moulson. De acolo începu Paul, dar derulă înainte şi înapoi între momentele principale. Vâlvătaia spectaculoasă care s-a ridicat până la cer din spatele clădirii atunci când au explodat ferestrele de la dormitor. John Street ieşind în fugă pe uşa din faţă (la 23:00:58), cu braţele lipite de trup, dar cu antebraţele în poziţie orizontală, îndreptate spre înainte, cu mâinile arse întinse. Street încercând să sune la Urgenţe, cu telefonul strâns în adâncitura cotului, lovind cu disperare tastele.
   Hipnotizant. Flăcările de la ferestrele de deasupra bărbatului rănit erau atât de albe şi strălucitoare, încât prin ele parcă apăreau puncte negre, care semănau cu nişte chipuri lipite de geam.
   Fascinat, Paul urmări de patru ori aceste secvenţe. Însă, în afară de Street, nimeni nu intră şi nu ieşi din clădire în perioada de timp respectivă, aşa că se apucă să studieze imaginile de dinainte şi de după izbucnirea incendiului.
   Tot nimeni. Dar la un moment dat, pe când derula filmul aproape la întâmplare, atenţia i-a fost captată de o rază de lumină, venită parcă de nicăieri. Indicaţia cronometrului era 22:47:13, iar lumina aceasta a durat foarte puţin – sub o jumătate de secundă. Se vedea la una dintre ferestrele de pe etajul lui Moulson, dar nu de la apartamentul ei. Plus că geamurile de la dormitor şi bucătărie dădeau în spatele clădirii. Paul încercă să estimeze din ochi şi îşi dădu seama că fereastra cu pricina se afla deasupra uşii de la intrarea în bloc. Probabil că dădea în casa scării.
   Atunci, lumina aia de unde venea? John Street încă nu fugise din apartament – era prea devreme. Conform declaraţiei pe care o dăduse poliţiei, la ora aceea încă dormea. Paul se gândi bine câteva clipe. Putea mări imaginea, dar era atât de plină de purici şi pixeli, că vedeai şi mai puţin aşa.
   Dar încercă şi parcă zări... ceva. Ceva ce încurcă şi mai mult lucrurile. Lumina aceea anormală nici măcar nu venea din partea unde se afla apartamentul lui Moulson, ci din partea opusă. În stenogramele de la proces scria că nu locuia nimeni în apartamentul acela. Deci, ce se întâmplase?
   Paul se uită din nou peste fotografii. Zeci de cadre cu interiorul şi exteriorul clădirii imediat după incendiu şi câteva de dinainte, obţinute mai greu, în scopul comparării. În unul dintre instantaneele de „dinainte” se vedea palierul din faţa apartamentului lui Moulson şi Paul înţelese la ce se uita. Dar nu găsi încă răspuns la o întrebare şi mai importantă: de ce vedea ce vedea acolo?
   Plicul cu rănile provocate de incendiu se afla în faţa lui. Şi acum începu să se gândească la întâmplări stranii, la anomalii, la lucruri care s-ar fi aflat în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Acum avocatul nu se mai cenzură: întinse toate fotografiile pe masă şi le privi intens vreme de câteva minute, interogându-le parcă. Rănile nu-ţi stârnesc aceleaşi sentimente ca prima ninsoare. Nu poţi intra într-o stare de rezonanţă ocultă în faţa lor. Dar Paul avea destulă experienţă în domeniul automutilării.
   Iar acum observă ce căuta.
   - Dumnezeule mare! şopti el.
   Reveni la înregistrarea camerei de supraveghere şi urmări imaginile de la 10.50 p.m. până după unsprezece, oprindu-se şi derulând de multe ori. Atât de absorbit era, încât nici nu o văzu pe Susannah Sackville-West, stagiara, până când aceasta nu întinse mâna pe lângă el şi-i stinse monitorul.
   - Hei! strigă Paul.
   - Scuze, zise Susannah cu indiferenţă. Dar n-ai auzit ce ţi-am spus. Pritchard te cheamă până la el.
   - Lucrez!
   - Ba nu lucrezi, Paul. Tocmai de-asta vrea să vorbească cu tine. Zice că ar trebui să te ocupi de procesul lui Bowker şi că deocamdată nu i-ai prezentat niciun document.
   Stagiara îi aruncă un zâmbet superior. El era angajat, în vreme ce ea muncea gratis – trudea din greu, ca o sclavă – ca să acumuleze experienţă şi, într-o zi, să ajungă şi ea pe un post plătit. N-avea nimic cu Levine, în afară de faptul că i se părea puţin cam sinistru. Dar, dacă el nu-şi îndeplinea sarcinile de serviciu, atunci ea (cu toate scuzele de rigoare) i-ar fi călcat peste cadavru şi i-ar fi luat postul.
   Paul era aproape sigur că aşa ceva nu se putea întâmpla. Totuşi, temându-se de o concediere stânjenitoare şi însoţită de multe vorbe urâte, se duse să-şi împace şeful, anunţându-l că rezolvase cazul Criminalei din Infern.
   Pritchard nu era în birou, ci într-una dintre sălile de consiliu. Se plimba nervos în jurul mesei pe care zăceau maldăre de documente ale unui cu totul alt caz (Liam Bowker), labirint tridimensional de adevăruri şi minciuni. Pritchard aducea cu un călugăr la mănăstire, mergând în cercuri şi încercând să descopere alte şi alte teme de meditaţie.
  - Lucrezi la cazul Moulson, spuse el, fără să se uite la Paul.
   - Aşa este, domnule, recunoscu tânărul.
   - Bowker e pe primul loc. După aia Attalie-Ziscou. Şi abia la urmă Moulson. Ţi-ai pierdut calendarul, Paul?
   - Nu, domnule, dar... cred că am descoperit ceva.
   Începe cu vestea bună – oferă-i rezultate, ca şi cum rezultatele ar justifica ce ai făcut. Pentru că acum chiar aşa ar putea sta lucrurile.
   - Ai descoperit, zici?
   Tonul lui Pritchard denota indiferenţă. Ochii lui nu se dezlipeau de pe dosarele de pe masă. Cazul lui Bowker.
   - Ce anume?
   - Un suspect, răspunse Paul.
   Iar cuvântul acesta a avut efectul scontat. Bowker rămase pentru moment singur cu acuzarea.
   Probele conţineau o anomalie uriaşă, bătătoare la ochi, îşi anunţă Paul şeful, folosind o retorică îndrăzneaţă şi febrilă. Ceva ce urma să demoleze cazul acuzării. Iar şansele lui Jess Moulson, inexistente până acum, deveniseră brusc astronomice. Da, sigur, femeia încă era în rahat până la gât. Dar cu posibilitatea reală de a fi scoasă din el.
   Îi povesti lui Pritchard ce văzuse în înregistrările camerei de supraveghere – oprindu-se atunci când ajunse la indiciul pe care-l ratase toată lumea, deşi era atât de clar că nu-i mai lipsea decât să scrie pe el cu galben fosforescent UITAŢI-VĂ LA MINE, IDIOŢILOR!
   După care întinse pe masă fotografiile cu rănile victimelor şi i-o indică pe cea care îi atrăsese atenţia.
   - Bună treabă, Paul! recunoscu Pritchard când tânărul termină de vorbit. Mi-ai dat ceva de care să mă leg. Ceva mai mult, chiar. Poate chiar suficient. Dar tot trebuie să ne ocupăm acum de cazul Bowker. Asta mai poate aştepta.
   Îi făcu semn să se întoarcă la biroul lui, gest care putea fi considerat indiferent. Dar inima lui Paul cânta de fericire. Fărâma de laudă venită din partea lui Pritchard spunea foarte multe. Mai important însă era că Jess îi acordase toată încrederea, iar el nu o dezamăgise.
   Când focul care-i distrusese chipul se hotărâse într-un final să vorbească, lui i-a vorbit primul.

58

   După incidentul cu pastila de ecstasy, Diavolul s-a purtat cu mai multă băgare de seamă în preajma doctorului Salazar. Îşi dădea seama că sărise calul în seara cu pricina şi acum nu mai era la fel de încântat de ideea lui ca atunci. Normal că nici prin cap nu-i trecea să-i ceară scuze lui Sally. Ci doar voia să uite toată povestea.
   Drept cadou de împăcare, îl avertiză cu mai multă diplomaţie pe doctor în privinţa lui Treacher. Vorbi de parcă îl interesa mai mult siguranţa lui Sally, nu ce anume ar fi spus acesta dacă şi-ar fi dat drumul la gură. Dar substratul era clar: „Dacă te întreabă cineva ceva despre Grace sau despre droguri sau despre ce se întâmplă în Curie, vezi să faci pe prostul şi să te cari urgent de acolo. Nici măcar să nu te gândeşti să spui vreo minciună. Doar pune-te la adăpost şi rămâi acolo!”
   Doctorul Salazar îi atrase atenţia asupra faptului că, din moment ce el aducea drogurile în Curie – cel puţin pe ultima porţiune a traseului –, nu-i putea trece prin cap să răspundă la asemenea întrebări. Şi oricum, nu-l întrebase nimeni nimic.
   - Despre cine vorbeşti? Nimeni din Fellside n-ar...
   - Rahat! exclamă Devlin. Tocmai ce ţi-am zis. Nu-i vorba despre deţinuţi. Sunt tipii care se ocupau de droguri pentru Curie înainte de noi. Freacă menta pe la Pot of Gold şi pun tot felul de întrebări. Vor să afle mai multe despre afacerea lui Grace.
   Sally obişnuia să bea acasă. Vinuri roşii, cele mai ieftine din varietatea Waitrose. Şi o sticlă îl ţinea două seri. Deloc de mirare că nu aflase despre indivizii dubioşi de la Pot of Gold.
   - Şi îi abordează pe oameni pur şi simplu sau...
   - O să-i recunoşti dacă îi vezi, Sally, ce mama mă-sii nu pricepi? spuse Devlin. O să se ofere să-ţi facă cinste cu un pahar. Şi după aia o să înceapă să bată câmpii despre chestii care n-au nici în clin, nici în mânecă cu drogurile şi puşcăriile. Şi după aia o să te îmbrobodească atât de profesionist, că o să crezi că tu te-ai apucat de nebun să vorbeşti despre treburile noastre. Te avertizez să nu intri în conversaţii de genul ăsta. Dă din cap ca să-mi arăţi că ai priceput.
   Salazar dădu din cap.
   Dar, aşa cum bine observase Devlin, era cu gândurile în altă parte. Nu la traficul de droguri, ci la crimă. Imediat ce ieşise din starea de euforie involuntară provocată de pastila de ecstasy, se şi apucase să pună la cale asasinarea lui Devlin. La sfârşitul primei zile, deja identificase cea mai simplă metodă, făcuse o analiză de risc, calculase costurile şi apoi renunţase la ea, pentru că era imposibil de pus în practică. Acelaşi lucru l-a făcut zilnic de atunci încoace; nu-şi putea scoate din minte gândul la moartea supraveghetorului.
   Metoda evidentă ar fi fost otrava. Dependenţa de mialgin a lui Devlin înlesnea lucrurile, iar doctorul avea acces la o mulţime de substanţe letale în doza potrivită. Era aproape prea uşor.
   Cât despre riscuri, acestea nu erau unele insurmontabile. În afară de el şi de Devlin, nu mai ştia nimeni că el îi furniza pastilele. Iar Devlin nu şi-ar fi mărturisit dependenţa nici în pragul morţii, decât dacă ar fi înţeles ce se petrece cu el. Cel mai important lucru era să aleagă o otravă cu efect instantaneu, ca să scurteze astfel timpul destinat monologurilor declamate cu limbă de moarte.
   Numai că nu trebuia să-i dea pastilele în cutiile din propriul stoc, pentru că l-ar fi deconspirat codurile de pe ele. Însă nu era o problemă, de vreme ce Devlin arunca mereu cutia înainte de a părăsi infirmeria, pentru a nu-l da de gol denumirea pastilelor micuţe tipărită pe ea.
   Totul va putea fi rezolvat din 3 paşi. Pasul unu: scoaterea pastilelor de mialgin din blister şi înlocuirea lor cu falsuri. Cianura de potasiu ar fi fost substanţa cu cel mai rapid efect, dar lui Sally i-ar fi fost greu să facă rost de ea fără să lase urme. Mult mai bună ar fi fost Conium maculatum. Cucuta. O mulţime de mănunchiuri din planta asta creşteau la vedere în grădina botanică din Cholt Hey.
   Vreo 10-12 frunze – tocate, fierte, uscate şi făcute pulbere – reprezentau o cantitate mai mult decât suficientă. Dacă nimerea concentraţia, stopul cardiorespirator urma să se producă în cel mult două minute. Până la instalarea definitivă a paraliziei, Devlin îşi va imagina că i-a rămas ceva în gât.
   Pasul doi: înlocuirea foliei. Şi pasul trei, ştergerea amprentelor de pe folie, blister şi cutie. Va avea nevoie de câteva repetiţii până când totul va ieşi perfect, dar îşi făcuse stagiul într-o farmacie şi era convins că se va descurca.
   La fel de convins era şi că nu se va descurca. Această plimbare plăcută prin etapele crimei sale îl făcuse să-şi dea seama că îi lipsea ceva din arsenal: instinctul de asasin. Chiar şi comiterea în gând a omorului îi făcuse greaţă şi îi întorsese stomacul pe dos. Nici vorbă să poată face aşa ceva în viaţa reală.
   Dar se supuse unui test, doar ca să nu mai încapă îndoială. Îşi imagină că-l ucide pe Devlin în confruntare directă, folosind toate metodele care-i treceau prin minte. Pistol. Cuţit. Obiect contondent. Laţ. Grenadă de mână. Dar nici măcar în această piesă ideală de teatru pusă în scenă de mintea lui nu era capabil să ducă treaba la bun sfârşit. Pur şi simplu nu putea. Era o gaură neagră acolo unde ar fi trebuit să se afle setea de sânge. Atât de tare îl ura pe Devlin, încât l-ar fi ucis de mai bine de o sută de ori, numai că primul pas părea mereu prea mare pentru el.
   Deci, ce-i mai rămânea de făcut? Se putea duce la director să-i spună ce ştie. Dar mai mizase totul pe o singură carte şi înainte, iar cartea aia se dovedise una fără nicio valoare. De la director nu se putea aştepta decât la decizii dezastruoase.
   Să se ducă la ziare? La emisiunea Panorama, de la BBC? Să mărturisească totul pe internet? Dar ce dovezi avea? Niciuna în afară de cuvântul lui. Şi nici măcar cuvântul ăsta nu-l va mai avea multă vreme, pentru că Devlin sau Harriet Grace l-ar omorî de îndată ce va deschide gura.

...............................................