Fellside, M.R. Carey

 1-8
PARTEA ÎNTÂI
CINE VA PIERI ÎN FOC

       E tare aiurea să te trezeşti din somn şi să nu mai ştii cine eşti.

   Jess Moulson, care nu avea habar că ar purta acest nume - sau oricare altul se pomeni culcată în aşternuturi albe, într-o cameră albă, năpădită de amintiri în roşu, galben şi portocaliu. Culorile astea se contopeau şi se scindau la nesfârşit, scăpate de sub control, învăluind-o în căldura lor ca dogoarea care-ţi arde obrajii atunci când deschizi prea repede uşa de la cuptor.
   Cineva tocmai îi spusese ceva pe un ton destul de insistent. Îşi amintea vocile, scăzute şi foarte aproape de faţa ei.
   Faţa ei... Acum, că se gândea la ea, avea senzaţia că nu mai era a ei. Încercă s-o întrebe pe una dintre femeile în alb care intrau şi ieşeau de unde-i vine senzaţia asta, dar nu era în stare să deschidă prea mult gura şi, când o deschidea, nu putea să scoată decât câteva sunete sparte şi hârâieli foarte dureroase.
   Femeia se aplecă peste ea şi îi vorbi cu foarte multă blândeţe. Era mai tânără şi mai drăguţă decât Jess, dar tot reuşea să aibă un aer autoritar. O clipă, Jess nu-şi dădu seama ce anume putea să fie femeia aia. Cel mai probabil era asistentă sau doctoriţă, dar, în acele prime minute de dezorientare totală, ar fi putut să o confunde cu un fel de măicuţă, spunându-şi că, în ciuda tuturor dovezilor, ea trecea acum printr-o criză spirituală.
   - N-ai să fii în stare să vorbeşti câteva zile, îi spuse femeia. Nici măcar să nu încerci. Ţi-au fost afectaţi plămânii şi mucoasa gâtului şi nu se vor vindeca dacă forţezi prea mult.
   Deci asistentă, nu măicuţă. Iar buba era la plămâni şi la gât.
   Înseamnă că sufletul îi era în regulă, deşi numai sănătos nu şi-l simţea.
   Jess făcu un gest cu braţul fără perfuzie. Nu ca să sugereze că nu ar interesa-o informaţia, ci ca să ceară mai multe. Dar asistenta ori nu a înţeles, ori n-a vrut s-o bage în seamă şi a plecat fără să-i mai spună nimic.
   Aşa că Jess a rămas singură, simţindu-se nu numai frustrată, ci şi speriată. Expresia de pe chipul asistentei fusese una foarte bizară.
   Plină de compasiune, dar şi de ceva asemănător cu reticenţa sau precauţia. Oare Jess avea vreo boală transmisibilă? Şi dacă da, atunci de ce s-a apropiat atât de mult de ea?
   Însă n-a apucat să-şi facă prea multe griji din cauza asta. În organismul ei era ceva ce o trăgea la somn. Aşa că cedă în faţa lui – capitulare repetată de mai multe ori în acea primă zi. Perioadele de luciditate erau scurte. Somnul era superficial şi bântuit de şoapte ale multor voci diferite. Şi aceleaşi întrebări o obsedau de fiecare dată când se trezea, de fiecare dată când ieşea cu greu din bezna aceea, aidoma unui înotător care reuşeşte să ajungă la suprafaţă chiar înainte de a-i ceda plămânii.
   Unde sunt? Cum am ajuns aici? Ale cui sunt gândurile astea? Ce s-a întâmplat înainte?
   Erau mai multe asistente care-şi făceau de lucru în jurul ei, nu una singură. Şi fiecare părea a avea propria-i misiune. Jess tot spera ca măcar una dintre ele să-i răspundă la întrebările pe care nu le putea pune. N-avea cum să nu fi învăţat asta la cursul de îngrijire medicală. Dacă un pacient se trezeşte din comă, trebuie să-l pui la curent cu ce s-a întâmplat. „Ai avut un accident foarte urât”, îi zici. Sau „Ai fost atacat şi jefuit şi ai fost lăsat să mori lângă o staţie de metrou.”
   Parcă asta îi suna cunoscut. Şi o mie de amintiri zvâcniră la gândul ăsta. Staţiile de metrou făcuseră dintotdeauna parte din viaţa ei, deci probabil că locuia în Londra. Dar nu-şi putea aminti nimic care să susţină ipoteza unui accident sau a unui jaf. În mintea ei era un gol – la fel cum este conturul rămas într-o foaie de ziar după ce ai decupat o figurină. Şi după aia arunci ziarul sau îi dai foc. Deocamdată ea nu mai era Jess, ci o echivocă lipsă a lui Jess.
   Iar atunci când a început să-şi amintească, a copleşit-o aceeaşi senzaţie de confuzie totală, pentru că nu-şi amintea decât trezirile anterioare. Iată că prima zi nu fusese deloc prima. Era aici de mult mai mult timp, alternând stările de conştienţă şi inconştienţă, trăind un singur moment neguros, prelungit la nesfârşit.
   Trezirile anterioare fuseseră diferite de cele mai recente. Atunci dezorientarea ei fusese depăşită de o foame disperată, de nestăpânit. Era dependentă de droguri, iar amintirile acelea îi provocaseră o reacţie aproape fizică, de parcă mintea ei comprimată şi-ar fi recăpătat forma obişnuită. Şi avea nevoie de o doză. Avea nevoie să se simtă bine. O dată chiar se chinuise să se dea jos din pat şi, cu toate perfuziile alea agăţate de ea, se târâse până aproape de fereastră, intenţionând să iasă pe acolo şi să se ducă la cârciuma Hay Wain, ca să facă rost de nişte heroină de la traficanţii de acolo. Pe fereastră se vedeau câteva clădiri înalte şi cerul, dar nu-şi putea da seama cât era până jos. Totuşi Jess fusese hotărâtă să încerce. Numai că au apărut femeile în uniforme albe şi au oprit-o.
   Acum, amintirea asta îi stârni din nou nevoia de droguri, doar că era mai atenuată. Mai uşor de ţinut în frâu. Foamea ei de droguri nu mai era atât de puternică, nu-i mai dădea frisoane, n-o mai îmboldea să coboare din pat. Stătea cuminte, într-un ungher al minţii ei, cerând politicos să i se acorde atenţie.
   Iar ăsta era un lucru înspăimântător. Întrucât, odată cu amintirile despre dependenţa ei, au venit altele, împinse spre suprafaţa minţii de o forţă interioară. O singură dată încercase să se lase de droguri, iar episodul acela nefericit o făcuse să nu-şi mai dea seama de trecerea zilelor şi a săptămânilor. Dacă acum se afla iarăşi la dezintoxicare, probabil că zăcea în patul ăsta de foarte multă vreme.
   O speria şi senzaţia ciudată din obraji. Parcă nu-i mai aparţineau. Parcă îi aplicase cineva o mască din argilă parfumată şi uitase să i-o mai dea jos după ce se întărise.
   În ziua a treia a încercat să se ridice în capul oaselor. Au apărut în goana mare femeile în uniforme albe şi au culcat-o la loc.
   - Vreau o oglindă, le-a spus ea, cu un fel de urlet abia murmurat, aidoma celui mai prost sufleor din lume. Vă rog, daţi-mi o oglindă!
   Femeile în alb au schimbat priviri neliniştite, iar una dintre ele a luat o hotărâre. A ieşit câteva clipe şi s-a întors cu o pudrieră micuţă, probabil luată din poşeta unei colege. A ţinut-o apoi în faţa lui Jess, care şi-a văzut propriul chip holbându-se la ea. Şocul a fost unul foarte dur, pentru că nu era în stare să recunoască acel chip din oglindă.
   Însă nu era vorba despre amnezie. Ştia foarte bine cum trebuie să arate. În niciun caz cum se vedea ea acum. O, da, era o copie destul de bună, care ar fi putut să păcălească un străin. Şi nici nu arăta atât de rău – cu condiţia să stea nemişcată. Ba da, arăta. Ochii îi erau umflaţi, ca după foarte mulţi pumni. Pielea îi era prea întinsă şi lucioasă pe ici, pe colo. Şi avea culoarea nesănătoasă a burţii de peşte mort, de ai fi zis că a trăit un an sau doi ca Osama Bin Laden, ascunsă într-o grotă din munţi.
   Iar când încerca să vorbească, faţa ei se transforma într-o imagine de coşmar. Partea dreaptă a gurii era imobilă, fără viaţă. Aşa că partea stângă, mai însufleţită, se strâmba şi se pocea într-un şir de grimase oribile. Dispăruse orice urmă de simetrie şi ajungeai acum să-ţi dai seama că nici nu existase vreuna.
   - Te simţi bine? o întrebă sora care ţinea pudriera cu oglindă.
   Cu blândeţe. Ca atunci când examinezi o rană.
   Jess nu era în stare să-i răspundă. Pentru că nu exista niciun răspuns care să cuprindă toate emoţiile ce o năpădiseră.
   În noaptea aceea, părţi din trecutul mai recent îi reveniră în somn.
   Vocile care şopteau erau tot acolo, ca şi cum la căpătâiul ei se purtau mii de conversaţii. Iar odată cu ele a apărut şi un sentiment de vulnerabilitate, senzaţia că ar zăcea goală într-o piaţă publică. Însă nu era singură acolo, ci înconjurată de o mulţime de oameni.
   Oameni invizibili, dar atât de mulţi, încât unii nici nu aveau loc, astfel încât stăteau claie peste grămadă deasupra ei, aşa cum curge melasa caldă dintr-o tigaie.
   Jess nu mai visase din copilărie, totuşi acum vedea foarte multe imagini. Îşi ţinea faţa – o variantă miniaturală – în palme, apoi îşi răsfiră degetele şi o lăsa să cadă. Iar şi iar. Uneori foşnea atunci când cădea, alteori se auzea un zăngănit sau nu se auzea nimic.
   Şi apoi a apărut focul care se înălţa înaintea ei.
   Urcându-i până în gură.
   Cuibărindu-se în ea.
   Se trezi tremurând în camera încălzită de spital, pe care transpiraţia ei lipicioasă o răcorea. Respiraţia i se oprise în gât, ca un dumicat îndărătnic, şi trebui să o fragmenteze.
   - Ce-am păţit? croncăni ea la infirmiera care venise să-i ia temperatura şi tensiunea de dimineaţă.
   În aer se simţea aroma micului dejun, dar Jess nu era în stare să înghită nimic, aşa că trebuia să se mulţumească doar cu mirosul.
   - A fost un incendiu, nu-i aşa că a fost un incendiu? Spune-mi! Te rog!
   - Ar trebui să...
   - Să mă odihnesc. Ştiu, ştiu! Dar nu pot până nu-mi spui. Te rog!
   Infirmiera o privi lung, ca şi cum ar fi vrut să-i dezvăluie ceva. Însă nu zise decât:
   - O să-l întreb pe domnul doctor.
   Şi o înveli mai bine pe Jess, împăturind faldurile apretate ale cearşafului cu eficacitatea rece a unui maestru de origami.
   - Te rog, şopti din nou Jess atunci când chipul infirmierei se apropie de al ei.
   Îşi imagina că i-ar fi fost greu să o refuze de la distanţa aia. Şi se pare că avea dreptate.
   - Da, a fost un incendiu, spuse cam fără voie infirmiera, în timp ce netezea încă o dată cearşafurile.
   - Unde... a fost? o întrebă Jess, simţind acum doar nişte junghiuri fierbinţi în gât.
   Credea că poate duce la capăt conversaţia, câtă vreme se limita la cuvinte foarte scurte.
   - În apartamentul tău. Apartamentul tău a luat foc, cu tine înăuntru. Când nu erai... în stare să te mişti.
   Când eram drogată, îşi traduse Jess. Mi-am dat foc la apartament când eram drogată. Cine face aşa ceva? Numai cineva care vrea să se distrugă şi pe el, şi pe toţi cei din jur.
   Amabilă, mintea îi prezentă un montaj fotografic. O statuetă din răşină, înfăţişând un dansator chinez cu un flaut. Un abajur în formă de balon cu aer cald şi cu două nimfe în nacelă. CD-urile ei cu muzică folk. Cărţile ei. Albumele ei cu fotografii. N-a mai rămas nimic?
   - Cât... de rău? întrebă ea.
   - Foarte! Serios, ar fi bine să nu te mai gândeşti. N-o să te ajute să-ţi revii.
   Şi infirmiera se retrase repede. Lui Jess i se păru că voia să se îndepărteze suficient de mult, ca să nu mai fie nevoită să facă faţă şi altor întrebări.
   În momentul acela apăru o altă imagine.
   John.
   Chipul lui, numele lui, semnificaţia chipului şi a numelui.
   Dumnezeule mare, dacă a murit John? O copleşi panica, urmată, o secundă mai târziu, de un val de speranţă dezgustătoare. Dacă John era mort...
   Fără să-şi dea seama ce face, se ridică în capul oaselor. Dar nu reuşi să rămână aşa şi se prăbuşi ameţită la loc, pe perne.
   Trebuia să afle. Aşa că îşi cruţă puterile, ca să poată pune mai târziu întrebările potrivite, şi încercă să-şi refacă forţele – inexistente acum – prin exerciţii. Nu reuşi să-şi sprijine greutatea în coate decât câteva clipe, dar repetă mişcarea toată dimineaţa, hotărâtă să stea aşa din ce în ce mai mult timp.
   Vizitele aveau loc la ora 11, însă doctorul trecea pe lângă uşa lui Jess fără măcar să încetinească paşii. Era urmat de un cârd de studenţi aferaţi, care se opreau o fracţiune de secundă ca să se holbeze înăuntru, de parcă Jess ar fi fost vreun manechin din vitrina unui sex-shop.
   Chiar atunci.
   Dumnezeu îi ajută pe aceia care se ajută singuri. Jess se opinti şi îşi puse picioarele pe duşumea. Apoi îşi scoase canula din încheietura mâinii. Capătul rămas liber trasă o linie roşie, neregulată, pe cearşaful alb.
   Nu-i era deloc uşor să stea în poziţie verticală, dar, odată ridicată în picioare, reuşi să-şi transforme legănarea ca de beţiv într-un fel de mers înainte, alegând cu grijă momentul potrivit în care să-şi ridice piciorul şi să-l aşeze iarăşi jos.
   Se îndreptă spre uşă cu viteză de reluare a fazelor de fotbal la televizor şi izbuti să străbată distanţa de trei metri într-un minut şi jumătate. Ieşitul din rezervă se dovedi mai problematic, pentru că lovi din greşeală uşa cu cotul şi aceasta începu să se închidă, acţionată de un mecanism cu arc. Trebui să se sprijine de ea ca s-o ţină cât de cât deschisă cât să treacă prin spaţiul acela îngust.
   Imediat ce ieşi, uşa se închise în spatele ei şi, o clipă, îşi imagină că scăpase. Însă asta se întâmpla pentru că se uita înspre dreapta, iar umflăturile din jurul ochilor îi răpiseră vederea periferică.
   Nu observă mâna care a apucat-o de braţ, puţin mai jos de umăr. Nu o strângea tare, dar a împietrit-o. Şi apoi a auzit o voce:
   - Domnişoară Moulson, trebuie să vă rog să intraţi înapoi în rezervă.
   Şi Jess se întoarse târşâindu-şi îndelung picioarele. Femeia din faţa ei nu era îmbrăcată în uniformă albă, ci într-una albastră-închis, peste care avea o vestă de un galben fosforescent. Era o poliţistă, cam de aceeaşi înălţime ca ea, dar mai solidă şi, posibil, nu la fel de slăbită, ca să poată fi doborâtă chiar şi de o adiere de vânt.
   Făcută şah mat dintr-o singură mişcare, Jess îşi pierdu imediat şi bruma de energie pe care o avea.
   Şi o năpădi din nou starea de spaimă şi confuzie. Ce căuta poliţista asta aici? O păzea pe ea? Şi dacă da, asta însemna că era sub protecţie sau arestată?
   Atât de năucitoare era ultima întrebare, încât o eclipsă, câteva momente, pe cea despre soarta lui John.
   - De ce? croncăni ea.
   Destul de vag, dar nu era în stare de mai mult.
   Poliţista se încruntă. Tenul ei întunecat, cu pistrui, o duse pe Jess cu gândul la propria-i imagine din oglinda pudrierei – la chipul ei de o paloare nefirească, de fiinţă care a trăit în grotă.
   - Pentru că eşti arestată. N-ai ştiut?
   Acum ştia. Informaţia asta putea fi considerată un pas înainte.
   Reuşi să bâiguie din nou:
   - Pentru ce?
   O fracţiune de secundă, femeia îşi schimbă expresia - o umbră de îndoială, sau poate de îngrijorare, îi traversă chipul, dispărând la fel de repede cum apăruse.
   - Pentru crimă, domnişoară Moulson, spuse ea. Eşti acuzată de crimă.
   Şi se apropie de Jess, ca şi cum ar fi intenţionat s-o împingă înapoi în rezervă. Dar Jess nu se clinti din loc, mai mult din cauza uluirii care o cuprinsese decât din vreun spirit de frondă. Crimă? se întrebă ea. Pe cine am...
   - Trebuie să te întorci imediat în rezervă, zise poliţista. Nici nu am voie să stau de vorbă cu tine. Eu trebuie să-i împiedic pe ceilalţi să discute cu tine.
   - Pe cine... gâfâi Jess.
   Coridorul se legăna ca o navă în furtună. Nu se putea mişca, deşi ar fi făcut o excepţie dacă s-ar fi prăbuşit chiar acolo.
   Poliţista o apucă din nou de braţ. Se aplecă peste ea şi împinse uşa - fără efort, cu o singură mână, pe când Jess nu ar fi reuşit nici dacă s-ar fi împins cu toată greutatea în ea.
   - Te rog, domnişoară Moulson! spuse poliţista. Intră înapoi în rezervă! Dacă-ţi văd avocatul, îl anunţ că te-ai trezit.
   Dar Jess ajunsese prea departe ca să renunţe acum.
   - Cine? şopti ea iarăşi. Cine... a murit? John? John... a...
   - Avocatul tău îţi va da toate detaliile, o asigură poliţista.
   Însă, când văzu că Jess nu voia să se mişte, oftă din greu şi ridică din umeri.
   - Un băieţel, zise ea. De 10 ani. Pare să fi fost un accident, dar asta-i doar părerea mea neavizată. Tu ai declanşat incendiul şi, din câte am înţeles, eşti acuzată de crimă.
   Acum o ţinea cu ambele mâini de braţ - o mână deasupra şi cealaltă dedesubtul cotului - şi încerca s-o întoarcă spre rezervă.
   Însă părţile corpului lui Jess nu mai comunicau între ele. De la brâu în sus se putea mişca, şoldurile i se puteau răsuci, dar picioarele nu se urneau din loc.
   Nu cunoştea decât un singur băiat de 10 ani. Şi pe acela destul de vag. Numele lui îi răsări în minte de nicăieri şi îl rosti cu buzele, dar fără să poată scoate vreun sunet.
   Alex.
   Alex Beech.
   Şi acum îşi dădu seama că se prăbuşea. Însă podeaua o respinse, ca şi cum i-ar fi fost silă să o atingă.

2

   Alex Beech era băiatul de la etaj.
  De la care etaj? În mintea lui Jess nu erau decât fragmente de amintiri năclăite, fără legătură între ele.
   Primul fragment arăta cam aşa:
   A ajuns acasă, în apartamentul ei de pe Muswell Hill, târziu întro seară, venind de la librăria unde lucra. Şi l-a găsit pe băieţelul ăla slăbuţ stând pe trepte - între etajul ei şi al lui. În frigul de noiembrie era îmbrăcat doar în maiou şi chiloţi. Cu picioarele goale pe scara din piatră care era rece şi pe timp de vară. Avea părul blond, însă cu rădăcini mai închise la culoare, de ziceai că ar fi fost decolorat. Şi faţa lui părea prea mică pentru ciuful ăla zburlit, fără formă.
   - Ai păţit ceva?
  Băiatul a clătinat din cap, dar n-a zis nimic.
   De deasupra se auzeau două voci care zbierau: una de bas şi una de soprană. Uşa era închisă, dar prin ea au răzbătut foarte clar cuvintele „ai avut mereu boala asta”. Ţipătul ascuţit aparţinea mamei. A urmat tatăl: „Nu începe acum! Nu care cumva să începi!”
   Jess a şovăit, neştiind ce să facă. Doar nu puteai chema la tine acasă copilul altora? Sau puteai? Probabil doar dacă-i anunţai în prealabil părinţii. Nu ar fi fost în regulă, oricât de nevinovate ţi-ar fi fost motivele. Mai că reuşise să se convingă că ar fi fost bine să facă asta, dar a apucat-o frica şi a bătut în retragere. A intrat totuşi în casă şi i-a preparat o cacao caldă, pe care i-a dus-o pe scară. Cacao cu fulgi de ciocolată şi bezele. Cu tot ce trebuie.
   Când s-a uitat afară după un timp, băieţelul nu mai era. Lăsase cana pe a şaptea treaptă, acolo unde stătuse. Cana era goală.
   Acea primă întâlnire le-a prefigurat pe celelalte. Deveniseră amici, dacă se poate spune aşa, dar nu se întâlneau decât pe teren neutru. Adică pe scară. Şi nu-şi spuneau decât banalităţi.
   - Ce-ai făcut azi?
   - Bine.
   - Vrei nişte cacao?
   - Da, te rog.
   În rest, urmărea de la distanţă aventurile lui Alex. Auzea cum îl drăcuiau mami şi tati atunci când făceau pauză de la înjurăturile pe care şi le adresau reciproc. Ştia că numele lui de familie era Beech, pentru că zile în şir corespondenţa părinţilor zăcea pe măsuţa din holul clădirii, aşteptând să fie ridicată. Şi aflase că îl cheamă Alex din miile de admonestări pe care i le strigau părinţii.
   - Te-ai făcut cu un animăluţ, i-a spus John când l-a văzut pe băieţel prima dată. S-a luat după tine şi te-a urmărit până acasă?
   - Nu-i de râs, John.
   - Da’ nu râd. Pe bune, Jess! Cred că-i drăgălaş. Ce mănâncă?
   A recunoscut că habar n-avea. Însă, data următoare când băiatul s-a refugiat iarăşi în holul blocului, Jess i-a dus şi un sandvici alături de cana cu cacao.
   - E cu brânză, i-a spus ea. Nu ştiu dacă-ţi place. Da’, uite, ţi-l las aici, dacă vrei să-l mănânci.
   Se pare că-i plăcea brânza, pentru că a mâncat tot sandviciul, mai puţin coaja de la feliile de pâine. Iar relaţia lor a intrat într-o nouă etapă. Jess o numea „etapa de consolare şi hrănire”.
   Însă conversaţia era tot una scurtă. Doar „Ce mai faci?” şi „Fac bine”. S-a gândit să se aşeze şi ea pe scară, alături de el, ca să poată începe o conversaţie adevărată. Mergi bine cu şcoala? Ce sport îţi place? Ai vreun prieten bun? Părinţii tăi doar ţipă la tine sau te şi lovesc?
   - Trebuie să te ţii la distanţă de povestea asta, a avertizat-o John. Nu-i de glumă, Jess. E o bătaie de cap de care n-ai nevoie. Ce ai să faci dacă-ţi zice că este abuzat? Ai să chemi poliţia? O să ne verifice şi pe noi şi o să afle că ne drogăm. O să intrăm la puşcărie.
   Pentru John, Alex era în continuare „animăluţul” ei, numai că nu mai râdea şi chiar avea un ton maliţios când îi spunea astfel. Parcă simţea că nu mai era de glumă.
   Jess nu a renunţat şi a stat de vorbă cu Alex. John Street nu era conştiinţa ei, ci chiar opusul lui Jiminy Cricket, îndemnând-o mereu la cele mai întunecate şi nebuneşti fapte. De data asta a hotărât să-şi imagineze că are un înger păzitor.
   - O singură dată, i-a spus Alex când ea l-a întrebat dacă tatăl lui l-a şi lovit când îl certa.
   Jess nu a ştiut ce să înţeleagă. În mintea ei, o palmă sau un pumn ducea mereu la n palme sau pumni, unde n era un număr mare. Dar asta era doar bănuiala ei, nu o probă concludentă. Insuficientă pentru a justifica un telefon anonim dat la protecţia copilului sau o altercaţie neplăcută cu familia de la etaj. Iar bateriile ei erau prea descărcate pentru aşa ceva. Cu siguranţă că ar fi fost înfrântă într-o eventuală confruntare.
   I-a dat lui Alex numărul ei, urmărind să şi-l noteze în agenda telefonului.
   - Sună-mă, i-a spus ea, dacă vei avea vreodată nevoie. Sau coboară şi bate la uşă. De obicei sunt acasă.
   N-a sunat-o. Şi nici în uşă nu i-a bătut. Şi, după o vreme, Jess a uitat de promisiune - a uitat şi că o făcuse. La vremea aceea, dependenţa de droguri era ca un drug de fier care-i zăvora mintea şi situaţia asta se agrava din zi în zi. Amintirile despre Alex au dispărut printre ultimele, dar s-au stins şi ele într-un final, împreună cu tot ce mai era prin lume. Şi Jess naviga pe o mare furtunoasă, către o insulă însorită, cu doar trei locuitori: ea, John Street şi heroina.

   La început, doar atât şi-a putut aminti Jess. Dar a continuat să arunce căldarea în puţul acela adânc şi negru al minţii ei, scoţând la suprafaţă alte şi alte amănunte.
   Iar când psihiatrii desemnaţi de tribunal să-i testeze facultăţile mintale au întrebat-o ce mai ţinea minte, ea a făcut tot posibilul să spună adevărul, numai că acest adevăr se schimba de la o şedinţă la alta. Se citea în ochii lor că îşi imaginau că amnezia ei era una simulată.
   Apoi avocatul ei (numit tot de tribunal, graţie magiei programului de asistenţă juridică gratuită) a apărut ca un vulpoi în coteţul găinilor şi le-a dat papucii psihiatrilor. Îl chema Brian Pritchard. Era de aceeaşi înălţime cu Jess - adică un pic cam scund pentru un bărbat - şi cărunt, deşi nu putea să aibă mai mult de 45 de ani. Însă părul acela parcă era o declaraţie - de seriozitate şi rectitudine morală.
   - Clienta mea nu este pregătită să vorbească despre aceste evenimente traumatizante, le spuse el psihiatrilor, pe un ton tăios. Şi nu care cumva să folosiţi evaluările voastre în instanţă dacă nu aveţi un consimţământ scris din partea ei.
   Chestia e că aveau consimţământul cu pricina. Jess semna orice i se punea în faţă, coopera la toate procedurile legale, era cât se poate de îndatoritoare. Aşa se purtau oamenii nevinovaţi şi, în adâncul inimii, ea era convinsă că nu a greşit cu nimic.
   Pritchard nu era de acord cu ea.
   - Ai fost arestată şi pusă sub acuzare, îi zise el cu asprime. Într-o lume ideală, poliţia încă ar mai face cercetări, ar duce ancheta până la capăt. Numai că nu trăim într-o lume ideală, domnişoară Moulson. Dă-le viaţa pe tavă şi ei ţi-o vor face bucăţi şi îşi vor şterge mâinile cu toate regulile alea în materie de probe. Fără să mai examineze şi alte piste, pentru că asta cere efort. Aşa că, te rog, fă-mi un serviciu şi, până se termină procesul, poartă-te cu toţi oamenii, în afară de mine, ca şi cum ţi-ar fi duşmani de moarte.
   Jess aruncă o privire la bărbatul care intrase în rezerva ei împreună cu Pritchard. Un avocăţel stagiar, tinerel şi sperios, al cărui rol era acela de a-i oferi şefului diverse documente şi care abia dacă deschidea gura. Când Jess se uită la el, băieţandrul se îmbujoră şi îşi feri privirea.
   - A, dar nu mă refer la domnul Levine, spuse Pritchard. Tratează-l de parcă ar face parte din decor.
   La acea primă vizită, Pritchard a luat declaraţia lui Jess despre noaptea în care se produsese incendiul fără să facă vreun comentariu şi fără să-i pună vreo întrebare. La a doua vizită - care a avut loc în ziua imediat următoare - i-a adus nişte articole din ziare şi nişte printuri ale unor postări pe diverse bloguri, pentru a-i putea oferi, zicea el, o idee mai bună despre dificila situaţie în care se afla.
   Infernala Jess: „Nu ştiu nimic!”
   Femeia care a provocat tragica moarte a lui Alex Beech, în vârstă de doar 10 ani, este acum internată la Spitalul Whittington din Londra, pentru tratarea rănilor şi a pierderii memoriei. Cu toate acestea, doctorii declară că încă nu au reuşit să descopere vreo dovadă a unor eventuale leziuni cerebrale sau traume psihice.
   Pesemne că Pritchard încerca să-i provoace o oarecare reacţie, însă Jess era epuizată şi singurul ei răspuns era o disperare continuă, cu momente de uluire amorţită.
  - La fel de bine ar putea să spună că sunt o criminală!
   - Ar fi foarte fericiţi să o poată face, răspunse Pritchard. Dar în timpul procesului nu sunt permise declaraţiile publice. Majoritatea folosesc foarte des cuvântul „presupus”. Presupusa criminală. Presupusa crimă. Acesta este ingredientul magic în afirmaţiile nefondate. Unii au început să-ţi zică „Criminala din Infern”, cu ghilimelele de rigoare. Apropo, să ştii că au un martor-cheie. Ai face bine să-ţi aduni puterile, pentru că o să fie cam neplăcut.
   - Cine? Ce martor?
   Dar ştia. John. John Street. Bineînţeles. Cine altcineva?
   - Nu te frământa, o sfătui Pritchard. Sincer, eu cred că el este veriga slabă. Şi mă bucur că l-au chemat să depună mărturie. Sunt convins că vom afla adevărul. Acum, haide să repetăm declaraţia şi să vedem care părţi se potrivesc cel mai bine scopului nostru.
   Din păcate, nu prea multe, după cum avea să se dovedească. De nenumărate ori a certat-o avocatul pe Jess pentru că declara lucruri pe care nu le putea cunoaşte decât în mod indirect.
   - Mare parte din seara aia ai fost cu minţile vraişte, corect? Atunci, te rog să nu mai faci presupuneri despre ce nu ai văzut şi nu ai auzit. Treaba ta este să expui faptele. Lasă-mă pe mine să mă ocup de adevăr.
   - Dar sunt unul şi acelaşi lucru! protestă Jess.
   Însă Pritchard clătină din cap.
   - Faptele fac parte din lumea exterioară. Le poţi examina cu ajutorul simţurilor sau prin teste obiective. Adevărul, pe de altă parte, este ceva ce se naşte în minţile oamenilor, folosind faptele drept materie brută. Şi uneori se mai întâmplă ca faptele să fie deformate sau chiar sfărâmate pe parcursul acestei activităţi.
   - N-am de gând să mint, spuse Jess.
   - N-ai înţeles. Nici nu-ţi cer să minţi. Îţi cer să te rezumi doar la fapte, unde eşti pe teren sigur. Şi să nu te mai hazardezi povestind nişte evenimente neclare, despre care tu îţi imaginezi că ar reprezenta adevărul. Este un drum periculos, pe care n-ar trebui să-l faci singură.
   Jess nu îl contrazise, însă doar din cauză că se simţea mult prea vlăguită. La momentul respectiv nu prea era în stare de nimic.
   Acolo, în secţia de reconstrucţie facială a Spitalului Whittington din cartierul londonez Archway şi înconjurată de infirmiere, asistente şi medici pe chipurile cărora nu se putea citi nimic, Jess se simţea prizonieră într-un turn construit din cuvintele altor oameni. Alex murise. Băieţelul acela care n-avusese parte de niciun pic de noroc în viaţă era acum mort. Iar toată lumea o acuza pe ea de moartea lui.
   Nici măcar nu-şi putea susţine nevinovăţia. Una era să spui că n-ai făcut-o şi cu totul altceva era să zici că nu-ţi aduci aminte dacă ai făcut-o. În adâncul sufletului era convinsă că se întâmplase altceva.
   Orice altceva dintr-un milion de altceva-uri. Alex a căzut pe scară. Îl omorâseră părinţii şi apoi au căutat un ţap ispăşitor. S-a sinucis.
   Rătăci cu gândul prin labirintul acestor ipoteze fără să creadă în niciuna, pentru că în mintea ei Alex Beech încă mai trăia, încă mai stătea de veghe pe scară, aşa cum făcea întotdeauna. Nimic altceva nu avea noimă pentru ea.
   Avea o fire imprevizibilă (ca toţi dependenţii de droguri), însă aproape mereu era supărată pe ea însăşi. Pentru laşitatea de care dădea dovadă, pentru pasivitate, pentru că n-avea coloană vertebrală. Pentru că îi lipsea tenacitatea, aşa cum îi spusese adesea mătuşa Brenda (of Brenda, câtă nevoie am de tine!). Adevărat, în ultima vreme nu mai putea să-l sufere pe John şi deseori şi-ar fi dorit să-l vadă mort. Dar exact dorinţa fără acţiune era ceea ce o caracteriza pe ea. Sigur că nu poţi deveni o criminală fără să ştii. Da, poţi uita că ai omorât pe cineva, din cauza vreunei traume sau nebunii temporare.
   Dar niciodată nu poţi uita intenţia. Şi dacă intenţia aia a fost în tine, în mintea sau în inima ta, atunci tot acolo trebuie să fie şi acum. Iar o examinare minuţioasă ar scoate-o la iveală.
   Jess şi-a examinat de foarte multe ori şi mintea, şi inima şi nu a descoperit nimic. Aşa că a apărut la proces foarte încrezătoare în dreptatea ei.
   Pe parcursul următoarelor două săptămâni, încrederea aceasta i-a fost iremediabil distrusă.

3

   Acestea au fost faptele, prezentate de acuzare într-o manieră obiectivă şi expeditivă.
   A existat un incendiu. Incendiul a avut loc în apartamentul lui Jess, de la adresa Orchard Court nr. 16, Colney Hatch Lane, Muswell Hill. S-a întâmplat într-o seară, când în apartament se aflau două persoane - Jess şi prietenul ei, John Street.
   Jess se aflase în mijlocul flăcărilor (nu trebuia decât să te uiţi la faţa ei distrusă ca să-ţi dai seama de asta). Zăcuse acolo până au apărut pompierii care au cărat-o afară. Probabil că ar fi murit intoxicată cu fum, numai că drogurile o năuciseră atât de mult, încât abia dacă mai respira.
   Street fusese rănit şi avusese nevoie de grefe pe mâini. Se rănise când încercase să stingă focul.
   La originea incendiului nu s-a aflat nici vreo cauză naturală şi nici vreun accident. Incendiul a fost premeditat. Anchetatorii sosiţi la locul crimei când cenuşa nu apucase să se răcească au descoperit că sursa incendiului fusese un coş metalic pentru gunoi. Unul dintre experţi a depus mărturie în instanţă. Un criminalist tânăr, chipeş, coborât parcă dintr-un serial cu poliţişti.
   - Cineva a umplut coşul cu hârtii, a turnat peste hârtii gaz lichid pentru brichetă şi a aruncat un chibrit aprins deasupra lor, a spus el, descriind acţiunile cu mâinile în aer. Apoi a răsturnat coşul.
   - Încercând să propage focul mai repede?
   - Obiectez! a intervenit atunci Brian Pritchard. Presupuneri.
   - Se acceptă, a fost de acord judecătorul.
   Procurorul nu a părut alarmat.
   - Competentul meu coleg, a spus el, nu neagă complet ipoteza ca focul să se fi aprins în mod accidental. În opinia dumneavoastră, există această posibilitate?
   Expertul criminalist a clătinat din cap.
   - Categoric nu.
   - Şi de ce, mă rog?
   - Pentru că am găsit reziduuri chimice, care ne-au oferit modelul stropilor de gaz lichid. Acesta a fost turnat de jur împrejurul coşului, la distanţă de până la un metru şi jumătate în toate direcţiile. Deci, persoana care l-a turnat nu încerca să aprindă focul doar în coşul de gunoi, ci a folosit coşul respectiv pentru a incendia apartamentul.
   Acesta a fost momentul în care Jess a încercat prima senzaţie ameţitoare de îndoială. Şi şi-a adus aminte cum stătea pe jos, cu coşul între genunchi, văzând ca prin ceaţă deschizătura acestuia în care ea arunca... ce? Ceva rece, ceva ce încercase să rupă, dar nu fusese în stare, aşa că a trebuit să-l mototolească şi să-l răsucească şi să-l împăturească.
   - Fotografii, a spus John Street, când i-a venit rândul să ia loc în boxa martorilor. Jess rupea pozele cu noi doi.
   - De ce anume? l-a întrebat procurorul, pe un ton de surpriză deloc convingător.
   - Ne certaserăm din cauza... în fine, din nimic. Ne luaserăm doza devreme în seara aia.
   - Heroină?
   - Da.
   - Sunteţi amândoi dependenţi?
   - Da. Şi neînţelegerea dintre noi n-a fost... n-a fost mare lucru, dar pe Jess au apucat-o pandaliile. Mi-a cerut să ies şi să mai fac rost de nişte droguri, dar niciunul dintre noi nu avea bani...
   Ceva din povestea lui John a declanşat o reacţie de răspuns în mintea lui Jess. Nu cearta: fuseseră atât de multe că îi era greu să-şi amintească de fiecare în parte. Şi nici durerea provocată de doza insuficientă: şi din astea fuseseră o grămadă, pe măsură ce nevoia creştea, iar abilitatea de a o potoli se diminua. În seara aceea starea euforică provocată de droguri parcă fusese ca un ocean adânc.
   Nu-şi mai amintea decât fotografiile. Visul (deşi nu era vis, pentru că ea nu visa; era doar o imagine, un gând) în care îşi ţinea obrajii în palme se cristaliză acum, devenind o amintire concretă. La fel şi mirosul urât de gaz de brichetă şi degetele ei lipicioase.
   Îndoiala de mai devreme se coagulă, se transformă într-un sentiment de groază. Voia să respingă toate lucrurile care se spuneau despre ea, dar o ţineau prizonieră amintirile, închisă într-un spaţiu chiar mai mic decât banca acuzaţilor. Parcă în paralel cu procesul real se desfăşura un al doilea, în care ea era şi martor, şi inculpat, şi judecător. Se judeca ea pe sine însăşi, iar apărarea nu mergea bine deloc.
   - Domnul Street a declarat că v-aţi incendiat apartamentul în noaptea respectivă. Dând foc unui coş cu hârtii. Negaţi această afirmaţie?
   - Nu, eu... nu... nu.
   - Are domnul Street dreptate când spune că aţi ars nişte fotografii?
   - Da.
   - Fotografii cu voi doi.
   - Da.
   Acesta era adevărul gol-goluţ. Fără echivoc. Singura metodă prin care se puteau reconstitui faptele era să se meargă pe pista asta până la capăt. Dacă minţea sau devia de la adevăr, îşi putea spori şansele de a fi declarată nevinovată, însă în niciun caz nu avea să fie considerată nevinovată. Iar una fără alta nu-i era de niciun folos.
   - Înseamnă că relaţia cu iubitul dumneavoastră, domnul John Street, nu mergea bine?
   - Nu. Nu mergea prea bine. Ne certam mereu. Şi ne... băteam. Ne băteam. Vreau să spun că el... că John... că obişnuia să mă lovească.
   - Să vă lovească? Adică să vă agreseze fizic? Aţi reclamat aceste atacuri la vremea respectivă? Aţi spus prietenilor sau rudelor ce se întâmplă?
   - Nu. Nu aveam prieteni. Şi nu puteam s-o întristez şi mai mult pe Brenda.
   - Dar v-aţi dus la doctor sau la un spital? La camera de gardă? Există vreo dovadă medicală care să ateste existenţa unor leziuni?
   - Nu. Pentru că nu m-a lăsat să mă duc. N-a vrut să mai vadă nimeni ce-mi face. Plus că ştia unde să dea ca să nu se vadă.
   - Atunci, ne vom rezuma doar la altercaţiile dintre dumneavoastră şi domnul Street. Măcar în cazul lor există un oarecare consens. Vă certaţi din cauza drogurilor?
   - Şi a altor lucruri.
   De fapt, se certau din orice. Niciun motiv nu era prea neînsemnat şi resentimentele răbufneau când le era lumea mai dragă. Oricare cuvânt spus la întâmplare echivala cu o declaraţie de război. În cele mai multe cazuri nici nu era vorba despre droguri şi cu atât mai puţin despre amor. Scandalurile nici măcar nu începeau cu: Dai în mine, John? Dai în mine când ar trebui să mă iubeşti? Ci cu: N-ai tras apa la budă; ultimul baton de Mars era al meu; ai un ton sarcastic; e rândul tău să te duci la cumpărături; casa asta e o cloacă; nici geamul nu eşti în stare să-l deschizi? Pentru că astfel te porţi atunci când te îndrepţi cu toată viteza spre un zid din cărămidă. Te agăţi de nimicuri.
   Lucrurile care contează cu adevărat nu pot fi rostite şi nici nu trebuie. Sunt ca nişte pietre cufundate sub vâltoarea cuvintelor tale.
   Sub toate ţipetele şi urletele şi mormăielile tale.
   - Şi ce simţeaţi în noaptea incendiului?
   - Ce simţeam...?
   - Faţă de domnul Street. Faţă de relaţia cu el. Ce anume simţeaţi?
   - Greu de spus.
   - Poate reuşiţi să exprimaţi sentimentele dumneavoastră de atunci în câteva cuvinte. Măcar în unul singur.
   - Mă simţeam... captivă.
  Nimic nou în asta. Numai că sentimentul fusese puternic în noaptea aceea. Mai puternic decât de obicei. Dorinţa nestăvilită de a ieşi dintr-o relaţie care devenise abuzivă, periculoasă şi disperată. Dorinţa de a-l alunga pe John din viaţa ei şi de a redeveni ea însăşi.
   Dorinţa asta o făcuse să rupă fotografiile: fotografii unde era împreună cu John şi din care voia să rupă doar partea unde era ea, de parcă ar fi existat vreo vrajă ciudată care să poată transpune gestul ei în realitate.
   Se uită la Pritchard, care stătea la masa apărării şi se uita prin dosare. L-a văzut cum clatină încet din cap. Dar apucase să rostească acel cuvânt şi nu-i părea rău. Era purul adevăr. Adevărul era refugiul ei. Dacă spunea adevărul, atunci totul avea să fie bine. Dar n-a fost deloc bine. Ci din ce în ce mai rău.
   A noua zi a procesului a fost cea mai grea. Atunci au depus mărturie părinţii lui Alex. Munceau amândoi - tatăl era şofer de autobuz, iar mama vindea gustări la cinematograful Everyman din Muswell Hill. Lipseau de acasă câte două sau trei nopţi pe săptămână, în funcţie de turele de lucru. Aşa că, în zilele alea, Alex era singur acasă. Îşi încălzea cina la cuptorul cu microunde şi se culca. Aşa s-a întâmplat şi în noaptea incendiului.
   - Deci Alex era singur în noaptea aceea?
   - Da.
   Lacrimile şiroiau pe chipul congestionat şi boţit de durere al doamnei Beech.
   - N-am să mi-o iert niciodată. Niciodată.
   Singur. Şi cel mai probabil că dormea atunci când fumul a început să iasă prin podeaua dormitorului. Deja se sufoca atunci când s-a trezit. Poate că a încercat să iasă din apartament, dar fie n-a putut găsi drumul prin linţoliul acela asfixiant, fie nu a avut putere să ajungă până la uşă. Aşa că s-a târât în căsuţa de păpuşi din plastic, care încă se mai afla în camera lui, deşi nu o mai folosea pentru că se făcuse mare. Şi a murit ghemuit pe podea, cu carnea arsă de lacrimile fierbinţi şi albe ale plasticului topit.
   Aici a încetat pledoaria procurorului. Mai mult sau mai puţin.
   Apărarea s-a străduit din greu, dar Jess parcă voia să-i submineze orice fel de strădanie. Amintirile ei din noaptea incendiului erau în perfectă concordanţă cu scenariul atât de elocvent expus de acuzare.
   Aşa că a spus adevărul şi şi-a săpat singură groapa.
   La vremea respectivă fusese deja transferată de la Spitalul Whittington la Închisoarea Winstanley, în aripa destinată infractorilor aflaţi în arest preventiv. Celula de aici era cât jumătate din rezerva ei de la spital, dar lui Jess îi plăcea mult mai mult. Aici nu venea nimeni lângă ea. Aici nu o vedea nimeni. Aşa că s-a cufundat în sine, cum se afundă în nisipurile mişcătoare personajele din filmele vechi. Şi nu voia să fie întreruptă. Mă rog, cu o singură excepţie. Însă Brenda era bolnavă.
   Fusese internată cu o săptămână înaintea lui Jess, cu diagnosticul de hernie de disc multiplă, şi încă nu o externaseră. Nu se putea mişca. Aşa că nu a fost în stare să vină la proces şi nu a fost în stare să vină în vizită, dar îi trimisese vreo douăsprezece scrisori (dacă nu cumva mai multe), în care o încuraja şi o sfătuia să aibă încredere în sine. Asta era reţeta universală a mătuşii Brenda şi pentru asta o iubea Jess: îi lăsa impresia că încă exista ceva în care să aibă încredere.
   Existau temeri că s-ar putea sinucide, aşa că era supravegheată încontinuu. Gardieni impasibili o urmăreau îndeaproape, atenţi la semne care ar putea prevesti depresia.
   Şi, da, luase în calcul sinuciderea. Era una dintre opţiuni. Dar, pe lângă durerea pe care i-ar fi pricinuit-o Brendei, i-ar fi fost foarte greu să pună în practică un asemenea plan. Ar fi avut nevoie de o unealtă, o armă, ceva - şi unde să o găsească în celula aia goală? Ar fi trebuit să-şi înfrângă propriile instincte şi laşitate. Şi ar fi trebuit să facă totul înainte să fie observată de gardieni, care ar fi dat buzna peste ea şi ar fi oprit-o. N-avea cum. Dacă, prin absurd, ar fi existat cândva vreo posibilitate ca un deţinut să se sinucidă, atunci cu siguranţă că au înlăturat-o şi pe asta.
   În a unsprezecea zi s-a certat cu Brian Pritchard şi a încercat să-l concedieze. Voia să-şi schimbe declaraţia iniţială şi să-şi recunoască vina. Atunci Pritchard i-a spus - pe un ton furios, de parcă i-ar fi păsat de ea - să-şi vină în fire şi să-şi bage minţile în cap.
   - De unde ştii dacă eşti sau nu vinovată, din moment ce nu-ţi aminteşti nimic? Acordă-ţi prezumţia de nevinovăţie şi lasă-mă să-mi fac treaba.
   Pritchard îi spusese deja că, din punctul lui de vedere, mărturia lui John Street era cusută cu aţă albă. Street ascundea ceva şi trebuia constrâns să recunoască adevărul.
   Jess nu şi-a modificat declaraţia iniţială, dar dorinţa lui Pritchard nu s-a îndeplinit. În a douăsprezecea zi, la ora 3 p.m., a început să-l interogheze pe John Street. În ziua a treisprezecea, Street nu a mai apărut la tribunal. Grefele de piele i se desprinseseră de ţesutul sănătos din jur şi trebuia să fie operat din nou. Pritchard a cerut suspendarea lucrărilor, însă era ca şi cum s-ar fi pus în calea unui camion de mare tonaj. Deja nimeni din sala de judecată nu mai credea în nevinovăţia lui Jess. Ea însăşi cel mai puţin dintre toţi.
   Judecătorul a hotărât că mărturia lui Street era completă şi că o amânare a procesului nu va folosi nimănui. Pritchard s-a uitat la Jess, aşezată în banca acuzaţilor, i-a citit încăpăţânarea din privire şi nu a mai insistat.
   Cuvântul de încheiere al judecătorului pentru juraţi a fost scurt şi la obiect.
   - Opţiunea procuraturii de a o judeca pe Jessica Moulson pentru crimă vă poate părea derutantă şi discutabilă, având în vedere faptul că ea nu a intenţionat niciodată să-l ucidă pe Alex Beech. S-a demonstrat că a intenţionat să ucidă pe cineva şi nu poate beneficia de circumstanţe atenuante doar pentru că victima ei a fost alta. Acţiunile domnişoarei Moulson, dacă sunteţi de acord că au fost cu adevărat acţiunile ei, au dus la rezultatul dorit, numai că incendiul pe care l-a provocat a mistuit o altă viaţă. Există foarte multe precedente legale care ne-ar putea conduce la concluzia că moartea lui Alex Beech a fost mai degrabă un omor prin imprudenţă decât unul deosebit de grav. Însă modificările la Legea privind funcţionarea poliţiei şi administrarea probelor de natură penală permit instanţei să încadreze această faptă în categoria omuciderilor calificate. Nu este niciun paradox. Este în conformitate cu legea în vigoare.
   Juraţii au deliberat o zi întreagă şi o bună parte din ziua următoare, dar verdictul lor a fost unanim. Vinovată.
   La auzul acestui cuvânt îngrozitor, primul gând al lui Jess a fost: De ce v-aţi mocăit atâta?

4

   Brian Pritchard a venit în arestul preventiv ca să-şi ia rămas-bun de la Jess. Ea avea voie să-şi primească vizitatorii în celulă, deoarece leziunile suferite o încadrau în categoria deţinuţilor cu dizabilităţi.
   Avocatul s-a aşezat pe unicul scaun din celulă, iar Levine, asistentul său, a fost nevoit să rămână în picioare.
   Jess stătea culcată pe patul îngust. Nici nu a încercat să se ridice.
   Avea senzaţia că orice mişcare, oricât de măruntă, ar fi reprezentat un angajament faţă de viaţă, pe care nu voia să şi-l asume. Era conştientă de faptul că Levine se holba la ea tot timpul - cu excepţia momentelor când se uita şi ea la el. Atunci, tânărul îşi ferea repede privirea şi începea să studieze interiorul celulei. În schimb, Pritchard abia dacă se uita la ea: din când în când câte o privire fugară, după care îşi pironea iarăşi ochii în podea sau pe mâinile lăsate pe genunchi.
   - Vreau să ştii, îi spuse el, că eu tot cred că am fi putut să câştigăm.
   - Pe bune? îl întrebă Jess, pe un ton plat.
   - Da, domnişoară Moulson, pe bune. Cu alţi juraţi. Cu Street legat cu lanţuri de boxa martorilor. Cu dumneata într-o altă stare de spirit.
   Jess nu putea să empatizeze cu regretele lui. Pentru că ea nu regreta nimic, cel puţin în privinţa verdictului. Ba chiar îi era greu să dea dovadă de răbdare.
   - Dacă s-a făcut dreptate, care-i problema ta? vru ea să ştie.
   Pritchard ţâţâi exasperat din buze.
   - Dreptate? Dreptatea este şi mai îndoielnică decât adevărul. Este o trăsătură emergentă a unui sistem foarte complicat.
   - Nu pricep ce vrei să spui, zise plictisită Jess.
   Încerca să descurajeze orice conversaţie, dar îi era limpede că Pritchard nu avea să se lase păgubaş până nu o făcea să înţeleagă.
   Avocatul ridică palma întinsă şi o înclină în stânga şi apoi în dreapta.
   - Vreau să spun că nu este nici vreun ingredient al plăcintei şi nici plăcinta însăşi. Ci doar aroma care se înalţă din ea, dacă ai copto cum trebuie. Scopul nostru nu este dreptatea, domnişoară Moulson. Noi ne jucăm rolurile şi dreptatea se produce. Iar dumneata, dacă nu te superi că ţi-o spun, nu ţi-ai jucat prea bine rolul.
   Jess credea că nu mai are strop de emoţie rămasă în ea, aşa cum nici vorbe nu mai avea. Dar un val de furie se ridică în sufletul ei şi nu reuşi să îl domolească. Avea impresia că Pritchard o învinovăţeşte pentru rezultatul procesului – de parcă tot ce făcuse şi spusese ea fusese doar ca să-l pună într-o situaţie neplăcută. Pentru avocaţi orice era cu dublu sens, sau cu mai multe. Şi n-avea niciun rost să încerce să-i explice cât de simplu i se părea ei totul. Şi totuşi deschise gura:
   - Am omorât un copil!
   - Nu ştii asta, zise Pritchard.
   - Ba ştiu. Au demonstrat-o. Şi Alex...
   Nu mai putu să continue. Simţea că se sufocă. Avocatul stagiar, Levine, făcu un pas spre ea, dar nu ştiu cum să o ajute, aşa că rămase acolo, cu o expresie îngrijorată pe chip.
   Pentru că era dependentă de droguri, Jess trăise multă vreme într-un loc unde nu conta nimic, într-un loc fără speranţă. Iar dacă existase vreun sentiment adevărat în toată viaţa ei, atunci acela fusese compasiunea superficială pe care o simţise faţă de puştiul sfrijit de pe scară, care abia dacă-i adresase câteva cuvinte. Gândul că l-ar fi omorât pe John ar fi fost suportabil. De înţeles. Gândul că l-a omorât pe Alex Beech era cu totul altceva. Nu avea cum să-şi revină după asta. Nici măcar nu-şi dorea să trăiască într-o lume unde poţi să-ţi revii după aşa ceva.
   - În aşteptarea apelului, domnişoară Moulson, spuse Pritchard, aş dori să porneşti de la ipoteza de lucru că deocamdată nu s-a demonstrat nimic.
   - Nu fac apel.
   Pritchard mişcă iar din mână, acum în semn de respingere a acelor vorbe nepotrivite.
   - Mă rog, eu cred că te vei răzgândi imediat ce vei depăşi această criză de ură faţă de tine însăţi. Încă n-ai aflat cum e la Fellside.
   Fellside era numele uriaşului penitenciar din Yorkshire, unde urma să fie transferată, eliberând astfel celula de arest preventiv de la Winstanley pentru următorul locatar. Jess nu ştia nimic despre locul acela. Bineînţeles, în afară de nume care, spre deosebire de închisorile Wormwood Scrubs, Dartmoor sau Pentonville, nu-i spunea absolut nimic.
   - E atât de groaznic la Fellside? îl întrebă ea pe Pritchard, încercând să fie ironică.
   - Toate puşcăriile sunt groaznice, răspunse avocatul cu un soi de seriozitate înţepată. În general, penitenciarele de maximă securitate sunt şi mai îngrozitoare decât celelalte. Iar cele mai rele sunt închisorile private. Profitul şi administraţia publică nu merg deloc bine împreună.
   Şi i-a povestit mai multe despre Fellside – explicându-i motivele pentru care, din punctul lui de vedere, închisoarea aceea era deosebit de rea. Jess abia dacă a ascultat câteva vorbe.
   - O să fie bine, îl asigură ea.
   Dacă Fellside era o puşcărie îngrozitoare, atunci locul ei era la Fellside.
   Strâmbând din gură, Pritchard se apucă să tragă de o aţă care-i ieşea din haină.
   - Oricum, este numai şi numai decizia dumitale, spuse el. Nu pot face apel împotriva voinţei dumitale. Dar, în calitate de reprezentant legal, am datoria de a te informa că ai motive întemeiate pentru depunerea unui apel şi că ar fi o mare greşeală să nu o faci.
   - Cred că cea mai mare greşeală am făcut-o când te-am lăsat să mă reprezinţi, spuse Jess.
   Era mojică tocmai pentru că voia să-l facă să plece de acolo. Şi pe el, şi pe asistentul ăla cu ochi de căţeluş din vitrina unui pet-shop.
   Numai că tonul ei nu a avut efectul scontat.
   - Nu suntem obligaţi să ne simpatizăm, domnişoară Moulson, spuse avocatul. Îşi sunt reprezentant legal, nu prieten. Şi sunt perfect conştient de faptul că nu m-ai ales dumneata. Dar îmi voi face treaba aşa cum cred eu de cuviinţă până când mă vei concedia...
   - Eşti concediat! îl întrerupse Jess. Mulţumesc. Pentru tot. Însă acum pleacă şi lasă-mă în pace!

5

   În tot acest timp, somnul lui Jess a fost foarte agitat. Ori de câte ori închidea ochii, avea sentimentul că micuţa celulă se dizolva, lăsând-o expusă într-un spaţiu nesfârşit.
   O mulţime nevăzută forfotea înaintea pleoapelor ei închise: umbre într-atât de estompate, încât abia dacă le putea desluşi, dar atât de multe că se contopeau într-o beznă infinită. Iar la periferia vederii, totul era doar revoltă şi haos.
   Şi vocile. Mereu vocile. Şoaptele acelea care o supăraseră la spital se auzeau acum mai tare ca oricând. Întotdeauna îşi imaginase că despre ea vorbeau, dar, când reuşi să distingă cuvintele, îşi dădu seama că nu aveau niciun fel de legătură cu ea. Erau doar fragmente de dorinţe, regrete, lamentări.
   ...n-ar fi trebuit să...
   ...dacă el...
   ...singura mea...
   ...nici n-am văzut...
   Jess nu mai visa. Ultima oară când îşi amintise ce visase fusese pe la 6 sau 7 ani. Însă acum somnul, şi aşa destul de agitat, îi era plin de cioburile vieţilor sfărâmate ale altor oameni.
   Era pedeapsa pe care i-o alesese subconştientul şi ştia că o merită, dar tare rău îi mai făcea la nervi.
   A mai avut un singur vizitator la Winstanley: mătuşa Brenda, practic singura ei rudă în viaţă. Tatăl ei, Barry, mai trăia pe undeva, dar nu o interesa.
   Sprijinindu-se în două bastoane, Brenda părea mult prea masivă în celula strâmtă. Scaunul a scârţâit cu tristeţe sub greutatea ei. I-a adus fructe şi bomboane de ciocolată, ca şi cum Jess s-ar fi aflat încă la spital, nu la puşcărie. Şi şi-a cerut scuze pentru că nu a putut să o viziteze mai devreme.
   - Am avut reporteri în faţa casei, spuse ea. Puzderie de reporteri. N-am vrut să ies şi să le povestesc despre tine, aşa că m-am ascuns şi am aşteptat să plece.
   Brenda nu a mai pomenit şi celălalt motiv – că încă mai avea dureri mari după operaţie şi se deplasa cu sprinteneala unei gâşte.
   Acum părea mai bătrână şi mult mai obosită decât ultima oară când o văzuse Jess. Avea şuviţe cărunte la tâmple şi era uşor adusă de umeri. O secătuise de puteri durerea de spate, iar operaţia o epuizase şi mai tare.
   - Nu-i nimic, spuse Jess, îmbrăţişând-o cu mare grijă. Mă bucur că ai putut să vii acum.
   Preţuia nespus prietenia Brendei, dragostea ei, mai ales pentru că sentimentele acestea nu izvorâseră din vreo apropiere dintre Brenda şi Paula, mama lui Jess. Relaţiile dintre cele două surori se răciseră cu multă vreme înainte de moartea Paulei, mai ales din cauza lui Barry. Dă-l afară! Schimbă încuietorile! Cheamă poliţia dacă mai apare!
   Brenda era nemiloasă şi nu făcea compromisuri.
   Probabil că avusese nevoie şi de timp ca să-şi revină după ce a aflat că nepoata ei a ucis din greşeală un copil. Însă acum evită subiectul, aşa cum eviţi să rosteşti cuvântul „cancer” în secţia de oncologie.
   - Cum te descurci? o întrebă.
   - Nu prea bine, recunoscu Jess.
   Şi îi povesti Brendei despre coşmaruri. Despre şoaptele din întuneric şi despre senzaţia că nu este singură.
   - Ca în timpul episoadelor tale de somnambulism, spuse Brenda, cu chipul încreţit de îngrijorare.
   - Ce fel de episoade?
   - De somnambulism. Când erai mică. Nu mai ţii minte?
   - Nu, chiar nu. Ba, stai puţin! Vorbeşti despre toate prostiile alea pe care le făceam cu Tish?
   Tish fusese prietena ei imaginară. Se plimbaseră împreună prin ţinuturile fantastice ale copilăriei, inspirate din poveştile citite în Regele tuturor sălbăticiunilor, Un monstru după altul şi Copacul Depărtărilor. Jess trudise din greu la aventurile astea, stabilind toate detaliile în timp ce era trează şi încercând să le poarte cu ea în somn.
   Brenda tresări puternic. Probabil că spatele îi făcea probleme mari.
   - Nu, nu! spuse ea. Nu-i vorba de Tish. Mă refeream la celelalte dăţi. Când ziceai că poţi intra în visele noastre.
   - Nu-mi amintesc aşa ceva.
   - O, dar ce hotărâtă erai! Când maică-ta ţi-a cerut amănunte, i-ai spus că ai văzut-o pe o corabie mare. Te-a întrebat ce făcea pe corabia aia şi tu ai spus că trăgea cu arcul într-o pasăre.
   - Asta-i din Balada bătrânului marinar.
   - Aşa este, dădu din cap Brenda. Şi tu nici nu citiseşi poezia. Că n-aveai decât 6 ani. Dar o citea Paula pentru cursurile ei de la universitate. Ştii că pe vremea aia urma nişte studii la distanţă.
   - Înseamnă că a citit-o cu voce tare şi am auzit-o.
   - Poate că aşa s-a întâmplat. Dar a fost şi ea destul de zguduită de toată povestea, pentru că în noaptea cu pricina visase cam acelaşi lucru. Evident că a fost o simplă coincidenţă, dar toţi am avut sentimentul că ai reuşit cumva să-i deschizi capul şi să te uiţi înăuntru.
   - Nu-mi mai amintesc absolut nimic.
   - Aşa s-a întâmplat. Şi, după câteva săptămâni, ai rămas peste noapte la mine şi ai făcut acelaşi lucru. Mi-ai zis că m-ai văzut dansând cu Gene Kelly.
   - Nu cumva văzusem Cântând în ploaie la televizor?
   Brenda începu să râdă.
   - Văzuserăm amândouă filmul cu o lună în urmă sau chiar mai mult. Aşa că nu mi s-a părut chiar atât de paranormal. Pe vremea aia veneai foarte des la mine în vizită. Dar nu ştiu de ce îl visasem şi eu pe Gene Kelly în noaptea aia. Poate unde vorbiserăm despre el şi aşa că ne-am dus amândouă la culcare gândindu-ne la el. Însă mai erau şi îngeraşii tăi.
   - Îngeraşii?
   - Ziceai că stau noaptea în jurul patului tău.
   - Îngeraşi care stăteau în jurul patului meu?
   - Ba nu, parcă nu era chiar aşa. Tu trebuia să te duci în vizită la ei. Trăiau într-un loc pe care tu îl numiseşi Tărâmul Celălalt. Şi care era ca un fel de litoral, doar că era mereu în flăcări.
   Jess simţi o vibraţie uşoară într-un ungher al minţii: o mişcare telurică de mică intensitate din cauza distanţei mari. Nu-şi aducea aminte să fi văzut lucrurile astea, dar îşi amintea că vorbise despre ele. Amintirea aceea, deşteptată de vorbele mătuşii, atârna ca plumbul.
   - Mama s-a supărat, se hazardă ea.
   - Mă rog, eu cred că mai degrabă s-a speriat. Ţie toate poveştile astea ţi se păreau foarte reale şi vorbeai numai despre ele. Despre îngeraşi, despre faptul că puteai să vezi ce se petrece în minţile altor oameni atunci când dorm. Şi să ştii că erai extrem de convingătoare. Mai ziceai că te rătăceai mereu şi că erai speriată ca nu cumva să te blochezi pe Tărâmul Celălalt. Iar noi nu ştiam ce să mai înţelegem. Aşa că, în cele din urmă, Paula te-a dus la un psiholog de copii. A putut s-o facă prin sistemul public de sănătate, care nu costa nimic. Ai stat secole pe lista de aşteptare până să-ţi vină rândul. La... nu, nu-mi aduc aminte cum o chema.
   Dar Jess îşi aducea aminte. Necăutat şi nepoftit, numele doctoriţei ţâşnise la suprafaţa minţii ei.
   - Carter. Doamna doctor Carter.
   Brenda îşi atinse fruntea cu degetul, ca şi cum şi-ar fi mustrat memoria care începuse să o lase.
   - Aşa o chema. Ai fost la ea de nenumărate ori. La început zicea că s-ar putea să ai... care era denumirea? Un început de psihoză. Dar după aia a schimbat placa. La sfârşit a spus doar că ai o imaginaţie foarte bogată şi că nu avem motive de îngrijorare.
   Acum Jess îşi aminti şi cum arăta doctoriţa: o femeie surâzătoare, gen bunicuţă, cu părul strâns într-un coc mare şi umflat, însă punea milioane de întrebări fără să-şi piardă zâmbetul, indiferent de tonul vocii. Aşa că, la final, nici nu ştiai ce să crezi.
   Îşi aminti că a minţit. Că s-a prefăcut. Că a spus ce îşi imagina ea că va fi mai uşor de crezut. Pentru că orice copil ştie când a dat de necaz doar citind expresiile de pe chipurile adulţilor din jur. Orice copil ştie instinctiv când trebuie să-şi ascundă gândurile. A spus cum o cheamă, la fel cum un prizonier de război îşi spune numele, gradul şi numărul de identificare în faţa celui care l-a capturat. A spus că se simte bine. Că a inventat toate lucrurile acelea. Cum să ia foc o mare? Asta era o prostie!
   Era atentă mereu la expresia de pe chipul doamnei doctor Carter ca să vadă dacă-i înghiţea minciunile, încercând să-şi dea seama ce gândeşte după felul în care dădea din cap şi după variaţiile minuscule din intensitatea acelui zâmbet permanent. Concluzia doamnei doctor Carter a fost aceea că escapadele nocturne ale lui Jess indicau o stare de sănătate mintală, nu vreo afecţiune psihică.
   - Atunci când un copil se confruntă cu o criză de orice fel, i-a spus ea cu asprime Paulei Moulson, trebuie să-şi găsească un refugiu. Şi dacă nu un refugiu, măcar o metodă prin care să evite realitatea. Nu vreau să fiu indiscretă, dar s-a întâmplat ceva în viaţa lui Jess în ultimul timp? Vreo tulburare de natură emoţională?
   Paula nu reuşi decât să dea din cap. Soţul ei trăia o tulburare de natură emoţională şi tocmai venise acasă într-o vizită prelungită.
   - Atunci, spuse doamna doctor Carter, ridicând sugestiv din umeri, ar trebui să fiţi recunoscătoare că Jess trăieşte aceste conflicte în minte şi nu în realitate. Lumea nocturnă pe care şi-a creat-o pare un loc plin de turbulenţe şi confuzii - o interiorizare a aceloraşi influenţe care apar şi în viaţa ei cotidiană. Imaginaţia este o forţă plastică, doamnă Moulson. O forţă formatoare. Noi înşine ne creăm lucrurile de care avem nevoie. Şi, mai târziu, când nu mai avem nevoie de ele, le dăm la o parte. Dumneavoastră trebuie doar să permiteţi naturii omeneşti să-şi urmeze traseul firesc.
   Cu alte cuvinte, Jess scăpase basma curată. S-a dus acasă, s-a băgat în pat şi şi-a tras pătura peste cap.
  S-a educat să nu mai viseze, pentru că, la fiecare vis, se trezea cuprinsă de panică. Au fost nişte vremuri triste. În primul rând, pentru că îi era tare dor de Tish. Dar visele ar fi însemnat alte şedinţe cu doamna doctor Carter, alte interogatorii, alte zâmbete.
   Câteva luni s-a trezit de câte 4 sau 5 ori pe noapte, încercând din răsputeri să iasă din Tărâmul Celălalt.
   Şi după aceea nici n-a mai fost nevoie să facă vreun efort. Visele au încetat pur şi simplu. Toată pubertatea şi adolescenţa a dormit dusă, cu capul sub pătură. Şi s-a trezit fără să-şi mai amintească nimic. Iar îngeraşii...
   Îngeraşii au plecat şi nu s-au mai întors. Nici Tish nu s-a mai întors. Poate că se săturaseră s-o aştepte pe Jess să se joace cu ei.
   Acum abia dacă-şi mai amintea cum erau acele călătorii nocturne.
   Dar ştia că la vremea respectivă i se păruseră foarte reale. Acum aproape că le uitase cu totul. Da, o mai ţinea minte pe Tish, însă doar ca pe un personaj dintr-o poveste pe care obişnuia să şi-o spună, nu ca pe o prezenţă concretă. În fond, fusese foarte mică atunci. Iar când eşti mic, ţi se vindecă aproape toate rănile şi nu-ţi lasă nicio cicatrice.
   Mătuşa Brenda schimbă subiectul.
   - În fiecare zi au scris despre tine în ziare. Nişte lucruri îngrozitoare. Unii dintre ăia de-şi zic reporteri...
   Şi se lansă într-o disertaţie despre etica jurnalistică, vrând astfel să-şi manifeste solidaritatea faţă de nepoata ei. Elementul esenţial al întregii poveşti - Alex - nu putea fi contestat, dar o consola să ştie că Brenda era de partea ei şi voia să-i dea curaj.
   În cele din urmă, Brenda puse mâna pe braţul lui Jess.
   - Drogurile au fost de vină, zise ea. Nu tu. Tu nu eşti în stare să faci rău cuiva, Jess. Nu cu bună ştiinţă.
   Însă Jess ştia că este în stare să facă rău. Toată lumea e în stare de asta. Face parte din trusa de supravieţuire pe care o avem în genele noastre.
   - O să vin în vizită, îi promise Brenda. Acolo unde te transferă. E departe, dar o să vin.
   - Ba să nu vii, spuse Jess. Nici măcar să nu încerci să te mai mişti până n-o să te simţi mai bine. Dar mi-ar plăcea foarte mult dacă mi-ai scrie.
   - Bineînţeles că o să-ţi scriu. În fiecare săptămână. Şi o să vin acolo de îndată ce-mi recapăt puterile. Fără discuţii!
   Se îmbrăţişară şi Brenda plecă, încercând din răsputeri să-şi ascundă lacrimile.
   Am dezamăgit-o atât de tare, îşi spuse Jess. Prea puţini oameni au avut o părere bună despre mine şi eu cum le-am răspuns? I-am scuipat între ochi.
   Avea sentimentul că doar asta făcuse toată viaţa ei.

6

   Jess a adormit cu gândul la acele vechi plimbări nocturne, la acei îngeraşi morţi.
   Poate că din cauza asta a visat acum, pentru prima oară din vremea copilăriei. Vise adevărate, nu şoapte fără trup. Vise în care ea mergea şi vedea şi făcea tot felul de lucruri.
  În cel mai coerent dintre visele acestea, stătea întinsă în celula din arestul preventiv când a început să-i sune telefonul. S-a uitat în jur după el, dar nu l-a găsit. Ştia vag, chiar şi în vis, că era în vreo casetă a poliţiei, alături de celelalte bunuri personale pe care le avusese la ea. Totuşi, i se părea logic ca telefonul să încerce să revină cumva la ea.
   Însă nu l-a găsit nici în pat, nici pe masă şi nici în dulapul (fără încuietoare şi, de fapt, chiar fără uşă), unde deţinuţii erau obligaţi să-şi depoziteze cele câteva lucruri pe care le mai aveau. Aşa că a început să-l caute în altă parte. A deschis uşa de la celulă şi a ieşit - ca să intre în holul blocului ei din Muswell Hill.
   A urcat până la palierul ei, dominat de o oglindă mare şi urâtă, montată pe peretele din faţa uşii. Nu se vedea în oglindă, de unde a înţeles că era vorba doar despre o vizită temporară. Nu venise încă de tot acasă.
   (Dar a ars. Nu-i aşa că a ars?)
   Alex Beech stătea la locul obişnuit, pe una dintre treptele care duceau la celălalt etaj. Arăta la fel ca atunci când îl văzuse ea ultima dată. Cu un tricou cu logoul echipei Arsenal, tricou prea mare pentru el, ceea ce însemna că era căpătat de la cineva. Şi o pereche de pantaloni scurţi din denim, din care îi ieşeau picioarele fusiforme, precum cele două părţi ale unui iadeş.
   Jess s-a aşezat lângă el şi au stat câteva minute aşa, într-o tăcere stânjenitoare. Stânjenitoare, dar nu completă: pentru că de undeva, de foarte aproape, se auzea ţârâitul telefonului, înăbuşit, dar de neconfundat.
   - Îmi pare rău, a spus Jess în cele din urmă. Îmi pare atât de rău, Alex.
   Alex nici nu i-a răspuns, nici nu s-a uitat la ea.
   - N-am vrut să-ţi fac vreun rău, a îndrăznit ea din nou.
   I-a pus mâna pe braţ. Mai bine zis, a încercat să-i pună mâna pe braţ. Degetele au trecut prin el de parcă ar fi fost făcut din aer.
   Şi abia atunci şi-a dat seama - cu logica pe care o ai numai în vise - că era moartă. Nu Alex fusese mistuit de foc, ci ea. Iar el continua să o aştepte acolo, pe scară. Şi o va aştepta mereu, însă ea nu va mai veni niciodată.
   A înţeles că din cauza asta îi suna telefonul. Îi spusese că o poate suna oricând. Iar acum exact asta făcea. Dacă ar putea găsi telefonul, i-ar putea răspunde şi măcar ar reuşi să vorbească. Sau poate că el ar şti să-i spună cum să se întoarcă.
   A plecat de lângă băiat şi a intrat în apartament. Uşa era larg deschisă, holul era pustiu. Când dormea, îşi lăsa telefonul pe noptieră; iar moartea seamănă mult cu somnul, nu-i aşa? Se vede treaba că şi visezi atunci când eşti mort. Ţârâitul se auzea tot mai tare şi atunci a ştiut că nu se înşelase.
   A intrat în dormitor şi, da, uite telefonul pe noptieră! John stătea întins pe pat, cu ochii închişi. Pieptul i se ridica şi cobora încet. Nu-l trezise sunetul telefonului. Acesta nu ajungea până în somnul lui, în visele lui, deoarece îi era destinat doar lui Jess.
   A întins mâna şi a simţit imediat nişte furnicături în ceafă. În spatele ei era cineva.
   S-a întors încet şi i-a văzut. Erau mii. Dezbrăcaţi şi cu braţele lăsate în jos. Ca să le facă loc, camera ei nu mai era o cameră. Nu mai rămăsese din ea decât patul şi noptiera şi colţul dintre doi pereţi. Restul se afla pe o plajă largă, care se întindea cât vedeai cu ochii.
   Majoritatea erau femei. Cei câţiva bărbaţi ieşeau în evidenţă. Toţi ţineau ochii închişi. Chipurile lor purtau expresii identice de indiferenţă rece, deşi erau şi unii – foarte puţini – care păreau trişti sau îngrijoraţi. Pentru că aveau ochii închişi, nu se uitau la Jess: nici măcar nu ştiau că ea se află acolo. Mai bine spus, niciunul dintre ei nu era conştient de prezenţa celorlalţi. Fiecare avea impresia că este singur. Doar Jess îi putea vedea pe toţi.
   La fel cum îi văzuse şi în copilărie. Poate că atunci crezuse că sunt îngeraşi pentru că nu aveau haine. Iar singurele trupuri goale din perioada aceea fuseseră cele ale sfinţilor creştini din tablouri.
   Telefonul nu se oprise.
   A făcut un efort şi s-a întors cu spatele la acea adunare mută şi a răspuns.
   - Alex?
   Doar paraziţi. Nicio voce pe care s-o poată distinge, cu toate că pârâiturile şi şuierăturile se ridicau şi coborau, aducând cu inflexiunile unui glas de om.
   A mai încercat o dată:
   - Alex?
   Şi, da, era o voce la celălalt capăt. Însă atât de departe, încât abia dacă reuşi să înţeleagă ce spunea. A închis ochii. Periculoasă alegere, având în vedere faptul că totul putea izbucni în flăcări dintr-o clipă în alta. Dar i se părea extrem de important să vorbească cu cine o sunase.
   - Cine-i acolo? a întrebat ea.
   - Cine-i acolo? a întrebat altcineva de la celălalt capăt.
   Nu era niciun ecou. Şi avea impresia că vocea îi este foarte cunoscută.
   - Sunt Jess, a răspuns ea. Ce vrei?
   A primit un răspuns, însă distorsionat de paraziţi. Aşa că a reuşit să desluşească doar cuvintele foc şi pierdut şi încă unul, care ar fi putut să fie mică, dar probabil că era frică.
   - Nu trebuie să-ţi fie frică, a spus Jess.
   Încă mai credea că vorbeşte cu Alex, deşi vocea nu semăna deloc cu a lui.
   - Sunt aici, dacă ai nevoie de mine. Mereu voi fi aici.
   - Cum?
   Dispăruseră paraziţii, dar se micşorase şi volumul, aşa că abia dacă mai auzea ceva.
   - Cum? a repetat Jess. Ce vrei să spui?
   - Cum...?
   Tăcere.
   Apoi:
   - Cum am...?
   O rafală de pârâituri, venită din senin, de parcă cineva ar fi vrut să împiedice cuvintele să răzbată până la ea.
   Dar le-a înţeles.
   - Cum am ajuns aici?
   A ei era vocea aceea. Vorbea singură. Ceea ce nu însemna că avea şi un răspuns.

7

   Cum am ajuns aici?
   Imposibil de răspuns.
   Doar dacă nu cumva, atunci când urăşti ceva din tot sufletul, ajungi să te transformi pe loc în obiectul urii tale. Ca şi cum ura ar fi un fel de câmp magnetic care te învârteşte ca pe un ac de busolă, dându-ţi o nouă formă.
   Tatăl lui Jess dădu năvală în labirintul amintirilor ei din copilărie, aidoma unui minotaur inconsecvent.
   - Unde mi-ai pus haina? Mi-ai furat bani din buzunar? Mi-ai ascuns pantofii? La ce se zgâieşte copilu’ ăla tembel? Îi împui capul cu minciuni despre mine?
   Dependenţa. Dependenţa era adevăratul monstru. Uitându-se la părinţii ei, micuţa Jess a aflat că puteai deveni dependent de orice.
   Barry Moulson era dependent de alcool. Iar Paula Moulson – născută Ketterbridge – era dependentă de prezenţa lui. Nu avea nicio importanţă de câte ori revenea Baz în viaţa lor, de câte ori îşi însuşea leafa Paulei, de câte ori le prăda economiile amărâte, amaneta televizorul şi îşi lua din nou tălpăşiţa. Data următoare când îşi făcea iar apariţia, Paula avea să-l aştepte cu braţele larg deschise. La şcoală şi apoi la facultate (licenţă în matematică şi fizică), Jess a avut mare grijă să evite o asemenea porcărie.
   - Vrei să fumezi nişte iarbă?
   Nu.
   - Vrei o pastilă de ecstasy înainte să mergem la club?
   Sincer? Nu.
   - Sexul ţi se va părea mult mai bun dacă tragi ceva pe nas.
   Mersi, dar nu mă interesează.
   Prima înghiţitură, prima inhalare, prima pilulă... poate că nici nu-i nevoie de mai mult. Mai bine să nu începi deloc decât să începi şi să nu te mai poţi opri.
   - Nu-ţi face probleme, i-a spus amica ei, Kit, la sfârşitul primului an la Universitatea Durham. Toţi cred că eşti o mironosiţă frigidă, numai că le e mult prea teamă să ţi-o zică în faţă, aşa că se compensează, nu crezi?
   Dar nimic nu s-a mai compensat în anul doi. Atunci s-a îmbolnăvit mama ei. Dar nu de o boală de care s-ar fi putut vindeca.
   A avut cancer – mai întâi la ficat, apoi generalizat. Serios? Toate organele lui Barry sunt mâncate de alcool în proporţie de peste şaizeci la sută şi ficatul Paulei este cel bolnav? Evident că nu exista nici Dumnezeu, nici dreptate şi la pupitrul de comandă nu se afla nimeni. Universul nu era decât o telenovelă proastă, unde fiecare răsturnare de situaţie nu făcea decât să împingă şi mai mult în absurd limitele credibilităţii.
   Jess s-a dus la consilierul facultăţii, i-a explicat situaţia şi a renunţat la studii.
   - Nu trebuie să faci asta, a protestat mama ei. Nu-s invalidă!
   Dar vei fi, i-a răspuns Jess în gând. Plus că nu mai aveau prea mult timp de petrecut împreună. Şi fiecare zi conta acum. Însă nu i-a zis nimic din toate astea, ci:
   - Durham e la distanţă de 6 ore de aici, mamă, iar biletul de tren costă 90 de lire chiar cu abonament. Şi îmi pot relua cursurile când vreau. Dar deocamdată vreau să stau cu tine până când ai să te simţi bine din nou.
   Minciuna colosală a împiedicat-o pe Paula să respingă minciuna mai mică. Aşa că s-au îmbrăţişat şi au plâns şi nu au mai vorbit niciodată despre asta.
   Paula a murit abia după 3 ani, 4 şedinţe de chimioterapie, 3 operaţii, un şir nesfârşit de veşti proaste, urmate de veşti şi mai proaste, urmate de catastrofe indiscutabile. Jess nu şi-a regretat niciodată decizia. A rămas alături de mama sa până în ultima clipă şi prezenţa ei a contat foarte mult. Tot ce făcea Paula – fie că se mişca, vorbea, clipea, respira – era însoţit de efort şi durere, dar măcar nu a murit singură şi nu a murit înfricoşată. Jess a ţinut-o de mână atunci când a plecat spre întunericul veşnic. Atât de strâns a ţinut-o, încât şi după câteva ore încă mai avea impresia că mâinile lor se atingeau. Că încă mai erau împreună.
   Deci nu a regretat că se lăsase de şcoală. Din păcate nu a mai putut-o relua din acelaşi punct. Pentru că acum era la a doua înscriere, nu a mai avut dreptul la creditul pentru studii. Aşa că a fost obligată să strângă bani pentru taxele de şcolarizare şi pentru traiul ei de fiecare zi – lucru greu de făcut într-o economie aflată pe o pantă descendentă. S-a angajat la „Jumătate de cer”, o librărie feministo (liniuţă) ecologică de pe Caledonian Road şi a început să pună bani deoparte.
   Apoi şi-a fracturat clavicula în magazin, când a căzut de pe o scară mobilă.
   Şi şi-a făcut un nou prieten.
   - Este vorba despre ţinerea durerii sub control, i-a spus doctorul. Oxicodona este un analgezic extrem de puternic, aşa că nu trebuie să faci abuz. Sunt comprimate cu eliberare prelungită. Iei câte una de două ori pe zi şi substanţa activă va rămâne în organismul tău pe perioada următoarelor 12 ore. Să vii la control peste o săptămână.
   Unde te-ai ascuns până acum, draga mea oxicodonă?
   Jess era în extaz. Pe de-o parte pentru că nu mai simţea durerea provocată de fractură. Dar mai ales pentru că nu mai simţea nimic altceva. Vechea rană din suflet uita să o mai doară atunci când lua oxicodona.
   Aşa că s-a hrănit cu oxicodonă şi aer proaspăt. Dar, după 3 luni, reţeta a expirat şi ea s-a prăbuşit. Îi era imposibil să-şi ascundă starea, la fel cum nu poţi ascunde o boală care te-a desfigurat. La fel cum nu poţi ascunde o pierdere cumplit de grea.
   - Vreau să fii şi cu capul aici, nu numai cu trupul, Jess, a avertizat-o Susan, şefa ei. N-are rost să mai vii la lucru dacă ai de gând să stai cu mâinile în poală.
   - Vrei să-ţi fac rost de ceva? a întrebat-o Nicola, colega ei. Pe bune, ce-ţi trebuie? Pot să-ţi procur orice.
   Nicola Saunders lucra la librărie doar o zi pe săptămână. În restul timpului era angajată la farmacia unui spital particular.
   - Dacă vrei oxi, nu trebuie decât să-mi ceri, i-a spus ea lui Jess. Nu trebuie să suferi atât.
   Nu trebuia să sufere. Îşi putea cumpăra fericirea perfectă.
   - Să ştii că n-o fac pentru bani, a asigurat-o Nicola. Pentru tine o fac.
   Dar a luat oricum banii şi preţul ei a crescut periodic.
   - Nu vrei să încerci ceva mai puternic? Când oxicodona începe să-şi facă efectul, ia şi o pastilă din astea – nici nu-ţi închipui cât de bine ai să te simţi.
   Jess a preferat să rămână fidelă răului pe care-l cunoştea.
   - Nu mă interesează cine ştie ce stare de euforie, i-a zis ea Nicolei. Trec printr-o perioadă proastă şi asta mă ajută.
   - Da, înţeleg. Sigur, ai nevoie să te calmezi pe o perioadă relativ scurtă, nu să-ţi faci un mod de viaţă din asta. Te poţi opri oricând.
   Şi Jess ştia că se putea opri. Oricând. Dar s-a întâmplat că, atunci când a venit momentul deciziei, şi-a mai vârât o pastilă în gură. Iar asemenea momente ale deciziei aveau loc tot mai des. După ce-şi lua doza, o cuprindea o stare de minunată euforie. Câteva ore mai târziu, o apuca anxietatea. Apoi nervii. Iar nervii erau doar vârful aisbergului care înainta repede spre o furie urată, direcţionată către orice s-ar fi aflat între ea şi următoarea doză.
   Îşi amintea uneori de Barry. Îi auzea vocea:
   - Hai să mai deschidem o sticlă! Petrecerea abia a început. Zău, Paula, spune-mi tu un singur lucru care pare mai bun atunci când eşti trează!
   Şi asta i-a dat în cele din urmă puterea necesară ca să renunţe la droguri. Cunoştea prea bine dansul acesta. Făcuse parte din viaţa ei de când se ştia – sigur, nu în mod constant, dar îl redescoperea la fiecare vizită a lui tati.
   Şi s-a străduit să iasă din cloacă. Dar fără să se ducă la dezintoxicare sau să ia legătura cu vreun specialist. Pur şi simplu a lăsat-o treptat mai moale în următoarele două luni, cumpărând însă aceeaşi cantitate săptămânală de la Nicola şi măsurându-şi progresul după numărul de blistere din coşul de gunoi.
   Şi s-a lăsat de droguri. A fost cel mai greu lucru pe care l-a făcut vreodată.
   După aceea, la unul dintre chefurile date de Nicola, l-a cunoscut pe John Street.
   Şi astfel a dat piept cu dezastrul pentru care viaţa o pregătise deja.

8

   Jess se trezi stând în fund, cu inima bătându-i nebuneşte în piept.
   Dispăruse visul şi revenise la realitate. Dar numai până la un punct. Ştia că tot un vis era şi lumea normală. Un vis din care te poţi trezi oricând ai chef.
   Îi luaseră cureaua şi şireturile. Acoperiseră cu o folie groasă lampa, ca nu cumva să o spargă şi să umble la cabluri. Montaseră în tavanul celulei o cameră de supraveghere, ca să o poată monitoriza spre binele ei de câte ori li se părea necesar.
   Însă exista o uşă pe care nu o puteau zăvorî. Jurisdicţia lor se termina acolo unde începea pielea ei. Atâta vreme cât se putea sinucide fără să aibă nevoie de vreun obiect de recuzită, unealtă sau ajutor din afară, ei nu aveau cum s-o împiedice.
   Şi bineînţeles că putea să o facă.
   Folosind în acest scop tocmai trusa de supravieţuire a fiecărui om.

PARTEA A DOUA

VREMURI FOARTE GRELE

9

   Penitenciarul Fellside era o instituţie privată, deţinută în întregime de o companie de securitate, care se numea N-fold şi care intrase de curând în grupul instituţiilor corecţionale.
   Prin urmare, comitetul de conducere era foarte atent la consecinţele pe care le-ar fi putut avea această ultimă deţinută asupra imaginii firmei. În timp ce încă se mai lucra la documentele de transfer, a avut loc o întâlnire secretă a asociaţilor cu un grup de avocaţi aleşi pe sprânceană şi cu tarife extrem de ridicate, specializaţi în drepturile omului. În arestul preventiv de la Winstanley, Moulson intrase deja de două săptămâni în greva foamei, adică imediat după ce fusese condamnată. Media prinsese de veste de vreo două sau trei zile şi făcea un mare tărăboi pe tema asta, condimentându-şi reportajele cu bârfe picante, a căror sursă precis că erau gardienii din aripa pentru arest preventiv sau ceilalţi deţinuţi, cei care se bucurau de anumite privilegii datorită comportamentului lor mai bun.
   În dimineaţa transferului lui Moulson de la Winstanley, conducătorii firmei N-fold şi-au urcat experta în trenul expres, cu plecare de la King’s Cross, şi au trimis-o să-l informeze pe directorul închisorii, Scratchwell, zis şi Salvatorul, în privinţa opţiunilor sale.
   Care erau extrem de limitate.
   - Am analizat situaţia dintr-o sumedenie de perspective, i-a explicat ea. Şi ne-am consultat cu avocaţii cei mai renumiţi din domeniu. Am hotărât să o lăsăm pe domnişoara Moulson să moară. Este cea mai simplă soluţie şi, din punct de vedere legal, cea mai sustenabilă.
   Directorul îşi dobândise porecla datorită zelului său evanghelic.
   Era un om credincios, dar şi un om în slujba unei companii şi acum se simţea sfâşiat din cauza acestei situaţii. Iar jurista trimisă de firmă nu reuşise să-l impresioneze deloc – unde mai pui că era îmbrăcată ca la o prezentare de modă şi părea că abia ieşise de pe băncile Facultăţii de Drept.
   - S-o lăsăm să moară? repetă el. Serios? Dar astăzi există metode de intervenţie. Regimuri...
   - Metodele de intervenţie sunt aceleaşi dintotdeauna, îi spuse jurista. Poate că s-au mai rafinat combinaţiile nutritive şi sistemele de administrare, dar, dacă vrei să hrăneşti forţat pe cineva, tot trebuie să-i vâri un tub în stomac – fie printr-o nară sau direct prin trunchi. Şi tot ilegal este.
   - Dar ar fi un gest justificat dacă salvează o viaţă, nu credeţi? Parcă am citit un articol despre Guantanamo Bay, în care scria că acolo există o politică de...
   - Există şi este la fel de ilegală. La nivel internaţional există un acord care stipulează că gestul despre care vorbiţi ar fi o formă de tortură. Din 1975, suntem obligaţi să-i lăsăm în pace pe aceia care se înfometează, dacă se dovedeşte că sunt în toate facultăţile lor mintale. Ai dreptul să-i hrăneşti forţat doar dacă poţi dovedi că nu mai au discernământ.
   Scratchwell analiză situaţia şi îi găsi o hibă.
   - Ceea ce nu se va întâmpla, i-o luă jurista înainte. Dacă vreţi să-i faceţi acum o evaluare psihiatrică lui Jess Moulson şi dacă aţi obţine fie şi cel mai mic indiciu care să ateste că ar fi suferit tulburări psihopatologice la momentul respectiv, atunci vinovăţia i-ar fi pusă la îndoială. Şi avocatul ei ar invoca o eroare de judecată, iar Parchetul Coroanei s-ar supăra foarte tare. Domnule director, v-o spun cu toată sinceritatea: asta ar fi o mare ruşine pentru noi. Iar momentul ar fi extrem de neprielnic. Pentru că acum suntem în toiul negocierilor pentru obţinerea unui pachet foarte mare de contracte guvernamentale, care depind întru totul de felul în care rezolvăm această situaţie.
   Scratchwell era din ce în ce mai nemulţumit. Situaţia îi părea fără ieşire.
   - Dar dacă Moulson moare aici, la Fellside – sub supravegherea mea, dacă pot spune astfel –, cu siguranţă că se va considera că mi-am încălcat responsabilităţile de serviciu. Mai ales dacă nu voi întreprinde nimic ca să mă asigur că este în toate minţile. Dacă vom fi daţi în judecată? Dacă voi fi acuzat de omor prin imprudenţă?
   - Extrem de improbabil. Oricum, aţi câştiga procesul.
   - Dacă un spărgător îl poate acţiona în instanţă pe proprietarul unei case atunci când cade prin luminator...
   - Bodine versus Enterprise High School. Iar spărgătorul nu a avut câştig de cauză: conducerea şcolii a ajuns la un acord. Şi asta s-a întâmplat în America.
   - Dar aţi spus că există un acord internaţional... începu Scratchwell.
   - Care se referă doar la hrănirea prin folosirea forţei, domnule director. Nu acoperă toate chichiţele răspunderii civile delictuale. Credeţi-mă când vă spun că nu aveţi cum să fiţi dat în judecată pentru că nu aţi făcut ceva ce ar fi contravenit oricum legii.
   Şi jurista ridică mâinile, descriind talerele unei balanţe.
   - Pe de altă parte, dacă respectaţi dorinţa lui Moulson şi-i permiteţi să moară, îi veţi putea face cât mai confortabilă perioada pe care o mai are de trăit şi veţi putea povesti reporterilor despre măsurile pe care le luaţi pentru a-i alina suferinţele. Poate vi se pare că sunt cinică, dar vă sugerez să vă gândiţi că acesta este răul cel mai mic. Vă puteţi împotrivi lui Moulson sau puteţi colabora cu ea. Şi dacă veţi colabora, atunci puteţi face un bine evident pentru toată lumea. Însă desigur că moartea ei va fi totuşi un moment critic pentru dumneavoastră şi s-ar putea să apară probleme.
   - Adică revolte.
   - Nu le putem exclude. Toată lumea ştie că moartea reprezintă oportunitatea perfectă pentru aşa ceva. Dar noi am cuantificat riscurile şi am stabilit că sunt mici. Am luat în considerare 3 elemente. Unu: Moulson a omorât un copil. Prin urmare, este puţin probabil ca moartea ei să declanşeze un val prea mare de indignare. Cu atât mai mult cu cât - acesta este al doilea element - este vorba despre o sinucidere. Ea a ales să moară.
   - Şi al treilea element?
   Jurista ridică din umeri.
   - Nimeni nu trebuie să intre în contact cu ea. Nu îi permiteţi accesul în spaţiul comun al deţinuţilor. Oricum o să moară în vreo două luni.
   Directorul ezită când auzi această ultimă – şi foarte neplăcută – condiţie. Izolarea preventivă a unui deţinut se făcea doar în caz de risc imediat de securitate, care prevala asupra drepturilor la un tratament omenos. Jurista îl îndemna să încalce o mulţime de instrucţiuni şi reglementări legale.
   - Vorbiţi despre un regim de carceră?! exclamă el.
   - Credeam că nu se mai foloseşte cuvântul acesta. Şi nu, vorbesc despre o izolare medicală, nu punitivă. Infirmeria dumneavoastră deţine o secţie de carantină, corect? O puneţi pe Moulson acolo. Dacă vrea cu adevărat să moară, va avea curând nevoie de supraveghere medicală continuă. Dumneavoastră doar i-o veţi lua înainte. Singurul lucru pe care trebuie să-l faceţi este să nu atrageţi atenţia. Nu vrem să stârnim comentarii mai mult decât este necesar.
   Pe chipul lui Scratchwell încă se mai citea şovăiala.
   - Nu ar trebui să despicaţi firul în patru, îl sfătui jurista. Cel mai bine îi puteţi satisface nevoile lui Moulson dacă acceptaţi alegerea pe care a făcut-o şi îi înlesniţi demersul.
   - Adică să-i înlesnesc moartea?
   - Absolut!

10

   Jess a fost transferată de la Winstanley la Fellside cu o ambulanţă privată. Interiorul acesteia era luxos, dându-i impresia că se află la bordul unui avion, aşteptând să vizioneze un film bun.
  Normal că nu a mâncat, deşi era mâncare acolo. Dar mai erau şi o sticlă cu apă lângă targa ei şi alte câteva pe un soi de plasă deasupra capului. A doua sticlă era prevăzută cu o tetină din cauciuc, aşa că putea să bea doar înclinând capul, în caz că ar fi fost prea slăbită să întindă mâna. Dar nu era slăbită – nu încă. Deşi se afla de două săptămâni în greva foamei, încă mai putea să se ridice în şezut şi să facă neajutată câţiva paşi.
   În jurul ei se aflau nenumărate dispozitive medicale care-i măsurau semnele vitale, o telecomandă pentru targa mobilă, care îi permitea să se ridice în capul oaselor prin simpla apăsare a unui buton. Şi mai erau şi trei infirmiere, a căror misiune era să-i asigure tot confortul. Două dintre ele proveneau de la acelaşi spital particular care pusese la dispoziţie ambulanţa. A treia, Patience DiMarta, făcea parte din personalul de la Fellside.
   Patience era jumătate portugheză şi jumătate vest-africană, dar vorbea cu accent pronunţat de Yorkshire. Cu un cap mai înaltă decât celelalte două infirmiere, le dădea acestora ordine cu o autoritate degajată. Era sprintenă şi veselă, deloc deranjată de caracterul mai ciudat al acestei misiuni. Îi spuse lui Jess că metoda ei favorită de lucru se baza pe respectul reciproc. Iar învoiala aceasta avea să dureze câtă vreme Jess era cuminte; şi devenea nulă în cazul în care se apuca să-i facă probleme.
   - N-am mai mâncat nimic solid de 14 zile, preciză Jess, cu o voce slabă şi puţin neclară. N-am să-ţi fac nicio problemă. Nici nu mai ţin minte reţeta pentru probleme.
   Patience dădu mulţumită din cap.
   - Atunci, totul o să fie bine, răspunse ea cu blândeţe. Probabil ai observat că suntem însoţite şi de o doamnă gardian. Numele ei este Andrea Corcoran şi, indiferent cât de slăbită şi de bolnavă ai fi, tot te va bate ca pe un covor dacă te porţi urât.
   Femeia-gardian stătea pe o strapontină în spatele ambulanţei, îndesată şi cu părul roşu, semăna cu un paznic de club de noapte. Doar că avea pe genunchi un roman de Jilly Cooper şi îşi ridică ochii de pe paginile lui doar atunci când îşi auzi numele.
   - Madam Baton DiMars vorbeşte prostii! comentă ea scurt şi la obiect.
   Apoi îşi reluă lectura.
   Patience se asigură că Jess era bine legată de targă şi după aceea îl anunţă pe şofer că totul este în regulă şi pot pleca.
   - Vrei să-ţi dau ceva care să te ajute să dormi? o întrebă pe Jess, de îndată ce ambulanţa se puse în mişcare. Ne aşteaptă un drum lung şi unele dintre drumurile din ţinutul mlăştinos nu sunt prea bine întreţinute, cum se zice acum. Adică sunt doar gropi şi bolovani.
   - Nu, mulţumesc! se grăbi să-i răspundă Jess.
   Nu o încânta perspectiva unui drum cu maşina prin hârtoape, dar deja ajunsese să doarmă câte 12 ore pe zi, iar asta era mai mult decât suficient. Coşmarurile nu mai constituiau o noutate şi îi deveniseră tovarăşi statornici. De fiecare dată când închidea ochii, se pomenea înapoi, în apartamentul cuprins de flăcări, unde-l căuta pe Alex pentru că ştia că, dacă nu îl va găsi în timp util, băieţelul urma să moară. Pentru că ştia că, dacă s-ar întoarce cu spatele, le-ar vedea pe toate femeile alea cu ochii închişi şi chipurile lipsite de expresie. Nu! Fără somn, mulţumesc foarte frumos!
   Dacă făcea abstracţie de vise, avea impresia că se simte tot mai bine, nu invers. Sigur, primele câteva zile fuseseră îngrozitoare.
   Stomacul ei protestase fără încetare, cerând cu vehemenţă ce i se refuza. Iar acel disconfort fizic se transformase cumva într-un sentiment de panică. Parcă o sufocau pereţii celulei. Iar inima îi dădea rateuri ca o maşină cu motorul calat.
  Însă simptomele acestea nu s-au intensificat. Dimpotrivă: au început să se atenueze. Nici foame parcă nu-i mai era decât într-un sens foarte abstract. Îşi amintea mâncarea la fel cum îţi aminteşti o vacanţă minunată de acum câţiva ani. Însă avea dureri înfiorătoare de cap. Şi era slăbită ca un copil de doi ani, răsuflarea îi mirosea a hoit de capră şi o dureau muşchii. Dar totul la limita suportabilului.
   Doar coşmarurile îi puneau capac. Dacă le-ar putea alunga cumva, atunci moartea n-ar fi un deranj prea mare.
   O lungă parte din drumul cu ambulanţa a fost mult mai lin decât pretinsese Patience. Iar când au ajuns în zona cu gropi, infirmierele trimise de agenţie au deblocat nişte buloane ale tărgii, ridicând-o pe un dispozitiv de amortizare a şocurilor. Aşa că şi restul drumului a fost destul de lin.
   - Păcat că nu poţi să te ridici ca să te uiţi pe geam! spuse Patience la un moment dat. Văzut de la distanţă, de peste mlaştină, penitenciarul Fellside oferă o privelişte impresionantă. Este aproape frumos.
   Corcoran, femeia-gardian care stătuse cu nasul în cartea lui Jilly Cooper de când ieşiseră din Londra, ridică acum ochii pentru a doua oară. Judecând după privirea ei, parcă nu era de acord cu descrierea făcută de Patience.
   - Cum arată de aproape? întrebă Jess.
   O glumă, chiar dacă una nu prea bună. Însă Patience o luă în serios. Ridică uşor dintr-o sprânceană, în timp ce se gândea cum să răspundă. Şi nu spuse decât:
   - Diferit.

11

   Diferit era un cuvânt bun, ales cu grijă.
   Cu siguranţă că Fellside, aşa cum l-a văzut Jess pentru prima oară atunci când s-au deschis uşile ambulanţei, nu prea avea legătură cu frumuseţea. Primul lucru pe care l-a observat când au scos targa a fost zidul care împrejmuia curtea închisorii. Foarte înalt şi prevăzut cu sârmă ghimpată în partea superioară. Atât de multe erau sârmele astea şi atât de încurcate, că semănau pe alocuri cu nişte cuiburi de păsări. Mai bine zis, cu nişte cuiburi pentru păsări din oţel, care îşi hrănesc puii cu şuruburi.
   Se aflau într-un fel de parcare. Ziua era una călduroasă, însă zidul înalt acoperea soarele, aducând o înserare timpurie peste locul acela. Îşi aminti că Pritchard îi spusese că acolo erau închise mii de femei, însă, cel puţin în acest colţ al penitenciarului, liniştea era deplină. La fel de bine s-ar fi putut să fi rămas doar ele cinci în viaţă după ce o catastrofă inexplicabilă distrusese tot restul rasei omeneşti.
   - Aici o preluăm noi, le spuse Corcoran celor două infirmiere din afară. Acum mergeţi pe lângă poarta de acces pentru vizitatori, ajungeţi la barieră şi prezentaţi permisele. Nu puteţi să ieşiţi pe aici.
   Ambulanţa se îndepărtă şi femeia-gardian se întoarse spre Jess.
   - Ei bine, de vreme ce am ajuns pe Tărâmul Lucrurilor Rele... spuse ea.
   Îşi scoase cătuşele de la curea şi prinse mâna dreaptă a lui Jess de bara laterală a tărgii. Jess nu mai fusese încătuşată de la proces.
   Simţi cum i se ridică în gât fierea – fierea şi senzaţia de claustrofobie – dar reuşi să-şi păstreze chipul impasibil.
   - Scuze, zise Corcoran.
   Dar nu lui Jess, ci lui DiMarta, ale cărei nări se dilataseră puţin la intrarea în scenă a cătuşelor.
   - Ai terminat? se interesă Patience cu politeţe glacială.
   - Am terminat, răspunse Corcoran.
   Infirmiera cea solidă împinse targa mobilă de-a lungul parcării până într-un loc de unde Jess reuşi să vadă pentru prima oară aripa deţinutelor. Şi descoperi că infirmiera DiMarta nu se înşela prea tare. Clădirile principale ale închisorii erau înalte şi graţioase, fiecare zugrăvită în câte o altă culoare a curcubeului. Dar, pentru că ştia ce anume reprezentau cu adevărat blocurile acelea din beton şi sticlă, Jess avu o senzaţie stranie de ireal. Frumuseţea aia părea o minciună premeditată. Aşa cum este şi zâmbetul de pe chipul unui tigru.
   DiMarta împinse targa printre nişte uşi duble şi intrară într-un coridor vopsit în aceleaşi culori vesele pe care Jess le văzuse la clădirile mari de afară. Corcoran mergea pe lângă targă. Îşi ascunsese romanul deochiat în unul dintre numeroasele buzunare ale uniformei.
   - Vrei să mai împing şi eu? o întrebă pe infirmieră – probabil încercând să-şi spele păcatele pentru faza cu cătuşele, care se pare că o iritase foarte tare pe DiMarta.
   - Şi uite că a apucat-o din nou! exclamă Patience. Dă-mi voie să împing căruciorul. Dă-mi voie să pansez eu rana aia. Dă-mi voie să fac eu operaţia asta. Limite, păpuşă! Mă bagi în belea cu sindicatul.
   Nu zâmbea, dar tonul îi era ironic. Chiar dacă încă nu-i trecuse cu vederea povestea cu cătuşele, nu avea de gând să rămână supărată pe ea.
   O transportară pe Jess printr-o mulţime de locuri, pe care nu a apucat să le vadă prea bine pentru că stătea culcată pe spate, cu ochii în tavan.
   Întocmirea actelor părea să dureze la nesfârşit. Hainele civile şi celelalte bunuri, care îi fuseseră luate atunci când o băgaseră în arestul preventiv de la Winstanley, au fost acum trecute în grija autorităţilor de la Fellside. Erau hainele pe care le purtase în noaptea incendiului, prin urmare, chiar dacă aveau să i le înapoieze vreodată, ea le-ar fi aruncat la gunoi sau şi-ar fi dus treaba până la capăt şi le-ar fi ars de tot. Ce mai era în sacul ăla? Telefonul mobil, pe care acum ajunsese să-l asocieze cu coşmarurile şi nu voia să mai pună vreodată mâna pe el. Cheile de la ce mai rămăsese din apartamentul ars. Un portofel plin cu carduri cu limita de credit depăşită. Un ceas Fossil, cu geamul crăpat din cauza focului sau a vreunui impact pe care ea nu şi-l mai aducea aminte.
   Toate bunurile mele lumeşti, îşi spuse ea. Păcat că nu m-am învrednicit să-mi fac testamentul!
   Procesul de instalare la Fellside nu se adapta în funcţie de situaţia specială a fiecărei noi deţinute. În ciuda faptului că nu purta decât o cămaşă de noapte primită de la spital, Jess a fost percheziţionată în amănunt. După aceea a fost transportată într-o încăpere mai mică, unde altă femeie gardian, cu o pereche de mănuşi din latex în mâini şi înarmată cu un specul din plastic, a căutat-o şi pe dinăuntru. La Winstanley nu simţiseră nevoia să o scotocească şi prin faţă şi prin dos – poate o făcuseră deja la Spitalul Whittington, când era inconştientă. Gardiana s-a purtat cât a putut ea de blând, dar umilinţa a fost completă.
   Cu mâna dreaptă încătuşată de targă, Jess a trebuit să se întindă pe o parte, să-şi ridice pelvisul şi să-şi crăcăneze picioarele, ca un bebeluş căruia i se schimbă scutecul. Cu deosebirea că schimbarea de scutece este un proces noninvaziv. În tot acest timp, DiMarta a stat lângă ea, cu braţele-i musculoase încrucişate la piept şi cu o expresie de dezaprobare pe chip.
   - Ştii că vine din altă închisoare? o întrebă ea pe femeia gardian.
   - Asta este procedura standard, Patience.
   - O procedură tâmpită, asta este!
   Şi au mai ţinut-o pe Jess în cămăruţa aia o vreme. După câteva minute, au adus un televizor pe un suport mobil şi l-au băgat în priză. Era un filmuleţ pe care trebuiau să-l urmărească toate deţinutele noi, aşa că şi Jess a fost obligată să se uite la el, după ce i-au ridicat capătul tărgii la 45 de grade.
   A văzut acolo ce nu reuşise să vadă la venire – penitenciarul din cealaltă parte a mlaştinii, cocoţat pe marginea dealului Sharne, ai cărui versanţi coborau de sub zidurile lui, aidoma faldurilor unei rochii de  bal.
   Turnurile în culori vesele ale corpurilor de clădire unde se aflau celulele deţinutelor se ridicau deasupra ţinutului mlăştinos ca o suburbie a Disneylandului.
   O voce gravă, totuşi prietenoasă, preamărea virtuţile corporaţiei N-fold şi îi lăuda contribuţia generoasă la fericirea umanităţii.
   - Penitenciarul pentru femei Fellside se află situat la marginea Parcului Naţional North York Moors, pe valea râului Leven – zonă de o frumuseţe pitorească. În acest decor idilic, trei mii de femei îşi dedică viaţa reabilitării.
   - Nu pot să sufăr vocea individului, spuse posomorâtă Corcoran. Dacă am să dau vreodată cu ochii de lingăul ăsta, am să ajung la răcoare. Probabil chiar aici.
   Cuvintele treceau pe lângă Jess, dar imaginile o făceau să se minuneze de dezacordul dintre formă şi fond. Filmuleţul ăsta semăna cu cele pe care le văzuse atunci când îşi căuta o locuinţă la comun – multe secvenţe regizate, care emanau doar minciună.
   Deţinute surâzătoare care citeau cărţi sau trebăluiau în grădina de zarzavat. Fragmente de viaţă bucolică, petrecută în spatele unor ziduri de fortăreaţă. Unde trebuie să mă înscriu?
   - Corpurile penitenciarului nostru elogiază realizările femeilor într-o varietate de domenii – de la ştiinţă şi până la politică. Proiectată de multipremiatul arhitect Roger Lawley, închisoarea noastră dă mai degrabă senzaţia de spaţiu şi libertate decât de detenţie. Punctul de atracţie al fiecărei clădiri îl constituie spaţiul comun, „salonul”, de câte patru mii de metri cubi, care este folosit atât ca loc de relaxare, cât şi ca punct de adunare.
   - Nu se cheamă aşa, mormăi Corcoran, evident încă supărată pentru că trebuia să urmărească filmul de prezentare.
   - Ce anume? întrebă Jess.
   - Nu se cheamă „salon”. Nici pomeneală. Fiecare corp de celule are propria denumire pentru spaţiul comun. La Franklin i se zice „ograda”. La Elion, „căldarea”. Iar la Goodall, unde ai să stai tu, se cheamă „sala de bal”.
   - De ce tocmai „sala de bal”? nu înţelese Jess.
   Îşi dădea seama că femeia gardian abia aştepta să-i răspundă.
  - La inaugurare, cineva a smuls două pompoane roz de pe o pălărie şi le-a aruncat de pe pasarela de la etajul patru. S-au înfipt în plasele antisuicid şi cineva a zis că arată ca două testicule. De aici i-a venit numele.
   Acum filmul prezenta fiecare bloc de celule în parte, într-un montaj fluid, suprapunând mai multe chipuri serioase, dar profund mulţumite.
   - Aripa Blackwell...
   - „Campingul.”
   - Curie...
   - „Casa de curve.”
   - Dietrich...
   - „Daffy Duck.” Acolo-i secţia de psihiatrie.
   - Elion...
   - „Văgăuna.”
   - Franklin...
   - Wanklin.
   - ...şi aripa de maximă securitate a penitenciarului nostru, Goodall.
   - „Starea de graţie.”
   - Asta sună bine, murmură Jess.
   Femeia gardian clătină încet din cap şi se aplecă să micşoreze volumul televizorului, pe al cărui ecran se derula genericul de final.
   - N-ai cunoscut-o încă.
   - Pe cine n-am cunoscut?
   - Nu contează, spuse Corcoran. Ai s-o vezi curând.
   Apoi a venit directorul. În mod normal, Jess ar fi trebuit să fie dusă în biroul lui – aşa i-a zis Corcoran –, dar targa aia mobilă prezenta anumite probleme de logistică, aşa că s-a deplasat el la ea.
   A intrat în cameră chiar la finalul filmului de prezentare, de parcă ar fi fost următorul număr al spectacolului. A rămas în picioare, ţâfnos şi mut, până Corcoran a priceput ce anume voia şi i-a dat scaunul ei.
   Directorul Scratchwell era un bărbat înalt, uscăţiv, cu pomeţi ieşiţi în relief – o adevărată personificare a închisorii însăşi: cocoţată pe o stâncă greu accesibilă, departe de restul lumii. Cu toate acestea, în discursul prin care i-a urat bun venit lui Jess a fost vorba doar despre angajamente. Despre reînarmare morală. Despre importanţa credinţei într-un sens larg, superficial, aproape absurd, fără menţionarea reperelor.
   Jess îşi dădea seama că directorul nu se simţea tocmai în largul lui pentru că era obligat să se afle în aceeaşi încăpere cu ea. Şi parcă folosea dinadins cuvintele alea seci şi abstracte ca să o ţină la distanţă.
   - Uşa mea îţi va fi mereu deschisă, o asigură el. Vreau să înţelegi că cele mai importante bariere care există aici sunt cele pe care le ridici în tine însăţi, iar noi te vom ajuta să le dărâmi.
   Jess habar nu avea ce voia să spună, dar îi era limpede că Scratchwell nu ar fi apreciat niciun fel de întrebare. Pur şi simplu a venit, şi-a rostit discursul şi a plecat.
   Se părea că formalităţile erau încheiate. Iar Jess era cum nu se poate mai recunoscătoare. După ce fusese percheziţionată în toate găurile, acum se temea ca nu cumva să urmeze un duş rece şi o despăduchere.
   Dar nu. A fost urcată în liftul de serviciu şi dusă la infirmerie.
   Liftul acesta era mare cât o cameră obişnuită. Imediat ce uşile se închiseră, Corcoran îi scoase cătuşele.
   - Am rămas doar noi, fetele, spuse ea.
   Infirmeria era la etajul patru al clădirii administraţiei şi ocupa mai mult de jumătate din el. Arăta ca un spital. Şi îţi dădea impresia că te afli într-un spital. Un spital de urgenţă. Lumina albă din tavan cădea peste faianţa albă şi linoleumul bej. Singurele culori primare le puteai găsi în afişele de pe pereţi: CÂND CITEŞTI ASTA, SPALĂ-TE PE MÂINI. CU INIMA NU-I DE GLUMĂ. NU TE FEREŞTI DE GONOREE DACĂ ÎŢI SCUIPI ÎN SÂN.
   Recepţia era totodată şi cabinet de consultaţii. Lângă unul dintre pereţi se afla un cărucior cu medicamente, iar lângă alte două erau nişte dulapuri metalice. Pe ele erau lipite etichete cu articolele dinăuntru, doar că scrisul de mână era prea mic şi Jess nu-l putea descifra.
   Acolo nu se afla nimeni. DiMarta privi nedumerită în jur, de parcă nu se aştepta la asta, şi se încruntă.
   - Te ocupi tu? o întrebă Corcoran.
   - Tu te-ai uitat la acte? îi răspunse DiMarta cu o altă întrebare. Deţinuta aceasta prezintă un grad sporit de risc.
   Şi adăugă, privind spre Jess:
   - Scuze, păpuşă, dar aşa este. Trebuia să ne aştepte Sylvie, dar probabil că a fost chemată în altă parte. Tura mea se termină în 10 minute şi nu pot să rămân peste program fără o dispoziţie scrisă. O să rămâneţi voi aici ca s-o aşteptaţi.
   Mai devreme infirmiera nu păruse să dea prea mare atenţie regulilor, dar probabil aceasta era una importantă.
   Corcoran ridică din umeri.
   - Am cartea la mine, spuse ea. N-am să mor. Dar dacă află Dennis, ai face bine să mă susţii.
   DiMarta împinse targa în salonul principal (nu în cel de carantină, cum ceruse directorul – adresa se pierduse undeva pe drum) şi, cu mişcări rapide şi pricepute, o mută pe Jess pe un pat.
   Notă ceva în fişa ei, îi oferi din nou un analgezic, doar ca să fie refuzată încă o dată. Apoi plecă.

..............................