Fellside, M.R. Carey

 ...............................................

7-8

       Moulson se încruntă. Nu pricepea.

   - Dar de unde a ştiut Devlin? Despre Naseem, vreau să zic. Şi directorul...
   - Directorul este un dobitoc patentat. Dar nu ştiu ce să-ţi răspund. L-am rugat să nu vorbească cu nimeni şi nu pomenisem nimic despre Naz. Iar el m-a asigurat că mă pot baza pe discreţia lui. Şi a mai zis că n-o să vorbească cu nimeni de aici. Absolut cu nimeni. E greu de crezut că s-ar fi dus drept la gardianul-şef din blocul G ca să-l informeze că pe moşia lui se desfăşoară afaceri necurate.
   - A mai ştiut şi altcineva?
   - Nu. Nimeni. Deci tot Scratchwell trebuie să fi fost. Probabil că-i şi mai prost decât pare. Cred că a zis „o deţinută” şi Devlin a ştiut imediat la cine se referă. Poate Grace stătea deja cu ochii pe ea.
   Sally lăsa impresia că va începe să plângă. Jess puse mâna pe umărul lui.
   - Oricum ar fi fost, nu s-a întâmplat din vina ta.
   - Nu ştiu. Poate că ar fi fost mai bine să mă duc mai întâi la presă. Să dau publicităţii toată tărăşenia ca să-i fac să se gândească de două ori înainte de a...
   Ridică din umeri. Încet şi cu multă tristeţe.
   - Dar nu asta-i problema.
   - Dar care?
   Şi acum doctorul chiar izbucni în plâns. Lacrimile mari şi unsuroase i se rostogoleau pe obraji, una după alta.
   - M-aş fi putut folosi eu de lucrurile pe care mi le dezvăluise Naz. Aş fi putut vorbi eu. Dar n-am făcut-o. N-am scos niciun cuvânt. După ce Devlin a plecat din infirmerie în ziua aia, mi-am dat seama că... mi-am dat seama că singurul motiv pentru care nu m-au omorât şi pe mine era că mă pot şantaja. Altminteri, mi-ar fi făcut şi mie felul.
   Doctorul se şterse la ochi cu podul palmei. Nu reuşi decât să şi-i înroşească mai tare.
   - Nu pot să-ţi spun cum a fost, murmură el. Am văzut-o. Am văzut ce i-au făcut. Şi, în loc să-mi spun că trebuie să dea socoteală pentru asta, mi-am zis că aş fi putut să fiu eu în locul ei. Încă aş mai putea să fiu eu.
   Mişca mâinile prin aer, desenând ceva ce vedea în amintirile lui de atunci.
   - Era... Nu doar că au omorât-o. Dar au şi umilit-o. I-au înfăşurat corpul în hârtie igienică, doar ca să arate... ca să demonstreze că este un căcat. O informatoare. Ca nimeni să nu-i mai ia apărarea după aceea. Ca nimeni să n-o jelească.
   - Earnshaw a jelit-o.
   - Earnshaw a înnebunit. Nu-s sigur că-i acelaşi lucru. Ştii ceva? Acum îmi doresc să fi fost al meu cadavrul ăla de la duşuri.
   - Sally...
   - Nu, nu-mi doresc să mor. Nu-i vorba de autocompătimire, ci... Mă gândesc la consecinţe. Dacă muream eu, atunci Naz ar fi mers mai departe şi ar fi făcut ce trebuie. Nu i-ar fi lăsat să-i bage pumnul în gură. Lucrurile s-ar fi desfăşurat... cu totul altfel.
   Rămaseră tăcuţi câteva minute, după care Jess îi povesti lui Salazar despre Alex Beech. Despre misterul pe care avea de gând să-l dezlege. Nu-i mărturisi că promisiunea o făcuse unei fantome, dar îi spuse că ăsta era motivul pentru care nu putea accepta să fie cărăuşa de droguri a lui Grace.
   - Am prea multe de pierdut. Dacă sunt găsită nevinovată, dacă se dovedeşte că nu eu am comis crima asta, dar se află că am ajutat-o să introducă droguri în...
   Sally îi zise că o înţelege. Tot o jumătate de adevăr, ca atunci când îi spusese ea că nu era vinovat de moartea lui Naseem. Fiecare dintre ei îşi dădea seama că celălalt încearcă să iasă dintr-un iad emoţional. Şi fiecare îi oferea celuilalt ce-şi dorea cel mai mult în momentul acela – lucru recomandat atât de Brian Pritchard, cât şi de doamna pastor Afanasy: prezumţia de nevinovăţie.
   La ora 8, Sally a fost obligat să plece. Să iasă din tură, să părăsească incinta - asta era regula. Dacă nu semna de plecare, ar fi început să-l caute. Dar o va găsi pe infirmiera Stock, care era în tură de noapte, şi se va asigura că ştie care era situaţia lui Moulson.
    - N-o să te ia nimeni de aici până mâine-dimineaţă. Şi poţi să te duci direct la tribunal, fără să mai intri în Goodall, iar eu voi fi din nou la serviciu când te vei întoarce.
   Jess îi mulţumi şi îl îmbrăţişă în fugă, luându-l pe Salazar prin surprindere. Nu ştia cum să reacţioneze, aşa că o bătu, stânjenit, pe umăr.
   - Ne vedem mâine, îi promise el şi plecă să o caute pe Stock.
   Jess încuie din nou uşa după el şi se întinse pe pat, deasupra aşternuturilor. Respiră uşor de câteva ori ca să-şi vină în fire.
   Apoi îşi părăsi trupul şi porni în căutarea lui Alex.
   Acum nu îi mai era teamă să cutreiere prin curentul de amintiri, de-a lungul unui ţărm, de care se loveau valurile trecutului. Acum nu mai simţea decât uşurare. Era ca şi cum s-ar fi întors acasă, sau cel puţin într-un loc care o cunoştea şi o primea înapoi cu dragă inimă; un loc asemenea unui paradis al copilăriei, asemenea unei căsuţe dintr-un copac sau al unei cazemate din perne. Locul Celălalt.
   Îşi surprinse propriul chip reflectat în lumea prin care trecea, ecouri stinse ale plutirii ei printr-un aer care nu era aer sau pe deasupra unei ape care nu era apă, ci femeile din Fellside care se gândeau la ea. Majoritatea nu dormeau încă, dar îşi întorseseră ochii interiori către Moulson, care trecea prin faţa ferestrelor micuţe ale sufletelor lor. Îndreptându-se spre noaptea unde trăiau cu toate.
   Te-ai rănit, spuse Alex.
   Nici nu-şi dăduse seama când apăruse lângă ea. Surâzând, se întoarse să-l salute, dar chipul băiatului era împietrit.
   Puţin. Ai văzut?
   Nu. Văd acum pentru că tu îţi aduci aminte. Ai căzut pe scară. Puteai să mori.
   Spuse băiatul cel mort, încercă ea să glumească.
   Dar o apăsau multe lucruri şi nu reuşi să-i susţină privirea. Ştia că lui Alex nu-i plăcea să fie presat şi exact asta trebuia ea să facă acum. Sau să bată în retragere, la fel cum o făcuse Salazar în urmă cu doi ani.
   Dar a ţinut, îi spuse ea. Cel puţin o vreme, Grace nu mai poate să pună mâna pe mine.
   Pe bune?
   Alex ridică ochii la ea şi o atinse pe mână. O mână care acum părea mult mai reală: începuse să se adapteze la acest mediu.
   Pe bune, îl asigură ea.
   Îi povesti câte ceva din aventurile zilei. Cum traversase cu duba ţinutul mlăştinos ca să ajungă la Leeds, cum stătuse în sala de judecată în vreme ce avocaţii îi dezbăteau viitorul. Orice, doar să amâne cât mai mult momentul când îi va spune ce ştia.
   Dacă vei câştiga procesul înseamnă că vei pleca de aici? o întrebă el.
   Da. Poate. Mai pot interveni şi alte lucruri. De exemplu, ar putea spune că mă fac vinovată de o infracţiune mai mică. De omor din culpă, în loc de omor calificat.
   Şi asta ce înseamnă?
   Înseamnă că tot eu te-am omorât, dar nu am intenţionat s-o fac. Dacă asta e concluzia la care vor ajunge, mă vor trimite înapoi, dar îmi vor reduce pedeapsa. Şi îmi vor da drumul într-un an sau 2 sau 5.
   Cât timp vorbise, Alex nu-şi dezlipise ochii de la ea. Dar acum îşi feri iarăşi privirea, ca să se uite la pământul care nu era pământ.
   Şi după ce ieşi de aici, o să te mai întorci să mă vezi?
   Am să găsesc o modalitate prin care să te iau cu mine, îi spuse Jess cu hotărâre. Aşa o să fac, Alex. Şi am promis deja. Nu cred că ne-am găsit din întâmplare unul pe celălalt. Cred că aşa a trebuit să fie. Şi, indiferent ce va urma, voi face ce am spus.
   Nu putea să pretindă o introducere mai bună. Îşi zugrăvi o imagine în minte: un lucru pe care nu-l văzuse niciodată, dar pe care l-ar fi recunoscut dintr-o mie. Un ecuson roşu pe un blazer negru. Mielul lui Dumnezeu, sacrificiul dovedit a fi Calul Troian pentru mântuirea Omului. Alex îşi amintea o capră şi un steag, dar aceasta era o greşeală pe care ar fi făcut-o orice copil. Iar copiii au fost sacrificaţi de mii de ori în mii de locuri.
   Ţi-aduci aminte de asta? îl întrebă ea.
   Da. Normal.
   Mi-ai spus că era ecusonul şcolii tale. Şi că mottoul era Dum spiro spero. Cât mai respir înseamnă că sper.
   Alex clătină cu putere din cap.
   Nu-i aşa. Domnişoara Loach ne-a zis că înseamnă „Unde-i viaţă acolo e şi speranţă”.
   Nu mai spune? Şi ce altceva v-a mai zis?
   Că Cicero a zis chestia asta. Cicero era un avocat din Roma antică şi a spus vorbele astea într-un proces de crimă.
   Evident că într-un proces de crimă le-a zis, îşi spuse Jess. Unde altundeva?
   Domnişoara Loach te striga pe numele mic sau pe cel de familie? îl întrebă ea acum.
   Încerca să folosească un ton indiferent, vag curios, dar fireşte că băiatul îi putea citi gândurile. Aşa că descoperi imediat scopul din spatele întrebării.
   Şi Jess îşi dădu seama că nu se mai afla lângă ea. Se întoarse şi-l văzu că se oprise şi se uita foarte serios la ea.
   Nu-mi aduc aminte.
   - Nu-i nimic.
   Îi întinse mâna, chemându-l alături de ea, dar băiatul nu se mişcă din loc.
   Ce încercai să faci, Jess? Să mă atragi într-o cursă? Crezi că te mint sau îţi ascund ceva?
   - Nu! Nu, Alex! Nici vorbă de aşa ceva.
   Atunci, ce?
   Jess îşi luă inima în dinţi. Îi va fi tare greu să explice ceva ce nici ea nu înţelegea prea bine. Dar singura cale de a afla adevărul era prin această discuţie.
   - Mielul şi steagul şi cuvintele de pe emblemă, Alex. Toate aparţin unei şcoli de fete.
   Şi?
   - Şi atunci, cum să fi mers tu la şcoala aia? Ai fost fată în vreo viaţă anterioară?
   Poate.
   - Cum?
   Jess izbucni în râs. Cu siguranţă că Alex glumea.
   Poate. Da. Cred că am fost. Cred că am fost fată până ai apărut tu.
   - Dar... dar... se bâlbâi Jess. N-are niciun... De ce n-ai pomenit niciodată despre asta?
   Mi-a fost frică.
   Tonul lui Alex era plat, fără inflexiuni.
   Mi-am adus aminte şi de alte lucruri, dar n-am vrut să te superi pe mine, pentru că tu mă plăceai doar pentru că îţi imaginai că eu sunt el. Şi am fost el. Dar am fost fată mereu. Tu m-ai transformat în băiat atunci când te-ai uitat la mine.
   Atât de convins era de ce spune, încât Jess nu ştia cum să-l contrazică. Şi totuşi încercă:
   - Alex, tu mi-ai zis...
   Nu. Nu ţi-am zis nimic, Jess. Tu ai zis. Tu mi-ai zis că mă cunoşti. Şi eu nu ştiam cine sunt, aşa că te-am crezut. Dar arătam cu totul altfel înainte de venirea ta. Eram... nu eram deloc aşa ca acum. Tu m-ai făcut ce sunt!
   Jess se clătină puternic. Doar datorită faptului că nu se afla în trupul ei adevărat reuşi să se ţină pe picioare. Mintea-i alerga înnebunită de colo-colo. Îi auzise vocea înainte de a-l vedea prima dată – o voce subţire, limpede, ca de copil. Dar toate vocile copiilor seamănă între ele. Până nu ajung la pubertate, n-ai cum să deosebeşti un băiat de o fată doar ascultându-le vocile şi fără să-i vezi cum arată. Iar apoi, când l-a zărit în cele din urmă, nu era decât o siluetă, luminată din spate de curcubeul de lumini ale lumii din vis. Şi după aceea, treptat, chipul lui a devenit mai clar... şi mai clar... pe măsură ce ea...
   Pe măsură ce ea îl desena cu mintea ei, la fel cum desenase şi trupul ăsta şubred pe care-l purta acum. La fel cum îi pusese lui Tish aripi şi un colier magic.
   Imposibil! Dar care era alternativa? Că domnul şi doamna Beech au falsificat actul de naştere al fiicei lor? Şi au îmbrăcat-o ca pe un băiat? Şi au crescut-o ca pe un băiat? Şi au spus zilnic şi lui şi lumii întregi că era băiat? Şi după aia l-au trimis la o şcoală pentru fete?
   - Dumnezeule mare! şopti Jess. Alex...
   Dar Alex studia îngrijorat peisajul fractal din jur.
   - Ce s-a întâmplat?
   Vine cineva.
   Pe neaşteptate, lumea nocturnă se cutremură. Ba nu, Moulson însăşi se cutremura, trunchiul ei era zguduit de fiori care o făcură să se clatine şi să-şi piardă echilibrul.
   Încercă să se retragă, pentru că se simţea înşfăcată de o forţă pe care nu o înţelegea şi căreia nu i se putea opune. Însă aceasta refuză să-i dea drumul.
   - Alex! strigă ea.
   Dar fusese cumva răsucită şi ajunsese cu spatele la el. Aşa că trebui să-şi întoarcă mult capul, dar nu mai zări decât o siluetă neclară, înceţoşată, fără trăsături. Iar forma aceasta neevoluată pâlpâia şi se schimba cu fiecare secundă care trecea. Jess nu-şi mai putea da seama dacă era băiat sau fată. Nici măcar dacă era fiinţă omenească.
   Şi atunci se auzi o voce:
   - Moulson! Haide! Trebuie să pleci.
   Cineva o apucă de braţ. Şi o trase tare.
   Şi o ridică aşa cum ridici un peşte agăţat în cârligul de la undiţă.

70

   După o scurtă discuţie cu Devlin, Sylvie Stock se întoarse în fuga mare la infirmerie. Voia ca povestea asta să se termine cât mai repede. Dar, pe drum, apucă să se gândească mai bine şi încetini pasul.
   La ora 8 Sally trebuia să-şi termine programul, iar regulamentul spunea că nu are voie să mai rămână după aceea. Prin urmare, Stock nu trebuia să ajungă mai devreme de 8 şi 5. Sau mai bine ar fi fost să găsească un loc de unde să observe ieşirea şi să nu se ducă la infirmerie până nu l-ar fi văzut plecat.
   Aşa că alese sala Goldstein, cunoscută şi sub numele Sediul Bigoţilor. În vreme ce clădirile cu celule din penitenciarul Fellside purtau nume de femei cu realizări deosebite în domeniul ştiinţei, sălile de şedinţe din clădirea administraţiei purtau nume de romancieri, poeţi sau dramaturgi. Stock habar nu avea din care categorie făcea parte Goldstein şi, din câte auzise, nici vreun alt membru al personalului nu avea idee. Încăperea îşi dobândise cel de-al doilea nume pentru că era cea mai spaţioasă dintre aceste săli şi nimeni nu avea voie să convoace o şedinţă acolo, cu excepţia lui Scratchwell Salvatorul, preaiubitul şi evlaviosul lor lider.
   Ce o interesa însă pe Sylvie atunci era faptul că Sediul Bigoţilor avea ferestre foarte mari, care dădeau spre locul unde se afla biroul la care angajaţii semnau de venire şi de plecare.
   Fără să aprindă luminile, Stock a aşteptat în sala aceea până când l-a văzut pe Sally. Doctorul nu se grăbea deloc să plece şi a pălăvrăgit câteva minute bune cu gardianul de la birou, măcinându-i nervii infirmierei până când, într-un final, a semnat în registru şi a pornit spre poarta principală. Dar chiar şi atunci parcă a mai ezitat.
   S-a uitat la ceas, apoi s-a uitat în urmă, spre coridorul de pe care venise. Mda, uită-te până nu mai poţi, îi zise Sylvie în gând. Mă duc când sunt gata.
   Teoretic, predarea schimbului trebuia să se facă în persoană, numai că infirmierele nu prea respectau acest ritual. Infirmeria se afla în clădirea administraţiei, mai bine păzită decât trusoul unei călugăriţe, plus că în Fellside forfota nu înceta niciodată. Aşa că nu era un lucru ieşit din comun ca doctorul să plece fără să dea ochii cu infirmiera care asigura tura de noapte. Numai că în seara asta, dădea semne că şi-ar fi dorit să predea serviciul aşa cum trebuie, adică voia să o pună la curent pe Stock în legătură cu situaţia lui Moulson şi să se asigure că infirmiera înţelege mesajul. Asta nu se va întâmpla în niciun caz. Îl urmărea pe Sally cu un soi de satisfacţie uşor vindicativă, ba chiar îi făcu un semn cu mâna pe la spate atunci când doctorul renunţă s-o mai aştepte şi trecu pe lângă postul de pază. Imediat poarta de acces se încuie în urma lui.
   Sylvie mai rămase câteva minute în sala de şedinţe, ca nu cumva Salazar să se răzgândească din nou. După care îşi abandonă poziţia de lunetist şi coborî. Se simţea absurd de agitată. Dar nimic din ce trebuia să facă în noaptea aceea nu contravenea regulamentului.
   Tocmai din cauza asta nu voise să dea ochii cu Sally şi să preia oficial tura. Pentru că, dacă ar fi făcut-o, atunci el i-ar fi înmânat raportul de activitate, în care s-ar fi aflat numele lui Moulson. Aşa cum stăteau lucrurile acum, putea spune că are cunoştinţă doar de cele văzute cu propriii ochi.
   Dar nici nu ajunse bine la piciorul scării, că auzi cum o strigă cineva. Sally îi jucase o festă. Ieşise prin poarta de acces, dar se oprise în partea cealaltă. O mai strigă încă o dată şi-i făcu semne cu mâna.
   - Sylvie! Aici!
   Stock se gândi să meargă mai departe, dar era evident că-l văzuse. Privirile li se întâlniseră.
   - Mă grăbesc, Sally, îi strigă şi ea. Intru de serviciu.
   - Da, dar trebuie să ţi-l predau! nu se lăsă el. Şi mai trebuie să-ţi spun ceva.
   Stock ezită, dar nu avea cum să se mai eschiveze. Dacă se răsucea şi o lua la fugă, Sally s-ar fi putut întoarce. Aşa că se apropie de poartă şi-i ceru să-i spună repede ce are de spus.
   - Am internat-o pe Moulson pe perioada nopţii, o anunţă el. Traumatisme suspecte. Trebuie să rămână aici. Nu vreau să se întoarcă în celulă până mâine-dimineaţă, chiar dacă dă semne că s-ar simţi mai bine.
   - Am eu grijă, spuse Stock.
   - Promite-mi, Sylvie! Este foarte important.
   Şi Sally băgă braţul prin grilajul porţii şi-i atinse mâna. Iisuse!
   - Bine, repetă ea. Îţi promit, Philip.
   Îi folosise numele mic – lucru pe care nu-l mai făcuse niciodată – doar ca să înceteze odată. Doar ca să-l facă să plece şi s-o lase în pace. Şi tertipul acesta funcţionă, dar Sylvie fierbea deja de furie. Îl ura din tot sufletul pe Sally pentru că o obligase să-i facă promisiunea aia – pentru că o obligase să mintă. Începu să-l înjure în gând, aruncând priviri ucigătoare la spatele lui gârbovit, la fundul lui gras, la picioarele lui scurte şi nesigure.
   Oricum, asta nu schimba nimic, îşi zise ea. Absolut nimic. O fi avut Sally inima impresionabilă, dar şefii erau de partea ei. La fel şi îngerii. Aşa că dă-l în mă-sa!
   - Nu vreau decât să vorbesc ceva cu ea, îi spusese Devlin mai devreme. Este posibil să fi luat un pachet cu droguri de la cineva din tribunal şi să fi intrat cu el în penitenciar. Ar putea avea probleme foarte mari. E spre binele ei să purtăm discuţia asta neoficială. Ăsta-i motivul pentru care-ţi cer ajutorul, Sylvie.
   Tot timpul cât gardianul vorbise, ea a dat din cap. Spunându-şi că ăsta era adevărul, deşi ştia că nu era. Era mult prea greu s-o duci de nas pe Stock. Înţelesese foarte bine ce se petrecea, chiar înainte ca Devlin să-i întindă teancul subţire cu bancnote de câte 50 de lire. Era o acţiune neoficială pentru că era o treabă necurată. Iar ea nu o scăpa de necazuri pe Moulson, ci o împingea drept în ele.
   Şi, din punctul ei de vedere, era perfect în regulă.
   Infirmeria era cufundată într-o tăcere de mormânt. Patience semnase de plecare la ora şase. De acum şi până la şase dimineaţă, ea va fi singurul cadru medical de aici.
   Moulson era în salonul de carantină, culcată pe acelaşi pat pe care zăcuse şi în trecut. Din obişnuinţă, presupuse Stock. Deţinuta se descălţase, dar doar atât. Era complet îmbrăcată. Ţinea ochii închişi, un braţ sub cap şi celălalt întins peste burtă. Nu se mişcă deloc atunci când infirmiera deschise uşa.
   Pe masa din cabinetul de consultaţii se afla un bilet împăturit, pe care Sally îi scrisese numele. Îl luă şi-l rupse în bucăţi foarte mici, pe care le aruncă apoi la WC. N-avea nevoie să-l citească, pentru că ştia deja ce conţine. Iar nimeni nu mai putea dovedi acum că biletul ăsta existase cu adevărat.
   Se duse la telefon şi sună la postul principal de pază de la blocul G. Devlin răspunse imediat.
   - Sunt Sylvie, zise ea. Gata.
   - Moulson e acolo?
   - Doarme ca un prunc.
   - Bravo! Trimit pe cineva.
   - Cum o să ştiu că-i trimis de tine?
   Urmă o pauză de o jumătate de secundă, în care Stock şi-l imagină pe Devlin dându-şi exasperat ochii peste cap.
   - O să fie un gardian, Stock, şi o să-ţi spună că a venit s-o ridice pe Moulson. Ai nevoie de vreo parolă, ceva?
   - În regulă, zise ea. Dar mai lasă-mă câteva minute. Trebuie să mă ocup de nişte acte.
   - Bine.
   Povestea cu actele era doar un pretext, pentru că infirmiera voia să pună la punct toate amănuntele declaraţiei pe care avea s-o facă ulterior. Am consultat-o şi am constatat că starea i se îmbunătăţise semnificativ de la...
   Ba nu. Era în stare de mai mult. Mai aruncă o privire în salonul de carantină, doar ca să se asigure că unica ei pacientă dormea în continuare, apoi se aşeză la birou şi începu să ţeasă o adevărată operă literară, în care Moulson ceruse să fie externată pe proprie răspundere.
   Cineva ciocăni la uşă 10 minute mai târziu, tocmai când infirmiera citea a treia oară formularele de externare, ca să verifice dacă nu îi scăpase ceva. Îl ştia vag pe bărbatul care intră. Lovell? Nu, Lovett. Keith Lovett. Slab şi blond, cu o privire care-i aducea aminte de expresia americană, foarte sugestivă, „scursură albă”.
   - Moulson, spuse el. Pentru Devlin.
   Suficient.
   - În regulă, zise Stock. Aşteaptă aici.
   Intră în salonul de carantină. Din câte îşi putea da seama, Moulson nici nu-şi schimbase poziţia. Dar avea acum altă expresie: una de consternare imbecilă, asociată de obicei cu coşmarurile.
   Stock o scutură de umăr. Nu obţinu nicio reacţie şi repetă gestul.
   Mai tare, de data aceasta.
   Moulson mormăi ceva. Parcă un nume. O, Dumnezeule mare, era numele lui! Numele băiatului. Alex. Scârbă ordinară! îi spuse infirmiera în gând. Ticăloasă fără inimă! Acum îl omori din nou şi în visele tale împuţite?
   - Moulson! se răsti ea. Haide! Trebuie să pleci.
   O apucă şi o ridică de pe pat – deţinuta era încă mult mai slabă decât ea, aşa că nu i-a fost greu – şi o zgâlţâi mai puternic. Iar asta avu efectul scontat.
   - Ce? bâigui Moulson, deschizând ochii. M-am trezit. Ce se întâmplă?
   Se smulse din mâinile lui Sylvie şi încercă să se ferească de ea.
   Stock făcu un pas înapoi. Voia ca Moulson să fie calmă, nu speriată. Dar voia şi să se ţină cum trebuie pe picioare. Deţinuta încă mai părea dezorientată, deşi era perfect trează şi gâfâia puţin cam tare din cauza modului brutal în care-i fusese întrerupt somnul.
   - Te mutăm, o anunţă Stock.
   Expresia nedumerită de pe chipul lui Moulson se transformă de urgenţă în una de panică şi neîncredere.
   - Ce? De ce? Unde?
   Stock alese să răspundă celei de-a doua întrebări.
   - Domnul doctor Salazar crede că poţi fi în pericol aici. A pomenit o altă deţinută care îţi poartă pică sau cu care te-ai certat. Nu ştiu exact, că n-a menţionat niciun nume. Dar era îngrijorat că infirmeria e prea accesibilă. Nu sunt decât eu pe tura asta şi, dacă mă cheamă undeva, tu rămâi singură.
   În tot timpul acesta se strădui din greu să-şi păstreze faţa inexpresivă. Devlin îi dăduse un scenariu, dar ea se gândise mai bine şi ajunsese la concluzia că o atitudine energică era mult mai bună decât una moale şi preocupată.
   Moulson îşi trecu mâna prin părul lins şi încâlcit. Părea epuizată. Chiar dacă dormise, somnul nu o revigorase prea mult.
   - Unde este? întrebă ea. Pot să vorbesc cu el?
   - Nu poţi, pentru că a ieşit din tură, îi răspunse Stock. Tocmai ce ţi-am spus: nu sunt decât eu aici. E alegerea ta, Moulson, dar eu n-am cum să te protejez aici. S-ar putea chiar acum să-mi vină nişte paciente din Goodall. Vrei să fii de faţă când ajung?
   Şi uite că vorbele astea îşi atinseră ţinta. Moulson tresări puternic şi clătină din cap.
   - Sigur că nu, spuse Sylvie. Normal că nu vrei. Aşa că te mutăm într-un loc mai sigur.
   - Un loc mai sigur?
   - Mai există o infirmerie în...
   Şi Stock îşi mască pauza de gândire întinzând o mână.
   - ...în blocul Franklin. N-o să te caute nimeni acolo.
   Tot vorbea şi-i întindea pantofii, încercând să-i transmită caracterul imperios al situaţiei. Moulson înţelese aluzia şi se încălţă.
   Avea un aer absent, de parcă o parte din mintea ei se afla în cu totul alt loc. Se tot uita prin colţurile salonului. Stock îi urmări privirea şi se miră: nu era nimic de văzut acolo.
   În timp ce Moulson se încălţa, iar Stock o tot bătea la cap să se grăbească, intră în salon şi Lovett. Moulson se sperie din nou şi păru pregătită să se ia la bătaie cu gardianul, doar ca să scape de acolo.
   Stock ar fi pariat pe Lovett, dar evident că nu se cădea ca în infirmerie să se petreacă una ca asta.
   - El te va însoţi, îi zise ea lui Moulson. Nu fi proastă! Nu poţi să traversezi singură curtea. Nu vezi că-i noapte? Trebuie să ai un gardian cu tine. Lovett e băiat bun. Prieten cu domnul doctor Salazar.
   - Aşa e, spuse Lovett pe un ton categoric. Suntem ca fraţii. Acum, ce zici, facem paşi?
   Stock vedea că Moulson nu era convinsă şi nu se mira deloc.
   Maimuţoiul ăsta numai siguranţă nu putea să-ţi inspire. Aşa că puse mâna pe braţul lui Moulson ca s-o liniştească, dar din nou deţinuta îi respinse atingerea.
   - O să fie bine, repetă infirmiera.
   Lovett căscă gura ca să spună ceva, cel mai probabil o tâmpenie. Ceva ce începea cu „Domnul Devlin a spus...” Dar Stock îi luă vorba din gură.
   - Vrei să vin şi eu cu tine? Pot să închid infirmeria câteva minute. Mă tem doar să nu apară vreo urgenţă cât sunt plecată...
   Moulson ridică o mână în semn de capitulare.
   - Nu. Nu-i nevoie. Mă duc.
   - În ordine, spuse vesel Lovett. Haide!
   Ieşiră toţi trei în sala de consultaţii.
   - Stai, am uitat, îi spuse Stock lui Moulson. Vrei să semnezi foaia de transfer înainte să pleci?
   Moulson îşi mâzgăli numele pe foaia de hârtie pe care i-o vârâse infirmiera sub nas. Nici măcar n-o privi cu atenţie. Bună fată! Pentru că şi-ar fi dat seama că era ceva în neregulă dacă ar fi citit-o, aflând astfel că ea fusese cea care insistase asupra transferului, contrar recomandării insistente şi foarte clar formulate a infirmierei din tura de noapte.
   - Mulţumesc! spuse ea, dându-i înapoi hârtia. Mulţumesc pentru ajutor! Aş fi avut mari probleme dacă dumneavoastră şi cu Sally nu m-aţi fi primit aici.
   - Asta-i meseria noastră, bolborosi infirmiera, fără să fie în stare să o privească în ochi.
   După ce Moulson ieşi din infirmerie, Stock se aşeză la biroul doctorului, se strânse în braţe şi se legănă înainte şi înapoi ca un copilaş în leagăn. Douăzeci de minute încheiate se tot legănă ea aşa, simţind cum o îneacă jalea. Nu-şi dorise asta. Ea era victima aici.

71

   Seara nu era tocmai una răcoroasă, dar aşa i se părea lui Jess după aerul supraîncălzit din infirmerie.
   Ieşi înaintea lui Lovett în curtea tăcută. Acum părea imensă. Nu o văzuse decât ticsită cu femei. Însă la ora asta, puţin înainte de anunţarea stingerii, era un deşert luminat de 30 de luni – cu toate că soarele încă nu apusese complet, fuseseră deja aprinse reflectoarele imense de pe turnuri.
   - Pe acolo, spuse Lovett, bătând-o pe braţ ca să-i indice direcţia.
   Fie nu văzuse cum reacţionase Jess la atingerea lui Stock, fie văzuse şi nu-i păsa.
   Jess o luă pe la marginea curţii, ca să evite lumina orbitoare a reflectoarelor. Se uita în toate direcţiile, sperând că Alex îşi va face apariţia şi va merge alături de ea. Dar nu se întâmplă asta.
   Se ţinu după gardian pe aleea îngustă dintre clădirea administraţiei şi primul bloc cu celule, ajungând într-o zonă plină cu pubele şi magazii din lemn. Aici nu ajungea deloc lumina reflectoarelor.
   - Nu-s camere de supraveghere, mormăi Lovett peste umăr, de parcă Jess l-ar fi întrebat ceva.
   Cu toate acestea, o cuprinse un presentiment ciudat. În lumea de afară nu ar fi ajuns niciodată într-un astfel de loc, alături de un bărbat pe care nu-l cunoştea.
   Lovett mergea în faţa ei, mai repede acum, fără să se uite înapoi să vadă dacă se ţine după el.
   Îi este frică.
   Jess se uită alături, aşteptându-se să-l vadă pe Alex. Dar lângă ea nu era nimeni.
   Alex?
   Aici.
   Însă auzi cuvintele astea în minte, aşa cum auzea întotdeauna ce-i spunea el. Nu avea niciun reper, nu ştia în care direcţie să se uite.
   Fără să se oprească din mers, întoarse încet capul, încercând să-l localizeze.
   - Haide! îi spuse nervos Lovett. Mişcă-te mai vioi!
   Alex stătea lângă un tomberon metalic, din care se revărsau ca nişte măruntaie sacii de gunoi din plastic negru. Jess îl observă când deja trecuse pe lângă el, iar băiatul nu făcu niciun gest care să indice că ar dori s-o urmeze.
   Frică de ce? îi strigă ea în minte.
   Să nu fie văzut, răspunse Alex.
   Acum era în faţa ei, în umbra colţuroasă pe care o făcea zidul exterior al penitenciarului. O urmări cu privirea, dar nu veni după ea.
   Să nu fie văzut cu tine.
   Logic, îi răspunse Jess. Devlin e şeful lui. Nu trebuie să afle nimeni că m-a ajutat.
   La Devlin se gândeşte. Au discutat ceva. Acum câteva minute.
   Acum Alex se afla în stânga ei şi se uita printr-un gard pe care se afla un afiş care atrăgea atenţia asupra pericolului de electrocutare.
   Probabil că acea clădire turtită, cu aspect de buncăr, din spatele lui era un generator sau o centrală electrică.
   - Cum? îl întrebă Jess în şoaptă. La asta se gândea? Ce ai văzut?
   - Nu vorbi! se răsti Lovett.
   Ajunseseră în faţa unei uşi metalice, fără clanţă pe exterior. Era întredeschisă şi un extinctor fusese proptit în prag, ca s-o împiedice să se închidă. Lovett o deschise, apoi dărâmă extinctorul cu piciorul şi-l rostogoli înăuntru.
   - Haide! spuse. Grăbeşte-te!
   Jess încercă să vadă ceva dincolo de el. O cuprinse o nelinişte subită, care o făcu să se oprească. Dincolo de uşă era întuneric, nu se vedea absolut nimic.
   La ce se gândeşte acum? îl întrebă ea pe Alex.
   - N-avem timp de asta, scumpete. Haide!
   Se gândeşte... că nu primeşte destui bani pentru asta. Că-şi riscă pensia sau chiar mai mult. Că Devlin şi-a bătut joc de el.
   Nici nu termină bine Alex, că Jess văzu ceea ce ochii o îndemnaseră să vadă de la bun început. Uşa deschisă de Lovett avea un anunţ pe care ea îl mai văzuse atunci când fusese prima oară transferată din infirmerie în celulă. A SE FOLOSI DOAR ÎN CAZ DE INCENDIU.
   Dacă ar fi fost zi, ar fi recunoscut locul după culoarea zidului, numai că înserarea contopise toate culorile într-un cenuşiu anonim.
   Se aflau în spatele blocului Goodall. Goodall, nu Franklin.
   Se întoarse să o ia la fugă de acolo. Lovett întinse fulgerător braţul slab, dar surprinzător de puternic şi o apucă de încheietura mâinii. Dintr-o singură mişcare o trase lângă el şi o apucă de umăr cu mâna cealaltă. Se răsuci pe călcâie şi o îmbrânci înăuntru.
   Uşa se închise în spatele ei. Însă nu cu un bubuit puternic, ci cu un clinchet stins, dar categoric.
   Din întuneric se auzi vocea lui Carol Loomis:
   - Ţi-am zis eu, Lizzie...
   Tonul părea vesel, dar avea o notă lugubră în el.
   - Fata noastră s-a rătăcit, atâta tot. Uite-o că a ajuns acum acasă.

72

   Nu avea timp de gândire. Nici să ţipe, deşi deschise gura ca să încerce.
   Rămase fără aer când se pomeni izbită de perete. Mâini brutale îi ridicară bluza de trening şi o pipăiră sub ea. Unghii rupte şi tăioase o zgâriară pe burtă.
   - Nimic! mârâi Loomis. Vai de mine şi de mine!
   Jess simţi o lovitură puternică în tâmplă şi capul i se umplu cu lumină şi electricitate statică. O altă lovitură o trânti pe betonul rece.
   - Unde-i pachetul, Moulson? o întrebă Loomis. Dacă răspunzi în doar 10 cuvinte, s-ar putea ca Lizzie să se milostivească de tine şi să-ţi mai lase câţiva dinţi în gură.
   Jess nu putuse să vadă nimic în jur încă dinainte de a fi lovită.
   Bezna era aproape completă. Acum o umbră se aplecă deasupra ei, abia conturată pe fundalul mai deschis la culoare al peretelui văruit.
   Ceva îi raşchetă scalpul şi, o jumătate de secundă mai târziu, în ureche îi reverberă un zgomot metalic. Lovitura de picior care îi ratase capul cu un milimetru şi nimerise în altceva. Ceva care răsună aidoma unui clopot. Earnshaw înjură cu pasiune.
   Mâini nemiloase o înşfăcară ca s-o ridice în picioare. Se lăsă cu toată greutatea pe spate, scăpă din strânsoare, dar îşi pierdu echilibrul şi se prăbuşi la loc, lovindu-se tare. Dar asta nu conta. Acolo jos trebuia să stea. Tocmai ce-şi dăduse seama ce fusese zgomotul acela metalic.
   Jess!
   Alex era lângă ea, în întuneric. Avea vocea piţigăiată din cauza panicii.
   Fugi de-aici, Alex! Fugi!
   Ce-i venise să spună asta? Nu era niciun pericol pentru el. Dar niciun copil de vârsta lui nu ar fi trebuit să fie martor la o asemenea scenă.
   Sprijinindu-se în genunchi, Jess întinse mâinile înainte. Atinse cu vârfurile degetelor ceva rece şi dur – o suprafaţă curbată. Obiectul se rostogoli de lângă ea, dar se întinse şi îl apucă de mânerul de deasupra şi de marginea groasă de la bază.
   - Ia să vedem! mârâi Loomis, trăgând-o cu putere de păr.
   Jess o lovi cu extinctorul. Cilindrul din oţel se înfipse în trupul lui Loomis, undeva pe la nivelul taliei. Uriaşa femeie scoase un aah ocluziv, ca un prunc care încearcă să rostească primul lui cuvânt.
   Părul lui Jess îi scăpă din mâini.
   Aceasta lovi în faţă cu extinctorul, de parcă ar fi dat cu un berbece în poarta unei fortăreţe. Acum rezultatul a fost altul. Extinctorul se izbi de o suprafaţă dură, care îi tăie avântul. Se auzi un sunet înfundat, un sunet scrâşnit, un sunet oribil.
   Ceva începu să se zvârcolească în întuneric. O lovitură îi zbură extinctorul din mâini. Jess reuşi să se ridice în picioare şi o luă la fugă.
   Ochii ei abia începuseră să se obişnuiască cu bezna din jur, dar era prea târziu. Desluşi conturul mai întunecat al unei uşi la celălalt capăt al coridorului şi se îndreptă spre ea. Dar se izbi de canatul uşii deschise de alături şi se prăbuşi. Urmă un al doilea impact – acesta cu podeaua din beton – care o lăsă şi fără suflarea care-i mai rămăsese.
   Stătu întinsă acolo o clipă, uitându-se în sus, printre milioanele de stele verzi care-i jucau în faţa ochilor. Apoi deasupra ei pâlpâiră de trei ori luminile – luminile adevărate – aprins-stins, aprins-stins, aprins-stins. Jess clipi des, ca să-şi alunge ceaţa din privire. Întoarse capul şi o văzu pe Earnshaw la 3 metri de ea, lângă comutator.
   În spatele ei zăcea Loomis, ca o balenă eşuată pe ţărm.
   Jess vru să se ridice, dar nu ştia pe unde-i erau picioarele. Râcâi cu degetele în betonul de pe jos, dar atâta tot. Şi Lizzie înainta spre ea, cu mâinile ridicate în faţă, ca şi cum i-ar fi oferit un cadou.
   - O să te omor! mârâi ea.
   Alex se strecură între ele, cu faţa la Earnshaw, strângând din pumnii lui micuţi.
   Las-o în pace! ţipă el. Să nu te-atingi de ea!
   Earnshaw se poticni şi se holbă uluită la băiatul cel mort. Şi atunci trăsăturile ei suferiră o transformare ciudată şi înspăimântătoare, ca şi cum le-ar fi traversat încet un val de oroare şi panică.
   - Nu! murmură ea.
   Şi mai zise încă ceva. Parcă „nu-i”.
   Nu-i ce anume? Nu-i posibil? Chiar că-i nostim, îşi spuse Jess. Cine are vreme de discuţii în contradictoriu atunci când imposibilul îţi apare în faţă şi te plesneşte peste obraz?
   Acum Alex era cel care înainta, urlând la Earnshaw cât îl ţinea vocea lui mută. Pleacă! Pleacă de lângă ea! Las-o în pace! Şi dădea din mâini ca un cioban care-şi adună oile răzleţite.
   Earnshaw făcu un pas înapoi. Apoi îl făcu şi pe al doilea. Dar întinse şi mâna, cu degetele răsfirate. Ca să ce? Să atingă năluca aceea? S-o împingă la o parte? S-o implore ceva?
   Lui Alex nu-i mai păsa de nimic. Lovi mâna deţinutei.
   Ba nu. Fireşte că nu a putut s-o lovească. Dar făcuse mişcarea, ca şi cum, sub impulsul momentului, uitase că nu avea cum s-o atingă. Cât durează o bătaie de inimă speriată, atâta timp se atinseră degetele lui cu ale lui Earnshaw. Şi nici unuia dintre ei nu-i plăcu senzaţia.
   Earnshaw scoase un vaiet ascuţit. Gura i se strâmba în toate direcţiile, ca în toiul unui atac cerebral.
   Alex începu să pâlpâie ca flacăra unei lumânări în bătaia vântului. Acum părea îngrozit, cuprins de panică. Încercă să o ocolească pe Earnshaw. Mai întâi prin stânga, apoi prin dreapta.
   Însă coridorul era prea îngust. Pereţii din piatră nu reprezentau un obstacol pentru el, dar Alex aşa se purta. În cele din urmă, se repezi disperat chiar prin femeia care urla.
   Earnshaw dădu ochii peste cap – şi preţ de o clipă absolut dezgustătoare nu se mai văzu decât albul lor. Se prăbuşi la pământ şi începu să se zvârcolească. O spumă albă i se prelingea din gură peste buza inferioară şi bărbie.
   Jess se sculă în picioare. Cu mişcări foarte încete. Avea un zbârnâit continuu în urechi, ca acela făcut de freza unui dentist. În lumina strălucitoare a neonului o vedea pe Loomis zăcând nemişcată, cu ochii holbaţi şi falca de jos strâmbată. Una dintre jumătăţile capului nu mai era convexă, ci concavă. Lângă ea se afla extinctorul, acum mânjit cu sânge. Earnshaw se cutremura convulsiv, lovind aritmic în podea cu tocurile cizmelor.
   Jess ieşi pe unde venise şi nu găsi – slavă Domnului! – nici urmă de Lovett în faţa uşii. Vomită în spatele tomberonului care dădea pe dinafară, dar nu prea mult, pentru că nu mai mâncase nimic de la prânz.
   Traversă curtea în sens invers şi dădu de uşa de incendiu pe unde ieşise din clădirea administraţiei. Normal ar fi fost să se închidă în urma lor, dar cineva – cel mai probabil Devlin – acoperise mai devreme dispozitivul de blocare cu 6 straturi de bandă adezivă, pentru a-i permite lui Lovett să intre şi să iasă fără să-şi utilizeze cartela. Aşa că uşa era tot deschisă.

73

   Când dădu cu ochii de Moulson în pragul uşii de la infirmerie, Sylvie Stock mai să facă un stop cardiac. Deţinuta închise uşa în urma ei, se apropie de birou, trase un scaun şi se aşeză faţă în faţă cu infirmiera.
   Din instinct, Stock puse mâna pe telefon, dar imediat se gândi mai bine la implicaţiile întoarcerii lui Moulson şi încremeni, cu gura pe jumătate căscată.
   După câteva secunde aşeză foarte încet receptorul în furcă.
   - Există şi un plan de rezervă? o întrebă Moulson. Mai vine cineva după mine? Sau mă duci tu?
   Partea reconstruită a chipului ei era strâmbată într-un rictus. Partea sănătoasă era înspăimântător de calmă.
   Stock clătină din cap, fără să rostească vreun cuvânt.
   - Atunci, ai face bine să mă asculţi cu atenţie pentru că o să-ţi spun ce ai de făcut. E o femeie moartă la parterul blocului G, pe unul dintre coridoarele din spatele sălii de bal. Şi mai e încă una, într-o stare foarte proastă. Cred că ştii la cine mă refer şi ce căutau acolo. Numai de tine depinde ce se va afla.
   Sylvie căzu pe gânduri: O femeie moartă? Despre cine să fi fost vorba? Unde era Dennis Devlin? Cine murise?
   - Nu... nu înţeleg, se bâlbâi ea.
   - Nu mă miră câtuşi de puţin, spuse Moulson. Dar fă un efort. Mi-am lăsat amprentele peste tot. Pe un extinctor. Pe o uşă. Pe pereţi şi pe jos şi nu mai ştiu pe unde. Aşa că toate urmele duc spre mine, spre mine, care mă aflu aici. Şi ce crezi că se va înţelege din asta?
   - Iisuse! scânci Stock.
   - Lasă-L în pace pe Iisus! El n-are nicio vină. Dar tu ai probleme foarte mari, infirmieră Stock. Ai pus la cale moartea mea împreună cu Harriet Grace şi cu Dennis Devlin şi cu tipul celălalt – Lovett, parcă. Eu cred că ar fi bine să te duci frumuşel acolo, cu o găleată şi un mop. De îndată ce întocmeşti toate documentele şi ştampilezi tot ce trebuie ştampilat, ca să îmi oficializezi prezenţa aici, unde îmi este locul.
   Stock se zgâi la Moulson cu ochi întunecaţi de panică. Femeia pe care o detestase atât de mult până acum devenise o plăsmuire abstractă. Fiinţa asta care stătea vizavi de ea, mânjită cu sângele duşmancelor ei, era înfricoşătoare într-un mod foarte concret. Dacă aşa riposta Moulson, atunci Stock îşi dorea din tot sufletul să nu se fi băgat niciodată în povestea asta.
   - Dar... eu n-am omorât pe nimeni, bâigui ea. Tu ai făcut-o. Nu poţi...
   Dar Moulson putea. Fireşte că putea. Dacă într-adevăr exista o femeie moartă în blocul G, atunci Moulson putea să mărturisească tot ce se întâmplase şi dovezile ar fi fost atât de covârşitoare, încât niciunul dintre ei nu ar mai fi avut scăpare. Nici Grace, nici Devlin, nici Lovett, nici Stock însăşi. Un singur fitil care ardea de-a-ndoaselea, ca în genericul filmului Misiune imposibilă, până la explozia finală.
   - Te rog! Te rog, nu mă da de gol!
   - Atunci, du-te şi curăţă-ţi mizeria! îi spuse Moulson. Ce mai aştepţi?
   Dar, când Sylvie sări de pe scaun, Moulson o împinse la loc – pângărire care o zgudui pe infirmieră până în ultimele fibre ale fiinţei ei.
   - Stai! Lasă-mi cheile! O să încui uşa. Nu mai intră nimeni aici până mâine-dimineaţă.
   - Nu... nu pot! Sunt de serviciu. Trebuie să fiu aici în caz că sună cineva.
   - Atunci ai face bine să te rogi să nu sune nimeni. Cheile!
   Şi Moulson întinse mâna.
   Când renunţă la cheile ei, lui Stock i se păru că cedase şi ultima fărâmă de autonomie pe care o mai avea pe lume.
   - Ai zis că una dintre femei încă mai e în viaţă, izbucni ea. Dacă e rănită, trebuie s-o aduc aici!
   - Asta-i problema ta, nu a mea. Mi-ai spus că mai există o infirmerie şi într-un alt bloc al penitenciarului. Aşa este?
   - În Franklin. Dar e un punct de prim ajutor. Nu are prea multe...
   - Descurcă-te!
   Mai mult de atât Stock nu se simţea în stare să insiste. Şi capitulă, fără vreun alt cuvânt.

74

   Grace şi Devlin nu şi-au dat seama din primul moment că eşuase încercarea lor de a-i întinde o cursă lui Moulson. Dar s-au prins curând cum stăteau lucrurile.
    Poate că s-ar fi prins mai devreme, dacă Diavolul nu ar fi insistat atât de tare să se ţină la distanţă de toată povestea. Le escortase pe Loomis şi Earnshaw până la coridorul de acces şi descuiase uşa, dar nu intenţionase câtuşi de puţin să se întoarcă după ele. Înţelegerea era că deţinutele făceau ce aveau de făcut, după care se amestecau în mulţimea de femei din sala de bal. Diavolul avea să le asculte raportul la momentul stingerii, atunci când verifica celulele.
   Numai că uite că cele două nu se aflau în celulele lor când s-a dat stingerea, drept care, cum era de aşteptat, s-a dezlănţuit tot iadul pe pământ. Şi atunci Devlin nu a mai putut să facă nimic. De îndată ce o deţinută nu răspundea când i se striga numele, se punea în funcţiune o uriaşă maşinărie. Erau blocate porţile şi posturile de gardă, se formau echipe de căutare care răscoleau întreaga clădire Şi, dacă rezultatul era negativ, restul penitenciarului. Următorul pas ar fi fost înştiinţarea poliţiei şi declararea stării de urgenţă. Iar asta presupunea blocaje rutiere şi darea deţinutei în urmărire generală, elicoptere cu proiectoare foarte puternice, câini, şedinţe ale comisiei de supraveghere, conferinţe de presă pline de scuze faţă de opinia publică şi tone de acţiuni pentru limitarea pagubelor.
   Însă acum lucrurile nu au ajuns atât de departe. Echipele de căutare n-au avut nevoie decât de 17 minute ca să le găsească pe Loomis şi Earnshaw.
   Pentru Loomis nu se mai putea face nimic. Fractura de craniu care îi provocase moartea îi lăsase o urmă vizibilă în partea stângă a capului. Nici nu mai era nevoie să i se ia pulsul. Şi nici îndoieli în privinţa manierii în care murise nu erau, deoarece extinctorul era la vedere, cu o urmă asemănătoare în el, care se potrivea cu cea din ţeasta lui Loomis. (Dar nu avea nicio picătură de sânge şi nicio amprentă. Sylvie Stock îşi făcuse treaba şi dispăruse înainte de sosirea echipei.)
   Lizzie stătea în fund, cu capul între genunchi. Scâncea. Iar scâncetele astea erau nişte sunete jalnice, îngrozite, asupra cărora părea să nu aibă niciun fel de control. Gardienii care au găsit-o nu au putut să înţeleagă nimic din ce spunea, aşa că au sunat la infirmerie. Un minut mai târziu, Stock a primit mesajul pe pager. Şi apăru ca o furtună iscată de nicăieri, încercând să dea impresia că atunci auzea pentru prima oară de toată tărăşenia. Devlin era deja acolo. Şi el îi spuse să o consulte pe Earnshaw ca să-şi dea seama ce anume păţise. Se purta cu un remarcabil sânge rece, iar asta o ajută pe Stock să se poarte şi ea la fel, cu toate că simţea că s-ar face fărâme la primul zgomot mai puternic.
   Prima dată când venise aici, ca să spele amprentele şi urmele de sânge, o găsise pe Lizzie într-o stare catatonică. Stătea cu obrazul lipit de perete şi cu genunchii strânşi la piept, ca unui fetus încălţat în bocanci Doc Martens. Acum era greu de spus dacă miorlăielile alea pe care începuse să le scoată puteau fi considerate o ameliorare.
   Consultul sumar al lui Stock elimină contuziile, apoplexia şi supradoza de droguri. La un moment dat, Earnshaw amuţi din nou.
   Tot nu răspundea la niciun stimul, tot nu rostise niciun cuvânt, dar era mai calmă şi părea vag conştientă de ce se întâmpla în jurul ei. Ba chiar urmări de câteva ori cu privirea mişcările lui Stock. Devlin o întrebă încă o dată ce se întâmplase, dar deţinuta nu dădu niciun semn că l-ar fi auzit.
   - Mie mi se pare destul de clar, zise unul dintre ceilalţi gardieni.
   Şi chiar aşa părea. Părea că Earnshaw făcuse o criză foarte urâtă şi o omorâse pe Carol Malaca. Deşi cunoştea toată povestea, Stock încă nu putea să creadă că Jess Moulson le doborâse pe femeile astea masive şi puternice. Probabil că era ninja sau ceva de genul ăsta.
   Orice creatură făcută din carne şi oase s-ar fi sfărâmat dacă s-ar fi izbit de Liz Earnshaw. Dar uite că acum Lizzie părea cea sfărâmată.
   Urmară multe discuţii despre ce anume să facă mai departe.
   Devlin era de părere că Lizzie trebuia închisă peste noapte în celula ei – unde Grace ar fi putut s-o chestioneze în momentul când şi-ar mai fi venit în fire. Dar ceilalţi gardieni credeau că blocul Dietrich oferea mai multe facilităţi pentru izolarea unei deţinute periculoase şi instabile din punct de vedere emoţional, care tocmai ce-şi ucisese în bătaie o colegă. A fost menţionată şi infirmeria, ideea nu se bucură de prea mulţi susţinători.
   După care apăru directorul, care se declară împotriva tuturor acestor soluţii. Scratchwell era în pragul unei crize de isterie şi nu reuşea să ascundă prea bine asta. Acum ajunsese să regrete toate interviurile date presei. Se prezentase drept chipul şi vocea penitenciarului Fellside şi, drept urmare, avea să fie legat la stâlpul infamiei atunci când această catastrofă ajungea la urechile ziariştilor, aşa cum evident că avea să se întâmple.
   Atât de tare se concentra asupra propriei supravieţuiri, încât cea mai presantă chestiune i se părea aceea a izolării. Scoase exclamaţiile corespunzătoare (sau se prefăcu foarte bine că le scoate) în faţa morţii tragice a lui Loomis, dar spuse că voia ca el să decidă cum şi când va fi făcută publică.
   - Eu cred că siguranţa celorlalte deţinute este de maximă importanţă, declară el cu emfază. Duceţi deţinuta la carceră!
   Sub impulsul momentului, uitase să folosească eufemismul inventat chiar de el.
   - Nu cred că-i o idee bună, interveni Stock.
   Salvatorul îi aruncă o privire feroce.
   - Poftim?
   Lui Stock îi părea rău că se amestecase, dar toată viaţa fusese infirmieră şi se comporta ca atare. Sentimentele ei faţă de Moulson nu o împiedicau să-şi facă meseria.
   - Deocamdată Earnshaw este într-o stare foarte proastă, spuse ea.
   Şi făcu un semn din cap spre Proba Materială Numărul 1, care se legăna încet înainte şi înapoi, privind între genunchi.
   - Ce face ea acum – mişcările astea involuntare – sunt gesturi provocate de tulburări neurologice din spectrul autist şi, în general, indică probleme grave de sănătate mintală. În niciun caz nu aş recomanda să fie închisă undeva, unde să fie lipsită de supraveghere. Asta nu ar face decât să-i înrăutăţească situaţia.
   - Cum te numeşti? vru să ştie directorul.
   Numele era scris pe ecusonul lui Sylvie, dar se pare că Salvatorul era un ins cu multe pe cap, de la care nu ar fi trebuit să te aştepţi să citească ceva doar pentru că se întâmpla să fie chiar în nasul lui. Cu atât mai puţin să şi-o amintească pe Stock de la interviul de angajare.
   - Stock, domnule.
   - Şi, spune-mi, eşti cumva expertă în domeniul psihiatriei, Stock?
   - Nu, domnule.
   - Nu. Dar avem o mulţime de asemenea experţi chiar acum în Dietrich. Iar atunci când voi dori să aflu şi opinii cu privire la sănătatea mintală a acestei deţinute voi apela la ei. Până atunci, dumneata să faci bine să te limitezi la chestiuni care ţin de domeniul dumitale de activitate. Domnule Devlin, te rog să o iei pe această deţinută şi să o duci în una dintre camerele de izolare punitivă. Iar... cadavrul... du-l undeva unde să nu ne mai stea în drum.
   Stock plecă repede de acolo, tremurând îngrozitor de tare. În mare parte din cauza furiei pe care o simţea faţă de Scratchwell, un dobitoc încrezut şi bătut în cap. Spera să mişte cadavrul din loc, pentru că atunci directorul şi-ar pierde postul, căci s-ar fi atins de dovezile de la locul crimei.
   Toată furia şi indignarea reuşiră s-o ajute să-şi domolească cealaltă voce care-i răsuna neîncetat în minte. E moartă moartă moartă! Dumnezeule mare, din cauza ta a murit o femeie! Şi nici măcar nu era femeia care trebuia să moară.

75

   Devlin o închise pe Liz Earnshaw în una dintre cele şase carcere de la etajul superior al blocului G. (În fiecare dintre cele cinci clădiri pentru deţinute existau asemenea celule, dar numai cele din blocul G trebuiau rezervate în avans.) Earnshaw îl urmase, blândă ca o mieluşică.
   Când se întoarse la parter, Diavolul îi găsi pe toţi ceilalţi încă acolo. Aşteptau pe cineva care să le spună ce să facă mai departe. Printre ei se afla chiar şi directorul, a cărui treabă era exact asta.
   Devlin îl trase pe Scratchwell într-o parte. Îi spuse că, în timp ce el – adică directorul – va anunţa poliţia din West Yorkshire (lucru la care Scratchwell tresări puternic, pentru că nici măcar nu se gândise la asta pană atunci), el – adică Devlin –, în calitatea lui de gardian-şef în Goodall, va da o tură prin clădire ca să se asigure că totul este în regulă. Directorul nu mai conteni cu mulţumirile şi-i aprobă planul. Ferească Dumnezeu să mai existe şi alte surprize de care nu aveau încă ştiinţă!
   Aşa că Devlin trecu la treabă şi-i făcu o vizită lui Grace. Nu putea intra în celulă fără s-o fi descuiat de la tabloul principal, dar reuşiră să discute în şoaptă prin vizorul din uşă. Grace păru destul de tulburată când află de moartea lui Loomis, dar a fost absolut îngrozită atunci când auzi despre căderea nervoasă suferită de Earnshaw.
   - Ce mama dracului s-a întâmplat? exclamă ea. Nu poate să fie Moulson de vină. Nici vorbă să fi făcut ştoalfa aia aschilambică aşa ceva. Deci, cine a făcut-o?
   - Poate că Loomis şi Earnshaw s-au certat, spuse Devlin, exprimând opinia majorităţii.
   - Ete curu’ s-au certat! Şi omul tău? N-a văzut nimic?
   - Lovett? Nu. A lăsat-o pe Moulson la locul stabilit şi a dat bir cu fugiţii.
   - Atunci, unde este Moulson acum? E închisoarea ta, Dennis. Nu-mi spune că nu ştii.
   - Presupunem că s-a adăpostit în infirmerie. Ştiu sigur că nu s-a întors în Goodall. Am vrut s-o întreb pe Stock, numai că era prea multă lume în jur. Şi eu nu mă pot duce să verific. Nu acum, când tot penitenciarul este în stare de alarmă. Trebuie să facem curăţenie după noi, Grace. Dacă vorbeşte, ce ar putea spune ca să ne dea de gol?
   - Nimic, răspunse Grace fără să stea pe gânduri.
   Dar adăugă:
   - Nimic, cu excepţia pachetului din urmă. Trebuie să aflăm dacă l-a luat. Iar dacă nu l-a luat, trebuie să-l luăm noi. Odată pachetul dispărut, nu mai rămâne decât cuvântul ei împotriva cuvântului nostru. Asta-i treaba ta, Dennis. Numai şi numai a ta. Ocupă-te!
    - Tribunalul e închis acum.
   - Ştiu. Vezi să faci parte din escorta de gardieni de mâine. Du-te cu ea. Nu mai putem avea încredere în nimeni.
   Fără sex oral de data asta (deşi, ca să fim cinstiţi, uşa ar cam fi stat în drum). Grace i-a dat ordinele şi l-a concediat. În atmosfera de stres general, amabilităţile treceau în plan secund.
   Devlin se duse la birou, unde îşi trecu numele în escorta de a doua zi pentru tribunalul din Leeds şi îi delegă atribuţiile de gardian-şef Andreei Corcoran. Apoi, indispus şi agitat, se întoarse în blocul G. În mod normal, ar fi avut dimineaţa liberă după tura de noapte, dar mâine va trebui să fie aici la 8 a.m., ca să pornească spre Leeds la 8.30. Şi nici nu avea cum să plece acasă până atunci, pentru că nenorociţii ăia de criminalişti din Leeds nu terminaseră de cercetat cadavrul lui Loomis. În cel mai fericit caz îl aşteptau maximum patru ore de somn, presupunând că va reuşi să adoarmă.
   Traversând curtea, ridică ochii spre ferestrele infirmeriei. Erau întunecate. Îl enerva la culme gândul că Jess Moulson probabil că dormea şi sforăia în tihnă acolo, fără să-i pese de tot tămbălăul pe care îl iscase. Sigur, nu ea o omorâse pe Carol Loomis – însăşi ideea asta era ridicolă. Dar reuşise cumva să scape de cursa pe care ei i-o întinseseră, iar cursa asta se întorsese împotriva lor. Probabil că Loomis şi Earnshaw se luaseră la harţă chiar înainte de apariţia lui Moulson, iar zgomotul luptei dintre ele o alertase la vreme şi aşa reuşise să-şi salveze pielea.
   Pentru moment.
   Dar, când va veni vremea, el şi cu Grace se vor ocupa de ea aşa cum se cuvine şi cum merită. Iar gândul acesta îi aduse un strop de consolare.

76

   În realitate, Jess era chiar foarte trează. De la plecarea lui Stock, în urmă cu mai bine de două ore, stătea tot la biroul doctorului Salazar.
   Îl aştepta pe Alex Beech. Doar că nu-i mai spunea „Alex Beech” atunci când se gândea la el. Avusese timp să se gândească la ce făcuse atunci când ieşise din abis şi îl găsise. Şi acum ştia că găsise nu era cuvântul potrivit.
   Ea îl crease. Ea îi dăduse chipul acela pe care îşi dorea cel mai mult să-l vadă. N-o fi avut habar doamna doctor Carter de multe lucruri, dar în cazul acesta avusese dreptate. Imaginaţia este o forţă plastică, doamnă Moulson. O forţă formatoare. Noi înşine ne creăm lucrurile de care avem nevoie. Încă din copilărie Jess fusese hărăzită cu acest dar. Îşi crea tot ce avea nevoie din orice materie primă aflată la îndemână, inclusiv din alţi oameni.
   Ceva îşi făcuse sălaşul acolo, în beznă, dar se transformase în Alex Beech doar atunci când ea se uitase la el. Şi când deja îşi uitase propriul chip.
   Nu „el”. Ea.
   Cred că am fost fată până ai apărut tu.
   Până când Jess i-a pus jugul şi a înhămat-o la căruţa plină până la refuz cu păcatele ei. Haide, trage la asta, copilă! Pari suficient de tânără şi de puternică.
   Deci, cine era fata asta? Nu făcuse niciun progres spre rezolvarea acestui mister. Dar răspunsurile la întrebările fantomei deveniseră puţin mai clare. Jess observase expresia de pe chipul lui Liz Earnshaw atunci când aceasta l-a văzut pe Alex în faţa ei. O expresie de spaimă cumplită. O expresie de uluire. Şi încă ceva, imposibil de identificat.
   Şi nu doar asta. Earnshaw spusese ceva. Nu cu glas tare, pentru că nu mai avea destul aer ca să poată rosti cuvântul aşa cum trebuie, dar Jess era sigură că fusese un nume.
   Prin urmare, acolo unde Jess îl vedea pe Alex, Earnshaw văzuse un cu totul alt chip. Şi îl recunoscuse.
La rândul lui, şi Alex avusese acelaşi moment de recunoaştere. Că doar nu degeaba se speriase şi fugise de acolo. Întotdeauna se simţise atras de femeile din Goodall. Le dădea târcoale şi inventa poveşti despre lucrurile pe care le vedea în visele şi amintirile lor.
   Prin urmare, ce anume văzuse în Liz Earnshaw?
   Evident că aceasta era o întrebare retorică.
   Alex o găsise pe fata cea rea. Din cauza asta fugise. Din cauza asta doar Earnshaw, din toate deţinutele de acolo, putea să-l vadă.
   Pe Earnshaw trebuia el s-o bântuie, dar îl prinsese Jess şi îl transformase. Pentru că Earnshaw îl omorâse.
   Timpul trecea foarte greu şi Alex nu venea. Jess îl striga la fiecare câteva minute, dar nu primea răspuns. În cele din urmă, îşi luă inima în dinţi şi, părăsindu-şi trupul, se aventură în lumea nocturnă.
   Îşi spuse că, dacă va face câţiva paşi pe tărâmul acela, poate îl va zări. Dar n-avea nici cea mai mică idee încotro să se uite sau cum. Abia acum înţelese cât de mult depinsese de el în excursiile lor anterioare. Îşi imaginase că începuse să se descurce aici, dar, fără Alex alături de ea, era complet pierdută. Strigându-i numele, rătăci dintr-o minte în alta, dintr-o furtună senzorială în alta. Dar nu a primit niciun răspuns.
   Ba nu, nu era adevărat. Bineînţeles că a primit răspuns. Poate nu din partea lui Alex, dar visele pe care le traversa ea erau încărcate de teamă şi nelinişte; femeile care visau gemeau şi tresăreau şi aveau somnul agitat. Iar trecerea lui Jess le-a transformat visele în coşmaruri.
   Nu avea ce face. Se gândea doar la moartea lui Carol Loomis şi la pericolul prin care trecuse ea însăşi atunci când o atacase Liz. Toate astea – teama şi durerea şi panica claustrofobă la gândul că era închisă alături de cei care voiau s-o ucidă – încă îi mai ocupau toate gândurile, astfel încât orice atingeau le prelua culoarea. Era ca o reacţie în lanţ, având-o în centru pe Jess şi propagându-se în toate direcţiile.
   Observase acelaşi fenomen şi cu câteva nopţi în urmă, dar fusese ceva cu totul nou şi prea ciudat. Nu îşi dădea seama că ea otrăvea totul în jur prin simpla ei prezenţă şi prin amintirile sale.
   Toate femeile din Fellside au visat sânge şi violenţă în noaptea aceea. Cele pe care Jess le-a atins în mod direct au visat moartea lui Carol Loomis – au visat că ele au fost acelea care i-au zdrobit capul cu extinctorul. Au simţit în vis vibraţia metalică a obiectului în mâinile lor când marginea lui s-a izbit de craniul ei. Au auzit în vis zgomotul făcut de trupul masiv al lui Loomis atunci când s-a prăbuşit fără suflare.
   În visele acestea apărea şi un gardian. Jess nu-l cunoştea prea bine pe Lovett ca să-şi poată aminti chipul lui, dar îi vedea clar uniforma şi retrăia momentul când o luase în braţe, o aruncase în beznă şi trântise uşa în urma ei.
   Alte femei, aflate mai departe de locurile pe unde căuta zadarnic Jess, vedeau, auzeau şi simţeau cam aceleaşi lucruri, dar numai fragmente disparate. Percepeau gestul gardianului şi panica şi lovitura primită de Loomis ca pe un fel de talmeş-balmeş semiabstract, un amestec de mii de senzaţii fără legătură între ele. Şi se trezeau sufocându-se, panicate, simţind gust de sânge în gură de la propriile lor limbi muşcate.
   Şi se culcau la loc, la fel de neliniştite, transferând anxietatea lor altor femei care dormeau.
   La fel cum se întinde cerneala în apă. Numai că această cerneală era, de fapt, o crimă comisă ca într-un joc video.

77

   Devlin s-a simţit în culmea fericirii când a observat expresia de groază aşternută pe chipul lui Moulson când l-a văzut aşteptând-o lângă dubă. Ba chiar s-a oprit o clipă şi nu s-a mişcat din loc decât atunci când Ratner a îmbrâncit-o şi i-a ordonat să facă paşi.
   Devlin îi deschise uşa dubei şi îi zâmbi sarcastic. Numai că Jess nu-i văzu zâmbetul: nu avea curaj să se uite la el.
   - Poftiţi în vagoane! strigă el vesel.
   Cel puţin, aşa spera să fi fost înţeles strigătul lui. Pentru că se simţea de parcă ar fi fost călcat de un tăvălug. Cele 4 ore de somn la care sperase se dovediseră a fi doar 3 ore în care a stat la orizontală, cu ochii închişi. Detectivii din Leeds, doi tipi amabili, frumuşei şi îmbrăcaţi în costume create de Ermenegildo, avuseseră un milion de întrebări. Unele dintre acestea chiar foarte bune.
    Cum se ajungea din interior şi din exterior pe coridorul unde a murit Carol Loomis? Cum era controlat accesul la el? Cine avea cheile de la uşile care duceau acolo sau puteau ele să fie deschise cu o simplă cartelă de angajat? Cine a fost ultima persoană care o văzuse în viaţă pe moartă şi unde se afla această persoană la momentul asasinatului? Se ştia care erau partenerele ei? Cine? Unul dintre detectivi chiar a făcut o legătură cu ultimul deces de la Fellside.
   - Dominica Weeks. Am închis cazul, nu-i aşa? Se cunoştea cu această Carol Loomis?
   Când au plecat, în sfârşit, să discute (să poarte mai degrabă un monolog) cu Liz Earnshaw la carceră, Devlin se simţea epuizat fizic şi cu nervii la pământ. Porni cu maşina spre casă, într-o stare de tulburare amestecată cu furie.
   De fapt, nu acasă la el s-a dus mai întâi, ci la Salazar. Se temea ca nu cumva probele să ducă la un moment dat la infirmerie şi voia să se asigure că Sally pricepea bine ce trebuie şi, mai ales, ce nu trebuie să spună drăgălaşilor din divizia de detectivi.
   Ştia cum să ajungă acolo. Normal că ştia. Iar drumul ăsta i-a trezit amintiri vechi. Leah, la fereastră, aşteptându-l, ca să-i poată deschide uşa fără ca el să mai fie nevoit să sune la sonerie. Leah, în patru labe în faţa lui, în vreme ce soţul ei schimba ploştile la Fellside. Data aceea când au folosit cătuşele pe care el le avea la centură – de departe cea mai bună partidă de sex dintre toate.
   Acum Leah era moartă. Şi lui parcă nu-i venea să creadă.
   A ciocănit la uşă de câteva ori, apoi a sunat o dată la sonerie.
   Niciun răspuns. Şi nu putea să bată cu pumnii în uşă în toiul nopţii fără să stârnească panica vecinilor indiscreţi. Aşa că a trebuit să se recunoască învins şi să plece de acolo – ceea ce nu i-a îmbunătăţit cu nimic dispoziţia.
   Dar poate că aşa a fost mai bine, îşi spuse el acum, urcându-se în dubă lângă Moulson şi trântind uşa după el. Sally scotea la iveală tot ce era mai rău în el, era convins de asta. La cât de supărat fusese azi-noapte, probabil că ar fi mers prea departe şi l-ar fi omorât pe nenorocitul ăla lipsit de curaj.
   Încercase apoi să dea de Stock, însă cu acelaşi rezultat. Când plecase de la Fellside, infirmeria era închisă, dar o sunase de vreo patru sau cinci ori pe mobil. Nu-i răspunsese.
   Aşa că nici acum nu ştia ce se întâmplase noaptea trecută şi cum de murise Carol Loomis. Dar respingea orice scenariu în care Moulson s-o fi omorât pe Carol şi după aia să scape teafără şi din mâinile lui Liz Earnshaw.
   În ce-l privea, el nu voia decât să afle de la Moulson ce mama dracului se întâmplase cu pachetul. De fapt, nici asta nu voia. Atâta timp cât drogurile se mai aflau încă în cabina de toaletă (şi era sigur că acolo le va găsi), atunci toată afacerea era încheiată. Fireşte că nu o vor mai folosi pe Moulson, pentru că nu era bună de nimic, dar vor da uitării trecutul, cel puţin până la plecarea poliţiştilor.
   Moulson trebuia doar să priceapă că, dacă vorbea cu cineva – cu oricine – despre orice altceva în afară de vremea de afară, va afla foarte repede de ce se spune că tăcerea este de aur.
   - Pune-ţi centura! îi zise el acum, înghiontind-o cu putere.
   Moulson nu spuse nimic. Doar făcu ce i se spusese şi apoi rămase cu mâinile moi în poală. Părea la fel de zdruncinată cum se simţea Devlin.
   - Mereu e aşa de vorbăreaţă? o întrebă Devlin pe Rartner.
   Gardiana îşi ţuguie buzele şi nu răspunse. Şi ea se afla pe statul de plată al lui Grace – cum altfel? – şi avea o sumedenie de motive de supărare faţă de instalarea poliţiştilor în Fellside.
   Nimeni nu mai spuse niciun cuvânt tot timpul drumului peste ţinutul mlăştinos, până la Leeds. Şi oricum, odată ajunşi pe Oxford Row, tot nu ar mai fi putut să audă ce spun. Protestatarii ieşiseră astăzi în număr mult mai mare şi îşi fluturau bannerele şi îşi zbierau lozincile tâmpite prin care se văitau de nedreptatea existentă în lume. Probabil unde e mai uşor să faci tămbălău, decât să pui mâna să schimbi ceva, îşi spuse Devlin.
   Odată intraţi în tribunal, el trecu direct la treabă.
   - Trebuie să merg la budă, îi şopti el lui Ratner. Ai tu grijă de guraliva asta, bine?
   Trecu prin punctul de securitate şi intră în zona restricţionată din spatele clădirii. Traversă coridorul cu paşi siguri, trecu de toaleta pentru bărbaţi şi intră în cea pentru femei. Singurul risc posibil aici ar fi fost, dar nu-l observă nimeni. Toţi ochii erau aţintiţi pe circul din faţa intrării principale.
   Însă ziua începu să-i meargă prost de îndată ce se încuie în cabina din mijloc şi duse mâna în spatele rezervorului. Niciun pachet. Nu ştia ce-o fi făcut Moulson, dar acum era sigur că luase pachetul cu ea. Şi atunci, de ce nu le dăduse drogurile? Din câte ştia el, Moulson se lăsase de obiceiul ăsta – şi, chiar dacă ar mai fi consumat încă prafuri, normal ar fi fost să şterpelească puţin din pungile alea şi să spere că nu va observa nimeni. Oare să-şi fi imaginat că ar fi putut să le vândă undeva şi să păstreze banii?
   - Căcat! mormăi Devlin.
   Se gândi să verifice şi în celelalte cabine. Dar nu ar fi avut rost.
   Rutina asta era împământenită şi mergea ceas de fiecare dată. Aici fuseseră drogurile şi acum nu mai erau.
   - Căcat! repetă el, mai tare şi cu mai multă obidă.
   Până în momentul ăsta fusese realmente convins că totul o să fie ca ultima dată. Că, pur şi simplu, lui Moulson i se făcuse frică să ducă treaba până la capăt, chiar dacă ştia că represaliile erau inevitabile.
   Acum se vedea nevoit să aştepte până la sfârşitul zilei ca să afle adevărul şi să pună mâna pe pachet. Plus că mai trebuia să găsească şi o modalitate prin care să poată discuta cu Moulson între patru ochi sau prin care s-o externeze din infirmerie imediat ce vor ajunge la Fellside. Niciuna dintre ideile astea nu era uşor de pus în practică, fie şi fără toţi detectivii ăia din Leeds care-şi băgau nasul peste tot.
   În trecut, Devlin reuşise mereu să se convingă de faptul că legătura lui cu Grace nu era cunoscută de nimeni şi că putea fi uşor negată. Dar nu mai era cazul şi acum – presupunând că fusese vreodată. Existau indicii care duceau până la el şi nu erau făcute din firimituri de pâine, ca în povestea aia cretină. Moulson era implicată. Şi Salazar. Şi Sylvie Stock. Liz Earnshaw. Puţiflenderul ăla de Lovett.
   Şi, evident, Grace însăşi. Trebuia să găsească o soluţie. Trebuia să-şi păstreze cumpătul şi să găsească o soluţie.
   O ajunse din urmă pe Ratner. Aceasta se afla împreună cu Moulson în sala de aşteptare. Poate că ar avea la dispoziţie câteva minute s-o interogheze pe Moulson înainte de începerea procesului, dar nu o putea face acolo. Oricând l-ar putea surprinde cineva. Şi chiar dacă ar fi fost singuri, acustica sălii era uimitoare. Puteai auzi şoaptele de acolo chiar şi din celălalt capăt al clădirii.
   La culme îl irita pe Diavol că se afla atât de aproape de Moulson şi nu-i putea pune întrebările care-l măcinau. Singura lui consolare era că femeia arăta profund nefericită. Cufundată în propriile-i gânduri şi fără să observe nimic din ce se petrecea în jur.
   Înseamnă că într-adevăr sperase să poată vinde drogurile alea, conchise el. Din cauza asta părea atât de speriată acum. Se întreba dacă mai avea timp să iasă din mormântul pe care şi-l săpase singură, înainte să-l umple cineva cu pământ şi s-o îngroape de vie.
   Mda, îşi zise Devlin. Chiar aşa stă situaţia. Dar parcă nu era o idee prea bună s-o lase să intre în sala de judecată atât de disperată şi îngrozită. Acolo urma să găsească un public al naibii de numeros şi poate îi venea ideea să se folosească de asta. Deschise gura să-i spună ceva – s-o ameninţe, s-o avertizeze sau poate chiar să-i adreseze câteva vorbe nesincere de încurajare –, dar chiar atunci apăru grefierul.
   - Suntem pregătiţi să începem, spuse el.
   - În picioare, deţinut! spuse cu asprime Ratner. Haide!
   Şi o conduseră în sala de judecată: Ratner în dreapta lui Moulson, iar Diavolul în stânga.
   Gradenele sălii îi aminteau lui Devlin de un circ, în care spectatorii ardeau de nerăbdare să vadă clovnii şi înghiţitorii de flăcări. Galeria destinată publicului era înţesată de oameni – primele două rânduri fiind rezervate presei: reporteri cu blocnotesuri, artişti cu blocuri de desen. În spatele lor, o mulţime de chipuri împietrite. Dar setea lor de sânge atârna greu, aproape palpabil, în aer.
   Moulson se opri o clipă în prag. Mai puţin de o secundă, pentru că imediat o apucară de umeri Devlin şi Ratner şi o împinseră înăuntru. Ratner o aşeză la locul ei şi-i făcu un semn din cap grefierului. Acum e în grija ta. După care, ea şi cu Devlin se întoarseră la posturile lor de lângă uşă.
   În mod normal, sălile de judecată îl plictiseau pe Devlin. Nici aceasta nu făcu excepţie de la regulă în prima oră. Doar vorbărie fără sfârşit. Bărbaţi cu voci plângăcioase, crezând că par deştepţi dacă spun acelaşi lucru într-o sută de feluri diferite. Pritchard, avocatul lui Moulson, era o javră cu nasul pe sus. Reprezentanţii acuzării erau nişte roboţi care se activau doar atunci când îi întreba judecătorul dacă au ceva de adăugat.
   Intenţie. Sănătate mintală. Motiv. Se contura un consens şi, cu toate că le plăcea nespus să o lălăie la infinit, păreau să ajungă treptat la un acord în privinţa evidenţei.
   Dar tocmai atunci Pritchard spuse ceva despre chemarea unui martor.
   În curtea de apel? Ce Dumnezeu se întâmpla?
   Şi grefierul strigă numele lui John Street, fostul iubit al lui Moulson. Acesta se aşeză în boxa martorilor şi din momentul acela totul începu să se schimbe.
   Iar în opinia lui Devlin schimbarea asta nu a fost deloc în bine.

78

   Pentru Jess, a doua zi a apelului a fost mult mai rea decât prima.
   Ca o moarte lentă, printr-o mie de tăieturi.
   Tot ce se spunea despre noaptea incendiului o făcea să retrăiască iar şi iar acele clipe şi nu voia deloc asta. În prima zi, lucrările fuseseră înfăşurate într-un strat gros, protector, de limbaj de specialitate. Iar ea fusese protejată de toate vorbele alea şi într-un mod mult mai profund: prin credinţa lui Alex în nevinovăţia ei.
   Acum ştia că Alex nu era Alex. Şi nu se mai putea amăgi crezând că fusese iertată de singura persoană care ar fi avut dreptul şi puterea să o facă.
   Aşa că era singură în faţa loviturilor nemiloase ale amintirilor.
   Depoziţia lui John Street a fost cel mai greu de suportat. Pe bărbatul acesta îl iubise, pentru ca apoi să-l urască. Bărbatul care o condusese pe drumul întunecat care se sfârşise cu moartea unui copil. O durea şi să-l privească. Simţea o ruşine chiar mai profundă decât toate mustrările de conştiinţă.
   Nu-l mai văzuse de la primul proces. Şi rămase surprinsă de cât de prost arăta. I se păruse normal ca timpul petrecut în detenţie să afecteze mai tare oamenii, dar nimeni care s-ar fi uitat la John nu şi-ar fi putut imagina că acela era un om liber. Avea cearcăne adânci sub ochi şi era mult mai slab decât ţinea ea minte. Parcă ar fi dormit în picioare.
   Dar mâinile arse i se vindecaseră cât de cât. Oricum, arătau mai bine decât faţa lui.
   - Înţelegeţi motivul pentru care vă aflaţi aici, domnule Street? îl întrebă Pritchard, pe tonul uşor preocupat al doctorului care urmează să-ţi facă radiografia.
   Street dădu din cap.
   - Cu toate acestea, vă voi mai explica o dată, pentru a vă da ocazia să-mi adresaţi ce întrebări doriţi sau să vă exprimaţi obiecţiile. În procesul iniţial al Jessicăi Moulson, aţi depus mărturie din partea acuzării. Eu, în calitate de avocat al apărării, nu am apucat să vă chestionez până la capăt. Intenţionez să o fac astăzi. Am acordul dumneavoastră în acest sens?
   Era o întrebare capcană, evident. Avocaţii acuzării probabil că-i explicaseră lui Street că, în cazul în care nu îşi dădea consimţământul, ar fi urmat rejudecarea procesului. Aşa că dădu iarăşi din cap.
   - Da. Dar v-am spus deja tot ce-mi amintesc.
   - Sunt convins că ne-aţi spus. Totuşi, dacă nu aveţi nimic de obiectat, aş dori să revedem unele dintre punctele pertinente ale mărturiei dumneavoastră. Ca să ne asigurăm că instanţa ia cunoştinţă de însemnătatea lor.
   - În regulă, spuse Street. Sigur.
   Şi, pentru prima oară, aruncă o privire fugară spre Jess şi imediat îşi feri iar ochii. Dar asta nu îi provocă nicio durere. Era obişnuită ca oamenii să reacţioneze astfel când o vedeau.
   - În noaptea incendiului, aţi ajuns în apartamentul domnişoarei Moulson în jur de ora 8 p.m.
   - Corect.
   - După ce plecaserăţi cu două ore înainte, ca să cumpăraţi nişte droguri de la o cunoştinţă, Gavin Matthews, pe care dumneavoastră şi clienta mea îl ştiaţi sub numele de Buster. Drogurile în chestiune erau pentru uzul dumneavoastră şi al domnişoarei Moulson?
   - Da.
   - Şi, ca să nu mai existe niciun dubiu, drogul despre care vorbim era heroină?
   - Da.
   - Ce cantitate de heroină, mai exact?
   - Nu prea multă. Doar cât să ne ajungă pentru două doze.
   Pritchard afişă o surprindere politicoasă.
   - Era ceva obişnuit să cumpăraţi în cantităţi atât de mici?
   - Nu, răspunse Street. Dar nu prea mai aveam credit. Doar atât am putut să iau.
   - O, da, frământările şi chinurile dependenţei de droguri! spuse Pritchard plin de înţelegere şi fără pic de ironie în glas. Domnul Matthews ne-a confirmat această relatare a dumneavoastră. „Două doze sănătoase” au fost cuvintele dumnealui, ca să le citez corect. După aceea, conform mărturiei iniţiale, dumneavoastră şi domnişoara Moulson v-aţi injectat heroina. După un timp, ea s-a dus în living, iar dumneavoastră aţi rămas unde eraţi.
   - Da.
   - În dormitor.
   - Da, în dormitor.
   - Şi, la un moment dat, aţi adormit.
   - Da.
   - Evident că nu aveţi cum să ştiţi ora exactă la care aţi adormit, aşa că întrebarea aceasta nu-şi găseşte rostul. Atunci când omul trece din starea de veghe în cea de somn, chiar şi fără ajutorul vreunei substanţe narcotice, mintea se înceţoşează treptat. Percepţiile nu mai sunt atât de clare.
   Unul dintre reprezentanţii acuzării – care până atunci scrisese cu frenezie în carneţel – ridică ochii şi bătu cu pixul în masă, de parcă el ar fi fost judecătorul, iar pixul ăla – ciocănelul judecătorului.
   - Obiecţie! anunţă el.
   Judecătorii se sfătuiră şi o aprobară.
   - Nu-l influenţaţi pe martor cu privire la starea lui mentală din acele momente, domnule Pritchard! îl avertiză judecătoarea LePlastier.
   - Îmi cer scuze, onorată instanţă, spuse politicos Pritchard. Dar să presupunem că percepţiile domnului Street au fost clare în tot timpul acelor evenimente, doar dacă nu cumva dânsul se răzgândeşte şi ne declară altceva. De fapt, aşa cum vom vedea în continuare, el dă dovadă de o precizie admirabilă în multe privinţe. De exemplu...
   Şi se întrerupse ca să-şi consulte însemnările.
   - ...ne spune că s-a trezit la ora 11. Corect, domnule Street?
   - Da.
   - De unde ştiţi ora exactă? Era vreun ceas în dormitor?
   Nu era. I-ar fi putut spune şi ea asta. Îşi amintea cum se învârtise prin dormitor, cu o faţă de pernă în mâini, în care băgase la grămadă şi ceasul, şi boxele, şi veiozele. Era o trăsătură curentă a vieţilor lor de atunci: transformă în bani orice ai prin casă, iar apoi dă banii pe heroină.
   - M-am uitat la ceasul de la mână, spuse Street, uşor iritat.
   Jess avea impresia că Pritchard îl sâcâia dinadins, expunând faptele pe un ton atât de sec şi de formal.
   Însă, spre mirarea ei, avocatul nu mai insistă asupra acelui amănunt.
   - Foarte bine, spuse el. V-aţi trezit la ora 11, în conformitate cu ce arăta ceasul de la mâna dumneavoastră?
   - Da.
   - Şi eraţi cu mintea perfect limpede? Sau eraţi puţin confuz?
   Avocaţii acuzării ridicară din nou ochii din notiţele lor, dar Pritchard făcu un semn, anticipându-le obiecţia.
   - Doresc doar să zugrăvesc scena, onorată instanţă. Nu să arunc vreo umbră de îndoială asupra mărturiei domnului Street.
   - Cam confuz, recunoscu acesta. În primul moment nici n-am ştiut unde sunt.
   - Absolut normal. Poate am putea relua povestea din momentul acela.
   Încruntându-se, Street încercă să-şi amintească.
   - Nu ştiam ce se petrece, dar am simţit un miros oribil. Foarte înţepător. Ca de materiale chimice care ard. Şi după aia am văzut fumul care plutea în aer şi mi-am zis: „Dumnezeule, a luat foc casa!”
   - Şi chiar aşa era?
   - Da, aşa era. Bineînţeles că aşa era. Fumul ăla venea de la covor şi de la aşternuturile de pe pat. Ardeau deja, iar holul de lângă dormitor... nu... nu se vedea nimic acolo, doar fumul şi lumina asta, ca un reflector portocaliu. Tot apartamentul era în flăcări.
   - Şi ce s-a întâmplat după aceea?
   - Am sărit din pat şi am început să... înţelegeţi...
   Şi Street întinse mâinile şi le flutură în aer.
   - Aţi încercat să stingeţi focul cu mâinile goale? traduse Pritchard.
   - Da.
   - Şi aţi reuşit?
   - M-am ars. Rău de tot.
   - Rău de tot este o exprimare relativă, spuse Pritchard. Clienta mea şi-a pierdut jumătate de faţă în acelaşi incendiu. Şi, evident, Alex Beech şi-a pierdut viaţa. Ne puteţi arăta rănile dumneavoastră, domnule Street?
   Street ridică mâinile.
   - Acum sunt vindecate în mare parte. Zonele mai lucioase sunt cele unde mi s-au făcut grefe de piele, dar acum arată aproape normal.
   - Chiar aşa, chiar aşa, încuviinţă Pritchard. Însă au fost făcute fotografii la momentul respectiv. Poate că ar fi bine să facem apel la ele, în sprijinul mărturiei dumneavoastră.
   Paul Levine îi întinse avocatului principal un teanc de poze color, de 20 pe 25 de centimetri. Pritchard se apropie de boxa martorilor şi i le arătă pe rând lui Street.
   - Iată-le. Onorata instanţă a primit deja copii purtând etichete de la numărul unu şi până la nouă. Cu toate că sunt convins că nu aveţi nevoie să vă fie reîmprospătată memoria, vă rog să-mi confirmaţi, domnule Street, dacă în fotografiile acestea este prezentată starea rănilor dumneavoastră în noaptea incendiului.
   - Da, aşa este.
   - Arsuri de gradele doi şi trei la mâini şi antebraţe. Foarte grave mai ales pe mâna dreaptă.
   Street se mulţumi să dea din cap şi nimic mai mult.
   - Dar iată-vă acum aici, după multe grefe de piele. Însănătoşirea dumneavoastră este uluitoare. Aşa cum singur aţi spus-o, într-o manieră extrem de elocventă, v-aţi revenit aproape complet.
   Street se gândi puţin şi păru că ar dori să răspundă ceva, dar Pritchard tocmai ce ridicase iarăşi una dintre fotografii.
   - Poza asta mă pune pe gânduri, zise el. Arsura asta foarte urâtă de aici, chiar de deasupra încheieturii de la mână. Arsura asta în formă de semilună. Ce credeţi că v-a provocat-o?
   Street se holbă tâmp la fotografia din faţa lui.
   - Habar n-am.
   - Mă rog, este un detaliu fără importanţă. Poate v-aţi atins de ceva. Pe noi ne interesează anume această arsură pentru că se află pe o zonă neafectată. Este separată şi diferită de celelalte arsuri. Sugerează că v-aţi fi atins mâna de un obiect foarte fierbinte. Lucru perfect normal într-o casă cuprinsă de flăcări, fireşte.
   Pritchard se întoarse la locul său şi puse fotografiile pe masă.
   Apoi se întoarse iar cu faţa la Street.
   - Acestea au fost toate rănile pe care le-aţi suferit în noaptea respectivă?
   - Da.
   - Bineînţeles, în afara acelor răni pe care vi le-aţi provocat singur.
   O clipă de tăcere consternată. Apoi:
   - Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, zise Street, cu chipul împietrit.
   - Analizele sângelui dumneavoastră au ieşit pozitive pentru heroină. În cantitate infimă, sigur că da, dar pozitiv rămâne pozitiv. Mai spuneţi-mi încă o dată, domnule Street, de câtă vreme sunteţi dependent de droguri.
   - M-am lăsat.
   - Scuzele mele. Câtă vreme aţi fost dependent de droguri?
   - Aproape 3 ani.
   - Şi, după 3 ani, cât anume poate fi considerat „o doză sănătoasă”?
   - Nu ştiu. E greu de spus. Estimezi din ochi; nu trebuie s-o cântăreşti.
   - Dar este mai mare decât dozele de la început?
   Street râse fals.
   - Doar de vreo 20 de ori.
   - Deoarece organismul se obişnuieşte cu heroina şi este nevoie de doze din ce în ce mai mari pentru obţinerea aceluiaşi efect. Mă iertaţi, v-am întrerupt povestirea. Spuneaţi că încercaţi zadarnic să stingeţi aşternuturile de pe pat cu mâinile goale. Şi după aceea, domnule Street?
   - M-am sculat şi am fugit, spuse acesta.
   - Unde aţi fugit?
   - La uşă. La uşa apartamentului.
   - Aţi încercat s-o căutaţi pe domnişoara Moulson? Iubita dumneavoastră? Îmi închipui că aţi fost surprins când v-aţi trezit şi n-aţi văzut-o alături de dumneavoastră. Probabil că v-aţi făcut griji pentru ea, mai cu seamă când v-aţi pomenit în mijlocul acelui infern.
   Street clătină din cap, dar nu pentru că ar fi vrut să-l contrazică pe avocat. Parcă nu voia să vadă ce se petrecea în propria-i minte.
   - Am strigat-o, spuse el abia auzit. Iar şi iar. De multe ori. Dar n-o vedeam nicăieri. Din cauza fumului, era foarte mult fum peste tot. Şi nu mi-a răspuns. În cele din urmă, m-am gândit că ieşise deja din apartament.
   - Şi dumneavoastră aţi făcut la fel.
   - Corect!
   - Şi apoi aţi sunat la Urgenţe. Le-aţi spus de incendiu. Le-aţi cerut să vină să-l stingă.
   - Da.
   - Şi după aceea?
   Street nu mai răspunse. Rămase cu ochii căscaţi la Pritchard, care şi el îl privea cu un soi de politeţe interogativă. Tăcerea se prelungi.
   Avocatul nu reacţionă în niciun fel.
   - Ce vreţi să spuneţi? îl întrebă Street în cele din urmă.
   - După ce aţi dat telefonul acela, domnule Street. Ce aţi făcut apoi? Bineînţeles că ştiaţi deja că iubita dumneavoastră nu ieşise din apartament, aşa cum aţi sperat dumneavoastră. Şi este foarte logic să fi fost îngrijorat şi cu privire la starea celorlalţi locatari. Aşa că, spuneţi-ne ce aţi făcut.
   Urmă o altă pauză şi nici acum Pritchard nu interveni.
   - Am aşteptat, spuse Street. Am aşteptat să vină pompierii.
   - Foarte corect! zise Pritchard, pe un ton încurajator. Aşa aţi făcut. Ştim asta din imaginile înregistrate de camerele de supraveghere, imagini care au fost acceptate ca probe în procesul iniţial al clientei mele. Haideţi să le privim încă o dată, de acord? Cu permisiunea onoratei instanţe...
   - Continuaţi, domnule Pritchard, spuse plictisit unul dintre judecători.
   - O clipă, onorată instanţă!
   Unul dintre avocaţii acuzării sărise în picioare – acelaşi care obiectase mai devreme.
   - Nu domnul Street este judecat aici. Dacă acest interogatoriu are intenţia de a stabili că ar fi putut face mai multe ca să reducă răul provocat prin acţiunile Jessicăi Moulson...
   - Nu! îl întrerupse Pritchard. Nici vorbă să avem această intenţie. Însă stabilirea cu precizie a acţiunilor domnului Street este esenţială pentru a obţine filmul complet al evenimentelor.
   Aruncă o privire spre judecător, care îi făcu semn să continue.
   Grefierul micşoră luminile din sală, iar ecranul coborî din tavan. Preţ de o clipă pe el apăru ecranul unui computer, cu tot cu foldere şi alte documente – pentru că imaginea era transmisă printr-un proiector de la laptopul de pe masa apărării, operat de Paul Levine.
   Imediat se văzură uşile de la intrarea blocului lui Jess şi strada din faţa lui. Unghiul era ascuţit, imaginile întunecate. Dar nimeni nu l-ar fi putut confunda cu altcineva pe John Street, când ieşi în goana mare din clădire. Şi nu ajunse prea departe.
   Levine îngheţă imaginea de pe ecran chiar în momentul când Street se afla în pragul uşii. Prichard indică ceasul din stânga ecranului.
   - 23:00:58, spuse el. Adică ora 11 şi 1 minut.
   Levine porni filmul în continuare. Street ieşi în goana mare din clădirea în flăcări, dar încetini pasul de îndată ce ajunse pe trotuar.
   Nu se oprise de tot, dar mergea parcă mai împleticit. Şi poziţia corpului îi era nefiresc de rigidă. Tot privea în jos, la mâinile pe care şi le ridicase la nivelul pieptului, cu palmele în sus şi degetele răsfirate. Reuşise să-şi tragă pe el o cămaşă albastră şi o pereche de boxeri roşii. Arăta ridicol, jalnic.
   - Aici aţi dat telefonul la Urgenţe, spuse Pritchard, din dreapta lui Jess.
   Îi acoperise câmpul vizual pentru ca să poată arăta spre mâinile lui Street din filmul de pe ecran. Mişcându-le extrem de greu şi lent, Street apăsa tastele telefonului. Bineînţeles că pielea de pe mâini era arsă. Prin urmare, îl durea îngrozitor de tare fiecare gest.
   - Şi aici aşteptaţi pompierii, adăugă Pritchard, pe acelaşi ton sec folosit şi mai devreme. Apropo, domnule Street, să ştiţi că am vizionat aceste imagini de multe ori. Şi nu v-am văzut niciodată uitându-vă la ceas. Sunteţi perfect vizibil pe toată durata filmului. De aceea mi se pare un mister faptul că aţi putut fi atât de exact în privinţa timpului.
   Street mormăi ceva ce Jess nu reuşi să înţeleagă.
   - Poftim?
   - Pe scări. Probabil că m-am uitat la ceas când eram pe scări.
   - Adică atunci când fugeaţi ca să vă salvaţi viaţa? Printr-o clădire în flăcări? Ce să zic? Se prea poate. Haideţi să vedem, vreţi?
   Street făcu ochii mari. Vru să spună ceva, dar se înecă de la prima silabă. Pritchard părea extrem de bucuros de reacţia pe care i-o provocase.
   - Da, domnule Street. Avem veşti bune pentru dumneavoastră. Se vede treaba că nu jucaţi un rol tocmai secundar în filmul acesta.

79

   Când Sally ajunse de dimineaţă la Fellside, găsi parcarea plină cu maşini de poliţie. Deja avea stomacul în gât atunci când arătă legitimaţia la poartă.
   - S-a întâmplat ceva? îl întrebă el pe gardianul de serviciu?
   - A fost ucisă o deţinută, îi răspunse acesta. E groasă!
   Pe Sally îl luă cu ameţeală. O clipă i se întunecă privirea.
   - Se ştie despre cine e vorba? mai reuşi el să îngaime.
  - Loomis.
   - Ma... Malaca?
   - Da. Chiar ea.
   Străduindu-se din răsputeri să nu alerge, Sally se duse direct în infirmerie. Dar aceasta era goală, iar el tot nu primise răspunsul la întrebarea care îl frământa.
   Nu era nicio problemă că lipsea Moulson. Dacă totul se desfăşurase conform programului, înseamnă că plecase spre Leeds de o jumătate de oră. Vru să fie sigur de asta, aşa că se uită în registrul de activităţi şi descoperi că din el fusese ruptă o pagină.
   Speriat, căută pagina cu pricina în coşul pentru hârtii. Nu o găsi acolo, dar dădu peste formularul de externare falsificat de Stock şi pe care – la ordinele lui Moulson – îl rupsese şi îl aruncase.
   Puzzle-ul era unul uşor de rezolvat. Infirmiera rupsese foaia de hârtie doar în patru bucăţi.

80

   Tura de noapte şi cea de zi se suprapuneau pe o perioadă de două ore. Sylvie Stock credea că se va putea ascunde în tot timpul ăsta în punctul de prim ajutor din blocul Franklin, la fel cum o făcuse noaptea trecută. Şi apoi va fugi acasă, nevăzută de nimeni.
   Dar Sally o găsi la fel de uşor cum o găsise şi Devlin.
   Îi arătă bucăţile formularului de externare.
   - Uită-te la asta! ţipă el. Ce-ai făcut? Ai trimis-o înapoi în celulă!
   Zbiera ca scos din minţi, supărarea fiindu-i perfect justificată. În orice altă clipă, reacţia lui ar fi amuzat-o pe Stock. În orice altă clipă când slujba şi viaţa ei să nu atârne de un fir de păr.
   - Era bine mersi, spuse infirmiera pe un ton brutal, născut din ruşine şi teamă. Diagnosticul pus de tine era o aiureală. N-avea niciun traumatism. Vânătăile erau vechi.
   - Sylvie, ţi-am spus...
   - Nu mă înveţi tu pe mine ce să fac, Sally!
   - Încercam să-i salvez viaţa. Grace voia să-i facă rău. Poate chiar s-o omoare. Singurul mod prin care...
   - Ţi-am zis să nu mă înveţi tu pe mine!
   Stock clocotea. Nu mai putea să se controleze. Era prea mult şi nu mai putea să îndure. Dar până acum nu avusese pe cine să-şi verse furia şi spaima. Sally era catharsisul ei sub forma unui omuleţ dolofan.
   - Ce? Ţi-a frecat-o în spatele paravanului? Nu eşti Papa! Nu ai dreptul să acorzi adăpost. Şi chiar dacă ai avea, nu trebuie s-o protejezi pe ea! Asta nu, în niciun caz! Te dai de partea ei, atunci primeşti ce ţi se cuvine!
   Era foarte aproape de doctor şi-i împroşcase cu scuipat obrajii şi bărbia. Mut din cauza şocului, Salazar făcu câţiva paşi înapoi. Dar îşi reveni repede.
   - Primesc ce mi se cuvine? Ce înseamnă asta, Sylvie? Tu nu vorbeşti aşa. Aşa vorbeşte Dennis Devlin. El te-a pus să faci asta?
   Pe Stock o epuizase deja propria-i mânie. Vru să-l dea la o parte din drum pe Sally, numai că doctorul cântărea mai mult decât ea.
   - Habar n-ai cum vorbesc eu, îi şuieră printre dinţi. Nu ştii nimic despre mine, Sally. Habar n-ai de nimic şi punct.
   S-ar fi putut opri aici. N-avea niciun sens să mai continue. Şi probabil că Sally s-ar fi dat la o parte ca să-i facă loc. Numai că se holba la ea cu ochii ăia tâmpi şi mustrători, de parcă ar fi avut vreun drept s-o judece. Şi atunci simţi nevoia să-l rănească mult mai profund.
   - Ani în şir Dennis Devlin s-a jucat de-a ascunde cârnatul cu iubita ta Leah, îi spuse ea, dar fără să mai ţipe, ci accentuând bine fiecare cuvânt. Îşi programa în aşa fel turele ca să iasă din serviciu când intrai tu. Credeai că nevastă-ta se pişă apă sfinţită, dar vreme de 10 ani ţi-ai scăldat-o în sperma lui. Asta presupunând că încă ţi-o mai scăldai.
   Doctorul Salazar rămase consternat. Apoi începu să clipească des şi să-i tremure buzele când realiză că infirmiera spunea adevărul. Părea ca un personaj de desene animate căruia tocmai îi căzuse o nicovală în cap.
   - Devlin! şopti el.
   Pe ton de copil.
   - Aha! Uite că ţi-a picat fisa! rânji cu dispreţ Stock. Te crezi un sfânt, Sally, nu-i aşa? Eşti bunul samaritean, nu? Toată lumea îl iubeşte pe bunul samaritean. Dar, săracul, el nu prea are parte de păsărică, ai observat?
   Acum i-a fost uşor să-l îmbrâncească şi să plece de acolo. Parcă doctorul se împuţinase dintr-odată.

81

   Imaginea de pe ecran era din nou îngheţată pentru ca Pritchard să poată explica în detaliu atât judecătorilor, cât şi reprezentanţilor acuzării la ce anume se uită.
   - Fereastra de aici este de la livingul domnişoarei Moulson. Iar aceasta...
   Şi atinse cu degetul ecranul, ca să nu fie niciun dubiu.
   - ...aceasta este de la casa scării. Vom mări imaginea într-o clipă, însă înainte de asta, aş dori să vă prezint planul locului la care vă  uitaţi.
   Şi ridică o fotografie decolorată, plină cu adnotările făcute de agentul imobiliar. Era o imagine a palierului din faţa uşii lui Jess, exact aşa cum acesta arătase înainte de incendiu şi cum încă mai arăta în amintirile ei. Locul acela mohorât era dominat de o oglindă uriaşă, într-o ramă cu exagerat de multe ornamente.
   - Oglinda, spuse Pritchard, este amănuntul esenţial. Am să vă arăt o altă secvenţă, care începe la 22:47:13. Adică, cu 13 minute înainte de ora la care pretinde că s-ar fi trezit din somn martorul nostru, domnul Street. Veţi observa acum ceva foarte interesant, un detaliu care ne-a scăpat tuturor la primul proces.
   Levine apăsă câteva taste de la laptop. Ecranul se făcu negru un moment, apoi reapăru aceeaşi imagine – minus John Street, care dispăruse de pe trotuarul din faţa clădirii.
   Imaginea era lipsită de personaje şi de mişcare. Dar, în timp ce Levine o derulă foarte încet înainte, se văzu o lumină puternică la fereastra de la etajul al treilea, care dădea în casa scării.
   - Două lucruri sunt derutante aici, spuse Pritchard. Unul este locul, celălalt – timpul. Apartamentul Jessicăi Moulson se află aici, în partea dreaptă a scării şi în afara câmpului nostru vizual. Lumina vine din partea opusă, unde este un apartament nelocuit, cu scânduri bătute în cuie peste uşă. Aveţi ceva să ne spuneţi, domnule Street?
   Nu, nu avea nimic să le spună. Martorul părea bolnav şi nefericit.
   - Nu? Misterul acesta se rezolvă atunci când iei în calcul oglinda. Pentru că în ea se vede cum se deschide uşa de la apartamentul Jessicăi Moulson.
   Pritchard se întrerupse şi aruncă o privire plină de semnificaţii spre public.
   - Bineînţeles, continuă el, acum ne aflăm în faţa altui mister. De ce s-a deschis uşa Jessicăi Moulson la ora 11 fără un sfert? Cine a deschis-o? Ca să putem răspunde la aceste întrebări, trebuie să studiem imaginea mai de aproape.
   Levine apăsă iar nişte taste. Imaginea se mări şi se reglă, se mări şi se reglă, până când fereastra umplu tot ecranul. Iar acum era posibil să se distingă o siluetă pe palier, încadrată de lumina care ieşea prin uşa deschisă a lui Jess. Detaliile lipseau în mare parte, dar cămaşa albastră şi boxerii roşii înlesneau foarte mult identificarea.
   Jess căscă ochii stupefiată. N-avea niciun sens.
   Street rămase pe palier aproape un minut, după care intră înapoi în apartament.
   Levine îngheţă imaginea. Sala de judecată se cufundase într-o tăcere de mormânt.
   - Doriţi să vă schimbaţi mărturia, domnule Street? răsună vocea lui Pritchard. Mai spuneţi-ne încă o dată la ce oră v-aţi trezit.
   Avocaţii acuzării parcă voiau să obiecteze, dar renunţară şi începură să discute în şoaptă între ei.
   - La ce oră, domnule Street?
   - Nu-mi aduc aminte, răspunse acesta.
   Tonul lui suna ca o rugăminte. Sau ca un protest. Încetase să se mai uite la ecran. Şi ochii lui rătăceau peste chipurile spectatorilor de la galerie, de parcă ar fi dorit să-i atragă de partea lui.
   - Cu siguranţă că înainte de ora 11. Şi uite că încă nu fugeaţi. Asta se va întâmpla mai târziu. De fapt, chiar vă întoarceţi în apartament, cu toate că – în conformitate cu propria dumneavoastră depoziţie – v-aţi trezit din somn în mijlocul unui infern, în mijlocul unui incendiu. Dar acum nu era niciun incendiu acolo, nu-i aşa? Şi asta se va întâmpla mai târziu.
   Street privi cu ochi pierduţi la Pritchard, apoi la banca acuzării, apoi iar la Pritchard.
   - Să continuăm, propuse calm Pritchard.
   Imaginea de pe ecran porni din nou. Omuleţul în boxeri roşii ieşi a doua oară din apartament. Acum alerga. Trecu în goană prin faţa ferestrei şi dispăru.
   - Cum explicaţi asta, domnule Street? Ce anume a însemnat acea primă ieşire? De ce aţi intrat înapoi în apartament?
   - Nu-mi aduc aminte, repetă Street.
   - Acest răspuns mi se pare puţin cam prea convenabil pentru dumneavoastră ca să fie adevărat.
   - Eram drogat. Nu mai ştiam de capul meu.
   - Drogat cu heroină?
   - Da.
   - După ce v-aţi injectat-o la ora 8?
   - Da!
   - O, domnule Street, dar dumneavoastră nu v-aţi drogat în seara aceea. Prin urmare, nu acesta este adevărul.
   - Obiecţie! strigă unul dintre avocaţii acuzării, sărind în picioare.
   Încă de la imaginea care-l arăta pe Street revenind în apartament, avocatul respectiv stătuse încordat ca un arc, pregătit să obiecteze de îndată ce avea să găsească un motiv care să se preteze la aşa ceva.
   Şi Jess obiectă, dar în intimitatea propriilor gânduri. Ce naiba făcea Pritchard? Încerca oare să spună că au minţit şi ea, şi Street? Că ar fi existat o conspiraţie între ei?
   Indignat, procurorul se adresă judecătorilor:
   - Rezultatele toxicologice ale domnului Street dovedesc clar prezenţa heroinei în sângele lui în noaptea incendiului.
   - Voi ajunge şi aici, onorată instanţă. Pentru că rezultatele acelor analize îmi susţin argumentaţia.
   Judecătorii se consultară – frunte lângă frunte, perucile bâţâindu-se împreună.
   - Continuaţi, domnule Pritchard! îl îndemnă într-un final judecătoarea LePlastier. Dar fiţi amabil şi ajungeţi mai repede la esenţă.
   Pritchard făcu o plecăciune solemnă.
   - Domnule Street, voi reformula afirmaţia mea şi vă voi întreba: Aţi luat heroină în noaptea aceea? Da sau nu?
   Atât de tare îşi bulbucă Street ochii, încât spectatorii avură impresia că mai aveau puţin şi-i cădeau din cap.
   - Eu... şi Jess singură... se bâlbâi el. Ştiţi bine ce-a spus!
   - Da, ştiu. Toată lumea de aici ştie. În mărturia de la proces, a spus că amândoi v-aţi injectat drogul. Dar şi că aveaţi obiceiul să îi faceţi ei prima injecţie. De aceea declaraţia ei cu privire la ce s-a întâmplat ulterior nu poate fi sută la sută demnă de încredere.
   Pritchard se întoarse cu spatele la Street. Şi la judecători. Se întoarse la masa apărării, unde îl aştepta Paul Levine cu o foaie de hârtie pregătită. Fără să se oprească din mers, avocatul principal o luă şi o flutură în aer.
   Continuă, tot cu spatele la Street:
   - Dumneavoastră şi Jessica Moulson aţi fost internaţi în acelaşi spital. În aceeaşi secţie de arşi. În acelaşi timp. Vi s-au făcut analizele de sânge în acelaşi timp. Amândurora vi s-a găsit heroină în organism, ceea ce, la momentul respectiv, părea un aspect deosebit de important. Însă nimeni nu s-a gândit să investigheze mai departe, să vadă dacă nu cumva exista vreo diferenţă între cantităţile de heroină găsite în sângele dumneavoastră şi al clientei mele. Aici aveţi rezultatele toxicologice la care tocmai a făcut referire distinsul meu coleg. Rezultatele dumneavoastră, domnule Street. Şi rezultatele Jessicăi Moulson. Ştiţi ce ne arată ele?
   Street nu răspunse. Abia acum Pritchard se întoarse cu faţa la el.
   Cam exagera cu teatrul, îşi spuse Jess în colţul acela îndepărtat al minţii care încă mai putea să însăileze un gând coerent. Pentru că Jess nu mai gândea, ci doar asculta, cu gura căscată, strângând cu putere în mâini bara din alamă din faţa ei. Şi vorbele rostite în sala de tribunal se aglomerau în mintea ei, ca un edificiu încă fără formă.
   - Omorul, spuse Pritchard, lungind cuvântul, este definit drept infracţiunea deliberată şi planificată prin care se pune capăt vieţii unei alte persoane. La un moment dat am intenţionat să susţin nevinovăţia Jessicăi Moulson, argumentând că încercase să vă ucidă doar pe dumneavoastră, domnule Street, nu pe Alex Beech. Am vrut să spun că infracţiunea pe care a comis-o este doar omor din culpă, deoarece nu şi-a atins ţinta. Dar, de fapt, nu este vorba că şi-ar fi ratat ţinta, pentru că nici nu avusese aşa ceva. Dumneavoastră aţi avut.
   Street clătină cu putere din cap, dar nu rosti niciun cuvânt. Un vacarm de strigăte izbucni la galerie. Dacă toată povestea asta ar fi fost un film, atunci judecătorii şi-ar fi scos ciocănelele şi ar fi început să bată ritmic cu ele. Însă nu era un film, iar judecătorii – precum şi reprezentanţii acuzării – păreau luaţi complet prin surprindere. Nici vorbă să se mai gândească să ceară linişte în sală – într-atât erau de  uluiţi.
   Pritchard ridică vocea ca să se facă auzit pe deasupra larmei.
   - Expunerea la heroină se măsoară prin estimarea cantităţii de drog neasimilat încă de organism, explică el.
   Aruncă o privire pe hârtia pe care o ţinea în mână şi îşi trecu degetul peste rânduri, încruntându-se concentrat, de parcă acum le citea pentru prima oară. Dar pentru Jess era evident că avocatul ştia pe de rost ce scria acolo.
   - În cazul dumneavoastră, cantitatea de drog a fost infimă, abia vizibilă. Medicii care v-au îngrijit au raportat un nivel de 0,02 nanograme de drog neasimilat per mililitru de sânge. Termenul de specialitate pentru asta este „rezultat fals-pozitiv”. Pentru că indică administrarea substanţei într-un trecut nu prea îndepărtat. Nivelul de drog neasimilat din organismul Jessicăi Moulson a fost de 130 nanograme. Raportul dintre cele două valori, în cazul în care nu vă pricepeţi la matematică, este de peste 50.000. Uimitor am spune, din moment ce amândoi aţi luat doze egale în acelaşi timp. Dar perfect explicabil, dacă aţi cumpărat două „doze sănătoase” şi le-aţi injectat pe amândouă în clienta mea.
   Deşi stătea jos, Jess avu sentimentul că se împiedicase de ceva şi căzuse, lovindu-se rău. Scoase un geamăt înfundat. Nu atât de surprindere, cât – parcă – de durere. Urechile i se înfundaseră, apoi începu să audă doar un zbârnâit care astupa cuvintele. Avocaţii acuzării vociferau, contrazicându-se cu judecătorii. Judecătorii vociferau şi ei, încercând să le răspundă. Abia dacă înţelegea ce-şi spun.
   - Sunteţi amabil să reformulaţi sub formă de întrebare, domnule Pritchard? îi ceru LePlastier.
   - Aţi injectat întreaga cantitate de heroină în Jessica Moulson, domnule Street?
   - Nu! urlă acesta. E o minciună! Ne-am drogat amândoi! Întrebaţi-o pe Jess! Amândoi ne-am drogat!
   - Adică spuneţi că nu aţi vrut s-o ucideţi? Eu cred că aţi încercat.
   - Obiecţie!
   Acum avocatul acuzării părea un jucător de poker care încearcă să rămână în joc, deşi cărţile lui nu sunt deloc bune. Nici măcar nu se mai osteni să se ridice de pe scaun.
   - Nu s-a demonstrat încă niciun motiv pentru care...
   - Ooo, dar avem o mulţime de motive! spuse Pritchard. Prea multe, chiar. Domnul Street avea acum o altă relaţie, nu este aşa, domnule Street? Cu numita Nicola Saunders, cunoscută la fel de bine şi clientei mele. Negaţi că acum sunteţi amantul domnişoarei Saunders?
   - Nu, dar asta... asta a fost după...
   - Sunteţi sub jurământ, domnule Street. Iar lista apelurilor dumneavoastră telefonice dovedeşte că minţiţi. Dar poate sunteţi doar un bărbat care simte nevoia mai multor relaţii amoroase în acelaşi timp. Mulţi dintre noi suntem aşa. Însă eu înclin să consider că banii au constituit motivul principal. Aţi încheiat o asigurare comună de viaţă cu doar două luni înainte de incendiu. Prin urmare, moartea clientei mele v-ar fi adus o avere. O avere de care aveaţi mare nevoie, deoarece nici măcar droguri nu vă mai puteaţi lua pe datorie.
   Pritchard mergea acum drept la ţintă, abandonând complet tonul politicos de mai devreme. Se transformase într-un val de retorică a virtuţii. Street încerca să-l întrerupă, să-i conteste argumentele. Dar, dacă-i ieşea vreun cuvânt din gură, acesta nu era auzit de nimeni.
   - Aşa că nu v-aţi dat bătut atunci când Jessica Moulson a refuzat să moară în urma supradozei. Prea multe erau în joc. Drept care v-aţi decis să înscenaţi un accident. Trebuie să fim cinstiţi şi să spunem că aici v-a ajutat puţin şi clienta mea. Dumneaei se afla în living, unde rupea fotografiile, încercând astfel să vă scoată din viaţa ei, impuls pe care îl pot lesne înţelege. Şi dumneavoastră ştiaţi că hârtia fotografică este inflamabilă. Deşi nu la fel de inflamabilă ca filmul neprocesat, motiv pentru care aţi fost nevoit să vă întoarceţi în apartament ca să mai aţâţaţi focul. În cele din urmă, a trebuit să apelaţi la gazul de brichetă.
   - Prostii! zbieră Street. Nici măcar nu ştiam dacă mai aveam gaz de brichetă! Mă lăsasem de fumat de câteva luni!
   Nimic din ce ar fi putut spune nu ar fi semănat mai mult cu o mărturisire, îşi zise Jess, minunându-se de prostia fostului ei partener.
   În tăcerea încărcată care se pogorâse peste sală se auzi doar oftatul prelung al lui Pritchard. Parcă acum, când fiorii vânătorii îi trecuseră, nu mai simţea niciun fel de plăcere să ucidă vânatul.
   - Ceea ce ne aduce din nou la rănile dumneavoastră, spuse el. Evident că nu vi le-aţi făcut încercând să stingeţi aşternuturile cu mâinile goale. Pentru că am dovedit că eraţi treaz şi bine mersi înainte ca focul să ajungă în dormitor, aşa că mica dumneavoastră istorioară pur şi simplu nu se mai poate susţine. De fapt, nu a fost niciodată crezută, dat fiind absenţa completă a fumului din plămânii dumneavoastră. Nu v-aţi trezit din somn într-o cameră cuprinsă de flăcări. Această afirmaţie este pur şi simplu ridicolă. Şi necesară, în acelaşi timp. Trebuia să explicaţi cumva arsurile de pe mâini şi nu puteaţi spune adevărul – că aţi avut parte de un accident nefericit atunci când aţi turnat gaz de brichetă peste fotografiile arzânde din coşul de gunoi al Jessicăi Moulson.
   - Ba nu! spuse Street. Ba nu! N-am făcut asta!
   - Obiecţie! interveni unul dintre reprezentanţii acuzării – tot cel de mai devreme, jucătorul de poker. Cerem ca apărarea să reformuleze...
   - Retragem ultima remarcă, se răsti Pritchard. Pentru moment. Haideţi să vorbim despre răni, domnule Street. Ale dumneavoastră au fost foarte grave. Arsuri de gradul trei, provocate de expunerea directă la foc. Leziuni extinse în stratul celular subcutanat, distrugerea terminaţiilor nervoase, evaporare completă a stratului de grăsime de sub piele. Dar la mâna dreaptă aţi avut o arsură care arăta aşa.
   Şi ridică fotografia cu semnul în formă de semilună de pe încheietura mâinii lui Street.
   - Vă mărturisesc cu toată sinceritatea că mi se pare o ciudăţenie. Leziunea pielii este, în mod clar, o arsură de contact. V-aţi ţinut mâna pe ceva foarte fierbinte, iar rana s-a produs doar pe zona respectivă. Plus că leziunea este una superficială, deoarece atunci când suntem luaţi pe nepregătite de o durere la care nu ne aşteptăm, din reflex întrerupem contactul cu obiectul respectiv foarte repede.
   Şi urmări cu degetul rana din fotografie.
   - Evident este vorba despre o porţiune a unui cerc. Marginea unui obiect. Un obiect cu raza de 28,2 centimetri, făcut dintr-un material care transmite o căldură puternică şi atunci când – încă – îşi mai păstrează forma iniţială.

................................................