Victime neînsemnate, Emma Flint

 ......................................................

4.

         Ruth se opri. Trase adânc aer în piept. Se întoarse cu fața spre Devlin.

   - Am dreptul la un telefon.
   - Sigur, răspunse el. N-are cine să te mai ajute acum, dar de ce nu?
   - Frank, eu sunt.
   - Ce? Ruth? Cât e ceasul?
   - Frank... sunt la secția de poliție. M-au arestat.
   Urmară câteva clipe de tăcere.
   - Poftim? De ce? Ce naiba se întâmplă acolo?
   - Da, știu. Dumnezeule, Frank! Nenorocitul ăla m-a așteptat de dimineață în fața blocului. M-a adus la secție. Toată lumea se uită la mine.
   - Dumnezeule... Ruthie. Nu știu ce să... Ești bine?
   - Ascultă-mă, nu am prea mult timp la dispoziție. Trebuie să-l suni pe Scott. Să-i spui ce s-a întâmplat.
   - Pe Scott. Da. Sigur.
   - Ai numărul lui? Îl ai, Frank?
   - Da, îl am. Bun. Îl sun chiar acum. O să vin cu el la secție.
   - Bine.
   - Mai ai nevoie de ceva?
   - Nu, doar de Scott.
   - Bine. Stai liniștită. Te iubesc, scumpa mea. Vin imediat.
   - Bine.

   Pete era la coadă la Mario’s, așteptând să-și comande ceva la micul dejun înainte de a pleca la muncă. Se auzi o știre la radio. Ruth Malone a fost pusă sub acuzație și arestată pentru moartea fiului și fiicei sale.
   Lăsă ziarul din mână și se holbă la radio până ce bărbatul din spatele lui îi dădu un ghiont și îi făcu semn să se uite la fata de la casă, care se uita la el cu sprâncenele ridicate, gata să-i ia comanda.
   - Îmi pare rău, zise el. M-am răzgândit.
   Fugi pe ușă. Nu-i venea să creadă. Îi luase mai bine de 4 luni, dar Devlin reușise în cele din urmă să găsească o dovadă. Îi spusese ceva despre o scrisoare. Orice ar fi fost în scrisoarea aia, fusese suficient cât să o pună sub acuzație.
   Pete se duse cu mașina până la secția de poliție. Holul de la intrare era plin ochi cu reporteri. Două curve stăteau cocoțate pe un birou în timp ce un polițist le pregătea actele de arest. Cele două țipau la fotografi „Cum vrei să stau, iubi?” sau „Zece dolari pentru o poză de aproape!”, prăpădindu-se de râs.
   Se uită disperat în jurul lui, sperând să găsească o față cunoscută, cineva care să-i spună ce să facă. Polițistul de la birou începu să țipe, încercând să facă ordine, dar Pete de-abia dacă îl auzea în zarva aceea.
   O ușă se deschise și văzu silueta masivă a lui Devlin în pragul ușii. Ridică mâna și se făcu liniște. Pur și simplu.
   - Domnilor, știu ce vă aduce astăzi aici, dar nu am nimic pentru voi. Ruth Malone a fost arestată, probabil o să iasă pe cauțiune, încă nu am stabilit o dată pentru audieri. Asta e tot.
   Le întoarse spatele și intră în birou, iar zarva izbucni din nou, ba chiar cu mai mult patos. Reporterii se împinseră să ajungă la ușă.
   Pete ieși din secție, incredibil de confuz. Ce se întâmplase? Ce se schimbase de ieri până astăzi pentru ca polițiștii să se simtă încrezători să o aresteze?
   Parcarea era pustie: toți reporterii aveau treabă. Auzi vocea lui Friedmann în minte: stai pe lângă polițiști, vezi ce se întâmplă prin cartier. Se opri să-și aprindă o țigară și observă un tip care pleca de la secție cu o servietă de piele. Era cărunt, îmbrăcat cu un costum elegant, se vedea că are bani. Cel mai probabil, era avocat și, după costum și pantofi, se vedea că era unul bun. Cu siguranță era o singură persoană astăzi la secția de poliție care avea nevoie de un avocat scump.
   Pete își aruncă țigara și o luă la fugă, oprindu-se brusc în fața tipului cu servietă. Acesta ridică din sprâncene, de parcă Pete era ceva interesant ce tocmai îi apăruse într-o carte.
   - Domnule, mă scuzați. Nu am vrut să vă sperii. Eu sunt... numele meu este Peter Wonicke. Sunteți cumva avocatul doamnei Malone?
   - Băiete, zise el, pe un ton politicos, mi-e teamă că nu am voie să vorbesc despre clienții mei.
   - Nu, bineînțeles că nu.
   - Atunci...
   - Doar că... o cunosc. S-ar putea să am informații care să vă ajute.
   Avocatul ridică din nou din sprâncene și se uită lung la Pete.
   - De asemenea, nu obișnuiesc să stau de vorbă despre clienții mei pe stradă. Dar obișnuiesc să îmi fac o părere foarte repede despre oamenii pe care îi întâlnesc. Când lucrezi așa ca mine, trebuie.
   Tăcu din nou și se uită la Pete.
   - După cum îți poți da seama, sunt cam ocupat astăzi. Dar hai să ne vedem mâine. Într-un loc mai retras. Bem o cafea și poți să-mi povestești... ei bine, ce vrei tu. Apropo, numele meu este Henry Scott.
   Îi dădu o adresă și stabiliră să se întâlnească a doua zi.
   La respectiva adresă, Pete găsi o cafenea frumoasă, genul de loc în care doamnele își beau cafeaua dimineața sau își duc nepoții la o prăjitură.
   Scott ajunsese înaintea lui, se ridică să-l întâmpine și să-i strângă mâna.
   Își comandară ceva de băut, iar Scott o întrebă pe chelneriță dacă aveau prăjitură cu alune. Fata spuse că da, iar Scott se arătă la fel de entuziasmat precum băiețelul de la masa vecină care tocmai primise o felie de plăcintă cu frișcă.
   După ce chelneriță se îndepărtă, Scott se uită după ea, cu zâmbetul pe buze.
   - Pe vremuri făceau o prăjitură cu alune excepțională. Mama obișnuia să mă aducă aici când veneam în oraș să-mi cumpere pantofi noi pentru școală. Bineînțeles, frecvența vizitelor și a ritualului nostru a început să scadă proporțional cu ritmul de creștere al picioarelor mele. Ce legătură ciudată, nu crezi, domnule Wonicke? zise Scott, cu un zâmbet larg pe față, la care Pete răspunse cu un surâs nesigur. Dar noi nu ne-am întâlnit astăzi aici ca să discutăm despre prăjituri cu alune sau despre picioarele mele. Parcă voiai să-mi spui ceva? Despre doamna Malone.
   - Așa este. Doar că... nu știu cu ce să încep.
   - Spune-mi de unde o cunoști de doamna Malone.
   - Am întâlnit-o după moartea copiilor săi.
   - Și cum ai descrie relația dintre voi?
   - O cunosc destul de bine. Suntem... apropiați.
   - Am înțeles. Și cum ai ajuns să o cunoști?
   - Ei bine, sunt reporter.
   Scott strâmbă din nas și luă o postură mai formală.
   - Înțeleg. În cazul acesta, domnule Wonicke, va trebui să insist să...
   - Nu! Nu, vă rog. Nu mai sunt reporter. Nu am venit aici pentru asta. Pur și simplu, vă spuneam cum ne-am cunoscut.
   Scott încuviință, dar păstră un aer rezervat.
   - Așadar, ai făcut cunoștință cu ea. I-ai luat interviu?
   - Da. Ei și altor vecini. Și mamei sale.
   Chelnerița le aduse cafeaua, alături de o felie de prăjitură cu alune, care l-ar fi dat gata chiar și pe un școlar înfometat. Scott își luă cafeaua și se uită lung la el.
  - Domnule Wonicke, până acum nu mi-ai spus nimic care să te diferențieze în vreun fel de restul celorlalți reporteri.
   - Păi... eu o cred. Cred că e nevinovată.
   Scott lăsă ceașca pe masă și își împreună mâinile.
   - De ce?
   - Pentru că nu o cred în stare să omoare pe cineva. Mai ales pe propriii copii.
   - Ce te face să spui asta?
   - Poftim?
   - Ai mai cunoscut criminali la viața ta? Acum câțiva ani, am întâlnit o femeie care și-a înecat propriul nepot pentru că îl credea posedat de Satana. Și pot să te asigur că era mult mai drăguță și charismatică decât multe persoane din camera aceasta.
   Scott continuă să zâmbească și să îl analizeze pe deasupra ceștii de cafea.
   - Ce te face să fii atât de sigur de nevinovăția doamnei Malone?
   Pete se făcu roșu la față și își dădu seama că avea maxilarul încleștat. Posibil că Scott voia să îl ia la puricat, să afle tot ce putea de la el. Și dacă era așa, se pare că funcționa, încercă să-și păstreze cumpătul. Să se gândească la Ruth.
   - Da, domnule Scott, înțeleg ce spuneți dumneavoastră. Poate că ar fi mai bine să spun că nu cred că este vinovată pe baza dovezilor pe care polițiștii le-au adunat împotriva ei.
   Scott lăsă ceașca pe masă, mulțumit:
   - Da, domnule Wonicke, acum pot spune că mi-ai stârnit interesul. Pentru că acum poate că-mi vei oferi ceva ce nu știu deja. Presupun că ai obținut aceste informații prin mijloace perfect legale și cinstite?
   - Pe unele din interviuri. Pe altele le-am auzit de la alții.
   - Mi-e teamă că aici e vorba de mărturii indirecte. Dar poate că ne vor fi de ajutor, în funcție de ce s-a discutat.
   Pete îi povesti despre discuțiile dintre Quinn și Devlin, despre părerea lor despre Ruth. Scott își mâncă prăjitura, ascultând în tăcere.
   - Domnule Scott, știu că o să o denigreze la proces. Că o vor face să pară... genul de femeie care ar fi în stare să-și omoare copiii.
   - La asta mă aștept și eu, spuse Scott.
   Pete se făcu roșu la față și coborî privirea. Își plimbă degetul pe marginea farfurioarei, întrebându-se ce căuta el acolo. De ce-și pierdea timpul cu un individ căruia părea să-i facă plăcere să îl privească de sus.
   După care Scott se grăbi să spună:
   - Dar mi-ai confirmat ceea ce voiam să știu. Ai avut ocazia să-l cunoști pe Devlin în afara biroului. Și știi mai multe despre clienta mea decât mine. Toate aceste lucruri ne pot fi de folos.
   Pete se uită la el și îl văzu din nou zâmbind, doar că de data aceasta era un zâmbet adevărat, călduros. Brusc, Pete voia să-l ajute și nu doar de dragul lui Ruth.
   - Domnule Scott, eu cred... eu cred că polițiștii ar trebui să ia în calcul și alți suspecți.
   Îi povesti despre Lou Gallagher. Tot ce reușise să afle de la Bette. Suspiciunile lui.
   - Nu e prima oară când face asta – a obligat-o pe una dintre amantele sale să se descotorosească de copil. Are un comportament violent. Ar trebui măcar să fie interogat.
   Scott se încruntă. Își duse mâna la bărbie, gânditor.
   - E interesant ce spui tu, domnule Wonicke, însă avocații au construit procesul doar împotriva doamnei Malone. Poliția crede că ea e vinovata. Așa că eu trebuie să mă concentrez pe doamna Malone.
   Se ridică în picioare și se scuză, motivând că trebuia să dea un telefon, iar Pete se lăsă pe spate, aruncă o privire prin cameră și observă un ziar Herald pe masa vecină.

   MAMA MALONE MERGE SĂ ÎȘI CUMPERE O ROCHIE ÎN TIMP CE COPIII ZAC MORȚI
   Reporter Tom O’Connor

   QUEENS, 17 noiembrie – Am aflat ieri că doamna Ruth Malone, care a fost arestată ieri, fiind acuzată că și-a strangulat fiul, Frank Jr., și fiica, Cindy, a mers la cumpărături de haine la doar câteva ore după ce copiii ei au fost omorâți.
   În aceeași zi în care copiii au fost dați dispăruți și la mai puțin de 24 de ore după ce trupul micuței Cindy a fost găsit în parcare abandonat, mama ei a fost văzută de mai mulți martori intrând într-un magazin de haine.
   O sursă din cadrul poliției ne-a declarat: „Ne-am gândit că poate doamna Malone a fost să cumpere de mâncare sau obiecte de uz personal – cu toate că ar fi putut să apeleze la rude sau la vecini. Dar am fost șocați să aflăm că a fost văzută intrând într-un magazin de rochii”.
   Sursa a mai precizat că doamna Malone, o chelneriță atrăgătoare, a mers la Debonair Doll, un butic micuț de pe Main Street, deschis acum trei ani.
   Proprietarul magazinului ne-a spus că doamna Malone a cumpărat două rochii, dresuri și o pălărie nouă.
   „Mi s-a părut o femeie perfect normală. Țin minte că era foarte machiată, era dată cu ruj, coafată. N-ai fi zis că a plâns”.
   Un martor care preferă să rămână anonim a văzut-o pe frumoasa roșcovană traversând strada spre o mașină la volanul căreia se pare că era fostul ei soț. În timp ce se apropia de mașină, bărbatul i-a făcut semn să se grăbească, moment în care martorul nostru a auzit-o pe doamna Malone supunând:
   - Dacă e să întârziem, aia e. Fac ceva important. Trebuie să arăt bine.
   Cu siguranță doamna Malone era mai preocupată de ținuta sa decât de propria fiică, pe când aceasta zăcea rece și singură la morgă. Și se pare că se concentra mai mult pe aspectul fizic decât pe dispariția fiului său în vârstă de doar 5 ani.
   Polițiștii și voluntarii au petrecut ore întregi în căutarea băiatului timp de o săptămână lungă și dificilă. Majoritatea celor implicați erau la rândul lor părinți, iar în clipa în care trupul băiatului a fost găsit a fost „o lovitură îngrozitoare” pentru toată lumea, ne-a mărturisit unul dintre polițiști.
   Doamna Malone a fost în vizorul poliției încă de la bun început, iar femeia urmează să fie eliberată pe cauțiune peste câteva zile.

   Articolul era însoțit de o fotografie cu Ruth îmbrăcată într-o rochie scurtă și cu pantofi cu toc. Chiar dacă avea privirea plecată, machiajul ei se vedea la fel de clar și întunecat precum cerneala de pe pagină.
   Scott se întoarse, se așeză din nou la masă și luă ceașca de cafea. Scârbit, Pete azvârli ziarul pe masă.
   - Ați văzut articolul ăsta?
   Scott dădu din cap că da, dar nu schiță niciun gest.
   - Ce tâmpenie. Nu știu ce s-a întâmplat cu adevărat, dar...
   Dar se opri, căci își dădu seama că, până de curând, și el făcuse parte din povestea asta. Că scrisese ce îi spuseseră alții să scrie, că făcuse nuanțele de gri să pară negre și albe.
   Se făcu roșu de rușine la față, dar în sufletul lui se simți ușurat știind că viața lui era altfel acum.
   Scott ridică ziarul, citind în grabă articolul.
   - Sper, domnule Wonicke, pentru că este genul de articol pe care jurații îl vor tot citi până la proces. Voi avea serios de lucru.
   - Dar ea... ea nu este de vină. Oamenii ăștia nu o cunosc. Nu o cunosc cu adevărat.
   Scott se uită lung la el, iar Pete avu ciudata senzație de parcă îl vedea pentru prima oară.
   - Domnule Wonicke, o să fie un caz complicat. O să iasă urât. Știu ce mă așteaptă. Primul meu oponent o să fie însuși domnul Malone.
   Pete se schimbă la față.
   - Oh, da. Prima oară se vor lua de înfățișarea și de comportamentul doamnei Malone. De felul în care alege să se îmbrace, de imaginea pe care alege să o aibă în public, care nu corespunde cu imaginea unei mame îndurerate. Te duce cu gândul la o femeie nerușinată.
   - Dumnezeule. Cum puteți să...
   Scott îl opri din vorbă.
   - Te rog. Sunt de partea ei. Rolul meu este să pun problema așa cum ar pune-o un juriu standard. Douăsprezece persoane, bărbați și femei, oameni obișnuiți care nu au mai cunoscut niciodată pe cineva ca Ruth Malone. Care nu au cum să-și imagineze mentalitatea unui om care decide să omoare doi copii. Care sunt gata să o condamne doar pentru că s-a trezit într-o astfel de postură. Am înaintat o moțiune pentru ca doamna Malone să nu fie interogată în timpul procesului despre aventurile sale extraconjugale. Dar se prea poate să-mi respingă moțiunea, ceea ce înseamnă că doamna Malone nu va putea să dea declarații.
   - Ce motive au să vă respingă moțiunea?
   - Domnule Wonicke, lor li se pare relevant. Ei cred că relațiile ei sunt relevante în această poveste, zise el, oftând.
   - Iar imaginea ei din ziare propagă această idee. Acestea fiind spuse, chiar dacă foștii tăi colegi îi fac viața amară, e mult mai grav ce spun oamenii de pe stradă.
   - Cum adică?
   - Aseară am ieșit la cină cu un prieten, într-un restaurant nu departe de aici. Un local elegant. Cu oameni eleganți. Am auzit două femei care stăteau la masa din spatele meu vorbind despre doamna Malone. Una dintre ele a zis – te rog să mă scuzi – „Mă duc și eu la proces. Vreau s-o văd pe curva aia cum plătește pentru ce a făcut”. La care cealaltă i-a răspuns: „Te înțeleg. Nu-mi place să trag concluzii, dar în cazul ei e imposibil să n-o faci. O târâtură ca ea e în stare de orice”.
   Scott lăsă furculița pe masă și strâmbă din nas.
   - Prăjitura asta s-a uscat.

   Scott îi spuse lui Ruth că înfățișarea în fața judecătorului era o formalitate, că în după-amiaza aceea avea să iasă pe cauțiune. O întrebă cine avea să plătească, iar Ruth îi spuse:
   - Mama mea.
   Se gândi la chipul ridat și roșu al mamei sale, la mâinile ei roșii și aspre. La cum stătuse ea la căpătâiul tatălui ei. La furia ei. La rușine.
   - Mama mea va plăti cauțiunea.
   După care începură să vorbească despre proces în linii mari: cine avea să fie acolo, cine avea să fie luat la întrebări, îi spuse că nu avea să o cheme ca martor, că nu avea să fie nevoită să dea nicio declarație. Că nu avea să spună nimic.
   Când îl întrebă de ce, el îi spuse doar:
   - E mai bine așa, ai încredere în mine.
   Ruth încercă să aibă încredere în el, dar simți că el era reticent în a avea încredere în ea. Nu o credea în stare să-și păstreze cumpătul. Nu o vedea capabilă să nu se enerveze, să nu se întristeze, să nu se arate sfidătoare. Îi era teamă că avea să fie înșelată și păcălită și că avea să dezvăluie că toate poveștile despre ea – despre bărbați, băutură și sex – erau adevărate.
   Așa că i se păru mai precaut să stea acolo, tăcută, cu privirea în jos, cu buzele închise în spatele unei batiste de dantelă albă.
   După ce terminară de discutat, Scott începu să își strângă documentele. Dar petrecu atât timp sortându-le și aranjându-le astfel încât să nu se îndoaie, încât Ruth simți că voia să-i mai spună ceva, așa că își împreună mâinile și așteptă. Și, în cele din urmă, Scott ridică privirea, își închise servieta și își drese glasul.
   - Doamnă Malone, trebuie să stăm de vorbă despre înfățișarea ta.
   Îi vorbi pe un ton calm. Încercă să fie înțelegător.
   Ruth se uită la costumul lui scump, la cămașa lui apretată. Îi mirosi parfumul cu aromă de lemn și se întrebă dacă obișnuia să-l primească de Crăciun cadou din partea soției sale. Și-o imagină pe soția lui: cum îi pregătea cămășile, cum îi aranja cravata, cum îi apreta gulerul. Și-o imagină cu părul argintiu, machiată discret, îmbrăcată într-o bluză roz pal, cu un șirag de perle la gât. Își imagină mirosul de haine curate, de cremă cu lavandă.
   - Îmi pare rău că trebuie să discutăm despre ceva atât de personal. Dar este relevant. Trebuie să afișezi un aer conservator, ca să înduplecăm juriul. Tabăra opusă va avea grijă să aleagă jurați cât mai convenționali.
   Face și el cum crede mai bine, își spuse ea.
   Dar fiecare cuvânt din partea lui era o critică a felului în care arăta. Îi critica fiecare defect, fiecare por, fiecare rid.
   - Poate că ar fi mai bine să vă vopsiți părul într-o nuanță mai închisă. Sau poate să vi-l aranjați altfel? Și să vă îmbrăcați cu ceva mai sobru?
   Cuvintele lui erau ca niște săgeți care îi împungeau pielea, scoțându-i la iveală interiorul sensibil, vulnerabil. Partea aceea care era plină de slăbiciuni. Urâtă. Greșită.
   Încercă din nou să simtă izul acela de parfum, dar nu simți altceva în afară de transpirație, înălbitor și miros de mâncare. Duhoarea aceea de teamă și disperare.

   O lună mai târziu, Scott stabili o întâlnire la biroul lui între Ruth și Salcito.
   Ruth îmbrăcă un costum elegant, roz, pantofi cu toc mic, avea părul proaspăt spălat și coafat, și luă mașina spre centru, palidă la față de nesomn. Tot nu era sigură că făcea ce trebuia. Scott stătuse de vorbă cu ea, îi explicase că trebuia să rămână alături de Frank, că trebuia să lase impresia că aveau o căsnicie puternică – dar simțea regrete pentru ce urma să facă.
   Ceva atât de rece.
   Chiar dacă ajunse mai devreme, Johnny era deja acolo, stând de vorbă cu Scott în holul de la intrare. Era rezemat de zid, dar nu auzi ce spuneau. Arăta obosit.
   Scott le oferi o ceașcă de cafea, iar când refuzară, le făcu semn să se ducă în biroul lui, spunându-le să vorbească liniștiți.
   Ruth intră în birou și se așeză pe unul dintre scaunele cu spătar înalt din fața biroului. Se așeză picior peste picior, își împreună mâinile și trase aer în piept. Dar fu inutil: de îndată ce Scott închise ușa, Johnny se aruncă în genunchi la picioarele ei, îi luă picioarele în brațe, cu ochii în lacrimi, spunându-i cât de mult o iubea, cât de dor îi era de ea. Ruth își stăpâni sentimentele de iritare, frustrare, milă, îl ridică de pe jos, îl puse pe scaun, îl lăsă să o țină de mână. Încercă să îi vorbească pe un ton senin, dar serios.
   - Johnny, îmi pare rău, dar n-o să mai putem să ne vedem o perioadă. Domnul Scott e de părere că nu ar fi corect înainte de proces.
   - Dar după proces?
   - Vedem atunci.
   - Odată ce scapi, lucrurile or să fie la fel ca înainte, nu-i așa, iubita mea? Vrei să mergem undeva atunci, vrei?
   - Nu știu, Johnny. Nu-mi stă capul la asta acum.
   Ruth nu-i dădu drumul, îi strânse mâna de fiecare dată când vorbi, dar simți disperarea din vocea lui. Ochii lui se umplură de lacrimi.
   - Ruth. Ruthie. Te rog. Te iubesc. Știi că te iubesc. Vreau să mă însor cu tine, iubita mea. Hai să facem copii. Noi doi. O să-ți dau copii. Te iubesc, scumpa mea, te rog.
   Ruth îl ținu de mână, se uită la el în timp ce plângea, uimită de scârba pe care o stârnea în ea: un bărbat pe care îl admirase cândva. Încercă să îl liniștească, să îi spună că totul avea să fie bine, dar el continuă să scuture din cap.
   - N-are cum să fie bine fără tine, iubito. Nimic nu e bine fără tine. Am nevoie de tine, iubito... te implor. Spune-mi că și tu ai nevoie de mine. Ca pe vremuri. Când îmi spuneai că te făceam să te simți bine... că nimeni nu te făcea să te simți la fel de bine ca mine. Iubito, hai să fim din nou împreună...
   Se prăbuși din nou la picioarele ei, începu să o mângâie pe picioare, pe coapse. Ea îl opri, își trase fusta mai jos și încercă să îl ia de mână, dar el continuă să o mângâie.
   - Ruthie, ești altfel... nu ești tu. Eu te cunosc atât de bine. A fost ideea lui Frank sau al lui Scott ăsta, ei te pun să faci asta, dar tu mă vrei pe mine la fel de mult cum te vreau eu pe tine...
   - Johnny, nu e bine pentru niciunul dintre noi. Te rog, încearcă să înțelegi. Așa e mai bine. Procesul e pe cale de a începe și...
   - Dă-l naibii de proces, aici e vorba despre mine și despre tine. Ce facem după ce se termină procesul? Ce facem atunci?
   Ruth ridică mâinile, încercă să vorbească, dar îl văzu pe Scott în pragul ușii și răsuflă ușurată. Își netezi fusta și se ridică în picioare.
   Scott nu se grăbi să închidă ușa și păși agale spre biroul său ca să-i dea ocazia lui Johnny să se așeze din nou pe scaun. Acesta rămase cu mâinile în poală, suspinând. Ruth se uită neajutorată la Scott.
   - Domnule Salcito? E important să discutăm despre proces. O s-o rog pe Louise să ne aducă o cafea tare, bine?
   Scott se ridică de la birou, scoase din buzunarul de la haină o batistă albă, curată și i-o întinse. Johnny o acceptă, încercă să se liniștească și își suflă nasul.
   Scott se întoarse la birou și ridică receptorul.
   - Louise, te rog să ne aduci trei cafele. Și prăjitura de lămâie făcută de soția mea, bine? Mulțumesc, dragă.
   Așteptă până ce Johnny se calmă și se șterse la ochi, după care spuse pe un ton ferm:
   - Domnule Salcito, acuzarea te va chema să dai declarație. Trebuie să știu ce ai de gând să spui. Trebuie să punem la cale un plan.
   Johnny își luă privirea încețoșată de la Ruth.
   - Ce vei spune când te vor întreba ce anume s-a întâmplat în noaptea aceea? În noaptea dispariției copiilor?
   - Ce am spus și până acum, răspunse el, suflându-și nasul.
   - Bine. Hai să recapitulăm: ai sunat-o pe Ruth în noaptea în care copiii au dispărut și totul părea normal, da?
   - Da. Sigur.
   Se uită la Ruth și îi întinse mâna. I-o sărută, o lipi de obrazul lui. Ruth simți un gol în stomac. Își încleștă pumnul și își înfipse unghiile în palmă. Îi zâmbi.
   - Iar de atunci și până acum Ruth nu ți-a zis nimic despre copii, nu-i așa?
   - Doar că îi e dor de ei. Și că poliția nu face nimic ca să-l prindă pe vinovat.
   - Bine. Foarte bine, domnule Salcito.

Capitolul 17

   Ruth rămase între cei doi paznici de la intrare. Încercă să tragă aer în piept, să-și păstreze cumpătul.
   Era aceeași persoană dintotdeauna. Nimic din ce aveau să-i facă în camera aceea nu avea să schimbe asta. Ușile masive de lemn se deschiseră. Trase aer în piept, își mușcă obrazul.
   În fața ei: câteva trepte tocite. Simți miros de lac și de ziare vechi prăfuite. Odată ce ajunse la capătul scărilor, fu invadată de un sentiment de spațiu și lumină. O cameră plină de șoapte și de priviri răuvoitoare.
   Cumva, ajunse la o masă alături de Scott și de asistentul lui cu ochelari cu ramă groasă, pe care nu reușea niciodată să țină minte cum îl chema.
   Freamătul din sală crescu și începu să distingă voci individuale. Și greutatea acelor priviri îndreptate asupra ei.
   Riscă și aruncă o privire în spatele ei și văzu că sala era plină. Șiruri întregi de străini. Majoritatea femei. Gurile lor nu se opriră o clipă, fără să-și ia ochii de la ea.
   Aruncă o privire în jurul ei și îl zări pe Devlin. Polițistul acesta care semăna cu un actor își repeta replicile dintr-un carnețel. Din când în când, ridica privirea, calculată, rece, și cerceta întreaga încăpere. În cele din urmă, îi întâlni privirea. Aproape că îi zâmbi – ajunsese să îl cunoască atât de bine și iată-i acum, în mare înfruntare – dar își aminti la timp și își coborî privirea, își șterse zâmbetul de pe chip.
   Pe rândul al doilea: figuranții. Reporterul cu care îi făcuse Gina cunoștință era și el acolo, dându-și părul de pe frunte, gata să nu piardă nimic. Și Johnny Salcito în costumul lui trist, cu mâinile tremurânde și cu venele umflate pe obraji.
   Îl văzu și pe Frank, care se uita în jurul lui cu o privire încruntată, de parcă nu era tocmai sigur cum se făcea că ajunsese acolo și o salută cu tristețe când li se intersectară privirile.
   Acum 3 ani, își zise ea. Acum 3 ani erau un cuplu căsătorit cu doi copii. Cum am ajuns aici?
   Simți lacrimi în ochi, așa că își mută privirea, căutând ceva care să-i distragă atenția. Și acolo, la capătul rândului, îl zări pe Lou. Îi sări inima când îl văzu acolo, cu cotul sprijinit de spătarul scaunului, calm, încrezător, de parcă ar fi fost la birou. Se gândi la tot ce risca el ca să fie acolo cu ea, ca să-i demonstreze că avea încredere în ea, și simți un val de recunoștință.
   Urmară câteva bufnituri, iar toată lumea se ridică în picioare. Scott o prinse de subraț și o ridică în picioare pentru a-l întâmpina pe judecător.
   Totul se pierdu pe fundal și se prinse cu putere de marginea mesei, fixându-și atenția pe silueta înaltă din centrul încăperii. Pe roba lui neagră. Pe părul lui cărunt, pe chipul sobru. Vorbi cu un glas scăzut și controlat, anunțând începutul procesului.
   Ruth își încleșta pumnii și se căzni să păstreze tăcerea, fiind cuprinsă de teamă. Totul era atât de real.
   Observă o mișcare la dreapta ei, iar unul dintre oamenii de la masa vecină se ridică să vorbească. Era îmbrăcat cu un costum scump. Avea părul dat cu gel și un diamant sclipitor pe degetul mic.
   Începu să vorbească, apropiindu-se de boxa juraților, sprijinindu-se ușor de ea, analizând-o pe Ruth din cap până-n picioare. Ea simți nevoia să se acopere. Să-și ascundă trupul de el.
   Bărbatul povesti pe scurt despre dispariția copiilor. Despre ușa încuiată, despre camera goală. Despre cum Cindy fusese găsită în parcarea părăsită. Despre căutările lui Frankie. Ruth își înghiți lacrimile, rămase cu privirea ridicată, cu ochii spre el.
   - Dragi jurați, acuzarea va demonstra că inculpata aici de față, o chelneriță roșcată și atrăgătoare, și-a dat seama că rolul ei de mamă nu se potrivea cu stilul de viață la care visa. Așadar, a decis să-și omoare copiii și să mintă în încercarea de a-și ascunde fapta.
   Își simți gura plină de salivă și se enervă. Se întoarse spre Scott, așteptându-se să-și vadă propria furie reflectată în el, așteptând ca el să se ridice în picioare și să pună punct întregii povești, dar el îi făcu semn să tacă.
   Trase adânc aer în piept, se prinse de masă și continuă să asculte.
   Bărbatul cu inel continuă să spună lucruri despre ea: că fusese sfidătoare, că refuzase să se supună testului poligraf, că fusese implicată sentimental cu mai mulți bărbați.
   Ruth nu înțelegea ce legătură aveau toate acestea cu vinovăția sau cu nevinovăția ei. Simți furia crescând în ea, amenințătoare. Începu să scrie notițe pe carnețelul galben din fața ei, încercând să se controleze, să își controleze furia folosindu-se de cuvinte. După câteva clipe, renunță și scrise: SEX??? Sublinie cuvântul de mai multe ori, împingând creionul în pagină, până ce aproape că rupse pagina.
   După care aprodul lipi două fotografii cu copiii ei pe panou, iar dispoziția din sala de judecată se schimbă. Vocea bărbatului cu inel se auzi din ce în ce mai rar, mai apăsat și se întoarse ușor pentru ca trupul lui să fie îndreptat către imagini.
   - Viețile acestor doi îngerași au fost distruse pentru totdeauna, cu cruzime, tocmai de femeia care ar fi trebuit să îi protejeze și să le poarte de grijă. Din acest motiv, uciderea unui copil este considerată de secole cea mai cruntă crimă: pentru că nu încalcă doar legile unei societăți civilizate, dar și legea firească după care se ghidează omenirea. Așadar, acuzarea vă cere să o pedepsiți pe inculpată.
   Tăcerea care urmă după cuvintele lui răsună în pereții de lemn ai încăperii, fiind urmată de un val de șoapte.
   Scott se ridică să vorbească, iar Ruth își coborî privirea, cu gândul la Frankie și la Cindy. La pielea lor rozalie, catifelată. La zgomotele pe care le făceau: râsetele, țipetele, strigătele de a le da atenție. La genunchii lor zgâriați, la mâinile care trăgeau de ea. La sărutările lor dulci.
   Ruth rămase cu capul plecat, fixându-și privirea pe un nod din masa de lemn, până ce auzi un nume care o răscoli. Și atunci îl văzu pe Devlin, în boxa martorilor, cu ochii la ea. Se uită fix în ochii lui, până ce acesta își mută privirea.
   Avocatul acuzării se ridică din nou în picioare. Politicos, respectuos. Îi puse o serie de întrebări despre experiența de lucru, despre cazuri importante la care lucrase. După care:
   - Domnule comisar Devlin, spuneți-ne, vă rog, ce ați găsit în apartamentul doamnei Malone în dimineața de 14 iulie 1965. În cuvintele dumneavoastră.
   Devlin îi povesti în detaliu ce se întâmplase în acea primă zi. Impresia lui despre Ruth:
   - Era calmă. Foarte calmă. N-a plâns deloc. Era machiată. Foarte machiată. Era îmbrăcată cu haine... provocatoare. Și era coafată.
   - I-ați percheziționat apartamentul?
   - Da.
   - Și ați găsit ceva relevant?
   - Am găsit o cutie goală de paste în gunoi și...
   Scott se ridică în picioare.
   - Domnule judecător, obiectez! Cutia de paste nu a fost menționată în lista de dovezi găsite în apartament.
   Judecătorul păru luat prin surprindere și se întoarse cu fața spre avocatul acuzării care se încruntă. Urmară câteva clipe de tăcere, în care nimeni nu știu ce să spună.
   - Domnilor, vă rog să vă apropiați.
   Ruth se uită la cei trei bărbați în timp ce vorbeau. Scott făcu câteva semne spre Devlin care era încă în boxa martorilor. Era evident că acuzarea se lovise de o piedică. Poate că dovezile lui Devlin aveau să fie anulate. Ba poate că însemna că avea să fie pusă în libertate.
   Însă judecătorul veni mai aproape de ei și spuse ceva, iar ambii bărbați dădură din cap că da, Scott fără nicio expresie pe chip, iar celălalt vizibil reticent. Se întoarseră la mesele lor, iar judecătorul li se adresă juraților.
   - Vă rog să faceți abstracție de ultima întrebare. Lista de dovezi găsite în apartament pare să fie... pare să fie incompletă.
   Simți disconfortul lui Devlin, se forță să nu se uite la el.
   - Continuați, domnule Hirsch.
   - Vă mulțumesc, domnule judecător. Revenind la ultima mea întrebare, ați găsit ceva relevant în apartament în dimineața de 14 iulie?
   - Am găsit mai multe sticle goale de băutură în gunoi.
   Scott se ridică din nou în picioare.
   - Obiectez! Nu are nicio legătură cu ancheta noastră.
   - Obiecție respinsă. Dragi jurați, vă rog să faceți abstracție de această întrerupere. Martorul va trebui să răspundă. Totuși, domnule Hirsch, vă rog să puneți întrebări relevante.
   - Bineînțeles. Mulțumesc, domnule judecător. Domnule comisar, în afară de sticlele goale, în ce stare ați găsit apartamentul? Era curat?
   - Nu, era dezordonat. Unele piese de mobilier erau prăfuite.
   - Aș vrea să vă atrag atenția spre pagina 4 din declarația dumneavoastră în care ați menționat în mod special stratul de praf de pe biroul din camera copiilor.
   - Da, am găsit un strat de praf pe birou.
   Ruth notă furioasă ceva în carnețel și i-l întinse lui Scott. Am făcut curățenie în ap. & pe BIROU cu o zi înainte!!
   El o bătu pe mână, fără să-și ia ochii de la Devlin.
   - Dragi jurați, s-a găsit un strat de praf pe biroul copiilor. Vă prezint proba 18, schița cu camera copiilor, și vă rog să observați cum biroul a fost împins lângă fereastră. Domnule comisar, după părerea dumneavoastră, ce înseamnă asta?
   Își aminti de tăcerea din apartament, de bărbatul slab, palid, îmbrăcat cu un costum șifonat care făcuse pozele, își aminti de praful albicios de pe birou și de privirea concentrată a lui Devlin.
   Auzi vocea lui Devlin din ziua respectivă. O voce joasă. Aspră.
   - Ai grijă să nu-ți scape nimic.
   Acesta răspunse:
   - Praful elimină orice posibilitate cum că copiii au ieșit din cameră pe fereastră. Ar fi fost imposibil să facă asta fără să atingă biroul și fără să lase urme în praf.
   - Obiectez! Martorul face speculații, zise Scott.
   Judecătorul își dădu ochelarii jos și își masă nasul.
   - Obiecție respinsă. Domnul Hirsch l-a întrebat pe martor care este părerea lui, iar acesta a răspuns.
   - Mulțumesc, domnule judecător.
   Ruth observă satisfacția din glasul avocatului acuzării.
   - Domnule comisar, după părerea dumneavoastră, ce credeți că s-a întâmplat?
   - Cred că cei doi copii au fost scoși din casă pe ușă. De cineva din interiorul apartamentului. Nu ar fi avut cum să iasă din cameră pe cont propriu pentru că ușa era închisă pe dinafară.
   Ruth văzu particulele de praf albicios dansând prin aer, privirea concentrată a lui Devlin. Văzu obiectivul aparatului de fotografiat făcând poze una după alta. Și, brusc, simți că nu mai avea aer. De parcă cineva îi pusese ștreangul la gât.
   A doua zi, fotografiile i se părură chiar mai mari când intră în sala de judecată. Nu-și putea lua ochii de la ele, nici măcar după ce judecătorul intră în sală sau după ce avocații începură să vorbească despre copiii ei, despre ea.
   Adevărații Frankie și Cindy nu mai existau; doar acești îngerași alb-negru cu zâmbetele lor înghețate. Și nici măcar nu mai erau ai ei – ci ai sălii de judecată, ai ziarelor, ai tuturor celor care își dădeau cu părerea. Nu mai erau Frankie și Cindy – ci „victimele”, cei care „își găsiseră moartea”. De parcă moartea ar fi fost doar o idee care le venea.
   Închise ochii ca să-și oprească lacrimile, după care îi deschise din nou și se uită spre Frank, care era și el cu ochii la ea. Își imagină că în clipa aceea se întâmplase ceva între ei. Că împărțiseră o amintire despre copilașii lor.
   Chiar înainte de ora prânzului, un anume doctor Dunn fu chemat la boxa martorilor. Avea păr cărunt, ochelari, o privire caldă. Hirsch îl întrebă despre experiența lui de muncă, după care îl rugă să povestească despre rezultatele autopsiei lui Cindy. Doctorul se uită spre Ruth, iar ea simți un nod în gât.
   - După temperatura de la fața locului, estimăm că victimă a fost ucisă cu aproximativ 6-12 ore înainte ca trupul ei să fie găsit.
   Ruth simți o durere cumplită de cap. Se făcuse prea cald în cameră.
   - Era îmbrăcată cu un maiou de bumbac, cu o pereche de pantaloni scurți, galbeni...
   Auzi câteva zgomote și o respirație neregulată.
   - Victima a fost strangulată...
   Văzu o frânghie. Un rând de haine. O pereche de mâini, degetele care se strângeau în jurul gâtului. O văzu pe Cindy, vânătă la față, îngrozită, trăgându-și ultima răsuflare.
   - Domnule doctor Dunn, ce ați descoperit în stomacul victimei?
   - Am găsit paste, fructe și legume. Legume verzi. Și portocale.
   Hirsch îi aruncă lui Scott o privire triumfătoare, după care se întoarse cu fața spre jurați.
   - Dragi jurați, după cum ați auzit, rezultatele autopsiei pun sub semnul întrebării declarația doamnei Malone, care pretinde că le-a dat copiilor să mănânce carne de vițel în noaptea în care au murit.
   - Domnule Dunn, la cât timp după ce a digerat mâncarea a fost omorâtă copila?
   - Testele noastre arată că decesul s-a produs două ore mai târziu, cel mult.
   Hirsch rămase în continuare cu privirea ațintită asupra juraților.
   - Două ore, dragi jurați. Cel mult.
   Lăsă cuvintele să plutească în aer câteva clipe, după care se întoarse spre sala de judecată.
   - Și, cu toate acestea, acuzata a declarat că le-a dat de mâncare celor doi copii, Frank Jr. Și Cindy, la 7 seara, că până la 7 și jumătate terminaseră de mâncat și că a fost să-i verifice în camera lor la miezul nopții. Potrivit doamnei Malone, copiii erau vii și nevătămați la aproape 5 ore după ce au luat cina.
   Urmă o nouă pauză, iar Ruth simți că întreaga sală de judecată rămăsese cu sufletul la gură, așteptând să audă ce avea de spus avocatul.
   - Dacă doamna Malone a mințit în legătură cu ora la care pretinde că le-a dat de mâncare și când i-a văzut în viață ultima dată, iar dovezile prezentate de domnul Dunn aici de față arată că, într-adevăr, a mințit în legătură cu asta – trebuie să ne întrebăm: ce alte minciuni a mai spus doamna Malone?
   Ruth simți ștreangul de la gât. Strâns, tot mai strâns.

   Devlin fu chemat din nou să depună mărturie după doctorul Dunn.
    Hirsch îi arătă un dosar cu mai multe hârtii și i se adresă judecătorului:
   - Precizez că îi înmânez comisarului Devlin o copie după proba 34b. Domnule comisar, vă rog să ne spuneți despre ce este vorba.
   Devlin răsfoi dosarul și se apropie de microfon.
   - Este un raport întocmit de polițistul George Bresnick, de pe data de 15 iulie 1965.
   - Și de ce a fost polițistul Bresnick rugat să întocmească acest raport?
   - El era la datorie în ziua respectivă, alături de partenerul său, polițistul Johnson. Cei doi au primit ordin să îi urmărească pe domnul și doamna Malone și să ia notițe.
   - Mulțumesc. Vă rog să citiți cu voce tare pasajele marcate de la paginile trei și patru.
   - Ora 13.50 – domnul și doamna Malone părăsesc apartamentul. Doamna Malone era îmbrăcată cu o rochie albă, sandale, ochelari de soare și avea o geantă. Trei reporteri au încercat să stea de vorbă cu ea (de la Daily News, Tribune, al treilea neidentificat). Domnul și doamna Malone au refuzat să vorbească cu ei. Domnul și doamna Malone au intrat în automobilul parcat exact în fața clădirii, automobil care îi aparține domnului Malone. Domnul Malone a urcat la volan. Cei doi au pornit-o spre est, pe 72nd Drive, după care au luat-o spre nord, spre 150th Street, și apoi spre vest, pe 72nd Road, oprind pe Main Street.
   - La ora 14.09, mașina a staționat pe Main Street. Doamna Malone a ieșit din vehicul și a intrat în magazine. Domnul Malone a rămas în mașină și și-a aprins o țigară.
   - Obiectez! spuse Scott. Aceste detalii sunt irelevante.
   Hirsch se grăbi să intervină:
   - Domnule judecător, voi prezenta imediat concluziile noastre.
   Judecătorul îi făcu lui Devlin semn să continue.
   - Polițiștii au decis să nu pornească pe urmele doamnei Malone. Faptul că domnul Malone a rămas în mașină le-a dat de înțeles că aceasta intenționa să se întoarcă la mașină.
   - La 14.41, doamna Malone a ieșit din magazine îmbrăcată cu o rochie neagră și cu o pungă pe care scria Debonair Doll cu litere argintii.
   Devlin făcu o pauză și ridică privirea din dosar.
   - Au făcut o observație aici – s-o citesc?
   - Da, vă rog.
   - Polițistul Bresnick a reușit să afle pe data de 15 iulie că Debonair Doll este un magazin de haine de pe Main Street, nr. 61, din Queens, New York, 11367. Magazinul îi aparține domnișoarei Dorothea Lister.
   Devlin ridică din nou privirea, iar Hirsch îi făcu semn să continue.
   - Polițistul Johnson a ieșit din mașina de poliție, îndreptându-se spre mașina domnului Malone. Găsiți atașată declarația lui.
   Hirsch interveni:
  - Declarația polițistului Johnson reprezintă proba 34c. Vă rog să o citiți cu voce tare.
   Urmă un val de foșnete, iar jurații se grăbiră să găsească următoarea parte a poveștii în propria lor copie după raport.
   - Doamna Malone s-a apropiat de mașina soțului ei la aproximativ 14.42 în după-amiaza de 14 iulie. Aflată la câțiva pași de mașină, soțul ei scoase capul pe geam și îi spuse: „Hai, draga mea, ne grăbim”.
   - Eram suficient de aproape cât să aud răspunsul ei, cu toate că doamna Malone nu vorbi prea tare. „Știu, Frank. Crezi că nu știu? Dacă e să întârziem, aia e. Fac ceva important. Trebuie să arăt bine, trebuie să...”
   - În clipa aceea, suspectul se opri din vorbă și își coborî privirea. N-am putut să-i văd bine fața pentru că purta ochelari de soare.
   - Domnul Malone i-a deschis ușa de la mașină, dar ea îi făcu semn să plece și se așeză pe scaunul pasagerului. Domnul Malone porni mașina, iar mașina ieși din parcare și porni spre nord. Cei doi au ajuns la Biserica St. Michael la aproximativ 14.54, iar polițiștii Bresnick și Johnson au ieșit din tură, fiind înlocuiți de polițiștii Schwarts și Goldstein, care se aflau la cimitir.
   - Mulțumesc, domnule comisar Devlin. Așadar, raportul acesta vine cu informații despre comportamentul doamnei Malone pe data de 15 iulie – adică la o zi după dispariția copiilor săi și la o zi după ce fiica sa a fost găsit strangulată, corect?
   - Da. Așa este.
   - Nu mai am alte întrebări, domnule judecător.

   Dar nimic din spusele lor nu descria ce se întâmplase cu adevărat.
   Stătuse în hol, privindu-se în oglindă, la rochia ei albă. Își netezise fusta de mai multe ori, observând cât era de curată, cât era de frumoasă. Încercând să îndulcească amintirea zilei de dinainte: petele de pe chipul fiicei sale. Duhoarea. Groaza.
   Frank o privi din pragul ușii de la sufragerie.
   - Hai, iubita mea, arăți bine. Hai să mergem la biserică. O să te simți mai bine.
   Zări teama de pe chipul ei când se întoarse cu fața. După care traversă holul, trecu de ușa de la intrare, de Frank, trecu pe lângă ușa de la camera copiilor și intră în dormitorul ei. Căută prin dulap cu mâinile transpirate, cu inima la gură, aruncând o rochie după alta, ca să constate că nu avea nimic negru. Că avea să arate bine. Că avea să arate la fel de rău la exterior precum se simțea la interior.
   Ura negrul, nu-i plăcuse niciodată – o făcea să pară obosită, palidă – dar trebuia să arate bine pentru Cindy. Trebuia să-și arate durerea așa cum se cuvenea.

   Pete își luase concediu neplătit de la librărie ca să vină la proces. Se așeză pe primul rând de bănci și se uită la Ruth, care se uita la jurați. Era foarte palidă, avea cearcăne. Era îmbrăcată cu o rochie galbenă și cu un sacou, dar rochia era mulată și decoltată. Senzualitatea ei era prezentă – cumpătată, controlată, dar vizibilă.
   Juriul era alcătuit doar din bărbați, de vârstă medie, probabil muncitori.
   Ruth se uita la ei, și ei se uitau fix la ea. O înșiruire de priviri necruțătoare.
   Scrise ceva pe carnețel și i-l întinse lui Scott.
   Pete se întrebă dacă se întreba și ea același lucru ca el.
   Cum de nu e nicio femeie în juriu?
   Scott îi spusese că toate femeile care ar fi putut face parte din juriu fuseseră excluse. Puteau exista varii motive: poate că erau prea ocupate. Poate că, pur și simplu, nu voiau să se implice. Poate că aveau copii și gospodării de care să se îngrijească, în timp ce soții lor erau aici, judecând-o pe Ruth.
   Scott notă și el ceva pe carnețel, fără să-și ia ochii de la Hirsch, care se adresă juriului. De data aceasta vorbi cu patos, sacadat, ca un câine care lătra.
   - Într-un astfel de caz, nu vă puteți lăsa ghidați de emoții.
   Ruth se apropie de Scott și îi șopti ceva. El își aplecă urechea, încă cu ochii la Hirsch, iar trupul ei firav pe lângă silueta lui o făcu să pară și mai fragilă.
   Pete spera că nu avea să descopere adevăratul motiv, că nu avea să-l convingă pe Scott să i-l spună. Fiecare femeie din juriul provizoriu fusese revocată după ce toate declaraseră că o credeau vinovată.
   Nu voia să afle ce se întâmplase în dimineața aceea pe holurile aglomerate ale sălii de judecată. Privirile iscoditoare, oamenii curioși, care își făceau semne. Nu voia să știe despre vocile dure, furioase, care o condamnau.
   - Am auzit că s-a machiat înainte să sune la poliție.
   - N-a vărsat nici măcar o lacrimă pentru bieții copii. Nici măcar una, sunt sigură.
   - Soțul surorii mele îi știa, zice că erau cei mai frumoși copii pe care i-a văzut vreodată.
   Femeile din sala de judecată erau obsedate de anchetă, de ea. Femei care luaseră trei autobuze să ajungă la tribunal, care dormiseră pe coridoare ca să fie sigure că intră în sala de judecată. Care erau dispuse să nu mănânce de prânz, să stea ore întregi pe bănci de lemn ca să asculte fel de fel de argumente legale, care erau dispuse să-și abandoneze propriii copii în grija vecinilor și prietenilor doar ca să fie martore la procesul lui Ruth.
   După cum bine i-o spusese Scott, Ruth deja fusese condamnată în saloanele de înfrumusețare, în parcuri, în bucătăriile din Queens. Totul depindea de concluzia juriului.

   În zilele următoare, experții medicali fură din nou chemați în boxa martorilor.
   Până la finalul celei de-a doua după-amiezi, Pete se trezi cu o durere cruntă de cap, încercând să înțeleagă cuvintele științifice complicate de care nu mai auzise niciodată. După ce procesul se încheie în ziua respectivă, ieși din tribunal și trase adânc aer în piept. În loc să meargă direct spre casă, aruncă o privire de partea cealaltă a parcării, ferindu-și ochii de lumina soarelui, încercând să vadă vreun magazin de unde să-și cumpere ceva de băut sau de mâncat.
   În clipa aceea îi observă: patru bărbați care se îndreptau în linie spre o mașină obișnuită. Hirsch, asistentul lui și un tip scund, îndesat, pe care îl mai văzuse în sala de judecată – și, între ei, împleticindu-și picioarele asemenea unui om prea beat sau prea obosit: Johnny Salcito.
   Se uită lung la ei, îl văzu pe Salcito urcând greoi pe bancheta din spate, alături de asistentul lui Hirsch. Hirsch închise portiera și se duse în spatele mașinii ca să stea de vorbă cu individul mai scund. Își dădură mâna, bărbatul urcă la volanul mașinii și porni motorul. Hirsch își aprinse o țigară și se întoarse în sala de judecată.
   Pete se uită după mașină, strâmbă din nas, după care ridică din umeri și se îndepărtă. Trebuia să mai aștepte alte 24 de ore ca să înțeleagă de ce Salcito fusese vârât într-o mașină de echipa acuzării.

   Boxa martorilor era la câțiva metri de Johnny, în mijlocul sălii de judecată, lângă biroul apărării, la stânga boxei juraților.
   Johnny rămase privind în gol. Ruth rămase cu zâmbetul pe buze, fără să-și ia ochii de la el, sperând că avea să se întoarcă cu fața spre ea și să-i facă cu ochiul.
   Scott îi spusese că dovezile lui Johnny ar fi putut să o salveze. Așa că avea nevoie să facă o treabă bună. Avea nevoie să se uite la ea și să o asigure că totul avea să fie bine.
   Salcito se apropie de boxa martorilor și jură să spună adevărul. Răspunse la întrebările lui Scott după cum stabiliseră. Da, vorbise cu Ruth în noaptea de 13 iulie. Nu i se păruse nimic nelalocul lui. Totul era ca de obicei.
   Se așteptase ca vorbele lui să îi dea un sentiment de liniște, dar vorbi prea încet, prea liniștit. Arăta ca un condamnat. Hirsch se ridică în picioare să-și înceapă interogatoriul, iar Ruth văzu rânjetul de pe chipul lui și îl prinse pe Scott de braț, șoptindu-i:
   - Ce e? Ce s-a întâmplat?
   Scott nu zise nimic, îi făcu semn să tacă. Îi văzu pleoapa tresărind.
   O să fie bine. Johnny mă iubește. Are nevoie de mine.
   Hirsch îi zâmbi lui Johnny de parcă ar fi fost vechi prieteni și începu să îl întrebe despre relația dintre ei doi.
   - Câte nopți ați spune că ați petrecut alături de inculpată? În total.
   - Nu știu, greu de spus.
   - Cincizeci? O sută?
   - Mai mult de cincizeci.
   - Și unde ați cunoscut-o?
   - Nu înțeleg ce importanță...
   - Ați scos-o în oraș la cină? Ați fost împreună la spectacole?
   - Da.
   - Ați stat în moteluri?
   - Da.
   - Domnule Salcito, ați dus-o vreodată pe inculpată la dumneavoastră acasă?
   - Păi... da.
   - Și unde era soția dumneavoastră în serile respective, domnule Salcito? Când o aduceați acasă pe doamna Malone?
   Johnny ceru un pahar cu apă, iar aprodul îi puse apă în pahar și i-l întinse. Luă o gură de apă, se șterse la gură, după care își șterse fruntea.
   - Soția mea... soția mea nu era acasă.
   - Iar inculpata încă locuia cu soțul ei la vremea respectivă?
   - Da. La început.
   Ruth auzi un val de șoapte în spatele ei. Se făcu roșie la față. Simți durerea din palmele ei, acolo unde își înfipsese unghiile. Dintr-odată își dădu seama că Frank era și el în sala de judecată. Nu ar fi trebuit să audă toate acestea.
   Hirsch îl întrebă pe Johnny despre tot ce se întâmplase în săptămânile de dinainte de dispariția copiilor.
   - Într-o noapte, cu vreo două luni înainte, ne-am dus la un restaurant de pe Main Street și Jewel. Era supărată. Foarte supărată.
   - Era nervoasă?
   - Da. Foarte nervoasă. Frank voia să obțină custodia copiilor. Tot spunea că nu avea de gând să-l lase să-i ia. Mi-a spus că n-o să lase pe nimeni să o despartă de copiii ei.
   Johnny mai luă o gură de apă.
   - Ce altceva v-a mai spus inculpata, domnule Salcito?
   - Păi... mi-a zis că...
   - Vă rog să vorbiți puțin mai tare. Pentru domnii jurați.
   - Scuze. Ea – Ruth – mi-a spus că nu vrea ca Frank să îi ia copiii. După care mi-a zis că ar prefera să-i vadă morți decât cu Frank.
   Ruth tresări, făcu ochii mari. Dădu din cap, cu putere.
   - Nu, șopti ea. Nu asta voiam să... Nu.
   Scott o bătu pe mână și îi șopti:
   - Stai liniștită. Stai liniștită. O să fie bine.
   Doar că Hirsch nu terminase.
   - Să trecem la noaptea în care copiii au fost dați dispăruți. Ați vorbit în noaptea aceea cu inculpata, nu-i așa?
   - Da.
   - Ați declarat că ați sunat-o pe la miezul nopții. Că ați rugat-o să vină la barul în care vă aflați dumneavoastră.
   - Așa este.
   - E singura dată când ați sunat-o în noaptea respectivă?
   - Nu. Am mai sunat-o o dată două ore mai târziu.
   - Pe la ce oră?
   - Păi... pe la două dimineața.
   - Și ce i-ați spus atunci?
   - Nimic. Nu am vorbit cu ea. Am sunat-o, dar nu mi-a răspuns.
   - Ați sunat-o la două dimineața, zise Hirsch întorcându-se cu fața spre jurați, și n-a mai răspuns.
   Ruth scrise disperată pe carnețel. Am scos câinele la plimbare, am adormit. E scris în declarație! Scott dădu din cap, o bătu din nou pe braț.
   Hirsch continuă.
   - Hai să vorbim acum despre noaptea de 14 aprilie 1966. Unde ați fost în noaptea aceea, domnule Salcito?
   Johnny își coborî privirea.
   - Am fost la King’s Motel. De pe Van Wyck Expressway.
   Ruth simți o durere în piept. Noaptea aceea ar fi trebuit să rămână între ei. La momentul respectiv, însemnase ceva. Ceva între ei doi, nu pentru întreaga sală de judecată.
   - Vorbiți mai tare, vă rog. Erați singur?
   - Nu.
   - Cu cine ați fost acolo?
   Ridică privirea, iar Ruth păstră o fărâmă de speranță – de s-ar uita la ea! – dar el se uită fix în ochii lui Hirsch.
   - Am fost alături de inculpată, doamna Malone.
   - Și ce s-a întâmplat în noaptea aceea?
   Johnny trase aer în piept și își feri din nou privirea.
   - Am ieșit la masă. Am băut. După care Ruth... a început să plângă. Nu se mai oprea din plâns. Și mi-a zis că nu exista niciun motiv pentru care copiii să moară. Că nu exista niciun motiv pentru care să fie omorâți. Am întrebat-o ce voia să spună, dar nu se mai oprea din plâns. După care mi-a spus: „Sunt sigură că or să înțeleagă. Că a fost mai bine așa”.
   Aceleași cuvinte pe care le spusese când îl văzuse plângând și umilit în biroul lui Scott. Când îi spusese că nu se mai puteau vedea o perioadă.
   De ce spunea astfel de lucruri, de ce folosea cuvintele ei împotriva ei? Încerca să o pedepsească pentru că îl alungase de lângă ea?
   - Vorbiți puțin mai tare, domnule Salcito.
   - Da.
   - Inculpata a spus: „Sunt sigură că or să înțeleagă. Că a fost mai bine așa”. Și ați presupus că se referea la copiii ei.
   - Da.
   - Și ce i-ați spus?
   - Păi... I-am spus: „Frankie și Cindy sunt morți. Tot ce mai putem face acum e să sperăm că polițiștii îl vor prinde pe cel vinovat”.
   - Iar ea ce a răspuns?
   - Îmi tot spunea: „Sunt sigură că or să înțeleagă. Că a fost mai bine așa”. Repeta încontinuu.
   Vorbea din ce în ce mai tare, de parcă semnificația a ceea ce spunea îi dădea curaj. Ruth rămase cu spatele drept, cu umerii încordați, îndurerată, cu gura uscată.
   - După care... după care mi-a zis: „Johnny, iartă-mă. Eu i-am omorât”.
   Întreaga încăpere rămase cu răsuflarea tăiară, explodă în țipete de spaimă, iar judecătorul bătu de câteva ori cu ciocănelul. Și, de-abia atunci, Johnny se uită la ea, o clipă, doar atât, cu maxilarul încordat și cu o privire necruțătoare.
   Ruth se ridică în picioare cu pumnii încleștați, fără să îl scape din ochi pe bărbatul din boxa martorilor și începu să țipe de parcă ar fi fost doar ei doi în cameră.
   - Johnny? Cum ai putut să faci așa ceva? Nu e adevărat! Știi că nu e adevărat... Johnny – tocmai tu? Mi-ai spus că mă iubești! Cum ai putut să faci așa ceva?

Capitolul 18

   Judecătorul ceru o pauză, iar Pete ieși pe coridor, clătinându-se pe picioare. Luă coridorul la pas. Își roase cuticulele. Se întrebă ce naiba ar fi putut să facă pentru ea.
   Avea gura uscată, iar la fântâna cu apă era coadă, așa că găsi alta la capătul coridorului. În timp ce bea apă, observă doi bărbați trecând pe lângă el, cu privirile plecate, care vorbeau în șoaptă. Unul din ei părea să fie chiar Devlin.
   Pete opri robinetul și își duse batista la față. Rămase aplecat, de parcă s-ar fi șters la gură.
   Și auzi:
   - ... o s-o îngroape. Și până mâine o să fie gata cu siguranță.
   După care se auzi glasul agitat al lui Quinn:
   - Mâine, domnule?
   - Mâine, Lena Gobek va fi chemată să depună mărturie.
   Așteptă până dădură colțul, după care se ridică, încercând să-și dea seama unde mai auzise numele acela. Zece minute mai târziu, după ce dădu o tură prin cartier, își aminti. Îi dădu aprodului un bilețel pentru Scott, în care îl ruga să-i dea un telefon, după care se duse la mașină.
   Odată ajuns acasă, își scoase toate notițele și începu să le răsfoiască până ce o găsi. Își citi notițele și porni caseta cu interviul pe care îl înregistrase cu ea. Lena Gobek era o simplă vecină. Nimeni important.
   După care începu să-și amintească și lăsă caseta să meargă până la capăt. Își aminti un apartament micuț, cu draperiile trase la geam. O față de masă din dantelă, o comodă, o păpușă îmbrăcată într-un costumaș frumos, așezată pe scaunul din colț.
   Își aminti o femeie corpolentă, cu un puternic accent polonez, cu păr roșcat, o rochie largă și picioare umflate în papucii de casă. Îl servise cu ceai și îl obligase să mănânce prăjitura ei cu semințe, care i se lipise de cerul gurii.
   Îi vorbise mult despre soțul ei. Îi povestise că se cunoscuseră după război, la restaurantul tatălui ei.
   - Era brunet, avea părul ondulat și o privire serioasă. Semăna cu Gregory Peck.
   Îi povestise cum soțul ei o curtase, că era un bărbat romantic. Vorbise despre el cu zâmbetul pe buze. Își trecuse degetele pe gât, pe claviculă.
   - Am avut o nuntă superbă, domnule Wonicke. Ăsta e albumul de la nuntă – vezi? Asta a fost rochia mea. Și tortul. În poza asta sunt mama și sora mea. Iar masa de la restaurantul tatălui meu după ceremonia religioasă a fost minunată. Poate nu chiar cum ar fi putut să fie înainte de război, dar nimic n-a mai fost la fel după război. Toată lumea se descurca așa cum putea mai bine: asta spuneau la radio. Adevărul e că eu și Paul nu eram cu nimic mai diferiți decât Joan Fontaine și William Dozier. Și am avut șampanie – ah, asta chiar a fost frumos! A reușit el cumva, tata. Nu mai băusem niciodată șampanie până atunci – o văzusem doar în filme. M-am simțit ca Myrna Loy. După care ne-am mutat în apartamentul ăsta. În septembrie. Septembrie 1946. Paul mergea la lucru, iar eu mă ocupam de casă. Și am tot așteptat să avem copii, dar Domnul a hotărât să nu ne binecuvânteze cu niciun prunc, așa că ne-am împăcat cu voia Lui. Nu a fost deloc ușor. Deloc ușor. Dar ne-am descurcat cum am putut și noi mai bine. N-am avut încotro. M-am dus în lume și m-am angajat. Am fost vânzătoare la Saks. Știi magazinul Saks? De pe Fifth Avenue? Ah, ce mi-a plăcut să lucrez acolo! Oameni eleganți, bogați. Femei care veneau să-și cumpere haine frumoase, bijuterii. Bagaje fine ca pielea catifelată. Veneau cu câinii lor micuți, câini drăgălași cu zgărzi strălucitoare și aveau genți și pantofi scumpi. Cheltuiau o grămadă de bani din contul soților lor, la fel ca mine când mergeam să cumpăr lapte la magazinul din colț. Nu mă credea nimeni când le ziceam. Paul râdea de mine și făcea glume că are și el un cont pentru mine la magazin, dar nimeni nu mă credea când le spuneam câți bani cheltuiau femeile astea. Stăteam la casă și îmi dădeau lucrurile pe care voiau să și le cumpere: rujuri, brățări, portofele. Produsele mai mari urmau să fie livrate sau trimiteau o mașină după ele. Le împachetam cosmeticele și bijuteriile în hârtie frumoasă, iar ele întindeau mâna după ele, iar eu îmi spuneam – chiar îmi amintesc că îmi spuneam – că până și brațele lor erau frumoase. Ceasuri aurii și bluze de mătase. Lâna aceea groasă. Ca mătasea. Cum îi zicea... ah, da, cașmir. Hainele de cașmir. Atât de moi. Totul era atât de moale. Toate aveau unghii lungi, inele cu diamante, smaralde, rubine. Atât de frumoase. Mâinile lor erau... oh, aveau pielea fină ca mătasea. Se dădeau cu cremă de mâini, iar când am luat stiloul pe care îl folosiseră să semneze cecurile, am simțit aroma aceea. Trandafiri, violete. Crini. Domnule Wonicke, îți poți imagina o viață care miroase a trandafiri și a crini? Era ciudat, pentru că în tot timpul acela în care lucram acolo, ajutându-le pe doamnele acelea să cumpere lucruri, știam că locul meu nu era la casă. Am venit în această țară pe când aveam 14 ani și știu cum merg lucrurile. Este tărâmul celor liberi. Țara tuturor posibilităților. Dacă muncești din greu, o să reușești. Eu munceam din greu și știu că aș fi putut să fiu asemenea acelor femei. Dar am vut atâta ghinion! Atâta ghinion! Domnul ne-a luat copiii la El chiar înainte să apuce să vadă lumina zilei. Cinci copii în 9 ani. Așa că m-am îngrășat, bineînțeles. Dacă mi-aș fi păstrat silueta, aș fi putut să fiu și eu asemenea acelor femei. Mi se spune adesea că aș fi putut să fiu frumoasă. Dar n-am avut încotro și am renunțat la slujbă. Toate sarcinile acelea m-au îmbolnăvit. Aveam dureri groaznice de cap. Îngrozitoare. Așa că am plecat de la muncă în 1960 și acum îmi petrec după-amiezile alături de familia mea – nepoata mea a făcut gemeni anul trecut, doi băieți, și acum e din nou însărcinată – și la cinema. Îmi plac filmele vechi – cu Clark Gable și Lana Turner sau... săptămâna trecută am văzut unul cu Gene Tierney și George Sanders. A fost tare frumos. Magic. Și atât de trist. Și pentru că locuim în New York, se mai întâmplă să-i văd pe actori pe stradă. Când ne-am mutat noi aici, nu se întâmpla asta – actorii locuiau în California. În Los Angeles. Dar acum au început să se mute la New York. Eram la metrou luna trecută și am văzut un bărbat – mi se părea cunoscut, așa că m-am apropiat de el – Gary Cooper! Gary Cooper pe Canal Street într-o marți dimineața. Dar soră-mea n-a vrut să mă creadă când i-am spus! Oh, New York... se întâmplă fel de fel de lucruri în New York. Obișnuiesc să-i scriu verișoarei mele Sonja din Frombork – un orășel mic, tare mic – și îi povestesc despre tot. Eram la brutărie zilele trecute, când a intrat unul în magazin și a cerut toți banii din casa de marcat! M-am speriat atât de tare, am stat puțin acasă la prietena mea, doamna Roberts, care locuiește în apropiere, să-mi revin înainte să mă duc acasă. Vecinii buni sunt atât de importanți, nu-i așa? Da, o cunosc pe doamna Malone. Desigur. Îmi cunosc toți vecinii. Dar pe ea o cunosc bine. Ne-am cunoscut la coadă la magazine. Mi-o amintesc pe doamna Malone după păr. Are un păr așa frumos – roșcat și ușor auriu. I-am povestit prietenei mele și mi-a zis că îi zice blond căpșună. Ai mai auzit așa ceva? Dar căpșunile nu sunt galbene, toată lumea știe! Cred că Edith mă ia peste picior. Da, avea păr roșcat cu nuanțe de auriu. Era foarte micuță. Subțirică. E toată numai oase! Dar bărbații preferă femeile cu forme, nu-i așa? Îmi aduc aminte când am văzut-o prima oară, era îmbrăcată cu o bluză, pantaloni și pantofi albi, cu toc. Pantaloni mulați. Fredona o melodie, bătând din picior. Iar săptămâna următoare am văzut-o pe stradă și am salutat-o, bineînțeles, pentru că am recunoscut-o, dar ea nu m-a băgat în seamă. La început am rămas șocată – oamenii pot fi așa de nepoliticoși –, dar apoi am văzut că – a intrat la Dolly’s Beauty Parlor și mi-am dat seama că probabil era cu gândul la programare și că nu m-a observat. După care mi-am amintit că și eu trebuia să mă tund, așa că am intrat în salon și am văzut-o acolo, la manichiură. Era toată un zâmbet și stătea de vorbă cu o femeie grăsuță care era așezată pe scaunul de lângă ea. Așa că mi-a fost ușor să o rog pe Dolly, proprietara, să-mi vopsească părul în aceeași nuanță. Dar cred că a greșit vopseaua pentru că nu-i chiar aceeași culoare, dar tot arată bine, nu-i așa? Vesel. După care am început să o tot observ pe doamna Malone. Ne mai întâlneam pe stradă și obișnuiam să-i zâmbesc și să o salut, dar ea nu mi-a răspuns niciodată la salut. Uneori mergeam la același magazin. Nu-mi place să o spun, dar am început să observ și alte lucruri. Nu lucruri frumoase. Bluzele ei erau mereu puțin prea decoltate. Purta pantaloni foarte mulați. Se machia foarte mult. Nu-și purta verigheta. Nu era niciodată cu soțul ei. Într-o zi i-am văzut pe copii, pe copiii ei, jucându-se în curte, în fața blocului meu. L-am întrebat pe cel mic unde e mami, iar el mi-a spus că doarme. Că doarme! La 9 dimineața! Nu mi s-a părut normal. Chiar nu mi s-a părut normal! I-am luat pe cei mici de mână și i-am dus la mine acasă, le-am dat să bea niște lapte. După care i-am dus acasă, iar doamna Malone nici măcar nu mi-a mulțumit. Deloc. Eu am fost mereu așa de politicoasă cu ea, i-am zâmbit mereu, i-am dat mereu bună ziua. Dar nu am primit nimic din partea ei. Nimic. Nimic. Să-ți spun sincer, domnule Wonicke, mi s-a părut tare urât din partea ei.

   Scott îl sună, iar Pete îi spuse ce auzise de la Devlin: că declarația Lenei Gobek avea să o îngroape pe Ruth. După care îi povesti tot ce-și amintea despre doamna Gobek.
   Urmă o pauză, iar Pete îl întrebă:
   - E vreo problemă? Această doamnă Gobek o să reprezinte o problemă?
   Scott oftă, iar când vorbi din nou, o făcu pe un ton obosit. Puțin înfrânt.
   - S-ar putea. Dar hai să așteptăm până mâine, să vedem ce o să se întâmple. Și ce are de gând să spună. Ce părere ți-ai făcut când i-ai luat interviu?
   - Era... era o simplă vecină. O bătrânică. Puțin singuratică. Îi plăcea să stea la taclale. Îi plăcea să spună povești.
   - O bătrână căreia îi place să spună povești, mormăi Scott. Să sperăm că n-o să fie nimic mai mult de atât.
   Pete o urmări pe Gobek îndreptându-se spre boxa martorilor. Păru să îi ia o veșnicie să ajungă acolo. În cele din urmă, urcă treptele și jură să spună adevărul, după care se așeză în scaunul micuț, silueta ei rotundă scoțând și mai mult în evidență colțurile ascuțite ale suprafeței de lemn.
   Își ținu geanta în poala rochiei înflorate, protejându-se de bărbații care stăteau cu ochii pe ea. Avea mâinile încleștate pe lanțul genții, cu pumnii la vedere, de parcă era gata să sară la atac.
   Pete ridică privirea spre Ruth și văzu prea puțin interes din partea ei. Poate doar o fărâmă de curiozitate. Era mai atentă la Lou Gallagher. Nu-și luă ochii de la Lou până ce acesta nu ridică privirea, iar în clipa aceea îi aruncă un zâmbet agitat. El îi zâmbi și de-abia atunci păru să se relaxeze.
   Pete își aminti de chipul ei de la restaurant, atunci când Beckman îi spusese că se muta înapoi acasă. Își aminti de glasul ei îndurerat în clipa în care Salcito o trădase în sala de judecată. Lou Gallagher era tot ce-i mai rămăsese.
   Hirsch își aranjă cravata, se ridică în picioare și își drese glasul. Aruncă o privire în jurul lui, după care își îndreptă atenția asupra juraților. Îi făcea plăcere situația asta, își dădu Pete seama. Așteptase de mult momentul acesta.
   Începu să vorbească stând cu fața la martor:
   - Vă rog să vă prezentați și să ne spuneți la ce adresă locuiți.
   Doamna Gobek se încruntă. Își duse degetul la pieptul ei mare și aruncă o privire în jurul ei.
   - Cine? Eu?
   Hirsch se apropie de ea, ascunzându-și cumva nerăbdarea sub masca unui zâmbet charismatic. Încuviință, iar femeia se însenină la față. Îi zâmbi la rândul ei.
   - Mă numesc Helena Elzbieta Gobek. Numele meu de domnișoară era Wachowiak. M-am născut în Elblag, Polonia, pe 19 ianuarie 1917. Locuiesc la 72nd Road, nr. 44, Queens, New York.
   Vorbi pe un ritm alert, lovind cu mâna pe genunchi, fără să-și dea seama. Și, pe când spunea detaliile vieții sale, auzi câteva râsete în sala de judecată.
   Pete o văzu ridicând privirea să vadă mai bine, observă faptul că atenția din partea publicului o bucură și le zâmbi tuturor. După care se aplecă mai în față, cu geanta în mână, așteptând următoarea întrebare.
   - De cât timp locuiți la această adresă, doamnă Gobek?
   - Eu și soțul meu ne-am mutat acolo în septembrie 1946. De când ne-am căsătorit. Anul acesta se împlinesc 21 de ani de atunci.
   - Așadar, mi s-ar părea corect să presupunem că vă cunoașteți zona destul de bine, nu-i așa?
   Doamna Gobek dădu ușor din cap și spuse pe un ton serios:
   - Nu știu dacă ar fi neapărat corect, domnule Hirsch. Dar e adevărat. E adevărat că îmi cunosc bine zona.
   Urmă un nou val de râsete, de data aceasta puțin mai zgomotoase.
   Doamna Gobek ridică privirea spre băncile de oameni. Se înroși în obraji și păru tare încântată.
   - Iar pe inculpată? De cât timp o cunoașteți pe doamna Malone?
   Lena Gobek se uită la Ruth pentru prima oară și dintr-odată i se schimbă expresia de pe chip.
   - O cunosc pe doamna Malone de vreo 3 sau 4 ani.
   Șoapta lui Ruth se auzi suficient de tare cât judecătorul să se uite urât la ea.
   - Nu știu cine e femeia asta!
   Scott îi făcu semn să tacă. Îi puse mâna pe braț.
   Hirsch se întoarse cu fața spre jurați și vorbi pe un ton calm. Empatic.
   - De vreo 3 sau 4 ani. De dinainte de moartea copiilor.
   Apoi se întoarse din nou cu fața spre doamna Gobek.
   - Și cum ați cunoscut-o pe doamna Malone?
   - Ne-am întâlnit la salonul de înfrumusețare de pe Ascan, colț cu Queens Boulevard. Doamna Malone se duce acolo o dată pe săptămână ca să-și aranjeze părul și să-și facă manichiura. Am început și eu să merg la salon.
   Pete se uită lung la Ruth, care se holba la Lena Gobek.
   - Vă referiți la Dolly’s Parlor de pe Queens Boulevard, nr. 368?
   Doamna Gobek încuviință.
   - Doamnă Gobek, vă rog să răspundeți la microfon.
   Se uită spre tânăra blonduță care stătea lângă boxa martorilor, care își plimba degetele în viteză la mașina de scris. Se apropie de microfon și spuse:
   - Da, la Dolly’s Parlor.
   - Și când s-a întâmplat asta? Când ați început să mergeți la salon?
   - În 1963. La final de octombrie.
   - Cum puteți să fiți atât de sigură, doamnă Gobek?
   - Merg în fiecare săptămână. Și eram acolo pentru a treia sau a patra oară atunci când președintele Kennedy a fost împușcat. Toată lumea își amintește unde era în ziua respectivă. Toată lumea vorbea despre sărmana doamnă Kennedy. Despre sângele de pe rochia ei. Despre bărbatul care l-a împușcat pe președinte de la fereastră.
   - V-ați mai întâlnit cu doamna Malone și altundeva în afară de salon?
   - Da, ne-am mai întâlnit la magazin. Obișnuiam să ne facem amândouă cumpărăturile marțea și vinerea după-amiaza. Ne întâlneam adesea la magazin și o salutam.
   Ruth tresări. Se încruntă și scutură din cap.
   - Și v-ați mai întâlnit undeva?
   - Ah, da. Peste tot prin cartier. Ne întâlneam pe stradă, uneori prin parc. Cel mai adesea cu copiii ei. Niște copii așa drăguți. Politicoși.
   - Îi recunoașteți pe cei mici?
   Doamna Gobek ridică privirea spre fotografiile mari cu cei doi copii, lipite pe panou, iar jurații îi urmăriră privirea.
   - Da. Îi știam pe micul Frankie și pe sora lui. Doamna Malone o striga mereu Cin.
  Pete o văzu pe Ruth făcându-se albă la față.
   Hirsch se întoarse cu fața spre juriu.
   - Așadar, o cunoașteți destul de bine pe doamna Malone, nu-i așa, doamnă Gobek? Ați ajuns s-o cunoașteți în toți acești ani?
   - Ah, da. Cu siguranță.
   - Foarte bine. Mulțumesc. Să ne îndreptăm atenția spre noaptea de 13 iulie 1965. Vă rog să ne spuneți tot ce vă amintiți despre noaptea aceea. În cuvintele dumneavoastră.
   Pete o văzu așezându-se confortabil în scaun. Cu siguranță citise o grămadă de informații în ziare despre ancheta aceasta, auzise atât de multe lucruri de la familie, de la vecini, de la străini. Cum să-și mai găsească propriile ei cuvinte?
   Doamna Gobek își mută privirea de la Hirsch la jurați. La judecător. Și înapoi la Hirsch.
   El îi făcu semn să vorbească, iar ea începu, mai temătoare la început.
   - Era o noapte călduroasă. Foarte călduroasă. Nu puteam să dorm, așa că m-am ridicat să... să mă duc la toaletă. Și să beau niște apă.
   - Și ce s-a întâmplat?
   Hirsch o dirija încetișor, dar Pete simți nerăbdarea din glasul lui. Voia să treacă odată la subiect. Avea deja apă-n gură.
   - M-am dus cu paharul de apă în sufragerie și m-am așezat la fereastră. Nu mi-era somn. M-am gândit să citesc înainte să merg la culcare. După care mi-am amintit că îmi lăsasem cartea în dormitor și n-am vrut să mă ridic să-l trezesc pe Paul. Era răcit, era obosit.
   Detaliul acela aduse totul la viață. Pete se uită pe fețele juraților și îi văzu alături de ea în apartamentul întunecat.
   - Și ce ați făcut, doamnă Gobek?
   - Am rămas în scaunul meu de la fereastră. Fereastra era deschisă și simțeam vântul.
   - În ce direcție dă fereastra dumneavoastră?
   - Pe Main Street.
   - Cât era ceasul?
   - M-am uitat la ceas când m-am ridicat din pat și era aproape două. La început era liniște, după care am auzit voci. Deci să fi fost două și cincisprezece, douăzeci de minute.
   - Câte voci ați auzit, doamnă Gobek?
   - La început nu am reușit să-mi dau seama. După care s-au auzit mai tare. Erau două voci. Un bărbat și o femeie.
   - Ați auzit ce spuneau?
   - Nu. Nu imediat. Se îndreptau spre mine. La lumina felinarelor de pe stradă. Nu am auzit ce spuneau, dar am auzit pantofii ei cu toc.
   Și își mută privirea spre Ruth.
   - Întotdeauna e încălțată cu pantofi cu toc.
   Scott sări în picioare.
   - Obiectez!
   Judecătorul dădu din cap înainte ca Scott să apuce să vorbească.
   - Se acceptă. Dragi jurați, vă rog să faceți abstracție de ultima remarcă din partea doamnei Gobek. Doamnă Gobek, vă rog să vă rezumați la ce s-a întâmplat în noaptea respectivă.
   Femeia se făcu roșie la față și coborî privirea.
   - Am înțeles.
   După care se uită la Hirsch.
   - I-am auzit pantofii cu toc în noaptea aceea și i-am auzit vorbind.
   - Așadar, ați auzit două voci. Ați reușit să-i și vedeți? I-ați văzut?
   Doamna Gobek dădu hotărâtă din cap.
   - Oh, da. I-am văzut de partea cealaltă a străzii. Sub lumina felinarului. I-am văzut foarte clar.
   - Ați putea să ne spuneți ce anume ați văzut?
   - O femeie. Era îmbrăcată cu pantaloni. Părul îi strălucea sub lumina felinarului. Și îi avea pe copii în brațe.
   - Pe amândoi?
   Doamna Gobek se uită la Ruth. La trupul ei subțire.
   - O ținea în brațe pe cea mică... părea că doarme. Iar pe băiețel îl trăgea de mână. Bărbatul mergea în fața ei.
   Pete își aminti din nou de articolele pe care le citise. De cele pe care le scrisese chiar el. Toate aceste informații ajunseseră în presă.
   Hirsch se întoarse cu fața spre juriu.
   - În noaptea de 13 iulie ați văzut o femeie mergând pe stradă însoțită de un bărbat și doi copii? Asta încercați să ne spuneți, doamnă Gobek?
   - Da. Asta încerc să spun. Asta am văzut.
   - Și ce făceau?
   - Femeia s-a oprit și...
    Ridică mâinile, parcă legănând aerul.
    - A mutat-o pe cea mică pe umărul ei. De parcă micuța era greoaie. I-a dat drumul băiețelului, iar acesta a fugit spre bărbat. După care bărbatul s-a întors din drum și a luat-o pe cea mică din brațele femeii. S-a dus cu ea spre o mașină parcată aiurea. A deschis portiera și a aruncat-o pe cea mică pe bancheta din spate.
   - Femeia a fugit spre el și i-a spus: „Nu așa”. La care el s-a uitat la ea și răspunde: „Ce? Acum să nu-mi zici că-ți pare rău?” Și i-a mai zis ceva, dar n-am auzit. Iar ea i-a spus: „Nu spune asta. Nu spune asta”. Exact asta i-a spus. De două ori.
   Ruth împietri. Făcu ochii mari, disperați. Pete se uită la Frank Malone, dar stătea cocoșat, cu privirea plecată.
   - Băiețelul s-a așezat și el pe bancheta din spate. Am vrut să închid fereastra și a scârțâit, iar ea i-a spus ceva bărbatului. Amândoi au ridicat privirea, așa că m-am ascuns în spatele draperiilor. Am auzit motorul mașinii, iar când am ridicat privirea, l-am văzut întorcând mașina și plecând.
   - Doamnă Gobek, vreau să vă gândiți foarte bine înainte să-mi răspundeți la următoarea întrebare.
   Avocatul făcu o pauză, iar întreaga sală de judecată rămase cu sufletul la gură. Tăcerea era pătrunzătoare.
   Hirsch zise:
   - Sunt sigur că nu este nevoie să vă explic că deznodământul procesului poate depinde de răspunsul dumneavoastră.
   Pete își dădu seama că era cu sufletul la gură.
   - Îi recunoașteți pe vreunul dintre acei doi oameni – fie pe bărbat, fie pe femeie – în această sală de judecată?
   De data aceasta nu mai urmă nicio pauză, nicio tăcere tensionată.
   Doamna Gobek dădu din cap că da chiar înainte ca Hirsch să apuce să-și termine întrebarea.
   - E femeia de acolo. Ea. Ea. Iar mâna grăsuță lăsă lanțul genții și arătă cu degetul spre Ruth.
   Ruth scoase un icnet de spaimă.
   - Minți! Minți! Ai jurat să spui adevărul! Nu știi adevărul!
   Era roșie la față și furioasă. Dădu să se ridice, dar Scott o apucă de mână și o trase înapoi în scaun.
   Urmă un val de șoapte, iar judecătorul bătu cu ciocănelul de două-trei ori. În cele din urmă, se făcu liniște, iar Hirsch o întrebă din nou:
   - Pe doamna Malone ați văzut-o în noaptea aceea?
   - Da. Sunt sigură.
   Ruth se ridică din nou din scaun, strigând:
   - Nu eram eu! Nu eram eu!
   De data aceasta, Pete auzi groaza din spatele furiei sale, dar nu mai ținu cont de încercarea lui Scott de a o liniști și de valul tot mai zgomotos de voci și nici de ciocănelul judecătorului care încercă să facă liniște.
   - Nu am văzut-o în viața mea pe femeia asta! Nu știu cine e! Nici ea nu mă cunoaște pe mine! Nu mă cunoaște!
   În cele din urmă, Scott reuși să o facă pe Ruth să stea jos, iar judecătorul se făcu auzit.
   - Doamnă Malone, ori vă liniștiți, ori vă dau afară din sala de judecată. Domnule avocat, calmați-vă clienta.
   Scott se întoarse cu fața spre ea și o cuprinse după umeri. Pete citi uimirea de pe chipul lui.
   Hirsch îi zâmbi judecătorului și spuse:
   - Mai am doar câteva întrebări, domnule judecător.
   Mai așteptă câteva clipe, cu fața spre Ruth, de parcă ar fi studiat-o cu atenție. Membrii juriului își îndreptară și ei privirile spre ea.
   Era roșie în obraji. Hirsch voia ca jurații să fie martori la atacul ei de furie, își zise Pete. Voia ca jurații să și-o poată imagina furioasă, scăpată de sub control.
   - Doamnă Gobek, evenimentele descrise de dumneavoastră au avut loc în noaptea de 13 iulie 1965, corect?
   Doamna Gobek dădu din cap că da, confuză, după care își aminti și se apropie din nou de microfon.
   - Corect.
   - Din câte știu, polițiștii au stat de vorbă cu dumneavoastră la trei săptămâni după dispariția copiilor. Așa este?
   - Da.
   - Și, cu toate acestea, în cadrul acelui prim interviu nu ați menționat nimic din toate acestea. Nimic despre faptul că v-ați trezit în toiul nopții, că v-ați așezat la fereastră sau despre ce ați văzut pe stradă.
   Doamna Gobek păru agitată.
   - De ce nu ați spus nimic? De ce nu ați spus nimic și ați așteptat 4 luni de la moartea copiilor ca să luați legătura cu polițiștii?
   Pete se uită lung la doamna Gobek. La rochia ei largă, la părul vopsit. Și înțelese totul: ea era ultima piesă din acest puzzle. Declarația ei fusese factorul care îi făcuse pe Devlin să o aresteze pe Ruth.
   Ruth o privi încruntată și se aplecă în scaun, dar Scott părea deja resemnat, în timp ce îl asculta pe Hirsch anticipând punctele apărării înainte să apuce să le prezinte.
   Doamna Gobek își trecu degetele prin lănțișorul pe care îl purta la gât și coborî privirea.
   - Ei bine, nu m-a lăsat soțul meu.
   - Soțul dumneavoastră v-a spus să nu stați de vorbă cu poliția?
   - Da. I-am spus că vreau să spun tot ce știu, dar el mi-a zis să nu mă implic. Că poliția avea să-și facă treaba și că nu aveau nevoie de mine. Și că dacă spuneam adevărul, cu siguranță o mai văzuse și altcineva. Și mi-a zis să-i las pe alții să vorbească.
   Hirsch se apropie de boxa martorilor, aproape fără motiv, și le zâmbi juraților. Câțiva dintre ei îi zâmbiră la rândul lor.
   - Soțul dumneavoastră n-a vrut să vă lase să depuneți mărturie. Pot să înțeleg de ce. Și atunci, doamnă Gobek, ce anume v-a făcut să vă răzgândiți?
   - Am citit în ziare despre caz. Despre ancheta polițiștilor, despre faptul că nu au arestat pe nimeni. Și mi-am dat seama că nu știau. Că nimeni altcineva nu a văzut cele întâmplate.
   Doamna Gobek ridică privirea.
   - Mi-am dat seama de asta și i-am zis soțului meu: Eu sunt singura care a văzut-o pe această femeie, pe doamna Malone, cu copiii ei în noaptea în care au fost uciși.
   Își plimbă privirea de la jurați la public, după care se uită la Ruth. Și îi zâmbi.
   Hirsch făcu un pas în spate și o lăsă să vorbească fără să o mai întrerupă.
   - Mi-am dat seama că sunt singura care vă poate ajuta să o prindeți pe această ucigașă.
   Hirsch îi zâmbi.
   - Mulțumesc, doamnă Gobek. Vă rog să rămâneți la locul dumneavoastră.
   Se depărtă de ea, îi făcu cu ochiul lui Scott și spuse tare și răspicat:
   - Martorul vă aparține.
   Scott se ridică de la masă. Părea istovit.
   - Doamnă Gobek, oamenii aceia pe care i-ați văzut de la fereastra locuinței dumneavoastră în noaptea aceea – vorbeau tare? Strigau?
   - Nu, vorbeau normal.
   - Și cât de departe erau ei de fereastra dumneavoastră? Când erau sub felinar, spre exemplu?
   - Nu știu cu exactitate, răspunse ea, încruntată.
   - Erau, spre exemplu, mai departe decât stau eu acum de dumneavoastră? Mai departe față de dumneavoastră și juriu? Față de fereastra aceea?
   Femeia aruncă o privire în jurul ei și arătă cu degetul spre ușa de la intrare în sala de judecată.
   - Aș spune că se aflau cam la distanța asta.
   Scott îi urmări privirea.
   - Mulțumesc, doamnă Gobek. Așadar, la vreo 10 metri.
   Doamna Gobek dădu din cap că da.
   - Aș vrea să vă arăt proba 16a, o schiță cu locația apartamentului doamnei Malone.
   Aprodul îi întinse o coală de hârtie cu o diagramă, iar jurații răsfoiră dosarul ca să o găsească și ei.
   - Apartamentul doamnei Malone este însemnat cu un X. Se vede și pe schița dumneavoastră, doamnă Gobek?
   Acesta analiză coala de hârtie și spuse:
   - Da, se vede.
   - Iar apartamentul dumneavoastră este marcat cu un x albastru. Este, într-adevăr, apartamentul dumneavoastră?
   - Da, da, este apartamentul nostru, răspunse ea.
   Scott scoase ceva din buzunarul de la haină și se apropie de ea, cu mâna întinsă.
   - Și acum, aș vrea să vă rog să luați acest pix și să marcați locul în care credeți că i-ați văzut pe oamenii aceia în noaptea de 13 iulie.
   Îi întinse pixul și așteptă. Doamna Gobek se uită la Hirsch, iar acesta îi făcu semn să scrie.
   Poate că gestul lui o încurajă, așa că luă pixul și făcu un semn pe schiță.
   Scott luă coala de hârtie, pixul și ridică schița.
   - Vă rog să observați că doamna Gobek a marcat locul la aproape 60 de metri de la fereastra dumneaei, la scara schiței noastre.
   Îi întinse bucata de hârtie unui membru al juriului, care îl dădu mai departe.
   Scott se întoarse cu fața spre doamna Gobek.
   - La 60 de metri, doamnă Gobek.
   Pete se lipi de spătarul scaunului. Fără îndoială că asta avea să o neliniștească.
   Dar femeia se uită la Scott și nu spuse nimic.
   - E o distanță destul de mare ca să recunoști pe cineva și ca să auzi o conversație.
   Doamna Gobek rămase tăcută în continuare.
   - Ne-ați spus că vorbeau pe un ton normal. Vreți să ne faceți să credem că puteți auzi o discuție pe un ton normal de la mai bine de șaizeci de metri?
   Aceasta se făcu roșie la față.
   - Nu vreau să vă fac că credeți nimic. Chiar așa s-a întâmplat. Și chiar e normal: când prietena mea, doamna Ciszek, mă strigă de la apartamentul ei și mă întreabă dacă vreau să-mi ia ceva de la magazin, o aud până la mine acasă.
   Urmă un val de râsete, iar atmosfera se mai detensionă puțin.
   - Și unde locuiește doamna Ciszek? o întrebă Scott.
   Aprodul îi întinse din nou coala de hârtie și pixul, iar doamna Gobek făcu un nou semn.
   - Vă rog să observați că doamna Gobek a indicat un apartament la aproape 50 de metri de al dânsei.
   Și, din nou, întinse coala de hârtie juraților. Aceștia deja nu mai păreau interesați: toate privirile erau îndreptate asupra doamnei Gobek.
   - Dacă prietena dumneavoastră vorbește pe un ton normal...
   - Da, da, pe un ton normal.
   - Dacă prietena dumneavoastră vă vorbește pe un ton normal și dumneavoastră vă aflați în apartamentul dumneavoastră, chiar puteți s-o auziți de la peste 50 de metri?
   Scott vorbi pe un ton neîncrezător, dar asta păru să o enerveze și mai tare. Se apropie de microfon, cu ochii la Scott.
   - Bineînțeles că pot s-o aud. Aud perfect. Și văd și foarte bine.
   Scott se uită lung la ea în timp ce Pete veni mai în față, implorându-l să nu se lase. Trebuia să mai existe vreo variantă, altă perspectivă.
   Dar Scott se întoarse, pur și simplu, la locul lui și spuse:
   - Nu mai am întrebări, domnule judecător.
   Hirsch se ridică în picioare încă dinainte ca Scott să ajungă la masa apărării. În timp ce doamna Gobek se chinuia să deschidă portița de la boxa martorilor, Hirsch se grăbi să o ajute să coboare:
   - Cum a fost? Cum m-am descurcat?
   El o prinse de braț.
   - Minunat. A fost minunat.
   Și, preț de o clipă, chipul ei rozaliu și triumfător fu cu adevărat minunat.
   Iar după ce judecătorul anunță finalul ședinței, Ruth arătă sfârșită, iar zâmbetul doamnei Gobek fu ca o rază de soare în întunecata sală de judecată.

Capitolul 19

   Pete își petrecu noaptea aceea pe podeaua camerei sale, înconjurat de teancuri de notițe și interviuri transcrise. Asta însemna înfrângerea: o femeie rotofeie, cu părul vopsit urât, o amintire dintr-o cameră slab luminată, cu draperiile trase?
   Pete își duse mâna la cap. Trebuia să existe o soluție. Poate un alt martor. Cineva care să atace mărturia doamnei Gobek.
   Petrecu 29 de ore treaz. Trecu din nou prin toate interviurile sale înregistrate. Își verifică toate notițele și reciti transcrierile. Merse prin cartier și bătu la fiecare ușă în parte. Merse prin baruri, restaurante, prin centrele de spălat rufe, încercând să găsească pe cineva care poate că îi scăpase acum 2 ani. Puse întrebări, fu luat peste picior, dar nu se lăsă.
   Însă acei puțini oameni care acceptară să stea de vorbă cu el nu aveau informații. Toată lumea dormise în noaptea respectivă. Nimeni n-a văzut nimic, nimeni n-a auzit nimic, ceva care să pună sub semnul întrebării declarația doamnei Gobek.
   Se întoarse la apartamentului lui și își verifică din nou notițele. Și, pe la patru dimineața, îi căzu din mână documentul pe care îl citea și își pierdu cunoștința. Se trezi cinci ore mai târziu, obosit și deshidratat, și își duse mâna la bărbie. Trebuia să se radă.
   Iar în clipa aceea înțelese. Toată lumea dormise în noaptea respectivă. Nimeni n-a văzut nimic, nimeni n-a auzit nimic. Și știu ce avea de făcut.
   Îl sună pe Horowitz la birou.
   - Wonicke? Dumnezeule! A trecut ceva timp. Ce mai faci?
   - Uite ce, am putea să ne vedem? Am nevoie să vorbesc cu tine. Am nevoie de ajutorul tău.
   Urmă o scurtă pauză, după care Horowitz spuse.
   - Da, sigur. La Tony’s?
   - Nu. Nu la Tony’s. Undeva mai retras. Ca să nu ne audă toată lumea.
   Urmă o nouă pauză, de data aceasta ceva mai lungă.
   - Știi vechiul Regal Cinema de pe Park Drive East? Cel pe care vor să-l dărâme? Hai să ne întâlnim în parcare într-o oră.
   Pete făcu repede un duș, se bărbieri și se îmbrăcă cu un tricou curat.
   Ajunse în parcare și îl găsi pe Horowitz deja acolo, așezat pe capota mașinii, cu două cafele în mână.
   Pete luă cafeaua și o bău aproape pe jumătate dintr-o singură înghițitură, înfiorându-se.
   - Mulțumesc. Chiar aveam nevoie.
   Horowitz se uită lung la el:
   - Arăți ca naiba. Ce-ai mai făcut?
   Pete oftă și își trecu degetele prin părul încă umed.
   - Am fost la tribunal săptămâna trecută. Cazul Malone... nu merge prea bine.
   - Cum adică ai fost la tribunal? Nu mai ești reporter, ce căutai acolo?
   Horowitz se ridică în picioare și îl forță pe Pete să-l privească.
   - Pentru cine nu merge bine? Ce naiba faci? Ce se întâmplă aici?
   Pete se forță să nu-și ferească privirea.
   - Am fost să stau de vorbă cu avocatul doamnei Malone.
   Se făcu roșu la față.
   - Ce mama naibii? Dumnezeule, Wonicke...
   - Știu, știu. Nu mă mai bate și tu la cap. Am nevoie de ajutor.
   - Ai nevoie de ajutor? Pe cine încerci tu să ajuți? Aproape că m-ai implorat să-ți stabilesc o întâlnire cu Devlin. Și asta cu promisiunea să scrii ceva bun despre el. Și, peste noapte, te-au dat afară de la ziar și acum... ce naiba crezi că faci?
   După care Horowitz se opri și se schimbă la față.
   - Ah, înțeleg. Gândești cu celălalt cap.
   - Nu... nu e vorba despre asta.
   - Nu, sigur că nu. Niciodată nu e vorba de asta când ți se întâmplă ție, e ca-n Romeo și Julieta.
   Oftă, după care coborî privirea. Apoi spuse:
   - Și ce i-ai spus avocatului?
   - Nimic din ce nu știa deja.
   Se auzi un pescăruș în depărtare.
   - Și atunci ce naiba faci aici? De ce m-ai sunat?
   Așa că Pete îi spuse. Îi spuse de ce avea nevoie și îl văzu pe Horowitz schimbându-se din nou la față, încleștându-și mâna pe paharul de cafea. Până în clipa în care Horowitz îi întoarse spatele și se îndepărtă, Pete nu știu dacă avea să accepte.
   După care se gândi la Ruth.
   - Am citit despre cazul Kaufman.
   Horowitz făcu ochii mari, șocat. Pete înghiți în sec, după care scoase mai multe articole pe care le găsise în Biblioteca Publică din New York, la doar o lună după moartea copiilor Malone. Le întinse pe capota mașinii și îl văzu pe Horowitz uitându-se lung la ele, îl văzu căzut pe gânduri, după care ridică din umeri și încercă să nu se arate impresionat.
   - Și? Au trecut vreo 10 ani de atunci. Ce legătură are cu ancheta asta?
   - Au trecut aproape 10 ani. Din toamna lui 1957.
   - A trecut atât timp de atunci. Ce te interesează pe tine? Cazul Kaufman a fost unul simplu. Doi indivizi morți. Pur și simplu. Nimic de genul ăsta.
   Horowitz deja spusese prea multe.
   Pete trase adânc aer în piept.
   - Da, asta am crezut și eu la început. Tipul este suspectat de moartea partenerului său de afaceri. Nu-i tocmai o știre senzațională. Nici măcar nu există vreo dovadă că a fost vorba despre o crimă – se prea poate ca individul să se fi sinucis. Doar că o simplă sinucidere nu e o poveste la fel de incitantă.
   Pete nu se grăbi se vorbească, nu se grăbi deloc, sperând că nu va fi nevoit să continue, sperând ca Horowitz să intervină și să-i spună că totul era în regulă, că avea să-l ajute, că nu era nevoie să facă asta.
   Dar Horowitz nu spuse nimic.
   - Nu am mai reușit să găsesc niciun alt caz în care ai mai lucrat cu Devlin și m-am gândit că asta trebuie să însemne ceva. Așa că am mai făcut câteva cercetări.
   Urmă o pauză. Pete auzi în depărtare claxoanele mașinilor. Se auzi din nou strigătul unui pescăruș.
   După care Horowitz își drese glasul.
   - Vorbești prostii, Wonicke. Ești...
   - Am citit mărturia ta.
   Pete își coborî privirea spre articole și își linse buzele uscate. Trebuia să existe o soluție. Asta era ultima șansă – deja nu mai știa cum să o ajute.
   - Ai declarat că Kaufman ți-a mărturisit crima în timpul unui interviu, cu o zi înainte de a fi arestat. Cu două luni înainte să fie înjunghiat într-o răscoală în închisoare, în timp ce aștepta să-i înceapă procesul. Ce păcat pentru domnul Kaufman! Dar nu și pentru tine, nu-i așa? Pentru că acum e o știre în toată regula. Și ce știre. Două crime. O mărturie. Ambele victime sunt caucaziene, de clasă mijlocie, bogate. O treabă serioasă. Probabil că a deschis multe uși pentru tine.
   Vorbi pe nerăsuflate, sperând că Horowitz nu avea să sesizeze teama din glasul lui.
   - La proces, ai declarat că i-ai dat casetele cu interviurile înregistrate lui Devlin. Doar că acestea au dispărut undeva pe drum, înainte să mai ajungă în sala de judecată.
   Horowitz își feri privirea.
   - Devlin a declarat că înregistrările au fost pierdute. O astfel de greșeală în lanțul dovezilor înseamnă o pată în dosarul său. Poate chiar avea să-i pună în pericol șansele de promovare pentru anul viitor. Doar că eu nu cred că au existat vreodată aceste casete. Doar transcrierile lor. Transcrieri pe care tu însuși le-ai scris. Și dacă ar fi fost să se afle, cariera ta s-ar fi aflat în pericol. Iar tu ai fi fost distrus. Devlin și-a asumat vina. Cu asta te are la mână. De asta îi ești dator. Sunt sigur – n-ați mai lucrat împreună de atunci, nu-i așa? A fost decizia ta? Sau a lui?
   Dar Horowitz ridică privirea.
   - Vorbești prostii, puștiule. Nu ai nicio dovadă. Nada.
   Pete se forță să-l privească drept în ochi. Trebuia să sară la atac.
   - Cu o zi înainte de arestarea lui Kaufman, ziua în care ai pretins că i-ai luat interviu, a fost 27 septembrie 1957. Data... zise el. Data este dovada mea.
   Scoase o bucată de hârtie din buzunar și o despături. Era un necrolog, datat cu 28 septembrie 1957.
   - Am găsit-o tot la bibliotecă.
   Horowitz aruncă o privire, după care întoarse capul.
   - N-am nevoie să mă uit. Știu că eu l-am scris.
   Își scoase o țigară. Încercă de patru ori înainte să reușească să o aprindă.
   - Să știi și tu că a fost groaznic să scriu anunțul acela mortuar. L-am scris la căpătâiul lui Claire, în noaptea în care a murit.
   Pete își drese glasul.
   - Pe data de 27.
   - Da. Asistentele tot veneau la mine. Le-am implorat să nu o ia. Nu încă.
   - Horowitz... îmi pare rău.
   Horowitz se uită lung la el și spuse:
   - Știi ce? Chiar te cred.
   După care oftă.
   - Dacă se află, sunt un om terminat. Și poate chiar și Devlin, după tot acest timp.
   Pete își aminti de noaptea aceea din McGuire în care se întrebase cum de Horowitz ajunsese să se accepte drept genul de om care mințea. Dar acum își dădu seama că, la urma urmei, această alegere morală era doar o chestiune de a alege ce era mai important și de a se axa doar pe gândul acesta. Nu era nicio alegere la mijloc.
   Așa că își înghiți mila și dădu din cap. După care îi spuse din nou ce voia de la el.
   Horowitz își trecu mâna peste față.
   - Bine. Fie. Dumnezeule! Bine, am să te ajut. Și gata. Nu vreau să mai aud de tine, nu vreau să-mi mai ceri niciodată nimic. Și să faci bine să nu spui nimănui. Discuția asta n-a avut loc niciodată.
   Se întoarse cu spatele, dădu cu piciorul în podeaua de ciment, ridicând un strat de praf alb și bombăni:
   - Iisuse Hristoase. Ce ți-e și cu munca asta...
   Dădu cafeaua pe gât și aruncă paharul. Rămase cu privirea în jos câteva clipe, după care se întoarse cu fața.
   - Cunosc un tip care a lucrat o perioadă ca actor. Are nevoie de bani. O să accepte.
   - De unde îl cunoști? Ai încredere în el?
   - E... este nepotul soției mele. Soi rău.
   Scutură din cap și oftă.
   - O să te coste. Sper că știi asta.
   Pete încercă să nu se gândească la mama lui. Se concentra pe cecul pe care avea să i-l trimită pentru viitorul lui.
   - Am bani.
   Horowitz se uită lung la el.
   - Nu pot să cred. Ești sigur că vrei să faci asta?
   - N-am încotro. Trebuie s-o ajut.
   Horowitz dădu din nou din cap.
   - Sărmanul de tine.
   După care oftă.
   - De unde știi că e nevinovată?
   Pete îl privi drept în ochi.
   - Nu știu.
   Horowitz dădu să spună ceva, dar Pete îl opri.
   - Cred că e nevinovată. Sper să fie. Dar e... nu vreau să ajungă la închisoare.
   După care își coborî privirea ca să nu fie nevoit să vadă expresia de pe chipul lui.
   - Dumnezeule, Wonicke, sper că știi ce faci.
   Urmă o pauză lungă, după care Horowitz spuse:
   - Ascultă la mine, dacă faci asta, nu mai e cale de întoarcere. N-o să mai fi același om. Minciunile schimbă totul.
   Se uită lung la Pete.
   - Dar aș spune că deja te-ai schimbat.
   Urmă o tăcere apăsătoare. După care Horowitz spuse:
   - Încă ceva. Să știi că am urmărit multe procese. Jurații sunt imprevizibili. Chiar dacă faci asta, să știi că tot e posibil să ai de pierdut. Mi-ai spus că Charlie Devlin și-a folosit mărturia ca să o înfățișeze pe doamna Malone drept curva Babilonului. Cu probleme cu alcoolul. Înfățișarea ei. Toți bărbații aceia.
   - Și, ce-i cu asta?
   - Mai gândește-te, asta e tot ce am de spus. Dacă faci asta, riști tot ce ai, cine ești tu cu adevărat – ești față-n față cu un grup de oameni care sunt convinși că e dreptul lor de la Dumnezeu să facă ce trebuie. Au petrecut ore întregi ascultându-l pe Devlin înfățișând-o ca pe o femeie de moravuri ușoare și alte ore în care au auzit-o pe această doamna Gobek spunând că a văzut-o pe doamna Malone cu ochii ei. Chiar crezi că or să cadă de acord că cel mai bun lucru e să o lase pe femeia cea rea să iasă în libertate?
   Pete ar fi vrut să-i dea una. Ar fi vrut să-i dea una pentru că spusese una ca asta.
   - N-or să aibă încotro. O să aducă dovezi.
   - Da, da, dovezi. Să știi că dovezile și declarațiile martorilor nu înseamnă tot. Nu uita de asta.
   Dar nu mai avea timp de gândire. Ruth avea nevoie de el.
   Pete notă numărul de telefon pe care i-l dădu Horowitz. Dădu câteva telefoane. Iar luni dimineața, Scott chemă un nou martor să dea declarație.

   Ruth rămase cu capul sprijinit pe mână, ascultând pledoariile bărbaților din jurul ei. Se uită la fotografiile cu Frankie și Cindy de pe panou, își aminti de doctorul Dunn, de declarația lui.
   Aruncă o privire spre Frank și văzu că și el era cu ochii la fotografii.
   Pentru toți ceilalți din încăpere, copiii ei doar niște trupuri. Pielea lor, dinții lor, hainele lor, șuvițele de păr, conținutul stomacurilor lor – erau doar recuzite menite să dovedească ceva. Dar cândva, de mult, fuseseră copilașii ei. Copilașii lor. Oricât de rău ar fi mers lucrurile între ei doi, ea și Frank aveau acel ceva.
   Ridică privirea spre zâmbetele lor știrbe și simți că ar fi dat orice să mai simtă o dată îmbrățișarea lor, căldura lor. Copiii aceia care obișnuiau să se certe, să chicotească și să urle, să mănânce cereale, și portocale, și chifteluțe. Care făceau mizerie, care își cojeau fructele și își pătau hainele și mânuțele.
   Iar acum, toate acele amintiri fuseseră reduse la probe, la rapoarte, la declarații cu multe cuvinte. La încăperea aceasta.
   Închise ochii, alungând din minte gândurile acelea despre sala de judecată. Nu voia ca acelea să fie ultimele sale amintiri alături de copiii săi.

   Pete îl văzu apropiindu-se de boxa martorilor, așezându-se pe scaun și jurând să spună adevărul. Își ținu în frâu senzația de greață și încercă să se concentreze.
   - Vă rog să vă prezentați.
   - Numele meu este Clyde Harrison.
   - Domnule Harrison, vă rog să ne spuneți unde vă aflați pe data de 13 iulie 1965.
   - Eram în Queens. Eram în vizită la un prieten de pe 72nd Road, în apropiere de Main Street. Alături de soția și copiii mei, zise el, făcând semn spre o femeie cu păr scurt și șaten, care stătea pe rândul al doilea și care roși.
   - Ce vârstă aveau copiii dumneavoastră la vremea respectivă?
   - Ei bine... Robert avea vreo 5 ani – e născut în aprilie. Iar Mary împlinise 3 ani în martie.
   Părul blond al lui Harrison străluci sub luminile puternice din sala de judecată și îi zâmbi frumos lui Scott. Același zâmbet cu care îl întâmpinase și pe Pete cu două zile înainte, când își dăduseră întâlnire în Kissena Park. Același zâmbet cu care îi mulțumise lui Pete când acesta îi întinse 1000 de dolari din asigurarea tatălui său în bancnote de 200.
   - Și ce făceați acasă la prietenul dumneavoastră în seara aceea?
   - Ei bine, domnule, să vă explic. Eu și soția mea am avut ceva probleme în vara aceea. Locuiam în Garden City și lucram la fabrica Ford. Pe scurt, a urmat un val de concedieri și mi-am pierdut locul de muncă în aprilie. Ne căutam cu toții de muncă și nu am reușit să găsesc nimic, iar în iulie deja stăteam prost cu banii. Am dat o grămadă de telefoane, dar nu s-a putut face nimic.
   Luă o gură de apă și își aranjă cravata.
   - După care am fost sunat de prietenul unui prieten care mi-a zis că m-ar putea ajuta. Oricum, nu mai aveam bani de chirie, așa că ne-am făcut bagajele și ne-am dus la el acasă, pe Kew Gardens Hills. Pe 12 iulie. M-am gândit să stăm câteva zile cu el, să mă interesez de slujba asta și apoi să ne mutăm și noi undeva. Lucrurile păreau să meargă în direcția cea bună.
   Hirsch se ridică în picioare cu aerul unui bărbat care nu voia să atragă atenția spre astfel de lucruri.
   - Obiectez! Această declarație nu are nicio relevanță.
   Scott interveni:
   - Domnule judecător, această declarație este relevantă. Încerc doar că stabilesc un context ca să înțelegeți motivul pentru care domnul Harrison și familia acestuia se aflau în Queens, în noaptea de 13 iulie 1965.
   Judecătorul ezită, după care spuse:
   - Bine. Dar vă rog să treceți la subiect, domnule Scott.
   - Mulțumesc. Continuați, domnule Harrison.
   - Ei bine, lucrurile nu au mers cum ne-am fi așteptat. N-am reușit să mă angajez, iar tipul n-a vrut să ne mai țină în apartamentul lui. Eu și Kathy ne tot certam – nu aveam bani, nu aveam unde să stăm, nu știam încotro s-o apucăm. Ea voia să mergem cu copiii acasă la părinții ei, în Wayne County, până ne puneam pe picioare, și eu am refuzat. Orice bărbat vrea să își întrețină familia fără să stea la mila nimănui.
   Pete aruncă o privire spre jurați. Majoritatea păreau empatici; vreo doi încuviințară.
   - În fine, în seara următoare, lucrurile... lucrurile s-au aprins.
   - Adică pe 13 iulie?
   - Da. Ron – tipul la care stăteam – ne-a spus la cină că voia să plecăm în dimineața următoare. Că pleca într-o călătorie. Ei bine, nu l-am crezut – am crezut că încerca să scape de noi. I-am spus că mi se pare urât din partea lui să dea afară din casă un om care are nevoie de ajutor. Să lase o familie pe stradă.
   Harrison oftă și își trecu degetele prin păr.
   - Atmosfera s-a încins și, în cele din urmă, i-am zis că o să plecăm în clipa aceea, că nu aveam de gând să mai stăm o noapte sub acoperișul lui. Aveam și eu mândria mea.
   Pete aruncă din nou o privire spre jurați. Câțiva încuviințară.
   O să fie bine, își spuse el. Se uită la Ruth, sperând ca și ea să întoarcă privirea spre el. Voia să îi vadă expresia de pe chip când avea să-și dea seama că lucrurile începeau să meargă în favoarea ei.
   O să fie bine și o să merite toate eforturile.
   - Soția mea a început să plângă. S-a dus în camera de oaspeți, unde dormeam noi, și s-a întins pe pat. Mi-a zis să mă duc să vorbesc cu el și să-mi cer scuze. I-am spus că era prea târziu și... ei bine, am început să ne certăm. Am făcut gălăgie, așa că cei mici s-au trezit, Mary a început și ea să plângă și... n-am mai suportat, am plecat de acolo. M-am dus să mă plimb. Să mă liniștesc. După care am sunat-o pe Kathy și i-am zis să-și sune părinții. Să le spună că venim să stăm la ei o perioadă. Nu mai aveam alte variante. Ron deja plecase, așa că eu și Kathy am băut o cafea și am-mai stat de vorbă. Am făcut un duș și ne-am împachetat lucrurile. Am dus lucrurile la mașină cât timp ea i-a pregătit pe cei mici, după care m-am dus s-o ajut și am plecat.
   - Mașina era parcată în fața clădirii?
   - Nu am găsit niciun loc de parcare acolo, așa că am lăsat mașina după colț, pe Main Street.
   Pete îl văzu pe Devlin tresărind în scaun, cu chipul încordat.
  - Domnule Harrison, pe la ce oră ați plecat din apartamentul lui Ron?
   - Ei bine, am mâncat de seară abia pe la 9 și după toată nebunia aia... M-am plimbat vreo oră prin cartier, poate chiar mai mult, așa că să fi fost vreo două noaptea când am plecat. Am aruncat o privire prin cameră să mă asigur că nu lăsăm nimic în urma noastră și țin minte că m-am uitat la ceas. Țin minte că m-am gândit că era tare târziu să-i sunăm atunci pe părinții lui Kathy.
   - Așadar, dumneavoastră și soția dumneavoastră ați ieșit afară cu cei mici: îi țineați în brațe?
   - Soția mea o avea în brațe pe Mary, care dormea. Eu l-am luat în brațe pe Robert, dar mi-a zis că vrea să stea cu mama lui. Bănuiesc că era încă supărat că ne auzise certându-ne. L-am lăsat din brațe, iar el a fugit spre ea și a ținut-o de mână până ce am ajuns la mașină, după care a venit și m-a prins din urmă.
   Pete rămase cu urechile ciulite, de teamă că Harrison avea să uite ceva, să spună ceva greșit. Îi luase ore întregi să vină cu toate aceste detalii, să le scrie pe hârtie. Bărbatul care îl juca pe Clyde Harrison aruncase o privire peste scenariul lui și îi spusese:
   - O să-mi ia ceva să memorez toate astea. O să-mi câștig banii ăia, nu glumă.
   De data aceasta, Scott se întoarse cu fața spre juriu.
   - Ați auzit de la celălalt martor, doamna Gobek, că a văzut o femeie și un bărbat, alături de doi copii, pe Main Street, în dimineața de 14 iulie 1965. Doamna Gobek a identificat-o pe femeie ca fiind inculpata.
   Se întoarse din nou cu fața spre Harrison.
   - Domnule Harrison, puteți să ne confirmați că, la scurt timp după ora două, în dimineața de 14 iulie, vă aflați pe Main Street alături de soția dumneavoastră și cei doi copii?
   - Da, așa este.
   Scott încuviință, așteptă o clipă, după care se întoarse cu fața spre jurați.
   - Domnule judecător, nu mai am alte întrebări.
   Pete aruncă o privire spre Frank, care era încruntat, de parcă nu înțelegea ce legătură avea declarația lui Harrison, după care se uită spre Ruth și o văzu cu mâinile împreunate, ca într-o rugăciune. Se uită la profilul ei, la felul în care pomeții îi ieșeau prin piele.
   Hirsch sări în picioare, trecând direct la atac.
   - Domnule Harrison, evenimentele descrise de dumneavoastră au avut loc acum mai bine de 18 luni și, cu toate acestea, ne-ați povestit în detaliu noaptea aceea. Probabil aveți o memorie extraordinară. Ba chiar excepțională.
   - Mulțumesc, domnule, răspunse Harrison.
   Pete ar fi vrut să înceapă să aplaude. Dar Hirsch nu terminase încă.
   - Și cum se face că ați reușit să vă amintiți evenimentele petrecute într-o noapte din vara lui 1965 cu atâta lux de amănunte?
   - Ei bine, domnule, au fost niște vremuri tare grele pentru noi. Ceva greu de uitat. Iar noaptea aceea a fost cumplită. Când Ron ne-a spus să plecăm... ei bine, în viața mea nu m-am simțit mai înfrânt. Să vă zică și Kathy, de-abia dacă ne certam vreodată.
   - Înțeleg.
   Hirsch făcu o scurtă pauză, după care spuse:
   - Și cum se face că ați ieșit la iveală de-abia acum, exact la momentul potrivit?
   - Ei bine, în noaptea aceea am plecat acasă la părinții ei și, ei bine... în ziarele de acolo n-a apărut niciun articol pe tema asta. Și, oricum, nu ne ardea nouă de citit ziare – Kathy avea grijă de copii, iar eu îmi căutam disperat de lucru. Au fost zile întregi în care m-am trezit la miezul nopții să mă așez la coadă la angajări. Iar când nu umblam să-mi caut de lucru, îl ajutam pe tatăl lui Kathy prin casă, ca să-mi fac și eu de treabă. Iar 5 săptămâni mai târziu, m-a sunat un amic – fratele lui lucra la o fabrică în Cleveland – și mi-a zis că se extindeau, că aveau nevoie de oameni. M-am urcat în Greyhound, mi-am luat de muncă, am găsit un apartament în care să locuim și am trimis după soția mea și după copii. Iar de atunci și până acum... ei bine, să știți că în ziarele din Ohio nu prea se scrie despre crimele din Queens.
   - Și atunci cum ați aflat de cazul acesta, domnule Harrison?
   - Am venit câteva zile în vizită la părinții soției mele și am citit despre proces în ziarul de vineri. Despre declarația doamnei, despre ce a văzut pe fereastră în noaptea respectivă. Și de îndată ce am văzut când s-a întâmplat totul, mi-am dat seama că era vorba despre noi.
   - Ce coincidență fericită, spuse Hirsch cu amărăciune, dar își mută privirea spre judecător și spuse: Nu mai am nicio întrebare.
   Harrison ieși din boxa martorilor, iar Pete răsuflă ușurat. Se uită lung la jurați. Păreau căzuți pe gânduri; câțiva dintre ei își luau notițe.
   Ruth se rezemă de spătarul scaunului și îi șopti ceva lui Scott. Îi făcu semn să se uite la ce scrisese pe carnețelul de pe masă, sublinie de două ori, după care se întoarse spre asistentul lui Scott și începu să vorbească cu înflăcărare, cu ochii sclipitori. Pete aruncă o privire spre Frank, care rămăsese cu ochii la Ruth. Părea neliniștit.
   Hirsch era încruntat, sfătuindu-se cu echipa lui, răsfoind hârtiile, analizând mai multe paragrafe cu degetul.
   Iar de partea cealaltă a sălii de judecată, Devlin părea de-a dreptul furios.

   Pledoaria finală a lui Scott dură aproape două ore. Ca de obicei, fu rațional. Cumpătat.
   Îl prezentă pe Johnny Salcito ca un bărbat mânat de furie; Lena Gobek era o visătoare dornică de atenție.
   - Faptul că pretinde că are un auz supraomenesc ne spune că preferă să creeze drame, să distreze publicul, decât să spună adevărul.
   Încercă să atace ancheta acuzării și să se axeze pe mărturia lui Clyde Harrison, dar de-abia dacă făcu referire la Ruth. Pete se uită spre jurați și se întrebă dacă nu cumva era o abordare greșită. Iar odată ce Hirsch își termină și el pledoaria, fu sigur de asta.
   Hirsch se ridică în picioare, se apropie de boxa juraților și așteptă câteva clipe, să sporească tensiunea.
   - Dragi jurați, ancheta acuzării a reușit să dovedească următoarele probe incontestabile: în primul rând, în seara de 13 iulie 1965, inculpata și-a strangulat fiul, pe Frank Jr., și pe fiica ei, Cindy Marie; în al doilea rând, inculpata a încercat să-și ascundă fapta descotorosindu-se de trupurile copiilor la depărtare de locuința ei; și în al treilea rând, chiar dacă se prea poate ca inculpata să fi avut un complice care a ajutat-o să se descotorosească de trupurile copiilor, ea este singura vinovată pentru moartea lor. Doamna Lena Gobek a declarat deja că a văzut-o pe doamna Malone alături de cei doi copii ai ei în noaptea respectivă. Această dovadă contrazice în mod direct propria declarație a doamnei Malone. Dar Lena Gobek nu are niciun motiv să mintă, ci a venit să depună mărturie, renunțând la reticența sa, la dorința de a rămâne anonimă, o simplă casnică din Queens. A venit să depună mărturie pentru că a considerat necesar să ia atitudine și să spună adevărul în fața instanței de judecată. Ați auzit mărturia domnului Salcito despre comportamentul doamnei Malone, despre atitudinea sa cu privire la copii și la statutul de mamă. L-ați auzit spunând că doamna Malone i-a mărturisit că și-a omorât copiii, pentru că prefera să îi vadă morți decât alături de tatăl lor.
   Hirsch vorbi cu și mai mult patos.
   - Domnul Salcito nu pretinde a fi vreun erou. Nu a pretins niciodată a fi ceva ce nu este. Dar a ales să vină în fața dumneavoastră și să spună adevărul. Nu a avut nimic de câștigat, ci doar de pierdut – dar a venit și a spus adevărul despre relația sa cu doamna Malone: și nu doar în fața domnilor jurați și în fața tuturor oamenilor din această sală de judecată, dar și în fața soției sale și în fața lumii. Să spună adevărul astfel într-un mod atât de deschis și sincer i-a pus în pericol căsnicia. Dar noi trebuie să apreciem sinceritatea și viziunea lui asupra adevărului.
   După care își îndreptă atenția asupra lui Ruth.
   Prezentă din nou toate detaliile oribile: sticlele goale găsite în apartamentul ei; toți prietenii de sex masculin; faptul că își cumpărase o rochie nouă la o zi după dispariția copiilor săi. La o zi după ce fusese găsit trupul lui Cindy.
   În timp ce ascultă versiunea lui Hirsch a poveștii lui Ruth, Pete simți că se înroșește în obraji și că i se încleștează maxilarul. Aruncă o privire spre ea și o văzu cu ochii plecați, de parcă ar fi cerut milă. Simți un nod în gât și își îndreptă din nou atenția asupra lui Hirsch, care se apropia de deznodământ.
   - Dragi jurați, vă cer să o găsiți vinovată. De uciderea acelor doi copii de către cea în care ar fi trebuit să aibă încredere deplină. O crimă cumplită. Frankie și micuța Cindy vor dreptate – zise el, uitându-se la fotografiile cu cei doi copii care tronaseră pe panoul din sala de judecată încă din prima zi, arătând spre ei.
   Lăsă brațul să-i cadă pe lângă corp și se uită spre juriu cu o expresie sinceră, aproape nobilă.
   - Vă rog, dragi jurați. Nu ignorați plânsetele acestor copii.

   După ce judecătorul îi anunță pe jurați că venise timpul să înceapă deliberările, Pete mai rămase vreo două ore pe holurile tribunalului. În cele din urmă, aprodul veni să îi anunțe că juriul încă mai avea nevoie de timp și că își terminaseră treaba pe ziua de astăzi. Ieși din tribunal și își întinse oasele, masându-și umerii, bucurându-se de aerul rece al serii.
   Se urcă în mașină, dar nu avu chef să meargă acasă. Deschise geamurile și dădu câteva ture cu mașina. Cu gândul la Ruth, întrebându-se cum se simțea ea. Cu gândul la Scott și la expresia lui înfrântă.
   La un moment dat ajunse în cartierul fostei locuințe a familiei Malone și decise să se ducă la 72nd Drive. Parcă mașina – și observă lumina aprinsă în apartamentul Malone. Văzu o siluetă în spatele draperiilor.
   Adrenalina îl lovi ca un val de apă rece și simți inima sărindu-i în piept. Trase adânc aer în piept.
   Ce prostie!
   Probabil că era un vecin care venise să se asigure că totul era în regulă. Sau poate că Frank găsise un chiriaș.
   Nu existau fantome.
   Cu toate acestea, în timp ce ieși din mașină și se forță să se îndrepte spre ușa de la intrare, simți fiori pe șira spinării.
   Trase din nou aer în piept, încercând să-și regleze bătăile inimii, și își băgă mâinile în buzunar, ca să-și simtă pumnii înfierbântați, ca să se asigure că nimeni nu avea să-l vadă tremurând din toate încheieturile.
   Ușa de la intrare era deschisă, iar ușa de la apartament era întredeschisă. De parcă oricine ar fi fost acolo îl aștepta.
   Atinse ușa și privi cum se balansează ușor, deschizând în fața lui o umbră neagră, lungă. După care auzi un râs mecanic, îngrozitor, al unei jucării pentru copii.
   Se lăsă ghidat de zgomotul acela, iar când ajunse în pragul ușii și văzu o siluetă cocoșată la perete, îi trecu un vuiet pe la ureche și crezu că o să leșine.
   După care ochii lui începură să asimileze întunericul și îl recunoscu pe cel care era acolo. Îl zări întins pe jos, între cele două paturi, sprijinit de perete, rotind cheia în spatele unei păpuși amuzate, sub lumina felinarelor de pe stradă care îi dădea o strălucire profană.
   - Domnule Malone.
   Frank ridică indiferent privirea, de parcă s-ar fi întâlnit, pur și simplu, la bar. Se uită lung la el.
   - Ah, bună. Ești reporterul ăla. Womack, parcă?
   - Wonicke. Pete Wonicke.
   În întinse mâna, iar Frank i-o strânse fără să se ridice.
   - Eram prin zonă și am văzut lumina aprinsă.
   Pete scoase pachetul de țigări, îi oferi una și se așeză lângă el.
   - Domnule Malone, nu vreau să-mi bag nasul, dar ce căutați aici? Sunteți bine?
   Frank se întoarse cu fața spre el și îi zâmbi, dar era un zâmbet fără umor sau căldură.
   - Wonicke, copiii mei sunt morți, iar soția mea riscă să fie condamnată la închisoare pentru moartea lor. Ți se pare că sunt bine?
   - Îmi pare rău...
   - Nu-i nimic. Știu că ai intenții bune, zise el, oftând. Probabil că ți se pare ciudat că sunt aici.
   - Da... puțin.
   - Pot la fel de bine să aștept aici. Nu pot să dorm și orice ar fi să se întâmple mâine în sala de judecată, tot trebuie să aștept și eu undeva, nu?
   - Da, sigur.
   Frank aruncă o privire spre camera goală, strângând covorul în palmă.
   - Știam că o s-o găsesc goală. Nu au reușit s-o închirieze. Oamenii se arată interesați – familii, cu copii - după care aud ce s-a întâmplat aici și nu vor să se mai mute. Chiar dacă poliția zice că nu s-a întâmplat nimic aici, în apartament. Dar, știi și tu cum e. Zic că se simte o atmosferă încordată. Fantome. Lucruri rele. Și tot așa. E același lucru, nu-i așa?
   - Da, probabil că da.
   - Pe mine nu mă deranjează fantomele, zise Frank.

   La 7 dimineața, Pete era deja la tribunal. Își luă o ceașcă de cafea tare servită pe hol. Luă coridorul la pas.
   Fumă țigară după țigară. Coridorul începu să se umple: cu polițiști, cu reporteri, cu oameni curioși. Scott îl salută din priviri, după care se uită la Hirsch, care vorbea în șoaptă cu asistentul lui.
   De-abia după ora 11 fură chemați în sală. Aprodul îi anunță pe un ton calm, dar vestea explodă în mijlocul mulțimii ca o bombă.
   - S-a întors juriul! S-au întors!
   Fiecare se așeză la locul lui, iar Pete aruncă o privire în jurul lui. Juriul deliberase timp de 16 ore. Nu avea de unde să știe dacă era un semn bun sau nu și, după expresia de pe chipurile lor, Scott și Hirsch păreau și ei la fel de neștiutori.
   Ruth rămase la locul ei. Fotografiile copiilor fuseseră luate de pe panou și părea că nu știe unde să se uite. Își ținea mâinile împreunate în poală. Era palidă și avea cearcăne adânci sub ochi. O văzu întorcându-se cu fața spre Scott, îi șopti ceva și încercă să zâmbească.
   După care jurații își făcură intrarea. Scott o apucă pe Ruth de braț și îi șopti ceva la ureche. Ea încuviință, își mușcă buza și rămase cu privirea ațintită spre jurați.
   Judecătorul făcu liniște în sală, după care spuse:
   - Dragi jurați, ați ajuns la un verdict pentru infracțiunea de crimă cu premeditare?
   Primul jurat se ridică în picioare. Era un tip scund, umflățel, la vreo 50 de ani, cu chelie și ochelari cu rame groase. Genul de bărbat pe care nu l-ai fi observat pe stradă.
   - Da, domnule judecător.
   - Care este verdictul?
   Pete își strânse palmele. Ridică privirea spre Ruth.
   - Inculpata a fost găsită vinovată de crimă cu premeditare.
   Trebuie să fie o greșeală.
   E o greșeală.
   Dar Pete simți realitatea în tot corpul. Simți un gol în stomac și rămase fără aer, de parcă l-ar fi lovit cineva. Căzu pe scaun, șocat, după care auzi un geamăt de la masa apărării și o văzu pe Ruth cu ochii în lacrimi.
   - Dumnezeule, nu, nu!
   - Dragi jurați, ați ajuns la un verdict pentru infracțiunea de ucidere din culpă?
   - Da.
   - Care este verdictul?
   - Inculpata a fost găsită vinovată de ucidere din culpă.
   O clipă, timpul păru să se oprească în loc. După care se auzi un bocet cutremurător care crescu în intensitate și volum.
   Ruth se ridică în picioare și strigă:
   - Nu vă interesează cine mi-a omorât copiii! Nu vă interesează!
   Judecătorul încercă să facă liniște, iar Ruth se prăbuși în brațele lui Scott, în lacrimi. Pete o privi neajutorat și o văzu roșie la față, cu ochii în lacrimi, văzu clipa în care masca ei perfectă se cutremură, iar Ruth căzu pradă durerii.
   Lumea vuia în sala de judecată. Oamenii deschiseră larg ușile, azvârlindu-le cu putere de pereți. Reporterii se grăbiră să ajungă la un telefon.
   Pete aruncă o privire spre Frank, care stătea ghemuit în scaunul lui, cu capul în palme.
   Judecătorul lovi din nou cu ciocănelul și ridică vocea ca să se facă auzit.
   - Declar cazul încheiat. Jurații sunt liberi să plece.
   Doi gardieni se apropiară de Ruth. O luară de brațe și o smulseră de lângă Scott, purtând-o spre ușa de la ieșire.
   Pete se ridică cu greu în picioare și se apropie de ea.
   - Ruth, sunt aici.
   Întinse mâna spre ea, de parcă ar fi putut să o atingă.
   Ea se zvârcoli în strânsoare, cu privirea încețoșată.
   - Sunt aici, Ruth. Am să te scot de aici. O să găsesc o modalitate, îți jur.
   Ușa se închise în urma lor și nu avu nici cea mai mică idee dacă îl auzise sau nu.
   Sala de judecată se goli rapid acum că spectacolul se încheiase. Pete se îndreptă spre primul rând, luptându-se cu valul de oameni și se prăbuși într-un scaun, amorțit.
   După care auzi un hohot de râsete și ridică privirea ca să îl vadă pe Hirsch cu trupa de polițiști, bătându-l pe Devlin pe umăr. Citi satisfacția de pe chipul lui Hirsch. Pete își mută privirea și spre Devlin, așteptând să vadă aceeași expresie triumfătoare. În schimb, îl văzu pe Devlin cu ochii la fotografiile copiilor care domniseră deasupra sălii de judecată de-a lungul procesului.
   Pete rămase cu ochii la ei și îl văzu pe Devlin întorcându-se cu fața la Hirsch, după care coborî privirea spre mâna care îl ținea de braț, cu dezgust.
   Devlin vorbi pe un ton domol și cu un chip inexpresiv:
   - Nu simt nicio plăcere, domnule Hirsch. Cei doi copii sunt însă morți și multe alte vieți au fost distruse.
   După care adăugă:
   - Dar am făcut dreptate. Am prins-o pe târfa aia. Am pus mâna pe ea.
   Și se îndreptă spre ușă, cu Quinn pe urmele lui.

Capitolul 20

   Din multe puncte de vedere, evidente, Pete a reușit să treacă peste acest episod.
   La două luni după proces, a aplicat pentru un program de master în istorie, după care s-a angajat ca profesor la o școală privată. Slujba de la librărie nu era de ajuns – trebuia să facă ceva mai mult decât să-și câștige existența. Și, uneori, explicându-le copiilor greșelile din trecut, simțea că face ceva.
   În zilele libere, mergea la film. Seara ieșea la plimbare și avea nevoie de un pahar de whisky ca să poată adormi.
   Dar Ruth Malone a rămas primul lucru la care se gândea în fiecare dimineață. A încercat să iasă cu alte fete, dar se simțea ca și cum le înșela, așa că s-a oprit la un moment dat. Uneori, vedea un anume gen de femeie într-un bar, cu un fel anume de a se mișca și, cu toate că știa că nu are cum să fie ea, de fiecare dată trebuia să se asigure.
   Și-a notat în calendarul din bucătărie data audierii ei și se uita la ea de fiecare dată când își pregătea cina. Cu două săptămâni înainte de audiere, nu a mai putut rezista și i-a trimis o scrisoare îi care i-a spus că o să fie și el prezent.

   Și-a încercuit în calendarul ei de deasupra patului data audierii, astfel încât să fie primul lucru pe care îl vede dimineața. A încercat să nu-și facă speranțe, dar speranța e tot ce i-a mai rămas. Speranță și timp de gândire. A încercat să nu-și imagineze cum a continuat fără ea lumea din exterior.
   De aproape 4 ani a încercat să se gândească la prezentul ei, zi de zi: la bibliotecă, la programul de curățenie, la coada de la baie. La senzația de a dormi pe salteaua aceea noapte de noapte și la zilele șterse în fiecare zi din calendar înainte de a merge la culcare.
   Rareori își permitea să se gândească la trecut. La copii, la Crăciunurile petrecute împreună; la părul împletit al lui Cindy; la felul în care Frankie își vâra limba prin dinții din față când încerca să-și scrie numele cu litere tremurate.
   Și în ultima perioadă, preocupată de viitoarea audiere, își aducea aminte de frânturi din perioada procesului. Iar asta o ducea cu gândul la Devlin: la felul în care s-a uitat la ea în acea primă dimineață în apartament. La silueta lui masivă în boxa martorilor, la vocea lui groasă care răsuna cu ecou în sala de judecată. Mai mult decât orice, își amintea de ochii aceia cu pleoapele căzute care o urmăreau de la distanță în nenumărate baruri și încăperi urâte.
   Își amintea în mod special de un anume interviu. Și acum, după ce a avut atât timp să pună lucrurile cap la cap, nu-și putea scoate din minte acea acuzație. Acel detaliu care nu se lega.
   Nu și-a putut lua gândul de la acele povești cusute cu ață albă – care continuau să se destrame pentru ca totul să iasă la iveală. Până ce într-o dimineață s-a trezit și – gata, era limpede ca lumina zilei. Brusc, a înțeles tot. Așa că a scris o scrisoare, a completat un formular pentru vizite și a așteptat.

   Mai fusese deja de sute de ori în camera aceasta sau în una foarte asemănătoare. Stătuse deja de sute de ori pe aceleași scaune tari, față-n față cu aceiași vizitatori, de partea cealaltă a acelorași mese. Avocații săi. Mama ei. Gina.
   Lou a venit o singură dată să o viziteze, la o săptămână după proces.
   - Iubita mea, trebuie să fac ce e mai bine pentru afacerea mea, îi spuse el. Știi asta. Trebuie să mă gândesc la clienții mei.
  Ruth nu spusese nimic.
   - Totul trebuie să fie curat ca lacrima. Știu că mă înțelegi.
   Ruth nu-i spusese nimic, doar se uitase la fața lui după ce tăcuse. Se ridicase să plece. Ajunsese în pragul ușii, îl strigase pe gardian și plecase fără să mai arunce vreo privire în urmă, luându-și banii pe care îi dăduse avans lui Scott.
   Gina era singura care reușea cumva să o scoată din atmosfera de închisoare, să o transporte pentru câteva clipe în lumea reală. Nu obișnuiau să vorbească prea mult despre apeluri, despre instanțe de judecată ori sentințe, ci se amuzau pe seama trecutului.
   Cel mai mult ura mirosul din acel loc. La început, se oferise să ajute la curățenie, știind prea bine că prefera mirosul de înălbitor și de săpun mirosului de mâncare din bucătărie. Iar în bibliotecă era și mai bine: liniștea aceea, mirosul de hârtie veche. Dar oricât de mult ar fi încercat, nu putea să suporte duhoarea aceea usturătoare care apărea din cauza atâtor oameni care locuiau la un loc.
   Gina o ajutase să blocheze astfel de gânduri. Până într-o zi în care îi spusese că nici ea nu va mai putea să vină să o viziteze.
   - Mick și-a găsit o nouă slujbă. Una bună.
   - Chiar așa? Mă bucur, G.
   - E în Orange County. E o oportunitate extraordinară.
   Cuvintele ei veniră pe nerăsuflate: entuziasmul ei, nevoia de a-i spune tot. De a se elibera.
   - Da, dar Orange County nu-i așa departe.
   Gina îi aruncase un zâmbet trist.
   - E vorba despre Orange County din California, draga mea. Nici măcar nu știam că există și acolo. Ciudat, nu-i așa? A obținut o slujbă tocmai acolo și m-a rugat să mă duc cu el. Ba chiar am început să vorbim de căsătorie.
   O apucase pe Ruth de mâna ei subțire cu mâna ei puternică.
   - Simt că e ultima mea șansă. Dacă nu plec cu el... ei bine, ce-o să se aleagă de mine?
   Se uitase lung la ea, implorând-o din priviri. Ruth încercase să-i zâmbească. Îi spusese să se ducă. Dacă ar fi avut de ales, și ea ar fi făcut același lucru: s-ar fi dus undeva unde să nu o știe nimeni.
   Așa că singurele persoane care o mai vizitau acum erau noul ei avocat din oficiu și mama ei, mama ei cu același surâs amar, mama ei cu același mâini obosite de penitență și rugăciuni.
   Lună de lună, Ruth se uita în spatele vizitatorilor săi, spre același perete cu faianță albă, mâzgălit de inițiale, înjurături și promisiuni. Însă Frank veni astăzi să o viziteze, iar imaginea lui reuși să îi atragă toată atenția. Silueta lui masivă reușea cumva să umple încăperea micuță și parcă nu mai observă faianța albă, masa sau gardianul – ci doar silueta lui familiară, masivă. Se așeză în fața lui la masă, iar amintirile o năpădiră fără încetare: fiecare cu o altă poveste din trecut. Și-l aminti cântând alături de Buddy Holly de la radioul din mașină. Nu mai știa încotro se îndreptau, dar își aminti că ploua afară, că bătea cu degetele în volan și că începuse să cânte fals doar ca să o audă pe ea râzând.
   Își aminti cum stătea tolănit în bancă la școală, cu picioarele întinse, cu mâinile în buzunar. Stătuse doi ani în spatele lui la școală și încă reușea să-și amintească felul în care arăta la 15 ani. Linia maxilarului său. Părul lui ondulat la tâmple. Alunița de pe gât, primul lucru pe care îl observase la el.
   Își aminti de noaptea nunții, de cât era de serios, de cât de mult își dorea ca totul să fie bine, mirosul lui în acea primă dimineață când se trezise alături de el. Căldura lui, trupul lui de care se lipise în somn. După toți acești ani.
   Se așeză pe scaun și își acordă câteva clipe ca să se obișnuiască din nou cu el. Pentru că acum putea. Pentru că deja ajunsese să nu îi mai pese de ce credeau și de ce simțeau ceilalți, pentru că deja nu mai avea nimic de pierdut. Și, când se simți pregătită, ridică privirea.
   - Frank.
   El îi zâmbi. Același zâmbet timid care îi făcea inima să tresară la 17 ani și care deja o scotea din sărite la 24.
   - Ruthie. Cum mai ești?
   - Cum mă știi.
   El dădu din cap, de parcă îi spusese ceva interesant:
   - Arăți bine.
   Iar de data aceasta îi zâmbi și ea pentru că era perfect conștientă de faptul că nu arăta bine, nici măcar pentru 32 de ani. Era trasă la față, obosită, trecută prin viață. Când își făcea curaj să se uite în oglindă, își vedea firele albe, ridurile din jurul ochilor. Arăta ca cineva care nu mai făcuse o baie caldă și care nu se mai bucurase de 8 ore de somn de aproape 4 ani.
   - Și tu.
   Pentru că el chiar arăta bine. Slăbise față de cum fusese la proces. Era rumen în obraji și odihnit: aproape că simțea aerul lui proaspăt.
   - A trecut ceva timp, nu-i așa?
   Nu mai venise în vizită de mai bine de 3 ani. Poate că afară 3 ani nu reprezentau atât de mult timp, dar aici, fiecare noapte nedormită dura 13 ore, și când nu ai ce să faci pentru ca după-amiezile să treacă mai repede, 3 ani par o viață de om.
   Nu-i răspunse pentru că el nu avea cum să înțeleagă ce semnificație avea timpul pentru ea. Ridică, pur și simplu, din umeri, să înțeleagă el din asta ce o vrea.
   - Crezi că o să fie bine la audiere?
   Se întrebă dacă nu cumva îi răspunse la scrisoare, dacă nu cumva venise să o vadă doar pentru că era curios să știe încotro plănuia să se îndrepte dacă lucrurile aveau să meargă în favoarea ei. Voia să știe dacă avea de gând să-i ceară ceva.
   Nu avea de ce să-și facă griji.
   Ridică privirea și încercă să schițeze un zâmbet.
   - Avocatul meu zice că sunt șanse mari să fiu eliberată. Noroc cu suprapopularea închisorilor, nu-i așa?
   El dădu din cap că da, dar ea își dădu seama, după expresia de pe chipul lui, că nu i-a înțeles ultima remarcă.
   Își aprinse o țigară și își spuse că totul era atât de ciudat; nu doar faptul că el era aici, ci conversația în sine. Ei doi vorbind despre închisoare și audieri, de parcă cuvintele acestea nu aveau nimic de-a face cu copiii lor.
   Tonul perfect banal al acestui schimb de replici.
   Dar în timp ce o năpădeau astfel de gânduri, teama începu să o încolțească. Știa că trebuie să spună lucrurilor pe nume. Trebuia să-i spună de ce l-a chemat astăzi aici. Trebuia să-i pună acea întrebare și trebuia să audă răspunsul lui, după care va putea închide ușa în urma lui.
   La urma urmei, era simplu. Se uită în ochii lui, trase aer în piept și rosti cuvintele fără să mai stea pe gânduri.
   - Tu ai făcut-o. În tot timpul ăsta, tu ai făcut-o.
   Iar el se uită fix în ochii ei și dădu din cap că da, de parcă s-ar fi așteptat la asta. Se apropie ușor de ea pentru ca gardianul să nu îi audă vorbind și oftă, ca și cum ar fi așteptat momentul acesta de mult timp.

   Stă tolănit pe o canapea veche din subsolul apartamentului ei, cu o sticlă de bere în mână. E desculț, pantofii stau pe jos și își odihnește capul pe un teanc de reviste vechi.
   Din când în când mai răsfoiește câte o revistă, ca să facă timpul să treacă mai repede, dar e prea cald în seara asta ca să citească aceeași poveste din nou și din nou, așa că stă cu privirea ațintită spre tavan. Își dădu seama că dacă cerceta cu privirea petele de umezeală, încercând să găsească în ele un desen, orele treceau mai repede.
   Se foiește puțin pe canapea, își mai deschide un nasture de pe pielea transpirată, își șterge fruntea, bate cu degetele în sticla de bere în ritmul muzicii. În rest: liniște. E liniște de vreo – și se uită la ceas –, de vreo oră și 27 de minute.
   Dă berea pe gât și pune sticla goală pe jos, lângă pantofi. Ridică din nou privirea spre tavan și își duce mâinile la ceafă. Își întinde picioarele pe canapea și trage aer în piept: simte miros de detergent, Marlboro și praf și, cel mai pregnant, mirosul de igrasie care nu dispare niciodată, nici măcar când e îngrozitor de umed afară.
   Dumnezeule! Igrasia asta o să-i distrugă plămânii și sănătatea – și din vina cui? Nu stă aici noapte de noapte din vina lui. Ci din cauza curvei de la etaj.
   Curva aia care stă în casa lui, care și-o trage cu alți bărbați, care le dă lor ce i se cuvine lui. Curva aia de nevastă-sa.
   El n-are voie să o atingă. El nu mai are voie să o atingă. Toată lumea are voie să o atingă, până și gunoierul – și nu doar să o atingă, ci să o atingă acolo, să o facă să geamă, să țipe cu gura aia a ei roșie, atât de tare încât o auzi chiar și din subsolul ăsta.
   Doar știe că e și el aici. Știe cum îl afectează, de fiecare dată când și-o imaginează cu un alt bărbat. Tocmai de-aia o face înadins, tocmai de-aia geme atât de tare. În toți acești ani i-a fost soție, mamă și acum vrea să-i amintească faptul că a rămas în continuare o curvă. Trezind la viață partea aceea din el, partea aceea care vrea să o vadă așa.
   E cazul să-i aducă aminte cui îi aparține și cât de mult rău i-a făcut. Și trebuie să o lovească unde o doare mai tare.
   Dumnezeule!
   Uite ce a ajuns să facă din vina ei.
   Uite ce a ajuns să facă din iubire.

   - Când am crezut că dormi, m-am dus la cea mai apropiată cabină telefonică și te-am sunat. Am știut că dacă o să auzi telefonul sunând, o să răspunzi, crezând că te sună unul dintre amanții tăi. Gallagher. Polițaiul ăla – Salcito. Și că dacă nu răspundeai însemna că dormeai dusă. Și atunci aș fi putut să intru pe ușa din față. În propria mea casă. În camera copiilor mei. Ca orice tată.
   Vorbi cu răsuflarea la gură, cu o voce mai groasă decât de obicei.
   Întotdeauna îl crezuse un prost. Prostul de Frank.
   - Da, te-am sunat și când am văzut că ai răspuns, m-am luat la ceartă cu tine ca să-mi închizi telefonul în nas. După care m-am strecurat din nou în bloc și te-am auzit umblând prin casă, am auzit câinele schelălăind, am auzit când ai trântit ușa și mi-am dat seama că pot să intru în casă.
   Își drese glasul și spuse:
   - Și am intrat în casă. Pur și simplu.
   Crezuse că era pregătită că audă povestea lui. Dar cum își imaginase că era pregătită să audă una ca asta?
   - Am descuiat ușa și am intrat în cameră. Dormeau amândoi, întinși pe-o parte, față-n față. Cin mormăia ceva în somn, iar Frankie dormea cu gura deschisă. Sforăia ușor, ca un cățeluș. Am deschis fereastra, m-am gândit să-i scot pe geam dacă aveai să te întorci. Am luat ecranul de protecție și l-am pus pe jos. Dar mi-am dat seama că avea să fie prea complicat. Și am zis că e mai bine să-i scot din casă pe ușă. Frankie s-a trezit la un moment dat, dar i-am zis că mergem la plimbare, iar când și-a dat seama că era tăticul lui, s-a culcat la loc, fără să stea pe gânduri.
   Simți un vuiet în ureche. Simți cum i se urcă sângele la cap. Propriul ei sânge.
   Se uită lung la el, fixându-și privirea pe acele câteva firicele de păr pe care le-a ratat cu lama de ras. Pe gulerul lui șifonat. La faianța crăpată de deasupra capului lui. Încercând cu disperare să se agațe de tot ce era firesc, banal.
   - Cin nu s-a trezit deloc. După ce i-am scos din cameră, am pus din nou încuietoarea la ușă. M-am gândit că dacă îți pasă cu adevărat de ei, o să treci pe la ei să verifici că sunt bine. Și că asta însemna că îi meritai. Și ți i-aș fi adus înapoi, ți-aș fi spus că fusese o glumă, că fusesem să dăm o raită prin cartier. Doar că tu nu te-ai mai dus la ei, nu-i așa? După ce te-ai întors de la plimbare cu câinele, n-ai mai trecut pe la ei. Am rămas în mașină, te-am văzut stând pe terasă, cu o bere, cu o țigară, de parcă n-aveai nicio grijă pe lumea asta. Așa că am știut că nu te-a interesat să treci pe la ei, că făceam bine să îi iau la mine.
   Își dădu seama că avea gura uscată. Încercă să înghită.
   - Am ieșit cu ei din bloc și am observat un cărucior lângă clădirea vecină. Aruncat pe iarbă. Și o cutie. Așa că am pus cutia în cărucior și le-am băgat sub fereastră. Am zis că poate or să creadă că s-au cocoțat singuri pe geam. Ca să iasă din casă.
   Se concentră pe detaliile poveștii. De parcă avea să-i fie mai simplu să accepte cruzimea aceea.
   - Dar nu te-ai gândit că o să se întrebe lumea cum de reușiseră să mute căruciorul? Cum de reușiseră să dea ecranul jos? Doi copii mici?
   Se minună de cât de calm îi vorbi. Ar fi putut să jure că țipa. Dar vorbi cu un glas subțire, normal.
   - Nu m-am gândit la asta, răspunse el. Am zis să mai schimb ceva.
   În povestea lui, copiii sunt încă în viață și ar fi vrut să îi scrie un final nou.
   - Și ce aveai de gând să faci? Cu... cu copiii?
   - Mă gândeam să ți-i aduc înapoi dimineață, zise el. Nu știu, nu aveam un plan. Mă gândeam să-ți spun că eram prin cartier și că îi găsisem hoinărind pe afară. Și că i-am dus acasă la mine.
   - Dar mi-ar fi spus... ei mi-ar fi spus. Frankie mi-ar fi spus că nu era adevărat.
   De îndată că spuse asta, știu că nu era adevărat. Frankie își venera tatăl, i-ar fi spus orice i-ar fi spus Frank să zică. Sau poate că nici măcar nu mai aveau să-și amintească, poate că aveau să creadă că totul fusese un vis – că adormiseră la ei acasă și că se treziseră acasă la Frank.
   Toate acele interviuri. Toate acele declarații. Polițiștii care cercetaseră un plan atent, bine pus la punct. Ea însăși care preferase să creadă în existența unui străin meticulos, isteț, care petrecuse zile întregi pe urmele lor.
   Și în tot acest timp: Frank era vinovatul.
   - Și... după ce i-ai dus în mașină, ce s-a mai întâmplat?
   - I-am așezat pe bancheta din spate și am plecat la fel cum am venit – am scos frâna de mână și am împins mașina până la capătul străzii, după care m-am urcat în mașină și am plecat acasă. Pur și simplu. I-am dus în camera mea. Le-am dat niște reviste de benzi desenate. Niște suc de struguri.
   Dar de data aceasta își feri privirea. Deja nu se mai putea uita la el ca să asculte restul poveștii.
   Dar el spuse:
   - N-am vrut niciodată să le fac rău.
   După care:
   - Cum ți-ai dat seama?
   Iată cum: detaliul acela care o pusese de atâtea ori pe gânduri, întrebarea care nu îi dăduse niciodată pace, ca o rană care nu voia să se vindece. Doar că acum otrava ieșea la iveală. Adevărul murdar.
   - Cineva le-a mai dat o dată de mâncare. Așa că m-am gândit că era vorba despre cineva care... dar nu reuși să rostească acele cuvinte. Cineva le-a dat de mâncare și a avut grijă de ei. Ce motive ar mai fi avut altcineva să le dea de mâncare?
   Frank încuviință și răsuflă ușurat.
   - Ce chestie, nimeni n-a observat ce am făcut cu căruciorul. Dar faza cu mâncarea, nici măcar nu mi-a trecut prin minte.
   - Oamenii nu observă niciodată ce crezi tu că vor observa. Le-am spus polițiștilor că m-am culcat pe la miezul nopții și că m-am mai trezit de-abia când m-ai sunat tu de dimineață. Dar știu că tu le-ai spus că te-am sunat pe la 3 dimineața și mi-am dat seama că făcusem o greșeală. M-am speriat. Mi-a fost teamă că aveau să verifice desfășurătorul. Dar nu au băgat de seamă. Sau dacă au făcut-o, nu le-a păsat. Erau atât de convinși că tu ești vinovată, mai ales după ce ai refuzat testul cu detectorul de minciuni.
   Ruth se uită lung la el și răspunse aproape instant:
   - Dar nici tu nu ai fost supus testului.
   - Așa e, zise el, dar pe mine nu m-au pus să-l fac. Și după ce ai fugit în mijlocul testului, de-abia dacă s-au mai uitat în direcția mea.
   Frank își drese glasul.
   - În fine, da, le-am dat de mâncare. Am urcat să le aduc niște suc, iar când m-am întors Frankie se trezise din nou. Avea nevoie la toaletă, după care mi-a zis că-i e foame. L-am întrebat ce au mâncat la cină – și vrei să știi ce mi-a zis? „N-am mâncat nimic, tati”.
   - Nu e adevărat. Le-am dat de mâncare! Le-am dat carne de vițel, fasole verde și lapte. După cum le-am zis și polițiștilor. Doar că... doar că nu au vrut să mănânce. Carnea era uscată, iar Frankie mi-a zis că nu-i place.
   Nu avea nici cea mai mică idee de ce i se părea atât de important să îl facă să înțeleagă asta.
   - Le-am spus că nu am altceva de mâncare și că n-aveau decât să se culce nemâncați. Frankie a aruncat farfuria pe jos, iar eu... eu eram atât de obosită...
   Chipul încăpățânat al lui Frankie, boticul lui, obrazul care îi strălucea de la palma ei. Cindy care plângea, refuzând să mănânce dacă fratele ei nu mânca.
   Pentru că voia să fie ca el.
   - Dar le era foame, Ruth. Și nu voiam să înceapă să plângă și să se smiorcăie, așa că am făcut niște macaroane cu brânză, le-am dat să mănânce și s-au culcat la loc pentru o perioadă scurtă de timp. Dar s-au trezit din nou, iar Cin a început să plângă. Mi-a zis că voia la mami. Că voia să se ducă acasă. Am tot încercat să o liniștesc, să îi spun să se calmeze, dar cu cât încercam să o liniștesc, cu atât făcea mai urât, până ce a început să urle. După care Frank Jr. a început și el să țipe, să-mi spună că avea să mă pârască la mama, că avea să se supere pe mine.
   Ruth simți un nod în gât. Deja nu mai putea să respire.
   - Am intrat în panică, mi-a fost frică să nu-i trezesc pe ceilalți băieți, așa că i-am dat o palmă lui Frankie, iar pe Cin am luat-o în brațe și am început să o zgudui. Dar a reacționat și mai urât, a început să țipe. Era roșie la față, urla disperată și avea obrajii uzi de lacrimi – nu mai știam ce să fac. I-am pus o
mână la gură și una la gât. După care nu mai știu ce s-a întâmplat, zăcea acolo, inertă și avea un fel de... un fel de spume la gură. Am zdruncinat-o din nou, dar... n-am mai putut face nimic. Și când m-am întors cu spatele, l-am văzut pe Frankie ghemuit pe canapea, cu ochii la mine. M-am apropiat de el, dar el s-a lipit de perete, iar asta m-a enervat și mai tare.
   Se uită la ea cu o privire necruțătoare.
   - L-ai făcut să-i fie frică de mine. Propriul meu fiu. I-am zis: „Stai liniștit, Frankie, nu s-a întâmplat nimic”, dar el dădea din cap și se bâțâia pe loc. Mi-a zis: „Ai rănit-o pe Cin. Ai rănit-o pe Cin a mea”. Nu voia să tacă, nu voia deloc să tacă și deja nu mai puteam să suport, așa că n-am avut încotro, l-am făcut și pe el să tacă.
   De data aceasta simți un tremur în glasul lui și, pentru prima oară, își feri privirea.
   - N-am avut încotro.
   Se uită lung la el, încercând să zărească măcar o fărâmă din omul pe care îl cunoștea de mai bine de jumătate din viață. Căută umorul lui, tandrețea de care îl știa în stare. Dar nu mai era nici urmă de așa ceva.
   Îl iubise cândva pe omul acesta. Îi purtase copiii în pântec.
   Îi venea să vomite.
   Tatăl lor.
   Propriul lor tată.
   Simți inima bătându-i cu putere. Sângele îi îngheță în vene de groază.
   Începu să tremure din toate încheieturile.
   - De ce? De ce ai făcut una ca asta? Frank?
   Frank ridică privirea și rămase șocată să îl vadă zâmbind. De parcă era o după-amiază însorită la Coney Island, iar el o servea cu un hotdog. Dar văzu ceva în zâmbetul lui... o strălucire ciudată în ochii lui.
   Și chiar dacă rămase cu capul aplecat, cu toate că avea o respirație regulată, cuvintele lui se auziră ca un șuierat:
   - Ruth, draga mea, te comportai ca o cățea în călduri. Săreai dintr-un pat în altul. Îți desfăceai picioarele pentru orice bărbat cu bani în portofel și cu un ceas frumos. Erai mamă, dar nu te comportai ca atare. Așa că n-am avut încotro, trebuia să-ți dau o lecție. Și eram gata să te iert dacă mi-ai fi cerut iertare. Și știam că fără copii lângă tine o să ai din nou nevoie de mine. De ajutorul meu. Eram sigur că o să mă chemi înapoi acasă.
   O cercetă din priviri, zâmbind.
   - Și chiar asta s-a întâmplat, nu-i așa, iubito? Am fost prima persoană pe care ai sunat-o. Aveai din nou nevoie de mine.
   De-abia mai observă zâmbetul lui prin ochii plini de lacrimi.
   - Te-ai întors la mine.
   Și, cumva, tonul arogant din glasul lui rupse vraja, iar Ruth oftă din tot sufletul. Își dădu seama că, în afară de valul de groază și dezgust, era mânată de furie. Își încleștă pumnii și își simți unghiile intrând în carne, și pentru o clipă simți valul de ură.
   Ridică privirea și spuse:
   - Dar ne-am despărțit din nou, Frank. Ne-am despărțit. Am mai fost cu alți bărbați după tine.
   Frank își trecu o clipă limba peste buze.
   - Cu mulți bărbați.
   Frank zâmbi din nou.
   - Da. Așa e, Ruthie. Știam că aveai să pleci din nou.
   Oftă, se lipi de spătarul scaunului și se uită lung la ea.
   - La fel cum știam că, odată ce ieși de aici, ai să dispari. Că o să pleci cu Gallagher sau cu un altul și că o să crezi că poți trece peste. Fără mine.
   Brusc, scaunul îi alunecă în față, lovindu-se cu picioarele de pământ, Ruth sări, iar el se uită spre gardian și îi făcu semn că nu s-a întâmplat nimic, după care se apropie de ea. Ea nu voi să cedeze niciun milimetru, dar nu avu încotro și chiar dacă se dădu înapoi, fu suficient de aproape cât să îi simtă respirația amară când îi spuse:
   - Dar oriunde o fi să te duci, cu oricine o fi să te duci, oricât ai face-o pe curva și chiar dacă o să găsești un bogătan prost care să aibă grijă de tine, o să știi ce am făcut și de ce am făcut-o. O să fiu întotdeauna în gândurile tale. O să primești pedeapsa pe care o meriți.
   El se lăsă pe spate, își duse mâinile la piept și o privi din nou cu zâmbetul pe buze.
   - Cât timp am așteptat verdictul, mi-a fost așa de teamă că o să scapi. În acești 4 ani, măcar am știut unde ești. Am știut că nu umbli cu alți bărbați. Și acum nu mă mai interesează ce-o să se întâmple. Poți să ieși chiar mâine de aici și n-o să mă mai intereseze. După ziua de azi, am să fiu mereu aici – și își duse degetele la tâmplă. De două ori.
   Aceasta era imaginea care nu-i mai dădea pace: degetul lui, la tâmplă; ochii arzători; rânjetul acela.
   Nu mai știa exact ce s-a întâmplat după aceea: nu-și amintea ce a mai zis Frank la plecare, nu-și amintea nici drumul de întoarcere în celula sa. Nu-și mai amintea alarma de la ora cinei, nu mai știa nici când a hotărât să nu se ducă la masă. Când își veni în simțiri, se trezi ghemuită în pat, pe întuneric.
   Toate luminile din celulă erau stinse, se vedea doar lumina slabă de pe coridor și auzea zgomotul făcut de sute de femei care se pregăteau de culcare: șoapte, tuse, suspine.
   Închise ochii și văzu în fața ochilor zâmbetul lui și își spuse: Așa o să fie de acum încolo.
Într-adevăr, așa avea să fie în zilele următoare.
Se ridica să meargă la masă, să se spele și să se ducă la culcare când îi spuneau ei să o facă. Spăla pe jos, curăța toalete, împingea căruțul cu cărți, fără să-și ia vreodată gândul de la Frank, după cum îi făgăduise el.
   Veni și ziua audierii, iar avocatul ei se uită la chipul ei gol, la ochii ei roșii și se arată mulțumit.
   Stătea așezată la o masă într-o cameră cu o atmosferă înăbușitoare, față-n față cu un rând de chipuri.    Vorbea încet. Auzea cuvinte precum remușcare și vinovăție, coborî privirea și suspină.
   - Da, ar fi vrut ea să spună. Sunt vinovată. Nu le-am purtat de grijă. Nu l-am oprit. Nu am văzut de ce era în stare. Recunosc. Sunt vinovată.
   Îi auzea vorbind și se întrebă dacă să le spună adevărul, își imagină rostind cuvintele. Cum ar fi sunat. Își imagină adevărul plutind în aerul sufocant din camera aceea, își imagină gustul adevărului. După care își dădu seama că dacă ar fi fost să îl spună, ei nu l-ar fi recunoscut, ar fi văzut doar furia și durerea ei. Își imagină chipurile lor neîncrezătoare, își imagină privirile lor, felul în care aveau să dea din cap.
   Își imagină cum o trimiteau din nou în celula ei, știind că vorbele lui Frank aveau să-i mai aducă alți câțiva ani de închisoare. Își imagină zâmbetul lui triumfător.
   Așa că luă un șervețel pe care i-l întinseră și își șterse lacrimile. Și ținu șervețelul la gură ca să nu lase adevărul să iasă.
   Tot ceea ce văd și aud ei sunt lacrimile ei și o privesc satisfăcuți pentru că, într-un final, au reușit să o pună la pământ.

   Pete o văzu ieșind pe porțile întunecate ale închisorii, la lumina soarelui, cu o eșarfă rozalie la gât. Gardianul îi spuse ceva – crezu că e Baker, dar nu era sigur. Trecuseră vreo 3 ani de când îi spusese că nu mai vine să o vadă.
   Se întoarse să-l asculte, iar el își aținti privirea spre fusta ei strâmtă, spre bluza colorată, spre zâmbetul ei lucios. Pentru ea, anii ’60 nu se terminaseră.
   Jim și Janis, Jimi și Altamont – nu știa nimic despre ei.
   El ieși din umbră, făcu un pas plin de speranță și apoi un altul, și un altul, se apropie cu gura uscată și cu mâinile umede. Se gândi la cât de mult le luase să ajungă aici, la minciunile pe care le spusese, la promisiunile pe care le încălcase, la banii pe care îi cheltuise. Își aminti de Clyde Harrison, de mama și de tatăl lui, de toate lucrurile pe care le făcuse din iubire.
   Ruth rămase o clipă în soare și închise ochii, își ridică chipul spre lumină. Când Pete veni spre ea, cu pași tot mai repezi, ea deschise ochii, iar el se opri.
   - Ruth. Am venit să... M-am gândit să te scot la prânz.
   Ruth se uită lung la el, făcându-și umbră la ochi.
   El continuă:
   - Și... nu știu dacă ai unde să stai, dar aș putea...
   Tăcerea ei îl opri.
   - M-am gândit că poate ai vrea să sărbătorești.
   Ruth își lăsă brațele pe lângă corp și îl privi încruntată, realizând cum au trecut anii pe lângă ea. Văzu cearcănele de sub ochi, ridurile din jurul gurii. Arăta îmbătrânită, obosită și speriată.
   - Să sărbătoresc?
   - Da, de ce nu? Ești liberă. Ești o femeie liberă.
   Dar ea dădu din cap că nu, ușor la început, după care din ce în ce mai tare, de parcă nu se putea opri.
   Și îi auzi vocea parcă din depărtare.
   - Ruth?
   - Cum aș putea vreodată să fiu liberă?
   - Nu înțeleg. Vreau... vreau să am grijă de tine.
   Ea se uită lung la el și dădu din nou din cap, după care zgomotul unui claxon rupse tăcerea. O fâșie galbenă îi despărți, un taxi, și ea dispăru.
   Simți privirea lui îndreptată asupra ei tot drumul până la autostradă, dar rămase demnă, cu spatele drept, pe bancheta uzată de vinil și nu se uită o clipă în urmă.
   Își imaginase mult timp momentul acesta: plecând într-o mașină cu un străin, pe un drum pustiu. În anonimat. Se întrebase cum avea să se simtă, trăind o viață fără Frankie și Cindy, fără Lou, fără promisiunea unor nopți amețitoare.
   Frank schimbase totul. După ce îi spusese adevărul, se temuse că nu avea să suporte greutatea durerii, a sentimentului de vinovăție. Adesea se imaginase zăcând și luând pastile cu votcă într-o cameră ieftină de hotel.
   Visase la zădărnicie.
   Dar acum, privind spre orașul din depărtare, simțind agitația și ritmul cumva uitat al New York-ului, își dădu seama că nu putea renunța. De dragul lor, de dragul lui Frankie și al lui Cindy, nu putea să-l lase pe Frank să câștige.
   Se așeză cu spatele drept. Inhală mirosul de benzină și de Juicy Fruit, aroma de gogoși calde de la magazinul de pe drum, mirosul de piele al jachetei șoferului. Iar drumul se întindea în fața lor, iar mașina începea să urce în albastrul infinit al cerului de vară.

SFÂRȘIT