Fellside, M.R. Carey

 ...................................................

8.

             Pritchard întinse mâna, iar Paul Levine îi dădu o altă fotografie.

   - A existat un asemenea obiect în apartamentul Jessicăi Moulson, spuse calm Pritchard. Unul singur. Acesta.
   În imagine se vedea coşul pentru hârtii al lui Jess.
   - Zău că trebuie să fiţi mai atent când vreţi să incendiaţi ceva, domnule Street.
   Strigăte.
   Foarte multe strigăte.
   Oamenii de la galerie se ridicaseră în picioare, ca şi cum ar fi vrut să se repeadă la boxa martorilor. Agenţii de pază se grăbiră să-i împiedice.
   Pritchard încă mai perora, dar nu-l mai auzea nimeni.
   John Street plângea. Chipul i se schimonosise şi ajunsese să semene cu partea arsă a feţei lui Moulson.
   Pe ecran apăru acum Porky Pig, din seria de desene animate Looney Tunes, făcând cu mâna şi bâlbâindu-se „A-a-a-asta-i tot, oameni buni!” Această glumă inoportună a lui Paul Levine nu a fost văzută decât de Jess, cu o clipă înainte să închidă ochii.
   Nu era un leşin. Jess leşinase cu adevărat atunci când auzise de moartea lui Alex Beech. Acum a fost altceva. Închise ochii şi lumea dispăru. Era singură. La fel cum fusese în abisul de dincolo de lumea nocturnă înainte s-o salveze Alex. (Ba nu, nu Alex. Fantoma. Fantoma care nu era Alex.)
   Însă nu mai trăise niciodată acest fel de singurătate. Parcă nici ea nu mai exista. Doar neantul. Avea sentimentul că ieşise din propria-i viaţă, lăsând în urmă absolut tot ce ştiuse până acum, ca o reptilă care şi-a lepădat vechea piele.
   Dacă incendiul a fost o minciună, dacă Alex a fost o minciună, atunci la fel era totul. Întregul ei trecut era anulat şi ea s-a născut chiar în momentul acela.
   Bineînţeles că ceva atât de pur nu avea cum să dureze. Şi, chiar dacă se afla în vidul acela anonim, Jess ştia că niciodată nu va putea fi spălată de păcate. Aidoma lui Ianus, şi ea avea două feţe. Partea arsă a chipului ei va fi mereu întoarsă înspre trecut.
   Ţiuitul din urechi o făcu să-şi mai revină. Stătea aplecată peste bara de alamă a boxei acuzaţilor, pe care se vedea o amprentă. O amprentă foarte bine conturată, însă care nu-i aparţinea. La fel ca urma de picior de pe insula lui Crusoe. Asta însemna că se întorsese într-o lume populată de oameni.
   Inspiră adânc. Şi încă o dată. După care totul deveni mai uşor.
   În boxa martorilor, John Street plângea în hohote. Paul Levine zâmbea spre ea. Ce ţi-am zis? Femeia de lângă el, stagiara, începuse deja să strângă teancurile de hârtii în dosare şi cutii din carton.
   Pritchard discuta aprins cu judecătorii şi avocaţii acuzării despre termene. Locuri. Proceduri. Toţi dădeau din cap, dar nu spuneau prea multe. După cum arătau lucrurile, păreau de acord cu tot ce zicea Pritchard. Jess nu-l putea auzi din cauza vacarmului din sală.
   Toată lumea vocifera. Dar, stai, parcă se auzeau şi nişte suspine. Oare plângea cineva din public?
   - Astăzi, spunea Pritchard pentru a treia oară. Acum. Sunt convins că toată lumea înţelege cum funcţionează habeas corpus. Odată condamnarea anulată, nu mai aveţi niciun drept s-o reţineţi.
    Nu. Nu nu nu. Nu putea să permită una ca asta. Nu voia să fie liberă când Alex încă mai era prizonier în Fellside – închis în spatele altui chip şi nume. Îi promisese. Dacă ea nu se întorcea, atunci el va fi din nou singur şi pierdut, probabil pentru totdeauna.
   Acum judecătorii se consultau, dar vorbeau prea încet şi ea nu-i auzea. Acum i se decidea soarta. Trebuia neapărat să spună ceva, dar nu adevărul – pentru că adevărul se fărâmase şi nu-i mai era de niciun folos.
   Dar poate că reuşea să recupereze nişte bucăţi din el. Să se ajute cu ele.
   Se ridică pe picioare nesigure.
   La început nu o observă nimeni. Apoi o văzu unul dintre judecători – femeia –, dar nu spuse nimic. Doar atunci când toţi cei trei judecători şi reprezentanţii acuzării şi Pritchard se întoarseră să se uite la ea, parcă se mai stinse zarva din sală atât cât să se poată face auzită. Dar nu complet. Şi nu din prima clipă. Când deschise gura şi îşi drese glasul, amuţiră şi ultimele câteva voci. Dar plânsetele acelea se mai auzeau. Plânsete de femeie. Jess nu se întoarse. Ştia cine plângea: doamna Beech.
   - Pot să vorbesc? întrebă ea. Aş vrea să spun ceva, dacă mi se permite. Este relevant. Pentru caz.
   Judecătoarea LePlastier îi acordă permisiunea.
   - Mi se pare că măcar atâta lucru vă datorăm, spuse ea.
   Tonul era trist sau poate doar obosit. Meseria pe care şi-o alesese avea destule surprize şi nu din cele mai plăcute.
   Jess dădu din cap în semn de mulţumire. Însă avu nevoie de câteva momente ca să-şi găsească cuvintele. Şi când vorbi, propria-i voce i se păru mult prea răguşită şi străină.
   - Nu credeam că voi vedea vreodată... asta, spuse ea. Nu mi se părea posibil. Credeam şi eu ce credea toată lumea. Că eu am provocat incendiul şi l-am omorât pe Alex. Şi mi se părea corect să fiu închisă.
   Se văzu nevoită să se oprească şi să inspire adânc din nou. Îşi imagina că vorbele ei vor declanşa alte strigăte, alte proteste şi blesteme. Dar nu se auzea nimic. Aproape niciun sunet. Până şi plânsetele femeii încetaseră.
   - Oamenii au spus că sunt un monstru şi eu... eu mi-am imaginat că au dreptate. Multă vreme mi-am imaginat asta. După care, am început să mă gândesc că se înşală, dar niciodată n-am crezut...
   Clătină din cap. N-avea nici cap şi nici coadă ce spunea, dar trebuia să continue. Voia ca Pritchard şi Paul Levine – mai cu seamă Paul – să înţeleagă ce avea de gând să facă.
   - Niciodată nu mi-am închipuit că adevărul va fi... că cineva îl va scoate vreodată la lumină. Şi sunt atât de recunoscătoare – foarte, foarte recunoscătoare – domnului Pritchard şi domnului Levine pentru că au dovedit... Am crezut că făcusem un lucru de neiertat, dar nu l-am făcut. Şi acum m-am eliberat de povara aceasta.
   Îi aruncă o privire lui Paul. O ultimă privire, o privire imploratoare. Acum îl va răni. Dar voia ca el să ştie că nu o făcea cu inimă uşoară.
   - Dar eu sunt o criminală. Noaptea trecută m-am încăierat cu o altă femeie. O deţinută de la penitenciarul Fellside. Am omorât-o în bătaie. I-am spart capul cu un extinctor. Aşa că trebuie să mă trimiteţi înapoi la Fellside. Vă rog. Acolo este acum casa mea, acolo este locul meu.
   Nu mai avea nimic de spus. Se aşeză şi aşteptă să se dezlănţuie iadul. Acum nu se mai uita la Levine, temându-se de ce îi va citi pe chip. Din nefericire, privirile i se opriră asupra lui Dennis Devlin, aflat în cealaltă parte a sălii de judecată.
   Gardianul-şef stătea cu braţele încrucişate pe piept. Dar ridică încet degetul mare de la mâna dreaptă, trecându-şi-l de-a curmezişul gâtului.
   Eşti moartă.

82

   Când în sfârşit s-a terminat totul – când toate discuţiile aprinse şi toată demagogia şi toate târguielile au fost treptat reduse la un acord comun, dezamăgitor pentru toată lumea cei doi gardieni au scos-o pe Moulson din sală. Paul nu făcuse niciun gest în tot timpul acesta. Era stupefiat, incapabil să proceseze cele întâmplate.
   Moulson trecu pe lângă el cu capul în pământ, dar tânărul aproape putea să jure că o văzuse zâmbind.
   Şi se ridică în picioare.
  - Aş avea nevoie de ceva ajutor cu astea, îi spuse Susannah Sackville-West, arătându-i teancurile de hârtii.
   Dar Paul nu o luă în seamă. Şi traversă grăbit sala de judecată, spre uşa pe care tocmai ieşise Moulson.
   - Jess! o strigă el.
   Femeia gardian se întoarse şi-l ţintui cu privirea. Paul trecu pe lângă ea. Probabil că bărbatul se dusese înainte ca să se asigure că-i aştepta duba penitenciarului.
   Alergă cei câţiva paşi care-l despărţeau de Moulson.
   - Bună, Paul! şopti ea.
   Ochiul sănătos îi era plin de lacrimi. Celălalt era uscat.
   - Spune-mi de ce, îi ceru el, abia acum dându-şi seama câtă furie simţea.
   Şi lui îi venea să plângă.
   - După tot ce am făcut, tu ai... de ce? Ţi-e frică, Jess? Ţi-e frică de libertate? Despre asta este vorba?
   - Nu, răspunse ea, clătinând din cap.
   Dar nu se întoarse să-l privească şi nici nu se opri din drum.
   Ajunseră la uşă şi ieşiră în curtea unde aştepta duba închisorii.
   Gardianul se apropie repede şi puse o mână pe umărul lui Paul, ca să-l îndepărteze de deţinută. Avocatul se răsuci şi se smulse din strânsoarea lui.
   - Vrei să mă agresezi? îl întrebă el.
   Gardianul era mult mai înalt decât Paul şi părea foarte puternic, însă nimic din toate astea nu mai conta în momentul acela.
   - Sunt avocat. Sunt avocatul ei. Lasă-mă în pace sau rămâi fără slujbă.
   Şi, fără să aştepte vreun răspuns, se întoarse spre Moulson.
   - Şi acum?
   Jess părea cumplit de nefericită, dar el nu-şi putea da seama dacă din cauza ei sau a lui.
   - Am nişte lucruri de făcut acolo, spuse ea, atât de încet, încât abia dacă reuşi s-o audă. În Fellside. Dacă ies acum, nu ştiu dacă mă voi mai putea întoarce.
   - Lucruri de făcut?! exclamă el consternat. Poţi să-ţi iei la revedere prin poştă, Jess. Sau să te întorci în zilele de vizită. Ţi-ai aruncat la gunoi...
   Se bâlbâi, căutând cuvintele potrivite.
   - ...întreaga viaţă.
   - Ba nu, zise Jess, mai calmă acum. Nu-i adevărat. Mi-ai anulat sentinţa. Acum sunt liberă. Mi-ai făcut darul ăsta. Dar n-ai niciun drept să-mi spui ce să fac cu el.
   - Te iubesc, spuse el, fără să se gândească.
   Auzi doar ecoul vorbelor sale plutind în aer.
   - Ba nu, surâse Jess.
   Era un surâs trist, chinuit, care dispăru într-o fracţiune de secundă.
   - Nu mă iubeşti, slavă Domnului! De ce ţi-ai dori aşa ceva? Eu stric vieţile celor din jur şi apoi le dau foc. Dar mi-ai fost un prieten bun atunci când nu meritam asta. Aşa că am să-ţi cer un ultim serviciu.
   Multe răspunsuri, majoritatea sarcastice, i se buluciră lui Paul pe buze. Dar nu rosti decât un singur cuvânt:
   - Ce?
   - Spune-i Brendei ce s-a întâmplat. Nu ştiu ce mă aşteaptă acum înăuntru. Ce o să păţesc. S-ar putea să fie ceva rău. Spune-i...
   - Că eşti nevinovată.
   Jess dădu din cap.
   - Da. Spune-i asta. Şi că o iubesc foarte mult. Şi că... nu sunt inconştientă. Că-mi dau socoteală doar mie însămi, aşa cum mi-a zis ea. Nimănui altcuiva.
   - Am să-i spun.
   Jess se apropie şi-l sărută pe obraz.
   Apoi se îndepărtă repede de el. Pentru totdeauna.
   - Îţi mulţumesc! mai zise ea. Îţi mulţumesc pentru tot! N-am să te uit niciodată.
   Se urcă în dubă şi uşa se închise între ei. Jess îşi coborî privirea, ca să nu îl mai vadă.
   Tânărul avocat rămase în curte multă vreme după plecarea maşinii. La un moment dat, lângă el apăru Brian Pritchard. Îl cuprinse de umeri.
   - Bucură-te de izbândă oricând ai ocazia, domnule Levine, îi spuse el cu blândeţe. Pentru că tragedii vei întâlni la tot pasul.
   - Era... începu Levine, dar renunţă.
   Dacă mai spunea ceva, ar fi început să plângă în faţa şefului său.
   - Clienta noastră, continuă Pritchard. Uită-te la mine!
   Paul se întoarse. Bărbatul mai vârstnic îşi ridică mâinile şi le strânse.
   - Caz închis, spuse el.

PARTEA A PATRA
NOI ÎNŞINE
NE CREĂM LUCRURILE
DE CARE AVEM NEVOIE
83

   Nici chip să poată vorbi cu Moulson când şoferul se afla la 1 metru de ei, aşa că Devlin nici nu încercă.
   Şi, oricum, nu prea ştia ce să spună acum. Sperase că va reuşi să rezolve tot căcatul ăsta, să recupereze drogurile şi să îngroape toată povestea. Dar uite că nu se mai putea. Mărturisirea lui Moulson aruncase totul în aer.
   Nici măcar nu ştia unde va ajunge ea la întoarcerea în Fellside. În infirmerie? În blocul G? Într-o celulă capitonată din Dietrich? Femeia asta tocmai câştigase apelul şi imediat recunoscuse comiterea unei crime. Devlin nu ar fi vrut să fie acum în pielea directorului, pentru că, indiferent ce hotărâre ar lua acesta, cu siguranţă că va fi una proastă.
   Posomorât, căzu pe gânduri, dorindu-şi din tot sufletul ca lucrurile să se fi desfăşurat cu totul altfel. Dacă Malaca Loomis i-ar fi zdrobit creierii lui Moulson, lumea ar fi fost acum un loc mult mai frumos. Plus că îşi mai dorea ca Moulson să nu-l fi văzut în celula lui Grace. Asta ar fi putut fi problema ei, dar Grace va avea grijă ca el să nu scape basma curată.
   Cum mama dracului putea să scape din toată povestea asta?
   Probabil că detectivii din Leeds încă mai erau la penitenciar, că doar trebuiau să ia probe de ADN de pe cadavrul lui Loomis. Aşa că puteau pune mâinile lor transpirate pe Moulson imediat ce aceasta se dădea jos din dubă. Probabil că vor dori s-o scoată din Fellside şi s-o arunce într-una dintre celulele lor de arest preventiv, departe de el şi de Grace. Iar ăsta ar fi ultimul cui bătut într-un alai lung de coşciuge, cu al lui personal în frunte.
   Trebuia s-o împiedice pe Moulson să vorbească. Prin urmare, trebuia să-i ofere o motivaţie ca s-o facă să-şi ţină gura. Dar habar nu avea ce anume.
   Însă ieşi din starea asta de confuzie de îndată ce intrară pe porţile penitenciarului. Venise vremea să ia în mână frâiele problemei şi, poate, să salveze ce mai putea fi salvat.
   - Semnez eu de venire, îi zise el lui Ratner. Tu du-te de bea o cafea sau ce ai chef.
   Ratner păru surprinsă, dar îi văzu privirea şi înţelese că nu era tocmai momentul potrivit să-şi contrazică şeful. Bolborosi repede un cuvânt de mulţumire şi dispăru. Înainte de primul punct de control, Devlin încetini pasul şi puse mâna pe braţul lui Moulson, ca s-o oblige să meargă alături de el.
   - Tu chiar ţi-o cauţi cu lumânarea, nu-i aşa? îi şopti el. Spune-mi acum ce s-a întâmplat cu pachetul?
   - L-am aruncat în WC şi am tras apa după el, îi răspunse Moulson, fără să se sinchisească să vorbească pe un ton mai scăzut.
   Adică a tras apa de la budă peste dulciuri în valoare de cinci sau şase mii de lire. Iisuse Hristoase, apără şi păzeşte! Devlin primi lovitura în moalele capului, dar nu se pierdu cu firea şi încercă să vadă partea bună a lucrurilor.
   - Atunci nu există nicio probă, zise el. Indiferent ce ai să te apuci să spui despre mine sau Grace, o să fie doar vorbe goale. N-ai să poţi dovedi nimic. Şi ai văzut cu ochii tăi de ce e ea în stare. Nicio săptămână n-ai să mai trăieşti dacă o torni la poliţie. Are prieteni şi afară, nu doar aici. Aşa că ţine-ţi gura şi facem pace. N-o să ne mai folosim de tine.
   Aici a fost nevoit să se întrerupă, pentru că ajunseseră la punctul de pază. Cu minţile aiurea, îşi mâzgăli numele în registru. Cu mâna cealaltă încă o mai strângea de braţ pe Moulson, de parcă voia să-şi revendice dreptul asupra ei.
   Când, de fapt, n-avea niciunul. Nici nu terminase bine de semnat, că toată haita de trepăduşi apăru în goană de după colţ. Directorul Scratchwell, frumuşeii de la poliţia din Leeds şi o echipă de jurişti de la sediul central al companiei N-fold. Aceştia din urmă emanau  un aer de eficienţă calmă, dar cu atât mai periculoasă. Străbătură coridorul şi o luară pe Moulson cu ei. Aproape că nici nu se uitară la Devlin. Ca şi cum nici n-ar fi existat.
   Aşa că acum situaţia îi scăpase de sub control. Devlin ştia că trebuia să ajungă urgent undeva. Împinse registrul spre Marcela Robbins, funcţionara, care urmărise cu ochi mari toată scena.
   - Are şi Moulson vreun amestec în toată povestea asta? îl întrebă ea.
   - Eu ştiu doar ce mi se spune, se răsti Devlin, închizându-i gura cu o privire îngheţată.
   Dar imediat înţelese ce-l întrebase femeia.
   - În ce poveste?
   - Se zvoneşte că o să fie o revoltă în Goodall. A fost o nebunie întreagă acolo toată ziua. Ni s-a cerut tuturor să rămânem peste program.
   - Revoltă?
   Pe Devlin îl trecu un fior ancestral la auzul acestui cuvânt, aşa cum ar fi păţit orice gardian de puşcărie. Dar se simţea şi foarte uluit.
   - Din ce cauză?
   - Cică un gardian ar fi omorât-o pe Carol Loomis.
   - Aşa se spune?
   Atât de departe de adevăr era zvonul ăsta, că se văzu nevoit să-şi înfrâneze dorinţa de a izbucni în hohote de râs.
   Robbins dădu cu putere din cap.
   - În Goodall aşa se ştie, da. Toate femeile alea aleargă de colo până colo ca nişte puicuţe cu gâturile tăiate. Nu vor să plece de pe pasarele şi zbiară la gardieni. Zic că vor să vină poliţia din Leeds ca să le păzească. „Salvatorul” a vrut să interzică perioada de socializare, dar s-a speriat ca nu cumva asta să le înfurie şi mai tare.
   Poate că ar fi bine să dea şi el apă la moară acestui zvon fals, îşi spuse Devlin. Oricum, secretul se va afla curând.
   - Moulson a omorât-o pe Carol Loomis, Marcela. Tocmai ce a recunoscut asta la tribunal.
   Ochii şi gura lui Robins formară trei cercuri perfecte.
   - Moulson? Dar abia se ţine pe picioare! Cum de a...
   - Probabil că are talente de ninja, mârâi Devlin. În orice caz, tu eşti prima care ai aflat.
   Şi se duse în Goodall. Oricum intenţia asta o avusese de la bun început, pentru că trebuia să-i raporteze lui Grace ce se întâmplase la proces. Însă acum voia să vadă cu ochii lui ce mama dracului se petrecea acolo. Şi uite că Robbins nu exagerase. De îndată ce deschise uşa şi intră în sala de bal, parcă simţi mirosul aerului încărcat cu suspiciune şi teamă. Deţinutele se grupaseră în cete mici, gardienii se plimbau fără ţintă printre ele, ca nişte câini ciobăneşti care îşi pierduseră mirosul.
   Prima gardiană de care a dat cu ochii a fost Corcoran. În calitatea ei de gardian-şef interimar, se afla exact acolo unde trebuia să fie, lângă panoul care controla uşile tuturor celulelor din clădire. Puţin probabil să le închidă pe deţinute în celulele lor, însă această posibilitate nu trebuia exclusă cu totul.
   Corcoran părea epuizată, extrem de agitată şi cu nervii la pământ.
   - Pur şi simplu se urcă pe pereţi, îi zise ea lui Devlin. Acţionăm cu efective duble şi Scratchwell se pişă pe el. Bună zi ţi-ai ales să te duci la tribunal, Devlin, atât pot să-ţi spun!
   Devlin clătină din cap şi oftă.
   - Te las singură doar câteva ceasuri...
   Corcoran începu să râdă. Îi întinse cheile, numai că el nu era încă pregătit să-şi preia rolul de şef. Îi convenea de minune să se poată mişca liber până îşi va da seama ce anume va face în continuare.
   - Termină-ţi tura, o sfătui el pe Corcoran. Nu-ţi strică nişte bănuţi în plus.
   Gardiana puse cheile înapoi la centură.
   - Aş prefera să mă lipsesc, spuse ea. Lătrau ca nişte căţele turbate când le-am deschis celulele şi tot aşa latră de atunci încoace. Moulson are un amestec în toată povestea asta, dar să nu mă întrebi cum. Ori ea a omorât-o pe Carol Loomis, ori a omorât-o un gardian şi Moulson a văzut. Nebunele cer să se întoarcă poliţiştii. Zic că nu intră în celule până când nu e acuzat cineva în mod oficial de crima asta.
   - De unde a început? o întrebă Devlin serios acum.
   - De peste tot, Dennis.
   Şi avea dreptate, chiar aşa era. În timp ce urca spre celula lui Grace, Devlin simţi tumultul de jur împrejurul lui. Aerul era greu de emoţii adânci, fără număr. Şi îşi dădu seama că în Goodall avea să izbucnească un conflict care nu va mai putea fi ţinut sub control.
   Toată răutatea aia trebuia să aibă o sursă.
   Jilly Fish plus o deţinută – care arăta ca o luptătoare de categorie grea, îndopată cu steroizi, purtând numele prea puţin potrivit de Ashley – le înlocuiseră pe Liz şi Carol pe coridorul din faţa celulei lui Grace. Când apăru Devlin, amândouă avură mare grijă să se uite în partea cealaltă. Exact cum îşi dorea el în momentele acelea.
   - De ce ai întârziat? îl întrebă Grace.
   Stătea tolănită în pat, cu un registru contabil şi un creion în mâini, lăsând impresia că se află deasupra întregului scandal şi că nu-i pasă de nimic. Însă din boxe se auzea Fur Elise. Ca o mărturisire făcută fără de voie.
   - Acum m-am întors.
   Devlin sesiză behăitul împăciuitor din propriul glas. Dar se hotărî ca măcar acum să nu-i pese.
   - Avem probleme, zise el pe un ton mai dur. Adică, avem probleme pe lângă ce se vede acum.
   Grace înfipse creionul între filele registrului, ca pe un semn de carte, şi se ridică în capul oaselor. Gata cu prefăcătoria. Acum furia i se putea citi în privire.
   - Nu l-ai luat?
   - Pachetul ăla e cea mai mică dintre problemele noastre, Harriet. Moulson s-a hotărât să facă pace cu Dumnezeu şi a început prin a mărturisi în faţa întregii săli de judecată că ea a ucis-o pe Carol Malaca.
   Grace clătină din cap, refuzând să accepte ideea.
   - Nu ea a omorât-o pe Loomis.
   - Nu mai contează acum cine a omorât-o cu adevărat. Chestia e că Moulson se află acum împreună cu directorul şi cu copoii din Leeds şi cu o pereche de piranha. Chiar în acest moment. Şi dă totul pe gură. Trebuie să ne punem de acord poveştile dacă nu vrem să fim complet distruşi.
   Întinse mâna şi opri muzica. Voia s-o facă să priceapă cât de gravă era situaţia. Totul se năruia în jurul lor pe toate planurile. Venise vremea să tragă linie. Venise vremea să tragă toate liniile pe care ar fi trebuit să le fi tras deja.
   - Bine, Dennis, zise Grace, punând mâna mai întâi pe braţul lui şi apoi pe umăr.
   Îl trase mai aproape de ea şi îl sărută – un sărut prelung, generos.
   - Bine, repetă ea când se desprinse de el.
   Îl făcu să se aşeze pe pat şi se aşeză şi ea lângă el. Îi ţinea mâinile în ale ei şi i le apăsa cu putere de coapsă.
   - Ce s-ar putea întâmpla în cel mai rău caz? Doar vorbim despre Moulson. Odată scoasă din ecuaţie, nu va mai şti nimeni nimic.
   Absolut normal.
   Ba deloc normal. Mai ales în Goodall. În Goodall, parcă venea Armagedonul. Numai că trupul lui Grace avea propria-i gravitaţie, iar glasul ei, propria-i putere. Şi Devlin începu să se mai liniştească.
    - Numai să nu-i fi spus lui Sally, zise el. Dacă şi-ar pune capetele laolaltă, ar putea să facă multe legături. Sunt convins că au avut multe de povestit aseară.
   - Ar face un cuplu foarte drăguţ, chicoti gutural Grace.
   Da, împreună alcătuiau un tablou grotesc. Salazar, cu căpăţâna lui de barabulă şi Moulson, cu faţa ei strâmbă. Devlin începu să râdă. Grace îl mângâie drăgăstos pe umăr.
   - Ăsta-i Dennis al meu!
   Şi apoi discutară pe îndelete. Fiecare dintre ei ştia şi recunoştea în mod tacit că ar fi putut gestiona mai bine această situaţie, că avuseseră destule ocazii pentru a o face. Dacă, de la bun început, s-ar fi ţinut departe de Moulson, din cauza instabilităţii ei. Dacă, după primul eşec, ar fi lăsat-o în pace ori i-ar fi închis gura pentru totdeauna.
   Grace îşi reproşa păcatul jumătăţilor de măsură. I se păruse că o înţelege pe Moulson mai bine decât era cazul, pe de-o parte din cauza unei asemănări absolut superficiale, a unei coincidenţe din trecutul lor. Că şi chipul lui Grace, şi cel al lui Moulson fuseseră dezmembrate şi apoi reconstruite.
   Devlin recunoştea că ar fi trebuit să rămână lângă Lizzie şi Carol cu o noapte în urmă.
   Şi s-au iertat unul pe celălalt. Iar la sfârşit s-au gândit la un plan.
   Sigur, lucrurile erau niţel mai complicate acum, când Goodall se afla în pragul revoltei. Dar, aşa cum bine zicea Grace, şmecheria este să iei fiecare ameninţare ca pe o oportunitate.

84

   Majoritatea întrebărilor au venit din partea celor doi detectivi,. Iar majoritatea răspunsurilor au fost date de juriştii de la N-fold.
    Ca prin minune, aceştia deveniseră avocaţii lui Moulson în măsura în care informaţiile oferite de aceasta afectau în vreun fel interesele şi proprietatea companiei.
   Jess spuse foarte puţine lucruri. Oricum era cu minţile vraişte. Îl tot chema pe Alex în gând – folosind acest nume doar pentru că era singurul pe care îl cunoştea. Dar fantoma nu-i răspunse şi nici nu îşi făcu apariţia.
   El era unicul motiv pentru care se întorsese în închisoare, refuzând darul neaşteptat al libertăţii. Dispăruse datoria pe care crezuse că o avea faţă de Alex Beech, dar încă o mai durea inima atunci când se gândea la moartea îngrozitoare a băiatului. Însă acest nou Alex, pe care ea îl capturase şi îl târâse în propria-i tragedie, fără să vrea... Datoria faţă de acesta era reală şi nu putea să scape de ea. O salvase, iar ea îl dezamăgise – o dezamăgise – din toate punctele de vedere. Închipuindu-şi că o ajută, îi furase adevărata personalitate, îi ştersese chipul şi îi adusese mai multe necazuri decât avea deja. Iar aceasta era ultima ei şansă de a îndrepta lucrurile.
   Însă deocamdată nu putea decât să aibă răbdare şi să aştepte plecarea detectivilor. Nu se putea apuca de treburile ei până când aceştia nu le terminau pe ale lor.
   - Mai spune-ne încă o dată! îi ordonară.
   Şi ea le spuse:
   - Am ieşit din infirmerie, apoi din clădirea administraţiei. Probabil că infirmiera fusese chemată la o urgenţă. Şi pe coridor nu era niciun paznic.
   - Cum ai putut să ieşi din clădire?
   - Uşa fusese lăsată deschisă. M-am strecurat.
   - Şi după aia te-ai strecurat în acelaşi fel şi în Goodall?
   Ambii detectivi se uitau la ea cu un soi de politeţe sceptică.
   - Da.
   - Şi acolo ai găsit... ce? Două deţinute care aşteptau în întuneric, în eventualitatea absurdă că ai să treci pe acolo?
   Povestea era ridicolă, dar Moulson refuză să mai adauge vreun detaliu care să o lămurească oarecum. Nu pomeni nimic nici despre Grace sau Devlin sau Lovett sau Sylvie Stock. Dar nu din laşitate şi nici măcar din milă. Nu voia decât să se asigure că-şi va petrece noaptea în Fellside, alături de Alex. Şi era convinsă că, dacă spunea adevărul – sau măcar o parte din adevăr –, acest lucru nu va fi posibil. Detectivii şi-ar fi extins ancheta şi probabil că ar fi luat-o cu ei, ca să-i asigure protecţia. Pe când aşa, poate că o vor lăsa să rămână în Fellside, făcând şi pe placul juriştilor de la N-hold, care-şi doreau acelaşi lucru, pentru a putea lua şi ei parte la investigaţii.
    - Protejezi pe cineva? o întrebă unul dintre detectivi, adus la exasperare. Pe cineva dinăuntru?
   Jess nu-i răspunse. Mă străduiesc să protejez, zise ea în gând. Mă străduiesc foarte tare.
   În cele din urmă, detectivii se lăsară păgubaşi. Erau convinşi că mai aveau încă multe de aflat despre împrejurările care duseseră la moartea lui Loomis şi că trebuie să fi fost implicate şi alte persoane pe lângă Moulson. Şi mai erau la fel de convinşi că, atunci când vor interveni superiorii lor de la Departamentul de omucideri, o vor lua pe Moulson din Fellside cât ai bate din palme. Oricum, o noapte nu mai conta. Nu avea unde să fugă.
   Se întoarseră în biroul directorului şi-l convinseră s-o bage pe Moulson la carceră pe perioada nopţii. Îi explicară că, dacă i se permitea să socializeze cu celelalte deţinute, exista riscul să discute cu complicele ei şi să inventeze o altă poveste. Mai bine dacă nu-i dădeau această ocazie.
   Scratchwell aprobă cererea detectivilor pentru că îşi dădea foarte bine seama că era încolţit. Şi spuse că, pentru mai multă siguranţă, îi va da gardianului-şef în care avea cea mai mare încredere sarcina de a o supraveghea pe Moulson şi de a-i împiedica orice formă de comunicare cu celelalte deţinute.
   Prin urmare, îl chemă pe Devlin la el.
   - Da, domnule, spuse Diavolul, pe un ton grav.
   Şi apoi:
   - Nu, domnule. Vă dau cuvântul meu, domnule, că deţinuta nu va intra în contact cu absolut nimeni. Mă angajez să fiu personal răspunzător pentru asta.
   Pe Scratchwell îl mai liniştiră puţin asigurările lui Devlin, dar tot nu era încântat de necazul care se abătuse asupra penitenciarului său. În timp ce detectivii discutaseră cu Moulson, juriştii companiei tăbărâseră asupra lui fără milă. Îi explicaseră de-a fir a păr că, în eventualitatea în care ancheta asupra morţii lui Loomis ar fi scos la iveală nişte fapte stânjenitoare pentru firma mamă, atunci i se va cere să-şi dea demisia. Iar atunci când el spusese că ar putea să se folosească de relaţiile lui din presă ca să cosmetizeze cât de cât situaţia, juriştii îi ordonaseră fără menajamente să se ţină la distanţă de ziarişti. Şi mai ziseră că firma îşi lua toate precauţiile necesare pentru a nu se transforma într-o ţintă. Sugeraseră după aceea că, dacă Scratchwell ar fi respectat instrucţiunile iniţiale şi ar fi dat dovadă de discreţie, lucrurile ar fi stat cu totul altfel acum.
   Directorul nu le spuse despre atmosfera explozivă din Goodall. Era mult prea speriat. Îşi imagina că aveau să-i ceară pe loc demisia dacă ar fi aflat că în Fellside mai erau şi alte probleme grave, în afară de moartea lui Loomis.
   Una peste alta, Scratchwell scăpase deocamdată şi se ruga lui Dumnezeu pentru o noapte liniştită, sperând că Dennis Devlin îşi va respecta cuvântul.
   Numai că Dumnezeu nu-i dădu ascultare. Şi nici Diavolul.

85

   Devlin nici nu se osteni să-i adreseze vreun cuvânt lui Moulson atunci când o duse la carceră. Toate lucrurile pe care i le spusese mai devreme despre cum va fi lăsată în pace făceau parte din Planul A.
   Acum, după discuţia avută cu Grace, se concentra să pună în practică Planul B.
   Drumul până la carceră a fost unul plin de evenimente, chiar dacă era foarte scurt. Apariţia lui Moulson în clădire a avut un efect dramatic asupra tuturor femeilor care au dat cu ochii de ea. Unele s-au apucat să strige la ea. Câteva înjurături, puţine acuzaţii, mai mult întrebări. Ea a făcut-o? A văzut cine a făcut-o?
   - Hai, Moulson, spune-ne!
   Ăsta era bocetul îndurerat al lui Marge Todd.
   - Dacă-i acoperi, se vor întoarce împotriva ta!
   - A avut şi directorul vreun amestec? îi strigă şi Sam Kupperberg. Nu trebuie să vorbeşti, Moulson, doar dă din cap!
   - Probabil că-ţi place toată atenţia asta de care te bucuri, comentă Devlin.
   Moulson îl ignoră. Abia dacă înregistra larma şi agitaţia deţinutelor din Goodall. Unica persoană pe care voia s-o vadă nu se afla acolo.
   Carcera, o cutie de doi metri şi jumătate pe doi jumătate, fusese deja pregătită pentru ea. Pe patul îngust se aflau aşternuturile împachetate în hârtie – la carceră nu era voie cu celofan sau benzi din plastic, pentru că nu puteai şti niciodată ce obiect nevinovat ar putea trezi ideea suicidului. Pe fişa agăţată de uşă fusese scris numele lui Moulson.
   Înainte să intre, aruncă o privire la fişa de pe uşa alăturată.
   ELIZABETH MARTINE EARNSHAW, 76123. Devlin o observă.
   - Chiar aşa, îi zise el ironic. Vrei să aranjez să vă petreceţi noaptea împreună? Sunt convins că v-aţi distra de minune.
   O îmbrânci în carceră şi încuie uşa. Celulele obişnuite se încuiau şi se descuiau de la panoul principal, iar cele de la carcere aveau propriul panou de comandă, astfel încât uşile lor să nu poată fi deschise decât din exterior.
   Jess întinse un cearşaf pe salteaua groasă de doar 2 centimetri şi azvârli pe jos restul aşternuturilor. Apoi, fără să se dezbrace, se întinse pe pat.
   - Alex? îl strigă ea din nou.
   Nu ridică vocea. Ştia că oricum o aude: distanţele nu aveau niciun înţeles în lumea lui. Dacă nu venea la ea însemna că nu voia să vină. (Tot încerca să se gândească la el ca la o ea, dar nu-i prea ieşea.)
   Când se aflase în faţa lui Earnshaw, Alex văzuse ceva care-l îngrozise – şi o deconectase mai mult sau mai puţin complet de la realitate pe deţinută. Avuseseră un contact de doar o jumătate de secundă, după care amândoi s-au răsucit pe călcâie şi au luat-o la fugă în direcţii opuse.
   Jess continuă să vorbească, sperând că Alex o va auzi.
   - Asta te va ajuta să găseşti ce cauţi. Ştiu că eşti speriat. Ştiu că te face să te întorci în trecut, la momentul când ai fost rănit şi nu crezi că vei putea să înduri. Dar voi fi alături de tine. Vom îndura împreună totul.
   Niciun răspuns.
   - Trebuie să mergem acolo, Alex. Numai aşa îţi vei putea regăsi prietena.
   Şi pe tine însăţi, adăugă ea în gând. Pentru că eu ţi-am dat numele şi chipul ăsta şi cum altfel ţi le-aş putea lua?
   Tot niciun răspuns. Dar Jess avea tot timpul din lume şi nimic altceva de făcut, aşa că îşi permitea să aştepte. Carcera nu avea ferestre, iar lumina venea doar de la cele trei tuburi de neon din tavan, drept urmare nu-şi putea da seama de trecerea timpului.
   După o vreme, începu să aibă senzaţia că se afla dintotdeauna în cutiuţa aia. Poate că lumina asta era prea puternică pentru Alex, îşi spuse ea disperată. Poate că încă nu se oprise din fugă. Poate că în sfârşit se hotărâse să-şi petreacă vremea cu cineva de vârsta lui. Numai că acum era greu de spus care era vârsta lui reală. Nu era obligatoriu să fie copil, aşa cum nici băiat nu trebuia să fie.
   Gândurile lui Jess începură să rătăcească prin trecut. Îşi aminti de relaţia cu John Street şi de maniera urâtă în care se terminase. O răsuci pe toate feţele, încercând s-o privească din unghiuri diferite şi să înţeleagă cât de tare o rănise. Nu prea mult. Despărţirea de el o costase jumătate din faţă, dar preţul ăsta nu i se părea atât de mare.
   În mod absolut ridicol, acum se simţea mai liberă. Sau mai aproape de libertate decât fusese vreodată. Mai avea o singură datorie de plătit şi gata. După aceea nimeni nu va mai putea emite vreo pretenţie asupra ei. Şi nici nu va mai putea să-i reproşeze ceva.
   Ce-i aia să-ţi reproşeze?
   Aproape că-i sări inima din piept, dar nu ridică privirea. Nu voia să-l sperie pe Alex, plus că, în strălucirea dezgolită a neonului, probabil că nici nu ar fi reuşit să-l vadă. S-o vadă. Pe ea.
   - Înseamnă să mă acuze de ceva.
   Ai mai fost acuzată şi înainte?
   - Lumea m-a acuzat pentru ce ţi s-a întâmplat ţie.
   Băiatului care a murit în incendiu.
   - Da, iartă-mă. Băiatului.
   Încet şi cu foarte mare grijă, Jess ridică fruntea. Fantoma abia se vedea şi era mult prea ştearsă ca să poată desluşi vreun detaliu – în afară de faptul frapant că încă mai purta faţa lui Alex. Pe care nu se putea citi nicio expresie.
   - Vrei să vii cu mine? întrebă Jess.
   Unde?
   - Ştii unde. Să-i facem o vizită lui Liz. Femeia pe care ai întâlnit-o noaptea trecută. Cred că o ţii minte din... din trecut. De pe vremea când trăiai.
   Aşa este.
   - Şi ţi-e teamă de ea?
   Forma aceea vagă a fantomei ridică aproape insesizabil din umeri. Urmă o tăcere îndelungată. Când Jess vru să spună ceva, Alex i-o luă înainte.
   Cred că mi-e teamă să-mi aduc aminte.
   Înţeleg, spuse Jess. Ajungi să te obişnuieşti să nu mai exişti. Să nu mai ai nimic. Şi te sperie să te întorci într-un fel de viaţă. Ţi se pare prea mult.
   Pe neaşteptate, se simţi copleşită de ruşine. Tocmai ce se lăudase cu propria-i eliberare iminentă – nu din Fellside, ci de povara trecutului ei. Exact starea asta de imponderabilitate şi pustiu o aştepta ea cu atâta nerăbdare.
   Da, asta-i senzaţia, încuviinţă Alex cu gravitate. Dar este o prostie să te temi de lucrul pe care ţi-l doreşti mai mult decât orice altceva. Eu nu mi-am dorit decât să-mi amintesc şi după aia te-am întâlnit pe tine şi am vrut să fiu lângă tine. Aşa că am s-o fac. Am s-o fac. Cât timp tu eşti alături de mine, cred că n-am să păţesc nimic.
   N-ai să păţeşti nimic, îl asigură Jess.
   Ieşi iar din propriul corp şi îl luă de mână. Gestul acesta i se părea acum unul perfect firesc. Nu mai simţea nicio nelinişte.
   Şi alergară împreună departe de lumina crudă a tuburilor de neon, spre lumea nocturnă şi oceanul de gânduri.

86

   Salazar îşi petrecuse în infirmerie, cu uşa încuiată, mare parte din ziua aceea tensionată şi dementă. Avea ore şi la clinicile din Franklin şi din Blackwell, dar nu se duse să şi le facă.
   Şi nici altceva nu a făcut.
   Se simţea ca şi cum patinase pe un lac îngheţat şi gheaţa se spărsese sub el şi el căzuse. Numai că toată apa aia rece era în interiorul lui. În creierul lui. Creierul lui era acum un bloc de gheaţă, incapabil să gândească coerent mai mult de una sau două secunde vâscoase, hipotermice.
   Leah.
   Leah şi Devlin.
   (Piele cafenie, sânge negru şi lucios, hârtie igienică albă.)
   Leah şi Devlin încolăciţi unul în jurul celuilalt, jumătăţi ale aceluiaşi întreg.
   Propria lui voce care spunea ceva (dar nu cuvinte întregi, ci doar un fel de behăit mulţumit de sine) şi întrebarea lui Leah:
   - Despre ce e vorba?
   Naseem în infirmerie, dar nu pentru un consult medical. Naz nu era bolnavă. Naz era doctoria.
   Despre ce e vorba?
   Leah! Of, Leah!
   Despre
   Ce
   E vorba?
   Eu am omorât-o, îşi spuse Sally. Eu singur. Nu directorul. Nu Devlin şi nici Grace, deşi toţi au făcut parte din acea reacţie în lanţ care a dus la moartea ei acolo, la duşuri, călcată în picioare şi înjosită. Numai că ei nu i-au promis nimic lui Naz. Ei s-au purtat ca de obicei. Sally a fost cel care a omorât-o pentru că s-a dus acasă, la nevastă, în faţa căreia s-a fălit că o să schimbe el lucrurile, că uite ce om de seamă era el şi cât de tare îi strălucea în întuneric simţul dreptăţii.
   - Despre ce e vorba?
   Şi atunci Sally a rostit un nume. Un nume pe care promisese că nu-l va destăinui nimănui. Iar Leah s-a dus şi i l-a spus lui Devlin.
   De ce n-ar fi făcut-o, în fond. Se petrecea ceva în blocul G, chiar sub nasul lui. Poate că l-a întrebat ce ştie despre Naseem Suresh sau dacă o crede sau dacă-i cunoştea pe gardienii ăia pe care-i acuza ea.
   Şi probabil că Devlin i-a răspuns că nu, că nu-i nimic adevărat.
   Şi după aia s-a sculat de lângă ea şi...
   Trebuie să acţionez, îşi spuse Sally. Trebuie să fac ceva. Nu pot să stau aici până când se va sfârşi lumea. Ar dura prea mult.
   Îşi simţea mâinile grele. Deschise un document din computer.
   Fiecare gest i se părea epuizant şi o risipă de energie. Confesiunea era lungă şi dezlânată, plină de începuturi eşuate şi de repetiţii.
   Făcea incursiuni haotice în timp, atât în trecut, cât şi în viitor. Nici măcar propoziţiile simple nu erau structurate. Se dezmembrau exact la fel cum se dezmembra acum şi Sally. Ataşă toate fişierele importante din folderul secret, împreună cu înregistrările video, dar uită să le menţioneze în document sau să explice la ce anume făceau referire.
   Când termină de scris, sau simţi că ar fi terminat, petrecu încă o oră căutând adrese la care să îl trimită. Ziare. Posturi TV. Site-uri de ştiri. Bloguri. Cu cât mai multe, cu atât mai bine.
   Apăsă „Trimite” şi în centrul ecranului apăru o dungă. Arăta 0% complet şi continuă să arate acelaşi lucru o bună perioadă de timp. După care 0 se făcu 1. Fişierele importante, de bună seamă. Erau uriaşe.
   Dar nu putea să aştepte finalizarea expedierii. Avea atât de multe lucruri de făcut.
   În primul şi primul rând, să semneze de plecare. Da, chiar aşa, în mijlocul turei. Marcela Robbins se uită la el bănuitoare.
    - Dar... dacă începe dezastrul în Goodall? N-a zis directorul să rămânem la posturile noastre?
   - Farmacie, spuse grăbit Sally. Sânge... pansamente... hârtie igienică.
   - Hârtie igienică? repetă Marcela.
   Doctorul plecă mai departe, lăsând-o să se uite lung după el.
   Salazar merse cu maşina la Pot of Gold, unde îşi comandă o halbă cu bere amară şi un pahar cu whisky – primele din cele multe care vor urma. Trebuia să fie beat ca să facă ce îşi propusese, dar mai existau şi beneficii colaterale. După trei halbe şi trei pahare, durerea din suflet parcă mai scăzuse.
   Nu era corect să canonizezi pe nimeni, îşi spuse el, indiferent dacă persoana respectivă era în viaţă sau nu. Sau să o faci paznicul conştiinţei tale ori s-o idolatrizezi ori s-o transformi în garantul vieţii tale. Şi nu era corect nici s-o urăşti dacă nu se ridică la înălţimea aşteptărilor tale. Dacă soţia lui avusese nevoie de o consolare lungă de cincisprezece centimetri de la o brută ca Devlin, atunci asta spunea multe şi despre Sally, nu numai despre ea.
   Avea sentimentul că scuipă bucăţi moarte din însăşi fiinţa lui.
   Datorită berii reuşea să nu le mai simtă gustul mizerabil. Începuse să se clatine pe picioare, dar nu voia să se aşeze pe scaun. Nu era deloc obişnuit cu băutura şi risca să-şi pună capul în mâini şi să adoarmă pe loc. Iar asta nu trebuia să se întâmple.
   - Te simţi bine, scumpule?
   Barmaniţa – o tânără în jur de 20 de ani – se uita la el cu milă şi îngrijorare. Sally habar n-avea ce-i poate citi femeia pe chip, dar încercă să ia o mină indiferentă şi-i spuse că se simte excelent.
    Comandă încă o bere. Încă un whisky. Sorbi din pahar, privind în jur. Deşi nici nu se întunecase bine, bodega începuse să se umple. Ar fi durat prea mult să-i găsească pe cei căutaţi în mulţimea asta.
   Trebuia să existe o metodă mai rapidă.
   Şi bineînţeles că exista.
   Sally lovi în tejgheaua barului cu paharul gol.
   - Fac cinste! strigă el. Plătesc eu tot ce beţi.
   Câţiva oameni se uitară la el. Vreo doi izbucniră în urale. Însă reacţiile majorităţii au fost fie amuzate, fie pline de dispreţ.
   - Am zis că fac eu cinste! strigă şi mai tare Sally.
   Când nici acum nu reuşi să le atragă atenţia, strânse tare paharul în mână. Îl strânse şi-l strânse până când îl sparse, iar cioburile îi intrară în degete şi palmă. Durea mai tare decât se aşteptase, dar îşi atinse scopul. Acum se uitau toţi clienţii la sângele care i se prelingea pe mână şi picura pe tejghea.
   Barmaniţa scoase o înjurătură şi se îndepărtă de el. Rosti un nume – probabil al şefului –, dar nu primi răspuns.
   - Mi-aş dori foarte mult, spuse Sally, cu demnitate afectată, să vă fac cinste tuturor cu câte un pahar. Ar fi plăcerea mea.
   Scutură uşor mâna rănită şi îşi îndoi degetele ca să scape de cioburile mici, care căzură pe bar, pe podea, pe haina lui. Trase aer în piept şi continuă:
   - Am motive să sărbătoresc. O tranzacţie cu droguri. Una mare. La închisoare. Cu asta mă ocup eu acolo. Cu traficul de droguri. Le bag înăuntru. Le duc în Curie... mai ales în blocul Curie. Ăsta-i...
   Şi făcu un semn din mâna însângerată.
   - ...rolul meu.
   Toţi ochii erau îndreptaţi asupra lui. Unii dintre clienţi şuşoteau între ei, clătinând dezaprobator din capete. Câţiva îşi scoseseră telefoanele mobile şi ori formau un număr, ori filmau declaraţia lui Salazar. Barmaniţa spălase putina. Foarte bine. Pe Sally nu-l deranja să fie considerat nebun de aceia care nu pricepeau despre ce anume vorbeşte. Atâta timp cât era cineva care să priceapă.
   - Harriet Grace, spuse el cu glas răsunător. Harriet Grace. Ştiţi cine e? Harriet Grace şi cu mine suntem foarte, foarte apropiaţi. Îmi destăinuieşte toate secretele ei. Dennis Devlin. Suntem ca... ca...
   Încercă în zadar să-şi încrucişeze degetele. Acum sângele curgea nestingherit din mâna lui dreaptă şi picura cu zgomot pe podeaua din lemn.
   - Dennis e cel mai tare, rezumă el. El e şeful. Dacă trebuie să ne debarasăm de cineva, cum a fost cazul cu Minnie Weeks, Dennis doar dă din mână şi... se întâmplă. Mie mi-a luat mai mult timp, dar sincer cred că am ajuns la fel ca el. Important. Influent. Implicat. Până la capăt. Până în vârf. Savuraţi-vă băuturile şi vă mulţumesc pentru... pentru timpul acordat.
   Suficient! îşi spuse Sally. Nu mai am ce face. Oricum, sunt un om mort, aşa că...
   Merse clătinându-se până la uşă, o împinse cu cotul şi ieşi. Aerul răcoros al serii îl izbi în faţă şi i se făcu greaţă. Abia reuşi să ajungă până la marginea trotuarului, unde vărsă tot ce mai avea în stomac. Cu icnete atât de puternice, de parcă îi făcea cineva manevra Heimlich.
   Sleit, se îndreptă pe trei cărări către maşină. Deschise portiera cu o mână, ţinând-o pe cea rănită în dreptul pieptului. Se aşeză pe bancheta din spate. Întreaga lume se legăna în jurul lui. Nu putea să conducă în starea asta. Şi nici în cârciumă nu se mai putea întoarce.
   Pantalonii şi pantofii îi erau plini de vomă. Era un jeg, o ruşine. Se gândi să-şi acorde câteva minute ca să-şi mai revină şi apoi se va duce în staţia de autobuz. Nu mai avea ce altceva să facă.
   Ambele portiere din spate se deschiseră în acelaşi timp şi doi bărbaţi se urcară lângă el, încadrându-l. Unul slab ca un ogar, cu părul tuns periuţă, ca soldaţii. Celălalt era imens, cu pieptul foarte lat. Transpiraţia abundentă făcea să-i lucească ţeasta rasă ca lemnul lăcuit. Pe buze purta un zâmbet pocăit.
   Cei doi blocară portierele. Slăbănogul simţi mirosul acru de vomă şi îşi încreţi nasul. Celălalt, cu mişcări precise şi fără amabilităţi inutile, scoase un brici din buzunar. Îl studie pe Sally cu ochii lui albaştri şi reci.
   - Bună seara! spuse el grav. Numele meu este Kenny. Kenny Treacher.
   - Pe bune? zise Sally. Şi pe mine mă doare fix în cur de numele tău.
   - Chiar aşa?
   - Chiar aşa.
   Sally vru să clatine din cap, dar se văzu nevoit să renunţe când îl străbătu un alt val de greaţă.
   - Eşti la fel de rău ca ea. Ca toţi. Otravă. Vindeţi otravă şi vă îmbogăţiţi de pe urma morţii oamenilor. Probabil că şi eu sunt la fel de rău. Dar tu eşti suficient de rău, domnule du-te-n-mă-ta Kenny Treacher? Asta-i întrebarea. Eşti suficient de rău ca să-mi fii de vreun folos?
   - Ce să zic? murmură Treacher, lipind lama briceagului de gâtul lui Sally. Pot să încerc. Acum povesteşte-mi tot ce ştii despre Devlin, bine?

87

    Devlin aştepta şi îşi spunea că aşteptarea era partea cea mai grea..
   Mai erau 3 ore până la stingere, iar în timpul ăsta trebuia să nu scape din ochi şase sute de muieri turbate. Citise odată într-o revistă de scandal că femeile care trăiesc împreună intră la menstruaţie în acelaşi timp. Şi când citise articolul ăla, îşi imaginase ceva foarte asemănător cu scena de acum din Goodall. Orice privire aruncată de vreun gardian unei deţinute era o provocare. Orice cuvânt mai nelalocul lui declanşa un scandal asurzitor.
   Bine măcar că se apropia stingerea. Dar atunci cu siguranţă că va fi cel mai greu. Când vor trebui să le îndese pe turbatele alea în celulele lor, aşa cum îndeşi corăbiile în sticle. Stătea spate în spate cu Corcoran ca să poată supraveghea cât mai multe. Amândoi aveau chipuri impasibile, ca şi cum nu se întâmpla nimic deosebit.
   Glumeau între ei şi glumeau cu deţinutele. Mergeau printre ele şi le făceau cu mâna şi le duceau în ritm de vals până în celule. Făcând şi prezenţa în tot acest timp.
   Încuiară uşile.
   POC POC POC! Gata!
   - Futu-i! oftă Corcoran, sprijinindu-se de un perete. Mă duc glonţ acasă şi dau pe gât o sticlă întreagă de Bacardi.
   - Nişte bourbon ţi-ar prii acum? o întrebă Devlin.
   Femeia dădu din cap şi el îi spuse:
   - Vino cu mine!
   Urcară la postul de la al doilea etaj. Şi acolo era instalată o cameră de supraveghere, dar care înregistra doar partea stângă a încăperii.
   Devlin trase două scaune lângă peretele din dreapta. Apoi scoase din trusa de prim ajutor sticluţa plată pe care o păstra pentru turele de noapte şi i-o întinse.
   - Poftim!
   Se aşezară unul lângă celălalt şi se apucară să bea.
   Când Corcoran îşi dădu capul pe spate ca să înghită whisky-ul aromat, Devlin o lovi cu putere în gât. În mod normal, lovitura ar fi fost una fatală, însă el nu lovise destul de tare. În ultima clipă, mintea îl oprise să comită crima asta.
    Corcoran se prăbuşi, dar încă mai respira şi începu să se zbată în strânsoarea lui atunci când înţelese ce se întâmplă. Devlin îi imobilizase braţele, dar gardiana îl izbi în faţă cu capul. Atât de tare, încât bărbatul văzu stele verzi. Multe stele verzi. Atât de multe, încât o scăpă din mâini.
   Dar reuşi s-o prindă din nou, în timp ce ea se târa spre uşă. Şi acum Corcoran era întinsă pe burtă şi nu se mai putea apăra.
   A avut nevoie de multă, foarte multă vreme, pentru că ea încă se mai lupta, iar el trebuia să fie atent să nu ajungă în raza camerei de supraveghere. Asta a fost cel mai greu. Şi Devlin a plâns tot timpul cât comitea această crimă.

88

   Distanţele fizice nu aveau prea mare însemnătate în lumea nocturnă.
   În realitatea lumii noastre, Liz Earnshaw se afla la doar câţiva metri depărtare – în carcera învecinată cu cea a lui Jess dar tot au avut nevoie de multă vreme până au dat de ea. Şi când, în sfârşit, au găsit-o, Jess s-a uitat şocată la ea, parcă nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
   Earnshaw nu era un ocean şi nici vreun turn nu era. Ci o ruină inertă şi distrusă. Frânturile minţii ei atârnau în straturi suprapuse, care nu păreau nici să se mişte şi nici să se modifice. Urma pe care veniseră până la ea Jess şi Alex avea gust de furie şi violenţă şi ostilitate, dar ruina nu avea nimic din toate astea. Era pustie din punct de vedere emoţional. Secătuită. Arsă din temelii.
   Nu te mai gândi la incendiu! o avertiză Alex pe Jess.
   - Scuze. Nu pot să mă abţin.
   Trebuie să încerci, Jess. Dacă te gândeşti la incendiu, ai să te superi şi ai să schimbi lucrurile, aşa cum m-ai schimbat şi pe mine. Şi totul o să arate ca amintirile tale.
   Jess ştia că acesta era un pericol real. Aşa că se forţă din toate puterile să se calmeze, să-şi adune toate gândurile şi emoţiile şi să le încuie în interiorul ei. Era greu.
   - Poate că ar fi mai bine să te duci singur, spuse ea.
   Nu!
   Alex era îngrozit, avea lacrimi în glas.
   Ai zis că o să fii alături de mine. Nu mă duc nicăieri fără tine!
   Jess se văzu nevoită să capituleze în faţa acestui ultimatum. Alex o luă de mână – o mână pe care ea se străduia din răsputeri s-o facă să pară fermă, puternică şi reală – şi păşiră amândoi înăuntru.
   Odată ce făcură acest ultim pas, odată ce ajunseră înăuntrul lui Earnshaw, se schimbă totul. De acolo, din interiorul ei, Earnshaw – la fel ca toată lumea – era imensă. Acum nu mai rătăceau printre ruine, ci printr-o altă lume.
   Dar nu au rătăcit multă vreme. Earnshaw intrase în această stare de catatonie dintr-un anumit motiv, iar motivul acela era Alex. Se încleştase, aidoma unui pumn, în jurul unui lucru îngropat în adâncurile ei – o amintire, o parte din experienţa ei de viaţă. Cei doi o apucară pe singura cărare pe care o puteau vedea prin pustiul acela nemărginit şi plin de cicatrice emoţionale.
   Îndreptându-se către esenţa lui Earnshaw. O umflătură uriaşă, galben-albăstruie ca o vânătaie, bătând ca o inimă pe un cer de alamă.
   Împreună cu fantoma care purta chipul lui Alex Beech, Jess păşi pe cerul acela, ignorând abisul căscat sub picioarele ei, pentru că nu era adevărat şi nu merita să-i acorde atenţie. Iar acel ceva spre care mergeau ei ştia de prezenţa lor şi începu să bată aerul de deasupra lor cu nişte tentacule lungi.
   PLECAŢI PLECAŢI PLECAŢI PLECAŢI PLECAŢI PLECAŢI PLECAŢI PLECAŢI PLECAŢI PLECAŢI PLECAŢI PLECAŢI PLECAŢI PLECAŢI PLECAŢI PLECAŢI PLECAŢI PLECAŢI PLECAŢI PLECAŢI PLECAŢI PLECAŢI PLECAŢI PLECAŢI PLECAŢI!!!!!! le strigă la nesfârşit, cu vocea lui Liz Earnshaw.
   - Nu! spuse Jess.
   Unul dintre tentaculele acelea o biciui peste faţă şi explodă într-o flacără de ură şi furie. Luată prin surprindere de durerea pe care nu se aştepta să o simtă în această lume, Jess tresări cu putere şi încercă să se ferească. Primi a doua lovitură în umeri. Şi apoi a treia, în acelaşi loc. Earnshaw încerca să o arunce de pe cerul ei.
   Dar Jess căpătase deja destulă experienţă în domeniul durerii.
   După incendiu, nenumăratele intervenţii chirurgicale pentru salvarea feţei şi după chinurile la care o supusese Stock cu acul de la seringă, devenise aproape imună la cazne – mai cu seamă la cele „imaginare” precum acestea.
   - Intrăm, spuse ea, încercând să pară categorică, în ciuda tremurului din glas. Nu poţi face nimic să ne opreşti, Earnshaw, dar, dacă te împotriveşti, s-ar putea să te rănim. Tu hotărăşti.
   Umflătura zbieră şi lovi din nou – însă nu o lovea decât pe ea, observă Jess, şi nici nu se atingea de Alex. Câteva tentacule planau deasupra lui, dar nu-i făceau niciun rău. Jess ignoră loviturile, aplecându-şi capul ca sub o ploaie torenţială.
   Ştia că trebuie să facă o breşă în creatura aceea uriaşă din faţa lor şi credea că descoperise o cale prin care să reuşească. Sigur, metoda era una brutală, însă n-avea niciun motiv să se poarte cu blândeţe.
   - Vezi cine este cu mine, Earnshaw? strigă ea. Recunoşti acest chip? Poate că nu, pentru că s-a schimbat mult de ultima oară când ai văzut-o. Dar am să-ţi dau un indiciu. Am să-ţi povestesc cum ai omorât-o.
   Acum îşi adună toate puterile şi strigă cât de tare era capabilă – dar nu doar cu vocea, ci şi cu mintea.
   - I-ai retezat degetele de la mâna stângă. I-ai despicat obrazul.
   Obrazul...
   I-ai retezat degetele de la mâna stângă. I-ai despicat obrazul. Obrazul drept, parcă. I-ai scos ochiul. După aia ai înjunghiat-o în gât
   drept, parcă. I-ai scos ochiul. După aia ai înjunghiat-o în gât
   şi ai lăsat-o să moară înecată cu propriul sânge. Acum îţi aduci aminte?
   şi ai lăsat-o să moară înecată cu propriul sânge. Acum îţi aduci aminte?
   Alex scânci alături de ea şi i se agăţă de braţ ca un naufragiat care se agaţă de o bucată de lemn.
   Jess descria rănile despre care îi povestise el în prima lor discuţie.
   Îi povestise şi încercase să i le arate. Ridicase mâna, îşi atinsese ochiul şi obrazul. Numai că ea începuse deja să-şi scrie propriile memorii pe imaginea pe care o vedea. Iar rănile acelea erau invizibile pentru ea deoarece nu se potriveau cu ce ştia despre moartea lui Alex.
   Umflătura vânătă care pulsa deasupra lor nu avu niciun fel de reacţie, însă Jess simţi că o ascultă. Parcă era aspirată de tăcerea din jur.
   - Mi se pare, strigă ea, că i-ai făcut rău doar de amorul artei. Te-ai hotărât s-o ucizi abia la sfârşit? Sau încercai să tragi cât mai mult de timp?
   Umflătura uriaşă şi întunecată se strânse şi apoi se dilată, iar şi iar, ca o pasăre monstruoasă, care încearcă zadarnic să îşi ia zborul, bătând aerul cu aripi atrofiate şi inutile.
   Jess mai încercă o dată, acum folosindu-se de cuvintele lui Alex.
   - Ai rănit-o cu un obiect ascuţit. Ai tăiat-o până când...
   Vânătaia urlă şi se deschise. Preţ de o clipă a acoperit totul. Întreaga lume a fost potopită de furie şi durere. Apoi avu loc sistola, contracţia care trase totul înapoi. Jess simţi cum suferinţa aceea trage din ea ca dintr-o ţigară, cum îi soarbe mintea şi sufletul şi ce purta ea acum în loc de trup.
   Alex! strigă ea, ca să... ca să ce?
   Să-l avertizeze? Să-l liniştească? Sau doar să-i aducă aminte că îi este alături? Nu mai conta. Alex dispăruse. Curentul făcut de mişcările creaturii îi smulsese mâna dintr-a ei şi-l dusese departe.
   După care dispăru şi umflătura cea vânătă. Şi Jess rămase singură în neantul lumii de noapte, pe ţărmurile nesfârşite ale oceanelor eterne.

89

   Devlin lua lucrurile în ordinea priorităţilor.
   Avea multe de făcut, dar trebuia să lucreze sistematic, altminteri totul i s-ar fi năruit în cap.
   Singurul motiv pentru care fusese nevoit să o ucidă pe Andrea Corcoran, pe care o simpatiza la fel de mult ca pe restul lumii din Fellside (Grace constituia o excepţie) era că avea nevoie de cheile ei. Era gardian-şef interimar şi cheile alea făceau parte din funcţie.
   Dacă Grace nu l-ar fi trimis cu Moulson la tribunal, atunci cheile ar fi fost la el. Şi atunci nu ar fi putut să scape basma curată, pentru că toate indiciile ar fi dus la el. Acum vor duce la o femeie moartă din postul de la etajul al doilea.
   Desprinse cheile de la centura lui Corcoran. Mai plângea încă şi clipea des ca să-şi alunge lacrimile din ochi. Cunoştea atât de multe asasine, care i se păreau o tagmă vrednică de dispreţ, dar în niciun caz nu-şi imaginase că era atât de greu să iei viaţa unui om.
   Se duse la panoul principal şi, folosind cheile, descuie toate celulele. Lăsa pe seama firii omeneşti să facă restul. Femeile din blocul G deja făceau spume la gură. Acum făceau spume în continuare, dar erau şi libere ca păsările cerului. Probabil că în ora petrecută în celule isteria lor paranoidă dăduse deja în clocot, dar pentru a le încuraja să se lepede şi de inhibiţiile rămase, Devlin închise camerele de supraveghere.
   Şi ieşi din Goodall, chiar în momentul când se declanşă haosul.
   De pe toate pasarelele răsunară strigăte de bucurie, furie şi spaimă, când deţinutele realizară toate implicaţiile pe care le presupunea pocnetul acela ascuţit auzit în toiul nopţii.
   Mai întâi Sally, după aia Moulson. Ea nu pleca nicăieri, pentru că panoul principal nu descuia şi carcerele. Deci, acum se va ocupa de Sally.
   Însă găsi infirmeria încuiată şi nici urmă de Sally şi de nimeni altcineva. Devlin nu-şi putea permite să fie văzut în faţa uşii.
   Încă mai avea cheile luate de la Corcoran, chei care descuiau şi clădirea administraţiei, nu doar blocul de celule pentru care fuseseră făcute. Se strecură în infirmerie, luă de acolo o sticlă cu alcool chirurgical, o pereche de mănuşi de unică folosinţă şi nişte pansamente sterile. Tocmai voia să plece, când îi mai trecu ceva prin minte. Sparse cu bastonul geamul de la dulapul de medicamente şi fură de acolo o mulţime de pastile de mialgin. Pentru că, atunci când îl va prinde pe Sally, îşi va închide pentru totdeauna linia asta de aprovizionare, aşa că trebuia să îşi facă rezerve cât încă mai putea.
   Între timp, Moulson a fost promovată la rang de prioritate de gradul unu.
   Începuseră să sune alarmele când Devlin cobora în goană scara de la infirmerie. Pe lângă el şi alături de el alergau alţi gardieni, care tocmai ce fuseseră transferaţi din posturile lor călduţe de la administraţie la centrul de gestionare a crizei.
   Curtea se aglomerase. Gardienii alergau spre Goodall dinspre celelalte patru blocuri cu celule. În loc să rămână la posturile lor, cei lăsaţi să asigure ordinea în acele clădiri se buluciseră la uşi şi urmăreau toată nebunia cu un soi de fascinaţie îngrijorată. Se rezolvau dispute, se plăteau datorii. Pentru că, după ce se vor fi liniştit lucrurile, aveau să urmeze anchete care uneori puteau duce la concedieri în masă.
   Directorul stătea în mijlocul curţii, zbierând ordine pe care nu le putea auzi nimeni din cauza sirenelor asurzitoare. Devlin trecu pe lângă el fără să încetinească paşii.
   În Goodall era un haos satisfăcător. Coridoare pline cu gardieni încăieraţi cu femei furioase; sala de bal semănând cu un concert rock desfăşurat într-o zonă de război. Nimeni nu-l învrednici pe Devlin nici măcar cu o privire. Po Royal, care nu se mişcase suficient de repede din drumul lui, încasă în umăr o lovitură de baston pe care nu avea să o uite prea curând, presupunând că avea să scape vie din infernul acela. În afară de acest incident insignifiant, Devlin trecu prin toată învălmăşeala aceea la fel de lin cum trece peştele prin apă.
   Următorul punct din planul său era să-şi asigure spatele. Îşi croi drum până la etajul al doilea, se încuie alături de cadavrul lui Corcoran şi îşi puse mănuşile. Apoi curăţă cu tampoane îmbibate în alcool toate suprafeţele din încăpere. Ştia că lăsase amprente pe uşă, pe sticla plată, pe mânerul trusei de prim ajutor şi pe scaune. Acum amprentele lui dispăruseră. Nu-şi imagina că şi le lăsase pe gâtul gardienei, din moment ce o lovise cu bastonul, dar şterse şi pielea femeii, doar ca să stea liniştit. Va trebui să facă la fel şi cu cheile, atunci când îşi va fi terminat treaba cu ele şi va găsi un loc unde să le arunce.
   Descuie uşa şi aruncă o privire afară. Sirenele încă mai urlau. Peste tot se auzeau strigăte şi răsunetul a sute de picioare care tropăiau pe pasarele.
   Devlin îşi îndesă în buzunarul de la pantaloni sticla cu alcool şi pansamentele rămase. Va avea iar nevoie de ele foarte curând.
   Îşi desprinse de la centură bastonul şi începu să urce scara care ducea la carcere. Ca să o ucidă pe Jess Moulson.

90

   Jess era în lumea nocturnă când îl văzu pe Devlin.
   În locul acela, unde emoţia ţinea loc de fizică, gândurile lui, îndreptate asupra ei, formau un câmp în jurul căruia se arcuia întregul peisaj. Ea îl simţi ca pe o dislocare de forţe şi volume. Ceva se deplasa spre ea, concentrându-şi voinţa asupra ei, proiectându-şi ura şi răutatea şi scopurile criminale.
   Emoţiile alcătuiau un vector pe care ea putea să-l urmeze. Jess se întoarse cu faţa la ele, ascultând atentă cu fiecare centimetru pătrat al pielii. Îşi făcu mintea să tacă şi permise acelor gânduri străine să se reverse peste ea, ca să le poată studia.
   Îl recunoscu pe Devlin. Îi citi intenţiile.
   Alex! strigă ea.
   Însă această criză era numai şi numai a ei. Devlin nu putea face niciun rău morţilor. În schimb, putea s-o trimită pe Jess alături de ei.
   Niciun răspuns. Nici urmă de Alex. Jess mai aşteptă câteva secunde, apoi o luă la fugă înapoi, spre trupul ei real.

91

  Orice revoltă care are loc într-un penitenciar este un ansamblu haotic de elemente, cu tendinţă de dezmembrare, dar susţinut artificial prin dimensiunile restrânse ale spaţiului în care se desfăşoară. Poate da senzaţia că se apropie de final, că se stinge, pentru ca apoi să izbucnească din nou în violenţe imprevizibile şi nejustificate.
   Devlin destupase această sticlă perfect conştient de conţinutul ei toxic. Nici nu a tresărit atunci când a păşit peste trupul lui Keith Lovett. Nici nu s-a oprit să vadă dacă Lovett era mort sau doar îşi pierduse cunoştinţa. De preferat ar fi fost să fi murit, pentru ca nici această pistă să nu poată duce nicăieri.
   Pe pasarela de la etajul al patrulea, trei gardieni încercau cu disperare să împiedice un grup de femei hotărâte să ajungă la scară. Devlin trecu repede pe lângă ei, nelăsându-le timp să-i ceară ajutorul.
   În cele din urmă ajunse la ultimul etaj. Aşa cum sperase, aici nu era nimeni. Deţinutele de la celelalte niveluri o luaseră în jos, către sala de bal, de îndată ce se deschiseseră uşile. Devlin se îndreptă spre cele câteva carcere. Moulson se afla în ultima, la numărul 5.
   Mai aruncă o ultimă privire de-a lungul coridorului. Nimeni. Din sala de bal de la parter ajungeau până la el strigătele şi zgomotele de lovituri. Acolo, vreo şaizeci de gardieni se luptau să ţină în frâu şase sute de femei.
   Devlin îşi aminti şi să verifice camera de supraveghere din colţul pasarelei, doar ca să se asigure că nu-i venise nimănui ideea să pornească la loc sistemul de înregistrare. Ledul roşu nu era aprins, deci totul era în regulă.
   Gardianul-şef descuie dulapul metalic din perete şi, folosind iarăşi cheile luate de la Corcoran, descuie parţial uşile de la carcere. 
   Pentru deschiderea completă era nevoie să se apese clanţa din exterior. Ceea ce Devlin făcu imediat şi astfel intră în celula lui Moulson.
   Se miră s-o vadă că doarme. Îşi închipuia că toată larma de jos ajunsese până aici şi o trezise. Dar izolarea fonică era extrem de eficace. Imediat ce închise uşa în spatele lui, toate zgomotele exterioare se stinseră.
   Moulson era ghemuită în poziţie fetală şi doar creştetul capului i se vedea de sub pătură. Nu se mişcă nici măcar atunci când Diavolul se apropie de pat. Acesta reflectase la maniera în care avea s-o omoare. Cel mai uşor şi mai rapid mod ar fi fost s-o sugrume, aşa cum făcuse cu Corcoran, însă nu voia să fie acelaşi modus operandi.
   Nimeni nu trebuia să facă vreo legătură între cele două crime. Aşa că alese cea mai puţin rea opţiune: să o sufoce.
   Se aplecă şi luă perna căzută pe podea. Mişcarea aceasta îi aduse capul aproape la nivelul patului.
   Jess lovi cu ambele picioare. Se întorsese doar de câteva secunde din lumea nocturnă şi abia dacă avusese timp să preia controlul asupra propriului corp. Dar ştia că se află în pericol de moarte, aşa că îşi folosi toată puterea.
   Devlin primi lovitura drept în faţă şi forţa ei îl izbi de peretele opus al celulei strâmte. Simţi că i se sfărâmă ceva sub călcâiul lui Jess – poate nasul, poate o parte din maxilar. Se prăbuşi stupefiat pe podea.
   În aceeaşi clipă Jess sări în picioare şi ajunse din doi paşi la uşă.
   Dacă Devlin ar fi închis-o de tot, nu ar mai fi avut scăpare, pentru că nu exista clanţă pe interior. Şi imediat ce gardianul îşi va fi venit în fire, ar fi făcut-o bucăţi.
   Trase cu vârfurile degetelor de cantul uşii. Aceasta se deschise. Jess fugi. Dar se opri aproape imediat. Alex era tot acolo. În interiorul lui Earnshaw, înghiţit cu totul de furia ei. În momentele acelea, Jess nu se mai gândea la lipsa de sens a kilometrilor, metrilor şi centimetrilor în lumea cealaltă; ştia doar că nu-l putea abandona acolo, mai ales după ce-i jurase că nu o va face.
   Încercând să-şi stăpânească panica, apăsă clanţa de la uşa lui Liz Earnshaw. Şi uşa se deschise. Repede şi fără să facă zgomot, Jess intră în celulă. Apoi, la fel cum făcuse şi Devlin, închise uşa, însă nu până la capăt.
   Un bubuit metalic o anunţă că Devlin dăduse de perete uşa de la carcera ei şi ieşise pe coridor. Jess îşi ţinu respiraţia. Îl auzi cum trece pe lângă celula lui Earnshaw. Dar apoi încetini pasul şi se opri.
   Probabil că se uita în jur, încercând să înţeleagă unde s-ar fi putut ascunde ea. Sau poate că se uita chiar la uşa aceasta şi vedea că nu era închisă de tot.
   Jess auzi o mişcare din spate şi întoarse capul foarte încet, ca nu cumva să-şi trădeze prezenţa acolo.
   Earnshaw se ridicase în capul oaselor şi se holba la ea. Cearşaful căzuse de pe trupul ei gol şi lumina aspră a neonului expunea vederii reţeaua de cicatrice scurte şi late care-i acopereau bustul. Îşi mişca maxilarele de parcă ar fi încercat să înghită ceva. Dar era imposibil să-ţi dai seama dacă vedea ce se află în faţa ei. Jess nu se mişcă deloc şi – amintindu-şi ca prin ceaţă că în felul acesta poţi să supravieţuieşti din confruntarea cu un animal sălbatic – îşi plecă privirea.
   Earnshaw îşi dădu picioarele jos din pat. Apoi, cu greu, dar inevitabil, se ridică.
   Din partea cealaltă a uşii se auzi zgomotul paşilor lui Devlin. Jess îşi adună tot curajul. Dacă va deschide uşa, ea va fi prinsă la mijloc. Tot ce mai putea face era să lupte până o doborau. Ceea ce avea să se întâmple foarte repede.
   Dar auzi că Devlin trece mai departe. O secundă mai târziu, paşii lui apăsaţi răsunară pe treptele care duceau la etajul de dedesubt. Prin urmare, acum trebuia să facă faţă unui singur criminal. Jess se uită în jur, căutând un obiect pe care să-l poată folosi drept armă.
   Dar cum să găsească aşa ceva într-o carceră? Tot interiorul era minimalist şi nu exista niciun lucru cu care deţinuta să-şi poată face sieşi rău sau să atace pe altcineva.
   Earnshaw se apropie de ea. Jess nici nu se clinti.
   - Ce i-ai făcut? o întrebă ea. Unde este?
   Earnshaw o apucă de braţ cu mâna ei uriaşă şi o dădu la o parte fără efort vizibil. Apoi deschise uşa. Jess o prinse de mână şi încercă s-o tragă înapoi în celulă. Earnshaw nici nu o luă în seamă, iar Jess, târâtă după femeie, se lovi cu umărul de cadrul uşii.
   - Alex! strigă ea. Unde eşti? Spune-mi ceva!
   Îi alunecară tălpile pe pasarela metalică atunci când se lăsă cu toată greutatea în partea opusă, încercând s-o oprească pe Earnshaw sau măcar s-o încetinească. Şi, în cele din urmă, deţinuta se opri. Dar numai ca s-o îmbrâncească de lângă ea cu atâta forţă, încât Jess aproape îşi pierdu echilibrul.
   Lui Jess îi reveni în minte comparaţia aceea cu un animal sălbatic pentru că exact aşa arăta Earnshaw în momentul acela: o creatură cu formă omenească, dar care nu ştie să vorbească şi care ţi-ar sfâşia beregata dacă ai îndrăzni să i te opui.
   Earnshaw porni greoi mai departe, fără să se mai uite în urmă.
   Jess nu mai încercă să o oprească şi doar merse la câţiva paşi în spatele ei, până la capătul pasarelei şi apoi pe scară în jos. Ajunsă la etajul de dedesubt, înţelese de unde veneau toate zgomotele acelea. Deţinutele aruncau în sala de bal obiecte de mobilier şi bunuri personale din celulele lor şi din celulele altora. Zbierau înjurături la gardienii de acolo, care se chinuiau să pună stăpânire pe acea zonă centrală din Goodall.
   Dar Earnshaw nu putea fi oprită de nimeni şi de nimic. Toate femeile care aveau ghinionul să-i iasă în drum erau împinse violent la o parte.
   Jess se ţinea după ea, mergând pe lângă perete ca să nu fie văzută. Oricum nu se uita nimeni la ea. Toate femeile nu se gândeau decât la lupta lor. Însă o observă un gardian, care o recunoscu şi se gândi să-i răzbune pe toţi copiii incineraţi din lume. Se apropie de ea, cu bastonul ridicat deasupra capului. Jess îl văzu, dar nu avu la dispoziţie decât o jumătate de secundă ca să-şi ridice o mână deasupra capului, într-un gest inutil de apărare.
   Atunci Lorraine Buller, apărută de nicăieri, se izbi cu toată puterea de gardian, azvârlindu-l peste balustradă, în plasele antisuicid. Făcu apoi un semn din cap spre Jess şi dispăru imediat.
   Un gest de curtoazie în mijlocul haosului, de la o colegă de celulă.
   Jess grăbi puţin paşii. Dacă stătea mai aproape de Lizzie avea mai puţine şanse să fie atacată. Continua să-l strige în minte pe Alex, dar nu primea niciun răspuns. Şi o apucă disperarea când îşi dădu seama încotro se îndrepta Earnshaw. Nu spre sala de bal de la parter, ci spre stânga, iar apoi până la capătul coridorului de la etajul al treilea.
   Spre celula lui Grace.
   Cele două femei de pază în faţa celulei luară poziţii de luptă la vederea ei. Earnshaw se opri şi, preţ de o clipă, nimeni nu rosti niciun cuvânt.
   Apoi Lizzie spuse:
   - Trebuie să vorbesc cu ea.
   Vocea îi era răguşită, groasă, dar foarte clară în toată larma de urlete şi bubuituri.
   - Ne-a spus să nu lăsăm pe nimeni să intre, cu excepţia lui Dennis, zise Jilly Fish, abţinându-se să facă vreun comentariu despre goliciunea lui Liz sau despre cicatricele vechi care-i acopereau trupul de la baza gâtului şi până sub burtă.
   Earnshaw îşi răsuci gâtul la stânga şi apoi la dreapta, îşi flexă degetele şi repetă:
   - Trebuie să vorbesc cu ea.
   - Despre ce? întrebă Fish.
   - Treaba mea!
   Nimeni nu mai spuse nimic. Fish studie chipul sumbru şi rigid al lui Earnshaw şi ajunse repede la o concluzie.
   - Pauză de ţigară, o anunţă pe tovarăşa ei. Haide!
   - Da’ Grace a zis...
   Atât apucă să spună cealaltă femeie, o blondă înaltă, cu musculatura bine dezvoltată. Fish se îndepărtase deja şi acum Lizzie se apropia de ea. Blonda era la fel de înaltă ca Lizzie, dar mai grea cu 10-15 kilograme. Muşchii braţelor ei parcă erau sculptaţi în piatră.
   Rămase pe poziţii până în ultima clipă, după care ridică mâinile şi se retrase.
   - E treaba ta, spuse. Mi se pare corect.
   Se întoarse şi o luă la fugă.
   Grace era în faţa chiuvetei când Earnshaw intră în celulă. Jess se furişă în spatele ei şi se lipi de perete.
   La vederea lor, Grace ridică din sprâncene, dar le întâmpină cu o mişcare ironică a mâinii. Le ocoli ca să închidă uşa, înăbuşind astfel mare parte din zgomotul de afară.
   - Nu ştiu ce-i cu asta, îi zise ea lui Earnshaw, făcând un semn din cap în direcţia lui Jess. Eu tot le zic să o omoare şi ea tot vie rămâne. Te rog, Lizzie, fă-mi un hatâr. Scapă-ne pe toate de suferinţele ei.
   Însă se pare că Earnshaw nu o auzise.
   - Am avut... un vis îngrozitor, Grace, spuse ea cu aceeaşi voce hârâită de mai devreme.
   Îşi lipi pumnul încleştat de frunte. Şi îl apăsă atât de tare, de parcă încerca să şi-l bage înăuntru şi să scoată ceva de acolo.
   - Vreau să vorbesc cu tine despre... ceva de mai demult.
   - Mai încolo, scumpa mea, zise Grace. Acum e o perioadă cam agitată. Haide mai întâi să ne terminăm treburile, bine?
   Dar Lizzie tot nu se mişcă din loc.
   Strângând din buze, Grace se întoarse către Jess.
   - Îţi dau nota 10 pentru curaj şi nota 1 pentru minte, spuse ea pe acelaşi ton de conversaţie lejeră. Ce-a fost în capul tău? Că eşti pe val după ce ai câştigat apelul? Că mă poţi convinge să nu te omor? Ei uite că nu poţi.
   Jess nu se osteni să-i răspundă. În momentul acela n-o interesa deloc Grace. Mai mult decât pentru sine, era speriată pentru Alex, captiv în inima întunecată a lui Liz. Aşa că i se adresă doar lui Earnshaw, care părea cuprinsă de o emoţie foarte asemănătoare cu panica.
   - Earnshaw, spune-mi cine era! Cine era fata pe care ai ucis-o? Cum o chema?
   Earnshaw nu dădu semne că ar fi auzit-o. Umerii îi tremurau.
   - Te implor, Grace! gemu ea, cu vocea foarte stinsă acum, ca un fluier spart în care suflă un om bolnav de plămâni. Am visat că s-a întors. Da’ acum sunt trează şi tot aici e. N-a plecat când m-am trezit.
   Grace o privi nedumerită.
   - Mai încolo, repetă ea. Haide, Lizzie! Nu te ajută la nimic starea în care eşti. Dă-i una în cap târfei ca să terminăm odată.
   Earnshaw se întoarse şi, cu mâinile întinse, făcu un pas spre Jess. Dar se opri imediat, de parcă şi uitase ce trebuia să facă.
   - Cum o chema? strigă Jess. Cine era?
   - De ce? se jelui Earnshaw, cu aceeaşi voce agonizantă
   - Pentru că merită să fie ţinută minte! Nimeni nu şi-o mai aminteşte acum. Nici măcar ea însăşi. Dar tu ştii cine era.
   - Nu-i alegerea mea, mormăi Earnshaw.
   Şi Jess înţelese că nu cu ea vorbea şi nici cu Grace. Vorbea cu vocea din capul ei.
   Cu Alex.
   Jess râse – sunet strangulat, plin de uimire şi uşurare. Era tot acolo, în sufletul sfărâmat al lui Earnshaw. Şi încă se lupta.
   Grace se duse la Earnshaw, o apucă de umeri şi începu s-o zgâlţâie.
   - Haide, Lizzie! Pentru ce te plătesc? Fă-i felul!
   O clipă, Earnshaw rămase cu ochii aţintiţi asupra ei. Apoi, cu un efort uriaş de voinţă, păru să se adune. Trupul i se zgudui, străbătut de un fior. Ajunse lângă Jess din doar trei paşi.
   - Spune-mi cine... începu iar Jess, dar trebui să se oprească.
   Mâna uriaşă a lui Earnshaw se întinse fulgerător şi o apucă de gât. Cu cealaltă o prinse de ceafă. Pielea de acolo, la fel ca aceea de pe obrazul drept, era arsă şi reconstruită imperfect, dar chiar şi prin această barieră, Jess tot simţi duritatea strânsorii lui Earnshaw.
   Încercă să smulgă mâna deţinutei de pe gâtul ei. Dar nici nu reuşi s-o clintească. Şi o strângea acum mai tare. Earnshaw se holba la ea de foarte aproape, rigidă ca o statuie, neîndurătoare ca un judecător care pronunţă o sentinţă de condamnare la moarte.
   - Aşa-i mai bine, spuse Grace. Bravo!
   Earnshaw o trase pe Jess spre ea. Cu o mână o strângea de gât, cu cealaltă îi sucea capul. Jess încercă să se zbată, dar rămase curând fără aer. La fel de bine ar fi încercat să dărâme un zid cu mâinile goale.
   Mi-aduc aminte! exclamă o voce, venită ca de la foarte mare distanţă şi aproape acoperită de bătăile foarte puternice ale inimii ei.
   Vocea lui Alex.
   Jess, acum îmi aduc aminte! Poţi să vezi?
   Jess credea că încă mai poate. Din ce în ce mai neclar şi mai înceţoşat. Dar nu mai putea să-i răspundă.

92

   Iată ce vedea ea:
   O celulă chiar de aici, din Goodall, dacă era să se ia după planul de etaj şi culori. O celulă anonimă, tristă ca toate celelalte, deşi pe unul dintre pereţi se afla un desen – un crochiu realizat cu pixul şi înfăţişând-o pe Liz Earnshaw. Liz zâmbea în portretul acesta, fapt care te făcea să te întrebi dacă artistul chiar o cunoscuse cu adevărat sau o desenase din descrierile altora. Zonele umbrite erau acoperite de multe liniuţe orizontale şi verticale. Un fel de haşurare încrucişată, ca în cărţile de benzi desenate.
   Nimic altceva nu-ţi mai atrăgea atenţia în celula aceasta. Mai era o masă. Două scaune. Un closet fără colac şi cu rezervorul fixat în perete. Un spaţiu de depozitare cu două dulăpioare, unul peste altul – şi acestea fixate în perete. Pe pervazul geamului două girafe îşi împleteau gâturile lungi într-o îmbrăţişare imposibilă.
   Însă îmbrăţişarea de pe pat era una reală. Liz Earnshaw, slabă şi deşirată, era încolăcită în jurul altei femei. Amândouă în pielea goală. A doua femeie era atât de scundă că, în braţele lui Earnshaw, părea un copil. Sau poate că fantoma unui copil mai zăbovea încă în imaginaţia lui Jess.
   Însă nu era Alex Beech. Doar îi purtase chipul o perioadă – din momentul în care Jess o văzuse prima oară în adâncul abisului şi până în urmă cu o oră, când păşiseră amândouă în visele lui Earnshaw. Acum avea propria ei faţă. Ten măsliniu, pomeţi uşor ascuţiţi, ochi căprui (conturaţi cu dermatograf negru) şi un nas plat, ca o frunză. Fără cine ştie ce sâni şi fără şolduri care să merite să fie luate în consideraţie. Zâmbi şi se cuibări mai bine în braţele lui Earnshaw, cu un aer îngâmfat, de stăpână.
   - Potoleşte-te! mormăi Earnshaw. Nu mă laşi să adorm.
   - Păi, dacă tot nu dormi, spuse cealaltă femeie, ai putea să mă scarpini pe spate.
   Earnshaw se supuse, oftând şi exclamând exasperată:
   - La naiba!
   - Mai jos, zise femeia.
   - Dacă te scarpin mai jos, o să-mi intre degetele în gaura curului.
   - Chiar te rog.
   Scena se destrămă în faţa ochilor lui Jess, când creierul ei epuiză şi ultimele molecule de oxigen care-l mai alimentau. Imaginea celulei a fost înlocuită cu arcuri şi dungi în culori abstracte. Iar culorile acestea se roteau şovăitor în aer, de parcă ar fi vrut să se contopească din nou, dar le împiedica ceva.
   Mi-aduc aminte! strigă iar Alex.
   Acum Jess nu-şi putea închipui cum de confundase vocea aceasta cu aceea a unui băieţel. Pentru că era o voce de femeie, cu nuanţa de maturitate ascunsă în spatele frivolităţii din ton.
   Abia acum Jess văzu conturul adevărului, forma lui ascuţită, intransigentă, atât de neaşteptată, că se simţi copleşită. Ar fi putut să vadă acest adevăr mult mai devreme, însă nu se gândise niciodată altfel la Earnshaw decât ca la un monstru. Uitase complet povestea pe care i-o spusese Shannon McBride. Povestea despre Naseem Suresh, despre dragostea fierbinte pe care i-o purtase Liz şi despre felul în care o afectase pe Liz moartea ei, transformând-o în ceea ce era astăzi.
   Din diafragma lui Jess se ridică un hohot neîncrezător de râs, dar care se opri la jumătatea drumului. Mâna care o strângea de gât bloca totul.
   Nu-i nimic de râs, Jess!
   Ba era un pic. Jess se înşelase în toate privinţele. Se înşelase al naibii de tare. Văzuse o fantomă fără formă, fără amintiri şi pusese pe ea ştampila propriei vinovăţii. Şi când i-a văzut cu ochii ei identitatea adevărată, a înţeles-o fix pe dos. Fusese atât de sigură că Earnshaw era fata cea rea care-l rănise pe Alex. Însă, de fapt, era prietena lui Alex. Mai bine zis, prietena lui Naseem Suresh. Fata cea rea era...
   Altcineva.
   Strânsoarea din jurul gâtului lui Alex slăbi puţin. De aproape un minut plămânii ei funcţionaseră în gol, iar acum reuşiră să soarbă un firişor de aer.
   Lizzie a fost iubita mea. Ursoaica mea dragă şi scumpă. Nimeni nu îndrăznea să mă atingă atunci când ea era lângă mine.
   Prin urmare, fata cea rea fusese nevoită să aştepte. Până când Naseem ar fi fost singură.
   Jess se prăbuşi în patru labe şi reveni în lumea reală. Clipi des să-şi limpezească ochii, sorbi aerul prin gâtlejul fierbinte şi umflat.
   Earnshaw îi dăduse drumul şi acum se întoarse din nou cu faţa la Grace.
   - Spune-mi ce s-a întâmplat! strigă ea, cu disperare în glas. Spune-mi, Grace! Naz e aici şi te ascultă. Ce ai făcut?
   - Habar n-am despre ce vorbeşti, spuse Grace. Haide, Lizzie, termină odată cu nenorocita asta! Haide, nu mă face să mă ocup eu de ea!
   Ba nu a aşteptat. A pus totul la cale. A plănuit totul. Şi te-a îndepărtat ca să nu mă poţi ajuta.
   - Cine? urlă Earnshaw. Cum?
   Buimăcită, Jess îşi ridică privirea şi le văzu pe Earnshaw şi Grace faţă în faţă, într-o parte şi cealaltă a ei, ca doi câini care se luptă pentru acelaşi os. Numai că nu ea era osul acela, ci Alex. Naseem.
   Earnshaw se chinuia să afle adevărul, iar Grace încerca să i-l smulgă.
   Îţi voi arăta, spuse Alex-Naseem.
   Celula lui Grace se înceţoşă şi dispăru din nou. De această dată Jess se împotrivi, conştientă de primejdia în care se afla. Însă nu avea cum să se apere de visul mult prea intens al fantomei. Fire de culori se împletiră în forme. Formele se contopiră şi căpătară volum.
   Acum se afla în sala de bal. Liz Earnshaw era în picioare, lângă scaunul pe care tocmai îl răsturnase ridicându-se de pe el. Dennis Devlin o tot înghiontea în piept, zbierându-i în faţa care începuse să i se înroşească de furie.
   - Ştii cum să i te adresezi unui gardian. Mai încearcă o dată! Şi încă o dată!
   Naseem Suresh, purtând acum treningul portocaliu cu negru – uniforma tuturor deţinutelor din Goodall – o ţinea pe Earnshaw de braţ, ca s-o împiedice să-l lovească. Dar degeaba. Alţi şase gardieni tăbărâră asupra lui Earnshaw şi o scoaseră din sală.
   Imaginea se estompă şi se topi, lăsând-o pe Jess să privească lung în urma ei.
   - Devlin! murmură Earnshaw, deopotrivă rătăcită şi uimită.
   Diavolul!
   - Prezent! se auzi vocea groasă a lui Devlin.
   Închise uşa după el şi înaintă spre Jess. Avea barbă de sânge. Partea inferioară a feţei îi era tumefiată.
   Jess era atentă la pumnii lui încleştaţi şi nu observă lovitura de picior.

93

   Sus, la carcere, Devlin avusese un plan: nu acţiona în acelaşi fel, nu lăsa cadouri pentru echipa de criminalişti, foloseşte uneltele care îţi sunt la îndemână. Dar planul ăsta îi explodase în faţă în toate sensurile. Aşa că terminase cu planurile.
   Acum, în faţa lui se afla Liz Earnshaw, în pielea goală şi scâncind, aşa că însemna că venise sfârşitul lumii, iar el trebuia să acţioneze în consecinţă. Mai întâi a lovit-o pe Moulson cu piciorul în burtă, trântind-o la pământ. După care a continuat s-o lovească cu vârful metalic al ghetelor până când femeia nu se mai mişcă. Simţindu-se cât de cât răzbunat, o ridică de pe podea şi o azvârli cu brutalitate pe patul lui Grace.
   Aici a fost nevoit să se întoarcă la planul de mai devreme, pentru că partea asta era în regulă. Apucă perna şi o apăsă pe faţa lui Moulson.
   Luptă-te, Jess! Nu-l lăsa!
   Cine pizda mă-sii îi zbiera în ureche? O clipă îşi pierdu concentrarea. Vocea aia era atât de puternică şi venea de atât de aproape, încât se întoarse ca s-o alunge pe isterica aia. Dar nu o văzu nicăieri.
   Moulson începuse să-şi mai revină. Îl zgârie tare pe mâini. Căcat!
   Înseamnă că acum are sub unghii şi sângele şi pielea lui. Iar o să aibă de lucru cu dezinfectantul.
   Acum Moulson încerca să scape. Diavolul se apăsă pe ea cu toată greutatea, şuierând din cauza efortului printre dinţii încleştaţi. Şi se întrebă: Unde mama dracului am lăsat dezinfectantul?
   Chiar atunci, ca pedeapsă pentru că-şi pierduse concentrarea, îl izbi ceva în cap, ca o torpilă care explodează de carena unei nave de război. Şi brusc se pomeni pe jos, fără să ştie cum ajunsese acolo.
   Asupra lui se aplecă o umbră uriaşă. Liz Earnshaw. Grace o atacă din lateral, dar Liz ridică doar o singură dată din umăr şi Grace se rostogoli în cealaltă parte a celulei.
   Instinctiv, Devlin ridică mâinile.
   Earnshaw îşi mişcă braţul dintr-o parte în alta, aidoma unui cosaş, lovindu-l cu putere în cotul drept. Gardianul zbieră de durere şi de uluire. Earnshaw îl lovise cu propriul lui baston, pe care probabil că i-l smulsese de la centură în timp ce el se lupta cu Moulson. Acum îi căra lovituri cu nemiluita, punându-şi în ele toată forţa şi toată ura.
   Devlin încercă s-o lovească în picioare, dar nu nimeri. Primi o altă lovitură de baston în noadă şi, pentru prima dată, spaima se furişă în sufletul lui. Nebuna asta era în stare să-l schilodească, ba chiar să-l omoare.
   Se rostogoli până sub pat. Nu mai ştia ce altceva să facă.
   Earnshaw îl apucă de gleznă şi-l trase înapoi, la lumină. El mai lovi o dată cu piciorul şi ea îi dădu drumul, dar numai ca să înceapă iar cu bastonul.
   Devlin încerca să-şi scoată spray-ul cu piper din buzunar, dar o lovitură bine ţintită îi rupse încheietura mâinii. Gardianul nu se mai mişcă. Singura şansă de scăpare pe care o mai avea era să se prefacă mort.

94

   Grace avea o minte pragmatică. Şi mai avea şi un cuţit pe care îl ţinea la îndemână pentru orice eventualitate.
   Era prins cu bandă adezivă pe interiorul unui picior al patului şi avea o teacă din carton din care ieşea la cea mai mică mişcare. Grace avea sentimente contradictorii despre păstrarea unei arme în celulă.
   Dacă era găsită la vreo percheziţie, atunci i se adăugau încă doi ani la pedeapsă. Pe de altă parte, ştia cum să anticipeze asemenea percheziţii şi detesta ideea că ar fi fost lipsită de apărare în caz că o vizita vreo persoană cu intenţii duşmănoase sau dacă, să zicem, ar fi trădat-o vreuna dintre gărzile ei de corp.
   Prin urmare, cuţitul era la locul lui.
   Grace scoase lama micuţă din învelişul de carton.
   Şi-i tăie gâtul lui Moulson.

95

   Şi acum rămaseră doar două.
   Sau trei, dar Dennis Devlin făcea pe mortul.
   Sau patru, dar Moulson era atât de aproape de moarte, încât nu mai prezenta nicio importanţă. Se ţinea cu mâinile de gât. Şi îşi spunea: De ce nu pot să respir? Şi imediat: Aha!
   Bine!
   Dacă am socoti-o şi pe Naseem Suresh, ar însemna că în celulă erau cinci.
   Însă Earnshaw nu era moartă şi nici Grace. Earnshaw îl lovea pe Devlin cu bastonul. Şi nu dădea vreun semn că ar fi avut de gând să se oprească vreodată. Descoperise în sfârşit un cămin pentru toată durerea şi amărăciunea din suflet şi acum se ocupa de repatrierea lor.
   Grace îşi ridică privirea de la trupul lui Moulson. Încă mai avea cuţitul în mâna îmbrăcată acum într-o mănuşă din sânge. Rezolvase una dintre probleme, iar lista priorităţilor era deja mai scurtă.
   Se repezi la Liz, care, concentrată doar la ce făcea, n-o observă.
   Însă atunci se petrecu un lucru foarte ciudat. Mâna stângă a lui Liz se întinse şi-o dădu de-a rostogolul pe Grace. În momentul loviturii, aceasta avea cuţitul ridicat şi lama lui zgârie glezna lui Earnshaw. Dar imediat Grace se pomeni întinsă pe spate şi cuţitul îi scăpă din mână, rostogolindu-se pe podea.
   Jess urmări întreaga scenă cu ochi din ce în ce mai stinşi, Dar înţelese. Nu Earnshaw se apărase. Ci fusese apărată de Naseem Suresh, care-i asigura spatele. În mintea lui Jess, Naz fusese doar o călătoare. În cea a lui Hannah Passmore – o hoaţă. Dar în mintea lui Earnshaw se potrivea ca o bijuterie sau ca un instrument în caseta menită a-l ţine în siguranţă. Şi se simţea bine acolo. Se simţea în largul ei.
   Grace simţi gust de metal şi ridică mâna ca să-şi pipăie buza spartă – mânjindu-şi bărbia cu sânge, cel mai mult aparţinându-i lui Jess.
   Earnshaw întoarse capul şi o văzu pe Grace pe podea, la doar un metru sau doi depărtare de ea. Văzu şi cuţitul şi o văzu şi pe Moulson întinsă pe pat, cu gâtul despicat, din care îi şiroia sângele.
   - Ce? croncăni Earnshaw. Ce se petrece? Naz, tu ai făcut toate astea?
   Da, răspunse Naz. Mai am ceva să-ţi arăt, iubita mea. O să te doară, dar trebuie să vezi. Şi tu, Jess.
   O altă viziune o orbi şi o asurzi pe Jess, smulgând-o din propria-i fiinţă. Numai că de această dată nu-i părea rău.
   Sala de bal. Naseem, care-şi făcea loc printr-o mulţime indiferentă, încercând să nu fie văzută. Grăbindu-se apoi pe unul dintre coridoarele de la etajele inferioare. Ascunzându-se la duşuri. Într-una dintre cabine. Lipindu-se de faianţă de parcă ar fi vrut să se contopească cu ea. Aruncând o privire prin deschizătura perdelei din plastic, ca să se asigure că nu a fost urmărită.
   Însă a fost. De pe coridor intrară trei femei, cu mişcări domoale şi nonşalante. Una dintre ele închise uşa şi se întoarse, zâmbind cu amabilitate.
   - Ieşi din ascunzătoare, Naz! Nu vreau decât să vorbesc ceva cu tine.
   Această femeie era Harriet Grace.
   Gărzile de corp ale lui Grace – evident, o Earnshaw şi o Carol Malaca din zilele acelea – o imobilizară pe Naseem. În strânsoarea lor, ea semăna din nou cu un copil, la fel ca în îmbrăţişarea lui Earnshaw. Una dintre cele două îşi pusese braţul în jurul gâtului ei. O ţineau de câte o mână şi îşi vârâseră câte un picior printre picioarele lui Naseem, împiedicând orice mişcare. Se transformaseră într-o maşinărie umană de tortură.
   Grace scoase ceva din buzunarul de la trening.
   Urmărind scena dintr-o perspectivă imaterială, Jess reuşi totuşi să recunoască obiectul, pentru că era acelaşi cuţit cu care îi tăiase Grace gâtul: o armă improvizată dintr-o balama metalică de uşă, ascuţită extrem de bine şi ataşată de o bucată de lemn, probabil un băţ de tobă.
   - Aşa deci, spuse Grace, voiai să vorbeşti, da?
   - Lizzie o să te omoare dacă te atingi de mine.
   Incredibil! Naseem părea arogantă, nu doar speriată – de parcă ar fi crezut că este imună chiar şi în momentele acelea.
   - Renunţă, Grace, înainte să...
   Grace îi făcu o tăietură în obraz, începând din colţul liniei de dermatograf. O lacrimă roşie se prelinse pe obrazul lui Naseem, care făcu ochii mari, dându-şi seama că, la urma urmei, nu era chiar invulnerabilă.
   Acum Earnshaw scoase un urlet de durere şi se smulse din amintirea aceasta, tocmai la timp, ca s-o vadă pe Grace cum se târăşte pe podea ca să pună mâna pe cuţit.
   Însă Liz ajunse la el înaintea ei. O apucă pe Grace de încheietura mâinii atunci când mai avea câţiva centimetri până la armă. Grace ridică ochii şi, când privirile li se întâlniră, parcă se întâmplă ceva între ele. O renegociere.
   Spre marea ei uluire, Grace pierdu această luptă a privirilor, dar nu se lăsă.
   - Eu te-am făcut ce eşti acum, îi aminti ea lui Liz printre dinţi.
   Încercă să-şi smulgă mâna, dar strânsoarea era necruţătoare, ca o menghină.
   - Eu te-am luat pe lângă mine când erai disperată. Viaţa ta de acum mie mi-o datorezi!
   - Aşa este, şopti răguşit Liz. Ţie ţi-o datorez. Iar tu îmi datorezi ce i-ai luat ei. Ce ne-ai luat amândurora.
   Grace se repezi să ajungă la cuţit cu cealaltă mâna, dar Liz îl lovi cu piciorul, îndepărtându-l de ele. Grace încercă să-şi vâre degetul mare în ochiul lui Liz, dar aceasta îi dislocă braţul şi, fără milă, i-l scoase din umăr.
   Jess nu mai reuşi să vadă prea multe din cele care au urmat. Era pe moarte. Gâtul i se umplea de sânge. Mintea i se golea de gânduri. Dar prinse esenţa.

96

   Jess se simţi ridicată în picioare de mâini puternice şi totuşi blânde. Şi mâinile acestea o cuprinseră într-o îmbrăţişare caldă şi prietenoasă, dar mai stranie decât orice simţise ea până atunci. Ca şi cum ar fi strâns-o în braţe soarele.
   Şi se lăsă în voia acestor senzaţii minunate şi a eliberării de numeroasele dureri ale trupului ei. Ştia de ce dispăruseră toate durerile – pentru că-i dispăruse trupul. Murise.
   Se trase înapoi, dar numai ca să se uite mai bine la Naseem.
   Acum era prima oară când stăteau faţă în faţă, cu toate că se cunoşteau atât de bine.
   Naz avea o cicatrice pe bărbie şi o parte din pielea de pe un obraz îi era încreţită, la fel ca în viaţă. Dar atunci când zâmbea, exact aşa cum o făcea acum, toate aceste cusururi treceau dincolo de orizontul atenţiei lui Jess. La fel cum funcţiona şi alchimia propriului chip distrus, numai că în sens invers. Zâmbetul lui Naz îi uni trăsăturile într-un întreg neaşteptat de frumos.
   - Bună! spuse ea.
   - Bună! murmură Jess.
   Duse mâna la gât ca să se asigure că era întreg. Şi se bucură să descopere că avea atât mână, cât şi gât. Se pare că tranziţia spre moarte se desfăşurase destul de bine. În fond, avea destulă experienţă.
   Din reflex, se uită peste umăr, ca şi cum se aştepta să vadă celula. Să-şi vadă propriul corp. Să le vadă pe Earnshaw şi pe Grace încercând să-şi rezolve neînţelegerile. Numai că acum se afla în lumea nocturnă. Ecourile şi amintirile erau unicele ei însoţitoare.
   Jess se gârbovi uşor. Dacă i-ar mai fi funcţionat plămânii, ar fi scos un oftat profund. Se simţea părăsită şi istovită, dar parcă şi uşurată. Uşurată că a murit. Că a murit şi s-au terminat toate. Dar deocamdată nu avea senzaţia că nu s-ar putea descurca în faţa acestei noi realităţi. În fond, avea prieteni aici.
   - Ai reuşit, îi spuse Naz. Nu ştiu ce ţi-aş putea spune, Jess. Ai găsit-o şi ai adus-o înapoi la mine. Sau m-ai adus pe mine la ea. Sau şi una, şi alta. Mi-am amintit tot ce am uitat. Totul este...
   Şi se opri. Acum se uita la Jess cu un fel de spaimă mută.
   Înseamnă că i-a picat fisa, înţelese Jess. Şi-a imaginat că am scăpat de Grace prin propria-mi voinţă. Că am reuşit cumva să scap. Acum ştie. Şi-a dat seama doar uitându-se la mine.
   - Nu-i nimic, spuse ea. E bine. Mă rog, în mare parte e bine. Nu-l regret decât pe el... pe Alex. A avut o viaţă atât de urâtă. Am vrut să-l ajut. Foarte mult mi-am dorit asta. Şi acum ştiu sigur că n-am să-l mai văd niciodată.
   Simţi în gât nodul lacrimilor. Îşi căută cuvintele, dar nu le mai găsi.
   Şi atunci, un zgomot oribil se sparse deasupra lor aidoma unui val, făcând imposibil orice dialog. Şi zgomotul acela era deopotrivă bubuit de tunet şi urlet. Aerul se condensă şi lumea se înclină într-o dungă, de parcă gravitaţia nu era decât o balanţă şi cineva apăsase un taler cu degetul.
   Pe vremea când trăia, pe Harriet Grace n-o interesase decât controlul. Aşa că năvăli în viaţa de dincolo ca un şuierat de abur scăpat dintr-o oală sub presiune. Cu gura larg căscată sub cerul acela necunoscut. Şi cu încă o gură căscată în ea şi apoi încă una, a treia. Iar furia ei titanică se manifesta acum în trei registre opuse,  asurzitoare.
   - Nu-mi poţi face una ca asta! Nu poţi! Nu-ţi dau voie!
   Şi atunci le izbi furtuna, le doborî şi le luă pământul de sub picioare. Jess se pomeni căzând orizontal peste câmpia nesfârşită, la fel ca în noaptea supradozei.
   Numai că acum ştia unde duce asta, aşa că se luptă să-şi revină.
   Se luptă cu o ferocitate înverşunată, tăcută.
   - Nu poţi! Nu poţi! Nu poţi!
   Du-ne jos! îi ceru Jess acelei lumi. Şi lumea se supuse. Pe când se rostogoleau în aer, o apucă de mână pe Naz şi o ajută să aterizeze în picioare. Îngrozită, Naz se agăţă de ea.
   - Ea e! gemu tânăra. Grace!
   - Ştiu.
   - Trebuie să fugim, Jess. Trebuie să ne ascundem, ca să nu...
   - Nu. Nu şi de data asta.
   O formă cenuşie năvălea în direcţia lor, cu ghearele întinse.
   Jess îşi concentră toată atenţia asupra ei.
   - Nu eşti chiar atât de mare, spuse ea răspicat.
   Şi repetă în minte: Nu eşti chiar atât de mare.
   Apoi luă gândul şi-l azvârli, lovind în plin furtuna care era Harriet Grace.
   Nu ştiuse ce face atunci când îi dăduse aripi Patriciei Mackie şi chip de băiat lui Naseem Suresh. Dar mintea ei fusese capabilă să modeleze visele aşa cum se modelează lutul. Iar morţii nu erau decât nişte vise care se visau în viaţă. Poate că la fel stăteau lucrurile şi în cazul celor vii. Însă nu avea acum vreme să se gândească la asta.
   Acum nu conta decât:
   Nu eşti decât o firimitură. Un grăunte. Un punct. Un fir de praf care mi-a intrat în ochi.
   Şi clocotul acela dement se domoli, până când din furtună nu mai rămase decât o formă neagră, nu mai mare decât o pernă.
   Jess o luă în mână, mirându-se de cât de grea i se părea. Suprafaţa neregulată se zvârcolea ca un milion de viermi la un loc. Îţi era scârbă să o priveşti.
   O să te ucid, Moulson! hohoti Grace. O să te ucid iar şi iar şi iar!
   Naz se uita la ea cu ochii cât cepele. Jess se întoarse spre ea.
   - Trebuie, spuse ea, ca şi cum i-ar fi răspuns la o întrebare. Trebuie s-o facem chiar acum.
   Naz dădu din cap. Nu avea nevoie s-o întrebe despre ce anume era vorba. Amândouă avuseseră simultan acelaşi gând.
   Apucă strâns în mâini forma întunecată care era esenţa sufletului lui Harriet Grace. La fel făcu şi Jess. Şi materia aceea începu să li se zvârcolească în mâini. Grace încerca să se elibereze din strânsoarea lor. Încerca să se strecoare printre degetele lor. Jess şi Naz porniră mai întâi la pas, apoi o luară la fugă, fără să dea drumul acelei materii negre şi zbuciumate.
   Dar pe amândouă le luă prin surprindere rapiditatea cu care se adapta Grace. Şi începu să riposteze. Aşa că s-au văzut nevoite să scape de ea, să o pună undeva de unde nu va mai putea face rău. Şi nu exista de un singur loc potrivit pentru asta.
   Însă era mai departe decât ţineau ele minte. Şi merseră şi tot merseră prin lumea nocturnă, ţinând bine în mâini povara aceea otrăvită. Grace parcă se făcea tot mai grea, numai că aşa ceva nu era cu putinţă. Probabil unde niciuna dintre ele nu cărase nimic pe tărâmul ăsta şi nu aveau de unde să ştie care le erau limitele.
   Dar nu se înşelau, îşi dădu seama Jess. Grace începuse să se transforme. Creştea chiar în mâinile lor. Jess avusese nevoie de săptămâni bune ca să priceapă mersul lucrurilor, în vreme ce lui Grace nu-i trebuiseră decât câteva minute. Înţelesese ce-i făcuse Jess şi trăsese învăţămintele de rigoare. Nu putea să atace câtă vreme avea forma aceasta comprimată. Dar începuse să se reconfigureze, să devină din ce în ce mai grea, ca să le împiedice să meargă prea repede.
   Şi când vă veţi opri, când mă veţi lăsa din mâini – ei, atunci să te ţii!
   Îmi place locul ăsta. Cred că pot să scot ceva din el. Cred că are potenţial.
   - Pe unde? ţipă Jess.
   Dar chiar atunci văzu ce căuta. Se afla chiar în faţa lor. Marginea abisului.
   Poate că şi Grace a văzut-o sau doar a simţit-o. Pentru că acum îşi înteţise eforturile. Plăsmuirea aceea care era sufletul ei se făcea tot mai mare cu fiecare secundă. Se mărea şi se transforma, devenind mai compactă şi mai densă. La suprafaţa ei apărură fibre de muşchi şi tendoane. Acum semăna cu un fel de embrion uman nenăscut, dar hrănit cu steroizi vreme îndelungată. Parcă ar fi urmat să se desfacă, să se deschidă ca o floare. Şi Jess nu voia deloc să vadă ce era înăuntru.
   M-am născut din nou! exultă Grace. Şi Iisus a avut nevoie de trei zile!!!
   Îşi luară avânt ca să arunce hidoşenia aia în abis, dar marginea fugi de lângă ele. Acum era chiar lângă ele, acum nu o mai vedeau.
   Gura abisului se retrăgea la fel ca în efectele vizuale din filmele lui Hitchcock – mult mai repede decât înaintau ele spre ea.
   O luară din nou la fugă, încercând totodată să apese cu putere forma aia neagră, s-o îndese înapoi în sine. Încercând, de asemenea să se concentreze asupra destinaţiei lor şi a distanţei pe care o mai aveau până acolo. Grace le dăduse clasă în câteva minute şi acum erau nevoite să înveţe de la ea, să înveţe că acolo unde-i voinţă există şi soluţie. În lumea nocturnă, voinţa este unul şi acelaşi lucru cu soluţia. Iar Grace punea în practică acest principiu cu şiretenie de erou scandinav.
   Încercară să-i reziste. Se siliră din răsputeri să străbată tot drumul greu până la abis. Dar, când au ajuns acolo, când s-au opintit să arunce materia aia efervescentă peste margine, nu i-au mai putut da drumul din mâini. Li se lipise de mâini şi braţe.
   Cu un strigăt de scârbă, Naz încercă să se dea înapoi. Pata neagră o ţinea în loc, prin filamente de beznă vie. Apoi acestea se rupseră şi Naz căzu pe spate. Tentaculele întunecate bâjbâiră după ea, plesniră ca nişte cabluri de ancorare în uragan, pentru ca imediat să se înfăşoare în jurul antebraţelor lui Jess şi să i se îngroape în carne.
   Evident că nu era aşa. Jess nu mai avea carne.
   Disperată, simţind că pierde partida, Jess se forţă să se gândească la altceva. Nu mai încercă să se elibereze. Mintea i se umplu cu râsetele vesele şi batjocoritoare ale lui Grace. Le ignoră şi se gândi la forţa de gravitaţie. La propria-i greutate, de care încercase de atâtea ori să scape.
   Grace se împinse cu putere în ea, muşcă din ea, de parcă toată masa aceea întunecată ar fi fost o lipitoare uriaşă. Acum nu mai erau decât ele două pe marginea prăpastiei fără fund. Jess îşi încolăci braţele în jurul unei părţi din materia aceea zbuciumată, mutantă, care ar fi putut să reprezinte talia lui Grace sau pieptul ei sau cu totul altceva. Indiferent ce ar fi fost, din ea crescuse un rând de cosoare zimţate ca nişte capete de harpoane. Nu contează, îşi spuse Jess. O strânse în braţe pe Grace, lăsând cuţitele să i se împlânte în trup. Se ancoră în ele.
   Greutate, îşi spuse ea. Despre greutate este vorba. Se aplecă în faţă, mult peste golul de dedesubt. Îşi împinse centrul de gravitaţie dincolo de punctul critic.
   Şi aşa reuşi în sfârşit s-o treacă pe Grace peste marginea abisului.
   Cu atâta îndârjire se agăţa Grace de viaţă, că-i era imposibil să-şi imagineze că cineva ar alege propria dispariţie doar ca s-o anihileze pe ea.
   Dispărură amândouă într-o bătaie de inimă.
   Aproximativ. În locul acela inimile nu bat.

97

   Dennis Devlin nu s-a mişcat până când nu a fost absolut sigur că Liz Earnshaw nu mai era acolo. Iar asta a cam durat ceva, pentru că Liz a stat mult timp pe unul dintre fotoliile lui Grace, vorbind singură la nesfârşit.
   De fapt, nu era un monolog, ci un dialog, dar Diavolul nu avea de unde să ştie.
   - Atât de dor mi-a fost de tine, Naz, spuse Liz. Cred că... am înnebunit de dor! Nu ştiam ce să mă fac fără tine.
   Uite că m-am întors, îi răspunse Naseem. Şi n-am să te mai părăsesc niciodată. Îţi promit!
   - Păi, aşa să faci!
   Simţi? Te mângâi. Sunt în tine, Lizzie. Poţi să-ţi tai o mână sau un picior sau orice altă parte vrei, dar de mine n-ai să poţi scăpa niciodată, pentru că sunt cu tine mereu.
   Atunci Earnshaw a început să plângă. Fiindu-i imposibil să-i vadă chipul, Devlin a crezut că plânge de durere. Dar era exact invers.
   Earnshaw simţea că o să explodeze de atâta fericire. Şi îşi spuse: N-am să mai fac rău nimănui câte zile mai am de trăit. Toată lumea ar trebui să fie aşa. Toată lumea ar trebui să simtă ce simt eu acum.
   Ca parte a acestui proces de răscumpărare a păcatelor, care-i va ocupa întreaga viaţă de acum înainte, luă în braţe trupul lui Moulson, îl scoase din celula lui Grace şi îl duse în sala de bal. Nu i se părea în regulă s-o lase să zacă acolo, alături de duşmanii care o nenorociseră, mai cu seamă după ce Naz îi povestise toate lucrurile frumoase şi curajoase pe care Moulson le făcuse pentru ea. Şi că Moulson le unise din nou.
   Intensitatea revoltei se diminua treptat, pe măsură ce tot mai multe forţe de ordine din Fellside se adunau în Goodall şi tot mai multe deţinute erau împinse pe coridoarele de serviciu, care puteau fi încuiate şi transformate în ţarcuri provizorii. Însă sala de bal încă se afla în micuţa republică rămasă liberă, iar apariţia lui Earnshaw cu trupul lui Moulson în braţe provocă ceva senzaţie. Sau poate invers. Poate că, la vederea lui Moulson, deţinutele simţiră că li se taie tot elanul.
   Consternarea care le cuprinse atunci era una stranie, având în vedere că prea puţine dintre ele îi adresaseră vreun cuvânt – incluzând aici expresiile de salut obişnuite, de genul „bună dimineaţa” sau „ce mai faci. Însă toate femeile din Goodall o visaseră şi, din cauza asta, fiecare ajunsese să creadă că Moulson reprezenta ceva important numai şi numai pentru ea. Iar acum simţeau că moartea ei era o tragedie care le afecta pe toate.
   Earnshaw puse trupul pe o masă şi rămase de veghe lângă el, în timp ce deţinutele se predau gardienilor sau se întorceau în celulele lor, în aşteptarea deznodământului. Mai mult de jumătate dintre ele erau în lacrimi. Unele se îmbrăţişau, încercând să se aline reciproc. Sau se ţineau de umeri, împărtăşindu-şi durerea.
   Gardienii le observau în tăcere, nedorind să spună sau să facă ceva care ar fi deviat această capitulare fortuită.
   Şi totuşi Devlin reuşi să se strecoare afară. Nu i-a fost deloc uşor.
   O revoltă reprezintă un alibi foarte bun, dar el arăta ca naiba şi ştia că nu ar fi făcut faţă unei examinări mai atente. Avea mâna ruptă. Şi falca ruptă. Abia dacă se mai ţinea pe picioare. Era plin de sânge – sângele lui, dar mai ales al altora. Dacă îl vedeau acum şi-l duceau la spital, atunci ar fi găsit o mulţime de probe pe corpul şi pe uniforma lui, probe care ar fi făcut legătura între el şi baia de sânge din celula lui Grace.
   Trebuia să iasă din Fellside pe picioarele lui, să se cureţe bine, să se sterilizeze, să scape de uniformă – ba nu, s-o ardă – şi apoi să nege absolut tot ce putea fi negat. Rănile vor fi în avantajul lui – până la un punct. Putea spune că a fost bătut. Că a plecat din penitenciar fără să ştie ce face. Că s-a pomenit acasă, fără să ştie cum a ajuns acolo. Că a leşinat din cauza rănilor. Şi că tot restul era învăluit în ceaţă.
   Urmând acest scenariu, Devlin trecu pe lângă punctul de control, ignorând gardienii şi funcţionarii de acolo şi neadresându-le niciun cuvânt. Doar o singură persoană îl văzu: Kate Mitchell. Toţi ceilalţi urmăreau revolta pe camerele de supraveghere din Goodall. (Se vede treaba că cineva le pornise din nou.) Kate îl strigă pe Devlin, atunci când îl văzu cum merge ca un zombi. Neprimind niciun răspuns, sună la Urgenţe. Oricum ambulanţele erau în drum spre Fellside – le chemase directorul chiar de la prima alarmă. Dar Kate nu-şi putea părăsi postul şi voia să se asigure că domnul Devlin va avea parte de toate îngrijirile necesare.
   Gardianul-şef ieşi pe poarta principală şi se îndreptă spre parcare. Liniştea de afară era aproape perfectă, stricată doar de larma îndepărtată a sirenelor. Curând, aici vor mişuna ambulanţele, maşinile de poliţie şi de pompieri, carele de reportaj – mai multe decât muştele verzi pe un rahat –, dar deocamdată nu era nimeni şi asta era şansa lui.
   Ştia că îi va fi foarte greu să conducă maşina cu o singură mână şi că va trebui să o ia pe drumuri lăturalnice, ca să nu dea nas în nas cu armada care se apropia. Plus că va trebui să meargă foarte încet, pentru că avea dureri foarte mari şi-i era teamă ca nu cumva să-şi piardă cunoştinţa.
   Merse spre parcare prea repede şi pe picioare prea nesigure, pentru că nu mai avea putere să-şi controleze mişcările şi nici nu se putea echilibra întinzând braţele: mâna ruptă îl durea mult prea mult.
   Doi bărbaţi apărură dintre maşinile parcate şi-l apucară strâns de braţe.
   - Minnie Weeks te salută, jigodie împuţită care eşti! îi spuse Kenny Treacher.
   Cei doi îl îmbrânciră înainte. Pentru că îi răsuciseră braţele la spate, lui Devlin i se opri respiraţia în gât. Şi începură să meargă mai repede, din ce în ce mai repede, ţinându-l între ei. Şi gardianul-şef se împleticea, se împiedica, îşi târa picioarele.
   Până la capătul asfaltului. Până la marginea prăpastiei abrupte.
   Unde cei doi bărbaţi îl îmbrânciră pe Devlin. Îl aruncară de pe dealul Sharne. Gardianul-şef nu mai avu la dispoziţie decât vreo 6 secunde şi jumătate ca să aprecieze impresionanta frumuseţe naturală a peisajului.

98

   Cadavrul doctorului Salazar a fost descoperit în dimineaţa următoare. Cineva – probabil că nu doctorul – condusese maşina din parcarea de la Pot of Gold până într-un loc izolat, aflat la câţiva kilometri distanţă, în ţinutul mlăştinos. Şi acolo îl executase, trăgându-i un singur glonţ în cap.
   Acest asasinat inexplicabil a fost trecut cu vederea în lumina evenimentelor mai dramatice petrecute la Fellside. Însă apoi diferite instituţii media au început să proceseze informaţiile postate de Sally împreună cu mărturisirea lui. Iar ştirile acestea au ţinut primele pagini ale ziarelor, au fost discutate în programele TV, au ocupat întregul internet.
   Dezvăluirile din e-mailurile lui Sally erau pline cu divagaţii şi prea puţin coerente, dar conţineau o mulţime de detalii circumstanţiale. Acuzaţiile lui cu privire la traficul de droguri erau susţinute în mod exhaustiv de înregistrările discuţiilor purtate cu Devlin în infirmerie. Într-un fel sau altul, toţi cei implicaţi au fost amintiţi în mărturisirea lui Sally: Harriet Grace, locotenentele şi furnizorii ei, persoanele care se ocupau cu vânzarea drogurilor şi toţi gardienii corupţi din Goodall.
   De asemenea, Sally a povestit şi despre supradoza de tramadol care i se administrase lui Moulson. Poate că unii ar mai fi avut îndoieli în privinţa vinovăţiei lui Stock, dacă Lovett, complicele ei, nu ar fi făcut mărturisiri complete, ca parte a negocierii pedepsei.
   Acesta a spus că infirmiera intenţionase s-o omoare pe Jess Moulson, nu reuşise de prima dată şi de atunci încercase de mai multe ori.
   Stock a fost condamnată la minimum 20 de ani de închisoare şi, ca ironie supremă, a fost trimisă la Fellside ca să-şi ispăşească pedeapsa. Lovett a scăpat doar cu 7 ani, datorită înţelegerii cu procurorii. Nu se ştie dacă l-a bântuit cumva trecutul, pentru că nu a arătat-o niciodată.
   Dar Sylvie Stock a început să fie bântuită foarte curând.
   În prima noapte, chiar sub forma unei deţinute din Goodall, unde lucrase ea înainte. Enormitatea acestei răsturnări de situaţie i-a rămas în stomac aidoma unei bucăţi de cartilaj nedigerat şi nu a reuşit să adoarmă decât mult după miezul nopţii. A zăcut în pat, nefericită, ascultând concertul de sforăieli dat de colega ei de celulă.
   Când a reuşit în sfârşit să aţipească, somnul i-a fost agitat, plin de vise tulburătoare. În cele mai urâte, se opera singură pe cord deschis, într-un platou de televiziune plin cu spectatori. Şi atunci a apărut Naseem Suresh şi s-a aşezat lângă ea.
   Banda cu râsete s-a oprit. Prezentatorul a tăcut, iar spectatorii şi-au plecat frunţile.
   Pot să-ţi spun ceva? a întrebat-o Naseem pe Stock.
   - Da, sigur, spuse Sylvie. Ne cunoaştem?
   M-ai tratat odată de o infecţie la ureche. De mult. Nu mă aştept să mă ţii minte.
   Stock a dat din cap şi a aşteptat-o să continue, cu toate că începuse să fie cuprinsă de presimţiri din cele mai rele. Şi atunci calitatea visului s-a modificat. Parcă era trează şi îşi dorea să nu fi fost.
   I-ai făcut rău unei persoane la care eu ţin, a continuat Naz. Nu mă dau în vânt după răzbunare, dar nu pot să ţi-o iert. Scuze.
   - N-am vrut să...
   Naz a clătinat din cap şi Sylvie nu şi-a mai terminat fraza. Expresia de pe chipul celeilalte femei îi spunea că nu şi-ar face niciun serviciu dacă ar minţi.
   E în ordine. Situaţia este acum mult mai bună în toate privinţele. Nimeni nu mai este ucis pentru că nu se dă după cum bate vântul.
   Se uita atentă la Stock, de parcă ar fi aşteptat un semn de la ea.
   Mă înţelegi, Sylvie? Dacă aş mai putea să urăsc, atunci pe tine te-aş urî. Dar nu mai pot. Nu-mi mai permit s-o fac. În lumea asta este vorba doar despre reglări de conturi şi atâta ură am strâns în noi, încât ne-am îmbolnăvit. Nu sunt pregătită pentru aşa ceva.
   S-a ridicat în picioare, a făcut un semn din mână şi a dispărut toată mobila din visul lui Stock.
   Aşa că n-am să-ţi fac niciun rău. Şi nici pe Lizzie n-am s-o rog să-ţi facă. Am să fac altceva.
   - Ce? a întrebat-o Stock, îngrozită dintr-un motiv pe care nu şi-l putea explica.
   Nu-i deloc bine să te simţi trează în propriul vis, pentru ca apoi să apară de nicăieri cineva care să ţi-l deturneze.
   - Ce ai de gând să faci?
   Am să-ţi arăt ce s-a întâmplat aici – absolut totul, i-a spus Naseem. Pentru că vreau să înţelegi bine ce ai făcut şi pe cine ai distrus. Vreau să ţi-o aminteşti aşa cum mi-o amintesc eu.
   A luat-o pe Stock de mână şi au pornit-o împreună prin amintirile femeilor din Goodall. Fiecare văzuse câte ceva, unele văzuseră foarte multe. Însă, cu excepţia lui Naz, nimeni nu văzuse totul. Aşa că, la sfârşit, au intrat, tot ţinându-se de mână, chiar în sufletul lui Naz. Pentru Stock, acesta a fost cel mai greu lucru pe care l-a făcut în întreaga ei viaţă.
   Şi a ajuns să-şi amintească toate lucrurile pe care nu le văzuse niciodată. Şi-a întâlnit păcatele şi le-a regretat amarnic. Ştia că nu va putea să îndrepte niciodată răul făcut. Că va trebui să ducă această povară până în mormânt şi abia după aceea să afle dacă are vreo şansă de mântuire.
   Însă răul pe care nu-l făcuse încă îi era la îndemână şi poate aşa ar putea schimba lucrurile. Cine poate şti cum funcţionează sistemul?
   Aşa se răzbuna Naz pe Sylvie Stock. Şi tot aşa o ierta. Iar când se va fi terminat totul, când Stock va fi trecut prin toate experienţele şi va fi pătimit, atunci Naz îşi va lua rămas-bun, îi va ura noroc şi va dispărea. Iar Stock va fi nevoită să-şi dea seama singură ce va trebui să facă în continuare. Pentru că nu o va mai vedea niciodată pe Naz.
   Şi nu ştia dacă asta face parte din răzbunare sau din iertare.

99

   Cutremurul din Fellside a avut mai multe replici, unele banale, altele nici măcar atât.
   Scratchwell „Salvatorul” a supravieţuit revoltei 2 zile şi 7 ore. S-a înfipt în scaun şi a refuzat să demisioneze, susţinând că demonstrase un stil de conducere absolut superb în timpul tulburărilor şi că tocmai ce fusese pe punctul de a descoperi reţeaua de droguri a lui Grace, numai că ea apucase să moară înainte de asta. Directorii de la N-fold l-au concediat şi i-au retras dreptul la pensie, invitându-l să-i dea în judecată dacă se simte în stare. Nu le-a acceptat invitaţia.
   N-fold a fost o altă victimă. Ca rezultat al acelei nopţi de neuitat şi a dimineţii pline de revelaţii de după, toate licenţele pe care compania spera să şi le înnoiască au dispărut ca umbrele în miezul zilei. Trei trimestre succesive de profituri negative au fost urmate de dividende zero şi de prăbuşirea catastrofală a acţiunilor. Un an mai târziu, întreaga firmă a fost înghiţită de un gigant farmaceutic din Elveţia, care, sub imperiul unui impuls de moment, hotărâse să-şi diversifice activitatea. Au lăsat-o la conducere pe succesoarea lui Scratchwell, dar aceasta trebuia să răspundă în faţa unui consiliu de administraţie, din care făcea parte, printre alţi membri, un reprezentant al Howard League şi redactorul-şef al publicaţiei The Guardian.
   John Street a primit pedeapsa pe viaţă pentru declanşarea incendiului care l-a ucis pe Alex Beech. Nicola Saunders a scris o carte despre relaţia lor, în care atât ea, cât şi Moulson erau prezentate drept victime ale farmecului malefic al bărbatului. Cartea s-a vândut destul de bine, dar au eşuat toate încercările ulterioare ale femeii de a se reinventa, printre care şi aceea de moderatoare de talk-show.
   Earnshaw ispăşeşte acum o condamnare pe viaţă. Au acuzat-o de uciderea lui Grace şi – pe baza unor probe mult mai îndoielnice – de cea a lui Moulson. Dar nu i-a părut deloc rău. Pentru că acum Naseem locuieşte în Fellside, iar Earnshaw se simte acasă aici.
   Fellside este singura casă pe care şi-o doreşte şi de care are nevoie.
   Dacă ar vrea vreodată s-o scoată de aici, ar trebui s-o facă cu armata. Sunt fericite împreună. Deşi, ţinând seamă de cele întâmplate, fericite este un cuvânt prea palid. Naseem Suresh trăieşte în sufletul lui Liz Earnshaw. Nu se vor mai despărţi niciodată, nici în viaţa aceasta şi nici în ceea ce urmează după ea.
   Toate evenimentele au schimbat-o pe Liz. Iar ea şi Naseem au schimbat totul în jur. La Liz vin toate femeile care au probleme cărora nu le pot face faţă, indiferent dacă este vorba despre renunţarea la droguri (blocul G este acum curat în proporţie de 99%) sau despre dispute conjugale sau doar despre disperarea care te apucă uneori într-un loc precum Fellside.
   Iar deţinutele noi, care nu au auzit încă de Liz, sunt îndrumate spre ea de cele vechi. Poate de Po Royal. Sau Hannah Passmore. Una dintre femeile care au fost acolo când s-a întâmplat totul şi care ştiu cum stau lucrurile.
   Vii la celula lui Liz în perioada de socializare şi aştepţi la uşă până te cheamă ea înăuntru. Apoi se aşază lângă tine, te ţine de mână şi nu spune niciun cuvânt. Iar Naz te duce în interiorul sufletului tău şi îţi arată lucruri despre existenţa cărora nu aveai habar. Chiar dacă la uşa celulei se face o coadă prea lungă, aşa cum se întâmplă în majoritatea zilelor, nu se ceartă nimeni pentru că nimeni nu vrea să-şi piardă locul. Femeile nu discută după aceea despre cele întâmplate, dar ies din celula lui Liz cu o altă perspectivă asupra lucrurilor. Mai sănătoase la minte, mai senine, mai consolate. Cam aşa ceva. Însă sentimentele lor nu pot fi etichetate.
   Fantoma doctorului Salazar nu şi-a găsit niciodată drumul înapoi la Fellside. Şi nici fantoma lui Dennis Devlin. Probabil că amândoi au fost aşteptaţi în alte locuri. În fond, Fellside este un penitenciar pentru femei.
   Şi mai este şi Moulson.
   Despre ea nu se mai ştie nimic din noaptea aceea plină de sânge şi nebunie.
   Dar Naseem continuă să o caute. Noaptea, când Liz doarme – când doarme în adevăratul înţeles al cuvântului, nu când rătăceşte prin Locul Celălalt – Naz se desprinde din îmbrăţişarea aceea perfectă, nesfârşită. Şi se duce şi se aşază pe marginea abisului.
   Niciodată nu vede nicio mişcare înăuntru, dar ştie că drumul e lung până jos. Acolo încap zile, luni, ani. Poate Moulson a reuşit să se elibereze înainte ca ea şi Grace să se izbească de fundul prăpastiei. Poate că acum tocmai se caţără spre suprafaţă şi, într-una dintre nopţi, se va ridica peste margine, se va scutura de praf şi se va întoarce acasă.
   Sau poate nu. O singură dată a văzut Naz ceva în timpul plimbărilor ei prin imensitatea aceea mută. Urme de paşi. De picioare desculţe. De om. Măsura 37, după părerea ei.
   S-a luat după ele de la marginea hăului până foarte departe.
   Numai că urmele acelea se îndepărtau de abis, se îndepărtau de Fellside, mergând într-o direcţie pe care Naz n-o cunoştea. Acolo era foarte uşor să te rătăceşti şi ei îi era teamă să rişte.
   Naz n-a renunţat la veghea ei (într-o oarecare măsură se uita şi după Grace, pentru că prudenţa nu strică niciodată), dar atunci când se gândeşte la urmele acelea, îi vin în minte două lucruri.
   Primul: nu-i posibil să laşi urme în Locul Celălalt. Trebuie să te străduieşti din greu ca să le faci. Ceea ce înseamnă că stăpânul acelor picioare – cine o fi fost el – şi-a pus urmele acolo ca pe un semnal. Ca pe un mesaj. Ca, de dragul discuţiei, un mesaj de rămas-bun.
   Al doilea: Jess Moulson îşi ia obligaţiile în serios. Poate că s-a dus să vadă ce mai face o persoană la care încă mai ţine. Un prieten sau o rudă apropiată.
   Sau poate că este vorba despre cu totul altceva. Poate că acolo a apărut altă fantomă, de data aceasta fantoma unui băieţel, care a murit într-un incendiu când viaţa abia îi începuse. Care nu cunoaşte terenul. Care s-a rătăcit şi o aşteaptă pe ea.
   La distanţă de câţi kilometri şi ani?
   Şi vieţi?
   Dacă acesta este adevărul, Naz speră ca Jess să-l găsească pe băiat. Îşi doreşte un final fericit pentru amândoi.
   Am fost şi eu acolo unde eşti tu acum, îi şopteşte ea băiatului (iar şoapta ei străbate bezna, aşa că poate o va auzi). Ştiu ce simţi. Noaptea se întinde la nesfârşit şi lumina din tine se stinge şi nu ai de ce să te agăţi.
   Ţine-te bine, puştiule!
   Şi repetă-ţi numele până când ea va veni!

SFÂRȘIT