Fellside, M.R. Carey

 ................................................

3-8

      Își imagină o lumina care să respingă întunericul. Îşi încordă inima nefolosită, umplând-o cu dorinţa aceasta. Iar bezna cea neagră se făcu treptat cenuşie.

   Creatura dispăru într-o fracţiune de secundă. Jess îşi dădu seama de asta pentru că nu se mai simţea privită. Balonul de săpun al interesului manifestat de misterioasa prezenţă se spărsese de pielea ei cea nouă.
   Prea târziu apăru lumina, ca un soare diluat în noaptea aceasta fără capăt. În licărirea aceea debilă, Jess nu avea umbră (ea însăşi era ca o umbră). Lumină grinda pe care stătea. Şi un perete din piatră de alături, de culoarea sângelui uscat.
   Celălalt dispăruse. Jess era acum singură în visul ei.

23

   Jess aşteptă multă vreme să se întâmple ceva. Să se întoarcă vocea sau să o ia dimineaţa în cârcă şi să o ducă înapoi, în lumea reală.
   Însă, în cele din urmă, când deveni evident că niciunul dintre lucrurile astea nu se va petrece, Jess începu să urce.
   I se păru destul de uşor. Cel puţin la început. Peretele din piatră era aspru şi avea un milion de spărturi de care se putea agăţa. Plus că, înainte de a începe, a făcut efortul de a-şi îmbunătăţi şi perfecţiona trupul imaginar. Nu poţi să te mişti dacă n-ai muşchi şi tendoane. Nu poţi să te agăţi de crăpături dacă n-ai degete la mâini.
   Şi nici nu poţi să te caţeri dacă n-ai călcâie şi degete la picioare. Se utilă cu toate astea, simţindu-se deosebit de încântată de felul în care corpul ei din vis reacţiona la porunca gândurilor ei.
   Însă inconvenientul unui trup mai aproape de realitate era că şi uzura lui era una mai reală. Cu toate că se mai domolise durerea care o adusese aici, Jess se simţi foarte curând obosită şi chinuită din cauza urcuşului.
   Ore întregi a urcat. O veşnicie. Peretele din piatră nu s-a modificat. Şi nici abisul. Nimic nu tulbura coloana aceea infinită de aer. Nimic nu se mişca acolo, cu excepţia ei.
   Ştia că visează, dar nu reuşea să se trezească. Se gândi să cadă din nou – ca să testeze limitele acelei logici absurde a visului, permiţându-i hăului să o înhaţe. Dar îşi dădu seama că îi era teamă.
   Teamă îi era şi ca nu cumva să se rătăcească atunci când va ajunge sus. Ca nu cumva să pribegească de-a pururi, fără să-şi poată găsi trupul concret. Evident că era o idee ridicolă. „De-a pururi” însemna doar până dimineaţă, când avea să primească următoarea doză de medicamente.
   Dar parcă nu mai era aşa de sigură. Avea impresia că trezirea ar putea fi ceva foarte dificil. Poate că nici nu dormea acum. Poate că era în comă.
   Sau nebună.
   Sau moartă.
   Aşa gândea când ajunse la capătul zidului. Şi degetele ei răşchirate nu mai atinseră decât aerul de deasupra. Ieşi pe un platou din piatră neagră şi neted precum sticla. Însă lat de doar câţiva paşi.
   Dincolo nu era decât haos: valuri năvalnice de culori şi forme şi lumini, ca o explozie permanentă. Simţi cum o trage curentul în clocotul acelei spume senzoriale. Încercă să nu se mai uite la ea, dar era pretutindeni.
   Iar el o aştepta. Cu toate că fugise atunci când ea încercase să-l dibuiască, se oprise totuşi aici, pe margine, ca să o vadă ieşind. Jess nu desluşi decât o siluetă vagă şi parcă ghemuită, o pată de întuneric pe fundalul acelui nesfârşit strident.
  - Dă-mi voie să te văd, şopti ea, dar cu ochii în jos.
   Nu-i răspunse, nici de mişcat nu se mişcă. Jess făcu un pas către el; apoi un altul. Concentrându-se numai asupra lui şi ignorând monstruoasa furtună de imagini.
   Atunci el se ridică în picioare şi, preţ de o secundă, ea se gândi că va fugi din nou. Dar nu o făcu. Nici nu se mişcă din loc în timp ce ea se îndreptă către el. Îşi ţinea mâinile pe lângă corp, capul în piept, ochii în pământ.
   Acum ajunse mai aproape. Foarte încet se mişca! Voia să amâne cât mai mult momentul în care îşi va ridica privirea şi o va vedea.
   El nu o aşteptă să ajungă până lângă el. Când Jess era la zece paşi distanţă, el ridică fruntea şi se uită la ea. Însă avea faţa acoperită de umbrele mişcătoare, iar trăsăturile lui se unduiau ca algele într-un  curent leneş.
   Oricum nu mai conta. Pentru că ea ştia, ştiuse în tot acest timp ce chip va vedea. De aceea încercase din vreme să se înarmeze cu curaj, dar eforturile îi fuseseră în van.
   Căzu în genunchi. Fie că era vis sau moarte sau delir, ea nu îi putea face faţă. Îl aşteptă să spună ceva, să o acuze sau, poate, să o condamne. Dar el nu spuse nimic. Purta aceiaşi maiou şi pantaloni scurţi cu care fusese îmbrăcat când îl văzuse prima oară pe treptele din faţa apartamentului ei. Însă avea o expresie serioasă şi încruntată, care-l făcea să pară mai mare decât era în realitate.
   Jess simţi un nod în gât, ca un hohot de plâns care nu ştia pe unde să iasă.
   - Îmi pare rău, spuse, la fel ca în visul de dinainte. Îmi pare atât de rău, Alex.
   Dar până şi ei propria-i voce îi suna nesinceră şi fără vlagă.
   Pentru ce? o întrebă puştiul.
   - Pentru că... ţi-am făcut rău.
   Adică pentru că te-am ucis. Numai că nu reuşi să rostească aceste cuvinte.
   Nu mai ţin minte. A fost de mult?
   Jess stătuse 8 luni în spital. Procesul durase 3 săptămâni şi după aceea a mai stat încă 7 în aripa de arest preventiv de la Winstanley. Aproape un an. O veşnicie pentru un copil de 10 ani.
   - Foarte de mult.
   Nu cred că te ştiu. Dar nu trebuie să te simţi nasol, dacă îţi pare rău.
   Jess ştia prea bine că stă în genunchi într-un vis, că vorbeşte unui vis, dar cuvintele astea tot au copleşit-o. Nu ştiu ce să răspundă.
   Aşa că mai aruncă o privire în direcţia lui. Alex se uita la ea cu aviditate. Şi îi adresă un surâs de o clipă. Părea încântat că depăşiseră situaţia aia stânjenitoare, ca şi cum agonia şi moartea lui ar fi fost nişte lucruri uşor de ignorat, atâta vreme cât erau respectate practicile sociale.
   Aici locuiesc, îi zise el. Tu unde stai? Probabil că ar fi bine să te întorci acasă. Gaura aia mare nu-i deloc sigură şi eu nu vin aici de obicei.
   - Eu stau...
   Şi Jess făcu un gest vag spre o parte a orizontului, apoi spre cealaltă.
   - Eu sunt în închisoare din cauza... a ce s-a întâmplat. Nu mai am casă.
   Dar ar fi bine să te întorci unde ai fost înainte.
  - Nu ştiu drumul.
   Te duc eu unde ne-am văzut prima oară. E uşor să te rătăceşti dacă nu eşti obişnuită cu locul ăsta.
  Îi întinse mâna. Jess i-o întinse pe a ei – doar o bucăţică de materie, lipsită de graţie şi improvizată în grabă. Degetele lui le cuprinseră pe ale ei.
   Durerea şi ruşinea o copleşiră şi se revărsară din ea. Începu să verse lacrimi amare pe piatra neagră. Alex o urmări cu tristeţe şi în tăcere, de parcă văzuse toate suferinţele lumii şi nu mai avea cuvinte prin care să le aline.
   - Îmi pare rău, repetă ea.
   Mi-ai spus. Haide! Acum trebuie să plecăm.
   Ea se ridică în picioare. El o tot trăgea de mână, către universul violent care înconjura genunea. Însă gândul că va merge acolo o umplu de spaimă – ca şi cum ar fi ştiut că o aşteaptă ceva mult mai rău decât îndurase deja. Ceva ce o va face fărâme chiar atunci când va da cu ochii de el.
   Poţi să închizi ochii, îi spuse Alex. Ştiu drumul.
   Îi ascultă sfatul. Şi, cu ochii strânşi, îl lăsă să o conducă dincolo de abis, spre fulgerele orbitoare ale lumii lui. Câteodată îi atingea cotul cu cealaltă mână ca să o facă să se întoarcă sau să se oprească. Iar când o simţea că şovăie, îi şoptea cuvinte de îmbărbătare.
   Poate că au mers 15 kilometri. Sau 1500. În locul acesta, timpul şi spaţiul nu aveau niciun înţeles. Aici nu exista nimic în afară de solul amorf de sub tălpile ei şi atingerea delicată a mâinii lui Alex. Singură, blândeţea lui o ajuta să meargă mai departe.
   Aproape am ajuns. Încă un pas.
   Pas pe care ea nu voia să-l facă acum. Cu toate că visul acesta începuse cu multă durere, o îngrozea faptul că se va trezi înapoi, în penitenciarul Fellside, în această nouă şi cumplită viaţă a ei. Dar mai presus de orice altceva, nu voia să se despartă de Alex.
   Şi eu mă bucur că te-am cunoscut, îi zise el, cu politeţe precaută.
   - Poate ai să te întorci, îndrăzni ea, simţind bătăile ca de ciocan ale inimii ei artizanale. Mi-aş dori... mi-aş dori să te mai văd, Alex.
   Nu cred. E prea mult zgomot aici. Şi prea multă lumină. Prefer să stau unde-i întuneric şi linişte.
   Iar când ea nu-i răspunse, el o îndemnă din nou:
  Pe acolo trebuie să te duci. Nu-i departe. Încearcă!
   Jess se întoarse cu spatele şi făcu un pas, cu ochii închişi, ca să nu vadă strălucirea aceea orbitoare şi mişcările care-i provocau greaţă.
   Încă un pas, îi spusese Alex. Atâta tot. Reintră în trupul ei cel adevărat – deschis şi pregătit să o primească.
   Se trezi plângând şi plânsul îi zgârie membranele şi aşa mult prea uscate ale gâtului.
   Mai târziu, când îşi amintea de noaptea aceasta, plânsul îi venea mereu primul în minte. Gustul propriului sânge, adunându-se în gură şi curgându-i pe bărbie.
   A fost doar un vis, însă i s-a părut mai real şi mai concret decât orice întâmplare de la proces încoace. Sângele ăla avea un sens. Era ca şi cum ar fi renunţat la greva foamei şi s-ar fi îndopat cu lame de ras.

24

   Suspinele doar pe jumătate înăbuşite ale lui Jess o panicară întru câtva pe infirmiera Stock şi o aduseră într-o fugă în rezervă. Lovi comutatorul cu podul palmei ca să aprindă luminile şi strălucirea lor bruscă o pironi pe Jess pe pernă, ca pe un gândac pe o scândură.
   Stock se purta neobişnuit de amabil. Îi dădu lui Jess să bea apă dintr-un pahar, îi examină gâtul şi o puse să înghită o pastă antiseptică puţin concentrată cu altă gură de apă.
   - Probabil că rănile astea se vor vindeca singure, spuse ea. Aşa cred. De fapt, sunt convinsă. Însă voi anunţa echipa din tura de zi să le mai verifice. Domnul doctor Salazar va şti ce să facă. Să-mi spui dacă ai nevoie de vreun analgezic de uz sistemic.
   Jess se uită la ceasul de la mâna infirmierei. Era ora două. Două noaptea, fără doar şi poate. Avusese impresia că trecuse o zi întreagă, dar tot infirmiera Stock fusese de serviciu atunci când ea adormise. De unde trase concluzia că era vorba de aceeaşi noapte.
   Îşi culcă pe pernă capul istovit şi aproape amorţit. Încă o mai înţepau ochii de la lumină, dar epuizarea o ajuta să suporte mai uşor durerea.
   - Vreau să schimb faţa asta de pernă, spuse Stock, bâlbâindu-se parcă. E îmbibată de transpiraţie. Cred că... ai făcut febră pe timpul nopţii, sau...
   Când Jess se trezi din nou, era singură în cameră.
   Şi aţipi iarăşi. Şi uite-o încă o dată pe infirmiera Stock, care o dezvelea ca să o examineze.
   Singură.
   Infirmiera Stock îi lua temperatura cu un termometru digital de ureche.
   Singură.
   Singură.
   Singură.
   Şi a trecut ceva timp. Poate o zi. Şi încă o noapte.
   Şi era din nou întuneric, cu excepţia unei fâşii de lumină solară care intra prin uşa întredeschisă. Patience DiMarta trecu prin raza vizuală a lui Jess, ieşi din cameră şi închise uşa în urma ei.
   Alex se întrupă din bezna aceea absolută, ca laptele care iese la suprafaţa cafelei dintr-o ceaşcă.
   O secundă sau două, Jess nu reuşi să scoată decât nişte sunete guturale şi nedesluşite, ca o cioară speriată. Avea gura deschisă, dar gâtul rănit nu putea să facă mai mult. Lovi spasmodic din picioare, încercând să se ridice în capul oaselor. Inima îi bubui o singură dată în piept, cu forţa unui ciocan. Şi apoi parcă se opri, ca şi cum s-ar fi împlântat între coaste şi nu mai putea să iasă de acolo.
   Ridică mâinile ca să-şi acopere ochii şi să nu-l mai vadă, dar era mult prea slăbită ca să le poată ţine aşa prea mult timp. Gravitaţia i le trase în jos şi iată-l pe băiat la piciorul patului, serios, uitându-se ţintă la ea, prea puţin interesat de spaima ei.
   Trebuie să-ţi spun ceva.

25

   Reveni în fiecare noapte şi în fiecare zi.
   Epuiză imperceptibil ce mai rămăsese neepuizat din ea.
   Jess ştia că nu era real, că nu putea fi real, dar Alex refuza să se împiedice de acest amănunt. Era alături de ea în fiecare clipă. Palid la lumina zilei. Lucios în întuneric, aidoma unui tatuaj proaspăt. Şi, de fiecare dată când ea capitula în faţa slăbiciunii propriului trup, în faţa deteriorării propriilor organe, el o aducea înapoi. În starea de veghe. În viaţă.
   Nu avea unde să se refugieze.
   - Nu eşti aici, croncăni la el Jess.
   Sunetele scoase erau hârâite, incomplete. Sunete pe care doar o respiraţie întretăiată le poate produce. Cu toate acestea, el o înţelese.
   Atunci, unde sunt?
   - În mintea mea. În amintirile mele.
   - Aţi auzit? îl întrebă infirmiera DiMarta pe doctorul Salazar. E cu minţile rătăcite. Chiar ea a spus aşa.
   Jess uitase de prezenţa celor doi. Pentru că acum veneau şi plecau ca nişte umbre. Doar cealaltă umbră era adevărată. Doar Alex.
   - Poate că-i o binecuvântare pentru ea. Nu cred că o mai duce mult.
   - Atunci, de ce ritmul cardiac îi este atât de regulat? murmură Salazar.
   Se foiau pe lângă ea, verificându-i funcţiile vitale, examinând-o, acoperindu-l şi descoperindu-l pe Alex iar şi iar. Băiatul nu se mişcă din loc. Rămase în umbrele din colţul îndepărtat al camerei, dar vizibil de parcă s-ar fi aflat la lumina soarelui. Sau poate la lumina unui foc pe care ea nu-l putea vedea. O răbdare infinită se ghicea în poziţia lui, cu capul plecat, în buzele ţuguiate.
   Adormi şi se trezi din nou. Alex nu se mişcase de acolo.
   - Bine, şopti Jess, dându-se bătută. Ce vrei?
   M-am răzgândit.
   - Cu privire la...
   Ai zis că mi-ai făcut rău şi eu ţi-am spus că nu contează.
   Se aplecă peste ea. Jess încercă să se tragă înapoi, dar nu avea unde. N-ai unde să fugi de nebunie şi, evident, ea era nebună.
   Of, Dumnezeule mare, era nebună! Şi vorbea cu stafia băiatului pe care îl omorâse!
   Nu cred că tu m-ai omorât. Asta am vrut să-ţi spun. Ăsta-i motivul pentru care m-am întors.
   Acum se afla chiar lângă ea, foarte aproape. Şi o privea în ochi.
   Jess întoarse capul.
   - Te-am ars... încercă să spună, chiar dacă vorbele ei nu erau tocmai vorbe. Într-un... incendiu.
   Însă în visul acesta sau în halucinaţia aceasta sau în ce o fi fost, Alex reuşise să-i citească gândurile. Aşa că vizualiză din nou totul.
   Coşul de hârtii. Dormitorul. Fumul. Groaza.
   N-am murit în incendiu!
   - Dar...
   Nu aşa am murit. Ascultă-mă! Probabil că a fost un incendiu, dacă tu ţi-l aduci aminte. Dar eu murisem înainte de el.
   Alex ridică mâna stângă, cu degetele desfăcute. Apoi o duse la obrazul şi ochiul drept.
   O femeie. Care m-a lovit aici şi aici. M-a rănit cu un obiect ascuţit. Şi după aia m-a omorât.
   Acum băiatul cel mort se încruntă – pe chip i se aşternu aceeaşi expresie gravă pe care ea i-o mai văzuse în vis.
   M-am înşelat, îi zise el. Contează. Am fost mult timp singur şi am uitat. N-am avut cu cine să stau de vorbă, aşa că am uitat. N-am mai ştiut cine sunt sau ce am păţit. Dar după aia ai vorbit tu cu mine şi am început să-mi amintesc. Acum vreau să aflu şi restul. O femeie mi-a făcut rău. Dar femeia aia nu ai fost tu. Aş şti dacă erai tu. Şi s-a mai întâmplat ceva înainte de asta. Vreau să ştiu ce. E groaznic să nu ştii. E ca şi cum nu ai exista. Trebuie să mă ajuţi, dacă îţi pare rău pentru ce ai făcut.
   Dar tu nu eşti real, gândi Jess. N-ai cum să fii real.
   Sunt la fel de real ca tine! Şi te-am adus înapoi. Eu m-am purtat frumos.
   Se îndepărtă de pat, uitându-se la ea cu indignare.
   N-am cui altcuiva să-i cer ajutorul. Nimeni altcineva nu mă poate vedea atunci când este treaz. Aşa că n-am să aflu niciodată ce mi s-a întâmplat dacă tu nu mă ajuţi acum. N-o să ştiu niciodată.
   Nu pot, se împotrivi Jess.
   N-avea niciun rost să-i mai spună că el nu era decât o halucinaţie, produsă de un scurtcircuit al neuronilor ei. N-ar fi crezut-o. Aşa că-i spuse:
   Alex, dacă aş putea să te ajut, crede-mă că aş face-o. Dar tu eşti mort. Şi eu sunt moartă. Nu pot să fac nimic.
   Ba poţi!
   Băiatul avea pumnii strânşi şi trăsăturile schimonosite de furie şi frustrare.
   Poţi să mă vezi şi poţi să vorbeşti cu mine. Şi poţi să vorbeşti şi cu ceilalţi oameni. Cineva trebuie să ştie ce mi s-a întâmplat!
   Acum îşi schimbă expresia, care deveni mai calmă, dar degajând o hotărâre înfricoşătoare.
   Ştiu că vrei să mori, Jess. Te-am simţit gândindu-te la asta de foarte multe ori. Dar nu te las să mori până când nu mă ajuţi.
   Se întoarse cu spatele la ea şi se îndepărtă. Ea îl văzu cum se face mic, tot mai mic, de parcă încăperea aceea micuţă a infirmeriei era un coridor care se întindea până aproape de capătul lumii.
   Jess. A fost prima dată când îi spusese pe nume – nu-i zisese aşa nici pe vremea când era viu şi nici acum, când îi apărea, mort, în halucinaţii. Iar felul în care-i rostise numele o ardea în spatele ochilor, aşa cum îţi poate arde pielea un fier înroşit în foc.

26

   Când Moulson şi-a revenit, Grace a pierdut o sumă foarte mare de bani.
   Dar nu un pic aici şi un pic acolo, ci a fost o singură plată uriaşă făcută acelora care merseseră la risc şi pariaseră că Moulson va depăşi limita impusă a celor şase săptămâni, cu inima în regulă, pulsul aşijderea şi toate semnele vitale aşa cum trebuie. În seara aceea Grace şi-a onorat datoria în sala de bal. A dat banii fără să comenteze, aşa cum trebuie să facă un agent de pariuri, dar fălcile i se încleştau din ce în ce mai tare, până când Carol Malaca Loomis s-a speriat de-a binelea şi a schimbat subiectul, încercând să devieze tornada iminentă.
   - Ia te uită! exclamă ea, arătând afişul de pe perete. Clubul de film dă Îngeri cu feţe murdare. „Sunt în al nouălea cer, mami!” Vrei să-l vedem, Grace?
   Grace se întoarse şi-i aruncă o privire cruntă.
   - Graniţa Californiei, spuse ea.
   - Ce?
   - „Sunt în al nouălea cer, mami!” e ultima replică din Graniţa Californiei. În Îngeri cu feţe murdare, Cagney e pus să moară ca un laş, ca nu cumva tinerii impresionabili să-i urmeze exemplul. Nu, Carol, nu vreau să-l văd. Dar tu poţi să te duci. Şi după ce-l vezi, să-mi scrii o recenzie.
   Loomis consideră mai multe răspunsuri posibile, dar, în cele din urmă, se mulţumi doar să dea din cap. Şi avu mare grijă să nu lase să i se citească nimic pe chip atunci când Grace trecu pe lângă ea, cu caseta goală atârnându-i în mână.
   Doctorul Salazar a urmărit întoarcerea lui Moulson din morţi, asaltat de sentimente contradictorii. A fost uluit şi extrem de încântat când a văzut-o că-şi revine – reacţie instinctivă, rezultată din convingerea cam neclară, dar fermă, că viaţa era oricum mai bună decât lipsa ei şi că treaba lui era să se străduiască din răsputeri pentru a împinge lucrurile pe calea cea bună. Dar, ca profesionist, se simţea absolut derutat şi aproape jignit. Cum de s-a putut întâmpla aşa ceva? Şi cum de putea să continue a se întâmpla chiar în faţa ochilor lui?
   De fapt, prima persoană care a observat schimbarea stării lui Moulson a fost infirmiera Stock, care a avut şi o reacţie mai directă şi mai primitivă. Când l-a informat pe Sally despre creşterea valorilor din monitorizările lor, era palidă la faţă şi înfricoşată, în pragul unei crize de nervi. Tot timpul cât Salazar a consultat-o pe Moulson, a tot bâiguit ceva despre cum greşise doza de medicamente. Ar fi trebuit să raporteze, dar era târziu şi era întuneric şi ea nu şi-a dat seama... şi tot aşa...
   Sally a văzut din prima greşeala pe care o făcuse infirmiera: vânătaia urâtă de pe coapsa lui Moulson îi spuse cum nu se poate mai clar că Stock îi injectase ultima doză de tramadol în arteră în loc de venă. Moulson ar fi trebuit să moară sau măcar să intre într-o criză cardiovasculară.
   Greşeala asta era puţin obişnuită. Artera femurală se vedea uşor, fie că încercai s-o găseşti, fie că încercai s-o eviţi (mult mai probabil).
   Stock aproape că omorâse pacienta făcând o greşeală la care te-ai putea aştepta din partea unui student în primul an la medicină. Un boboc cu minţile duse şi cu o atitudine nepăsătoare. Greşeala iniţială a fost întregită de faptul că nu reacţionase aşa cum trebuie atunci când ţâşnise sângele – probabil de îndată ce retrăsese acul seringii. În loc să îşi dea seama că asta era dovada clară a faptului că perforase o arteră, Stock nu făcuse nimic altceva decât să oprească hemoragia lui Mouson şi apoi să-şi vadă de celelalte treburi.
   Iar acum, încordată şi speriată, se uita la el cum examina răul pe care ea îl făcuse. Şi încerca să se pregătească pentru lovitura fatală care i-ar fi sfârşit cariera. Dar Salazar avea o problemă cu judecarea semenilor săi. Fără îndoială că răul trebuia găsit şi extirpat. Totuşi el evitase să adopte o atitudine fermă şi înainte, când răul fusese mult mai mare. Evident că Stock făcuse o greşeală, dar cine era el să condamne păcatele altui om când el însuşi era ca vai de el?
   Infirmiera îi aştepta sentinţa.
   - Ar fi bine să-i punem alt pansament, mormăi doctorul. Ăsta e îmbibat cu sânge.
   Stock scoase un sunet stins, imposibil de identificat, şi se retrase.
   Când reveni cu pansamentele, Salazar se dădu la o parte şi o lăsă pe ea să-i schimbe bandajul lui Moulson. Presupunea că ar fi trebuit să spună ceva, dar nu-i venea nimic în minte.
   - De acum încolo am să-i dau eu tramadolul, zise el în cele din urmă. Vom modifica programul în aşa fel încât să-i administrez doza chiar înainte de plecare.
   Stock bâigui ceva neinteligibil. Probabil că spusese doar „Da”.
   - Şi toate medicamentele ei, continuă el, să mi le laşi mie.
   Când Moulson a cerut să fie hrănită, tot Salazar s-a ocupat de asta. Mai întâi perfuzia cu soluţie hipertonică, apoi mâncarea solidă.
   Pe drumul spre serviciu, a cumpărat hrană pentru bebeluşi de la o farmacie din Fletchertown şi i-a dat-o rece, direct din borcan.
   Cantina penitenciarului nu era corespunzător echipată ca să poată pregăti mese nutritive pentru deţinutele cu guri ulcerate.
   Moulson a mai fost ţinută încă 6 zile şi nopţi în secţia de carantină. Acum infirmierele erau mai atente la dozarea medicaţiei, mai cu seamă Sylvie Stock. Drept urmare, a petrecut mare parte din timpul acesta în somnul indus de tramadol. Somn mult prea profund pentru a mai lăsa loc viselor.
   Iar când se trezea, avea minţile încleiate din cauza stării de sevraj.
   Nu cine ştie ce calvar pentru cineva care încercase să se lase de heroină, dar suficient cât să o ţină într-o stare de amorţeală. Nu ştia unde se află, dar avea senzaţia că se topea treptat şi că nu va mai rămâne nimic din ea.
   În tot acest timp însă, îi creştea indicele de masă corporală, de parcă s-ar fi îndopat cu steroizi. Patience DiMarta o cântărea de trei ori pe zi, exclamând de fiecare dată cu admiraţie şi încântare. Şi avea grijă să înregistreze impecabila reînviere a lui Moulson pe un grafic pe care îl pusese pe perete, chiar lângă pat. Când doctorul Salazar a întrebat-o dacă foaia aia de hârtie era o unealtă medicală ori una motivaţională, infirmiera i-a răspuns simplu:
   - Recunosc un miracol atunci când îl văd cu ochii mei.
   Infirmiera Stock avea cam aceleaşi sentimente şi continua să o evite pe Moulson ori de câte ori îi era cu putinţă. Simţea că Moulson fusese salvată de pe marginea prăpastiei tocmai ca să o acuze pe ea şi aştepta să primească lovitura inevitabilă. Dacă toată povestea asta era un miracol, atunci era un miracol menit a-i face ei rău.
   Până una-alta, în aripa cu celulele deţinutelor, radio-şanţ zbârnâia la cote maxime, încă încercând să priceapă atât minunea însănătoşirii lui Moulson, cât şi cealaltă minune, care a decurs din prima – anume că Grace fusese obligată să achite pariul pierdut.
   Moulson era un subiect încă foarte dezbătut, iar povestea lui Shannon McBride despre întâlnirea lor din infirmerie era din nou foarte solicitată.
   Normal că Shannon răspundea acestor cereri cu foarte mare plăcere şi şi-a dezvoltat istorioara, transformând-o într-o piesă de teatru într-un act. Dar tot mai încerca să găsească o morală, astfel încât amănuntele se schimbau foarte mult de la o reprezentaţie la alta. Uneori o punea pe Moulson să-i cânte un cântec cunoscut, dar cel mai adesea, cuvintele cântecului erau într-o limbă străină şi foarte ciudată, pe care Shannon nu reuşea s-o identifice („Cyndi Lauper? Nici vorbă? De unde ai mai auzit şi asta?”). Alteori Moulson o mângâia pe păr sau pe frunte – şi îi dădea putere lui Shannon prin atingerea ei. Iar câteodată – aceasta fiind cea mai bună versiune pe care o putuse realiza, după o mulţime de reamenajări ale decorului: cât de întuneric era şi cum nu-şi dăduse ea seama dacă visa sau nu –, Moulson era prinsă cu cătuşele de pat, dar cătuşele alea se desfăcuseră singure atunci când ea s-a ridicat şi a venit să aline plânsul amar al lui Shannon. Nu te teme, i-a spus ea atunci şi a început să-i cânte...
   La momentul acesta, majoritatea femeilor din Goodall încă aveau cazul proaspăt în minte. În fond, era vorba despre o ucigaşă de copii. Nu despre vreo pedofilă, ceea ce ar fi fost de neconceput, însă tot despre o faptă josnică şi reprobabilă era vorba. Da, sigur, le plăceau poveştile bune – cui nu-i plac? –, dar nu credeau deloc că Dumnezeu ar fi ales-o pe Jess Moulson să-l slujească, oricât de strâmtorat ar fi fost.
   Însă se pare că Moulson îl alesese ea pe Dumnezeu. Sau, cel puţin, a avut parte de o consultaţie iniţială de specialitate. Când a fost în stare să vorbească din nou, i-a spus lui Sally că s-a răzgândit. Şi că voia să stea de vorbă cu doamna pastor.
   Spre marea ei surprindere, Jess descoperi că o place foarte mult pe Sarah Afanasy.
   Doamna pastor nu prea avea înfăţişare de duhovnic. După părerea lui Jess, un preot trebuia să fie slab şi palid, pe jumătate materie şi pe jumătate spirit. Şi la aşa ceva se aşteptase ea. Însă doamna pastor Afanasy avea o constituţie cam plinuţă, care nu părea să o deranjeze deloc. În locul hainelor preoţeşti, purta o pereche de jeanşi negri, espadrile roşii şi (cu toate că trecuse de 50 de ani) un tricou cu personaje din desenele animate japoneze.
   - Aoleu, da’ cald mai e aici! exclamă ea, cu un uşor accent american, în timp ce se tolănea, deloc protocolar, pe scaunul de lângă pat. Cum vrei să-ţi zic? Jessica e bine?
   - Jess.
   - Jess. Îmi place. Iar tu îmi poţi spune „Sfinţia Ta”. Cu ce te pot ajuta, Jess?
   Jess zâmbi politicos la gluma doamnei pastor, însă nu ştiu ce să-i răspundă. Ce fel de ajutor căuta? Şi cum să descrie ce nici ea nu era în stare să înţeleagă? Încercă să treacă de impasul acesta, spunând ce se ştia deja:
   - Am făcut un lucru îngrozitor.
   Doamna pastor dădu din cap. Gata cu glumele. Devenise pe loc foarte serioasă.
   - Şi asta îţi împovărează sufletul?
   - Da.
   - Am auzit că ai făcut greva foamei. Aşa ai vrut tu să arăţi cât de rău îţi pare?
   - Aşa a început.
   - Şi chiar ai vrut să mori?
   - Sigur că da.
   Era adevărul gol-goluţ, iar Jess îl enunţă fără pic de jenă. Era tot ce-şi dorise.
   - Dar când am ajuns foarte aproape de moarte, mi s-a părut... am văzut...
   - Te-ai gândit că poate există un motiv pentru care să trăieşti.
   Jess căzu pe gânduri. Asta îi oferise Alex. Iar răspunsul ar fi fost precis acelaşi, chiar dacă era vorba despre o simplă halucinaţie. Chiar dacă nu era decât o nălucire a minţii ei, care încerca să descopere o cale de scăpare înainte de a fi prea târziu.
   Răspunsul era acelaşi, dar nu şi verdictul. Fie găsise un motiv pentru care să trăiască, fie se minţea singură că-şi pierduse minţile.
   Iar a doua variantă părea cea mai probabilă. Exact această fantezie şi-ar fi ales-o. Exact asta îşi dorea din tot sufletul să creadă: că Alex nu murise. Sau, dacă totuşi era mort, că încă mai avea cumva nevoie de ea... oricât de ilogic ar fi părut asta...
   Însă o contrazicea chiar graficul pus pe perete de DiMarta, cu inexplicabila ei creştere în greutate. Recunosc un miracol atunci când îl văd cu ochii mei.
   Doamna pastor Afanasy nu dădea semne că ar fi aşteptat ca Jess să confirme sau să infirme spusele ei. Şi, după o pauză destul de lungă, continuă, de parcă tăcerea lui Jess ar fi fost singurul răspuns de care avea nevoie.
   - Trebuie să-ţi zic ceva, spuse ea, indiferent dacă vrei sau nu să mă asculţi. Nu ai deloc dreptate când crezi că, dacă îţi iei viaţa, ai să repari un rău pe care l-ai făcut. Nu ai reuşi decât să-i faci nefericiţi pe oamenii care ţin la tine.
   Jess se gândi la Brenda şi avu un moment de greaţă cumplită, de dezgust faţă de sine însăşi, care o aduse iarăşi în pragul disperării.
   - Dacă regreţi cu adevărat, dacă te căieşti cu adevărat, atunci trebuie să încerci să faci numai fapte bune de acum înainte. Singurul lucru care are sens este ce crezi tu că vrea Dumnezeu de la tine. Pricepi ce-ţi spun, Jess?
   Jess scoase un sunet indecis, pe jumătate hohot de râs, pe jumătate oftat. Nu pricepea. Nu pricepea câtuşi de puţin.
   - El nu ţi-a cerut niciodată să mori, insistă Afanasy, pe un ton mai tăios. Nimeni nu ţi-a cerut asta. Tu singură ai ales să tragi obloanele, pentru că n-ai mai putut să înduri loviturile dure ale vieţii. N-ai reuşit decât să-ţi agravezi greşeala şi aşa cumplit de mare. Nu ai fi făcut niciun bine nimănui.
   La asta erau foarte multe răspunsuri. Că încă nu reuşise să facă vreun bine cuiva şi că probabil era prea târziu ca să mai încerce. Că părinţii lui Alex poate ar avea parte de o fărâmă de consolare de pe urma ecuaţiei cu ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Că măcar aşa se asigura că nu va mai face niciodată vreun alt rău.
   Dar toate acestea erau irelevante. Nu conta decât ce va urma.
   - Dacă ar fi vreun bine pe care l-aş putea face! spuse ea. Dacă aş putea să ajut pe cineva...
   Dar nici fraza nu reuşi s-o ducă până la capăt, darămite să explice ce voia să spună.
   - Atunci, ce? nu o lăsă în pace Afanasy.
   - Nimic, spuse Jess. Nu ştiu. Nu ştiu nimic.
   - Atunci, acordă-ţi prezumţia de nevinovăţie, îi sugeră doamna pastor.
   La fel o sfătuise şi Brian Pritchard, numai că el se referise la trecut, în vreme ce Sarah Afanasy vorbea despre viitor.
   Făcând-o pe Jess să se întrebe pentru prima oară dacă ea sau Alex – în pofida caracterului aparent final al morţii – aveau aşa ceva.

27

   Altă noapte, alt vis. Acum unul banal, cu nimic ieşit din comun.
   Jess juca şotron pe terenul de joacă al şcolii în care făcuse primele patru clase. Avea iarăşi 9 ani şi era îngrozitor de conştientă de aparatul dentar pe care-l purta şi de faptul că era încălţată cu pantofii cei noi, pe care nu ar fi trebuit să-i strice.
   Când s-a trezit, l-a văzut pe Alex, care şedea turceşte la picioarele patului. De fapt, nici nu atingea patul, ci levita la 2 centimetri deasupra lui şi nu arunca nicio umbră pe aşternuturile albe şi apretate.
   Un gând întunecat şi confuz a apărut în mintea lui Jess, acolo unde îndoiala se contopea cu teama şi refuzau amândouă să se dizolve. Dacă Alex era o plăsmuire, dacă sentimentul ei de culpabilitate purta chipul unui copil mort, atunci clar era nebună, fără speranţă de recuperare. Dar dacă era real, atunci ea era închisă undeva alături de un monstru, lucru cu totul imposibil şi greşit.
   Nu, monstrul sunt eu, îşi spuse ea. Nu Alex. Oricine răneşte un copil este un monstru, indiferent dacă a făcut-o intenţionat sau nu. Păstrează gândul acesta! Dacă exista în camera asta cineva rău, psihopat, anormal, atunci acel cineva era ea. Nu conta dacă Alex era real sau nu, pentru că aceasta era penitenţa ei. Ori o alegea, ori intra în pământ, aşa cum intenţionase de la bun început, fără să facă nimic. Fără să schimbe nimic, fără să se căiască pentru nimic.
   Îmi place uniforma ta, spuse Alex. Cu voce tare, chiar dacă buzele nu i se mişcaseră. Iar ei i se păru că încerca să schimbe subiectul. Şi eu am avut un blazer negru, cu ecuson roşu. Avea o capră şi un steag şi dedesubt scria Dum spiro spero.
   În visul ei, Jess purtase blazerul şi fusta albastre care erau uniforma elevelor de la şcoala elementară publică de pe Heathcote Road.
   - Vreau să te ajut, îi spuse ea, cu vocea-i ruginită, care avea mare nevoie de reparaţii capitale. Nu ştiu dacă am să pot, dar vreau să încerc.
   Ignora, în mod voit, să vorbească despre o mulţime de lucruri, printre care: N-am nici cea mai mică idee dacă tu eşti cu adevărat aici sau dacă toată povestea asta are vreo noimă, dar, dacă există Dumnezeu, atunci poate că El mă vede că încerc şi asta ar putea să conteze cumva. Ar fi putut spune toate astea, dar i se păru mai uşor să le treacă sub tăcere pentru moment.
   Băiatul cel mort îi surâse.
   Îţi mulţumesc, Jess!
   - Vrei să ştii... ce s-a întâmplat înainte de incendiul care ne-a distrus apartamentele? Femeia asta care ţi-a făcut rău – vrei să ştii cine era?
   Un semn hotărât din cap.
   Şi de ce nu putea să mă sufere. Şi unde s-a dus prietena mea.
   - Prietena ta? N-ai pomenit niciodată de...
   Tocmai ce mi-am adus aminte. Era o fată care îmi era prietenă şi o altă fată care nu mă plăcea deloc.
   - O fată sau o femeie?
   Alex se încruntă în timp ce întorcea întrebarea pe toate părţile în minte.
   Nu ştiu, mărturisi el în cele din urmă. Amintirile mele sunt cam vraişte. Cred că am visat mult înainte să uit tot ce s-a întâmplat, iar aici, unde locuiesc eu acum, visele sunt cele mai reale lucruri. Uneori e femeie şi alteori e fată.
   - De vârsta ta? îl întrebă Jess la întâmplare.
   Câţi ani am?
   - Aveai 10 când ai murit.
   Formularea tragediei în cuvinte îi făcu mintea să se revolte din nou împotriva acestei nebunii. Cădea prin vizuina de iepure cu ochii larg deschişi. Şi s-ar fi putut să fie o vizuină fără fund.
   Probabil că sunt mai mari decât mine. Dar nu-s sigur.
   Deloc de mirare, îşi zise Jess cu tristeţe. Dacă Alex era copil – sau ce mai rămăsese dintr-un copil – înseamnă că perspectiva lui era limitată de modul în care percepea lumea. Iar dacă era doar o nălucire a minţii ei bolnave, atunci tot ce spunea era aberant.
   Oricum ar fi luat-o, tot pe cont propriu era.
   Sau poate nu. Nu cu desăvârşire. Dacă relua legătura cu avocaţii ei şi le spunea că s-a răzgândit în privinţa apelului, atunci poate ar reuşi să-i convingă să cerceteze mai amănunţit evenimentele care o aduseseră aici: incendiul şi moartea lui Alex.
   Şi, brusc, îşi dădu seama că era mult mai bine să creadă. Pentru că, dacă ar crede, atunci Alex ar fi alături de ea – cel puţin o perioadă. Ar avea parte de această mângâiere şi, poate, de încă o şansă ca să-i demonstreze că îi este prietenă. În cel mai rău caz, nu şi-ar pierde decât judecata. Dar, în fond, la ce altceva să o mai folosească?
   Îşi aduse aminte de vorbele doamnei pastor Afanasy şi acum se simţi în stare să-şi deschidă sufletul şi să le primească în el: drumul acesta era mult mai bun decât moartea.
   Şi Jess se hotărî să-l urmeze, indiferent unde avea să o ducă.

28

   Dennis Devlin era tare supărat din cauza pariului pierdut în legătură cu moartea Jessicăi Moulson. Grace îl însărcinase ca, prin intermediul doctorului Salazar, să urmărească îndeaproape etapele declinului lui Moulson, astfel încât ea să-şi poată regla mizele.
   Diavolul făcuse tot posibilul să se conformeze şi fusese nevoit să facă mari eforturi în acest sens, din cauza reticenţei lui Salazar de a spune lucrurilor pe nume. Iar când s-a dovedit că Moulson avea să trăiască, lui Grace i s-a părut că apăruse o problemă cu informatorii ei.
   De aceeaşi părere era şi Devlin, numai că, în timp ce Grace pe el îl scotea vinovat, el dădea vina pe doctor. Şi, la momentul potrivit, i-a făcut acestuia o vizită. L-a găsit în infirmerie, împreună cu Sylvie Stock. Sally completa formularele de comandă pentru farmacie, iar infirmiera schimba aşternuturile. În general, Devlin nu ştia deloc să aprecieze atmosfera locului în care intra, dar acum era aproape sigur că nu întrerupsese o scenă de amor.
   - Eşti chemată în blocul Franklin, o anunţă el pe Stock. Şi vezi să rămâi acolo până am să te chem eu.
   Infirmiera plecă fără să se uite înapoi. Imediat ce rămaseră singuri, Devlin îi spuse lui Sally că era extrem de nemulţumit de rezultatul poveştii cu Moulson.
   Tonul lui Sally sună corect şi apologetic, dar şi sfidător.
   - A fost un miracol, zise el. Mi-a depăşit oarecum competenţele, Dennis.
  - Nimeni nu-i poate sluji în acelaşi timp şi pe Dumnezeu, şi pe Mamona. Ai grijă cum vorbeşti, Sally!
   - Atunci, tu cum i-ai zice? îl chestionă doctorul, uşor înfuriat. Era pe marginea prăpastiei. Ajunsese să cântărească 32 de kilograme. Pulsul îi era neregulat şi glicemia îi scăzuse la o treime din nivelul normal. Ba chiar mai mult. Aş fi zis că mai are cel mult o zi până când fie îi cedează diagrama, fie intră în şoc cardiogen sever. Şi atunci...
   - Să nu-mi zici că s-a întâmplat un miracol, îl avertiză Devlin.
   - Ceva tot s-a întâmplat. Ceva ce eu nu pot explica. Şi-a revenit. Semnele ei vitale de acum... parcă nici n-ar fi vorba despre una şi aceeaşi persoană.
   În mintea lui Devlin, ceva ce eu nu pot explica echivala cu ceva ce nu s-a întâmplat din vina mea. Şi nu era deloc de acord cu asta.
   - Te-am crezut pe cuvânt, Sally, zise el, înşfăcându-l pe doctor de reverele halatului şi îmbrâncindu-l în dulapul cu medicamente.
   Salazar încercă să se desprindă din strânsoarea lui, dar nu reuşi decât să răstoarne o mulţime de flacoane cu tablete şi tuburi cu unguent.
   - Şi i-am spus şi lui Grace. Şi acum uite ce s-a întâmplat. Am ieşit toţi în pierdere din cauza incompetenţei tale.
   - Dar ţi-am zis, protestă Salazar. Ţi-am zis că nu-ţi pot da un răspuns clar.
   - Mi-ai zis că s-ar putea să te înşeli cu o zi sau două. Nu mi-ai zis că s-ar putea să trăiască până la pensie!
   Doctorul vru să mai spună ceva – poate că Moulson încă nu era cu totul în afara primejdiei –, dar Devlin nu-l lăsă. Şi îşi înfipse pumnul în burta lui Salazar.
   Cu un fel de sughiţ provocat de şoc şi durere, acesta se prăbuşi în genunchi.
   Însă şi Devlin era şocat. Până atunci nici măcar nu-i trecuse prin cap să-l pocnească pe Sally. Dar se vede treaba că nu-l deranja deloc şi ar fi repetat această experienţă cu cea mai mare plăcere dacă doctorul i-ar fi dat motive.
   Aşa că Devlin îl apucă de păr şi-i trase capul pe spate până când reuşi să-l privească în ochi.
   - M-ai dezamăgit, spuse el pe un ton calm, în pofida emoţiilor tulburi, ca de om beat, care-l cuprinseseră. Ţi-am cerut să-mi faci un simplu serviciu, Sally, şi tu ai dat-o în bară. Îţi spun acum ca să nu-ţi faci iluzii: nu mai eşti prietenul meu.
   Salazar bolborosea frenetic, încercând să mai explice o dată, să protesteze, să explice din nou. Dar nu se prea înţelegea nimic din vorbele lui şi, oricum, Devlin nu-l mai asculta. Pentru că îi venise o altă idee, tot din senin, din iarbă verde, la fel cum îi venise şi gândul cu pumnul ăla de mai devreme. Şi îl absorbi complet preţ de câteva secunde.
   Îl cuprinse un sentiment de frustrare şi, într-o clipă de slăbiciune, îi dădu drumul lui Salazar. Poate că sentimentul acela era mai profund decât îşi imagina el. Poate că încerca să-şi dovedească sieşi că era la fel de temut în lumea lui cum era Harriet Grace în a ei.
   Dar gândul acesta îi aduse aminte de micuţa problemă a lui Grace în legătură cu aripa Curie. În tot acest timp, Sally fusese sursa lui proprie şi personală, pe care o ţinuse dinadins departe de Grace.
   Indiferent cât de bună ar fi fost relaţia dintre el şi doamna respectivă, prefera ca ea să nu afle despre dependenţa lui de mialgin şi despre furnizorul lui. Se va umple cerul cu porci zburători în ziua când îşi va pune coaiele în palma cuiva, invitându-l să strângă pumnul.
   Însă ideea că l-ar putea folosi pe Sally drept cărăuş de droguri avea un farmec aproape irezistibil. Doctorul se putea duce oriunde voiau muşchii lui, oricând avea el chef. Desigur că prefera să nu o facă şi le lăsa pe infirmiere să conducă clinicile-satelit din blocurile cu celule, în vreme ce el stătea aici, în micuţa lui cameră de gardă imaginară şi număra ploştile.
   Dar, dacă te gândeai bine, oare cine era mai indicat să livreze droguri dacă nu un doctor? Genială idee! Soluţia la problema pe termen scurt ridicată de Grace şi, pe termen lung, planul pe care se poate construi un imperiu. Normal că Sally se va opune, numai că nu era genul care să se opună până la capăt. Şi, mai ales, nu acum.
   Devlin luă mâna din părul lui Salazar şi se îndreptă de mijloc.
   Doctorul se ridică cu greu în picioare.
   - Aranjează-te! îi spuse Devlin cu bruscheţe. Haide! Arăţi ca dracu’. La cât ieşi din tură?
   Salazar îşi şterse lacrimile cu podul palmei, care-i tremura cam tare. Devlin îl urmări din priviri cum încerca să decidă ce atitudine ar fi trebuit să adopte – răspunsul corect fiind „niciuna”. Nu putea depune plângere pentru corecţia pe care tocmai ce i-o aplicase Devlin, pentru că îl împiedica factura aia pe care o falsificase. Şi nu putea recurge la ameninţări, pentru că acestea s-ar fi întors împotriva lui şi l-ar fi distrus.
   - La cât termini treaba? îl întrebă iarăşi Devlin. Ai surzit?
   - L-la 6, se bâlbâi Sally.
   - Vino în celula lui Grace după aia! Ba nu, stai! Vino imediat după prânz. Scrie în registru că-i o vizită medicală. Spune că deţinuta se vaită de crampe menstruale sau ceva de genul ăsta.
   Salazar nu păru deloc încântat de idee. Căută cu disperare o scuză şi evident că spuse exact una dintre prostiile alea penibile care-l caracterizau:
   - Tocmai ce a fost la consult pentru dismenoree.
   Devlin pufni printre dinţi – un fel de hohot de râs, încărcat cu o doză mare de dispreţ.
   - Atunci, gândeşte-te la altceva! Alegerea îţi aparţine. Doar ai grijă să vii.
   - Pentru ce?
   - Un loc de muncă.
   - Dar am loc de muncă!
   - Mda, îi dădu dreptate Devlin. Deocamdată ai unul. Şi, dacă vrei să ţi-l păstrezi, trebuie să faci ce ţi se spune şi să fii fericit. Să nu mă faci să vin personal după tine, că o să mă apuce toţi dracii!
   Cu aceste cuvinte, Devlin porni spre uşă, oprindu-se doar cât să arunce o privire în secţia de carantină, unde dormea profund Moulson, respirând rar şi regulat. Pomeţii încă îi mai erau proeminenţi ca ţăruşii unui cort ofilit. Dar pielea din jurul lor avea ceva culoare.
   - Proasto! mormăi gardianul-şef. Nici să te omori nu eşti în stare!
   După plecarea lui Devlin, domnul doctor Salazar şi-a vârât cămaşa înapoi în pantaloni, încercând să ascundă cât mai bine nasturele smuls în timpul agresiunii căreia îi fusese victimă.
   Tot mai plângea. Nu reuşea să se oprească, cu toate că ştia că Stock putea să intre pe uşă dintr-o clipă în alta. De fiecare dată când se ştergea pe faţă şi încerca să-şi vină în fire, îl apuca iarăşi plânsul. Mai mult din cauza umilinţei îndurate decât din cauza durerii. Şi din cauza fricii, care evident că era cea mai umilitoare dintre toate emoţiile care îl răvăşeau.
  Ştia că nu are de ales. Există bătălii pe care le pierzi încă dinainte de a intra în ele. Devlin şi Grace. Doar pe unul dintre ei dacă îl ofuscai, te alegeai imediat cu amândoi pe capul tău. Se susţineau unul pe celălalt, de parcă ar fi avut de protejat o taină îngrozitoare.
   Salazar încă îşi mai amintea de vremea când nu se temuse de ei, când nu se temuse de nimic. Dar apoi a avut parte de două tragedii, care îl luaseră pe neaşteptate. Două morţi. Prima fusese moartea unei deţinute, dar şi acum evita să se gândească la asta, aşa cum o făcea întotdeauna. A doua fusese moartea soţiei sale, Leah. Ea fusese curajul şi mintea şi puterea lui. Ea avusese toate aceste calităţi, iar în fiecare seară când Sally pleca de la Fellside şi se ducea acasă, la îmbrăţişarea ei, le absorbea şi-şi făcea noi provizii.
   Sally îşi idolatrizase soţia, dar se purtase cu mare atenţie în preajma ei. Ştia că, în ultimii ani, Leah avusese o relaţie şi, chiar dacă îl îndurerase profund, reuşise cumva să treacă peste asta. Nu era deloc un amant perfect şi nici măcar un soţ perfect nu era.
   Indiferent ce dăruia (sau primea) soţia lui în altă parte, adevărul era că avusese întotdeauna grijă ca lui să nu-i lipsească nimic. Iar unul dintre cele mai mari regrete era că nu se întrebase niciodată de ce anume avusese ea nevoie decât atunci când fusese prea târziu.

29

   Directorul Scratchwell nu era genul de om care să-şi supraevalueze autoritatea. Înţelegea foarte bine că revenirea lui Moulson printre cei vii era un eveniment care schimba mult datele problemei şi nu trebuia tratat cu lejeritate.
   A căutat cartea de vizită pe care i-o dăduse jurista şi a sunat-o.
   Însă a fost preluat de un alt expert juridic, cu un comportament mult mai dur. Când Scratchwell i-a spus juristului numărul doi că Moulson se trezise, acesta i-a răspuns că a aflat deja. Iar tonul lui insinua că fusese oarecum vina lui Scratchwell, chiar dacă vorbele i-au fost mai ambigue.
   - Aţi făcut tot posibilul ca să-i asiguraţi lui Moulson o moarte demnă şi fără dureri. Acum ea s-a răzgândit şi trebuie să-i respectaţi hotărârea. Mutaţi-o împreună cu celelalte deţinute!
   - Credeţi că... este bine? îndrăzni Scratchwell. A atras deja atenţia tuturor. Iar specificul infracţiunii ei...
   - Crima.
   - Asasinarea unui copil.
   - Dar fără agresiune sexuală. Nu o mai considerăm un risc major pentru instituţia dumneavoastră, domnule Scratchwell.
   Pentru că nu pe voi vă afectează, îşi spuse Scratchwell cu amărăciune. Nu putea să povestească despre pariurile puse pe şansele de supravieţuire ale lui Moulson. Oficial, nici nu trebuia să ştie de ele, pentru că altminteri ar fi trebuit să le interzică – să ia atitudine împotriva unui aspect al ecosistemului din Fellside de care reuşise să se ţină la distanţă până acum. Însă avea cunoştinţă de cele întâmplate şi mai ştia că aşa ajunsese Jessica Moulson să fie unul dintre cele mai discutate subiecte din penitenciar de-a lungul celor şase săptămâni cât fusese pe patul de moarte. S-o mute acum împreună cu celelalte – mai ales când toate erau cu ochii pe ea şi bursa de zvonuri era mai activă ca niciodată – ar fi însemnat să-şi forţeze norocul.
   Dar superiorii lui nu-i prea dădeau de ales. Trebuia să o scoată pe Moulson din infirmerie şi să suporte consecinţele.
   Singurul lucru pe care îl putea face Scratchwell era să discute cu supraveghetorul cel mai experimentat de la Goodall. Să-i ceară să stea cu ochii pe Moulson, pentru ca nu cumva aceasta să se apuce să creeze probleme sau să i se creeze ei probleme.
   Jumătate dintre gardienii bărbaţi de la Fellside erau ori perverşi, ori incompetenţi; iar orice diagramă Venn arăta o mare suprapunere a celor două situaţii. Însă pe Dennis Devlin te puteai bizui.
   Iar Jessica Moulson avea să fie în siguranţă în grija lui, exact aşa cum ar fi fost în buzunarul lui Dumnezeu.

PARTEA A TREIA

STAREA DE GRAŢIE

30

   Fiecare avea propria-i versiune a biografiei lui Harriet Grace. La fel ca tunetele sau cutremurele, viaţa acestei deţinute părea a avea nevoie de un mit etiologic.
   Cea mai informată era, din nou, Shannon McBride. O preluase angro de la domnul Devlin, a cărui conversaţie cu doi gardieni din blocul G o auzise din întâmplare şi o relata păstrându-i toate expresiile şi intonaţiile. Era indiscutabil cea mai bună poveste din repertoriul ei, dar avea mare grijă când şi unde o spunea. Dacă vestea despre recitalurile ei ar fi ajuns vreodată la urechile lui Grace şi Devlin, probabil că Diavolul ar fi pedepsit-o cu mult mai rău decât ar fi fost în stare să o facă Grace, tocmai pentru că şi pe el l-ar fi aşteptat o pedeapsă cumplită că nu fusese în stare să-şi ţină gura.
   - De două ori a făcut-o, spunea Shannon. Asta trebuie să ştiţi despre ea. De două ori a luat-o de la început. Şi când zic „de la început” vreau să spun că a luat-o de la zero la propriu. N-a avut parte de părinţi înstăriţi şi nici de educaţie aleasă sau altă chestie de genul ăsta. Nu a avut decât încrederea în propriile-i puteri. Credinţa că poate reuşi. A crescut în Churchbeck. Şi aflaţi de la mine, în caz că nu ştiaţi deja, Churchbeck nu-i Manchester. Nici măcar vreun Bury nu-i. E doar unul din orăşelele alea cu muncitori din cărţile lui Dickens. Iar Dickens nu mai face angajări.
   Comentariul acesta stârnea mereu hohote de râs şi, cu toate că Shannon nu prea pricepea ce era atât de amuzant la vorbele ei – de fapt, nici cine era Dickens nu prea ştia –, primea cu mare bucurie toate ovaţiile. Iar după ce termina de descris cadrul acţiunii, obişnuia să se aplece spre ascultătoarele ei, de parcă ar fi urmat să le destăinuie un mare secret.
   - Grace a învăţat la una din şcolile alea mari, de stat, făcute prin comasarea mai multor şcoli mici. Desigur că nu i-a plăcut deloc acolo. A fost bătută şi hărţuită şi aşa s-a înrăit. Ştiu că acum nu puteţi să credeţi, dar pe vremea aia ea era victima. Poate unde arăta mai ciudat. Avea o chestie.
   Dacă nu se grăbea nimeni să-i pună întrebarea evidentă, Shannon se apuca să-şi fluture mâna în dreptul feţei, ca şi cum ar fi încercat să mimeze ceva prea greu de descris prin cuvinte. Or fi fost cuvintele lui Devlin cele pe care le rostea ea, dar regia îi aparţinea în totalitate. Mai devreme sau mai târziu, cineva tot urma să joace rolul tembelului şi s-o întrebe:
   - Ce chestie?
   - Cred că i se zice „malformaţie facială”. Dar sunt multe feluri de malformaţii dintr-astea şi aia pe care o avea ea era foarte nasoală. Aiurea rău. Ziceai că avea buza şi nasul îndesate în obraz, ca într-o pensă. Nici să vorbească normal nu putea. Ceilalţi elevi au poreclit-o Faţă-de-Broscoi. Şi se fereau toţi s-o atingă sau să se apropie prea tare de ea, ca nu care cumva să cadă asupra lor Blestemul Broscoiului. Dar ea era foarte deşteaptă, chiar şi pe vremea aia, tot foarte deşteaptă era. Şi i-a învins prin notele luate la învăţătură pe toţi copiii ăia care se luau de ea. A absolvit cu 10, cu toate că nu luase parte decât la jumătate dintre cursuri, pentru că s-a operat la faţă. Doctorii nu au putut să-i repare malformaţia aia din prima, aşa că a fost nevoită să treacă prin mai multe intervenţii, căci oasele feţei nu se dezvoltă la fel de repede. Aşa că au operat-o pe bucăţele. Şi, până la urmă, au făcut-o frumoasă. Încă mai are cicatricele alea micuţe – sub păr şi de-a lungul maxilarului –, dar nu le vezi decât dacă te apropii foarte mult de ea şi dacă te uiţi foarte bine. Şi cine ar avea curajul să o facă?
   Shannon căuta să treacă destul de repede peste această parte a poveştii pentru ca nu cumva să fie întrebată cum de aflase despre cicatricele lui Grace sau despre operaţiile suferite de aceasta. Erau întrebări la care ea nu putea să răspundă. În schimb, dacă voia cineva să ştie de unde cunoştea amănuntele despre notele luate de Grace la examene, spunea în treacăt că asemenea lucruri le poţi găsi pe internet.
   - Aşa că acum avea o faţă nouă şi o slujbă bună şi se simţea în al nouălea cer. Lucra la centrul de plasare a forţei de muncă din Bury. Aranja interviuri pentru toţi mucoşii ăia care îi făcuseră zile fripte în şcoală. Am auzit că îi făcea să danseze aşa cum le cânta ea. O, da! În orice caz, chestia e că aşa a intrat în beleaua aia cu traficul de persoane. Îşi făcea treaba obişnuită, însă cu imigranţii ilegali. Îi angaja în construcţii sau agricultură sau în alte părţi şi îşi băga în buzunar două treimi din leafa lor. Aşa a făcut mulţi bani rapid şi uşor.
  Aici era momentul pentru o pauză dramatică. Publicul cunoştea morala, pentru că Grace ajunsese să fie condamnată la 12 ani de închisoare într-un loc uitat de lume. Iată cum decad cei mari şi tari. Doar ca să se ridice din propria lor cenuşă. Dar deţinutele nu ştiau exact cum de aşa ceva fusese posibil, drept care aceasta era cea mai bună parte a poveştii, aşa că Shannon le explica.
   - Operaţiunea Gary a nenorocit-o. Cum, n-aţi auzit de ea? S-a întâmplat după ce s-au înecat în Golful Morecambe toţi imigranţii ăia cu ochii oblici care culegeau moluşte acolo. Atunci autorităţile au înfiinţat un grup operativ care să pună capăt activităţilor de genul celor întreprinse de Grace. Dar poate că ea ar fi scăpat dacă nu şi-ar fi luat un partener. Nu se pricepuse niciodată la calculatoare şi asta o încetinea. Avea nevoie de cineva care să pună anunţuri pe site-urile cu locuri de muncă şi alte chestii de genul ăsta. Să armonizeze oferta cu – cum se zice? – da, cu cererea, pentru că avea doişpe imigranţi clandestini ascunşi într-un camion şi care nu produceau nimic. Aşa că s-a asociat cu un tânăr simpatic, Stephen Menzies. Iar el s-a ocupat de toate treburile astea. Ba chiar şi de altele, dacă înţelegeţi unde bat. Îi scărpina mâncărimile, o ungea prin găurile uscate. Numai că Menzies era informator al poliţiei. Făcea parte din Operaţiunea Gary şi i-a aflat toate secretele murdare şi a depus mărturie împotriva ei după ce au arestat-o. A primit doişpe ani, cu prelungirea intervalului până ar fi avut dreptul să ceară eliberarea condiţionată. Plus că i-au confiscat toate conturile şi casa şi tot ce mai avea. Pe motiv că a condus o afacere ilegală sau cam aşa ceva. Au lăsat-o doar cu hainele de pe ea. Şi au închis-o aici.
   Ştiu la ce vă gândiţi. Că e nevoie de timp ca să-ţi revii din aşa ceva. Şi aveţi dreptate. Grace şi-a revenit cam după o lună. Cum a pus piciorul în închisoarea asta, s-a uitat în jur şi a înţeles care sunt oportunităţile de afaceri. Pe vremea aia aici erau vreo 3 sau 4 traficante importante de droguri, dar astea nici n-au băgat-o în seamă. Era doar o novice, la prima condamnare. Aşa că n-au băgat-o în seamă. Până când le-a suflat afacerea de sub nas. Contează foarte mult în ce crezi, iar Grace crede doar în ea însăşi, în nimeni altcineva – s-a lecuit de asta. Nu uită niciodată şi nu iartă. După ce şi-a pus în ordine afacerea de aici, a vrut să plătească şi nişte poliţe din trecut.
   Aceasta era partea preferată a lui Shannon şi o păstra mereu pentru final.
   - A angajat doi malaci. Unul era Johnny Satchell, care fusese bodyguard la clubul de noapte „Electric”; şi încă unul, fost răcan, Peter nu mai ştiu cum. Mare figură era ăsta! Cel mai înfiorător ins din câţi există. Şi Grace i-a angajat doar pentru douăşpe ore. I-a plătit al naibii de bine, dar le-a cerut o treabă a-ntâia. Cele douăşpe ore au început să se scurgă din momentul în care ăştia doi au bătut la uşa lui Stephen Menzies. Într-o dimineaţă de sâmbătă, la unşpe. Grace ştia că-l vor găsi acasă şi chiar aşa a fost. Şi era singur. Ce să vă mai povestesc... alea douăşpe ore au făcut toţi banii.

31

   Doctorul Salazar a susţinut interviul cu Grace în intimitatea celulei ei şi aşezat pe unul dintre scaunele comode de acolo. Această celulă de închisoare era mult mai luxoasă decât cabinetul lui de consultaţii.
   Devlin îi pusese în vedere să nu sufle nicio vorbă despre aranjamentul lor secret în legătură cu mialginul. Şi Sally şi-a ţinut gura. De fapt, abia dacă a deschis-o: cuprins deopotrivă de teamă şi ruşine, doctorul s-a comportat fix ca un copil care suferă de mutism electiv.
   Dar Grace nu păru deranjată. Sally avea impresia că ea voia mai mult să fie ascultată, nu să asculte.
   - Afacerea asta comportă riscuri şi este nouă pentru noi, spuse ea, fără să specifice cine anume făcea parte din pronumele noi. Deţinem controlul complet asupra pieţei din Goodall şi, dacă vrem să ne extindem, trebuie să ne orientăm către blocurile de securitate medie. Pricepi?
   Sally dădu din cap.
   - Acum, domnul Devlin este de părere că ai putea să joci un rol în povestea asta, doctore, iar eu pun mare preţ pe părerile domnului Devlin. Însă n-ai fost mereu de partea mea. Acum 2 ani mi-ai făcut probleme serioase şi eu m-am văzut nevoită să-ţi răspund cu aceeaşi monedă. Sunt convinsă că-ţi aduci aminte. Chestia e următoarea: e în regulă să încerci o ghiduşie din aia o dată, atunci când nu ştii cu cine te pui. Dar n-aş vrea să recidivezi. Vreau să-mi dai asigurări. Nu-ţi voi cere să-mi promiţi nimic, pentru că promisiunile sunt apă de ploaie. Nu vreau decât să-mi spui că ţi-ai învăţat lecţia şi că n-o să faci vreo prostie.
   - Da, spuse Sally. Da, mi-am învăţat lecţia.
   - Şi...
   - Şi n-am să fac nicio prostie.
   Rosti destul de uşor cuvintele, fără să simtă vreo intensificare a disconfortului psihic. Pentru Salazar, simplul fapt că se afla în această situaţie reprezenta limita înjosirii. Ajunsese aici cu viteza luminii. Iar atunci când atingi viteza luminii, poţi să accelerezi cât vrei, că tot n-ai să mergi mai repede.
   Plus că orice i-ar fi ieşit pe gură, orice promisiune ar fi făcut era, automat, o minciună. Pentru că diseară, de îndată ce va ieşi din tură, avea de gând să-şi dea demisia. Să plece de la Fellside şi să nu se mai întoarcă niciodată. Grace nu va putea să-l urmărească. Iar Devlin nu-l va denunţa, deoarece nu ar avea nimic de câştigat şi i-ar fi teamă ca nu cumva şi el să spună tot ce ştia.
   Grace studie chipul doctorului un timp, înainte de a-i explica ce anume voia de la el.
   - În prezent nu avem prea mulţi prieteni în Curie. Niciunul dintre gardienii de acolo nu sunt pe statul meu de plată. Vreau să schimbăm situaţia asta, dar, în primul şi în primul rând, ne trebuie cineva care poate intra şi ieşi oricând de acolo şi care să ducă marfa oamenilor mei. Este doar un început, de unde putem să ne dezvoltăm mai departe. Ai vreo întrebare?
   Sally clătină din cap.
   Buna dispoziţie a lui Grace se ofili puţin.
   - Normal ar fi să ai o groază de întrebări. Unde? Când? Ce? Cine? Nu ţi-am dat încă niciun detaliu. Ai ascultat ce ţi-am spus, doctore?
   - Da, o asigură el.
   - Atunci...
   - Aş dori... câteva detalii.
   N-am s-o fac, i se adresă Salazar de la adăpostul minţii sale. Poţi să vorbeşti până ţi se usucă gura, oricum nu contează.
   Însă această sfidare discretă din gândurile lui a fost acoperită de o imagine efemeră. Apă. Sânge. Hârtie igienică. Un ochi dat peste cap, cu albul mai alb decât bumbacul decolorat, fixându-l cu o privire încărcată cu reproş sau avertismente. Nodul din propriul lui gât.
   Tresări şi închise ochii, încercând să alunge amintirea aceea oribilă.
   Grace şi Devlin nu păreau să fi observat ceva.
   Acum vorbea Devlin. Îi spunea că marfa va fi adusă săptămânal la unul dintre dispensarele din Curie.
   - Asta îmi convine de minune, zise Grace. Dar n-ar trebui să fie un transfer direct.
  - De ce nu? o întrebă Devlin. De ce să complicăm lucrurile?
   Nu mă puteţi obliga s-o fac, îşi spuse Salazar.
   - Dacă furnizorii noştri se prezintă săptămânal la clinică, numele lor apar pe o listă. Şi li s-ar putea da de urmă. O complicaţie în plus ar fi şi că Sally – cu tot respectul, doctore – va ajunge să îi cunoască pe cei cărora le livrează marfa. Mult mai bine ar fi să lase coletul undeva şi ei să-l ridice mai târziu. O asemenea livrare pe neve nu ar expune pe nimeni. Şi, chiar dacă ar fi cineva prins, respectivul nu ar putea să dea în gât pe nimeni.
   N-am s-o fac.
   - Ce zici de sala de meditaţie?
   - Bună idee! Cred că o să ne iasă.
   O vreme, cei doi îl ignorară complet pe doctor, discutând despre cantităţi şi date şi logistică – lucruri pe care el nu le înţelegea.
   Aştepta să i se spună că poate pleca, ceea ce se şi întâmplă la un moment dat.
   - Încă ceva, doctore, îi spuse Grace, când el mai avea doar un pas până la uşă.
   Acesta era momentul din filmele cu Columbo. Dar Salazar voia să scape mai repede de acolo, să demareze complicatul proces de a-şi lua picioarele la spinare. Însă trebui să se oprească şi să se întoarcă
spre ea.
    - Da?
   - Data trecută ai încercat să-mi faci probleme. Mai ţii minte cum s-a terminat?
   - Bineînţeles.
   - Ai rămas în viaţă. Nu toţi au avut norocul tău.
   - Am zis că îmi aduc aminte.
   Un zvâcnet minuscul şi jalnic de iritare, dispărut la fel de repede cum apăruse.
   - Nu mint, Grace. Îmi aduc aminte.
   Netulburată, deţinuta dădu din cap.
   - Ei bine, acelaşi lucru se va întâmpla şi acum. Dacă mă dezamăgeşti din nou. Exact acelaşi lucru.
   La început, Salazar nu înţelese ce anume voia să spună.
   - Dar, nu mai e nimeni...
   - Nu. Nu mai e nimeni implicat direct în viaţa ta. Dar am aflat că între tine şi infirmiera DiMarta s-a înfiripat o prietenie platonică. Aşa că probabil că am să încep cu ea.
   Salazar se întoarse în infirmerie. Era pustie acum: Moulson fusese externată de dimineaţă. Se aşeză la birou, cu mâinile pe genunchi, tăcut şi nemişcat, de parcă mintea lui încerca deja să se acomodeze cu clauzele acestui nou contract de muncă.
   Într-un fel, era chiar nostim. Dacă viaţa lui ar fi fost o comedie, scena în care el ajunge cărăuş de droguri ar fi reprezentat o răsturnare de situaţie la care nu se aştepta nimeni.
   Aşijderea şi în cazul în care ar fi fost o tragedie.

32

   Jess a fost mutată în celulă cu cea mai mare discreţie posibilă.
    O femeie gardian a luat-o din infirmerie şi a condus-o prin curte până în blocul Goodall. Gardiana era Corcoran, aceeaşi care o însoţise în ambulanţa cu care venise de la Winstanley. Acum o felicită – cam fără chef, ce-i drept – pentru că nu murise încă.
   - Nu ţi-a ieşit planul, ei? Vezi tu, sunt lucruri pe care nu le poţi planifica. Se întâmplă de la sine. Sau nu. Pricepi ce zic?
   Merseră în tăcere câteva clipe, apoi Corcoran continuă:
   - Adevărul e că locul ăsta poate fi al naibii de rău dacă îţi faci duşmani. Şi, după umila mea părere, cel mai rău duşman pe care ţi-l poţi face eşti tu însăţi.
   Jess era în plin proces de eliminare a tramadolului din organism. La fel de nesigură pe picioare ca un copilaş de 2 ani. Aşa că abia reuşi să răspundă acestei cugetări de doi bani cu un gest slăbit din cap. Pricepuse. Însă probabil că acum era prea târziu.
   În blocul Goodall se intra în mod obişnuit prin sala de bal, dar Corcoran fusese instruită să o strecoare pe Moulson în celula ei fără să facă valuri. Aşa că acum ea descuie o uşă din spatele clădirii şi intrară împreună într-un coridor de serviciu care ducea direct la scara de est. Pe uşă era un anunţ: A SE FOLOSI DOAR ÎN CAZ DE INCENDIU.
   Aripa Goodall a penitenciarului avea un parfum care, după puritatea antiseptică a infirmeriei, o zăpăcea pe Jess prin bogăţia şi complexitatea lui. Încercă să-i distingă ingredientele. Dezodorizant de cameră. Mâncare de cantină. Izul coclit al transpiraţiei înainte de a se face acră şi împuţită. Cearşafuri vechi, lăsate ani buni împăturite în fundul unui uscător. Oameni. Cel mai puternic dintre toate era mirosul de oameni închişi la un loc, frecându-se unii de alţii an după an, aidoma pietrelor într-o desagă.
   Corcoran deschise o uşă şi-i arătă lui Jess scara metalică pe care trebuia să urce. Mijlocul fiecărei trepte era tocit şi uşor scobit de multe mii de paşi. Pritchard spusese că închisoarea Fellside fusese construită de curând. Însă oamenii sunt aidoma oceanelor. Iar când oceanele se pun pe treabă, dărâmă munţii şi-i transformă în plaje.
   Pe măsură ce urca, Jess auzea tot mai tare o larmă imposibil de descris, însă Corcoran îşi făcuse bine planul şi ştia cum să o ducă neobservată în celulă. Chiar dacă în preajmă, sala de bal era invizibilă. Şi numai gălăgia o anunţa pe Jess că era foarte aproape de un univers cu totul şi cu totul nou pentru ea.
   Corcoran o duse la etajul al doilea şi apoi pe un coridor circular deschis. Sala de bal se afla la stânga, dar ele mergeau pe partea dreaptă. Se opriră în faţa unei uşi pe care scria 239. Celula lui Lorraine Buller. Fosta colegă a lui Buller, Cyndi Souk, fusese trecută de la nivelul de securitate maximă la cel mediu şi transferată în aripa Curie.
   - Asta ţi s-ar putea întâmpla şi ţie într-o bună zi, îi spuse Corcoran lui Jess. Dacă te fereşti de belele. În Curie se trăieşte bine. Acolo beneficiezi de vizite nelimitate. Ai acces la fermă şi la pepinieră. Ba chiar ai şi drept la vizite conjugale.
   Şi, după ce-i zugrăvi acest tablou idilic în larma din jur, gardiana îi ură noroc, îşi luă rămas-bun şi o lăsă să se prezinte singură.
   Neştiind dacă trebuia să bată la uşă sau nu, Jess intră în celulă. Pe patul de sus stătea întinsă o femeie de vârstă mijlocie, cu părul blond tuns periuţă. În mâini ţinea un exemplar al romanului Middlemarch, din colecţia Penguin Classics. Purta acelaşi trening galben cu negru pe care îl îmbrăcase acum şi Jess. Chipul foarte ridat părea o schiţă de portret, supraîncărcată de pictor, unde fiecare centimetru pătrat era umbrit sau haşurat. La încheieturile mâinilor i se vedeau liniile decolorate de timp ale unor tatuaje albastre.
   Îşi ridică ochii din carte şi o salută pe Jess cu un semn al capului.
   Gest politicos, dar distant.
   - Moulson? Eu sunt Buller. Ai să dormi pe patul de jos. Eu folosesc prima chiuveta dimineaţa. Sunt cu 3 ani mai veche aici decât tine şi aşa stă treaba. Nu-mi place să te aud cântând atunci când încerc să citesc şi nu-mi plac deloc băşinile trase fără avertisment. Dacă sunt chestii care să nu-ţi placă, ai face bine să mi le spui acum.
   Jess clătină din cap.
   - Adică cum, nu-i nimic care să-ţi displacă? Nimica-nimicuţa?
   Te-am întrebat serios, scumpete.
   - Nu-mi plac oamenii care râd la propriile bancuri, îndrăzni Jess.
   De fapt, asta era fixaţia lui John Street, dar trebuia să spună ceva şi i se părea că merge. Buller se strâmbă, ca şi cum ar fi vrut să zică fiecare cu gusturile ei. Apoi se apucă din nou să citească. Jess se aşeză pe singurul scaun din celulă, foarte încet şi cu foarte multă grijă, ca să diminueze impactul cu plasticul marmorat al acestuia.
   - Acum e perioada de socializare, o anunţă Buller. Ca să ştii şi tu. Singura perioadă din zi când nu eşti obligată să stai în celulă. Ai voie să ieşi în curte sau să te duci în sala de bal.
   - Mi-e bine aici, murmură Jess.
   - Te înţeleg. Aici e linişte şi e plăcut. Nu ţipă nimeni la tine. Dar sfatul meu este să te arăţi la faţă. Oricum o să ţipe la tine mai devreme sau mai târziu. Şi după aia au să-şi piardă interesul şi au să se apuce să ţipe la altcineva. Ascunde-te şi probabil n-ai să faci decât să pui paie pe foc.
   Îi aruncă o privire scurtă, apoi se întoarse la George Eliot.
   - Mă rog, asta-i doar părerea mea, mai spuse Buller.
   Jess rămase o vreme pe scaun, gândindu-se ce anume ar fi trebuit să facă şi încercând să-şi adune puterile. În cele din urmă, se ridică şi se îndreptă spre uşă.
   - Baftă! mormăi Buller.
   Jess se opri la balustrada din faţa celulei. Îşi propti coatele pe ea şi se uită în jos, la sala de bal. Treptat, o observară toate femeile şi-şi ridicară ochii spre ea. Toate deţinutele din Goodall ştiau cine era şi aflaseră că astăzi era ziua când urma să ajungă acolo. Curiozitatea din privirile lor era un amestec de ostilitate şi detaşare. Ba chiar câteva femei se uitau la ea cu un aer oarecum îngăduitor – datorat cumva talentului narativ al lui Shannon McBride.
   Jess nu ştia nimic din toate astea, însă toate instinctele îi spuneau să plece din faţa acestei examinări minuţioase, pe care nu putea şi nici nu voia să o descifreze. Bineînţeles că nu avea nici cea mai mică intenţie să coboare şi să socializeze cu ele. Era blocată aici, pe pasarelă, aidoma unui soldat rătăcit între liniile inamice.
   Dar deodată simţi cum o altă mână se strecoară într-a sa. Se uită în jos şi-l văzu pe Alex Beech alături de ea, cu nasul atingând a treia bară a balustradei. Băiatul nu-i spuse nimic, dar parcă toată puterea lui se descărcă în Jess, prelingându-se prin mâinile lor îngemănate, aşa cum îţi curge apa rece pe gâtlej într-o zi caniculară.
   Când venise la ea prima oară, la infirmerie, teama îi blocase toate celelalte emoţii. Dar aici, unde nu cunoştea pe nimeni, chipul lui Alex era singurul pe care îl ştia şi simţi un val de uşurare şi recunoştinţă la vederea lui.
   N-am vrut să mă uiţi. Înainte ai crezut că sunt doar un vis. Dar nu sunt. Nu sunt vis şi tu trebuie să-ţi ţii promisiunea.
   - Ştiu.
   Jess încercă să rostească cuvântul fără să-şi mişte buzele prea mult. Vorbea cu o fantomă pe care nu o mai putea vedea nimeni altcineva. Instinctul îi spunea asta, dar căpătă dovada certă atunci când o altă deţinută trecu pe lângă ei, drept prin trupul băiatului.
   Alex se crispă când femeia pătrunse în spaţiul lui. Iar apoi se cutremură uşor şi se strâmbă. Nu-i plăceau deloc asemenea contacte ocazionale – şi tocmai de aceea strângerea lui de mână era şi mai miraculoasă.
   - N-am uitat ce ţi-am promis, îi spuse Jess. Nu voi uita niciodată.
   O să afli ce mi s-a întâmplat.
   - Da.
   O s-o găseşti pe prietena mea. Şi pe cea care mi-a făcut rău.
   - Da. O să mă ocup de asta cât mai repede posibil.
   Ca să fie cu el şi ca să capete iertarea lui. Jess ştia că ar face orice pentru asta. Renunţase să-şi ia viaţa, aşa că promisiunea aceasta i se părea una uşoară şi o făcuse cu toată seriozitatea. Experienţa anterioară o întărise şi acum se simţea pregătită să facă tot ce era nevoie pentru asta.
   - Uită-te la ea! îi spuse Hannah Passmore lui Pauline Royal, care stătea în faţa ei, la una dintre mesele de jocuri.
   Po urmări privirea lui Hannah şi o văzu pe Moulson la etajul al doilea, cu capul atârnându-i peste braţele încrucişate.
   - Zici că a făcut-o cineva şefă aici.
   Po era o persoană extrem de îngăduitoare, însă acum se văzu nevoită să fie de acord cu colega ei. Într-adevăr, atitudinea nou-venitei părea cam arogantă. Moulson parcă îşi lăsase garda jos. Şi, într-un loc precum Goodall, o asemenea relaxare reprezenta cea mai mare demonstraţie de forţă.
   - Uite şi ce rânjet superior are, idioata! continuă Passmore. N-am de gând să înghit aşa ceva.
   - Gardienele sunt cu ochii pe noi, Hannah, îi atrase atenţia Po. Ştiu că o să iasă cu scandal. Pune-ţi mintea la contribuţie şi lasă pe altcineva să înceapă tărăboiul.
   Passmore ştia prea bine că Po are dreptate, dar chiar că nu-i plăcea rânjetul ăla.
   Alte două deţinute condamnate la închisoare pe viaţă, Doll Paley și Sam Kupperberg, jucau dame la masa de alături – de fapt, o variantă mai ciudată a jocului, inventată chiar de ele, în care fiecare muta alternativ piesele albe şi negre. Doll ridică ochii.
   - De ce n-o laşi în pace? sugeră ea. Din câte am auzit, nici măcar n-a vrut să-l omoare pe băiat. Nu şi-a dat seama ce face.
   - Numai Dumnezeu ne poate judeca, o aprobă Kupperberg. Nimeni altcineva n-are dreptul ăsta.
   Passmore n-avusese niciodată o părere prea bună despre fiinţa supremă, aşa că nu luă în seamă pălăvrăgeala pioasă a colegelor ei.
   - Ştiţi ce ne-ar trebui aici? strigă ea suficient de tare ca să o audă toată lumea. Un grătar!
   Câteva dintre deţinute se uitară la ea, apoi îi urmăriră privirea şi înţeleseră gluma. Deloc convingătoare, cele câteva hohote de râs o încurajară totuşi pe Passmore să încerce o altă vorbă de duh:
   - Miroase a friptură!
  O altă femeie ţipă şi ea:
   - Te lingi pe degete de bună ce-i!
   Gardienele interveniră imediat, nu doar în sala de bal, ci şi pe coridoarele circulare. Reacţionară toate în acelaşi timp, ceea ce dovedea fără putinţă de tăgadă că se aşteptau la ceva agitaţie. Şefa de tură, doamna Carlisle, le anunţă pe cele două deţinute turbulente că, dacă mai au chef de glume, o să le facă în carceră.
   Agitatoarele se potoliră imediat, dar începură să bombăne. Furioase. Deţinutelor din Goodall li se închisese gura.
   Nimănui nu-i convine asta.

33

   Acea primă zi a prefigurat evenimentele ulterioare. Jess s-a izbit de o mulţime de probleme în încercările ei de a se integra în viaţa de zi cu zi din aripa Goodall.
   În ziua a doua a luat bătaie de la câteva dintre femeile de la etajul ei. Incidentul acesta nu a fost plănuit dinainte şi nici pus la cale în mod special. S-a întâmplat pur şi simplu atunci când a trecut pe lângă ele într-un fel care le-a scos din sărite. Una i-a dat un pumn, iar celelalte i s-au alăturat imediat, pentru că nu este frumos să-ţi laşi prietena singură la ananghie. Jess s-a ales cu o mulţime de vânătăi în locuri nevizibile, dar bătaia aceasta a fost una uşoară – în limbajul din Goodall „bătaie uşoară” însemnând una în urma căreia încă mai poţi sta pe picioarele tale.
   În ziua următoare a fost mult mai rău. Hannah Passmore a intrat în celula ei în fruntea unui grup de comando şi a bătut la ea mai bine de cinci minute, după ce alte două femei, Chandler şi Williams, o imobilizaseră. Buller nu a intervenit, dar a avut totuşi grijă să le anunţe când întrecuseră măsura.
   - Eu hotărăsc când ajunge, mârâi Passmore, lovind-o încă o dată cu piciorul pe Jess.
   - Ba ai să te opreşti chiar acum, zise Buller, dacă nu vrei să chem gardiana.
   Şi atunci Passmore se opri o clipă, însă doar ca să arunce o privire ş veninoasă spre Buller.
   - Ai fi în stare să ne dai în gât pentru jegul ăsta? întrebă
   Shamone Williams.
   - Prefer să fac asta decât să mă uit cum o omorâţi.
   Cele trei femei îşi cântăriră opţiunile. Sarah Chandler se apucă să-şi dea jos pantalonii şi chiloţii.
   - Pişă-te tu pe ea, Sachi, şi tot tu ai să speli pe jos! ameninţă Buller. Cu stânga, că pe dreapta am să ţi-o rup eu.
   - Las-o baltă! se hotărî Passmore. Am terminat. Pentru moment.
   - Mulţumesc! bâigui Jess când cele trei ieşiseră din celulă.
   - Pentru puţin, îi răspunse Buller. Aş fi putut să intervin mai devreme, dar este vorba despre acelaşi principiu. Se va întâmpla când va fi să se întâmple şi cu cât se întâmplă mai curând, cu atât mai repede se termină. Vrei să te ajut să te ridici de acolo?
   - Cred că am să mai stau puţin aici.
   - Cum vrei. Să-ţi citesc un capitol din George Eliot?
   Dar, pentru că Jess nu voia, Buller se întoarse la lectura ei.
   Nu au existat alte evenimente mai grave. Nu a fost nicio vendetă de durată împotriva lui Jess – exact lucrul de care se temuse directorul Scratchwell. Căci el ştia că ar fi fost normal ca un grup de oameni, înghesuiţi într-un spaţiu inadecvat şi ţinuţi sub observaţie ani în şir, să aibă aceeaşi idee şi să o pună în aplicare în acelaşi timp.
   Aşa începeau revoltele. Cineva clachează şi celelalte persoane aşteaptă exact acest moment, aflându-se la locul potrivit, pregătite.
   Însă, în ceea ce o privea pe Moulson, era mai degrabă vorba despre o antipatie colectivă, nu despre o ură unanimă. Altfel ar fi stat, lucrurile dacă l-ar fi abuzat pe Alex Beech ca să se amuze sau ca să scoată vreun profit. Însă nu era cazul. Îl incendiase atunci când îşi incendiase propria viaţă, iar asta era cu totul altceva. Multe dintre deţinutele din Goodall credeau că Moulson era un jeg de om. Dar mult mai multe erau cele care ziceau că era o fiinţă jalnică, dusă cu capul; şi mai erau şi opinii conform cărora faptul că îşi distrusese faţa şi ispăşirea pedepsei la Fellside compensau într-un fel crima ei.
   Dar nimănui nu-i era dragă şi nimănui nu-i păsa de ea.
   Mă rog, aproape nimănui. Hannah Passmore tot nu renunţase să se ia de ea ori de câte ori avea ocazia şi atunci îi mai dădea câte o palmă sau câte un ghiont. Erau şi câteva femei care-i urmau exemplul, deşi cu mai puţină ură. Şi mai erau altele care o huiduiau pe Moulson atunci când dădeau cu ochii de ea în magazie sau în sala de bal.
   Şi, într-o zi, pe când urca una dintre scări, Jess s-a întâlnit cu o femeie care cobora şi care i-a blocat complet trecerea. S-au oprit faţă în faţă, fără să spună vreun cuvânt.
   Femeia era foarte înaltă, cu braţe şi picioare lungi şi musculoase şi pielea foarte pătată. Mai în vârstă decât Jess, dar nu cu mult. Iar ridurile de pe chipul ei veştejit erau semne ale temperamentului, nu ale trecerii anilor. Îşi tăiase mânecile de la uniforma de închisoare – fapt ce constituia o încălcare a regulamentului şi care ar fi adus repercusiuni de natură disciplinară împotriva majorităţii deţinutelor. Îşi încleşta şi descleşta mâinile, trimiţând valuri de-a lungul muşchilor de pe braţe.
   Jess se dădu la o parte ca să o lase să treacă. Cu niciun chip nu avea de gând să urce pe lângă ea. Însă femeia nici nu se clinti.
   - Coboară tu prima, o invită Jess în cele din urmă.
   Nu primi nici acum vreun răspuns, aşa că făcu un gest care voia să spună „după tine”. Nici măcar nu-şi putea da seama dacă femeia se uita la ea, pentru că ochii acesteia aveau o privire stranie, nefocalizată.
   - Al dracu’ de urâtă mai eşti! spuse femeia printre dinţii încleştaţi.
   - Mi-am ars... faţa, bâigui Jess. Într-un incendiu.
   - Incendiu?
   - Da.
   Urmă o tăcere lungă. Într-un final, femeia spuse:
   - Îmi plăcea să stau lângă foc. Vara.
   - Ba iarna, o corectă din reflex Jess.
   Privirea femeii reveni din depărtări şi se fixă asupra ei.
   - Ba vara. Vara. La grătar. Ai fost şi tu acolo?
   - N-nu, se bâlbâi Jess. Nici măcar nu ştiu cum te...
   Deodată, chipul femeii s-a aflat la doi centimetri de al ei, sfredelind-o cu privirea aia ciudată, suflându-i un iz cam acru în nas.
   - Să nu-mi zici tu când a fost, mârâi ea. Bine?
   - Bine.
   - Habar n-ai cât noroc pe capul tău. Habar n-ai să te stingi când ai luat foc. Cât de proastă eşti?
   Jess nu spuse nimic. Furia femeii se iscase de nicăieri. Şi nu părea a avea vreun obiect clar; şi-o îndreptase împotriva ei doar pentru că ea se întâmplase să fie acolo. Dacă nu se mişca deloc, atunci poate că furia se va rostogoli pe lângă ea şi se va izbi de altceva.
   Femeia răsuflă pe gură: un oftat de viaţă grea. Apoi trecu pe lângă Jess, o lovi cu umărul ciolănos în piept şi coborî mai departe.
   Jess urcă până la etajul ei şi intră în celulă. Buller stătea întinsă pe patul ei de sus. Dar acum nu mai citea, ci scria o scrisoare. Din cauza concentrării îşi scosese vârful limbii printre buze.
   - Pot să-ţi pun o întrebare?
   Buller mârâi:
   - Poţi, dacă-i una scurtă.
   - O femeie foarte înaltă care... care dă impresia că-i lipseşte o doagă. Păr negru, piele urâtă, braţe dezgolite...
   - Liz Earnshaw.
   - Îi lipseşte?
   - Ce să-i lipsească, scumpo?
   - O doagă.
   Buller puse jos carneţelul.
   - Vai, nu! exclamă Jess. Nu vreau să te deranjez.
   - Dar dacă tot ai făcut-o, zise Buller, ar fi bine să taci şi să mă asculţi. Fereşte-te de Lizzie! Este o fiinţă chinuită, dar şi foarte periculoasă. Mă întrebi dacă-i lipseşte o doagă. Răspunsul meu este da, îi lipseşte. Dar probabil nu aşa cum ţi-ai închipui tu.
   - Care-i povestea ei? vru să afle Jess. Dacă poţi să mi-o spui, fireşte.
   Nici măcar nu ştia de ce o interesează. Însă nu şi-o putea scoate din minte pe femeia aceea înaltă. Avea ceva ce o fascina şi o înspăimânta în acelaşi timp.
   - Eu nu spun poveşti.
   - Cunoşti pe cineva care spune?
   Buller scoase un hohot scurt de râs.
   - O, da!
   Jess o vizită pe Shannon McBride în celula acesteia, pentru că nu obţinuse decât numărul ei. (Se vede treaba că Buller nu se pricepea nici la descrieri şi nici prezentări nu voia să facă.) Dar, de îndată ce intră, îşi dădu seama că o mai văzuse pe tânăra aceea cu trăsături spălăcite şi încordate.
   Evident că şi McBride o cunoştea pe Jess şi se bucură nespus de vizita ei.
   - Am fost prima din Fellside care te-a văzut, îi spuse, după ce se aşezară amândouă – Shannon pe pat, iar Jess, în locul de onoare, pe scaun. Dintre deţinute, vreau să zic. Normal că te-au văzut câteva gardiene înaintea mea. Şi câteva infirmiere. Dar nimeni altcineva. Mai ţii minte că mi-ai cântat?
   Jess nu mai ţinea minte nimic. Şi cântecul despre care vorbea Shannon şi toate celelalte evenimente ale primelor ei zile la Fellside se pierduseră în ceaţa groasă a medicamentelor şi în semicoma ce urmase. Dar Shannon nu păru deranjată. Ba din contră: era foarte bucuroasă să umple golul acela. Aşa că-i spuse lui Jess întreaga poveste, repetând unele părţi din sincera convingere că relatarea lor o singură dată nu era de ajuns.
   - Ţi-am auzit vocea străbătând toată durerea mea, spuse ea. Atât de dulce, atât de blândă. Ca şi cum ai fi avut o putere magică.
   - Nu am, se grăbi s-o contrazică Jess. Nici vorbă. Dar mă bucur că te-am putut ajuta.
   - Şi acum vrei să ştii care-i treaba cu Lizzie Earnshaw. Aşa că ai venit la mine.
   Shannon îşi strângea genunchii cu mâinile. Parcă voia să se ia în braţe.
   - Fireşte! Fireşte că o să-ţi spun! Dar nu-ţi pot spune povestea lui Liz dacă nu ţi-o spun şi pe a lui Naseem Suresh. Nu o poţi înţelege pe una fără cealaltă.
   Naz fusese cea mai tânără deţinută din aripa lor, a spus Shannon. Şi, în multe privinţe, cea care a făcut cele mai multe probleme. A fost închisă acolo doar pentru că Fellside încheiase un contract prin care se angaja să se ocupe de deţinutele care aveau să fie deportate după ispăşirea sentinţei – în marea lor majoritate victime ale traficului de persoane, dar, în câteva cazuri, şi solicitante de azil care călcaseră strâmb înainte de rezolvarea statutului lor. Naz nu intra în niciuna dintre aceste două categorii, însă părinţii ei erau imigranţi ilegali, iar mama ei o născuse în timpul unei odisee de 2 ani, care i-a adus din Uttar Pradesh până în centrul Angliei. Drept urmare, cu toate că Naz îşi petrecuse întreaga-i viaţă aici, din punct de vedere legal ea nu avea nicio cetăţenie. Când a fost prinsă în timpul unei razii într-un bordel din estul Londrei, a făcut o mare greşeală: a lovit un ofiţer de poliţie şi apoi a încercat să spele putina. A primit o sentinţă de doar 18 luni, dar a fost automat trimisă la un penitenciar de securitate maximă pentru că s-a considerat că ar fi încercat să evadeze.
   - Era obraznică, spuse Shannon. Cu toată lumea. Poate ţie ţi se pare un lucru mărunt, dar aici respectul este deosebit de important. Însă Naz nu-şi bătea capul cu politeţuri. Plus că nu-i era teamă de nimeni. Dacă vedea ceva ce nu-i era pe plac, nu ezita s-o spună. Iar asta i-a atras antipatia multora. Mai ales a celor condamnate pe viaţă.
   Acum se simţea o oarecare invidie în tonul lui McBride. Jess presupuse că firea ei era mai înclinată spre compromis şi că şi-ar fi dorit să fie altfel.
   - Zici că Earnshaw a fost una dintre persoanele pe care le-a supărat Naseem? întrebă ea.
   Părea concluzia cea mai logică.
   - O, nu! Lizzie era picată în extaz în faţa stilului lui Naz de a scăpa basma curată. Pur şi simplu s-a înamorat de ea. Totul s-a petrecut foarte repede, dar celelalte deţinute au avut nevoie de mai mult timp ca să înţeleagă. Lizzie fusese măritată. Avea copii. Fusese hetero toată viaţa ei. A văzut-o pe Naz şi a uitat pe loc de toate astea. Era mai în vârstă şi era închisă de mai multă vreme, plus că fusese condamnată pe viaţă – aşa că a început să o protejeze pe Naz. Dar nu aşa cum... ştii tu...
   Shannon flutură din mână şi continuă:
   - Nu aşa cum vedem în filme, când un deţinut mai tânăr devine jucăria sau sclavul sexual al unuia mai bătrân, care îl protejează din cauza asta. Nu a fost deloc aşa. Pentru că Naz era şefa. Atât de mult o iubea Lizzie, că făcea absolut tot ce-i cerea. Ştii tu... ca la prima dragoste. Prima dragoste te schimbă cu totul şi cu totul.
   - Dar ai zis că Earnshaw fusese căsătorită, îi aminti Jess.
   - Da, sigur că a fost, spuse Shannon, dând cu putere din cap, pentru că ei i se părea important să fie de acord cu toată lumea. Dar eu cred că prima dragoste adevărată nu ţine seama de vârstă. Şi poate că omul are mai multe prime iubiri în viaţa lui, deşi parcă asta nu prea are sens. Lizzie se purta ca o adolescentă care smulge petalele de margarete şi repetă „mă iubeşte, nu mă iubeşte”. Ai văzut şi tu cât de repede se înfurie. Dar era numai lapte şi miere cu Naz.
   Lui Jess îi era greu să-şi imagineze că posaca, monolitica Earnshaw ar putea avea sentimente de felul acesta. Şi probabil că neîncrederea i se citi pe chip, pentru că Shannon se grăbi să-i explice.
   - Nici vorbă că n-a mai fost furioasă. E mereu furioasă. Orice o înfurie. Ştii pentru ce e închisă? Vătămare corporală deosebit de gravă. S-a bătut cu trei femei într-un bar. Cumnatele ei. Nu ştie nimeni de ce s-au luat de Lizzie, dar una dintre ele a rămas tetraplegică după toată povestea asta. Iar la proces n-a contat deloc că Lizzie are un IQ foarte scăzut şi nici că taică-său obişnuia s-o bată cu coada de la mătură. Tot au condamnat-o pe viaţă, cu posibilitate de eliberare condiţionată abia după 18 ani. Dar când era în preajma lui Naz, reuşea să-şi ascundă cu totul latura asta. Se cunoştea foarte bine şi ştia când e pe punctul de a-şi pierde controlul şi mai ştia şi ce măsuri trebuie să ia. O singură dată a lovit-o pe Naz, în timpul unei certe despre nu mai ştiu ce. Şi Naz a plâns şi atunci Lizzie s-a jurat că o să se omoare dacă îşi mai pierde vreodată cumpătul şi o loveşte din nou. Iar dacă altă deţinută i-ar fi pricinuit vreun rău lui Naz, ar fi făcut-o bucăţi-bucăţele.
   - Iisuse! murmură Jess.
   - Toate deţinutele de aici erau la curent cu asta. Doar să fi îndrăznit s-o atingi pe Naseem şi ai fi avut de-a face cu Lizzie. Odată i-a tras un pumn în nas unui gardian doar pentru că a împins-o pe Naz ca să stea la locul ei la coada de la cantină. Un gardian! Aşa că-ţi poţi imagina ce i-ar fi făcut deţinutei care se apropia de iubita ei. Dar uite că cineva tot a făcut-o. Naz avea gura mare... zicea că ştia nişte secrete murdare şi că o prietenă ar fi urmat s-o ducă să stea de vorbă cu directorul. Poate că a crezut că nu i se poate întâmpla nimic dacă o are pe Liz de partea ei. Dar s-a înşelat. Şi într-o zi a fost găsită la duşuri. Moartă. Înjunghiată cu un cuţit improvizat. Înfăşurată toată în hârtie igienică ca într-un giulgiu. Asta păţesc turnătorii la Fellside – ca să se arate că sunt nişte căcaţi. Îţi dai seama că Liz şi-a pierdut minţile. Patru din următoarele cinci luni şi le-a petrecut în carceră, pentru că ataca pe toată lumea. Te lua la pumni şi dacă îi ziceai „bună dimineaţa”. Iubita ei murise şi n-o mai putea aduce înapoi. Dacă lumea ar fi avut gât, sunt convinsă că i l-ar fi spintecat fără să stea pe gânduri.
   Povestea părea să fi ajuns la final, dar Shannon se aplecă spre Jess cu un fel de înflăcărare conspirativă şi-i puse mâna pe braţ. Ca şi cum ar fi crezut că Jess voia să plece şi să piardă astfel partea cea mai bună a întregii istorii.
   - Toată lumea credea că Lizzie se va sinucide. Sau că va înnebuni şi va fi transferată în Dietrich. Dar a luat-o Grace pe lângă ea şi asta a salvat-o.
   - Cine-i Grace? o întrebă Jess.
   McBride făcu ochii mari.
   - Harriet Grace, spuse, de parcă numele singur era în sine o explicaţie. Ea conduce totul în blocul nostru. Iar acum Lizzie lucrează pentru Grace şi îi execută ordinele. Şi stă cuminte, în banca ei, pentru că aşa vrea Grace. Dacă Lizzie nu-i încă de pus în cămaşa de forţă, asta i-o datorează lui Grace. Şi e cam aiurea, dacă stai să te gândeşti că nu poate înnebuni şi mai tare pentru că nu i se dă voie.
   - Ba mie mi s-a părut destul de nebună când am văzut-o pe scară, spuse Jess şi îi relată despre scurta întâlnire cu Earnshaw, în urma căreia şi-a dorit să-i afle povestea.
   Shannon izbucni în hohote de râs.
   - Ba n-a fost nebună deloc, spuse ea. Deloc, Jess. Uită-te la tine!
   - De ce?
   - Ai toate oasele întregi. Şi toţi dinţii în gură. Şi amândoi ochii. Nu, tu te-ai întâlnit cu Lizzie cea supusă.

34

   Jess i-a scris o scrisoare lui Brian Pritchard, în care i-a spus că, în cele din urmă, s-a hotărât să conteste sentinţa primită. Nu putea să găsească răspunsuri la întrebările lui Alex până când Pritchard nu o anunţa că a declanşat procedurile. Până atunci, trebuia să reziste.
   Supravieţuirea în Fellside era o chestiune complicată, care-ţi acapara tot timpul. Iar pentru cineva care tocmai ce încercase să renunţe la viaţă era ceva neobişnuit. În primele săptămâni după transferul din apele puţin adânci ale infirmeriei în reciful din Goodall, Jess a avut sentimentul că încercările de a se descurca în această nouă situaţie îi ocupau cea mai mare parte a zilelor.
   În vreme ce nopţile se îndeletnicea cu altceva. Atunci venea Alex în vizită.
   Stingerea era perioada cea mai dificilă din întreaga zi. Şi cea mai strictă. Regulile erau clare şi respectate întocmai. La 21:50 suna sirena care anunţa deţinutele că s-a încheiat timpul destinat socializării. Adică mai aveau doar zece minute ca să se întoarcă în celule. Dacă erai prinsă afară după ora zece, ajungeai la carceră.
   Gardienele verificau simultan fiecare etaj. Treceau prin faţa fiecărei celule şi înregistrau prezenţa ocupantelor lor pe un dispozitiv digital. Datele acestea se încărcau în panoul principal din capătul sălii de bal, în spatele uşii principale, unde se afla şefa de tură. Aceasta trebuia să se asigure că numărul deţinutelor din fiecare celulă, coridor şi etaj era cel care trebuia să fie. Cifrele erau deja în computer, aşa că treaba şefei de tură se rezuma de obicei la bifarea mai multor casete.
   După asta, gardienele strigau că totul este în regulă, iar şefa apăsa butonul care încuia toate celulele în acelaşi timp. Bineînţeles că existau şi dispozitive secundare, care permiteau deschiderea sau închiderea unei celule sau coridor sau etaj, prin tastarea unui anumit cod. Dar acestea nu erau folosite aproape niciodată.
   Conform regulamentului de la Fellside, celulele se închideau la ora 22 şi se deschideau din nou la 8 dimineaţa. Şi când se auzea zgomotul metalic care încuia uşile, deţinutele ştiau că aveau să-şi petreacă următoarele 10 ore din viaţă într-o cutie din care nu puteau să iasă. Iar 9 din aceste 10 ore aveau să stea pe întuneric, pentru că lumina se stingea la 23.
   De obicei, Alex apărea când se stingeau luminile. Nici zidurile din piatră, nici uşa închisă, nici podeaua sau tavanul nu constituiau obstacole pentru că el mergea pe o axă situată în unghi drept cu toate astea. Venea dintr-o altă dimensiune, pe care Jess abia dacă o întrezărea, deoarece încă mai stătea agăţată de el câteva momente după ce se apropia de ea: urme ale nopţii din lumea prin care o întovărăşise el odată.
   Însă clipa în care Alex îşi făcea apariţia o umplea mereu pe Jess de o teamă iraţională. Atunci avea sentimentul că se deschisese capacul unei cutii care ar fi fost mai bine să rămână închisă. Şi în clipa aceea, băiatul cel mort părea un ambasador venit dintr-un alt univers.
   Dar numai până când îi surâdea şi îi rostea numele. Numai până când începea să-i vorbească.
   - Ai avut o jucărie preferată? l-a întrebat ea odată.
   Street Dance Move Mat! i-a răspuns el atunci, fără să şovăie.
   - Ce-i asta?
   E o chestie la care pui muzică şi covoraşul se luminează şi tu trebuie să-ţi pui picioarele şi mâinile şi popoul acolo unde sunt luminile. Se cheamă că dansezi. Dar luminile încep să se schimbe tot mai repede şi e tot mai greu.
   - Cred că mi-ar fi plăcut şi mie să mă joc aşa, a spus Jess. Dar n-aş fi reuşit niciodată să-i conving pe băieţii pe care îi cunoşteam să se joace cu mine. Se credeau prea macho ca să danseze.
   Eu aş fi dansat cu tine.
   - Mda, şi probabil că ai fi fost mai bun. Dansam ca un hipopotam beat.
   Conversaţiile acestea se purtau pe fundalul sonor al sforăitului intermitent al lui Lorraine Buller, care nu s-a trezit nici măcar o dată.
   Însă trebuie ţinut cont şi de faptul că Jess nu vorbea cu glas tare, ci doar forma cuvintele cu buzele. Şi Alex o auzea.
   Odată risipită teama aia inexplicabilă de la început, Jess se bucura de prezenţa băiatului. Ea încă nu-şi recăpătase complet greutatea normală. Şi o durea tot corpul dacă stătea culcată într-o singură poziţie prea mult timp, plus că n-o ajuta deloc salteaua patului de închisoare, extrem de subţire. Aşa că somnul îi era superficial şi intermitent. În unele nopţi, o dureau atât de tare oasele bazinului, încât avea senzaţia că-i fuseseră îndesate în trunchi. Iar umerii parcă-i erau un fel de cuier de care fusese legată. Şi nevoia de a consuma droguri o cuprinsese din nou, imediat ce se retrăsese de la uşa morţii. Vocea lui Alex era singura ei călăuză prin întunericul nopţii până la sirena de deşteptare.
   Însă o vizita uneori şi pe timpul zilei – chiar dacă spunea că îl dor ochii de la lumină şi nu vede prea bine. Nici Jess nu-l vedea bine, dar îi simţea mânuţa firavă strecurată în a ei atunci când stătea sprijinită de gard sau pe un scaun din sala de bal. Şi îi auzea şoaptele în ureche – întrebări despre ce mai face, ce se mai întâmplă în jurul ei, indiferent cât de banale ar fi fost. Iar vorbele ei puteau umple golurile din percepţiile lui.
   Aceste goluri erau enorme şi surprinzătoare. Alex nu era deloc orb, însă vederea lui era selectivă într-un mod absolut straniu. Erau lucruri pe care le vedea cu o remarcabilă acurateţe, poate mai detaliat chiar decât le vedea Jess. Odată a urmărit-o pe Shamone Williams care cioplea un cal dintr-o bucată de lemn de cedru.
   Deţinuta şlefuia lemnul cu fâşii de glaspapir de diferite asperităţi, pentru că nu avea voie în atelier decât trei ore pe săptămână, când putea să folosească alte unelte. Prin urmare lucrul la statueta aia progresa mai greu decât mersul unei persoane cu artrită. Însă pe Alex îl fascina. Vorbea mai mereu despre coada calului – şi despre cum semăna ea cu una adevărată şi înfoiată, cu fiecare fir de păr clar şi separat de celelalte. Altă dată a observat un obiect ieşind din buzunarul lui Carol Malaca Loomis şi a întrebat-o pe Jess despre ce anume era vorba. E ca un băţ ascuţit la un capăt şi înfăşurat în bandaje... Iar Jess s-a holbat la Carol Malaca cu o secundă prea mult şi era să se aleagă cu o altă bătaie. Normal că n-a văzut obiectul, dar, din descrierea lui Alex, şi-a dat seama ce era. Şi nu se îndoia deloc că băiatul chiar putea să-l vadă.
   Însă erau alte lucruri pe care nu le desluşea deloc. În primul rând, nu-şi prea putea da seama de configuraţia unei încăperi sau de poziţia pereţilor şi a mobilierului din ea. Uneori stătea şi vorbea cu ea, având trupul fantomatic secţionat de o masă sau de o uşă deschisă – deloc conştient de ce se întâmplă în jur. Însă părea mai ancorat în realitate acolo unde erau mai mulţi oameni, pe care încerca să-i ocolească, nu să treacă drept prin ei. Iar când cei din jur se deplasau prin el, se încorda şi se cutremura, de ziceai că tocmai a călcat într-o băltoacă cu apă rece.
   Memoria îi funcţiona perfect – asta era sigur. Dovedea un interes nesfârşit pentru amănuntele vieţii în închisoare şi stoca toate fărâmele de informaţii pe care le găsea. În doar o săptămână, vorbea despre toate deţinutele din Goodall – unele dintre ele fiindu-i lui Jess încă total necunoscute – folosind numele lor de botez sau poreclele.
   Normal că lui îi era mai uşor. Jess avea un motiv întemeiat pentru care prefera să stea mai retrasă: dacă ar fi încercat să înceapă o conversaţie, nu ar fi făcut decât să rişte să capete alţi pumni în gură.
   Prin urmare, strategia ei de bază era să stea cuminte şi să-şi vadă de treburile ei. Buller se purta destul de bine cu ea şi n-o deranja deloc să discute despre teme necontroversate. Femeile de pe acelaşi coridor o salutau câteodată. Ba chiar una dintre ele o invitase la întrunirile grupului ei de autoajutorare care se numea „Viaţa merge înainte”, întruniri care aveau loc marţea, din două în două săptămâni, în sala de bal. Jess s-a dus, dar şi acolo a stat cu ochii în pământ şi cu umerii gârboviţi.
   Invizibil şi invulnerabil, Alex îşi hrănea curiozitatea fără nicio inhibiţie. Jess era epicentrul lui, stâlpul de care era priponit, dar alerga în jurul ei în cercuri largi, absorbind cât mai multe informaţii din jur.
   Dar nu. Nu-i corect să spunem aşa. Alex nu alerga. De fapt, Jess abia dacă-l vedea mişcându-se. Stătea lângă ea, sporovăind neîncetat, pe un ton scăzut, conspirativ. Iar dacă ea se ridica să plece, el rămânea pe loc şi o urmărea cu privirea. Dar întotdeauna ajungea la locul cu pricina înaintea ei, o aştepta acolo şi relua conversaţia chiar de unde o întrerupsese.
   Aşa că Jess nu prea înţelegea cum şi când reuşea el să cunoască celelalte femei şi să le vadă ce făceau. Trebuia să accepte că aşa stăteau lucrurile – şi că îi spunea adevărul despre toate deţinutele acelea ale căror nume însemnau mai mult sau mai puţin pentru ea. Yolanda Woods plângea în celula ei. Kath Nickell avea o poză cu doi bărbaţi care se sărutau. Popoul lui Amit Liu a trecut prin plasa patului şi acum îi atârna până aproape de podea.
   Bine. În regulă.
   Şi după aia Alex se sătura de atâta adevăr şi începea să-i spună altfel de poveşti. Jess pierdea mereu începutul. Probabil că fusese în timpul conversaţiilor de după stingere, când Buller dormea dusă în patul de sus, iar ea moţăia.
   Distribuţia era mereu aceeaşi – deţinutele din aripa Goodall. Însă, în loc să insiste asupra fleacurilor cotidiene, Alex le transforma în locuitoare ale unei alte lumi – o lume secretă, care se schimba după bunul lui plac. Aici Woods era pădurar, cu cizme cu toc înalt (cât de neverosimil!) şi vestă din piele albă şi construia căsuţe în copacii unei jungle nesfârşite. Poate că lui Alex îi plăcea doar să facă jocul ăsta de cuvinte cu numele ei, pentru că orice altă legătură a lui Woods cu pădurea era cu totul de neînţeles. Nickell era pasionată de ferestre şi voia multe, cât mai multe; dar, de câte ori punea o fereastră nouă, aceasta se spărgea. Liu avea pisici, de care nu se putea apropia pentru că, dacă o făcea, începea să se transforme şi ea într-o pisică şi se speria foarte tare.
   De unde scotea băiatul cel mort toate aiurelile astea? Jess nu ştia şi nici nu-i păsa. Credea că Alex are un talent în sensul acesta. I-ar fi citit cărţile în vremea când lucra la librăria „Jumătate de cer”; i le-ar fi pus pe rafturi în aşa fel încât oamenii să le poată vedea copertele, nu doar cotoarele. Şi sub ele ar fi lipit etichete pe care ar fi scris
   „Încercaţi cartea asta, dacă vă plac subiectele cutare şi cutare...”
   Pe Alex îl încânta nespus interesul ei şi inventa poveşti din ce în ce mai complexe. Jess îşi dădea seama că până şi băiatul era captivat de propriile lui scorneli. Pentru că atunci în voce i se ghicea o surescitare neaşteptată. Şi îşi folosea mâinile, exact ca o persoană vie, ca să deseneze în aer lucrurile pe care le descria. În momentele acestea îi amintea lui Jess de Shannon McBride, cealaltă candidată la premiul de cel mai bun povestitor din Goodall.
   Însă plăsmuirile lui erau prea întunecate, mai ales dacă te gândeai că nu era decât un copil. Un copil mort, sigur că da, dar tot copil.
   Hannah se întâlneşte cu bărbatul ăsta. Crede că-l cunoaşte, dar nu-i adevărat. Sau nu e aşa cum îşi închipuie ea. Ba nu. Este. Este cum îşi închipuie ea, dar începe să se schimbe şi se face tot mai mare. Şi o înhaţă şi-i pune mâna pe faţă. Trage de ea. Ca şi cum faţa ei ar fi un fel de mască şi masca asta n-a fost fixată bine pe margini, aşa că uriaşul ăsta poate să-şi bage degetele pe sub ea.
   Începe să i-o scoată. Şi aici vine partea de groază. Hannah vrea să ţipe.
   Ştie că, dacă ţipă, va veni cineva s-o ajute. Dar nu poate, pentru că i s-a desfăcut aproape toată faţa şi acolo fusese şi gura ei, aşa că nu mai are cum să şi-o folosească. Ai crede că poate mai are ceva acolo unde i-a fost gura – o gaură sau ceva de genul ăsta – şi ar trebui să reuşească să ţipe. Dar nu mai are nimic. Totul este neted şi fără crăpături sub masca aia. Şi dacă bărbatul ăla i-o scoate de tot, atunci n-o să mai vorbească, n-o să mai audă, n-o să mai vadă şi o să moară pentru că n-o să mai fie în stare să respire.
   Aşa că se luptă cu el. Dar el e mai puternic şi ea îşi aduce aminte că a mai învins-o şi înainte şi asta o face să-şi piardă puterile. Nu mai are nicio şansă.
   Încearcă să plângă, dar nici asta nu mai poate să facă. Pentru că nu mai are ochi. Şi după aia bărbatul îi aruncă faţa pe jos şi vine un câine şi o mănâncă.

.................................................