Victime neînsemnate, Emma Flint

 ....................................................

2-4

      Ar fi vrut să izbucnească. Să cadă în genunchi, să țipe în gura mare, să implore, să se tânguiască.

   - Ei sunt tot ce am mai de preț. Nu mi-i lua pe amândoi – sunt tot ce am mai de preț pe lumea asta!
   În schimb, ridică privirea, își înghiți lacrimile și repetă:
   - Copiii mei sunt foarte religioși, să știți. În fiecare noapte își spun rugăciunea înainte de culcare. În fiecare noapte.
   Îi veni în minte o imagine: Frankie și Cindy, stând în genunchi lângă patul lor, la lumina ferită a lămpii, cu vocile lor duioase, repetând cuvintele acelea atât de cunoscute. După care îl văzu singur pe Frankie în fața ochilor, îngenunchind pe podeaua rece, cu ochii închiși de groază, șoptind disperat. Implorând. Tânguindu-se. O să fiu cuminte. Te rog, Doamne! Te rog! Te rog din suflet! N-o să mă mai cert cu mami niciodată, te rog!
   Ruth alungă acele gânduri. După care trase adânc din țigară, își aranjă chipul și trecu la următorul invitat.

   Mai așteptară alte 10 zile pentru ca poliția să le încredințeze trupul lui Cindy. Alte 10 zile înainte de a o înmormânta.
   Pentru Ruth fură 10 zile în care tot așteptă ca fiica ei să se întoarcă la ea. Zece zile în care așteptă vești despre Frankie. Zece zile în care suportă întrebările lui Devlin.
   Parcă și le amintea în ceață. Fiecare fusese sufocantă. Fiecare fusese o licărire palidă pe străzile aproape pustii, pline de praf maroniu și gălbui, genul de praf care îți intră în ochi, pe gât și care îți încețoșează gândurile.
   Într-una dintre dimineți se trezi pe jos, în sufragerie: cu gura uscată, cu inima la gât. Simți o căldură la spate și, preț de o clipă, se sprijini de ființa aceea micuță de lângă ea. Încercă să-și imagineze: chiar dacă lacrimile îi curgeau printre pleoapele uscate, nutrea încă o speranță.
   După care câinele începu să caște, se întinse și începu să mârâie lângă ea, astfel încât Ruth nu se mai putu preface și izbucni în plâns. Își duse pumnii la ochii umflați de lacrimi și începu să suspine, încercând să țină piept durerii. Auzi un schelălăit ușor lângă chipul ei și simți nasul umed și curios al lui Minnie, care începu să-i lingă sarea de pe chip. Îi auzi scheunatul îngrijorat și întinse mâna orbește spre ea, strângând-o la piept. Își îngropă fața în mirosul ei cald, atât de familiar, își frecă pielea de blănița ei pufoasă.
   Minnie începu din nou să schelălăie și o ținu la pieptul ei, încercând să ia și să ofere ce consolare avea în ea.
   Într-o după-amiază vru să pună de cafea, dar își dădu seama că punga de Folgers era goală. Se duse în cămara goală, unde găsi doar un borcan de murături și o jumătate de cutie de biscuiți graham expirați. De-abia atunci își dădu seama că nu mâncase nimic toată ziua. Nu reuși să-și aducă aminte dacă mâncase ceva în ziua de dinainte. Nu-și imagina că va mai avea vreodată poftă de mâncare, dar un instinct firesc, de normalitate, o făcu să se încalțe, să-și ia geanta și cheile.
   Și, de parcă nimic nu era mai simplu decât să lase o lume în urma ei și să pășească în alta, ieși pe ușă și o închise după ea.
   Praful se lipi de pielea ei umedă și se pierdu în părul ei aspru și în cutele de pe rochia de bumbac. Manșetele albe erau murdare de sânge uscat. În spatele ochelarilor de soare, îi intră praful în ochii umflați, făcând-o să lăcrimeze.
   Mergea pe stradă fără să-și amintească unde voia să meargă, de ce ieșise din casă. Își văzu de drum, făcând abstracție de ceilalți pași, de vocile din jurul ei, de farurile mașinilor, de claxoane.
   În tot acest timp, pașii ei băteau în ritmul unor povești nesfârșite, unor posibilități nesfârșite, fiecare dintre ele reprezentând un scenariu intens despre ce i se întâmplase lui Frankie.
   Ridică privirea, își dădu seama că ajunsese în fața magazinului și își aminti că avea nevoie de cafea. Luă un cărucior, intră, ferindu-se de lumina puternică.
   Pașii o purtară de-a lungul culoarului și puse mai multe lucruri în cărucior: o cutie albastră, o conservă cu o etichetă verde, o cutie cu ambalaj alb.
   Continuă să meargă mai departe, umplând căruțul cu mai multe produse de pe rafturi, pentru că asta făceau oamenii.
   Merse mai departe. Păși gândindu-se la Frankie, la chipul lui înlăcrimat, la vocea lui speriată. Și așteptă ca, în orice clipă, un nou gând să iasă la suprafață.
   Ajunse la casă și văzu buzele casieriței spunând cuvinte pe care nu le auzi, dădu din cap că da și luă o pungă. După care văzu ce pusese în căruț. Biscuiți îi formă de animăluțe. Lapte cu cacao. Cerealele preferate ale lui Cindy.
   Rămase cu mâna în aer, cu respirația tăiată și totul se opri în jurul ei.
   Ca prin vis, simți cum cineva își puse brațul în jurul ei, zări un scaun și auzi bătăile puternice ale unui ceas. Auzi voci în jurul ei, un telefon sunând în depărtare, după care îl văzu pe Frank: simți mirosul, scaunul fierbinte al mașinii lui, liniștea din casă. El îi aduse un pahar cu apă, iar ea coborî privirea spre pahar, după care se uită la el.
   - Voiam să cumpăr cafea, zise ea. Nu mai am cafea.
   În cele din urmă, poliția eliberă trupul lui Cindy. După care se făcu 9 dimineața într-o nouă zi caniculară de iulie, în capela de pe St. Theresa. O capelă micuță, intimă, în care erau peste 30 de grade Celsius. Ruth se așeză lângă coșciug: protectoare, cu privirea în pământ pe sub vălul negru, cu Frank atât de aproape de ea încât parcă simțea căldura lui, parcă auzea răsuflarea lui grea de fiecare dată când ridica privirea spre o nouă persoană îndoliată. El le mulțumi în numele ei, pentru ca ea să poată rămâne cu privirea plecată, tăcută, perfectă. Cu rochia ei neagră, tenul curat, buzele roșii.
   Doar Gina, care ajunse mai târziu, găsi un moment și aruncă o rază de lumină în gândurile lui Ruth.
   Simți cum cineva o luă de mână și o strânse ușor, un gest de prietenie care întrerupse atitudinea politicoasă a celorlalți. Ruth se uită lung la mâna ei, cu cuticulele roase, cu inele ieftine, dar nu putu să ridice privirea pentru că știa că expresia de pe chipul Ginei ar fi pus-o la pământ. Simți că lacrimile aveau s-o năpădească și începu să se panicheze și, în starea aceea de neliniște, se îndepărtă de Gina și se întoarse spre coșciug, având din nou un șoc de cât era de mic. De cât era de alb, lucios și perfect, de cât de frumos arătau mânerele argintii. Dacă micuța căsuță de păpuși a lui Cindy ar fi venit la pachet cu accesorii funerare, coșciugul acela ar fi fost piesa de rezistență.
   Ruth scăpă un geamăt, dar își înghiți suspinele, nodul din gât. Reacția ei păru să o mulțumească pe Gina, care îi strânse din nou mâna și se îndepărtă.
   Ruth rămase cu privirea în pământ și îi văzu pașii îndepărtându-se: gleznele acelea groase și bronzate, cu lănțișorul auriu pe care Mick i-l făcuse cadou; pantofii albaștri juliți la spate; mersul acela greoi, legănat, atât de familiar.
   După slujbă urmă drumul lung spre cimitir. Mai multe limuzine, ca o înșiruire de furnici care duceau o încărcătură atât de micuță. Ruth se așeză în prima mașină, între Frank și mama ei, simțindu-și dresurile umede și câteva picături de sudoare pe buza de sus.
   Mormântul era încă gol – o gaură micuță, înconjurată de ceva colorat și verde, semăna cu raftul de portocale de la magazin. În depărtare, zări o grămăjoară de pământ și doi bărbați care stăteau sprijiniți în lopețile lor, la umbra unui copac, așteptând să arunce pământ peste fiica ei. Privi în gol spre fundul gropii până ce auzi vocea părintelui O’Brien.
   La plecare, observă că lăsaseră un spațiu liber lângă mormânt și înțelese că, dacă aveau să-l găsească, Frankie urma să se odihnească alături de Cindy.
   Fiica ei fusese singură în neființă de aproape două săptămâni. Însă dacă ar fi fost să-l găsească, Frankie ar fi putut să fie cu ea, să-i poarte de grijă, cum o făcuse întotdeauna.

Capitolul 7

   În dimineața următoare, Pete găsi pe biroul lui două articole, niciunul neavând de-a face cu cazul Malone. Pixul albastru al redactorului se strecura printre cuvinte ca urmele lăsate de melci.
   Își puse o ceașcă de cafea, amestecă trei pliculețe de zahăr și începu să bată la mașină, însă gândurile lui erau în altă parte. La Devlin, la Quinn, care îi povestise de doamna Malone. La însăși Ruth Malone.
   Trecuseră 16 zile de când copiii fuseseră răpiți, de când fata fusese găsită moartă, și poliția nu părea să aibă noi informații – despre cine o omorâse, despre fratele ei dispărut. Un reprezentant al poliției declarase că fata fusese strangulată, însă fără să dea alte detalii. Ziarele nu aveau încotro decât să publice aceleași informații despre nume, vârste, zile; despre locul în care fusese găsită; despre înfățișarea lui Frankie și hainele cu care fusese îmbrăcat în noaptea în care dispăruse, doar speculații despre soarta lui.
 Tâmpenii, după cum le numea Friedmann. Nu făceau altceva decât să țină copiii prezenți în opinia publicului, în timp ce așteptau următoarea mișcare.
   Ceea ce avu loc în dimineața aceea.
   Telefonul începu să sune. Pete ridică mecanic privirea și văzu că Janine aruncă o privire spre el după ce răspunse. Se întoarse ușor cu spatele la el și duse mâna în jurul receptorului. Asta îi atrase atenția.
   După care puse apelul în așteptare, ignorând ceea ce îi șoptea el lui „Janine, ce s-a...”, și se îndreptă degrabă spre biroul lui Friedmann. Cu siguranță era ceva important: nici măcar nu voia să riște să o audă cineva direcționând apelul. Fusta ei strâmtă o făcea să meargă cu pași mici, dar suficient de repezi încât Pete să lase la o parte articolul la care lucra și să întoarcă o foaie nouă în carnețelul lui.
   Telefonul sună din nou, pe cealaltă linie, iar Pete îl ignoră, dar continuă să sune insistent până ce una dintre secretare își acoperi cu mâna propriul receptor și îi făcu semn să răspundă. Pete ridică telefonul, fără să-și ia ochii de la ușa biroului lui Friedmann.
   Era O’Connor. De îndată ce îi auzi vocea, Pete își aminti de cuvintele lui Friedmann: „Iar O’Connor mai are două săptămâni de vacanță. Poți să te ocupi tu de articol până se întoarce el”.
   Pete vorbi pe un ton relaxat.
   - Salut, prietene. Am crezut că ești în Florida.
   - Wonicke? Ce, te-au făcut recepționeră? Fii atent, nu pot să stau prea mult în telefon. Da, încă sunt în Florida. Și sunt la spital, la dracu’.
   - Ce s-a întâmplat? Ești bine?
   - Nu, normal că nu sunt bine. Dacă aș fi bine, n-aș fi ajuns la spital, fraiere.
   Pete rămase cu privirea ațintită spre biroul lui Friedmann, dar nu văzu pe nimeni ieșind pe ușă.
   - Friedmann e cumva la birou?
   - E cu cineva în birou.
   - Uite ce, am nevoie să-i transmiți un mesaj. Ar fi trebuit să mă întorc mâine. Spune-i că trebuie să mai rămân o săptămână. Tâmpitul de frate-miu a făcut accident cu mașina.
   - La naiba!
   - Exact, la naiba!
   - Ce s-a întâmplat?
   - Eram și noi într-un bar, jucam biliard, beam două beri. Am băgat și ceva tărie. Doar că tâmpitul ăsta nu ține la băutură. Și n-a vrut să-mi dea cheile de la mașină, îmi tot zicea că el e bine, că poate să conducă. Și uite că a ajuns la spital cu două coaste rupte, cu plămânul perforat și trebuie să completez eu nenorocita aia de asigurare.
   - Con, Dumnezeule. O să fie bine?
   - Tâmpitul ăla? N-are nimic. Eu sunt ăla cu gâtul în guler. Și mi-au spus că șase săptămâni n-am voie să conduc.
   Se auzi o voce pe fundal și îl auzi pe Con spunând:
   - Imediat... Dumnezeule, nici măcar nu le merg telefoanele. Te sun din biroul asistentelor. Frate, trebuie să scap de aici. E un iad. Caniculă, țânțari peste tot, mă înțeapă ca toți dracii. Cum îmi dau drumul de aici și termin de completat documentele pentru asigurare, mă duc la primul birou de închiriat mașini care-mi iese în cale și pornesc la drum... da, da, te-am auzit. Acum închid. În fine, o să mă întorc într-o săptămână, zic eu. Luni. Pe nouă. Bine? Îi zici tu lui Friedmann?
   - Sigur.
   - Ce se mai întâmplă pe acolo? Ceva interesant? Merită să bag viteză?
   - De unde să știu eu, Con? Doar sunt o simplă recepționeră, nu?
   Pete aruncă o privire spre șirul de secretare, toate ocupate cu apelurile și notițele lor. Pete coborî privirea spre biroul său, spre notițele de la cazul Malone. La transcrierea interviurilor, la notițele și întrebările lui notate pe margini.
   Trase aer în piept și încercă să răspundă pe un ton normal.
   - Nu chiar. Câteva accidente de mașină. Nimic deosebit. Știi tu.
   - Am înțeles. Bun. Tu spune-i că, dacă se întâmplă ceva important, eu mă întorc luni la birou. Și stăm atunci de vorbă. Bine? Ai notat?
   - Da, sigur. Luni, notă Pete în carnețelul lui, fără să-și ia ochii de la biroul lui Friedmann.
   Dintr-odată, Janine ieși pe ușă cu Friedmann în spatele ei, cercetând încăperea din priviri. Pete se ridică în picioare, atrăgându-i atenția.
   - Te las, Con. Ai grijă de tine.
   Și închise telefonul. Friedmann îi făcu semn, iar Pete fugi în birou.
   - Wonicke, trebuie să te duci în Queens. Chiar în clipa asta. Pe 68th Drive. Au vești în ancheta Malone, dar nu știu exact ce.
   Pete îi transmise lui Janine mesajul lui O’Connor și o luă la fugă spre parcare. Goni pe Williamsburg Bridge cât putu el de repede în vechiul lui Chevy, cercetând harta la fiecare semafor. Drumul era blocat, asfaltul parcă strălucea în căldura amețitoare de august. Era o fundătură, probabil locul în care își dădeau întâlnire în weekend puștii bicicliști: un mic baraj și ceva tufăriș. Era genul de loc ce nu atrăgea atenția nimănui, la fel și cartierul în care locuia familia Malone.
   Dar povestea familiei Malone ajunsese la știri și orice se întâmplase acolo în dimineața aceea, lumea deja începuse să se adune. Erau polițiști peste tot și mai mulți reporteri. Și câțiva curioși cățărați pe baraj. Atmosfera era alta: nici urmă de suferință. Nici urmă de empatie. Pete cercetă chipurile curioase ale mulțimii și își dădu seama că nu erau prieteni sau vecini, ci, cel mai probabil, străini prinși în drama aceea. Rămaseră în tăcere, cu brațele la piept, cu privirile ațintite spre polițiștii care intrau și ieșeau dintre copaci.
   Așteptând cu sufletul la gură.
   Pete ieși din mașină, ținând carnețelul în mână, transpirând în sacou. Își făcu loc printre reporterii veterani care se adunaseră în jurul unei furgonete. Pe unii dintre ei îi recunoscu din pozele din ziar.
   La asta visa și el: să devină unul dintre acei tipi. Să ajungă la locul faptei cu încrederea lor debordantă, cu mersul lor relaxat, cu abilitatea lor de a transforma vecinii și proprietarii de magazine în surse, cu măiestria lor de a țese o poveste din firele unui zvon.
   Lucra la ziar de 2 ani – 2 ani în care redactase articole neimportante, 2 ani în care locuise într-o garsonieră din care auzea noaptea metroul și pe vecinul nebun zbierând în somn – asta era șansa lui. Era sigur de asta. Era povestea lui.
   Douăzeci și trei de minute mai târziu, zăriră un polițist îndreptându-se spre grupul de reporteri. Venea agale, trăgându-și cureaua sub burtă, fluturând bastonul în aer, lăsându-i să aștepte puțin. Unul dintre veterani – Miller? Mellor? – își făcu loc prin valul de reporteri și ieși în întâmpinarea lui. Polițistul îi vorbi în șoaptă, celălalt bărbat îl ascultă atent, fără să schițeze nicio reacție, cu privirea în jos, după care polițistul îl bătu pe spate și se întoarse în tufărișul înconjurat de banda de delimitare. Apoi care reporterul se întoarse la ai lui, care începură să facă telefonul fără fir spre cei care stăteau mai în spate. Pete își strânse carnețelul la piept și încercă să se țină aproape de grupul lui, dar nimeni nu-i spuse nimic. Ciuli urechile să audă câteva frânturi.
   E ceva acolo. Între copaci.
   Sigur e băiatul Malone.
   Cică e un indiciu, ceva. Haine, nu știu.
   Polițaii nu vor să spună nimic.
   Cică într-o oră or să dea declarații.
   - Scârba aia e de vină. N-am nicio îndoială, zise un tip roșu în obraji ca un bețiv și cu pleoapele căzute, de parcă ar fi vrut să facă cu ochiul. Ați văzut și voi cum s-a prezentat la secția de poliție – machiată și coafată. O lacrimă n-a vărsat pentru ei. Nici măcar una.
   Ceilalți îi dădură dreptate, își aprinseră țigările și sorbiră din cafeaua din pahare de plastic. Pete își aminti de părul ei de foc, de ochii mari. Se întrebă de ce oare nici măcar nu se prefăcuse că plânge, de ce nu își jucase rolul de mamă îndoliată. Oare ce se petrecea în sufletul ei, mai departe de suprafață?
   Încă năpădit de gânduri, își băgă carnețelul în buzunar și făcu câțiva pași, ștergându-și sudoarea de pe frunte, încercând să găsească o adiere. Așa că el fu primul care îl zări pe fotograful poliției ieșind de printre copaci. Individul era alb la față, cu mersul împleticit, iar în clipa aceea Pete știu.
   Fotograful se sprijini de o mașină și se aplecă să-și tragă răsuflarea sau să vomite. Pete veni degrabă, îl apucă de umeri și spuse:
   - Cred că ți-ar prinde bine, zise el, întinzându-i o țigară.
   Fotograful o luă cu mâna tremurândă, așteptându-l pe Pete să i-o aprindă. Trase din țigară și parcă prinse puțină culoare în obrajii palizi.
   Ridică privirea spre Pete, însă ochii lui păreau să privească în gol, iar Pete își dădu seama că încă nu se putea elibera de imaginea aceea pe care o văzuse în spatele copacilor.
   - Am făcut două tururi în Coreea. Dar... așa ceva...
   După care își duse mâna la ochi. Pete coborî și el privirea, cutremurat, însă fără să-și ia ochii de la el.
   - Bietul copil. Doar că... ei bine, nu mai e un copil. I-au sfâșiat brațele, gâtul... șopti el. Animalele l-au sfâșiat. Și arată așa și de la căldură, zice doctorul.
   Pete simți fiori pe șira spinării și un gust amar în gură.
   Fotograful mai trase un fum.
   - Arăta ca o buturugă. Asta am crezut când l-am văzut acolo. O bucată de lemn aruncată pe jos. Chipul lui... Am crezut că era o buturugă. Și ce miros. Dumnezeule...
   După care fotograful începu să vomite, iar Pete făcu un pas în spate, simțind și el un nod în gât. Se uită spre polițiștii care tocmai ieșeau din pâlcul de copaci, la fel de livizi la față ca fotograful, cu aceeași expresie pierdută, spre medicii legiști care vorbeau în șoaptă, spre oamenii de la ambulanță care cărau cu ei mai multe sticle de alcool metilic – pentru larve, cel mai probabil, își spuse Pete.
   Și se întrebă cum naiba avea să încerce să transmită moartea aceea ireală, îngrozitoare. Cu ce cuvinte să îi facă pe oamenii din Queens să simtă furia și dezgustul său la ideea că un copil devenise un motiv de repulsie.

   Articolul lui Pete apăru în ediția de dimineață, însă cu atât de multe modificări, încât abia dacă își mai recunoscu propriul stil. Iar ziarele Courier, Star și The Times aveau aceeași știre pe prima pagină. Dar, chiar și așa, era o realizare. Era pentru prima oară când avea un articol de primă pagină. Era un început.
   Petrecu următoarele zile pe 72nd Drive încercând să culeagă informații pentru un nou articol. Se strecură printre grupurile de polițiști îmbrăcați în uniformă răsfirați prin tot cartierul, stând cu ochii-n patru după Devlin.
  Polițiștii începuseră din nou să se plimbe din ușă-n ușă, căutând martori. Ceea ce păruse îngrozitor în urmă cu câteva săptămâni, acum, devenise rutină.
   - Domnule, orice vi se pare nelalocul lui, oricât de mic ar părea, vă rog să ne sunați... nu, doamnă, nu, nu deranjați... da, domnule, așa e, e îngrozitor ce s-a întâmplat. Vă mulțumim, oameni buni...
   Îi urmări în timp ce băteau pe la uși cu o poză cu Frankie și Cindy, așteptând răbdători, cu chipurile obosite, în timp ce oamenii se holbau la zâmbetele acelea inocente, strâmbând din nas, mângâindu-și mecanic copiii pe creștetul capului, în timp ce aceștia se uitau curioși la acești polițiști în carne și oase, ascunși în spatele ușilor sau printre picioarele părinților. După care le înmânau din nou fotografiile. Răspundeau că nu știu nimic și primeau o carte de vizită cu adresa secției de poliție și cu numărul de telefon. Nu știau nimic. Nu văzuseră nimic. Nu auziseră nimic.
   Pete tocmai ce ieșea dintr-un apartament la câteva minute distanță de 72nd Drive, când văzu doi polițiști bătând la o ușă de la capătul coridorului.
   Femeia părea agitată: își trecu mâinile grăsuțe prin părul roșcat, vopsit, trase de capotul roz aprins și începu să-și facă vânt la față. Se recomandă drept doamna Gobek și, din câte observă Pete, le evită privirea cu desăvârșire; dădu din cap că nu știa nimic, chiar dinainte să vadă pozele. Nu, nu am văzut nimic, nu am auzit nimic, niciodată. Eu și soțul meu suntem doi oameni liniștiți, ne place să mergem devreme la culcare.
   Femeia închise ușa, iar cei doi polițiști avură un schimb de priviri.
   Trecură mai departe, iar Pete se duse în mașină, își aprinse o țigară și începu să-și revizuiască notițele.
Vecinii păreau nerăbdători să povestească despre familia Malone. Despre despărțirea părinților.
   - Acum 10 ani, nu aveam oameni ca ei în cartier. Oameni divorțați și toate cele. M-am mutat din oraș pentru că voiam liniște și pace. Și ia te uită unde am ajuns.
   - Nu pot să spun că-l învinovățesc că și-a făcut bagajele și că a plecat. Ai văzut-o cum arată? Cum se îmbracă? Sunt sigură că l-a înșelat.
   - Frank Malone? Vai, e o bomboană de om. Iarna trecută, am ieșit într-o dimineață din casă și nu-mi pornea mașina. Stăteam acolo, neștiind ce să fac, pe cine să sun – și el a venit la mine, s-a oferit să mă ajute. În 15 minute mi-a reparat mașina. Și n-a vrut să accepte niciun ban. Un adevărat cavaler.
   - Cred că e puțin dusă cu capul, după cum se poartă, îi place să tragă la măsea. Chiar dacă era treaba ei să aibă grijă de copiii ăia. Ajunge tare târziu acasă, patru, cinci nopți pe săptămână, și înjură câteodată, ceva de speriat. Prea vorbește lumea ca să nu fie adevărat, nu? O femeie ca ea – ei bine, numai Dumnezeu știe de ce-o fi în stare.
   Toată lumea părea să fie împotriva doamnei Malone, iar asta îi stârni și mai tare curiozitatea. Voia să știe ce se întâmplase cu copiii. Voia să știe de ce nu arată ca o mamă îndurerată. Venise timpul să vadă cu ochii lui ce era la mijloc. Voia să știe ce avea de spus, să-și creeze propria părere despre ea.
   Așa că se ridică, își aruncă țigara și se îndreptă spre clădire. Primul dintr-un șir de blocuri de cărămidă roșie, cu trei etaje: sărăcăcios, cu vopseaua decojită pe alocuri pe la ferestre. Auzi muzică de la o fereastră deschisă la etajul al doilea.
   Merse la interfon și sună la apartamentul familiei Malone. Niciun răspuns.
   Mai așteptă câteva clipe și încercă din nou. Nimic.
   Îi scrise un bilețel pe care i-l lăsă în cutia poștală, alături de cartea lui de vizită. Îi scrisese că voia să afle versiunea ei, să o întrebe ce credea ea că li se întâmplase copiilor.
   Mai rămase câteva minute lângă mașină, își aprinse o țigară, întrebându-se dacă avea să apară. Nimic.

   Luni dimineața, Pete ajunse chiar mai devreme decât de obicei. Luă la verificat ultimele articole, își deschise o Coca-Cola și începu să citească. Când îl văzu pe Friedmann traversând etajul, ieși în întâmpinarea lui:
   - Aveți să-mi acordați un minut, domnule Friedmann?
   Friedmann se uită la ceas.
   - Bine, dar un minut să fie.
   Pete îl urmă în biroul său. Friedmann se așeză în fotoliul lui, așteptând să afle ce avea de spus.
   - Mulțumesc, domnule. Știți, Con... O’Connor încă nu s-a întors. I-am spus lui Janine...
   - Da, da, știu. Ceva accident cu fratele lui. Bla, bla, bla. Ce-i cu asta?
   - Vreau să continui cu știrea.
   Friedmann se lăsă pe spate și ridică din sprâncene.
   - Cunosc cazul. Chiar dacă O’Connor se va întoarce la birou... nici măcar nu știm când se va întoarce. Cunosc cartierul. M-am familiarizat cu el. Vreau să îl cercetez în amănunt. Să fac niște săpături, să văd ce reușesc să mai aflu.
   Își aminti de Ruth Malone: de chipul ei machiat, cu părul aranjat, de atitudinea lipsită de suferință.
   - Cred că e ceva mai mult la mijloc.
   Friedmann se ridică în picioare și luă cutia cu mâncare pentru pești.
   - De cât timp ești la noi? Un an?
   - Doi.
   - Doi. Așa deci.
   Împrăștie firimituri de mâncare pe suprafața apei, uitându-se lung la peștii care înotau spre suprafață, privindu-i în timp ce mâncau. Se întoarse cu fața spre Pete.
   - Bine.
   - Bine?
   - E al tău. E articolul tău. Tu ești șeful.
   - Mamă. Vă mulțumesc. Vă mulțumesc, domnule Friedmann. Serios.
   - Dacă o dai în baltă, ți-l iau. Nu stau la discuții.
   - N-o să vă pară rău, domnule Friedmann.
   - Da, cum să nu, dar dacă bunul Dumnezeu a ales să-l bage în spital pe cel mai bun reporter al meu pe secția de infracțiuni și să te trimită pe tine în locul lui, cine sunt eu să mă împotrivesc? El dă, El ia înapoi. Hai, dispari. Du-te și scrie un articol pe care să-l pot tipări.

   Trei zile mai târziu.
    În total 22 de zile trecuseră de când cei doi copii fuseseră dați dispăruți. Trei săptămâni de când Quinn îi spusese că Devlin era de părere că Ruth Malone merita investigată. Și totuși, în ciuda informațiilor pe care le obținuse de la Quinn, în ciuda faptului că polițiștii parcă se ambiționaseră să continue cercetările și să găsească dovezi împotriva ei, încă nu o arestaseră. Pete avea o mulțime de întrebări. Ce reușiseră să afle? Ce nu reușiseră să afle?
   Opri la porțile cimitirului, așteptând mașinile. Își lăsase sticla de Coca-Cola în mașină, temându-se să nu pară nerespectuos și își imagină gustul acela prelingându-se din sticlă, imboldul dulce al cofeinei.
   După care auzi motorul unei mașini și văzu dricul înaintând spre el, în după-amiaza aceea fierbinte. Când trecu pe lângă el, zări o femeie mai în vârstă, cu spatele drept, cu buzele țuguiate, privind drept în față. Și un preot, pe chipul căruia se citea că îl așteaptă o zi grea la muncă.
   Atât. Ambii părinți erau în continuare interogați la secția de poliție. Poate că simțeau o mică ușurare la gândul că nu trebuiau să vadă un alt coșciug micuț coborât în mormânt.
   Un taxi opri la porta cimitirului și o văzu pe una dintre vecinele familiei Malone coborând din mașină – femeia care îi spusese încă din prima zi că cei mici fuseseră răpiți. Greta și nu mai știu cum. Ba nu – Gina. Gina Eissen. Era rumenă în obraji, transpirată, ținând strâns în mână o batistă și un buchețel de margarete albe. Îi întâlni privirea și dădu să treacă pe lângă el, dar rămase cu tocul blocat în pietriș și se împiedică. Pete o prinse de umăr și o ajută să se echilibreze.
   - La naiba. La dracu’ cu pantofii ăștia, cu mama lor cu tot. La dracu’...
   După care izbucni în plâns. Începu să plângă zgomotos bombănind furioasă.
   - N-ar trebuie să fiu aici, ce drăcia naibii... nu e normal... ce vină au copiii ăștia...
   Femeia începu să se vaite, iar el o bătu stânjenit pe umăr, îi luă batista din mână și i-o oferi. Se uită spre drumul prăfuit, întrebându-se cum naiba să o liniștească.
   Își suflă nasul, își îndreptă spatele și se șterse la ochi, încercând să-și dreagă înfățișarea. Oftă zgomotos.
   - Dumnezeule. Mulțumesc pentru... ei bine, mulțumesc!
   - E o zi grea.
   - Da, zise ea și scoase o sticlă pe jumătate goală din geantă. Noroc. A mai venit cineva?
   - O singură mașină cu o femeie înăuntru.
   - Probabil mama lui Ruth, răspunse femeia, dând sticla pe gât. Arăta de parcă ar avea un băț înfipt în cur?
   Începu să râdă, dar se opri la fel de brusc precum începuse.
   - La naiba, Gina, nu ar trebui să spui astfel de lucruri.
   - Domnișoară Eissen... ești sigură că ești în stare să mergi la înmormântare?
   Femeia mai luă o gură de whisky. Și încă una.
   - Trebuie. I-am promis lui Ruth că merg. Are nevoie de cineva care l-a cunoscut cu adevărat. Nu doar din felicitările de la Crăciun, cineva care știe care era jucăria lui preferată și că nu-i plăceau morcovii, suspină ea făcând nervoasă semn spre biserică. Cineva care l-a cunoscut cu adevărat.
   Se întoarse cu spatele la el și începu să meargă spre biserică, șchiopătând puțin pe tocul rupt, cu gambele ei groase ca două buturugi pe sub rochia cu tivul descusut, îndesând sticla de băutură în geantă.
   Pete o prinse din urmă și o luă de braț.
   - Lasă-mă să te conduc.
   - Sunt bine. Nu am...
   - Te rog, dă-mi voie să te ajut.
   Și înainte să mai apuce să spună ceva, ajunseră la intrarea în biserică, iar el îi deschise ușa.
   Slujba nu dură mult: doar Pete și Gina stăteau într-o strană și bătrâna de partea cealaltă. Gina făcu semn spre ea și îi spuse în șoaptă:
   - Ea e bunica Kelly.
   Pete o analiză în timpul slujbei: avea ochii uscați și buzele strânse. Femeia îi ignoră cu desăvârșire. La final, preotul se apropie de ea, se așeză lângă ea și o bătu pe mână. Începură să vorbească în șoaptă.
   Pete continuă să o privească, iar ea se întoarse cu spatele la ei, de parcă ar fi simțit că era urmărită. Văzu ridurile adânci de pe chipul ei, buclele cărunte, pungile negre de sub ochi.
   Își coborî privirea, bucuros că nimeni nu observă cum se înroșise la față și o conduse pe Gina spre ieșire, fericit să iasă la lumină și la căldură după răcoarea întunecată din biserică.
   - Domnișoară Eissen, vrei să te conduc până acasă?
   Femeia își scoase sticla, luă o gură de whisky și acceptă.
   Șchiopătă în urma lui în drum spre mașină.

   Gina adormi înainte să ajungă pe drumul principal.
    Aruncă o privire spre ea, tolănită pe scaunul din față, sforăind, cu machiajul scurs pe față de la plâns și se întrebă cum naiba avea să o scoată din mașină.
   Dar odată ce parcă mașina pe 72nd Drive, Gina se trezi. Se uită confuză în jurul ei, se frecă la ochi și își îndreptă privirea spre el. După care oftă și se uită drept în față, prin parbriz. Zări câțiva reporteri care mișunau în fața blocului de parcă ar fi fost niște muște lângă un hoit. Era aproape ora 5. Și era încă tare cald afară.
   Fără să se uite la el, îi spuse:
   - Mulțumesc că m-ai adus acasă. Și că ai stat la slujbă.
   - Nu-i nicio problemă. Auzi, pot să-ți pun câteva întrebări? Despre doamna Malone.
   - Nu, răspunse ea, aprinzându-și o țigară.
   - Vreau doar să...
   - Am spus că nu. Mulțumesc că m-ai adus acasă, dar Ruth n-are nevoie de un reporter amărât care să-și bage nasul în viața ei. De parcă polițaii ăia nu-i fac deja viața amară.
   Vorbi cu o voce obosită, însă era vizibil nervoasă.
   Mai trase un fum, după care se uită lung la el prin fumul de țigară.
   - Au dat-o afară. Știai asta? La nici trei săptămâni. N-a putut să se ducă la muncă, așa că au dat-o afară. Așa că, voi ăștia, zise ea, băgându-i țigara în față, să faceți bine să o lăsați în pace. Lăsați-o să stea liniștită.
   Deschise portiera, își scoase picioarele, după care se încovoie, își scăpă țigara din mână, iar capul îi căzu aproape grațios pe genunchi.
   Pete așteptă câteva secunde și când văzu că rămase locului, se apropie de ea și o bătu ușor pe spatele lat.
   Gina dădu din cap. Mormăi ceva. Flutură o mână fără să ridice capul.
   - Mai stau un pic. Mai stau... un pic.
   Și rămase din nou în tăcere, de data aceasta suficient de mult timp cât să se întrebe dacă nu cumva leșinase. După care oftă din tot sufletul, ridică privirea și se ridică cu o mișcare lină.
   Își întinse oasele, își aprinse încă o țigară, după care o luă agale la pas, prin șirul de reporteri, traversând pajiștea. Odată ajunsă la treptele de la intrarea în bloc, ridică capul, însă fără să se întoarcă cu fața spre el, și flutură mâna în direcția lui.
   Pete rămase pe gânduri câteva clipe. Încă mai simțea mirosul ei de whisky și țigări.
   Își scoase și el pachetul de țigări, luă o țigară, o bătu ușor cu vârful în parbriz, după care o aprinse și începu să fumeze în tăcere, privind culorile apusului și cum se întuneca. În depărtare, auzi agitație de la târg: muzică, o voce puternică ce îndemna oamenii să vină la spectacol.
   Mai mulți oameni trecură pe lângă mașina lui: majoritatea femei, în grupuri de două sau trei, cu sacoșe în mână, braț la braț sau împingând cărucioare. Câțiva copii se luară la întrecere pe trotuar, zbierând amenințări ori insulte, cu chipurile încețoșate deasupra tricourilor în culori aprinse.
   Copiii nu-l băgară în seamă. Fără îndoială că fuseseră avertizați după răpirea copiilor Malone, însă obiceiurile copilăriei atârnă mai greu decât cuvintele părinților. Pentru ei, era o simplă idee. O nouă poveste de groază.
   Dar femeile îl observară. Îl cercetară cu priviri încruntate și nu-și luară o clipă ochii de la el, în timp ce strâmbau din nas și își dădeau coate, șușotind între ele despre bărbatul acela ciudat din mașină. Câteva notară numărul de la mașină, ostentativ, sperând ca gestul lor să fie suficient încât să îl facă să plece, iar când nu primiră nicio reacție, scriseră din nou peste fiecare literă în parte, ca să fie mai groase și mai pronunțate: polița lor de asigurare că nimic rău nu avea să se mai întâmple pe strada lor.
   Pete își aminti de frigiderul gol de acasă, băgă mâna în buzunar să-și scoată portofelul și simți scrisoarea împăturită din partea mamei sale.
   De obicei îi scria despre vreme, care era foarte călduroasă, sau incredibil de uscată, sau groaznic de rece. Obișnuia să îi povestească despre ieșirile ei ocazionale, despre prețul biletelor de autobuz și despre cozile din magazine.
   Îi mai spunea de sănătate și că, Slavă Domnului, artrita asta nu mă supără așa de tare, iar în timp ce citea aceste rânduri îl năpădea sentimentul acela de plictiseală și sufocare.
   Doar că scrisoarea aceasta era diferită. O scoase din buzunar. În plic găsise un cec.
   Reciti scrisoarea și parcă și-o și imagină la masa de la bucătărie, la lumina lămpii, cu părul ei cărunt și mâinile pătate de bătrânețe. Simți mirosul acela atât de cunoscut de lac de mobile și legume gătite.
   Auzi glasul ei subțire și plin de speranță.
   Nu-i cine știe ce, știi că n-am avut niciodată prea mult. Dar am continuat cu plățile și cu polița după moartea tatălui tău. Banii sunt în bancă, te așteaptă. Sunt sigură că o să ai nevoie de ei într-o bună zi. Când o să vină vremea să te așezi la casa ta.
   Văzu vorbele nerostite, speranțele, ar fi putut la fel de bine să le aștearnă pe hârtie.
   Împături scrisoarea și o băgă înapoi în plic. Brusc, simți nevoia să se întindă și să tragă un pui de somn. După care ceva îl făcu să ridice privirea și o zări pe Ruth Malone la fereastra apartamentului său. Era îmbrăcată cu o rochie simplă, dintr-un material care cădea ușor pe ea, lipită cu palmele și cu fruntea de geam, privind în jos spre strada luminată de ultimele raze ale soarelui. La lumea care mergea mai departe fără ea.
   O privi în timp ce se uita la femeile și la copiii de pe stradă și își aduse aminte de cuvintele vecinilor ei. La ce avuseseră de spus la adresa ei. Poate că se simțea în siguranță acolo, în spatele geamului. Poate credea că, dacă nu știa ce vorbe umblau pe la spatele ei, cuvintele lor nu aveau să o rănească.
   Ridică privirea spre ea, iar Ruth se întoarse într-o parte, odihnindu-și umărul și șoldul de fereastră. Își lăsă capul pe spate, iar mănunchiul bogat de păr roșcat căzu în cascade pe gâtul ei.
   După care se întoarse de tot, sprijinindu-se cu spatele de fereastră. Se răsuci din nou, de parcă ar fi stat tolănită în pat într-o dimineață de duminică și nimic nu s-ar fi întâmplat. Se mișcă din nou și se opri cu palmele pe geam, cu privirea îndreptată spre cerul arzător. De parcă s-ar fi rugat.
   Și, brusc, Ruth Malone nu mai părea în siguranță. Părea o molie ce pâlpâia în spatele ferestrei. Părea captivă.
   Îl năpădi o dorință ciudată de a o atinge și, exact în clipa în care îi trecu acest gând prin minte, când își simți trupul tresărind rușinat, ea se uită fix la el. Făcu ochii mari și, preț de câteva clipe, înlemniră amândoi. După care buzele ei se deschiseră. Încet.
   Pete coborî privirea, lăsă scrisoarea să cadă pe jos. Porni motorul, chinuindu-se să bage cheia în contact. Nu se mai uită în direcția ei, dar simți privirea ei îndreptată asupra lui până intră pe autostradă. Se simți expus, de parcă ar fi văzut până în sufletul lui, iar gândul acela îl sperie.
   Ajunse acasă, se întinse pe pat și încercă să nu se gândească la ea. Dar mintea îi fugea la buzele ei deschise. La felul acela în care se uitase la el.
   După care își dădu seama că mâna îi coborî până la pantaloni și că începuse să se atingă prin chiloți, imaginându-și cum ar fi fost să sărute buzele acelea. Își imagină buzele acelea rujate în jurul bărbăției sale, mâna lui în părul ei roșcat. Brusc, își dădu chiloții jos, lăsându-i să alunece până la coapse și termină gemând. Își șterse mâna pe abdomen și adormi înainte ca lichidul lipicios să apuce să se usuce în zăpușeala nopții.

Capitolul 8

   Așa era, pe atunci, durerea.
    O durere apăsătoare. Ca o piatră în gât, care nu o lăsa să înghită; ca o presiune în spatele ochilor, care o făcea să lăcrimeze; ca o greutate în stomac. Simțea că nu putea să respire. Că nu-și putea bloca amintirile.
   Clipă de clipă era cu ea, hrănindu-se cu suferința ei, niciodată sătulă.
   Uneori stătea noaptea cu ea, ținând-o la piept, alintând-o, dar îi era imposibil să o liniștească. Era neagră, înfometată, imensă ca o gură mare și devenea cu atât mai mare și mai apăsătoare cu cât îi acorda mai multă atenție, până ce îi ocupa mintea, până ce nu mai era loc de cuvinte, de mâncare, de chipuri, până nu-și mai putea da seama dacă îi era sete, dacă era obosită, ori dacă avea nevoie să facă un duș: rămânea doar întunericul acela vast.
   Iar în interiorul ei: singurătate, pierdere. Nu-și mai găsea calea. Sigurul lucru pe care îl știa cu siguranță era că durerea aceea nu avea să dispară niciodată.
   Lumea ei era înconjurată de o negură a durerii, întindea mâinile după un ruj sau un creion, dar îi păreau străine și neîndemânatice pentru că nu le putea vedea clar de durere. Își bea cafeaua, ciugulea câte ceva de mâncare, dar toate aveau un gust amar, gustul durerii pe care o simțea pe limbă.
   Vocile se auzeau înăbușit, de-abia ajungeau la ea în durerea aceea apăsătoare, iar ea nu putea să scoată niciun cuvânt pe gură. Învățase să scuture, pur și simplu, din cap atunci când vocile făceau câte o pauză, ori când luau tonul unei întrebări. Nu, nu voia să mănânce. Nu voia să se întindă. Nu voia să se roage. Nu voia să fie atinsă. Tot ce putea să facă era să țină cu ghearele de iepurașul de pluș al lui Cindy, pe care îl strângea la piept în durerea ei. Nu existau cuvinte care să o poată consola. Asta era suferința ei, iar oasele și răsuflarea ei deveniseră și ele durere.
   Și în durerea aceasta apăru Devlin. Cu vocea lui fermă, fără pic de emoție în glas. Cu privirea lui fermă, aprigă și ageră ca a unei păsări de vânătoare.
   Mereu la pândă.

   10 august. La 27 de zile de la dispariția copiilor.
   Pete începuse să lucreze la alte știri, dar cazul Malone era încă prezent, ca o durere de cap enervantă, care nu-i dădea niciodată pace. În fiecare dimineață citea buletinul de știri, stătea de vorbă cu tipii de la investigații, trecea pe la secția de poliție după birou. De câteva ori îl prinsese la înghesuială pe Quinn la cafenea. Întotdeauna cu același rezultat: nu aveau dovezi noi.
   Tocmai ce pleca de la birou, plănuind să meargă la un bar, să vadă un meci de baseball și să dea pe gât câteva beri reci, când îi ieși cineva în cale.
   - Con.
   - Vreau să vorbesc ceva cu tine, amărâtule. Mi-ai furat știrea. Asta cu copiii morți – trebuia să fie a mea.
   - Nu erai la birou.
   - Am mai stat o săptămână în plus!
   - Așa a decis Friedmann.
   Con făcu câțiva pași spre el, cu pumnii încleștați.
   - Da, cum să nu? Dar tu n-ai vrut-o, așa-i? N-ai cerut-o?
   - Ce vrei să-ți spun? Uite ce, Con, e prea târziu acum. E știrea mea. Aia e. O să apară altceva și o să te ocupi tu.
   - Du-te dracu’!
   - Și tu ai fi făcut exact același lucru.
   Dintr-odată, Con se calmă.
   - Da. Ai dreptate. Dar știi ceva? Pentru că sunt bun la ceea ce fac, pentru că am experiență, contacte și pentru că știu să scriu un articol. Și tu? Tu ești un puști depășit de situație. Ești un neică nimeni. Du-te dracu’.
   Con plecă, iar Pete rămase privind în urma lui, simțind cuvintele lui strecurându-i-se pe sub piele. Așa că, în loc să se ducă la bar, se îndreptă spre casă și începu să se gândească la anchetă. Avea nevoie de ceva care să justifice decizia lui Friedmann de a-i da lui povestea: o nouă perspectivă, o nouă abordare. Și chiar când era pe punctul de a adormi, îi veni o idee.
   La 7 și jumătate în ziua următoare era deja la birou, scriind articole, dând telefoane, verificând informații. Așteptând. Și, chiar înainte de ora prânzului, Horowitz intră în birou, cu chipul obosit, cu jacheta aruncată pe umeri. Pete nu-l mai văzuse de câteva săptămâni: umblase prin tribunale investigând un proces de fraudă. Pete se ridică în picioare și îl opri din drum înainte ca acesta să apuce să se așeze la birou.
   - Ești ocupat?
   Horowitz ridică din umeri.
   - Vrei să mergem să mâncăm ceva?
   - Sigur.
   Ieșiră din birou. În drum spre parcare, Pete se întoarse cu fața spre el.
   - Știi că lucrez la știrea despre cei doi copii morți, nu? Frankie și Cindy Malone.
   Horowitz își scoase pachetul de țigări.
   - Da, am auzit ceva. Ți-am citit vreo două articole.
   Pete se lăsă pradă curiozității.
   - Chiar așa? Cum ți s-au părut?
   - Nu-i rău. Trebuie să-ți mai cizelezi puțin stilul. Te repeți pe alocuri. Dar nu-i rău deloc.
   Pete încercă să își mascheze zâmbetul și să se concentreze pe întrebarea pe care voia să i-o adreseze.
   - Tipul ăsta care conduce investigații – Devlin – îl știi, nu-i așa?
   - Da, din vedere.
   Pete nu mai zise nimic, dar Horowitz îl întrebă:
   - De unde ai știut?
   - Când am dat nas în nas cu tine în arhivă, în ziua în care am primit ancheta, am scăpat pe jos o poză cu el. Ar fi putut fi vorba de oricine. Dar tu ai știut că era polițist.
   Horowitz încuviință.
   - Da, ne știm. Și ce-i cu asta? Investighez astfel de articole de 30 de ani. E polițist. New York-ul nu-i un oraș așa de mare.
   - Ai putea să mă ajuți să stabilesc o întâlnire cu el?
   Horowitz ridică din sprâncene, iar Pete se grăbi să adauge:
   - Vreau doar să-l cunosc. Să-mi dau seama cum e el ca om.
   Horowitz era mereu cu ochii-n patru.
   - Nicio șansă, puștiule. Nu vrea să stea de vorbă cu reporteri.
   - Dar a stat de vorbă cu tine.
   - Da, dar noi suntem...
   - Ce? Ce sunteți?
   Horowitz aruncă țigara pe jos și o stinse cu grijă. După care își scoase din nou pachetul de Camel și bricheta. Trase adânc aer în piept. În tot acest timp evitându-i privirea:
   Pete se hotărî să insiste.
   - Deci? Ce sunteți? Prieteni? Vecini? Parteneri de golf?
   - Ne știm de multă vreme.
   - Bun, atunci...
   - Uite ce. Înțeleg că ești la început de drum, Wonicke. Știu asta. Încerci și tu să-ți faci o reputație. Dar eu și Charlie Devlin ne știm de mult. Îi sunt dator vândut. Așa că n-am de gând să te las să pui tu sub semnul întrebării felul în care își conduce el ancheta.
   Pete se uită lung la el. Îi vorbise pe un ton normal și se miră de ce Horowitz reacționase atât de ciudat.
   - Vreau doar să-l cunosc. Să văd ce fel de om e. Să îmi satisfac curiozitatea. Dacă vrei tu, nici măcar n-am să-i menționez numele în articol, decât dacă îmi dă o declarație oficială și acordul lui să o folosesc.
   Tăcere.
   După care:
   - Rămâi aici.
   Horowitz se întoarse în clădire, iar Pete se așeză pe capota unui Ford.
   Pentru un bărbat de vârsta lui, Horowitz avea un mers legănat din șolduri.
   Se întoarse 10 minute mai târziu. În timp ce se îndrepta spre el, îi făcu semn din cap și îl conduse spre un Sedan gri din fundul parcării.
   - Unde mergem?
   - Ai zis că vrei să-l cunoști.
   - Acum?
   - De ce nu?
   - L-ai sunat?
   - Da.
   Mașina lui Horowitz era jegoasă: pahare de carton, ambalaje de mâncare, cutii goale de mâncare chinezească. Rămășițele tuturor nopților acelea de stat la pândă după piste.
   Pete apucă un teanc de hârtii de pe scaunul din față și le aruncă pe bancheta din spate.
   - Mersi, prietene. Serios, chiar...
   - Nu o fac pentru tine.
   Horowitz dădu în spate, după care își îndreptă privirea spre drum.
   - Și atunci...
   - Devlin e un polițist bun, dar ancheta asta a pus multă presiune pe umerii lui. Are cinci copii, așa că slujba asta e importantă pentru el. Deja așteaptă de câțiva ani să iasă la pensie și vrea să-și termine cei 30 de ani de muncă cu brio.
   Intră pe autostradă, aruncă o privire spre oglinda retrovizoare.
   - A mai avut el ceva... probleme în trecut – dar își face foarte bine treaba. E concentrat. Trebuie să elucideze cazul ăsta: și o să-i dea el de cap, dar nu are nevoie de probleme cu presa.
   Pete își căută o țigară.
   - Deci, ce încerci tu să-mi spui e că... ce încerci, de fapt, să-mi spui?
   Horowitz oftă.
   - Charlie Devlin e un afurisit. Poate să fie un adevărat nenorocit câteodată. Lumea nu prea e înnebunită după el, dar îi sunt dator.
   Coti brusc la stânga, iar Pete se lovi de portiera mașinii.
   - Uite ce, Wonicke. Tu mi-ai cerut să stai de vorbă cu el, dar e cu dus și întors. Nu-ți spun să scrii neadevăruri. Dar dă-i și lui o șansă. Ți-am zis că a mai avut și el probleme la viața lui, da? E important pentru el să o ia de la capăt. Eu n-am cum să-l ajut, sunt prins cu afurisita asta de anchetă de fraudă. Și nu e ca și cum o să fiu mereu prin preajmă.
   - Dar eu nu-i datorez nimic.
   - Nu, nu-i datorezi nimic. Încă. Dar știi și tu la fel de bine ca mine că ai nevoie de el. De-aia vrei să stai de vorbă cu el, nu? El conduce o anchetă așa de importantă cum n-am mai văzut în ani de zile.
   - E doar...
   - Știu că încă n-a explodat povestea asta. Dar exact asta o să se întâmple. Sunt la mijloc doi copii morți, niciun martor și o mamă atrăgătoare care și-a tras-o cu jumătate din bărbații din New York. Dacă se ajunge la tribunal, o să fie un proces monstru.
   Pete căzu pe gânduri.
   - Ai nevoie de o sursă din interior. Iar Devlin are nevoie de tine. Sau de cineva ca tine. Dacă nu vrei să lucrezi cu el, spune-mi și găsesc pe altcineva.
   Pete rămase cu privirea pe geam și nu mai zise nimic.

   Horowitz opri în parcarea de la Tony și coborâră din mașină.
   În drum spre intrare, o mașină opri în spatele lor, iar șoferul îi claxonă. Horowitz ridică mâna, după care se întoarse spre Pete și îi șopti printre dinți:
   - Lasă-mă pe mine să vorbesc. Tu prefă-te că ești de acord cu mine. Și să nu te prind că scoți vreo înjurătură pe gură.
   Îl priviră pe Devlin traversând agale parcarea, de parcă ar fi fost în curtea lui. Se apropie de ei și îi strânse mâna lui Horowitz.
   - Arthur. A trecut ceva timp de când nu ne-am mai văzut, zise el, după care îl privi încruntat pe Pete.
   Horowitz făcu un pas în față.
   - El este Pete Wonicke. Pete este reporterul care se ocupă de cazul Malone.
   Devlin îl analiză din cap până-n picioare, după care îi strânse mâna.
   - Wonicke? Ăsta e nume polonez?
   - Bunicul meu era din Polonia. Eu am crescut în Iowa.
   - Aha, zise el ridicând o sprânceană spre Horowitz, care ridică din umeri și își deschise brațele.
   - Hai la masă, băieți.
   Își comandară ceva de mâncare, iar Horowitz îl întrebă:
   - Ce mai face Kate? Și copiii?
   - Bine, răspunse Devlin. John și Mike sunt la facultate. Mikey termină anul viitor. Iar Tom încă joacă fotbal. Speră să primească o bursă.
   Preț de câteva clipe vorbi ca orice alt tată mândru.
   Horowitz începu să râdă.
   - Dumnezeule. Cum trece timpul! Ultima oară când i-am văzut, zise el întorcându-se cu fața spre Pete, John și Mike erau la grădiniță, iar Tom – iar Tom cred că era încă în scutece.
   Devlin scoase două fotografii din portofel.
   - Uite o poză cu băieții. E de anul trecut. Și în poza asta sunt Kate și fetele, la picnicul de la biserică.
   Pete se întinse să vadă mai bine și zări o femeie îmbrăcată cu o rochie simplă și două fete îmbrăcate la fel, în rochițe roz, cu părul împletit și șosete albe.
   Devlin zâmbi, după care băgă cu grijă pozele înapoi în portofel.
   Apoi Horowitz se lăsă pe spate, luă o gură de bere și îi aruncă o privire lui Devlin peste rama ochelarilor.
   - Și, cum merge ancheta?
   Devlin izbucni în râs.
   - Cum merge ancheta? Treci direct la subiect, de față cu puștiul ăsta despre care habar n-am cine e?
   - Charlie, Charlie. Ți-am spus deja că poți să ai încredere în mine. Trebuie să stai de vorbă cu el.
   - Da, știu ce mi-ai spus.
   Urmă o pauză lungă, inconfortabilă, după care Devlin îl amenință pe Pete cu un deget grăsun.
   - Bine, fie. Uite cum o să facem. Eu îți spun ce ai voie să publici. Orice altceva nu e pentru cititori. M-ai înțeles?
   Pete încuviință.
   Devlin rămase cu privirea ațintită asupra lui. După care se lăsă pe spate și luă o gură de ceai rece și își îndreptă atenția asupra lui Horowitz.
   - Numai tâmpenii. Din autopsie nu am aflat nimic. Mama nu are nimic de spus, tatăl nu are nimic de spus. Ea zise că a trecut pe la copii la miezul nopții și că a adormit pe la patru. El a ajuns acasă pe la miezul nopții și a dormit toată noaptea, până l-a trezit ea în dimineața următoare. Și gata. Atâta au avut de spus.
   Horowitz așteptă până ce chelnerița le aduse mâncarea și rămaseră din nou singuri.
   - Și crezi că mint?
   - Cineva sigur minte, mormăi Devlin cu gura plină de cartofi prăjiți. Ai dat o fugă prin cartierul ăla? întrebă el, dar fără să aștepte un răspuns. Când am primit cazul ăsta, am cercetat în amănunt harta. Doi copii dați dispăruți, așa că am încercat să mă gândesc cum să organizez operațiunea de căutare. Am văzut cât de aproape era cartierul de World’s Fair, așa că mi-am propus să nu ratez nimic. Eram sigur că o să stau până la paștele cailor cu martori, suspecți și turiști la intervievat. După care am ajuns la locul faptei.
   Luă o gură din hamburger.
   - Clădirile alea de apartamente sunt construite atât de aproape unele de altele că n-ai cum să te strecori printre ele fără să nu te știe toți vecinii. Dacă și-ar fi parcat vreunul mașina lângă clădire, ori dacă vreun necunoscut ar fi pus piciorul noaptea prin cartier, cineva l-ar fi văzut. Am fi auzit ceva. N-am nicio îndoială.
   Horowitz așteptă. Îl călcă pe Pete pe picior, făcându-i semn să tacă și, după cum era de așteptat, Devlin începu din nou să vorbească:
   - E ceva în neregulă cu mama copiilor.
   - Ceva în neregulă cu ea? întrebă Pete fără să stea pe gânduri, iar Horowitz tresări, dar Devlin nu păru să bage de seamă.
   Încuviință cu o mișcare scurtă din cap, fără să se oprească din mâncat.
   - Apartamentul era vraiște. Plin de sticle goale de băutură, scrisori de dragoste de la diferiți bărbați. De la mai mulți bărbați, zise el pe un ton dezaprobator. De cum am văzut-o, mi-am dat seama că e ceva în neregulă cu ea. După cum arată: machiată, coafată, cu hainele mulate care o arată fix cum a lăsat-o bunul Dumnezeu. O mamă îndurerată nu arată așa. Nu, avem de-a face cu o mamă nerăbdătoare să scape de copiii ei pentru că îi stăteau în cale, o țineau departe de petreceri și băutură. Și de prietenii ei de sex masculin. Și asta nu e tot. Nici declarația ei nu-i în regulă. Există fel de fel de discrepanțe în povestea ei. Avem câțiva martori care îi contrazic spusele. Pretinde că n-a lipsit în noaptea aceea de acasă, doar 20 de minute cât a ieșit la plimbare cu câinele. La puțin timp după miezul nopții. Dar am un martor care a sunat-o la miezul nopții și din nou la două dimineața – iar a doua oară când a sunat-o n-a răspuns nimeni, zise el, roșu la față. De cum am văzut-o am știut că ascunde ceva și tot ce am reușit să aflăm până acum confirmă bănuielile mele.
   Dădu din cap și mai luă o gură de ceai rece.
   - Câteodată mi se face silă de munca asta. Când ajungi seara acasă după toate mizeriile astea, îți vine să-ți faci mai întâi o baie fierbinte înainte să te așezi la masă cu copiii tăi.
   Presiunea de pe piciorul lui Pete slăbise, ceea ce, își spuse el, însemna că era liber să pună întrebări, doar că nu-i veni nimic în minte.
   După care Horowitz îi luă prin surprindere:
   - Ești sigur de asta? Ești sigur în privința ei?
   - Arthur, fac asta de peste 25 de ani. Ajungi să-ți dezvolți un instinct. Întreabă orice polițist îți iese în cale. Ajungi să îi miroși de la o poștă pe ăștia vinovați. Și ea duhnește ca un parfum ieftin.
   - Ai de gând să o pui sub acuzație? întrebă Pete.
   Devlin îl privi drept în ochi pentru prima oară de când se așezaseră la masă.
   - Asta am de gând să fac. Crede-mă, nu-mi doresc altceva decât să o văd pe curva aia în spatele gratiilor. Toată treaba asta atârnă pe umerii mei. Dar momentan nu avem suficiente dovezi. Avem nevoie de un martor.
   - Adică un martor la cele două crime?
   - Aș vrea eu, spuse Devlin, râzând. Nu, am nevoie de cineva care să o fi văzut cu copiii după miezul nopții. După ce zice ea că i-a dus la culcare.
   Își termină ultimii cartofi și spuse:
   - Am nevoie de dovezi ca să-i dejoc povestea. Și sunt sigur că le vom obține. Facem apel la oameni să vină cu informații noi și analizăm în detaliu toate declarațiile primite până acum. O să găsim ceva, sunt sigur.
   După care dădu pe gât ceaiul rece și se ridică în picioare, un munte de om în fața ferestrelor luminoase.
   - Și ca să știi și tu, domnule Wonicke, zise el, privindu-l drept în ochi, avem mai multe piste promițătoare și tu vei fi primul care o să afle când vom merge să o arestăm.
   Își trase cureaua peste burtă și își îndreptă cravata.
   - Și acum mă duc să o dau în vileag pe curva aia, spuse el, după care plecă de la masă, lăsând în urma lui să răsune acel cuvânt ca o palmă peste față.

   În dimineața următoare, Pete se trezi devreme.
   Rămase întins pe pat, cu gândul la Ruth Malone. La imaginea ei captivă în spatele ferestrei. La felul în care se uitase la el. Nu-și putea scoate din minte imaginea ei: genele ei căzute, buzele roșii. Se înfierbântă cu gândul la ea și simți o durere apăsătoare în piept.
   După care își aminti de încăpățânarea lui Devlin de a găsi un martor. Părea atât de sigur în privința ei. Atât de încrezător. Iar Pete era atât de nesigur.
   În cele din urmă, se ridică din pat, se îmbrăcă și bău un pahar de lapte.
   După care se întoarse pe 72nd Drive, bătu din nou la ușa doamnei Malone și, din nou, nu primi niciun răspuns. Îi scrise un nou bilețel pe care i-l lăsă în cutia poștală, alături de cartea lui de vizită, după care se întoarse în mașină și rămase acolo, păzind clădirea mai bine de o oră. Nu văzu pe nimeni intrând sau ieșind, nu observă nicio mișcare la ferestrele de la primul etaj.
   Calculă distanța dintre ferestre și pământ, își aminti de ce îi spusese Quinn: că Frank credea că cei doi copiii se cocoțaseră singuri pe geam.
   Și așa îi veni în minte Frank. Dacă tot nu reușea să obțină un interviu cu doamna Malone, de ce să nu încerce să vorbească cu soțul ei?
   Se întoarse la birou și dădu telefon la aeroport și, după ce fu mutat de la un supervizor la altul, află că Frank ieșea din tură la ora 4. La 3 și 40, Pete era deja în parcare, așteptând. În cele din urmă, îl zări pe Frank ieșind din clădire și mări pasul ca să îl oprească din drum.
   - Domnule Malone?
   - Da?
   Frank își duse mâna la față ca să-și protejeze ochii de razele soarelui.
   - Numele meu este Pete Wonicke, de la ziarul Herald. Vreți să-mi acordați câteva minute din timpul dumneavoastră?
   Frank coborî mâna și aruncă o privire în jurul lui.
   - Aici?
   - Vă invit la o cafea. Haideți să ne întoarcem spre Kew Garden Hills și să oprim la o cafenea.
   - Da... sigur. De ce nu?
   Frank părea puțin zăpăcit.
   - Perfect. Vă sunt recunoscător, domnule Malone. Aceea e mașina dumneavoastră? Vă urmez. Dacă vă iese o cafenea în cale, trageți pe dreapta. Sunt în spatele dumneavoastră.
   Frank îl privi ușor pierdut, după care își drese glasul.
   - E... e un... local Marty la ieșirea de pe autostradă. E bine acolo?
   - Desigur. Sunt în spatele dumneavoastră, zise Pete care deja o luase la fugă spre mașina lui.

   Marty era un restaurant mare, cu aranjamente cromate și o tejghea lungă cât toată încăperea.
   Pete îl conduse spre o masă din colț, mai departe de bucătărie și de agitația de la tejghea. O chelneriță veni să le aducă două meniuri, iar Frank îi zâmbi.
   - Bună, Lisa. Vreau un cheesburger și cartofi prăjiți. Și o Coca-Cola.
   - Sigur, scumpete. Și pentru tine?
   - Doar o Coca-Cola, te rog.
   - Vă aduc imediat băuturile.
   Îi făcu cu ochiul lui Frank și se îndreptă spre bucătărie, legănându-și șoldurile și părul în urma ei. Frank nu păru să observe; rămase cu privirea ațintită spre masă, trăgându-și pielițele de la unghii.
   - Veniți des aici?
   - Ce zici?
   - Nu v-ați uitat la meniu. Presupun că veniți des aici.
   - Ah, da, s-ar putea spune că da. E în drum spre casă. Și nu-mi place... nu mi-a plăcut niciodată să mănânc singur.
   Se făcu roșu la față și își drese glasul.
   - Bun. Despre ce ziceai că vrei să vorbim?
   Pete veni mai aproape de el, păstrând contactul vizual.
   - Domnule Malone, condoleanțe din partea ziarului Herald. Moartea copiilor dumneavoastră este o tragedie.
   Frank dădu ușor din cap.
   - Mulțumesc, domnule...
   - Wonicke. Pete Wonicke. O tragedie cumplită. Și vrem să facem tot ce ține de noi ca să vă ajutăm să descoperim cine v-a răpit copiii.
   - Mulțumesc, răspunse Frank. Vrei să spui că... ziarul vostru oferă vreun fel de recompensă?
   - Mi se pare o idee foarte bună, domnule Malone, pe care o voi discuta cu redactorul meu, cu siguranță. Dar eu mă gândeam, mai degrabă, la o modalitate de a vă ajuta chiar astăzi. Nu ați vrea să le transmiteți un mesaj cititorilor noștri? Să le ziceți ceva anume?
   - Ce să le zic? întrebă Frank, confuz.
   - Ei bine, ați putea să le cereți ajutorul. Să faceți un apel public prin intermediul ziarului nostru.
   Frank îl privi încruntat, iar Pete își dădu seama că Quinn avusese dreptate: nu era un tip prea inteligent. Așa că îi vorbi pe un ton calm.
   - Adică să îi întrebăm pe cititorii noștri dacă au informații noi, dacă au văzut ceva în ziua respectivă. Aș putea eu să vă ajut să scrieți ceva.
   - Sigur, răspunse Frank. Tare drăguț din partea dumitale, domnule Wonicke. Mulțumesc. Mulțumesc din suflet.

   Ajuns înapoi la birou, Pete se așeză la masă, gata să înceapă lucrul la articolul pe care știa că trebuia să îl scrie.
   Unul bazat pe convingerea lui Devlin că era ceva în neregulă cu Ruth Malone. Unul bazat pe tipa sexy despre care Friedmann era convins că avea să-l ajute să vândă ziarul.
   Luă hârtiile din mașina de scris și intră în biroul lui Friedmann. Acesta citi articolul, făcu câteva notițe, revizuindu-l cu atenție.
   Pete ieși din biroul lui, iar în timp ce se îndreptă spre dactilografe, îl zări pe Horowitz făcându-i cu ochiul.
   Chiar dacă se îndoia de vinovăția lui Ruth, Pete avea nevoie de o perspectivă pentru articolul său. Avea nevoie de siguranța lui Devlin. Avea nevoie să creadă în ceva.

   NOI INFORMAȚII ÎN ANCHETA COPIILOR MALONE
   Reporter Peter Wonicke

   QUEENS, 12 august – Poliția are mai multe piste promițătoare în ancheta morții fraților Malone, ne-a declarat o sursă seara trecută.
   Frank Jr., în vârstă de 5 ani, și Cindy Marie, în vârstă de 4 ani, au dispărut de la locuința lor de pe 72nd Drive în dimineața zilei de 14 iulie. Cei doi copii au fost dați dispăruți din apartamentul în care locuiau cu mama lor, o chelneriță despărțită de tatăl copiilor.
   Trupul copilei a fost găsit în aceeași zi, la 13.30, într-o parcare goală de pe 162nd Street, în apropiere de 71st Street, la jumătate de kilometru de locuința ei. Fetița fusese strangulată.
   Trupul fratelui ei a fost găsit pe 25 iulie, în stare de putrefacție, lângă un dig în apropiere de World’s Fair. În cazul băiatului nu s-a putut face o autopsie din cauza trupului său extrem de descompus.
   Frank Malone Sr., mecanic de profesie, care lucrează în tura de noapte la Kennedy International Airport, a făcut ieri un apel public, sperând să primească informații noi.
   Tatăl copiilor era vizibil afectat în timpul interviului. „Nu cred că are vreun rost să vă spun cum ne simțim”, a zis el. „Dacă știe cineva, oricine, ce s-a întâmplat cu Frankie și Cindy, vă rog să sunați la poliție”.
   În timp ce soțul ei discută cu reporterii noștri, doamna Malone, o femeie mignonă, cu păr roșcat, a fost din nou audiată la secția de poliție din Fresh Meadows. Femeia era machiată cu tuș de ochi, rujată și îmbrăcată cu o fustă albastră, pantofi cu toc și o bluză decoltată, într-o nuanță caldă. Doamna Malone a ieșit din secția de poliție la 16.50 și a fost condusă acasă de un prieten de sex masculin.

   Pete rămase cu gândul la Horowitz. La expresia de pe chipul lui când evitase să îi spună cum se cunoscuseră el și Devlin. La încăpățânarea de a-i evita privirea.
   Așa că, în dimineața următoare, Pete merse la bibliotecă și petrecu mai multe ore printre arhive. Îi luă ceva timp – fu nevoit să scormonească în documente mai vechi de opt ani –, dar reuși, în cele din urmă, să găsească articolul despre care Horowitz evitase să îi vorbească.
   Făcu câteva copii xerox la vechiul copiator și ieși din bibliotecă cu paginile frumos împăturite în carnețelul său și cu ordine în gânduri.
   Nu era sigur de ce simțea că era atât de important să aibă articolul acela. Dar hotărî să îl țină bine, pentru orice eventualitate.

Capitolul 9

   Pete nu-și putea scoate din minte cuvintele lui Friedmann cum că în orice poveste trebuia să existe un personaj negativ.
   Lui i se părea că poliția nici măcar nu căuta alți suspecți. Se întrebă dacă se obosise cineva să o întrebe pe Ruth Malone pe cine bănuia ea că îi răpise copiii. Trebuia să găsească o modalitate prin care să ia legătura cu ea.
   Îi spuse lui Friedmann că avea o pistă și petrecu două zile în fața blocului ei, așteptând. Și, în cele din urmă, o văzu ieșind din clădire.
   O văzu îndreptându-se spre mașina ei, cu privirea în pământ, fără să-l observe.
   - Doamnă Malone?
   Pe sub stratul de machiaj îi zări chipul palid și obosit. Avea buzele uscate. Nu-i zâmbi și nici nu-l întrebă ce voia de la ea. Așteptă, pur și simplu, ca el să vorbească din nou.
   - Doamnă Malone, numele meu este Pete Wonicke, de la ziarul Herald. Vreți să-mi acordați câteva minute din timpul dumneavoastră?
   - Ce... zise ea cu o voce groasă, după care își drese glasul. Ce vrei de la mine?
   - Aș vrea să știu care este părerea dumneavoastră despre toate cele întâmplate. Mă întrebam dacă...
   Femeia nu ridică tonul, nu se enervă și nici nu-i evită privirea. Rămase, pur și simplu, țintuită pe trotuar și răspunse:
   - Nu.
   - E important să...
   - Nu mă interesează.
   După care vorbi ca și cum ar fi fost un copil:
   - Nu vreau.
   - Doamnă Malone, asta ar putea să fie singura dumneavoastră șansă de a vă expune propria versiune.
   Iar de data asta femeia îi zâmbi, dar cu un surâs lipsit de căldură sau umor.
  - Mă îndoiesc. Voi, cei ca tine – zise ea, strâmbând din nas –, nu faceți altceva decât să mă necăjiți.
   Scoase o pereche de ochelari de soare din geantă și și-i puse la ochi.
   - Tot ce vreau e să fiu lăsată în pace, domnule Oricine ai fi tu. Lăsați-mă în pace, zise ea cu o voce pierdută, după care își duse mâna la gură.
   Urcă în mașină și porni în grabă.
   Pete continuă să o urmărească, sperând la o nouă ocazie să stea de vorbă cu ea. În timpul zilei nu obișnuia să iasă din casă. Mergea uneori să-și ia de mâncare. Se plimba pierdută prin magazine. Într-o altă zi se duse la salon să se coafeze.
   Dar noaptea era cu totul altă poveste. Ieșea în fiecare seară: la Callanghan’s, la Santini’s. De cele mai multe ori era în compania aceluiași bărbat: un tip scund, lat în umeri, palid la față, cu părul negru, lucios, îmbrăcat în costume scumpe, mereu cu trabucul în mână. Uneori ieșea cu grupul de prietene și o dată sau de două ori cu alți bărbați. Obișnuia să bea peste măsură, să râdă prea mult, se plângea că era încă devreme când ceilalți voiau să plece acasă.
   Polițiștii erau și ei pe urmele ei. Patru polițiști care lucrau în schimburi.
   Pete obișnuia să meargă la mașina lor, să le ofere țigări și gumă de mestecat. După care rămânea să fumeze cu ei, încercând să-i tragă de limbă. Îi întreba despre anchetă, dacă aveau informații noi pentru el. Vorbeau adesea despre Ruth Malone, de cele mai multe ori făceau glume deocheate, însă când venea
vorba despre anchetă, răspunsurile lor erau mereu aceleași:
   - Cât de curând vom avea suficiente dovezi ca să o arestăm.
   - Tu o să fii primul care o să afle, Wonicke.
   - Mâine o chemăm din nou la interviu. Odată și-odată tot o să se dea de gol. Așa se întâmplă mereu.
   Polițiștii vorbeau adesea despre obsesia lui Devlin cu ancheta aceea. Cu Ruth. Pete află că Devlin avea o mulțime de poze cu ea pe biroul său.
   - Parcă ar fi soră-mea și pozele ei cu ăia de la Beatles, zise un polițist slăbănog, irlandez, pe nume O’Shea. Poate vrea, pur și simplu, să și-o tragă cu ea.
   Începură cu toții să râdă, după care un alt polițist, unul mai în vârstă, zise:
   - Nu, nu e genul lui. Vrea să o bage la închisoare. Am auzit că șeful cel mare l-a chemat să-i ceară socoteală pentru banii cheltuiți în orele suplimentare. Și că i-a spus că o să lucreze pe gratis în afara programului.
   Aruncă o privire spre colegii săi și spuse:
   - Mă rog, eu asta am auzit. Doar știți și voi cum e: un câine care stă la pândă. Și n-o să se lase până n-o bagă în spatele gratiilor.

   Oriunde mergea, Ruth era în centrul atenției.
   La început se gândi că era din cauza ei, a tot ce i se întâmplase. Dar își dădu seama că era din cauza a ce fusese dintotdeauna. Din cauza felului în care arăta. A atitudinii sale. În barurile acelea, în comparație cu mamele de suburbie și cu divorțatele acelea triste care băteau spre 40 de ani, pur și simplu, radia. Avea ceva care te făcea să nu-ți iei privirea de la ea.
   Atunci când dansa, se mișca, se întindea și se unduia astfel încât să-și etaleze trupul, fără să-și ia privirea de la bărbații din mulțime, având grijă ca toate privirile lor să fie ațintite asupra ei.
   Friedmann o ținea pe a lui: aruncă o pată de culoare astfel încât povestea să devină una memorabilă. Ruth avea suficientă culoare în ea pentru luminițe, vitralii și Crăciun. Pete nu avea nevoie să inventeze nimic, era îndeajuns să o urmărească și să facă o descriere cu pixul și carnețelul său, din amintiri, iar rezultatul final: Kodak pe hârtie.
   După ce dansa cât să-și scoată alcoolul din organism, după ce luminile orbitoare îi acopereau chipul încordat și ochii lipsiți de viață, își făcea loc spre bar, îi făcea semn chelneriței și comanda încă un rând și încă unul. De parcă nu ar fi suportat să fie trează, nici măcar o clipă.
   Spre dimineață, își alegea un tip și își îndrepta întreaga atenție asupra lui, ca să nu se ducă singură acasă.
   În seara următoare, aceeași poveste. Nu era niciodată singură.
   Amfitrioana de la Callanghan’s îi spuse lui Pete că o cunoștea pe Ruth de ani de zile, de pe vremea când era Four Seasons acolo, de dinainte de moartea lui Kennedy. Era o femeie scundă, plinuță, cu bucle platinate și riduri triste în colțul gurii. Ochii i se plimbau când la ușă, când la bar, când la registru.
   - Da, sigur, mi-a plăcut de ea. Era o angajată bună. Și avea ceva deosebit. Putea să stea de vorbă cu oricine, simandicoși la costum, oricine. Cinci minute mai târziu, râdeau toți cu gura până la urechi, comandând cocktailuri. Era isteață. Ca argintul viu. Când am auzit ce s-a întâmplat, mai zise ea, gânditoare, nu mi-a venit să cred. Vreau să spun, nu mi s-a părut niciodată genul matern, după felul ei de-a fi, după felul în care arăta. Și totuși, spuse ea, ridicând din umeri.
   Își stinse țigara și își aprinse alta.
   - Dar... mai apoi. Ei bine, a venit înapoi la 4 zile după ce l-au îngropat pe băiat. Atât de beată că de-abia dacă se mai putea ține pe picioare, făcându-le ochi dulci tuturor bărbaților care îi ieșeau în cale. N-am văzut să verse o lacrimă. Nimic.
   Trase un fum și expiră, arcuindu-și buzele într-un O roz și lipicios.
   - După toate acestea, mi-am schimbat părerea despre ea. A doua zi am sunat-o de două-trei ori, s-o întreb dacă se mai întoarce la muncă. M-am gândit că dacă are putere să iasă în oraș și să petreacă, poate să vină și la muncă, nu? Dar nu m-a mai sunat înapoi. Așa că șeful mi-a zis să-i trimit un cec cu banii pe două săptămâni și să-i spun că a fost dată afară. Și acum, vezi și tu cu ochii tăi, spuse ea, făcând semn spre Ruth care se unduia pe ringul de dans, cu mâinile în aer, cu ochii închiși.
   - Serios acum, ce fel de mamă se comportă în halul ăsta?

   Ruth își lăsă mașina la reparat săptămâna aceea, ceea ce însemna că nu-i fu deloc ușor să rămână pe urmele ei.
   Pete își făcu un obicei din a parca mașina la colțul străzii la șapte dimineața, înainte de a intra în tură, așteptând-o să iasă din bloc. Dacă o lua pe Main Street, însemna că se ducea la cumpărături. Dacă o lua spre autostradă, însemna că mergea la stația de autobuz.
   Într-o dimineață ieși din casă îmbrăcată într-un costum elegant, albastru și pantofi cu toc. Deci nu se ducea la cumpărături.
   Era 20 august. La cinci săptămâni de la dispariția copiilor.
   Urcă în autobuz și se așeză lângă fereastră. Pete se așeză două rânduri mai în spate, pe partea cealaltă.
   Ruth nu dădu semne că l-ar fi observat. Nu părea să fie atentă la ce se întâmpla în jurul ei. Rămase cu geanta în poală, cu o țigară între degete și cu privirea îndreptată spre geamul murdar.
   Pete simți mirosul de transpirație, gel de păr și dresuri umede venind dinspre femeia care se așezase pe scaunul de lângă el și care se descălțase de pantofi.
   Autobuzul ajunse în stație și deschise ușile. Moment în care apăru fata aceea.
   Făcu câțiva pași și se așeză pe scaunul din fața lui Ruth. Era tânără, micuță și slăbuță, cu sâni mici, șolduri înguste și cu brațe și gambe rotunde. Era îmbrăcată cu o bluză simplă, albastră, avea un păr lung și strălucitor și mirosea a săpun și ceva dulceag: cremă sau pudră de talc.
   Ruth nu-și mai luă ochii de la ea. Pete o privi în timp ce rămase cu privirea ațintită spre fata aceea, rumenă în obraji, cu bărbia ridicată. Era aproape o femeie, dar fără gesturile acelea femeiești: ruj, pudră, țigări.
   Pete se uită lung la ea și apoi la chipul palid al lui Ruth și își dădu seama că probabil rămăsese cu gândul la fiica ei. Fata aceea semăna cu Cindy, cu o Cindy mai mare.
   Aparent fără să-și dea seama, fără să-și poată controla gesturile, Ruth întinse mâna și începu să mângâie bluza de bumbac. Ușor, cu delicatețe.
   Materialul era subțire, lăsând să se vadă pielea fetei. Ruth o mângâie pe păr, îi prinse între degete șuvița de păr care îi aluneca pe umăr ca o cascadă, admirând schimbarea de percepție și culoare în razele soarelui, până ce șuvița îi alunecă brusc printre degete.
   - Hei, strigă fata, roșie la față. Ce crezi că faci?
   Ruth ridică mâinile, albe și tremurânde.
   - Îmi pare rău. Îmi pare rău. Mi s-a părut... te-am confundat cu altcineva.
   Se ridică de pe scaun și apăsă alarma, din nou și din nou, până ce șoferul începu să țipe în oglinda retrovizoare și opri brusc, uitându-se urât la ea.
   Ușa se închise cu putere în urma ei, autobuzul porni din loc, iar Pete se întoarse să vadă silueta ei din ce în ce mai mică în oglinda retrovizoare, în timp ce drumul lung și plumburiu începu să se întindă între ei.

   Pete tocmai se întorcea de la masa de prânz când îl zări pe Friedmann în pragul ușii, făcându-i semn să-l urmeze.
   - Ia un loc. La ce mai lucrezi zilele astea, Wonicke?
  - Păi, la ancheta Malone.
   - Doar atât? mormăi Friedmann. Nu merge așa. Avem prea multe alte știri pe care trebuie să le tratăm cu prioritate.
   - Dar, domnule, e încă o știre. Două morți nesoluționate.
   - Nesoluționate fiind cuvântul-cheie. Până nu arestează pe cineva, nu avem nimic interesant să le spunem cititorilor noștri. Sunt pe punctul de a aresta pe cineva?
   - Nu cred. Dar...
   - Gata, nu mă interesează. Vino cu un unghi nou sau cu informații proaspete și mai stăm de vorbă. Uite ce, în ultimă perioadă ai făcut o treabă bună. Articolul ăla cu apel public din partea tatălui – contrastul cu mama, mi-a plăcut. Dar acum vreau să te ocupi de cazul Hoțului de Chiloței din Jamaica.
   - Poftim?
   - Știu. Cei de la Star i-au pus o poreclă, a prins la public. Un tip care de câteva săptămâni s-a pus pe furat. Doar lenjerie de femei.
   Își luă ochelarii și îi șterse cu cravata.
   - Mare ți-e grădina, nu-i așa?
   - Dumnezeule!
   Pete rămase cu privirea ațintită spre biroul lui Friedmann. Horowitz avea dreptate, povestea avea să explodeze și voia să fie acolo la momentul potrivit. Voia ca el să fie cel care să scrie articolul despre arestarea sau condamnarea vinovatului. Sau, de ce nu – își spuse el, emoționat –, să fie chiar el cel care să descopere făptașul.
   - N-aș putea să mă mai duc odată să stau de vorbă cu polițiștii? Să văd dacă au mai aflat ceva...
   - Ce tot insiști cu asta? Ți-am spus ceva, nu avem timp de pierdut. Du-te și vorbește cu Gluckstein despre hoțul ăsta. Știu că a stat de vorbă cu una dintre victime în dimineața asta. Mergi la el să-ți dea raportul.
   Pete se ridică în picioare. Și, brusc, cu mâna pe clanță, spuse:
   - Și dacă obțin un interviu cu părinții? Cu domnul și doamna Malone. Un interviu în exclusivitate.
   Friedmann îl privi încruntat.
   - Ții tu morțiș? Bun, vino cu un interviu în exclusivitate și mai vorbim. Dar să fie ceva bun. Ai 24 de ore, după care te vreau înapoi aici, să te ocupi de ce știri or mai apărea.
   Pete sună la aeroport și află că Frank ieșea din tură la 7. La 6 și jumătate era deja în parcare, cu ochii pe Frank, și îl urmări până la Marty’s.
   - Bună ziua, domnule Malone. Ce mai faceți? Vă fac cinste cu ceva?
   - Ah, bună ziua, domnule Wonicke. Păi, da... un cheeseburger. Și inele de ceapă.
   Pete comandă pentru amândoi, după care aruncă o privire spre Frank.
   Era mai tras la față, de parcă ar fi slăbit în ultimele zile. Se bărbierise în grabă, îi scăpaseră câteva fire pe lângă ureche.
   - Cum mai sunteți, domnule Malone?
   - Așa și-așa. Nu e ușor.
   - Îmi imaginez, răspunse Pete. Să știți că m-am mai gândit. Aș vrea să vă iau un interviu, dumneavoastră și doamnei Malone. Genul acesta de interviuri sunt de mare interes, e important ca imaginea lui Cindy și a lui Frank Jr. să rămână vie în mintea oamenilor. Poate că o să trezească amintiri – cine știe, poate apar martori noi. E o strategie care a mers în trecut.
   - Chiar așa?
   - Ah, da, sigur. De multe ori, oamenii nu-și dau seama cât de importante sunt unele mici detalii. Nu-și dau seama că, uneori, și simplul fapt că nu au văzut nimic este o informație folositoare.
   Frank părea confuz, așa că Pete continuă.
   - Ați putea s-o întrebați pe... pe doamna Malone dacă ar fi dispusă să stăm de vorbă?
   - O să încerc. Dar uneori e groaznic de încăpățânată.
   Pete îi întinse o monedă.
   - Nu vreți s-o sunați? Poate acceptă să vină chiar acum.
   Frank ezită.
   - Un interviu cu amândoi ar putea face diferența. Nu se știe niciodată.
   Două minute mai târziu, Frank se întoarse la masă.
   - Nu e acasă.
   - Bun. Hai să începem fără ea. Povestiți-mi despre zilele de dinaintea... dispariției copiilor. Pe data de 12, 13 – mai știți ce s-a întâmplat atunci?
   - Am discutat deja cu polițiștii despre asta, oftă Frank.
   - Știu, domnule Malone. Dar trebuie să creăm un context pentru cititorii noștri. S-ar putea să fie util.
   - Bine, fie. Luni și marți am fost liber. Luni am dus copiii în parc. Pe data de 12.
   - S-a întâmplat ceva ieșit din comun în parc?
   - Frankie a căzut la joacă, s-a zgâriat la genunchi. La asta te referi?
   - Ați stat de vorbă cu cineva? Ați văzut ceva ciudat? Sau cineva care să le dea târcoale copiilor?
   - Nu, deloc. Am văzut-o pe Nina Lombardo cu copiii ei. E vecină cu Ruth. Ne-am salutat. Și am stat de vorbă cu tipul de la magazinul cu înghețată. Le-am cumpărat înghețată copiilor.
   - După care i-ați dus înapoi acasă la doamna Malone?
   - Am trecut mai întâi pe la mine. Tocmai ce m-am mutat, am vrut să le arăt copiilor unde locuiesc. Le-am dat să bea niște lapte și i-am lăsat să se uite la televizor cât timp am făcut curat. După care i-am dus la Ruth pe la șase, șase și jumătate.
   - Cum vi s-a părut ea?
   - Adică?
   - Adică vi s-a părut bine dispusă? Ați vorbit?
   - Nu prea.
   Mai luă o gură de suc și mestecă gheața între dinți. Aruncă o privire prin restaurant, după care rămase cu privirea ațintită spre geam.
   Pete se apropie de el.
   - Pun pariu că s-a supărat că cei mici și-au murdărit hăinuțele jucându-se prin parc, nu-i așa? Eu, unul, mereu mă întorceam acasă cu noroi pe pantofi și pe haine. Ce se mai supăra mama pe mine...
   Frank schiță un zâmbet timid.
   - Ruth nu suporta să îi vadă murdari. I-am spus că sunt și ei copii, dar s-a supărat foarte tare. I-a spus lui Frankie să se ducă la baie că acum trebuia să o spele pe Cin pe cap și să îi dezinfecteze zgârietura lui Frankie. Părea nervoasă. De parcă ar fi fost o corvoadă.
   - Se supăra adesea?
   - Pe copii?
   - Da – obișnuia să țipe la ei? Să îi bată?
   - Da, sigur, când săreau calul. E mai temperamentală, se enervează, după care îi trece la fel de repede. Dar, domnule Wonicke, nu cred că... că le-ar fi făcut vreodată rău, spuse Frank încruntat. Sunt sigur de asta.
   Totuși, Pete citi o urmă de îndoială în vocea lui. Chelnerița le aduse comanda, iar Frank îi zâmbi. Pete îl privi lung, gândindu-se la tot ce îi spusese. Nu putea să bage mâna în foc pentru Ruth.
   - Și după ce i-ați lăsat pe copii acasă la soția dumneavoastră, ce ați mai făcut?
   - Am dat o tură cu mașina. Am rămas cu gândul la copii. La procesul de custodie. M-am dus până la un bar, dar m-am răzgândit și m-am dus acasă.
   - De ce n-ați intrat?
   - Nu știu. Eram obosit. Uneori, copiii mă istoveau. Am mers acasă, am băut vreo două beri, am urmărit meciul celor de la Mets la televizor. Am adormit pe la 11.
   - Și ziua următoare? Pe data de 13? Ce ați făcut atunci?
   - De dimineață am fost să joc golf. Trebuia să ajung la 7, așa că m-am trezit pe la 6, am făcut duș și am plecat la drum. Îmi aduc aminte că a fost destul de liniște pe drum. Nu cine știe ce trafic.
   Deja vorbea pe un ton mai relaxat. Poate că îi era mai ușor să povestească despre el decât despre copii.
   - Și cum de ați mers așa de devreme la golf? Aveați zi liberă. De ce v-ați trezit așa de dimineață?
   - Îmi place să mă trezesc devreme, să câștig timp. Cine se scoală de dimineață departe ajunge, obișnuia să spună tatăl meu. Plus că apoi se face prea cald. Nu-mi place să stau după-amiaza în soare.
   - Deci ați mers să jucați golf. Cum a fost?
   - Mi-a făcut bine să ies la aer. Dar Ed, tipul cu care am jucat, mi-a zis că eram varză. Presupun că avea dreptate.
   - Ce vă face să spuneți asta?
  - Ei bine, toată treaba asta cu procesul de custodie. Mă preocupa. Iar după ce i-am văzut pe copii, asta m-a pus și mai mult de gânduri. Presupun că eram necăjit.
   - Îmi imaginez. Nu cred că a fost deloc ușor – procesul, despărțirea.
   Frank încuviință și începu să se joace cu mâncarea în farfurie. Evită să-i întâlnească privirea.
   Pete continuă.
   - Și despărțirea, a fost ideea doamnei Malone?
   - Da, cred că da, zise el, cu privirea în farfurie.
   - Sunt sigur că nu v-a fost ușor, îi spuse Pete. V-a spus de ce?
   Frank ridică din umeri.
   - Exista cumva o altă femeie la mijloc?
   Frank ridică brusc privirea.
   - Vrei să spui că îmi înșel soția? Nu, nicidecum! Nu a fost vorba despre așa ceva!
   Pete ridică mâna, cerându-și scuze.
   - Și, atunci, despre ce a fost vorba?
   - Ea era... am prins-o cu altcineva.
   Pete tresări. Nimeni nu scrisese despre asta.
   - Ați găsit-o cu un alt bărbat?
   Frank vorbi în șoaptă, cu ochii înlăcrimați.
   - Într-o zi am ajuns mai devreme acasă. Mă simțeam rău, iar șeful meu mi-a zis să mă duc acasă. Am intrat în casă și am auzit zgomote. Din dormitor. Făceau... făceau...
   - Îmi pare rău, domnule Malone.
   - Tipul și-a luat hainele și a tulit-o. Aș fi vrut să-l iau de gât. Să îl iau la pumni, ca să nu se mai apropie niciodată de soția mea, de soția altcuiva. Dar eram atât de... pur și simplu...
   Rămase fără cuvinte și își duse mâna la ochi. De parcă ar fi uitat că Pete era și el de față.
   - Ruth a început să plângă. Am crezut că-i pare rău. M-am apropiat de ea și a început să țipe la mine să o las în pace. Să știi că aș fi iertat-o, zise el, ridicând privirea. N-am vrut să ne despărțim. Dar ea...
   Vorbi din nou cu lacrimi în ochi, dar se stăpâni să nu plângă, înghițindu-și lacrimile.
   Pete așteptă câteva clipe, după care îl întrebă:
   - Din cauza asta ați dat-o în judecată pentru custodia copiilor? Pentru că vă înșela cu alți bărbați.
   - Da, răspunse Frank. Am crezut că tipul acela cu care am prins-o în pat... am crezut că s-a întâmplat doar atunci. Dar Frankie mi-a spus că... mi-a spus că se mai trezeau din când în când și găseau fel de fel de bărbați prin casă. Mai mulți bărbați. Nu puteam să concep așa ceva, zise el. Numai Dumnezeu știe ce s-ar fi ales de copiii mei, să crească în astfel de condiții.
   Pete strânse farfuriile, își scoase pachetul de țigări și îi oferi una lui Frank, privindu-l în timp ce trăgea agitat din țigară.
   - Și ce s-a mai întâmplat atunci, pe data de 13? Ați mers să jucați golf – și apoi?
   - Păi... am fost să beau ceva cu Ed. El a plecat pe la prânz. Eu am mai băut două beri, am mâncat un sandvici și m-am uitat la meci.
   - Ați urmărit tot meciul?
   - Nu, am plecat pe la două.
   - Și ați mers acasă?
   - Mă simt și prost să spun asta, zise Frank, oftând. Nu le-am spus-o nici măcar polițiștilor. Dar bănuiesc că tot o să se afle.
   Pete încercă să își păstreze cumpătul.
   - Ce anume? Ce s-a întâmplat?
   - M-am dus cu mașina până în Huntington.
   - În Huntington?
   - Da. Pe Redwood Drive.
   - De ce? Ce căutați acolo?
   Frank dădu sucul pe gât și așteptă până ce chelnerița veni să-i ia paharul.
   - Pe un tip. Salcito. E prieten cu Ruth, oftă el. Am crezut că... știi tu. Am crezut că e ceva între ei. Că era și el unul dintre... amanții ei.
   - Și de ce ați hotărât să mergeți la el acasă?
   Frank veni mai aproape de el, roșu în obraji.
   - E vorba de soția mea. Am vrut să... am vrut să-i dau o lecție, să se învețe minte și să nu se mai dea la soția altui bărbat.
   - Și ce s-a întâmplat?
   - Ticălosul nu era acasă! exclamă Frank, râzând. Am parcat pe stradă, mi-am făcut curaj. Am mers până în fața casei și am sunat la ușă. Am sunat de două ori. Și nu era nimeni acasă! Am auzit un câine lătrând în curte, dar nu mi-a răspuns nimeni la ușă.
   - Și ce ați făcut după?
   - M-am întors acasă.
   - Dar ce era în mintea dumneavoastră?
   - Nu știu. La început m-am enervat. După care mi-am spus că e mai bine că nu l-am găsit acasă. Dacă nu era singur? Dacă avea un pistol? S-ar fi putut întâmpla orice. Orice.
   - Și unde v-ați dus mai apoi?
   - Am dat o tură cu mașina prin cartier.
   - Sperați să-l găsiți?
   - Nu, la început m-am uitat după mașina lui Ruth. Am vrut să mă asigur că nu-i acolo. Dar nu am văzut-o. Era plin de mașini, dar cele mai multe erau noi. Break-uri, Chrysler. Mașini de mame. Dar majoritatea erau lucioase, îngrijite. I-aș fi recunoscut mașina dacă ar fi fost acolo. După un timp, mi-am
dat seama că nici măcar nu mă mai uitam după ea. Mergeam, pur și simplu, în gol. Era un cartier frumos. Liniștit. Cu peluze verzi. Un loc în care ai vrea să-ți crești copiii. În fine, zise Frank și își drese glasul. În fine, nu era acolo. Așa că m-am dus acasă și m-am culcat. După care m-am uitat la televizor. Pe la 8, mi s-a făcut foame, așa că am luat-o pe Union Street. E un tip cu o tavernă acolo, face pizza bună. Mi-am luat o felie de pizza cu pepperoni. Și m-am întors acasă să mănânc.
   - Și ați rămas toată noaptea acasă, domnule Malone?
   - M-am întors pe Union Street. M-am dus într-un bar – Lakeside. Am băut câteva pahare.
   - Și la ce oră ați plecat de la bar?
   - Pe la 11. Poate puțin mai devreme.
   - Ați stat de vorbă cu cineva?
   - Cu barmanul, Al. Mă știe, am mai fost de câteva ori pe acolo. Sigur o să-și amintească de mine. Am băut gin. Am vorbit despre echipa Mets. Sigur o să-și amintească de mine.
   - De regulă beți gin?
   - Nu, dar am vrut să fac ceva diferit.
   - Bun. Și apoi? Ce ați făcut când ați plecat de la Lakeside?
   - Am mai dat o tură cu mașina.
   - Unde ați mers?
   Câteva clipe de tăcere. După care:
   - Acasă la Ruth. Am mers la ea și am parcat în fața blocului.
   - Cât timp ați stat acolo?
   - Nu mai știu. Cincisprezece, douăzeci de minute. Am văzut lumina aprinsă în dormitor și în sufragerie.
   - Ați coborât din mașină? Ați stat de vorbă cu ea?
   - Nu.
   - Ați mai văzut pe cineva acolo? Și atunci, dacă nu ați fost să o vedeți pe Ruth sau pe copii, de ce v-ați dus până acolo?
   - Păi, ca să obțin o dovadă. Pentru procesul de custodie. M-am gândit că poate o prind cu cineva. Am vrut să mă asigur că copiii sunt bine. Și...
   - Și?
   - Mai trec pe la ea din când în când, recunoscu el, oftând. Parchez mașina și stau acolo. Presupun că am vrut s-o știu aproape. Pe ea. Pe copiii mei. E soția mea. E vorba de... familia mea, zise el, privindu-l în ochi. Locuiesc într-o casă vai de ea, cu alți trei tipi. Baia e jegoasă, bucătăria e o mizerie. De-aia nu-mi place să mănânc acasă. Nimeni nu face curat. Nimeni nu repară nimic. Becul de la intrare s-a ars acum19 zile și nimeni nu l-a schimbat. Nouăsprezece zile. Le număr în fiecare dimineață. Acolo locuiesc eu acum și mi-e dor de casa mea. Mi-e dor de soția mea. De familia mea. Așa că uneori obișnuiam să mă duc în fața blocului ca să fiu mai aproape de ei. Ce-i rău în asta? Nu fac rău nimănui.
   Urmă o nouă pauză, după care Pete îl întrebă:
   - La ce oră ați plecat?
   - Unșpe și jumătate, poate doișpe fără un sfert.
   - Și ce ați făcut după?
   - Le-am spus deja polițiștilor – m-am dus acasă. M-am dus la culcare. Și m-am trezit de-abia dimineața următoare când m-a sunat Ruth.

   Seara următoare, Pete era deja în fața casei lui Ruth. O văzu luând un taxi și o urmări până la Gloria’s.
   Pe vremuri fusese un loc elegant: lumea stătea la coadă să intre, angajații de la intrare erau tineri și bine făcuți. Dar odată ce se dusese entuziasmul de început, nimeni nu mai aștepta la coadă, iar angajații de la intrare fuseseră înlocuiți de un tip mai în vârstă cu o privire pierdută și cu nasul rupt, iar după un timp, până și el dispăruse din peisaj.
   În noaptea în care Pete mersese pentru prima oară acolo, nu era nici țipenie de om pe trotuar. Nu era nimeni la ușă, nimeni la coadă. Nici măcar cerșetorii nu vizitau zona, la cât de puțină lume trecea pe acolo, nu merita.
   O zări pe Ruth din prima. Ea se uită lung la el, ușor confuză, de parcă l-ar fi recunoscut de undeva, după care se întoarse la băutura ei. Era singură la bar, dar Pete recunoscu doi polițiști la capătul barului. Ruth se uită urât la ei, își verifică unghiile, aruncând o privire iscoditoare pe sub gene de fiecare dată când venea cineva să se așeze lângă ea. Pete deja ajunsese să o cunoască destul de bine cât să-și dea seama că era deja la al treilea Scotch Mist. Aproape suficient de amețită.
   Se sprijini de bar și îi făcu semn barmanului.
   - Hud, încă un pahar.
   Hud și Pete se uitară amândoi la ea și Pete avu senzația că celălalt bărbat avea să spună ceva. Dar Hud nu spuse nimic, ridică din umeri și îi turnă băutură în pahar. Ruth ridică paharul spre polițiștii de la capătul barului și îl dădu pe gât, după care își îndreptă atenția spre încăpere.
   Își lăsă greutatea corpului pe cot, sprijinindu-se de bar, cu spatele arcuit.
   Avea părul prins și aranjat, machiajul fără cusur și doi ochii mari: doi ochi „verzi ca de smarald”, după cum obișnuia să spună bunica irlandeză a lui Pete.
   Pete continuă să o studieze, iar Ruth își coborî privirea. Își umezi buzele cu vârful limbii sale rozalii. Se așeză picior peste picior.
   Îl duse cu gândul la pisica din blocul de lângă el: o pisică tărcată care petrecea ore întregi holbându-se la păsările care se cuibăreau pe ramurile copacului din curte. Amândouă își cercetau împrejurimile cu ochii lor aurii: stăpâne pe situație.
   După care prada ei apăru în peisaj.
   Un tip la costum, cu părul dat pe spate, cu o gropiță în bărbie, înconjurat de râsetele prietenilor lui care îl împingeau de la spate. Ea își scoase o țigară, iar el bricheta, își începură dansul caracteristic: ea se aplecă ușor spre flacără, privirea lui alunecă spre decolteul în formă de V care se lărgi când se lăsă din nou pe spate.
   El îi zâmbi, se apropie de bar și ridică bărbia; barmanul veni numaidecât, veșnic la datorie.
   - Două pahare din ce bea domnișoara, zise el, îndreptându-și din nou privirea asupra ei.
   Scoase o bancnotă care dispăru dintre degetele lui, iar barmanul le aduse două băuturi. El ridică paharul, iar Ruth se uită cu coada ochiului spre Hud, văzu privirea solemnă de pe chipul lui. Sau parcă era acolo o nuanță de tovărășie.
   Începură să bea. El se prezentă, se prezentă și ea. Aruncă o privire în spatele lui spre chipurile îmbujorate, lucioase ale prietenilor săi, care schelălăiau ca niște câini, bătând cu pumnii în masă și se întoarse din nou cu fața spre el, zâmbitoare, seducătoare.
   Data următoare, Ruth fu cea care surprinse privirea barmanului. Acesta o întrebă:
   - Cu ce vă mai servesc?
   Ea se uită la prietenul ei și spuse:
   - Tu alegi. Data trecută ai băut băutura mea. Vreau să știu ce-ți place ție.
   El se uită lung la ea, dar nu era îndeajuns de beat pentru o astfel de replică, ori minciună. Nu chiar. Ruth mai luă o gură și rămase în tăcere.
   Pete își dădu imediat seama că rândul următor nu era atât de important; voia doar să-și țină mâinile ocupate. Ruth ridică privirea spre barman și comandă alte două băuturi, fără să spună nimic, însă de data aceasta nu mai era nici urmă de zâmbete sau priviri uneltitoare cu Hud, pentru că Ruth și prietenul ei deja își apropiaseră chipurile, iar restul încăperii era un cumul de zgomote, lumini și siluete pe fundal.
   Ruth probabil că deja aflase că soția lui nu îl înțelege, iar ea probabil că deja îi spusese că soțul ei era un afurisit, iar amândoi știau prea bine ce urma să se întâmple, doar că încă nu se ajunsese acolo. Nu încă. Atunci era despre preludiu, joacă, cutezanță, despre clipa aceea în care îți simți sângele pulsând în vene, pentru că asta însemna să fii tânăr, frumos și plin de viață.
   El se scuză să meargă la toaletă, iar ea se întoarse ca să nu îl vadă oprindu-se la masa prietenilor săi, ca să nu vadă rânjetele lor și cum îl bătură pe spate, iar Pete o văzu apucându-se de bar, înfigându-și degetele în el.
   Când se întoarse, bărbatul se așeză mai aproape de ea și comandă două pahare de whisky, unul pentru drum, spunându-i „ce ochi frumoși ai, iubito!” la care ea începu să râdă, cu entuziasm. Apoi el o luă în brațe, iar ea se opri din râs și ridică privirea spre el.
   Se ridicară și se îndreptară spre ieșire, cu Pete pe urmele lor. Voia să știe cum era ea când credea că nu era nimeni pe urmele ei.
   Așa că o urmări până acasă, cu polițiștii în spatele lui. Își coborî mâna pe volan, iar pe cealaltă o odihni pe geam, cu cotul îndoit, cu palma pe acoperiș. Își desfăcu degetele și lăsă curentul de aer cald al nopții să i se strecoare printre ele.
   Când se opriră la semafor, le văzu siluetele în lumină, îl văzu cum o apucă de mijloc, iar ea se lipi de el. Îi urmări în timp ce umbrele lor se contopiră, iar spațiul dintre ei se închise.
   Odată ajunși la 72nd Drive, Pete ridică geamul și parcă mașina în apropiere, urmărindu-i intrând în clădire, Ruth cuibărindu-se în brațele lui, cu fața spre el. Pete își aprinse o țigară și văzu o lumină la etaj, semn că aprinseseră o lampă, după care zări la fereastră silueta subțire a lui Ruth, trăgând draperiile.
   Își imagină fierbințeala întunecată a camerei, lumina aurie a lămpii. Poate avea să pună un disc al lui Sinatra – părea, cu siguranță, genul de bărbat care apreciază genul acela de voce răgușită, suavă, care să citească dorința din spatele cuvintelor.
   Probabil că avea să se scuze și să meargă să se aranjeze puțin, după care avea să pregătească ceva de băut și să se așeze aproape de el, să îl aștepte pe el să facă primul pas, pentru că știa că bărbații preferau asta, dar avea să se asigure că el știa că și ea voia să se întâmple – din priviri, din buze, din degetul acela care se plimbă pe gura paharului.
   Pete ieși din mașină și se îndreptă spre clădire, simțind privirile polițiștilor îndreptate asupra lui, însă deja nu-i mai păsa. Porni direct spre ferestrele de la parter, dar nu auzi niciun sunet, așa că își continuă drumul, de-a lungul clădirii, până ajunse în spatele blocului. Nu avea nici cea mai mică idee de ce, doar că simțea nevoia să fie mai aproape de ea. Nu era nicio altă lumină aprinsă, așa că înaintă cu grijă. Și, coborând privirea, o zări.
   O fereastră de la subsol era ușor crăpată. Doar câțiva centimetri, dar îndeajuns cât să își strecoare degetele prin deschizătură și să o deschidă. Intră în subsol și închise fereastra în urma lui. Încăperea mirosea a detergent, a țigări și a praf. Pete se lipi de perete, căutând întrerupătorul.
   Aprinse lumina câteva clipe ca să se orienteze și observă o canapea veche lipită de un perete, câteva cutii, un teanc de reviste și mai multe sticle de bere aruncate pe jos.
   Stinse din nou lumina, porni în întuneric spre canapea și se așeză. Își lăsă ochii să se obișnuiască cu întunericul. Nu auzi niciun zgomot venind din apartamentul de deasupra lui, doar bâzâitul unei insecte și podeaua scârțâind, în timp ce locatarii se pregăteau de culcare.
   După care auzi un zgomot puternic și ceva ce semăna cu un geamăt de plăcere. Și-i imagină împreună: o văzu pe Ruth plimbându-și degetele prin părul bărbatului, lipindu-și trupul de al lui, și-l imagină pe el întinzând-o pe canapea, iar gemetele ei se transformau în șoapte, da, da, iar el o dezmierda cu privirea lui înfierbântată, în timp ce se desfăcea la pantaloni.
   Pete auzi un sunet înăbușit când Ruth lăsă pantoful să-i alunece din mână, după care auzi zgomotul pașilor ei care îl duceau spre dormitor. Un alt geamăt de plăcere, de data aceasta din partea lui, și o văzu zâmbind în întuneric, pentru că știa că îl prinsese în capcană. Și, din nou, tăcere: poate că îl dezbrăca fără grabă. Incitându-l.
   Pete își imagină vocea ei suavă în întuneric, râsul ei, șoaptele ei. E mai frumos așa, în întuneric, nu-i așa, iubitule? Pentru că – zise ea, mângâindu-l – nu știi niciodată de unde vine următoarea mișcare – plimbându-și limba pe trupul lui – nu-i așa? Și începu să râdă când văzu că el deja nu mai putea spune nimic, se dezbrăcă de rochie și de chiloți, dar nu și de dresuri, pentru că nu era nimic mai plăcut decât senzația de mătase care alunecă pe piele, iar dacă aceasta avea să fie cea mai memorabilă noapte din viața lui, trebuia să îi antreneze toate simțurile.
   Pete îi auzi gâfâind, îl auzi implorând și gemând de plăcere și glasul ei sub forma unei întrebări greu de descifrat. După care se auzi un icnet de sus, un „da, da, așa, acolo, da”, iar patul scârțâi când terminară împreună, el cu un „oh, Dumnezeule, ah, da, da”. Se ridică din nou, iar de data aceasta el nu mai stătu pe gânduri și i-o spuse fără să mai fie nevoie să îl întrebe: „Da, ești cea mai bună, cel mai tare sex din viața mea, iar ea se năpusti pe el, iar el țipă în părul ei, în gâtul ei, iar ea îl strânse și mai tare când îl simți cum se cutremură, când termină în ea și apoi rămase nemișcat”.
   Ruth se trezi și rămase tăcută, în timp ce el dormea cu brațele în jurul ei. Își plimbă degetele prin părul lui de pe brațe și se cuibări lângă trupul lui cald, gândindu-se la ce avea să-i spună Ginei mai târziu. Sărmana Gina, care probabil ieșise în oraș cu Mick, la o friptură ieftină la Arnie’s, apoi Mick se arunca pe ea roșu la față și cu răsuflarea tăiată, în timp ce Gina gemea și suspina sub greutatea lui. Avea să-i spună: „M-am trezit cu el, dar cu gândul la tine!”, la care aveau să râdă ca două fetișcane. Gina avea s-o întrebe: „E chipeș?”, iar Ruth avea să-i răspundă „Da, sigur, brunet ca Elvis, cu ochii lui Paul Newman sau mai știu eu cine”, după care avea să-și spună: „Ce mai contează?”
   Se întinse ușor, cu zâmbetul pe buze, pentru că îi spusese că fusese cel mai tare sex din viața lui.
   Își dăduse toată silința, îl mângâiase, îi purtase degetele spre părțile trupului ei pe care știa că voia să le exploreze, îl lăsase să îi miroasă părul proaspăt spălat, încheieturile parfumate, respirația ei proaspătă – nimic ciudat, nimic greșit – până ce îi spusese că o vrea.
   Nu suporta să fie singură. Nu putea să stea singură. Și era atât de înnebunit după ea, cu siguranță nu mai avea să plece, nu?  Așa că închise ochii și îl visă spunându-i că o iubește, că vrea să îi poarte de grijă. Se trezi din nou când îl simți dezvelindu-se, îmbrăcându-și hainele și apoi îi șopti, de parcă ar fi fost în biserică, ușurat că trebuia să se ducă acasă, că cei mici aveau să se trezească în curând, că doar știa că e un bărbat însurat, de ce se supăra acum, că petrecuseră o seară frumoasă împreună și că avea să o sune mai încolo, bine?
   Dar plecă fără să îi ceară numărul de telefon, îl auzi trântind ușa în urma lui, îl auzi pornind mașina, iar ea rămase în penumbră, în lumina difuză care venea din sufragerie, nemișcată, țeapănă, de parcă ar fi putut cumva să păstreze căldura lui dacă nu se mai mișca. După care își făcu curaj și coborî privirea.
   Își văzu abdomenul gol, lăsat, vergeturile, coapsele cu coajă de portocală, erupția de pe coapsă, câteva fire de păr la gleznă, sânii căzuți de-o parte și de cealaltă și mirosul acela bolnăvicios, murdar.
  Fix ca o cățea în călduri, așa-i?
   Fix ca o curvă.
   Era dezgustătoare.
   Era un monstru.
   Își strânse genunchii la piept și se culcă pe o parte. Deja își dăduse seama că polițiștii îi ascultau telefonul, poate avea microfoane în tot apartamentul, așa că rămase în tăcere pentru că nu voia să le dea satisfacția de a o auzi plângând.
   Tot ce putea să facă era să stea acolo, ascunsă și să spere că, într-o bună zi, cel mai bun sex din viața unui bărbat să fie un motiv suficient de bun ca să îl facă să rămână cu ea. Pentru că nu suporta să fie singură. Pentru că nu avea ce altceva să ofere.

Capitolul 10

   Pete îl sună pe Devlin să îl invite la prânz. Își dădură întâlnire la Tony’s la fel ca data trecută.
   Nimic nu se schimbase: Devlin ajunse mai târziu și fără să-și ceară scuze, iar când începură să stea de vorbă, se arătă la fel de sigur și încrezător în sine, ceea ce Pete nu mai văzuse niciodată la nimeni altcineva. Pete îi spuse că stătuse de vorbă cu Frank: Devlin mormăi ceva, mestecând la cotletul de porc.
   - Pare un om bun. Necăjit de tot ce s-a întâmplat cu familia lui. Mi-a povestit despre mișcările sale din zilele de dinainte ca cei mici să...
   - Mișcările sale? întrebă Devlin, râzând. Să înțeleg că te-ai uitat la seriale polițiste, puștiule? Nu crezi că l-am luat deja la descusut? E o pierdere de timp, Wonicke. Lasă tu alibiurile și „mișcările” în seama noastră și ocupă-te de treaba ta.
   După care se uită lung la el și spuse:
   - Frank Malone e un amărât care și-a pierdut soția și copiii. E tată. Ascultă-mă pe mine, care și eu sunt tată – nu le-a făcut niciun rău copiilor. Nu e el în stare de așa ceva.
   Își împinse farfuria și se șterse la gură.
   - Și, oricum, o dăduse în judecată pentru custodia copiilor. Voia ca cei mici să meargă să locuiască cu el. Și probabil că ar fi avut câștig de cauză – are un loc de muncă stabil, duce o viață liniștită. Spre deosebire de ea. Ce motive ar fi avut să-i omoare când el voia să locuiască toți împreună? Nu, ea e de vină. Știu eu mai bine.
   Pete schimbă subiectul.
   - Ultima oară când ne-am întâlnit, mi-ați spus că aveți un martor care a sunat-o pe doamna Malone la două dimineața, în noaptea în care au dispărut copiii, și că nu a răspuns nimeni la telefon.
   Devlin luă o scobitoare și se rezemă de spătarul scaunului.
   - Da, așa e.
   - Ați putea să-mi spuneți despre cine e vorba?
   - Ei bine, nu. Nu vrem să se știe în ziare. Păstrăm informația asta pentru proces.
   - Nu am să scriu nimic despre asta, sunt doar curios.
   Devlin îl cercetă din priviri.
   - Îl cheamă Salcito. Dar n-o să vrea să stea de vorbă cu tine, zise el și continuă înainte ca Pete să apuce să mai spună ceva, și să știi că mai am ceva informații pentru tine.
   Pete își luă pixul, era pregătit.
   - Doamna Malone își caută un nou loc de muncă.
   Devlin scoase scobitoarea din ambalaj și începu să se scobească printre dinți, vorbind sâsâit, prin gura deschisă.
   - Ce părere ai despre asta? La nici 6 săptămâni după moartea copiilor ei.
   Aruncă scobitoarea pe masă. Pete încercă să nu se uite la ea.
   - Nu mai vrea să fie chelneriță. Vrea să fie secretară. Recepționeră. Ceva sofisticat. Vrea ceva mai bun de la viață, acum că nu mai are copiii ăia care o trăgeau în jos. Dar să știi că nu pleacă ea nicăieri, zise el, rânjind.
   Pete se uită lung la el, la zâmbetul lui de satisfacție, sigur pe el că avea dreptate.
   - Cum adică?
   - De fiecare dată când primește câte o ofertă, de interviu sau pentru un loc de muncă, zise el rânjind și mai tare, noul ei angajator o să primească un telefon, sau poate o vizită. Ca să ne asigurăm că știu cu cine se leagă la cap.

   La final de august, Ruth aplică pentru un post de secretară la o agenție de publicitate din Long Island City.
    Pete o urmări până acolo într-o dimineață, observând cum mișca ciudat din cap când ieși din mașină. Rămase în parcare, uitându-se în urma ei. După ceva timp, Ruth ieși din clădire, își aprinse o țigară, urcă în mașină și plecă.
   După care intră el. Ca să vadă ce și cum.
   Era un birou frumos: cu lumină naturală și flori la intrare. Se duse la recepție să ceară câteva informații, prefăcându-se că habar n-avea unde nimerise. Aruncă o privire în jurul lui, își continuă rolul de turist aiurit, îi întrebă cu ce se ocupau acolo. Văzu un tip ieșind dintr-un birou, să-i dea câteva hârtii unei fete, iar ea îi spuse:
   - Dânsul este domnul Beckman, poți să-l întrebi pe el.
   Cei doi se salutară din priviri, dădură mâna, iar bărbatul se prezentă ca fiind Paul Beckman. Îi povesti lui Pete despre câteva dintre produsele la care lucrau, începu să glumească pe seama unui slogan la care lucra pentru o reclamă la pastă de dinți, după care îl conduse la ieșire. Părea un tip simpatic.
   Pete se întoarse în mașină și văzu mașina poliției intrând în parcare.
   Quinn era la volan, iar Devlin în dreapta lui, cu brațul sprijinit de fereastra deschisă, cu maxilarul încleștat.
   În seara aceea, Pete merse la McGuire’s, iar întâlnirea dintre Devlin și Beckman deja devenise subiect de discuție. Quinn făcuse o adunare la o masă, povestind secvența în detaliu unui roșcovan slăbănog pe nume Henriksen și unui polițist cu păr blond și acnee pe care Pete nu știa cum îl cheamă. Se salutară din priviri.
   - Deci am intrat în birou, ca de obicei. Tipul era foarte politicos, ne-a servit cu cafea. Iar detectivul l-a întâmpinat cu discursul lui clasic: „Ați avut interviu cu o fată mai devreme, nu-i așa?” La care tipul, da, am avut. Deja părea confuz. La care Devlin îi spune: „Aveți de gând să o angajați?”, iar tipul îl privi încruntat. Își pune o ceașcă de cafea, fără să se grăbească. După care zice: „Aș putea să vă întreb de ce vă interesează să știți asta?” Poți să crezi așa ceva? Serios acum.
   Henriksen începu să râdă pe un ton pițigăiat, ca de fetiță.
   - Și ce i-a spus șeful?
   - Ce i-a spus? Păi, n-a știut ce să mai zică. Pun pariu că nu l-a mai luat nimeni la întrebări până acum. L-a mai lăsat câteva clipe, să vadă dacă-i răspunde sau nu. Și nimic. Așa că i-a zis: „Probabil v-a spus că o cheamă Ruth Kelly. Așa o chema înainte să se mărite. Numele ei de femeie măritată, numele ei adevărat este Ruth Malone”. Tipul deja nu mai zice nimic. Așa că mai așteptăm câteva clipe, după care îi zic: „Vă sună cunoscut numele? Poate ați mai auzit de ea”. Ăsta tot nu zice nimic, stă acolo, savurându-și cafeaua. De parcă ne aștepta pe noi să trecem la subiect. Așa că șefu’ oftă cumva și se uită fix în ochii lui și spuse ceva de genu’: „Bun, văd că n-am încotro decât să ți-o spun pe șleau. Domnule, să știi și dumneata că femeia pe care ai cunoscut-o în dimineața aceasta este bănuită că și-a omorât copiii”. Iar tipul n-a schițat niciun semn! De parcă tocmai îi spuseserăm că plouă afară. Într-un final – într-un final – s-a sinchisit și el să spună ceva. Și știi ce ne-a zis? „De ce ați venit să-mi spuneți toate astea?”
   Henriksen aruncă o privire în jurul lui, cu ochii cât cepele.
   - Îți vine să crezi una ca asta?
   Polițistul blond dădu din cap că nu.
   - Treaba cu oamenii e că nu reacționează niciodată așa cum te-ai aștepta să se poarte un om întreg la minte.
   - Ca nebuna aia de luna trecută din Forest Hills, mai știi? îl întrebă Quinn pe Henriksen.
   - N-am cum să o uit, răspunse Henriksen, rânjind.
   - Am fost anunțați de o dispută domestică, îi povesti el lui Quinn. Vecinii s-au plâns că au auzit o femeie țipând, mobile aruncate de pereți, tot tacâmul. Așa că ne-am dus până acolo, am bătut cu putere în ușă, dar era imposibil ca cei din casă să ne audă, așa că am spart ușa. Casa era vraiște – sânge peste tot, cioburi, scaune rupte. Se pare că tipul se întorsese din ’Nam, auzise vorbe cum că nevastă-sa umbla cu alții cât timp el era plecat de acasă și hotărâse să-i dea o lecție. I-a scos doi dinți și cred că i-a rupt și mâna – de-abia l-am luat de pe ea, iar nenorocitul s-a năpustit asupra mea.
   După care polițistul blond continuă povestea:
   - Așa că i-am pus cătușele, iar nevastă-sa a început să urle la noi: „Stai! Ce faci? Nu mi-l lua!” Și i-am zis că nu-l arestez pentru ce i-a făcut ei – e o dispută domestică, n-avem niciun martor –, ci pentru ce i-a făcut lui Henriksen. Scârba naibii a sărit la gâtul meu, iar când am încercat să o dau la o parte, m-a mușcat!
   Izbucniră în hohote de râs. Polițistul blond își suflecă mâneca, iar Pete îl cercetă cu coada ochiului și văzu un cerc violet pe brațul lui.
   - M-au vaccinat de rabie – doctorul mi-a zis că mușcăturile de oameni sunt mai periculoase decât cele de animale. Așa că tipului i-am dat amendă, iar pe ea am băgat-o șase luni la pârnaie. Sper să-și găsească pe alta până iese nebuna din închisoare. S-o învețe minte pentru ce a făcut – și mie, și lui!
   Urmară alte râsete. După ce se mai liniștiră, Quinn spuse:
   - În fine, vreți să știți ce s-a întâmplat până la urmă cu tipul de dimineață? Ne zice: „De ce ați venit să-mi spuneți toate astea?” Mi-am dat seama că șeful habar n-avea cum să i-o întoarcă. Eu, nici atât. După care tipul ne întrebă: „Altceva?” De parcă nu-i ajungea că tocmai îi spuseserăm că a avut în biroul lui o mamă asasină!
   - Dumnezeule. Și ce-a mai zis șeful?
   - I-a spus: „Domnule, mi s-a părut normal să știți”.
   Blondul începu să râdă.
   - Mi-a plăcut asta cu „domnule”.
   - Nu-i așa? După care tipul îi zice: „Și ce ați vrea să fac eu cu informația asta?” De parcă tocmai ce îi spuseserăm că are un șobolan în garaj. De parcă nu avea nimic de-a face cu el. Așa că șeful s-a dat mai aproape de el și i-a spus: „Uite ce, poate că nu-ți dai seama despre ce fel de persoană e vorba. Poate că nu ne-am făcut noi înțeleși”. Tipul își termină cafeaua, se ridică de la masă și zise: „De fapt, v-ați făcut foarte bine înțeleși. Mulțumesc pentru vizită. Am să vă rog să mă scuzați, am o altă întâlnire”.
   - Ce chestie.
   - Nu pot să cred, zise Henriksen.
   - Și asta a fost tot. N-am mai apucat să spunem nimic, ne-am trezit în stradă ca doi prostănaci, uitându-ne uluiți unul la altul. Și știți ce mi-a zis șeful? zice: „Ăsta are impresia că s-a spălat de păcate pe anul ăsta. Are impresia că e un tip demn. Dar orice om are limitele lui, am să aflu eu ce-i poate pielea. Ascultă la mine, Quinn, o să le pară rău și lui, și curvei ăleia.
   Pete se uită lung la chipurile lor neînduplecate, la ochii mici, la felul în care făcuseră front comun împotriva ei.

   În dimineața următoare, o rugă pe Janine să dea un telefon la firma lui Beckman, să le spună că voiau să scrie o serie de articole despre administratorii de firme în continuă expansiune.
    Janine dădu ochii peste cap, dar Pete îi zâmbi frumos și îi promise că avea să o scoată la prânz.
   După ce închise telefonul, îi citi ce reușise să-și noteze. Beckman era un tip la vreo 40 de ani și lucra în cadrul companiei de 9 ani. Se transferase în New York acum 6 luni, iar soția și copiii lui rămăseseră în Delaware.
   În următoarele săptămâni, Pete se întoarse la Long Island City de mai multe ori. Beckman obișnuia să o scoată pe Ruth la prânz, o dată sau de două ori pe săptămână, părea să îi placă de ea. Mergeau întotdeauna la același restaurant, mâncau mereu la douăsprezece și un sfert. Într-o după-amiază, Pete îi urmări și ceru o masă lângă ei. Nu era în raza lor vizuală, dar era suficient de aproape cât să fie martor la comportamentul ei în preajma lui Beckman. Cel mai adesea vorbeau despre muncă, la un moment dat menționară un film pe care îl văzuseră amândoi. El părea să se bazeze pe ea. Să aibă încredere în ea.
   Pete îi văzu plecând împreună, îi văzu șoldurile care se legănau pe sub fustă. Îi văzu părul lucios și auriu în razele soarelui. Și văzu expresia complet diferită de pe chipul ei când ridică privirea spre el. Părea cumva mai liniștită, ridurile și umbrele de pe chipul ei se risipiră, citi o sclipire ciudată în ochii ei.
   Pete avea și alte sarcini, dar avea grijă să fie în restaurant la ora prânzului aproape zilnic, mereu cu urechile ciulite, dar ascuns de privirile lor. Își spuse că voia doar să afle informații noi despre caz, dar după vreo săptămână își dădu seama că era vorba despre ceva mai mult. Îi simțea lipsa în zilele acelea când nu reușea să plece de la birou.
   Pe la jumătatea lui septembrie, Beckman îi spusese lui Ruth că primise contract pe doi ani și că urma să se mute din apartamentul temporar pe care i-l oferise compania, îi spusese că avea nevoie de mai mult spațiu.
   Câteva zile mai târziu, Ruth îi spusese că avea un cadou pentru el. Pete o auzise scormonind prin geantă și, curios, se ridică să meargă la toaletă, riscând să treacă pe lângă ei. Ea îi întinsese un catalog de mobilier. Când se întorsese înapoi la masă, îl văzu pe Beckman răsfoind revista.
   - Nu știu cu ce să încep, i-a spus el. De regulă, Helen e cea care se ocupă de astfel de lucruri. Orice aș alege, n-o să arate bine și o să mă trezesc cu un rând de draperii și cu o canapea pe care le detest.
   Urmase o pauză, iar Pete își imaginase ochii obosiți ai lui Beckman, chipul lui încruntat de fiecare dată când vorbea. Nu avea de unde să știe ce anume văzuse Ruth, ce se întâmplase între ei în acele câteva clipe de tăcere, dar auzise glasul ei duios:
   - Te-aș putea ajuta eu. Dacă vrei.
   Pete crezuse că era doar o modalitate de a-și umple ziua. Dar descoperi că era mai mult decât atât. Săptămâna următoare fuseseră împreună la cumpărături. După care Paul Beckman o scosese la cină în semn de mulțumire și, după cină, o invită la el acasă. Pete parcase în spatele mașinii de poliție și rămăsese în fața blocului lui Beckman o oră întreagă, încercând să nu se gândească la ce se întâmpla înăuntru. De-abia după ce se stinseseră luminile și devenise clar că Ruth nu avea să mai iasă nicăieri în noaptea aceea se hotărâse să plece.
   Da, sigur, auzise fel de fel de zvonuri la secția de poliție, tot felul de glume deocheate, și încă păstra amintirea buzelor ei deschise, a ochilor ei mari, a felului în care se uitase la el în ziua aceea în care își înmormântase băiatul.
   Dar acum era vorba de altceva, de o mamă îndurerată și de un bărbat însurat. Devlin avusese dreptate în privința ei. Era ceva putred sub gingășia ei.
   Nu avea de unde să știe ce mai făcuseră polițiștii în noaptea aceea, dar el se întoarse acasă, băuse două beri și începuse să scrie până îl apucă durerea de cap.

   ANCHETA MALONE: MAMA COPIILOR PĂSTREAZĂ TĂCEREA
   Reporter Peter Wonicke

   QUEENS, 20 septembrie – Roșcovana aurie aflată în centrul atenției în cazul celor două morți din Queens a refuzat astăzi să comenteze pe seama zvonurilor că are o relație cu un bărbat însurat.
   Doamna Malone, care este în prezent separată de soțul ei, a anunțat dispariția celor doi copii pe 14 iulie. Câteva ore mai târziu, poliția a descoperit trupul micuței Cindy, în vârstă de 4 ani, într-o parcare abandonată, nu departe de apartamentul în care doamna Malone a ales să continue să locuiască.
   Două săptămâni mai târziu a fost găsit și trupul fratelui lui Cindy, Frank Jr., în vârstă de 5 ani, într-o pădurice de pe autostrada Van Wyck, în apropiere de World’s Fair.
   Doamna Malone, îmbrăcată cu o jachetă albă peste o rochie crem, cu părul tapat ca să mai câștige câțiva centimetri în raport cu silueta ei minionă, a fost văzută intrând în apartamentul lui Paul Beckman, unul dintre angajații agenției de publicitate Schiller and Klein, chiar înainte de miezul nopții.
   O sursă ne-a mărturisit că doamna Malone are mai mulți prieteni de sex masculin. Polițiștii au reușit să afle că doamna Malone este o „femeie ușoară” care frecventează diferite cluburi de noapte din Flushing și Corona.
   Copiii Malone au fost răpiți din dormitorul lor despre care s-a aflat ulterior că fusese închis cu cheia, în timp ce mama lor se afla în camera alăturată. Vecinii spun că nu au văzut niciun necunoscut în cartier în noaptea aceea și că nu s-a întâmplat nimic neobișnuit.
   Momentan, poliția nu a făcut nicio arestare în această anchetă.
  
   În dimineața următoare, Pete predă articolul și plecă spre Long Island City. Chelnerița dădu să îl conducă la masa lui obișnuită, dar el o opri și alese o altă masă. De data aceasta voia să-i vadă împreună.
   De-abia după ce ajunseră și ei, Pete își dădu seama că risca să fie observat și recunoscut.
   Dar, nu, pentru că ei nu-și puteau lua ochii unul de la celălalt. Beckman părea cumva mai duios. Puțin timid. O văzu pe Ruth bucurându-se de atenția lui Beckman, ca o mâță tolănită la soare. Tenul și părul ei erau fine ca mătasea.
   - Ești minunată. Așa de frumoasă. Ai putea să ai orice bărbat vrei tu. Prost e acela care să nu-și dorească să fie cu tine.
   După ce se întoarseră la birou, Pete rămase în mașină, privind în gol spre East River, spre luciul apei. Și-l imagină pe Beckman odihnindu-și capul pe sânii ei și pe Ruth ținându-l la pieptul ei până ce îl văzu adormind. Pete și-o imagină întinsă pe pat, ascultându-i răsuflarea, simțind greutatea corpului lui, trupului lui puternic în brațele sale, dorința lui arzătoare.
   Articolul acela îl eliberase cumva. Furia îl părăsise și, pentru prima oară, o văzu pe Ruth nu ca o suspectă, nu ca pe soția infidelă a lui Frank, nu ca pe mama lui Frankie și a lui Cindy, ci ca pe iubita cuiva. Pete o văzuse frustrată, furioasă, plictisită, seducătoare: iar această Ruth era satisfăcută. Așa arăta Ruth cea dorită și plină de dorință.
   Își sprijini capul pe tetieră și închise ochii, cu gândul la ea. La toate lucrurile care o făceau diferită de celelalte femei. Cunoscuse multe alte fete în New York: surorile și verișoarele prietenilor săi, ori prietenele și colegele acestora de apartament. În comparație cu orașul său natal, în New York, fetele drăguțe păreau să fie la tot pasul: în fiecare magazin, la fiecare colț de stradă, în orice restaurant, la cinema.
   Fetele de acasă erau majoritatea deja căsătorite, triste și îmbătrânite de căsnicie. Câteva dintre ele încercau să își accepte statutul de fete bătrâne.
   Fetele de la oraș erau altfel. Veniseră la New York tocmai ca să scape de astfel de limitări. Ele hotărâseră să fie diferite. Să își trăiască viața.
   Și, cu toate că Pete era încântat de farmecul fetelor sofisticate, de cariera din Manhattan sau de nonșalanța prefăcută a boemelor din East Village, întotdeauna simțise că avea să ajungă să se căsătorească cu cineva așa ca el. O fată dintr-un oraș mic, școlită la facultate, dar cineva cu un set de valori și ambiții cu care să se identifice. O fată simpatică și veselă, care poate că purta fuste puțin mai scurte decât acasă, dar genul de fată cu care să fi fost coleg la liceu. Genul de fată pe care să o înțeleagă cumva.
   Și iat-o pe Ruth Malone, care nu era deloc genul acela de femeie. Care nu avea nimic în comun cu celelalte femei din viața lui. Nu-și putea lua gândul de la ea. Și nu era vorba doar despre anchetă: era veșnic în mintea lui, ca o durere de cap, iar lucrul acesta îl speria și îl incita deopotrivă, își aminti de surâsul ei timid, de sunetul râsului ei.
   Îi rosti numele cu voce tare și parcă simți în gură aromă de ciocolată. Ciocolată picantă, ușor amăruie, ca un desert cu un strop de coniac.
   Își imagină auzindu-și numele pe buzele ei. Îi zări zâmbetul alb în timp ce îl rosti pe „e”, după care auzi sunetul limbii care se lipi de cerul gurii. Ca o sărutare timidă, dulce.

   Friedmann îl chemă din nou pe Pete în biroul lui.
    Văzu articolul despre Ruth și Paul Beckman pe birou. Friedmann îl împunse cu degetul lui butucănos.
   - Ce naiba e asta?
   - Păi...
   - Îți spun eu ce e, e genul de articol marca Cholly Knickerbocker. De când te-ai apucat să scrii pentru tabloide, măi Wonicke?
   - Nu știu ce să...
   - Cred și eu că nu știi. Ce naiba a fost în mintea ta?
   - Domnule Friedmann, e încă un subiect de știre. Doamna Malone. E...
   - Normal că e. Și dacă polițiștii ar fi arestat-o pe ea și pe... Paul Beckman ăsta pentru moartea copiilor, sau dacă ai fi avut o înregistrare cu ea în care își mărturisea fapta, aș fi fost primul care să-ți strângă mâna. Dar treaba asta... asta nu e o știre. E un articol gen Eugenia Sheppard și National Enquirer doi într-unul! strigă el, vizibil scârbit. Ai vreo dovadă că și-o trage cu individul ăsta?
   - I-am văzut împreună.
   - Făcând ce?
   - I-am văzut ieșind la cină, am văzut-o când a dus-o la apartamentul lui.
   - Pentru asta te plătesc eu pe tine, s-o urmărești pe doamna Malone luând masa?
   - Eram în timpul meu liber.
   - Vrei să spui că ai rămas în fața casei lui Beckman în timp ce și-o trăgeau, în timpul tău liber? Și ți se pare că asta sună mai bine?
   - Voiam doar să...
   Friedmann îi făcu semn să tacă.
   - Gata, Wonicke, nu vreau să mai aud nimic.
   Își dădu jos ochelarii, masându-și nasul. Își puse din nou ochelarii la ochi și se uită fix la Pete.
   - Nu vrei sub niciun chip să te rupi de ancheta asta. Ei bine, îți poruncesc să o lași baltă. M-ai înțeles?
   - Dar...
   - M-ai înțeles?
  - Da, domnule.
   - Puștiule, să știi că te joci cu focul. Nu mă provoca. Vreau să vii, să-ți faci treaba și să-ți vezi lungul nasului. Atât. N-am chef să te interesezi tu de viața sexuală a doamnei Malone. Sau s-o faci pe detectivul. Să nu te mai aud cu prostiile astea.
   Făcu hârtia mototol și o aruncă direct în coșul de gunoi.
   - Hai, dispari.

   Dar Pete nu avea cum să se țină la distanță.
    Încercă să se concentreze pe alte știri, pe alte articole, pe alte termene-limită, dar zi de zi își continuă drumul pe autostradă, în drum spre Long Island City, ca să se asigure că ajunge la biroul lui Beckman până la ora cinci. Îi urmări plecând împreună la cină, la fel de fel de restaurante. Îi urmări în parcări întunecate, fără să-și ia ochii de la silueta lor în lumina felinarelor, bucurându-se de sentimentele pe care i le trezea prezența ei. Apăruse în viața lui din senin, îi dăduse lumea peste cap, făcându-l să-și pună la îndoială întreaga ființă.
   După alte câteva zile, Ruth își mută câteva lucruri în apartamentul lui Beckman. Pete îl urmări ducându-i bagajul în casă, iar polițiștii din tura de după-amiază își luară câteva notițe, iar în seara aceea merse la McGuire’s să vadă reacția lui Devlin:
   - Dacă ar fi soția mea, aș omorî-o, aș omorî-o cu mâna mea.
   De zile întregi, Devlin tot încerca să descopere limitele lui Beckman. Să afle ce anume l-ar fi determinat să cedeze și să o scoată din viața lui. Devenise o obsesie.
   După care într-o seară intră în bar cu rânjetul pe buze. Reușise să îi descopere slăbiciunea.
   - Bun, i-a dat un loc de muncă, s-a culcat cu ea, dar pun pariu că n-o s-o lase niciodată să-i pună în pericol căsnicia. Așa că am dat câteva telefoane și am reușit să aflu adresa lui din Delaware. I-am trimis o scrisoare soției sale, în regim de urgență. Pun pariu cu voi că doamna Beckman o să poposească în New York în seara asta. Acum vreau să-i văd p-ăștia doi cum se descurcă.
   Era tare mândru de el însuși.
   - Puștiule, zise el, făcându-i semn lui Pete să se apropie, am ceva pentru tine, și îi dădu un plic lui Quinn care îl dădu mai departe.
   Pete deschise plicul și se uită înăuntru. O bucată de hârtie, un plic și mai mic și o casetă.
   - Ai acolo câteva poze din casa familiei Malone, îi spuse el. Raportul de autopsie al fetei. Și mai ai ceva acolo, îi zise el, făcându-i cu ochiul. Ceva care explică ce a găsit doctorul.

   Ziua următoare, Pete îi urmări pe Beckman și pe Ruth la restaurant.
   Observă că Beckman îi evita privirea.
   Helen ajunsese noaptea trecută, îi spuse el. Reacționase urât, îi rupsese hainele lui Ruth, îi aruncase produsele de machiaj la gunoi.
   - Ne-am certat, îi spuse el, uluit. Parcă era nebună. Nu am văzut-o niciodată așa. Nu ne-am certat în viața noastră.
   Își trecu mâinile peste fața obosită și îi spuse lui Ruth că ceruse să fie transferat. Că trebuia să se întoarcă în Delaware. Că îi părea rău.
   - E mai bine așa, pentru copii. Știi tu.
   Se ridică și plecă, lăsând-o singură la masă, iar Pete fu martor la clipa în care își pierdu slujba, iubitul, alinarea pe care i-o aducea el. O văzu comandându-și o bere, două, dând băutura pe gât, refuzând să plângă.
   Și acum că văzu pentru prima oară latura aceea vulnerabilă pe care o ținea veșnic ascunsă, simți nevoie să aibă grijă de ea. Începu să își tragă pielițele de la unghii, să le smulgă cu dinții. Văzu câteva picături de sânge pe buzele ei și se grăbi să se șteargă la gură dezgustată, cu podul palmei, cu o privire încrâncenată, disperată.
   Asta fu imaginea care îi rămase o vreme întipărită în minte. Sânge. O femeie scârbită de ea însăși. Nicio urmă de tandrețe.
   În noaptea aceea, o văzu intrând în Callanghan’s îmbrăcată cu o rochie incredibil de scurtă, încălțată cu pantofi cu toc, dând pe gât mai multe pahare de Scotch Mists, flirtând cu o sălbăticie pe care nu o mai văzuse până atunci la ea.
   Îi recunoscu pe polițiștii de la ușă înainte ca Pete să-și dea seama cine erau. Merse țanțoșă la masa lor și se propti în fața lor, cu mâinile în șolduri, cu umerii drepți.
   - Cum vă distrați, băieți? Vă place ce vedeți?
   Cei doi bărbați o priviră din cap până-n picioare.
   - Vai de capul vostru. Halal treabă mai faceți și voi.
   Polițiștii începură să râdă.
   - Știu că mi-ați pus microfoane în apartament. Vă place să mă ascultați pe mine și pe prietenii mei, vă excită? Sunteți niște psihopați. Toți.
   Aceștia continuară să râdă.
   Ruth se făcu roșie în obraji și începu să țipe:
   - N-o să aflați niciodată cine mi-a omorât copiii. N-o să știți niciodată adevărul.
   Bărbații se albiră la față, dar Ruth le întoarse spatele și se împletici spre ringul de dans, apucând un braț la întâmplare, trăgând un bărbat după ea, hotărâtă să nu-i dea drumul.

   Pete era întins pe jos, pe covor, cu berea lângă el, ascultând picăturile de ploaie lovindu-se de fereastră. Se ridică să-și ia o pătură și începu să citească raportul pe care îl primise de la Devlin.
   Trupul neînsuflețit este al unei fetițe caucaziene, de aproximativ 4 ani. Bine hrănită, circa 15 kilograme și un metru înălțime. Cu păr blond și ochi albaștri.
   Erau simple cuvinte. Simple numere.
   Închise ochii. Înghiți în sec. Își imagină niște pereți înalți, cu gresie albă, un șir de tărgi metalice cu roți strălucitoare. Un iz de chimicale, în combinație cu mirosul de putrefacție.
   Lividitate.
   Congestie.
   Abraziuni.
   Echimoze.
   Peteșii.
   Hemoragii.
   Simple cuvinte. Realitatea însemna o biată fetiță zăcând nemișcată și albă la față, la fel ca gresia aceea care o înconjura, cu mâinile și picioarele vineții, cu zgârieturi pe chip, cu gâtul plin de vânătăi.
   Ambii plămâni sunt congestionați, cu edem, suprafața lor fiind de culoare roșu închis marmorat. Calea traheo-bronșică nu conține urme de material aspirat sau sânge. Multiple secțiuni ale plămânului prezintă semne de congestie și fluid edematos pe suprafețele secționate. Nu prezintă semne de supurație. Mucoasa laringei este albicioasă.
   Ultimele fotografii cu Cindy îi arătau pieptul care avea să rămână de-a pururi slăbuț, cu pielea fină, îmbrăcată într-un maiou roz, pantalonași galbeni și o bluză de pijama. Pete încercă să nu se gândească la faptul că fata aceea nu avea să-și aleagă niciodată o rochie pentru balul de liceu, că nu avea să-și facă niciodată unghiile sau să-și coafeze părul.
   Esofagul este gol, acoperit de mucoasă albicioasă. Stomacul conține bucățele de alimente nedigerate (identificate ca fiind legume cu frunze verzi și paste). În porțiunea de lângă intestinul subțire am găsit urme de alimente galbene și maro, probabil legume sau fructe. Nu am identificat urme de hemoragie. Restul intestinului subțire nu prezintă nimic interesant. Intestinul gros conține material fecal. Apendicele este prezent.
   În ciuda faptului că trupul ei fusese tăiat, verificat, cântărit și măsurat, raportul de autopsie nu dezvăluia nimic ieșit din comun. Nu erau urme de relații sexuale. Nu se găsiră urme de piele sub unghiile ei, nici fibre străine, nicio altă vânătaie în afară de cele din jurul gâtului care să sugereze că fata fusese strangulată. Nu se zbătuse; murise neputincioasă.
   Pete aflase din comunicatul de presă al poliției că raportul de autopsie al lui Frankie dezvăluise chiar și mai puține informații. Trupul băiatului zăcuse în păduricea aceea mai bine de o săptămână, iar animalele distruseseră orice dovezi.
   Nu aveau niciun fel de răspuns, niciun indiciu. Cindy murise cu 6 sau 18 ore înainte ca trupul ei să fie găsit la ora unu și jumătate ziua.
   Polițiștii bănuiau că Frankie fusese omorât la fel ca sora lui, probabil la scurt timp după ea.
   Raportul autopsiei concluzionă că rezultatele nu erau clare. Nu aveau cum să afle când anume fuseseră uciși cei doi copii. Iar Pete nu vedea nicio modalitate prin care să poată dovedi că Ruth Malone mințise în legătură cu ora la care le dăduse de mâncare, la care verificase dacă dormeau, ultima oară când intrase în camera lor.
   Nu reuși să descopere niciun indiciu despre cine îi omorâse pe cei doi copii și de ce.

.....................................................