Victime neînsemnate, Emma Flint

 1-4
Capitolul 1

      În puținele nopți în care reușea să adoarmă, era din nou în pielea femeii de odinioară.

   Pe atunci: rareori se întâmpla să doarmă îmbrăcată în cămașă de noapte, cu pernele înfoiate, cu un strat gros de cremă pe față. Uneori se trezea într-un pat dezordonat, alături de un bărbat care sforăia lângă ea; cel mai adesea se trezea singură pe canapea, cu câteva sticle aproape goale, cu scrumierele aproape pline, cu tenul încărcat de miros de țigară și urme de machiaj din ziua de dinainte, cu trupul ei îndurerat, cu mintea pustie. Se așeza ușor în fund, tresărind, simțind durerea din ceafa și gustul acela trist, amar din gură.
   De data aceasta se trezea fără durerea aceea sâcâitoare, fără frânturile de amintiri din seara trecută, ci cu o claritate forțată. Zilele ei încep cu o sonerie, cu voci aspre, cu zăngănit de metal, cu țipete. Cu duhoarea aceea de înălbitor și urină. În astfel de dimineți, amintirile nu-și au locul.
   Pe atunci, obișnuia să traverseze agale holul în fiecare dimineață, ca să ajungă la bucătărie și să pună de cafea pe aragaz. Obișnuia să-și aprindă prima țigară a zilei și să rămână cu urechile ciulite în timp ce dimineața începea să prindă viață în jurul ei: deasupra, radioul Ginei dat la maximum, pașii grei ai lui Tony Bonelli pe scări. Uși trântite, mașini cu motorul pornit. Nina Lombardo țipând la copiii ei în apartamentul de lângă ea.
   Obișnuia să se ducă în baia de la capătul holului și să închidă ușa în urma ei. Chiar dacă trecuse mai bine de un an de când Frank se mutase de acasă, în continuare punea mare preț pe intimitatea sa. Se dezbrăca de hainele din ziua anterioară și se spăla în chiuveta aceea mică: se spăla pe mână, pe față, la subraț, sub sâni, între picioare. Uneori simțea și ea mirosul acela – duhoarea aceea bolnăvicioasă, murdară, care i se părea foarte caracteristică ei și care o jena teribil în zilele când se trezea în pat cu un bărbat.
   Fix ca o cățea în călduri, așa-i?
   Se ștergea între picioare cu cârpa aceea albastră, aspră și se freca tare, cu putere, ca să o doară. După ce se ștergea, își apăsa cu palma de-a lungul coapsei, care părea fermă preț de câteva secunde, după care începeau din nou să se întrevadă obișnuitele gropițe. După care își atârna prosopul la uscat, își trăgea halatul pe umeri, traversa din nou holul spre bucătărie, unde își pregătea o ceașcă de cafea, cu gândul la zahărul din borcan, chiar dacă nu-l adăuga niciodată în cafea.
   După care se întorcea în dormitor și își trăgea pe ea o pereche de pantaloni de casă și un tricou. Dacă era pe tură la Callaghan în ziua respectivă, își scotea uniforma din dulap, o atârna pe ușă și verifica să nu fie descusută sau pătată. Își lua și bluza pe care și-o călcase duminică seara. Și fusta care era o idee prea strâmtă. Își pregătea pantofii aceia în care de-abia dacă-și putea mișca degetele de la picioare, cu toc prea înalt ca să fie practici pentru o chelneriță care stătea toată noaptea în picioare. Însă avea o privire care îi conferea o anumită strălucire, grație căreia primea bacșișuri generoase, iar orele parcă treceau mai repede.
   După care își aprindea o altă țigară, se încălța în papucii de casă și se ducea cu cafeaua în baie. De-abia atunci, trează și vigilentă, sub protecția hainelor care o acopereau, îndrăznea să se privească în oglindă.
   Prima oară își verifica tenul – întotdeauna tenul. Într-o zi bună, avea o piele palidă și catifelată ca într-o fotografie alb-negru. Într-o zi proastă, trebuia să-și acopere roșeala și vechile cicatrice ieșite la suprafață. Așeză ceașca de cafea pe marginea chiuvetei, mai trase un fum și sprijini țigara în echilibru pe scrumiera de pe etajeră.
   În fiecare dimineață își acoperea chipul cu fond de ten, cu degetele care îi tremurau mai mult sau mai puțin, în funcție de cât de mult o tulburase imaginea din oglindă sau noaptea de dinainte. Erau zile în care mâinile îi tremurau atât de tare sau erau atât de transpirate încât machiajul arăta neuniform sau zile în care tenul îi era atât de afectat încât nici măcar două straturi de fond de ten nu păreau să facă vreo diferență. În astfel de zile, se plesnea peste față în timp ce își aplica machiajul. Drept pedeapsă. Și obișnuia să se privească drept în ochi în oglindă în timp ce o făcea. Îndeajuns de tare încât să o doară, dar nu atât de tare cât să lase urme.
   După care se dădea cu pudră, completându-și masca aceea obișnuită. Își țuguia buzele, se dădea cu fard de obraz în golurile care se formau sub pomeți, privindu-se cu ochi mici până ce chipul din oglindă devenea un oval neclar, ca să se convingă că liniile de culoare erau uniforme. Gata. Clipea de câteva ori, își lua creionul de ochi, concentrându-se. Începea cu sprâncenele: două arcade înalte, mirate, care îi încadrau ochii lungi. Fard de ochi, tuș și trei straturi de rimel. Lucra asemenea unui artist: combina culorile, le îmbina, le intensifica. Din când în când, mai trăgea câte un fum, o gură de cafea. După care se mai dădea cu un ultim strat de pudră; o pată de ruj; își trecea pieptănul prin păr, tapându-l ușor pentru volum; și un nor de fixativ.
   Și gata. Pentru prima oară în ziua aceea, își putea analiza chipul ca pe un întreg.
   Aceea era Ruth, pe atunci.

   Acum tremura alături de alte 20 de femei, într-o încăpere placată cu faianță, ghemuite sub câteva picături de apă călâie. Douăzeci de bucățele de săpun verzui, ieftin. Douăzeci de prosoape subțiri care atârnă pe douăzeci de cârlige ruginite.
   Ajunsă aici, închide ochii, face abstracție de ecoul țipetelor, cântecelor, înjurăturilor. Încearcă să-și imagineze că e de una singură, încearcă să se spele. Nu se simte niciodată suficient de curată. În prima săptămână acolo, le ceruse o perie pentru unghii, pe care o înfige cu țepii în săpun, încercând să culeagă câteva bucățele din verdele acela scârbos, creând un strat subțire de spumă între palma ei și perie. După care se freacă bine, așa cum obișnuiau să-i curețe fața la școala de măicuțe, până ce o ustura pielea. Închide ochii și se vede cum era pe atunci – o fată micuță de 13 ani; fără sâni; cu părul lung; cu un chip simplu, acoperit de coșuri albe și roșii. Pielea o ustură și acum la fel ca atunci, inhalează același miros de înălbitor și vapori, deja nu mai știe unde e, dar știe că nici nu mai contează.
  Iar când gardienii strigă la ea să se miște mai repede, deschide ochii, își ia prosopul aspru și îl freacă de piele până ce începe să o usture.
   Mai târziu o să ia oglinda aceea mică pe care i-au dat-o, o să se uite la o părticică din chipul ei și o să vadă pielea strălucitoare, uleioasă, coșurile și va ști că încă își duce pedeapsa.
   Din când în când, o să ridice oglinda la ochi – rapid, ca să vadă ce e mai rău – și o să-și aranjeze sprâncenele, o să-și lingă degetul și o să-l ruleze în jurul genelor, o să șteargă o parte din luciul acela, încercând să se privească în propria oglindire. Astfel de mici frivolități sunt tot ce-a mai rămas din ea.
   Își trage repede pe ea lenjeria cenușie și rochia de bumbac pe care i-au dat-o și un pulover pentru că nu e niciodată cald. Așteaptă ca gardianul să vină să-i verifice patul, celula, pe ea însăși, după care trebuie să meargă la micul dejun.
   Cândva, micul dejun însemna imagini decupate parcă dintr-o revistă cu ceainic de cafea, pâine prăjită și bucățele lipicioase de unt. Cu mămici, tătici și copii cu păr ciufulit și lăptic la gură. Cu zâmbete, pupici și începutul unei zile obișnuite. Spera ca astfel de gânduri să o ajute să se rupă de locul acela, doar că află curând că imaginile acelea luminoase se întorceau noapte de noapte, iar bucuria acelor zâmbete de la micul dejun o făcea să lăcrimeze în întuneric. Acum se concentrează pe fiecare clipă în parte. Pe ecoul zgomotelor de pe casa scării. Pe balustrada rece de metal. Pe tava din fața ei și pe tacâmurile din plastic. Pe mirosul de ouă, cereale și grăsime. Pe gustul de cafea amară și zgomotul acela pe care îl fac 324 de femei atunci când mestecă.
   Există un lung șir de astfel de momente, unul după altul, precum mărgelele unui rozariu. Trebuie doar să se agațe de fiecare pe rând, iar odată ce se termină se poate duce în bibliotecă și să-i ureze bună dimineața lui Christine. Christine este bibliotecara și, pentru că este condamnată la închisoare pe viață, are câteva privilegii. Înainte să-și omoare soțul cu un țurțure de gheață și un cuțit de bucătărie, lucrase ca învățătoare în Port Washington.
   Christine are aproape 60 de ani: e subțirică, are păr închis la culoare, veșnic amabilă și senină. Soțul ei voia să o părăsească pentru secretara lui de 22 de ani, așa că nu avusese încotro decât să-i pună punct cu cuțitul de bucătărie după ce țurțurele de gheață rămăsese înfipt în umărul lui. Christine nu mănâncă nimic la micul dejun pentru că ține la siluetă, așa că, de regulă, cărțile sunt deja aranjate în teancuri până ajunge Ruth la bibliotecă.
   Ruth are sarcina de a pune cărțile în cărucior, cu cotorul spre exterior, și de a-și stabili ruta în funcție de cine și ce ar vrea să citească. După care își începe turul, strângând cărțile distribuite în ultimele zile și oferind altele în locul lor, notându-și cine ce a citit, ce cărți a primit înapoi și care dintre ele sunt atât de ponosite și rupte că va trebui să le lipească sau să le șteargă.
   Și în fiecare zi în care împinge căruciorul acela de-a lungul fiecărui palier, aruncând o privire din pragul fiecărei uși, salutându-le pe femeile care știu că-i vor răspunde înapoi, se întoarce cu gândul la acea ultimă dimineață. A învățat să nu se mai gândească la micul dejun, dar nu se poate abține să nu și-o amintească. Siluetele cuibărite în paturile lor, dormind sau citind, urmărind fiecare cuvânt cu vârful degetelor, o duc întotdeauna cu gândul la dimineața aceea.

   În acea ultimă zi, după ce se termină de machiat, închise ușa de la baie în urma ei. Minnie făcea cercuri prin hol, schelălăind. Ruth îi făcu semn să se liniștească, își apucă în grabă pantofii și cheile și porniră la drum. Aerul încărcat anunța o nouă zi călduroasă în Queens.
   Merseră împreună timp de 15 minute pe lângă curți frumoase, scăldate în razele soarelui, pe lângă șiruri de clădiri de apartamente identice, în timp ce Minnie trăgea de lesă, iar Ruth le zâmbea bărbaților care îi ieșeau în cale, salutând cu o mișcare scurtă din cap una sau două femei, din spatele ochelarilor ei de soare.
   Odată ce se întoarse la apartament, Ruth bău un pahar mare de apă rece, își reîncălzi cafeaua și-o turnă din nou în ceașcă și se uită la Minnie în timp ce mânca. După care se hotărî să-i trezească pe cei mici.
   Doar că ei se trezeau întotdeauna mai devreme. Știa înainte să ridice zăvorul și să deschidă ușa ce avea să găsească. Dacă era iarnă, avea să-i vadă unul lângă celălalt în pat, sub pătura albastră, Cindy cuibărită în brațele lui Frank în timp ce acesta îi citea, cu ochii fixați pe pagină, cu cartea sprijinită de genunchi, urmărind fiecare literă cu cealaltă mână. Când ajungea la un cuvânt pe care nu știa să-l pronunțe, sărea peste el sau se uita la poze, după care inventa ceva. Cindy stătea cu păpușa în brațe, cu degetul în gură, plimbându-și privirea de la carte la expresia încruntată de pe chipul fratelui său. Când îi citea ceva amuzant sau când îi vorbea cu una dintre vocile sale speciale, fata începea să râdă și să bată din palme.
   Dar în alte zile călduroase, precum dimineața aceea de iulie, îi găsea întotdeauna treji, cocoțați în patul lui Cindy, cu capetele scoase pe fereastra de la etaj, făcându-le cu mâna oamenilor de pe stradă. Chiar și cei care nu-i cunoșteau nu se puteau abține să nu le zâmbească acelor chipuri rânjite cu obraji de copilași. Ruth știa că avea să fie mândră de copiii ei. Avea să fie mândră de ea însăși, căci îi crescuse, practic, de una singură. Crescuseră cu jucării și cărți, aveau haine frumoase și curate, seară de seară își mâncau legumele la cină. Erau în siguranță.
   Era un cartier liniștit: primăvara trecută, după ce ieșiseră din casă pe fereastră, o bătrânică îi adusese înapoi acasă, înainte ca Ruth să-și dea seama că plecaseră. Abia reușise să-și ascundă uimirea. Femeia părea puțin nebună – avea părul roșu ca focul și era îmbrăcată cu o rochie largă, cu imprimeu floral – însă îi îmbrățișă și îi pupă pe copii de rămas-bun, înainte ca aceștia să dea buzna în casă. Dădu semne că ar fi vrut și ea să intre după ei, dar Ruth se propti în pragul ușii.
   - Nu-i ușor, doamnă Malone. Știu. Și eu sunt mai tot timpul de una singură. Nu-i ușor.
   Avea un glas aspru și vorbea cu accent. German sau poate polonez. O cercetă pe Ruth din cap până-n picioare, dezaprobator.
   Ruth o întâmpină cu un zâmbet scurt și dădu să-și ia rămas-bun.
   - Doamnă Malone, ce vreau să spun e că, dacă ai nevoie de ajutor, spune-mi. Noi locuim acolo, zise ea, arătând cu degetul la numărul 44. Te așteptăm pe la noi.
   Lui Ruth îi dispăru zâmbetul de pe chip și se uită fix în ochii ei.
   - Nu avem nevoie de ajutor. Suntem bine.
   După care trânti ușa în urma ei, se duse în bucătărie și înșfăcă sticla pe care nu o deschidea niciodată înainte de șase seara și o dădu pe gât. Apoi intră în dormitorul copiilor care deja o așteptau și îi pălmui pe amândoi cu mâinile ei mici. Pentru că din cauza lor băuse. Pentru că din cauza lor se uitase bătrâna aceea atât de urât la ea, pentru că se săturase de tot.
   În acea ultimă zi, auzi câteva chicoteli pe când se apropia de ușă. Ridică zăvorul și îi auzi sărind de pe patul lui Cindy, luând-o la fugă spre ușă.
   Deschise ușa, iar Frank țâșni printre picioarele ei, luând-o la dreapta spre toaletă. Nu voia să mai facă pipi în olița lui Cindy. Deja era băiat mare, obișnuia el să spună, avea aproape 6 ani. Cindy avea doar patru, ea era încă bebelușul ei. Ruth se aplecă să o ia în brațe, își îngropă chipul în claia ei de păr blond și o luă la stânga pe hol. Cindy își strânse picioarele în jurul taliei ei și o apucă cu brațul grăsun de după gât. Simți privirea fiicei sale cercetându-i obrajii pudrați, genele negre, buzele colorate. Degețelele ei parcă îi sărutau pielea, încolăcindu-se prin părul ei. Uneori, Cindy îi spunea:
   - Arăți ca o doamnă prințesă, după care colora buzele și obrajii păpușilor ei în roz, și le făcea părul roșu cu acuarelele ei.
   Prințesa Mami.
   Ruth intră în bucătărie și o dădu jos pe Cindy din brațe. Frank intră pe ușă, cu mâinile ude, se așeză pe scaun și se uită încruntat la bolul cu cereale.
   - Îmi dai ouă?
   Ruth oftă în sinea ei. Era de-abia 9 dimineața și deja se simțea extenuată.
   - Nu. Mănâncă-ți cerealele.
   - Vreau ouă, răspunse el, bosumflat.
   - La naiba, Frankie, nu avem ouă! Mănâncă-ți cerealele!
   Ieși din cameră, dar o zări pe Cindy schimonosindu-se la față, știa că avea să înceapă să se smiorcăie. Deschise ușa, o lăsă să se trântească în urma ei și trase adânc aer în piept.
   Era perfect conștientă de țipetele copilei din camera alăturată, de Minnie care începuse să latre, de privirile îndreptate asupra ei de la ferestrele vecine. Carla Bonelli de la etajul trei. Mă-sa băgăcioasă a lui Sally Burke din clădirea de peste drum. Nina Lombardo, vecina ei, care stătea cu ochii-n patru. Să-i ia dracu’. Ea era cea care-și creștea copiii de una singură, muncind pe brânci, zbătându-se să-și câștige pâinea cea de toate zilele, luptându-se cu fostul soț, nu ei. Habar n-aveau ei cât de grea era viața ei.
   Nu s-ar fi gândit niciodată că avea să se ajungă la asta. Toate lucrurile acelea pe care Frank obișnuia să le facă și care îi făceau inima să-i bată mai tare – felul în care îi rostea numele, felul în care se uita la ea – după 9 ani și 2 copii împreună, toate acele lucruri se transformaseră într-o mare bătaie de cap.
   Dintr-odată avea ochii plini de lacrimi, clipi de câteva ori, coborî două trepte și se așeză greoi, scoțându-și țigările și bricheta din buzunar.
   Preț de o clipă, se văzu în curtea unei alte clădiri de apartamente, într-o altă vară. Stătea așezată pe verandă, odihnindu-și mâna pe pântec. O ușă se deschise în spatele ei, iar soțul ei se așeză pe vine lângă ea. Ruth se întoarse cu fața spre el, iar el o sărută pe obraz, își puse mâna pe mâna ei, simțind bebelușul care se mișca în burtă.
   - Cum te simți, draga mea?
   - Sunt bine. Obosită, zise ea, întinzându-se, căscând.
   Era veșnic obosită.
   Se simțise la fel de obosită și când fusese însărcinată cu Frankie: în ultimele două luni de sarcină, ar fi dormit toată ziua.
   Frank băgă mâna în buzunar.
   - Ți-am luat un cadou.
   Ruth luă pachețelul și rupse ambalajul. Simți ceva moale înăuntru: care vasăzică, nu era o bijuterie. Poate șosete? O cămașă de noapte?
   Era un iepuraș: o jucărie de pluș, cu doi ochi sticloși.
   - E pentru bebeluș.
   Ruth încuviință, se ridică greoi în picioare și mormăi ceva despre cină.
   Lăsă iepurașul pe trepte și de-abia mai târziu observă că soțul ei îl dusese în casă și îl așezase pe etajeră în camera copiilor pentru ca Frankie să nu ajungă la el.
   Uneori se întreba dacă nu cumva acela fusese momentul în care începuse să-i poarte pică.
   În acea ultimă zi avu nevoie de câteva clipe ca să se întoarcă la realitate.
   Clipi din nou de câteva ori, dându-și seama că țigara arsese de tot. Se ridică în picioare și dădu să intre în casă, făcând un semn cu capul spre fereastra lui Marie Burke. Zări perdeaua mișcându-se și zâmbi în sinea ei.

   Acum, pe când împingea căruciorul cu cărți de la o celulă la alta, acestea erau amintirile pe care le avea în minte. Își aminti că intrase înapoi în casă, că se întorsese în bucătărie, că își turnase o nouă ceașcă de cafea și că rămăsese acolo, cu ceașca în mână, uitându-se la copii.
   Cindy mesteca de zor la cerealele ei, cu ochii ei albaștri ațintiți asupra fratelui său. Frankie rămăsese cu nasul în bolul de cereale pe jumătate gol, supărat, îmbufnat. La fel ca taică-su.
   Ruth mai luă o gură de cafea și spuse:
   - V-ați distrat frumos ieri cu tati?
   Copiii se uitară lung la ea. Își dădu seama că nu știau ce să răspundă.
   - Ce ați făcut?
   Cindy scăpă lingura din mână cu zgomot.
   - Ne-a dus acasă la el. E frumos.
   - Da? Nu știam că tati s-a mutat de la buni.
   Rămase surprinsă să afle că mama lui îl lăsase să plece din nou. Și că el se îndurase să se mute.
   - Și tati stă singur acum? întrebă ea.
   Cindy dădu din cap că nu, cu gura plină. Ruth așteptă, însă Frankie fu cel care răspunse.
   - Are o cameră într-o casă mare de tot. Împarte baia cu trei bărbați. Și bucătăria. Are fiecare câte un sertar pentru lucrurile lui, sertarele au lacăte.
   Ruth dădu ușor din cap și duse din nou ceașca la gură ca să-și ascundă rânjetul. Cum naiba își imagina Frank că avea să obțină custodia copiilor când nici măcar nu putea să le ofere o casă? Puse ceașca pe masă.
   - Bun, mami nu trebuie să se ducă la muncă astăzi. Ce vreți să facem?
   Cindy se opri din mestecat, cu lingura la gură. Frankie ridică privirea, uitând de supărare.
   - Serios?
   - Serios. Vreți să mergem în parc?
   Cindy începu să chiuie de fericire, scăpă din nou lingura din mână, dansând de bucurie în scaunul ei.
   - Vrem în parc! În parc!
   Frankie se uită lung la Ruth pe sub genele lui lungi.
   - Poate să vină și tati cu noi?
   Urmară câteva clipe de tăcere și trase aer în piept, își termină țigara, se întoarse cu spatele la ei și o stinse în scrumieră. Rămase în continuare cu spatele și spuse:
   - Frankie, l-ai văzut ieri pe tati.
   Frankie dădu din cap că da, iar Cindy se înveseli din nou.
   - Mami, pot să mă îmbrac cu rochița mea cu floricele?
   Ruth îi zâmbi fiicei sale. Fiica aceea cuminte, ca un îngeraș.
   - Desigur. Termină-ți de mâncat cerealele și apoi mergem să te speli și să te îmbraci. Frankie, vrei să te îmbraci cu tricoul tău cu Giants?
   Băiatul ridică din umeri, cu nasul în bolul cu cereale.
   - Frankie, te-am întrebat ceva.
   - Da, mami, răspunse el, fără să ridice privirea.
   - Bine. Mami se duce să se termine de aranjat. Frankie, să pui vasele în chiuvetă după ce termini de mâncat și apoi poți să te uiți la desene animate cu sora ta.
   Băiatul făcu o mișcare scurtă din cap. Ruth hotărî să nu-i mai spună nimic de data asta și se întoarse în baie cu ceașca de cafea. Își verifică machiajul. Se dădu din nou cu ruj.
   Nu avea de unde să știe că aceasta urma să fie ultima dimineață în care avea să se uite liniștită în oglindă. Că urma să fie ultima dimineață în care chipul ei avea să fie doar al ei.

Capitolul 2

   E mai ușor să îți imaginezi ziua aceea prin filtrul spuselor ei.
   Își amintește o cameră fără ferestre. Câteva scaune de lemn.
   După care se auzi un clic. Urmat de un zgomot. Un bărbat își drese glasul, anunțând data și ora.
   După care începură întrebările. Și răspunsurile ei șovăitoare, temătoare.
   - Am făcut un picnic în Kissena Park.
   - Vreo 23.. Cred.
   - Hm... sandviciuri și suc. Pepsi.
   - Am mers cu mașina. Copiii au stat cu mine pe bancheta din față.

   Frankie aluneca în viteză pe tobogan, stând cu spatele drept, cu picioarele întinse, cu bărbia ridicată. După ce ateriza, o lua din nou la fugă spre scări.
   Cindy se așezase în leagănul pentru copii, cu bara de siguranță, în ciuda protestelor ei pentru că uita întotdeauna să se țină bine.
   - Mai sus, mami, mai sus!
   Ruth o împinse cu mai mult avânt.
   - Mai sus, mami!
   Râsul ei era contagios. Începu să bată din palmele ei grăsuțe, cu părul bălai fluturându-i în aer.
   - Mai vreau! Mai vreau!
   Ruth continuă să o dea în leagăn până obosi. După care se așezară la umbră, la câțiva pași de celelalte mame. Ruth întinse pătura albastră pe care o luase de pe patul lui Frankie și își îndreptă privirea spre băiatul care se dădea pe tobogan. Unul dintre copiii Normei dădu tare cu piciorul în minge, aproape nimerind-o în față de Cindy care începu să țipe. Frankie veni în fugă spre ei și se propti în fața lui: băiatul era cu 2 ani mai mare și cu 10 centimetri mai înalt.
   - Băi! Să nu te prind c-o lovești pe Cindy! Să nu te prind!
   Băiatul părea gata să bufnească în râs, așa că Ruth îl chemă pe Frankie la ea, ca să-i arate că Cindy nu pățise nimic. Cei doi copii împărțiră ultima sticlă de suc.
   Cinci minute mai târziu, totul fu dat uitării, iar Frankie se întoarse la joacă. Ruth se sprijini de trunchiul unui copac, strângând-o pe Cindy la pieptul ei, alintând-o, ascultând distrată discuțiile celorlalte mame.
   - Și i-am spus, Phil, pentru numele lui Dumnezeu, e mama ta, trebuie să-i spui, și el mi-a zis că da, da, o să vorbească cu ea, dar știu că n-o s-o facă, e așa un...
   - ...așa că șeful lui a venit sâmbătă la noi la cină. Am făcut rulada aia de curcan, rețeta lui Joanie. Știi tu. Și plăcinta mea cu lămâie. A mâncat trei porții. Trei! N-am văzut în viața mea așa...
   - Zice că are mult de lucru, dar știu eu prea bine ce înseamnă asta. Îl sun la birou și nu-mi răspunde nimeni. Și când ajunge acasă i-o spun verde-n față, uite ce, Bob, știu pe unde umbli, dar el...
   Ruth tresări speriată. Cu brațele goale. Sări ca arsă, inima stătea să-i iasă din piept. Angela o observă și începu să râdă.
   - Sunt acolo, cu Norma. Nu-ți face griji!
   Ruth își trase sufletul și îi mulțumi din priviri. Se uită la ceas și se ridică în picioare.
   - Pleci deja?
   Ruth se scutură pe pantaloni și împături pătura.
   - Da. Am de dat un telefon și trebuie să pregătesc cina pentru copii. Pe curând, Angie. Pe curând, Norma.
   Se îndreptă spre terenul de joacă, îi strigă pe Cindy și pe Frankie și îi luă în brațe. Plecară împreună din parc, toți trei. Pentru ultima oară.

   - Am plecat la 4.
   - Pentru că am avut grijă să fim plecați până atunci. Aveam de dat un telefon înainte de ora 5.
   - Pe Arnold Green. Avocatul meu.
   - Mi-a zis să revin cu un telefon. De regulă, termină lucrul la cinci, dar mi-a zis că mai are de lucru.
   - Păi, ne-am dus acasă. Ah, da, am oprit să iau ceva de mâncare. De la Walsh’s Deli. De pe Main Street. Nu aveam nimic de mâncare acasă.
   - Hm... carne. De vițel. O conservă de fasole verde. Și lapte.
   - Nu, ne-am dus direct acasă. Copiii au fugit afară la joacă, iar eu l-am sunat din nou pe domnul Green. Am vorbit vreo... nu știu, 15-20 de minute.
   - Păi, despre procesul de custodie. Dar chiar nu înțeleg, de ce vorbim despre asta? Ce importanță au toate astea?
   - Da, în regulă. Îmi cer scuze. Sunt doar supărată, înțeleg. Îmi cer scuze.
   - Mai aveți să-mi dați o țigară?
   - Mi-a spus că bona mea preferată avea să depună mărturie împotriva mea.
   - Nu – nu are de-a face cu copiii! Pretinde că îi datorez bani. Șase sute de dolari. Niște minciuni. Și mi-a zis că, dacă-i dau banii, n-o să depună mărturie în favoarea lui Frank. Vrea ca cei mici să meargă să locuiască cu el, iar ea m-a amenințat c-o să-l ajute să obțină custodia.
   - V-am spus deja, nu e adevărat. Încearcă să mă șantajeze să-i dau niște bani pe care nu-i datorez.
   - Nici nu mă gândesc.
   Urmează câteva clipe de pauză. Zgomotul unei brichete aprinse.
   - O altă bătaie de cap. Frank m-a lăsat de izbeliște cu toate.

   - Arnold, Dumnezeule, minte!... Ți-am mai spus că e o curvă a naibii și că mă urăște pentru că am dat-o afară.
   - Bine, Ruth, am înțeles. Calmează-te.
   - Sunt calmă! Dumnezeule. Ce înseamnă asta? Ce înseamnă pentru proces?
   - Depinde. Mai întâi de toate, trebuie să văd ce are de spus. O să mai vorbesc o dată cu ea înainte de audiere.
   - Arnold, nu-l putem lăsa să câștige. Nu se poate întâmpla una ca asta.
   - Liniștește-te, bine? Nu are credibilitate. Judecătorul n-o s-o placă. Mai vorbim mâine.
   - Nu-mi poate lua copiii. N-o să-l las să-mi ia copiii. N-o să-l las.
   - Ruth, n-o să câștige. Niciun judecător n-o să despartă doi copii mici de mama lor, doar dacă... nu, n-o să primească custodie. O să fie bine.
   - Ești sigur? Nu-mi pari la fel de sigur ca săptămâna trecută.
   - Ruth, nu-ți face griji. O să fie bine, ai să vezi.
   - Sper să ai dreptate. Nu-l las să-mi ia copiii. Nu-l las. Mai bine morți decât cu Frank.

   - Și apoi am început să pregătesc cina. Nu, de fapt, am mai dat un telefon înainte.
   - Un prieten. Dar mi-a spus că mă sună el înapoi.
   - E doar un prieten.
   - Bine, Dumnezeule, bine! Îl cheamă Lou Gallagher.
   - Da. Acel Lou Gallagher. Tipul din construcții.
   Din nou pauză. Câteva șoapte, dar vorbeau prea încet ca să se audă pe casetă.
   - Lou mi-a zis că mă sună el înapoi. Așa că m-am apucat să gătesc. Copiii erau afară cu Sally. Sally Burke.
   - Le-am dat câte o jumătate de portocală, iar ea îi ajuta s-o curețe. Îi auzeam vorbind și chicotind. Erau... la naiba, și apoi...
   Cineva îi turnă un pahar de apă și îl puse pe masă.
   - Mulțumesc... Și apoi... i-am chemat în casă.

   În timp ce punea masa, făcându-și de lucru la aragaz, nu-și putea lua gândul de la discuția ei cu Arnold Green. De la Frank și de la felul în care dăduse buzna în apartament luna trecută, ca s-o anunțe că avea de gând să ceară custodia copiilor. Și motivația lui. Rânjetul de pe chipul lui când începu să-i enumere toate nopțile în care stătuse până târziu în oraș, toți bărbații cu care vorbise. Cu care dansase. Cu care flirtase.
   - Nu ești o mamă bună.
   - Au nevoie de cineva de încredere care să aibă grijă de ei.
   - Și iată că propria lor mamă e de acord cu mine.
  Îi privi pe cei doi copii în timp ce mâncau, cugetând cu tristețe la durerea pe care i-o pricinuiseră spusele lui. După care îi întrebă:
   - Vreți să dăm o tură cu mașina?
   Frankie și Cindy, care erau amândoi cu paharele de plastic la gură, dădură laptele pe gât.
   - Hai să mergem înainte să se întunece.
   Copiii se instalară pe bancheta din spate, înveliți cu pătura albastră, nerăbdători să plece în aventură, iar Ruth rămase singură pe scaunul din față, cu maxilarul încordat, cu palmele împietrite pe volanul mașinii.
   Nenorocitul ăla chiar își imaginează c-o să-mi ia copiii? O să vadă el. Știu eu ce-i poate pielea. Știu că nu-i capabil să-și poarte singur de grijă. Sigur are pe cineva. Și am de gând să aflu despre cine e vorba.
   - Vreți să ne jucăm? Cine vede primul mașina lui tati?
   Dacă-ți găsesc mașina, o să aflu și unde te-ai mutat și cine știe ce-o să găsesc acolo, nu-i așa, Frank? Noua ta viață, pe noua ta iubită. Cum îndrăznești să-mi ții tu mie morală despre bărbații din viața mea? De parcă tu ai trăi ca un pustnic, ipocritul naibii. Îndrăznești să spui despre mine că nu simt o mamă bună? Habar n-ai tu ce-o să urmeze, ești prea prost să-ți dai seama.
   Continuă să dea ture preț de o oră, până ce se făcu liniște pe bancheta din spate și o auzi pe Cindy sforăind ușor, iar pe Frankie bolborosind ceva în somn, dar nu zări niciunde mașina lui Frank.
   Căscă. Tresări. Era prea obosită ca să mai conducă, întoarse mașina și se îndreptă spre casă, oprind pe drum la benzinărie.

   - I-am dezbrăcat pe cei mici, i-am spălat – erau murdari de iarbă pe genunchi după joaca din parc și se murdăriseră și la masă. I-am îmbrăcat în haine și lenjerie curate și i-am băgat în pat.
   - Nouă și jumătate.
   - Da, sunt sigură. Chiar credeți că-i las să stea treji toată noaptea? Era nouă și jumătate.
   - Am început să fac curat în apartament. Domnul Green îmi spusese că cineva de la tribunal avea să vină în inspecție ca să verifice că e un cămin potrivit pentru copii. Așa că hotărâsem să fac curățenie generală – să vopsesc holul, să fac curățenie în dulapuri, să înlocuiesc ecranul de protecție rupt de la fereastra din camera copiilor.
   - Poftim? Nu, aveam unul de rezervă – am aparat de aer condiționat în camera mea, așa că aveam unul de rezervă – ecranul cel vechi.
   - Îl dusesem deja în camera lor cu câteva zile mai devreme, dar am observat că... era murdar de rahat de câine. L-am folosit ca să fac o cușcă pentru puiuții lui Minnie după ce a fătat și presupun că nu l-am curățat niciodată așa cum trebuie. Așa că l-am pus la loc pe al lor – pe cel rupt –, dar n-am reușit să-l înșurubez bine. Am să... aveam de gând să îl curăț pe al meu și să îl înlocuiesc cât de repede.
   - Nu, am închis fereastra. Ca să nu intre muște.
   - Am strâns toate sticlele goale de prin apartament și le-am pus afară, la gunoi. Am împăturit câteva haine vechi. Majoritatea hainelor lăsate de Frank când s-a mutat. Am spălat vasele. Eram obosită, așa că m-am așezat pe canapea și m-am uitat la televizor.
   - Cred că... Evadatul. Pe CBS.
   - Până pe la vreo 11 și jumătate. După care l-am sunat din nou pe Lou.
   - Nu, nu acasă. Era la Santini. Pe Williamsbridge Road.

   Telefonul sună de 10-12 ori, înainte ca una dintre hostesse să răspundă. Ruth ceru să vorbească cu domnul Gallagher, iar fata întrebă cine era la telefon. Când își dădu seama că nu era vorba despre doamna Gallagher, nu mai păru la fel de amabilă.
   - O clipă, să văd dacă-l găsesc.
   Lăsă receptorul, iar Ruth auzi zgomotul făcut de tocurile pantofilor ei îndepărtându-se. Muzică, râsete, clinchetul paharelor. Se întrebă ce tot făcea Lou. Oare cu cine era? De ce dura atât de mult?
   În cele din urmă, auzi câțiva pași, iar atmosfera parcă se schimbă când îi auzi vocea.
   - Alo?
   - Lou, eu sunt. Nu m-ai mai sunat înapoi.
   - Am fost ocupat, scumpo.
   Ruth stătea ghemuită pe canapea. Își scutură țigara într-o farfurioară care deja dădea pe afară.
   - Poți să vii încoace, dacă vrei. Detestă tonul rugător din vocea sa.
   - Unde ești?
   - Acasă.
   - Sunt obosit, Ruth. M-ai beau un pahar și mă duc acasă.
   Nu era singur. Știa prea bine că nu era singur, la fel cum știa că nu avea de gând să se ducă acasă. Era din nou cu fetele de la bowling. Genul de femei care spuneau că se duc la bowling ca să scape de soții lor. Și ea fusese cândva o astfel de femeie, pe când obișnuia să aibă bărbat.
   După ce închise telefonul, simți de parcă ceva nu-i dădea pace. Se întinse pe canapea, își aprinse o țigară și căzu pe gânduri.
   Telefonul începu să sune. Îl înșfacă imediat, cu sufletul la gură, dar era doar Johnny.
   - Salutare, iubita mea, ia ghici, cine-i aici?
   Era beat. Probabil începuse iar să bea de dimineața până seara.
   - Meyer și Dick. Îți mai aduci aminte de Dick, iubita mea? Dick Patmore. Vrea să te vadă. La naiba, eu sunt cel care vrea să te vadă, frumoasa mea. Mi-e dor de tine. Nu te-am mai văzut de câteva săptămâni bune. De ce nu vii încoace?
   - N-am chemat bona, Johnny.
   - Și dacă o chemi acum? Îți dau eu bani. Știi că nu te-am păcălit niciodată, iubito.
   - E târziu, iar procesul de custodie o să înceapă curând, trebuie să mă întâlnesc mâine cu avocatul meu.
   Auzi în receptor răsuflarea lui grea, aspră.
   - Johnny? Trebuie să închid...
   - Până nu de mult, ai fi chemat bona. Până nu de mult, ai fi venit imediat să mă vezi.
   - Uite ce, nu e un moment bun.
   - Ce s-a schimbat, iubita mea? Eu nu m-am schimbat. Încă te mai iubesc. Ruthie. Te iubesc, Ruthie.
   După care ceva în tonul vocii lui se schimbă.
   - E vorba despre tipul ăla? Gallagher? E acolo cu tine?
   - Nu, bineînțeles că nu. Ce...
   - Ești chiar în clipa asta cu el? Zilele astea numai cu el umbli.
   - Johnny, nu e nimeni aici. E târziu și trebuie să închid. Sună-mă mâine.
   Închise telefonul și aprinse din nou televizorul. Își turnă un pahar.

  - La miezul nopții am fost să văd ce fac copiii. Frankie moțăia, dar avea nevoie la toaletă. Am încercat s-o trezesc și pe Cindy, dar s-a întors pe o parte, așa că am lăsat-o să doarmă.
   - Da, am pus încuietoare la ușa lor.
   - Nu, nu-mi amintesc exact, dar mereu o fac.
   - Am instalat-o anul trecut. Frankie s-a trezit într-o dimineață și a mâncat tot ce a găsit prin frigider. S-a simțit rău câteva ore bune. Așa că l-am pus pe Frank să instaleze încuietoarea.
   - Apoi am ieșit afară cu Minnie. L-am văzut pe Tony Bonelli – i-am făcut cu mâna. Ieșise și el la plimbare cu câinele. Am fost plecată vreo 20 de minute, după care am mai rămas puțin în fața casei. Era plăcut afară. Ceva mai răcoare. Se auzeau glasuri în depărtare. Și muzică. M-am gândit că era de la World’s Fair.
   - Cred că am închis ușa de la intrare în urma mea.
   - Cred.
   - Nu-mi amintesc.
   - Uite ce, nu-mi amintesc, bine? Nu-mi aduc aminte! Dacă aș fi știut că ar fi trebuit să țin minte... ia spune-mi, tu ai închis aseară ușa? Îți amintești ori ba?
   - Scuze. Îmi cer scuze. Sunt supărată.
   - Nu, sunt bine. Hai să continuăm.
   - I-am pus puțină apă lui Minnie, după care m-am dus în dormitor și m-am întins pe pat. Nu voiam să stau mult, dar cred că am adormit. După care ceva m-a trezit. Nu cred că am dormit prea mult.
   - Vreo... două și jumătate... trei fără un sfert.
   - Nu, nu știu. Poate am visat urât. Mi s-a părut că l-am auzit pe unul din copii plângând, dar am ciulit urechile și n-am auzit nimic.
   - M-am dus în baie. Ah, da, după care a sunat din nou telefonul. Era Frank.
   - Voia să stăm de vorbă despre Linda, bona mea; cea care zice că-i sunt datoare.
   - N-aveam chef să vorbesc cu el. I-am zis să se ducă naibii. I-am închis.
   - Da, eram nervoasă. Uneori mă sună în miez de noapte, sperând să mă trezească din somn. Voia să mă enerveze și a reușit.
   - Am ieșit din nou cu câinele. Am dat o tură prin cartier. După care am mai stat vreo 10 minute afară.
   - Nu, n-am mai trecut pe la copii. Fusesem la miezul nopții. Erau bine. Erau... Dumnezeule.
   - Nu, sunt bine.
   - V-am spus că sunt bine.
   - Mi-am făcut o baie. Încă mi-era cald, așa că am făcut o baie rece, după care m-am dus din nou la culcare.
   - Cred că era 4 fără un sfert. Poate chiar 4.

   Se trezi la ora 8 când sună alarma, lac de transpirație, îi veniră în minte frânturi dintr-un vis: un copil plângând, un cer întunecat, un chip palid.
   Se ridică cu greu în fund, își duse mâna prin păr, căscă. O aștepta o nouă zi călduroasă. O auzi pe Gina tușind în apartamentul de deasupra ei și apoi pe Bill Lombardo prin perete, țipând la soția lui. Cineva trânti ușa.
   Puse de cafea și intră în baie, se dezbrăcă și începu să se spele. Își luă halatul pe ea și se întoarse în bucătărie, unde își turnă o ceașcă de cafea și își aprinse prima țigară a dimineții.
   Avea întâlnire cu avocatul ei mai târziu, dar, momentan, își trase pe ea o pereche de pantaloni crem și o bluză roz. Își luă cafeaua și merse cu picioarele goale până în baie. Își începu rutina care urma să o aducă pe Ruth la viață în fața oglinzii.

   - Am ieșit din baie și am plecat cu câinele la plimbare.
   - Nouă fără un sfert. Poate puțin mai târziu, nu-mi găseam pantofii.
   - Cincisprezece minute. Probabil mai puțin de atât.
   - Da... cu câteva persoane. Nimeni cunoscut.
   - Ne-am întors și i-am dat de mâncare lui Minnie. I-am umplut bolul cu apă. Am mai băut o ceașcă de cafea.
   - Da, pe la nouă și zece. Nu mai târziu.
   - Nimic nelalocul lui. Îmi mirosea a ars. Probabil a pâine prăjită. Se auzea și radioul Ginei. Ah, da, am auzit un telefon sunând undeva în depărtare.
   - Nu, atât. Doar că... tăcerea aceea. Era prea liniște în casă.
   - Da, îmi amintesc că mi s-a părut că era prea liniște. M-am gândit că poate nu se treziseră încă. După care... după care am deschis ușa.

   Dar cuvintele ei nu aveau cum să transpună realitatea.
   Pe Minnie, care schelălăia fără oprire. Pe Ruth, care mergea grăbită, jenată, trăgând de tivul fustei, simțind căldura pe sub straturile de machiaj.
   Cu gândul la întâlnirea ei cu Arnold Green din după-amiaza respectivă, la Frank, la chiria care trebuia plătită la final de lună.
   Odată întoarsă la apartament: gustul de cafea călduță. Crăpătura din tavan pe care o observase cu o săptămână înainte și de care deja uitase. Mirosul de fixativ venind dinspre ușa crăpată de la baie. Durerea de cap și încercarea de a găsi o aspirină.
   Și tăcerea aceea. Nu doar tăcerea în sine, dar cât de puternică i se păruse. De parcă golul acela care era în mod normal umplut de voci, de chicoteli, de zgomotul pașilor lor era doar atât: un gol.
   Imaginea mâinii ei care ridică zăvorul și deschide ușa. Și din nou, din nou și din nou, amintirea aceea care nu-i mai dădea pace: împingea ușor ușa albă de lemn, lumina se împrăștie în încăpere, mâna îi căzu pe lângă corp sub greutatea liniștii, simțind un nod în gât. Rămase în pragul ușii. În camera goală.

Capitolul 3

   Iată cum a început totul.
   Cu o ușă închisă, într-o cameră goală. Cu Ruth care ieși în fugă pe stradă, strângând cu putere în palma umedă brelocul cu chei. Alergând prin cartier strigându-le disperată numele.
   A început cu un exces de furie. Dacă aflu că au ieșit iar pe fereastră, o să fie vai și amar de ei.
   După care furia se domoli, iar Ruth simți un nod în gât și un gol în stomac.
   Iar odată ce ajunse din nou la colțul străzii 72nd, simți picături de sudoare pe piele, în păr.
   Făcu stânga împrejur, neștiind încotro s-o apuce.
   Poate n-o să iau decizia cea bună.
   Poate.
   Își mușcă buza, încercând să alunge gândul acea. Făcu stânga.
   Ce de copii! De fiecare dată când zărea o claie de păr blond, simțea un junghi în inimă. După care observă un băiețel în fața ei, iar mersul lui îi atrase atenția. Îl apucă de braț și îl întoarse spre ea.
   - Frankie! Ce mama naibii...
   Se uită la chipul acela străin și îi dădu drumul, îl văzu pe cel mic rămânând cu gura deschisă. De-abia dacă sesiză țipătul copilului. De-abia dacă o auzi pe mama lui.
   - Băi! Cucoană! Ce naiba crezi că faci...
   Plecă în grabă, încotro văzu cu ochii. Rămase cu privirea ațintită asupra chipurilor celorlalți trecători, asupra trotuarului de la picioarele ei. Merse pierdută, evitând gropile.
   Calci în groapă, și-o să cazi moartă.
   Calci îl groapă, copiii nu mai vin acasă.
   Își duse mâna la gură, simțind că i se face rău și o luă la goană. Începu să alerge fără scop și direcție, după care coti din nou și nimeri pe 72nd Drive.
   Observă că cineva venea în fugă spre ea. Își dădu seama că era vorba despre Carla Bonelli. Buzele femeii începură să se miște, iar Ruth reuși să rostească:
   - Frankie și Ruth... au... nu-mi mai găsesc... ajută-mă să-i caut...
   Carla vru să o ia de braț, dar Ruth se retrase furioasă, aruncă o privire în jurul ei, după care își îndreptă din nou privirea spre Carla.
   - Găsește-i. Te rog.
   Și porni din nou la drum, împleticindu-se, cu brațele pe lângă corp. Carla rămase în urma ei, cercetând-o cu privirea.
   Odată ajunsă acasă, Ruth ridică receptorul cu o mână tremurândă și formă numărul. Își lipi urechea de receptor, își încleștă pumnul, înfigându-și unghiile în palmă. Auzi telefonul sunând.
   Așteptă.
   Așteptă.
   Și apoi:
   - Frank? Ai luat tu copiii?
   - Nu te mai prosti. Unde sunt copiii?
   - Nu sunt aici. Nu știu...
   - Normal că am verificat dacă sunt în cameră! I-am căutat prin tot cartierul.
   - De 20-30 de minute – nu mai știu! Am căutat peste tot... nu-i găsesc nicăieri.
   - Te implor. Dacă i-ai luat tu, spune-mi. Frankie, nu-mi face una ca asta. Te implor.
   Aceasta avea să fie ultima dată când îi spunea Frankie.
   Frank mai spuse ceva, dar Ruth deja nu mai putea să asimileze nimic, îl auzi spunându-l doar „vin imediat”, după care îi închise telefonul, iar ea se agăță de cuvintele lui. Se apropie de fereastră așteptând să-i vadă mașina și își duse o țigară la gură. De-abia din a treia încercare reuși să o aprindă.

   Frank sosi. Ruth îi deschise ușa, iar el o îmbrățișă. Ruth înlemni în brațele lui, după care îl bătu ușor pe umăr. El îi dădu drumul și rămase țintuit în hol.
   - Trebuie să... șopti ea, făcându-i semn spre bucătărie și, în cele din urmă, el luă atitudine.
   Frank ridică receptorul, iar Ruth îl auzi spunând:
   - Am sunat să... copiii mei au dispărut de acasă. Am sunat să anunț, să vă cer ajutorul, copiii mei au dispărut de acasă.
   - Acum o oră.
   - Malone.
   - Adresa mea sau adresa la care locuiesc copiii?
   - Nu... în prezent locuiesc cu mama lor.
   Frank puse din nou de cafea și o rugă să ia loc. Îi turnă un strop de coniac și se uită la ea cât își bău cafeaua. Era ultima sticlă care mai rămăsese dintre cele pe care Gina le adusese de revelion. O arse pe gât, iar Ruth se cutremură, însă sentimentul acela de neliniște se risipi. Se uită la el și îi văzu buzele alunecând peste dinții încleștați, încercând să schițeze un surâs.
   - Gata, iubito. O să fie bine. Am chemat poliția. Trebuie să ne calmăm. Trebuie s-o gândim la rece.
   Minnie intră în bucătărie și își lipi botul de genunchiul lui Ruth până ce aceasta o dădu la o parte. Nu suporta să o atingă cineva.
   Reuși cu greu să se ridice în picioare. Avea nevoie la toaletă și se privi în oglinda de la baie. Chipul îi era acoperit de stropi de sudoare și îi cursese rimelul.
   Se aranjă cum putu mai bine, ridică brațul să-și pieptene părul și simți miros de transpirație. Se privi din nou în oglindă. Pe sub stratul de machiaj, corpul ei, fața ei, nimic nu era la locul lui. Ea însăși arăta nelalocul ei. Mirosea nelalocul ei.
   Miroși fix ca o cățea în călduri.
   Se duse în dormitor și se schimbă de haine. Se îmbrăcă cu o bluză curată care îi punea silueta în valoare. Știa că avea să fie luată la întrebări de bărbați necunoscuți, avea să fie cercetată din cap până-n picioare. Parcă deja simțea privirile lor dezmierdându-i trupul. Trebuia să fie pregătită pentru ei. Trebuia să fie prezentabilă.
   Se întoarse în bucătărie, când cineva bătu la ușă.
   Erau doi. Doi polițiști în casa ei. Unul din ei, cel mai tânăr, spuse:
   - Domnule Malone, doamnă Malone, înțeleg că sunteți despărțiți?
   Fu primul lucru pe care îl spuse. După care continuă:
   - Este vorba despre procesul de custodie?
   Nu avea nici cea mai mică idee la ce se referea, ce să răspundă.
   Merseră în bucătărie. Ruth puse o scrumieră curată pe masă, iar unul dintre ei merse să dea un telefon. Când se întoarse, schimbă o privire cu colegul său, după care îl pofti pe Frank în sufragerie. Ruth rămase cu polițistul mai tânăr. Acesta se prezentă, dar ea nu îi reținu numele.
   Se apucă să-i pună o serie de întrebări. Cum îi chema pe cei mici? Câți ani aveau? Mai fugiseră de acasă? Avea o fotografie recentă cu ei?
   După care o întrebă:
   - Doamnă Malone, de cât timp sunteți despărțiți?
   - Nu mai știu... ce are asta de-a face cu copiii?
   Bărbatul nu spuse nimic, o așteptă să răspundă.
   - Din primăvara trecută. Frank s-a mutat în aprilie, anul trecut.
   - De ce v-ați despărțit?
   Ruth rămase cu privirea ațintită asupra lui, bărbatul acela îmbrăcat într-un costum ieftin și pantofi ponosiți și știu că nu avea cum să-l facă să înțeleagă. Niciunul dintre motivele ei nu fusese îndeajuns de convingător pentru Frank, pentru mama ei, pentru majoritatea femeilor pe care le cunoștea. Nu avea cum să fie îndeajuns de convingător pentru acest polițist, acest puști.
   - Nu ne înțelegeam bine. Ne certam tot timpul.
   - Și v-a dat în judecată pentru custodia copiilor? Ce motive a invocat?
   - Spune că nu sunt... pretinde că cei mici ar duce-o mai bine cu el.
   Polițistul își notă ceva în carnețel, după care îi vorbi pe un ton aspru.
   - Doamnă Malone, dacă e cumva vorba despre o farsă, dacă ați pus la cale toate acestea ca să vă răzbunați pe soțul dumneavoastră, încetați până nu e prea târziu.
   Ruth îl privi șocată. O farsă? Simți că se face roșie în obraji și că i se zbate o venă la tâmplă, încât nu se mai putu abține.
   - Ce naiba tot spui acolo? De ce nu plecați odată să-i căutați pe copiii mei? Trebuie să-mi găsiți copiii!
   Polițistul își drese glasul, ignorând-o.
   - I-ați ascuns undeva pe cei mici?
   Bărbatul zări ceva în ochii ei și își ridică mâinile, defensiv.
   - În regulă, în regulă, zise el, roșu la față.
   Arăta de parcă ar fi fost un puști de liceu.
   Ruth înghiți în sec și trase adânc din țigară. Dădu dezaprobator din cap, dar polițistul deja ieșise din cameră.
   Țigara arse în întregime, atingându-i degetele, iar Ruth aruncă mucul în chiuvetă și își băgă mâna sub jetul de apă rece. Picăturile acelea înghețate o treziră la realitate: dintr-odată simți gustul acela acru din gură, golul din stomac.
   După o vreme, Frank intră în bucătărie și o întrebă dacă mâncase ceva în dimineața aceea. Ruth ridică indiferent din umeri și îl dădu la o parte. Își puse o nouă ceașcă de cafea. Rămase acolo, ascultând răsuflarea apăsată a lui Frank în timp ce fuma și, din când în când, câte o vorbă din partea celuilalt polițist care vorbea la telefon.
   Frank ieși din cameră și auzi robinetul de la baie. După care cineva bătu la ușă și auzi vocea Carlei Bonelli. Câteva șoapte mormăite, după care auzi: „Să vă ajut cu ceva. Aș putea să vorbesc cu ea?” Alte câteva cuvinte rostite în șoaptă, iar ușa se închise. Frank intră în cameră și spuse:
   - Carla voia să vină să vorbească cu tine, dar i-am spus că nu-i momentul.
   Nu înțelegea ce i se spunea, dar îl aprobă cu o mișcare scurtă din cap.
   - Am rugat-o să ia ea câinele, continuă Frank. Doar până ce... pentru moment.
   Ruth dădu din nou din cap, își aprinse o altă țigară și rămase cu privirea ațintită asupra ceasului de pe perete, până ce își aminti că era stricat de o săptămână. Din cauza lui întârziaseră la programarea lui Frankie la dentist. 
   Se auzi o nouă bătaie la ușă și zgomotul pașilor din hol. Se uită spre Frank, iar el îi întâlni privirea. Auziră câteva voci. În pragul ușii apărură doi bărbați: unul din ei era puștiul polițist, rumen în obraji. Celălalt bărbat era mai în vârstă. Emana un aer aparte care îi luă gândul de la orice altceva preț de câteva clipe. Era un bărbat masiv, lat în umeri, îmbrăcat cu un sacou larg care atârna greoi pe silueta lui impunătoare. Avea un ten palid, ca de ceară, cu pori mari, chipul părea să-i atârne pe gâtul gros, ochii obosiți și fruntea încruntată. Strâmbă din nas când se uită la ea, de parcă ar fi mirosit urât. Își netezi fusta. Își aranjă părul.
   I se părea că semăna cu un actor dintr-un film, poate unul cu Ingrid Bergman. Un film din grila de după-amiază.
   Bărbatul continuă să se uite lung la ea și de-abia atunci Ruth își dădu seama că îi spusese ceva. Îl rugă să repete.
   - Doamnă, eu sunt comisarul Devlin. Eu o să conduc ancheta.
   Vorbi cu un puternic accent din Bronx.
   Jerry, așa-l chema pe actor. Jerry nu știu cum.
   Ruth îl salută din priviri și dădu să se întoarcă cu spatele. După care comisarul spuse:
   - V-am căutat în baza noastră de date, doamnă Malone, și se pare că agenții noștri de poliție au mai trecut pe la dumneavoastră. De mai multe ori.
   Și scoase o bucată de hârtie din buzunar.
   - În aprilie și iunie anul trecut, vecinii s-au plâns că faceți gălăgie. Și apoi în 5 mai și 19 mai anul acesta.
   - Nu e...
   - Iar pe 12 noiembrie 1964 am fost chemați pentru că erați în stare de ebrietate.
   Ruth își trecu degetele prin păr și își drese grasul.
   - Ce legătură are asta cu copiii mei?
   Comisarul nu o scăpă o clipă din priviri. Brusc, spuse:
   - Trebuie să facem percheziție în apartament. S-ar putea să fie nevoie să luăm câteva lucruri cu noi. Aveți vreo problemă cu asta, doamnă Malone?
   Ruth dădu din cap că nu. Ce altceva ar mai fi putut face?
   Ea și Frank se așezară la masă în tăcere. Ruth începu să-și roadă unghiile și rămase din nou cu privirea ațintită spre ceas. Fiecare zgomot o făcea să tresară. După care Devlin se ivi din nou în pragul ușii.
   - Trebuie să veniți cu noi.
   - I-ați găsit? îl întrebă ea, ridicând privirea. I-ați găsit pe Frankie și pe Cindy?
   - Vă rog să veniți cu noi, răspunse el, uitându-se fix în ochii ei.
   Ruth se ridică în picioare.
   - Amândoi?
   - Da, răspunse comisarul, aruncând o privire spre Frank.
   Ruth ieși din bucătărie, așteptându-se să meargă în camera copiilor, însă comisarul îi conduse afară din casă, lângă pubele. Aproape că începu să râdă când văzu ce făcuseră. Polițiștii goliseră pubelele, împrăștiind conținutul lor pe jos. Alți doi polițiști în uniformă scormoneau prin grămezile de gunoi: cutii goale de lapte, ambalaje de mâncare, conserve de mâncare de câine, coji de portocale, hârtii, zaț de cafea. Mirosul acela îi întoarse stomacul pe dos. Devlin arătă cu degetul spre o pungă de plastic, deschisă.
   - Vă aparține?
   Ruth se uită când la el, când la pungă. Se apropie de el și aruncă o privire în pungă și văzu 9 sau 10 sticle goale. Gin. Whisky. Vin. Își îndreptă din nou privirea asupra lui. Oare chiar vorbea serios?
   - Nu știu. Nu-mi amintesc ce am mai aruncat. Posibil.
   Nicio reacție din partea lui. Rămase cu chipul neclintit, de parcă ar fi fost un actor pe un poster. Făcu semn spre unul dintre polițiști, care îi întinse un plic. Comisarul i-l băgă drept în față, iar Ruth făcu un pas în spate; plicul fusese dezgropat de sub mormanul de gunoi.
   - Vă este adresat, doamnă Malone.
   Era o factură, dar nu reuși să-și aducă aminte pentru ce anume. Dar își aminti că îl deschisese, că aruncase plicul în gunoi și că băgase factura în sertar. Întrebându-se când avea s-o plătească.
   - L-am găsit tot în punga asta.
   - Oh. Atunci... da, presupun că e al meu.
   - Iar sticlele?
   Ruth se uită lung la el.
   - Păi, da, presupun că sunt tot ale mele. Dacă spuneți că ați găsit factura în aceeași pungă.
   - Toate? întrebă el, strâmbând ușor din buze.
   - Ce legătură are asta cu copiii mei? De ce nu mergeți odată să-i căutați pe Frankie și pe Cindy?
   - Doamnă, nu fac altceva decât să culeg informații.
   - Am făcut curățenie în apartament. Avocatul meu mi-a spus că... că cineva de la tribunal urmează să vină în inspecție. Mi-a spus să fac curățenie generală. Să vopsesc pereții. Să aranjez casa, zise ea, fără să se uite la Frank.
   Devlin se uită lung la ea, după care, fără să-și ia ochii de la ea, i se adresă polițistului din spatele lui.
   - Notează acolo. Are de-a face cu procesul de custodie, spuse el, de parcă ar fi vorbit despre ceva rușinos.
   Ruth se întoarse spre Frank, însă acesta îi evită privirea.
   - Am făcut curățenie.
   Frank dădu din cap, dar fără să se uite spre ea.

   Minutele continuară să se scurgă. Ruth traversă holul, luă sufrageria la pas, rozându-și unghiile, continuând să fumeze, ignorând nodul din gât. Unul dintre polițiști veni cu o pensulă și cu o cutiuță, se așeză în genunchi lângă măsuța de cafea și începu să împrăștie pudră pe suprafața mesei. Se mută dintr-o cameră într-alta, lăsând în urma lui o potecă albă. Se uită de câteva ori la ea, însă fără să spună nimic.
   Ruth se duse din nou pe hol și observă că ușa de la camera copiilor era întredeschisă, razele soarelui revărsându-se pe covorul vechi. Se apropie ușor și văzu trei bărbați aplecați peste biroul de lângă fereastră:
   - Ai grijă să nu-ți scape nimic, spuse Devlin cu o voce groasă, pe un ton intens, concentrat.
   Ruth se opri și se sprijini ușor de pragul ușii.
   Strigătele echipei de căutare se auzeau de parcă ar fi venit de la sute de kilometri, îndepărtate și distorsionate de după-amiaza aceea caniculară, animată.
   Nu era nimic important pe birou: câteva cărți ale lui Frankie, o lampă, o cremă pentru eczema lui Cindy. Ruth făcuse curățenie cu câteva zile înainte, împăturise hainele care stătuseră aruncate pe birou și mai strânsese din jucăriile copiilor. Își aminti cum lustruise masa, ștergând mai multe urme lăsate de cănile copiilor. Își aminti mirosul acela de ceară de albine.
   Fotograful ridică privirea spre Devlin. Era un bărbat scund, cu păr rar și ochelari rotunzi. Avea pete de transpirație la subsuoară și cravata strâmbă.
   Îl privi în timp ce se aplecă și-și pregăti camera. Privi firele de praf alb care pluteau în razele soarelui. Diafragma aparatului se auzi o dată. De două ori.
   O lovi durerea de cap și părăsi încăperea.

   Mai sosiră și alți polițiști. Telefonul sună de mai multe ori.
   Devlin rămase acolo. Intră în sufragerie, ceru să vorbească cu Ruth și o zori în dormitorul ei. Ea intră în cameră, fără să lase din mână iepurașul de pluș al lui Cindy. El se sprijini cu spatele de ușă. Ruth se așeză pe pat și, simțind că-i tremurau picioarele, le lipi unul de celălalt, pentru ca el să nu observe.
   Încercă să vorbească, dar îi era teamă că, dacă ar fi încercat să spună ceva, avea să izbucnească în lacrimi. Ceva înăuntrul ei, ceva instinctiv și străvechi, nu o lăsă să renunțe. Așa că se făcu mică, strângând iepurașul la piept, ținând în ea toată durerea și teama aceea, cu un efort supraomenesc. Gura ei ar fi vrut să vorbească, dar își încleștă maxilarul ca să o oprească. Trebuia să aibă grijă să țină ascunsă latura aceea rea, murdară.
   Devlin își scoase carnețelul și începu să pună întrebări. La început nici măcar nu îl auzi. Nu simțea altceva în afară de blănița moale, uzată din brațele ei.
   - Nu-l are pe iepurașul ei, spuse ea în șoaptă.
   - Ce anume?
   - Cindy... nu-l are pe iepurașul ei. O să fie speriată fără el.
   Ridică ochii. Comisarul o privi încruntat.
   - Doamnă Malone, trebuie să vă pun câteva întrebări. Vă rog să încercați să vă concentrați.
   Ea îi făcu semn să continue și îi răspunse cu o voce ștearsă, groasă.
   - La miezul nopții. La miezul nopții am trecut pe la ei. L-am dus pe Frankie la baie. Era adormit, dar avea nevoie la toaletă. Am încercat s-o trezesc și pe Cindy, dar s-a întors pe cealaltă parte. Așa că am lăsat-o să doarmă.
   - După cum v-am mai spus, am închis ușa în urma mea.
   - Nu, nu-mi amintesc exact, dar așa fac de fiecare dată.

   Devlin se întoarse în sufragerie și îl pofti pe Frank în camera copiilor.
   Curioasă, Ruth se propti în pragul ușii de la propriul ei dormitor și îi urmări în timp ce traversară holul.
   - Domnule Malone, dumneavoastră ce părere aveți? auzi ea. Ce credeți că s-a întâmplat aici?
   Urmă o pauză. Parcă îl și auzea pe Frank culegându-și gândurile, parcă îl și vedea cercetând din priviri încăperea, întrebându-se ce să răspundă.
   - Nu știu. De unde să știu eu?
   - Domnule Malone, să știți că și eu am copii, cinci. Știu prin ce treceți. Aveți vreo informație pentru noi – ceva, orice? Chiar și cel mai mic detaliu poate fi important.
   - Fereastra era deschisă, se auzi din nou glasul lui Frank. Dacă i-a furat cineva... probabil așa au intrat în casă.
   - Ce vă face să spuneți asta? întrebă Devlin pe un ton tăios.
   - Păi, Ruth n-ar fi lăsat niciodată fereastra deschisă fără plasa de protecție – stă mereu cu teamă de insecte. Frank Jr. a fost înțepat mai de mult de o albină – i s-a umflat tare brațul, a trebuit să-l ducem la urgențe. Dacă i-a furat cineva, sigur au intrat pe fereastră.
   - Domnule Malone – sunteți sigur că nu i-a ascuns undeva soția dumneavoastră?
   Alte câteva clipe de tăcere.
   - Nu cred. Nu știu.

   Rămase în sufragerie, întinsă pe canapea, cu pătura pe ea, în ciuda faptului că era cald. Frank o tot ruga să se odihnească.
   Își lipi chipul de iepurașul lui Cindy, plimbându-și degetele pe jucăria aceea veche, adulmecând mirosul lui Cindy, pielea ei, părul ei, răsuflarea ei. Se ridică să se ducă la toaletă și observă că ușa de la dormitorul ei era întredeschisă. O deschise și îl zări pe polițistul cel tânăr stând în genunchi pe podea.
   - Ce naiba crezi că faci?
   Acesta tresări și se întoarse cu fața spre ea. Avea în mână o geantă de voiaj albastră pe care o găsise sub pat.
   - Ce faci acolo?
   Băiatul coborî privirea și se făcu roșu la față, iar preț de o clipă Ruth fu convinsă că avea să-și ceară scuze. După care își aminti care era rolul lui acolo și își trase din nou masca pe față.
   - Respect procedura, doamnă.
   - Procedura? Aia e geanta mea. Nu are nimic de-a face cu copiii mei. De ce nu mergeți odată să-i căutați?
   Simți o umbră în spatele ei și un iz de țigări Players. Devlin.
   - Care este problema, agent Quinn?
   - Doamna Malone a venit să...
   - Sunt sigur că doamna Malone e dispusă să coopereze în totalitate, nu-i așa, doamnă?
   Ruth își lăsă brațele să-i cadă pe lângă corp, își încleștă pumnii, își coborî umerii și rămase martoră la invadarea propriei sale intimități: îi aruncă lenjeria intimă pe pat, îi verifică sertarele, îi scoase din dulap toate cutiile și pantofii.
   - Suntem aici să ne facem treaba, zise Quinn, deschizând geanta de voiaj.
   O avalanșă de vederi, scrisori, felicitări. Le verifică pe fiecare în parte, ca să vadă de la cine erau. Zeci de bilețele. Toate de la bărbați. Unele erau din partea lui Frank, de dinainte să se căsătorească. O mulțime de la Johnny Salcito. Câteva de la Lou Gallagher, din martie sau aprilie. Și altele din partea altor bărbați, bărbați de care de-abia dacă-și mai aducea aminte.
   - Dumnezeule, spuse el, ridicând privirea, însă făcu abstracție de ea și se uită fix la Devlin.
   Ruth ridică bărbia și schiță un mic zâmbet. După care se întoarse spre Devlin și îi întâlni expresia de pe chip.
   Își feri privirea. Își șterse zâmbetul de pe față.

Capitolul 4

   Cei de la Herald primiră telefonul într-o miercuri, într-o dimineață de miercuri, în cea mai călduroasă zi din iunie, iar Pete Wonicke stătea așezat la un birou care nu îl mulțumea.
   În luna mai îi dăduse lui Horowitz 20 de dolari ca să facă schimb cu el, dar încă nu se putea obișnui cu noul birou, chiar dacă trecuseră două luni de atunci. Noul său birou era suficient de aproape de doamnele secretare ca să audă de fiecare dată când primeau vreun apel pe panoul de comandă și aveau nevoie să îl distribuie cuiva. Ceilalți reporteri, cei mai vechi, aveau sursele lor în sânul poliției sau turnători care erau la cheremul lor. Așa că se mai întâmpla să primească vreun telefon, să se dea de negăsit câteva zile și să se întoarcă cu informații proaspete. Pete era perfect conștient de faptul că singura lui șansă de a pune primul mâna pe o știre cât de cât interesantă avea să fie cu puțin noroc.
   În seara de dinainte ieșise la o bere cu Terry DeWitt și ajunseseră într-un bar dubios, într-un subsol din Bowery. Se făcuse o coadă lungă la bar, iar deasupra lor plutea un nor de fum albăstrui, ca o ceață, care îi făcu ochii să lăcrimeze. Era genul de loc în care nu ar fi călcat niciodată dacă ar fi fost după el. Terry DeWitt lucra la Herald de aproape opt ani, iar înainte de asta petrecuse șase ani la Courier. Câștigase respectul celor din jur. Ba chiar umbla vorba că avea să primească propria rubrică în ziar. Era genul de tip cu care Pete avea nevoie să se împrietenească.
   Terry plecase acasă la miezul nopții, iar Pete ajunse să joace trei partide de biliard cu un individ pe nume Lucky care avea un deget lipsă și o bucată de tutun între obraz și dinții din spate. Câteva ore mai târziu se trezi încă exaltat, transpirat, îmbrăcat din cap până-n picioare, zăcând pe pat. Ajunse la birou într-o stare surprinzător de bună – ajunse primul la tura de dimineață, ca de obicei –, însă entuziasmul începuse să pălească și venise momentul să accepte mahmureala care îi dădea bătăi de cap, să îi spună să facă ce avea de făcut și apoi să plece și să-l lase în pace.
  Pete își dezmorți picioarele și continuă să verifice știrile de seară, în căutarea unui pont, atent la ce se întâmpla în jurul lui. Durerea de cap nu îi dădea pace și se strădui din greu să se concentreze în zgomotul tastelor mașinilor de stenografiat, al telefoanelor care sunau fără încetare, al vocilor celor din jur și, mai presus de orice, al bâzâitului neonului. Își dădu părul de pe frunte și începu să-și facă vânt cu un carnețel.
   Ca de obicei, redacția mirosea a o combinație de vestiar și o cârciumă: un miros de bărbați care nu se spălau prea des, amestecat cu o duhoare de haine transpirate, țigări și mâncare prăjită. Într-o zi ca asta, mirosul acela îi întoarse stomacul pe dos.
   Se întrebă dacă ar fi fost în stare s-o convingă pe una dintre fetele de la secretariat să dea o fugă până la Brooke să-i ia o înghețată. Băgând mâna în buzunar să-și scoată portofelul, dădu peste scrisoarea pe care o primise de la mama lui și simți un gol în stomac și se făcu lac de transpirație.
  Janine tot făcea ture între biroul șefului și copiator și parcă îi simțea privirea în ceafă. Pete nu-și luă ochii de la teancul de hârtii de pe masă, dar mintea îi fugi la ceva dulce, rece și răcoritor. La clinchetul unei linguri lungi într-o cupă înaltă de înghețată, la spuma aceea gălbuie care se formează când înghețata se amestecă cu sucul.
   Continuă să răsfoiască buletinul de știri, luându-și câteva notițe. Din când în când, îi venea în minte bucata de hârtie din buzunar. Peste senzația aceea familiară de sufocare, avea un sentiment de ușurare la gândul că era cale lungă între lumea pe care o descria mama lui în scrisorile ei și viața lui aici, în New York.
   Mama lui îi scria săptămânal pe hârtia aceea subțire pe care o cumpărase de la librăria din oraș. De fiecare dată când punea mâna pe hârtia aceea subțire, ieftină, își propunea să-i cumpere un top de hârtie specială. Hârtie groasă, gălbuie ca untul. Sau o hârtie filigranată, cu mireasmă de liliac sau felicitări în nuanțe de albastru deschis, decorate cu floricele. Ceva de la un magazin din Manhattan: un top de hârtie frumos împachetat pe care să i-l trimită prin poștă, iar răsplata lui pentru banii cheltuiți urma să fie expresia de pe chipul maniei sale la deschiderea coletului.
   După care se gândi la ce fel de sentimente aveau să trezească în el scrisorile mamei sale. Și se ura de fiecare dată când se gândea la asta pentru că știa, știa, că nu ar fi suportat ideea de a citi cuvintele acelea scrise atât de frumos și îngrijit de mama lui pe o hârtie destinată femeilor bogate de la oraș.
   De fiecare dată când primea o astfel de scrisoare, la doar câteva ore scria în grabă un răspuns standard, pe care sentimentul acela de vinovăție îl obliga să-l poarte cu el zile de-a rândul, de parcă ar fi fost o plasă de siguranță. El fusese cel care insistase ca mama lui să-i trimită scrisori: voia să-i dovedească, să conștientizeze de fiecare dată când scria adresa pe hârtie că fiul ei reușise în viață. Că reușise tot ceea ce își propusese: avea un loc de muncă bun, la oraș, genul acela de loc de muncă la care corespondența îi era livrată chiar la birou.
   Dar oricât de mult ar fi încercat să se axeze pe acel sentiment, oricât de mult ar fi încercat să se convingă pe sine însuși că reușise în viață, nu putea scăpa de gândul acela supărător că risca în orice clipă să-și piardă slujba.
   Tirajul scădea de la o săptămână la alta și circulau fel de fel de zvonuri că unii dintre ei aveau să fie dați afară. Nu-și permitea să-și piardă locul de muncă și asta nu doar pentru că de-abia dacă reușea să-și plătească lună de lună chiria. Își făcuse treaba – redactase reportaje meteo, știri despre accidentele din trafic și rezumatele meciurilor de fotbal –, îi erau datori. Aștepta de ceva timp ca norocul să-i surâdă – iar când avea să intre apelul, acel apel, avea să fie pregătit.
   Iar în dimineața aceea caniculară de iulie apelul sosi.
   Janine fu cea care răspunse la telefon și rămase cu receptorul la ureche preț de câteva minute, cu guma de mestecat în gură, luând câteva notițe, mormăind din când în când câte un „aha, aha”. Pete nu o scăpă din priviri și observă că i se întinsese puțin tușul de la ochi și că rujul începuse să se șteargă în liniile din jurul buzelor.
   - Câți ani are? întrebă ea. Care-i adresa?
   Da, un copil dat dispărut de acasă. Un adolescent care nu ajunsese acasă la ora stabilită sau un copilaș care o luase haihui pe stradă când mama lui întorsese o clipă spatele. Se întâmpla adesea. Aveau să urmeze câteva ore de panică, după care cineva avea să-l observe plângând la marginea străzii și să sune la poliție, iar totul avea să culmineze cu un final fericit și cu o fotografie cu mama și copilul, în lacrimi, dar zâmbitori, într-o combinație de șoc și ușurare.
   Previzibil. Plictisitor.
   Și totuși era, până la urmă, vorba de o știre pe care poate că ar fi putut cumva s-o transforme în ceva mai mare – un articol despre creșterea numărului de infracțiuni sau poate despre mame care lucrează și copiii lor care umblă cu cheia la gât. Ceva care să ajungă la inimile cititorilor. Așa că Pete lăsă buletinul de știri deoparte, se ridică în picioare și își aranjă cravata.
   Janine puse receptorul în furcă, își mai notă câte ceva, rupse pagina din carnețel, se ridică de la masă și se îndreptă spre redacție. După doar câțiva pași, dădu nas în nas cu Pete.
   - Bună, Janine.
   Fata se făcu roșie în obraji. Își aruncă guma de mestecat. Își dădu ochelarii jos și începu să se joace cu lănțișorul de care stăteau atârnați.
   - Bună, Pete.
   - Arăți tare bine azi. Ți-am mai spus-o?
   Fata se îmbujoră și mai tare și își dădu părul după ureche.
   - Păi... nu...
   - Ei bine, arăți super. Soțul ăla al tău e un tip foarte norocos. Sper că știe ce are acasă.
  Janine începu să chicotească, cu mâna la gură ca să-și ascundă dinții strâmbi și ridică privirea, mutându-și greutatea corpului pe celălalt șold.
   - Ce ai tu acolo? întrebă el, făcând semn spre bilețelul pe care îl ținea în mână.
   - Ah, un copil. Un copil care a fost dat dispărut în Queens. Între... stai să văd... între Queen College și Kissena Park.
   - Și unde mergi cu băiatul acesta dispărut?
   Fata începu din nou să chicotească.
   - Oh... păi, domnul Friedmann mi-a zis să-i dau următorul apel lui Jack Lamont.
   Jack Lamont, cel care reușise să pună mâna luna trecută pe știrea cu prostituata care fusese ucisă. Cel care făcuse cumva să obțină un interviu cu martorul cheie din procesul Mendoza în martie.
   Pete îl zări cu coada ochiului pe Jack îndreptându-se spre toaletă sau spre espressorul de cafea.
   Se apropie ușor de ea, inhalând mirosul ei de țigări, parfum și pudră de față. O mângâie în treacăt pe mânecă.
   - Te prinde tare bine culoarea asta, Janine.
   Fata făcu ochii mari și se îmbujoră din nou. Pete merse la risc și aruncă o privire în jurul lui și, într-adevăr, Jack deja nu mai era prin preajmă. Pete își îndreptă spatele.
   - Nu cred că Jack a venit azi la lucru.
   - Nu? întrebă ea, surprinsă. Ah, aș fi putut să jur că l-am văzut mai devreme...
   Janine se întoarse cu spatele și se uitară amândoi spre biroul gol al lui Jack. Apoi ea își îndreptă privirea spre Pete, puțin neajutorată.
   - Nu-i problemă. Mă ocup eu.
   - Păi, nu știu ce să zic. Domnul Friedmann mi-a spus să...
   - Haide, Janine. Sunt sigur că Friedmann ar prefera ca altcineva să se ocupe de asta decât să lăsăm mesaje în așteptare și să riscăm ca cei de la Star sau Courier să afle de veste înaintea noastră.
   Îi luă bilețelul din mână și îl puse în buzunar, după care îi făcu cu ochiul.
   - Oh, zise ea din nou. Dar domnul Friedmann mi-a spus să... adică...
   - Stai liniștită. Mă ocup eu.

   Pete încetini, căutând un loc de parcare.
   Dacă n-ar fi zărit grupulețele acelea de femei, ar fi crezut că a ajuns pe strada greșită – era vorba de un cartier liniștit, nici pe departe genul de loc din care dispăreau copiii. Să fi fost zece sau cincisprezece, adunate în mici grupulețe pe o bucată de gazon uscat, în fața unui bloc. Coafate, șușotind, cu chipurile lucind în căldură.
   După care observă un tip de la Courier: Anderson, parcă. Un tip cu nume suedez. Pete îl văzuse prima oară la o conferință de presă: ieșea în evidență cu părul lui blond și cu sacoul de catifea printre toți bărbații aceia îmbrăcați la cravată și costum. Stătea rezemat de capota mașinii, mâzgălind ceva în carnețelul lui.
   Pete se apropie de el, încercând să pară relaxat.
   - Sunt Pete Wonicke de la Herald. Tu ești Anderson, nu-i așa?
   Bărbatul de-abia dacă ridică privirea.
   - Anders.
   - Ah, scuze.
   Pete rămase lângă el preț de câteva clipe, după care își scoase și el carnețelul, simțind nevoia să facă ceva cu mâinile. Zări un polițist la colțul blocului cu o pungă în mână și un altul lângă grupul de femei, analizând îndelung ferestrele clădirii.
   Care vasăzică, era o treabă serioasă.
   - Ce s-a întâmplat până acum? întrebă el.
   - Un puști care a plecat de acasă, răspunse Anders. Nu-i mare scofală.
   Vorbi pe un ton indiferent. Plictisit.
   - De ce? Te așteptai la ceva interesant? întrebă el, analizându-l pe Pete din cap până-n picioare.
   Pete se făcu roșu la față și își feri privirea, prefăcându-se că își verifica aparatul de fotografiat. Se întoarse cu spatele, făcu 2-3 poze clădirii, după care se apropie de un grup de femei. Acestea îi observară carnețelul și apoi aparatul și își duseră imediat degetele prin păr, înfoindu-se, aranjându-se.
   Pete se înarmă cu un zâmbet și făcu un pas în față.
   - Bună dimineața, doamnelor. Numele meu este Pete Wonicke, de la ziarul Herald. Sunt aici pentru că redactorul meu este foarte îngrijorat în privința copilului care a fost dat dispărut. Oare ați putea să mă...
   - Doi copii.
  Spuse femeia aceea fără să-l privească, dar știa că ea fusese cea care vorbise. Avea picioare groase, era lată în șolduri, purta o rochie strâmtă și papuci de casă. Avea părul vopsit într-o nuanță deschisă de blond, ca să-și ascundă rădăcinile. Un chip rotund, cu buzele rujate. Fără verighetă. Fuma, uitându-se spre polițistul care-și răsfoia agenda.
   - Mă scuzați, domnișoară...?
   - Eissen. Gina Eissen, răspunse ea, întorcându-se spre el. Cu doi de „s”, spuse ea, aruncând un nor de fum între ei. Ai spus „copilul”, dar e vorba despre doi copii. Frankie și Cindy Malone.
   Femeia se uită lung la el și, sub privirea ei iscoditoare, îl apucară toate căldurile. Se înfioră și simți pete de sudoare la subraț.
   Observă o fată agitată care dădea târcoale la marginea grupului. Să fi avut vreo paisprezece, cincisprezece ani. După care o altă femeie făcu un pas în față. O femeie înaltă, cu părul creț și un nas lung, îmbrăcată cu o cămașă albastră, care îi atârna pe umeri și cu o geantă albă.
   - Maria Burke, se prezentă ea, întinzându-i mâna trecută pe la manichiură. Cum ziceai că te cheamă?
   - Wonicke. Pete Wonicke, de la ziarul Herald.
   - Înțeleg. Ei bine, domnule Wonicke, foarte drăguț din partea ziarului dumitale că a trimis pe cineva și mă bucur că dumneata, spre deosebire de celălalt reporter, ai venit la cravată – dar mi-e teamă că-ți pierzi timpul aici.
   Îi analiză chipul, însă fără să-i întâlnească privirea.
   - Cum adică?
   - Copiii Malone nu sunt dispăruți. Se mai întâmplă ca doamna Malone să fie câteodată puțin... distrată, probabil că au fugit de ea când nu era atentă. Atâta tot. Nu-i nicio poveste la mijloc. Copiii nu dispar într-un cartier ca acesta.
   Iată că avea de ce să se lege.
   - Malone spuneați că îi cheamă pe cei doi copii, doamnă Burke?
   - Da.
   - Câți ani au?
   Reuși să afle numele și vârsta celor doi copii, ale părinților, când anume se mutaseră în cartier și, în general, părerea doamnei Burke despre tot ce avea de-a face cu felul în care se îmbrăca doamna Malone, de la reportajul celor de la Herald al campaniei prezidențiale și până la neajunsurile oficialilor municipali din Queens. Ba chiar îi făcu și o poză doamnei Burke. În tot acest timp, nu o scăpă din ochi pe fata care le dădea târcoale. În cele din urmă, aceasta făcu un pas în față și i se adresă Mariei Burke.
   - Uh... mamă?
   Doamna Burke tocmai ce începuse să-și dea cu părerea despre operațiunea de colectare a gunoiului menajer și de-abia dacă se opri să-și tragă sufletul.
   - Dragă, nu acum. Mami e ocupată.
   - Mamă, trebuie să...
   - Sally, ți-am mai spus. Nu e politicos să întrerupi doi adulți în timpul unei conversații.
   - Dar este vorba despre Frankie și Cindy.
   Toată lumea își îndreptă atenția asupra ei.
   - La ce te referi?
   - Păi... începu ea, foindu-se, uitându-se când la doamna Burke, când la Gina Eissen, când la Pete. Nu știu ce să fac, am încercat să-i spun domnului polițist, dar mi-a zis că e ocupat.
   - Ce ai vrut să-i spui, draga mea?
   - Vedeți căruciorul ăla?
   Toată lumea își îndreptă privirea spre el. Era un cărucior solid, cu o cutie așezată pe el, la câțiva metri de o fereastră deschisă. Pete își luă aparatul și făcu câteva poze.
   - Ce-i cu el?
   - Aseară l-am văzut mai departe de blocul doamnei Rossi. A fost mutat.
   - Vezi fereastra aceea deschisă? îl întrebă ea pe Pete. E de la dormitorul lor. Acela e dormitorul lui Frankie și al lui Cindy.
   - Și? întrebă impacientată doamna Burke.
   - Păi, mă gândesc că... poate cineva a mutat căruciorul acolo tocmai ca să... știi tu, ca să-i scoată pe fereastră. Sau poate că s-au folosit chiar ei de cărucior ca să iasă pe geam.
   - Sally, ce-i cu prostiile astea? Doi copii mici n-au cum să mute ei singuri ditamai căruciorul, de-abia dacă ajung la mâner. Dragă, nu mai încerca să atragi atenția asupra ta și lasă-i pe domnii polițiști să-și facă treaba.
   Pete simți în ceafă privirea Ginei Eissen și se întoarse cu fața spre ea.
   - Domnișoară Eissen, dumneavoastră ce ziceți? Ce credeți că s-a întâmplat cu copiii?
   - I-a luat cineva, răspunse ea, fără să ezite.
   O femeie mărunțică, brunetă, care nu spusese nimic până atunci, scoase un icnet de spaimă. Se întoarse cu fața spre ei, îmbujorată.
   - Gina, nu spune una ca asta! Nu spune așa ceva!
   Gina își aruncă țigara și călcă pe ea încet, intenționat.
   - De ce, nu? M-a întrebat ce cred.
   - Domnule Wonicke, zise ea, uitându-se fix la Pete, Ruth Malone nu i-ar scăpa niciodată din ochi pe copiii ăia. Îi iubește ca pe ochii din cap. Nu e vorba că ar fi distrată – spuse ea, împungând-o cu privirea pe doamna Burke care strâmbă din nas ci ocupată. Lucrează mult și îi crește pe cei mici de una singură. E ocupată și obosită, dar și-ar fi dat seama dacă ar fi plecat haihui. I-a luat cineva. O să vedeți că am dreptate, zise ea, mușcându-și buzele.
   - Cineva, un nebun, a intrat peste ei în miez de noapte și i-a furat, iar ea probabil că e înnebunită de durere, spuse ea, făcând semn spre fereastra deschisă.
   Dintr-odată, Pete simți că o astfel de poveste avea să devină emoționantă pentru femeile din jurul lui. Gina Eissen era convinsă că cei doi copiii pățiseră ceva cumplit. Dintr-odată își simți gura uscată și inima bătându-i cu putere. Poate că asta avea să fie șansa lui.

   Aici, în nopțile acelea lungi și întunecate sau în orele tăcute, încete pe care le petrecea în curte, Ruth încerca să-și dea seama care fusese momentul în care lucrurile luaseră o întorsătură diferită. Dacă existase un astfel de moment.
  Poate în acea primă dimineață în care Devlin găsise sticlele goale în tomberon. Sau poate în după-amiaza aceea când sunase telefonul.
   Era în sufragerie, cu un pahar de suc în mână, uitându-se pe fereastră la polițiștii care mișunau în fața blocului și la femeile adunate pe trotuar. Se uită la ele printre jaluzele: privirile acelea iscoditoare, frunțile asudate pe sub părul tapat, vorbind fără încetare cu buzele lor rujate, dându-și coate ori de câte ori unul dintre polițiști făcea vreun pas.
   După care sună telefonul. Dădu să răspundă, dar polițistul rozaliu la față i-o luă înainte. Ridică receptorul și făcu câțiva pași mai în spate, mormăind ceva indescifrabil. Presupuse că era un alt schimb de telefoane între polițiști. Nimic care să aibă de-a face cu ea.
   Însă tânărul polițist puse mâna pe receptor și strigă:
   - Domnule comisar! E pentru dumneavoastră!
   Ruth deschise gura să îl ia la întrebări, chiar dacă nu s-ar fi așteptat ca el să-i și răspundă, dar Devlin se ivi în pragul ușii și se îndreptă rapid spre telefon, în ciuda staturii impunătoare. Apucă receptorul și își duse mâna la frunte, prin părul fin.
   - Devlin la telefon.
   Urmară câteva clipe de tăcere.
   - Unde?... Ești sigur?
   Aruncă o privire în jurul camerei în timp ce vorbea, cu gândurile în altă parte. După care citi ceva în expresia lui și se opri cu privirea asupra lui Ruth. Își imagină de multe ori priveliștea care îl întâmpinase în clipa aceea: silueta ei în lumina de la fereastră, cu părul ca o aură arzătoare în jurul chipului palid, doi ochi mari, speriați, ațintiți asupra lui.
   Rămase acolo, privindu-se ochi în ochi în lumina aceea puternică. După care Ruth făcu un pas în față.
   - I-au... ce s-a...
   După care persoana de la celălalt capăt al receptorului spuse ceva, iar întrebarea pieri pe buzele ei. Devlin închise și se întoarse spre ea.
   - Doamnă Malone, va trebui să veniți cu mine.
   - I-au găsit? i-au găsit pe Frankie și pe Cindy? Sunt... sunt bine?
   Parcă deja le simțea mânuțele în palma ei. Parcă deja își imagina lacrimile lor, hăinuțele murdare. Dulciurile pe care avea să li le cumpere.
   Comisarul se uită lung la ea, însă nu reuși să citească nimic pe chipul lui.
   - Doamnă, trebuie să veniți cu noi.
   - Unde sunt? Sunt bine?
   Bărbatul nu mai spuse nimic, doar îi deschise ușa. Ruth puse paharul pe masă și ieși pe hol, înaintea lui. Tremura din toate încheieturile.
   Ieși din bloc, cu Devlin în urma ei, și zări din nou grupulețul de femei adunate pe stradă. Femei pe care le știa, femei ai căror copii obișnuiau să se joace cu ai ei. Unele dintre ele aveau lacrimi în ochi, ori păreau triste, necăjite. Unele șușoteau între ele. Văzu priviri încruntate, femei care strâmbau din nas. Citi milă. Văzu chipuri palide de teamă, curiozitate și încă ceva, ceva mai puternic, ceva la care nu voia să se gândească.
   Ruth îi întâlni privirea Mariei Burke, înainte ca aceasta să apuce să se ferească. Și, de parcă ar fi fost vorba de ceva contagios, Nina Lombardo își feri și ea privirea.
   Ruth continuă să meargă până ce ajunse lângă ceilalți polițiști. O adunătură de uniforme și oameni la costum, iar acolo, în depărtare, uitându-se fix la ea: Johnny Salcito. Se opri brusc, speriată, fără să-și poată lua ochii de la chipul lui. Chipul acela chipeș, puternic, care începuse să ia o altă înfățișare în ultimul an; pielea de-a lungul maxilarului îi atârna mai greu, vasele de sânge din jurul nasului erau mai proeminente. Ochii aceia căprui, triști, care o dezmierdaseră de atâtea ori la masă, în nenumărate baruri și restaurante, care o adulmecaseră pasional și rătăcitor în pat. De data aceasta o privi cu doi ochi goi.
   Johnny se adăposti din nou în interiorul mulțimii, își împreună brațele la piept și îi spuse ceva unuia dintre polițiști, iar acesta începu să râdă. Se uită lung la ea, fără să schițeze niciun semn, iar ea îl privi drept în ochi până ce începură să îi lăcrimeze ochii, iar silueta lui se amestecă într-un grup de siluete ostile. Cu toate privirile ațintite asupra ei.
   Femeile se întoarseră acasă ca să pregătească prânzul; câteva se întoarseră mai târziu. Mai veniră și alți polițiști, cercetând grădina din fața blocului, șușotind între ei. Pete intră în vorbă cu câțiva, îi întrebă dacă aveau informații noi; toți spuseră același lucru: nu aveau noutăți, iar ancheta în cazul copiilor Malone era în desfășurare.
   Pete îl căută din priviri pe Anders, însă nu-i mai văzu mașina. Mai făcu câteva poze, încercând să capteze sentimentul acela de așteptare. Șoaptele, siluetele încordate, chipurile speriate.
   O femeie mărunțică și brunețică le aduse câteva sandviciuri, se făcu roșie în obraji când Pete îi mulțumi și se prezentă ca fiind Carla Bonelli. Îi ținu companie la masă, îi povesti despre slujba domnului Bonelli și îi aduse un pahar de lapte.
   Pete o întrebă dacă avea poze cu cei doi copii dispăruți, iar femeia intră în casă, după care se întoarse cu un album de fotografii frumos împachetat într-o bucată de tapet cu imprimeu floral. Răsfoi câteva pagini cu mai mulți italieni rotunzi la față, aflați la diferite nunți și petreceri – după care se opri, ridică celofanul și scoase două fotografii.
   Una era cu un grup de copilași jucându-se pe stradă – oare chiar pe strada asta? Nu prea avea cum să-și dea seama – o gură de incendiu deschisă, jetul de apă care umplea fundalul. Pete observă mai întâi de toate felul în care erau împrăștiate razele soarelui; o ploaie de picături în formă de curcubeu în timp ce o fetiță se învârtea pe loc, cu părul ei ud împrăștiindu-se în spatele ei. Îi observă costumul de baie cu volănașe pe brațele și picioarele grăsuțe și, lângă ea, un băiețel subțirel într-o pereche de pantaloni scurți.
   Băiatul era cu un an sau doi mai mare decât ea, și cu un cap și jumătate mai înalt, cu mâini și picioare lungi, bronzate și dinți albi.
   În cealaltă poză erau aceiași doi copii, așezați pe o canapea, cu o femeie între ei. Femeia ținea mâna pe după umerii fetiței, iar băiatul stătea lipit de ea. Toți trei erau cu zâmbetul pe buze. Aveau același surâs larg, aceeași frunte lată, dar în timp ce copiii aveau un zâmbet inocent, cald, surâsul ei strălucitor nu era chiar atât de convingător.
   - Ei sunt, spuse doamna Bonelli, mângâind ușor fotografia. Frankie și Cindy. Și mama lor. Ruth.
   După care adăugă:
   - Am și văzut-o mai devreme, chiar în dimineața asta. Nu-mi vine să cred că au trecut doar câteva ore de atunci.
   - Ați văzut-o pe doamna Malone? Unde?
   - Acolo, zise ea, arătând cu degetul spre colțul străzii. Plecase în căutarea lor. Mi-a spus că dispăruseră de acasă.
   - Și ce ați făcut?
   - N-am știu ce să fac. Nici măcar nu știam dacă spunea adevărul. Să mă ierte Dumnezeu, dar am crezut că... am crezut că era beată. N-o să mi-o iert niciodată, zise ea, suspinând cu lacrimi în ochi.
   Pete ar fi vrut să o liniștească în vreun fel. Tot ce reuși să spună fu:
   - Doamnă Bonelli, sunt sigur... hai să așteptăm să vedem ce vești mai primim.
   Femeia încuviință. Se șterse la ochi cu șorțul. Luă farfuria și paharul și se întoarse în casă.
   Pete aruncă o privire în jur și băgă fotografiile în carnețel, se grăbi să închidă albumul și îl lăsă pe verandă. Se întoarse la mașină. Nu mai avea ce să facă: obținuse numele, informațiile principale. Din tot ce văzuse și auzise, polițiștii păreau să știe la fel de puține ca și el.
   Porni mașina și hotărî să caute un telefon să sune la redacție, să se întoarcă la birou și să-și organizeze notițele.
   Însă ușa de la blocul de apartamente se deschise larg, iar șoaptele trecură ca vântul prin mulțimea adunată la fața locului.
   Un polițist în uniformă apăru în pragul ușii. Se îmbujora când văzu toate privirile ațintite asupra lui, se grăbi spre mașina de poliție parcată la capătul aleii și intră în mașină.
   Un al doilea individ apăru în pragul ușii, ferindu-și privirea de lumina puternică a după-amiezii. Era un bărbat masiv, lat în umeri, cu păr negru, dat pe spate și un chip pătrățos, palid.
   Chiar dacă acesta era îmbrăcat la costum, tot polițist era și el. Avea mersul unui polițist, iar ceilalți agenți se prezentară la apel când îl văzură ieșind pe ușă.
   Pete își luă aparatul și îi făcu poză.
   Clic.
   Bărbatul ținu ușa deschisă, iar o femeie apăru în spatele lui.
   Nu era așa pe care și-o imaginase. Iar de îndată ce conștientiză acest gând, se întrebă ce anume se așteptase să vadă; ce imagine își crease din poveștile spuse de femeile acelea. Despre o femeie sălbatică. Cu păr ciufulit, îmbrăcată cu haine la repezeală. O femeie nebună.
   În schimb, o identifică ușor drept femeia aranjată din fotografie. Avea o siluetă de păpușă. Era subțirică, îmbrăcată cu o pereche de pantaloni trei sferturi, deschiși la culoare, și cu o bluză strâmtă. Era micuță de statură, sau cel puțin așa arăta, cuibărită între bărbații din jurul ei: polițistul care mergea câțiva pași în fața ei și un tip mai în spate, cu țigara în mână. Avea părul scurt, de o nuanță închisă în pragul ușii, dar care izbucni într-o aură aurie, roșiatică atunci când păși în lumina soarelui.
   Clic.
  Ridică privirea și se uită mai întâi spre grupul de femei și apoi spre polițiști. Observă o expresie de uimire pe chipul ei și rămase cu gura căscată.
   Dar înainte să-și dea seama la ce anume se uita, femeia se întoarse cu spatele și îl urmă pe bărbatul îmbrăcat la costum spre mașina care îi aștepta.
   Pete își îndreptă din nou privirea spre pragul ușii și îl văzu pe cel de-al treilea bărbat. Încă mai avea țigara în mână, dar parcă uitase de ea. Și el era masiv, asemenea polițistului îmbrăcat la costum, dar, spre deosebire de polițistul acela care părea să știe exact ce are de făcut, acesta părea pierdut.
   Avea cămașa șifonată și era palid la față. O urmări cu privirea pe doamna Malone până ce aceasta intră în mașină, iar pe măsură ce se uita la ea, expresia de pe chipul lui se schimbă. De la privirea aceea de om năuc, care tocmai ce s-a trezit din somn, pe chipul lui se citea acum teamă.
   Clic.
   Polițistul porni mașina și se îndepărtă. Pete porni și el motorul și o luă pe urmele lor.

   Ruth rămase pe bancheta din spate, inertă, în tăcere, cu răsuflarea tăiată.
   Devlin stătea în față, pe locul pasagerului. Nu putea să se uite la el, dar simți din când în când privirea lui ațintită asupra ei în oglinda retrovizoare, privirea lui apăsătoare, sentimentul acela de ușurare de fiecare dată când o lăsa în pace.
   Ar fi vrut să-l întrebe din nou unde o duceau, dar nu se aștepta să primească un răspuns din partea lor. Se forță să rămână în tăcere. Să aștepte. Probabil că o duceau să-și vadă copiii. Trebuia să rămână cu gândul la ei, la Frankie și la Cindy.
   Bancheta de piele fierbinte se lipi de picioarele ei prin pantalonii de bumbac: își simți palmele transpirate. Sirena mașinii era pornită, iar în timp ce goneau prin traficul de amiază, Ruth simți un curent vag de aer cald venind dinspre ferestrele din față, plutind spre bancheta din spate, acolo unde stătea ea, tăcută, încolțită.
   Șoferul bombăni ceva spre o dubiță veche care nu se mai dădea odată din fața lui.
   Ruth urmări nerăbdarea lui parcă de la distanță. Rămase cu privirea ațintită spre pielea rozalie, pistruiată de la ceafă, spre părul proaspăt tuns, puțin prea scurt la spate. Își dădu seama că era polițistul din apartamentul ei, cel pe nume Quinn. Își aminti cât fusese de furioasă când îl găsise în genunchi lângă patul ei, după care simți această furie risipindu-se ușor, fiind înlocuită de o urmă neașteptată de tandrețe, de dorința de a-l proteja. Era prea tânăr pentru viața asta: prea tânăr să aibă un șef ca Devlin, prea tânăr să fie polițist.
   Își sprijini capul de tetieră și închise ochii. Și-ar fi dorit să fie într-un loc răcoros. Într-un spațiu mare, tăcut. După care își aminti pe neașteptate verile pe care obișnuia să le petreacă la ferma unchiului său din Nebraska, tânjind după umbra pe care o lăsa iarba înaltă spre seară și cerul acela imens străpuns de ultimele raze ale soarelui. Își aminti de scârțâitul pe care îl făcea balansoarul mătușii Shauna, de gheața care se topea în paharul ei cu limonadă, de spicele de grâu care îi mângâiau picioarele subțiri, bronzate, și ar fi dat orice să fie acum acolo: să se legene ușor pe verandă, privind în zare spre păduricea de la apus, ascultând briza aceea liniștitoare, greierii și liniștea nopții într-un oraș care nu avea nimic de-a face cu orașul New York în luna iulie.
   Mașina frână brusc, iar Ruth se trezi la realitate, sări de pe scaun și se sprijini pe bancheta din față ca să-și recapete echilibrul. Gâtul acela rozaliu și pistruiat nu schiță niciun semn.
   Își dădu seama că se aflau într-o parcare goală într-un cartier necunoscut.
   Confuză și speriată, Ruth se uită spre Devlin, dar acesta deja coborâse din mașină și veni să-i deschidă ușa. Oricine i-ar fi văzut ar fi crezut că era un gest politicos, dar adevărul era că ușile de la astfel de mașini se deschideau doar din exterior. Bărbatul se aplecă și întinse mâna spre ea, iar Ruth tresări îngrozită când îi simți palma apucând-o de la subraț. Încercă să se ferească, să îl dea la o parte: nu suporta ideea ca el să îi simtă transpirația, ca mirosul ei să rămână întipărit pe mâna lui, dar el trase tare de ea, iar Ruth se trezi trasă din mașină, alunecând pe trotuarul dur, mergând braț la braț cu el, simțindu-i mâna încă cuibărită în locul acela rușinos.
   Își continuară drumul, Ruth își simți bluza lipindu-i-se de spate și călcâiele rănite acolo unde breteaua de la pantofi o tăia în pielea umflată de la căldură. Se simți roșie în obraji: într-o oarecare măsură de la căldură, dar și de la umilința la care acest mers – acest bărbat – o supuneau.
   Simți o muscă trecând pe lângă chipul ei și o alungă, după care veni alta și apoi alta. Flutură din mână, începu să-și facă vânt, încercând cu disperare să-și păstreze o fărâmă de demnitate. Atât de multe muște. Oare îi simțeau mirosul: mirosul acela gălbui, femeiesc? Din vintre, de la subraț, chiar și picăturile acelea de sudoare pe care le simțea alunecând pe gât, pe spate, murdărind-o.
   Începu să respire greu pe gură când își dădu seama că mirosul, gustul acela amar nu venea de la ea. Era un miros nou. Miros de carne care zăcuse prea mult în soare. Ceva dulceag.
   Văzu un nor întunecat de muște în depărtare, le auzi bâzâind, nerăbdătoare să ajungă mai repede la miros.
   Devlin o trase târâș după el, iar ea se împiedică la fiecare pas, însă de data aceasta nu mai era din cauza pietrelor din drum sau a pantofilor: încerca să se elibereze din strânsoarea lui, să se lupte cu el, mușcându-și buzele ca să-și stăpânească lacrimile, hotărâtă să nu-l lase s-o vadă plângând, orice ar fi fost să găsească sub norul acela negru.
   Dar el o trase după el, iar de data aceasta chiar se luptă cu el pentru că mirosul era prea puternic și deja nu se mai putea preface că nu înțelegea ce se întâmpla. Adevărul se citea pe buzele lui, pe chipul lui neclintit, ba chiar în umerii lui încordați. Ruth începu să se zbată, să suspine și îl imploră în șoaptă să se oprească și, în cele din urmă, el se opri. Dar nu-i dădu drumul, iar ea nu-și luă ochii de la chipul lui. Nu voia să se uite. Nu avea cum s-o oblige să se uite.
   El încercă. Țipă la ea să se uite, câțiva stropi de salivă o atinseră pe obraz, dar deja nimic nu o mai putea scârbi. După care o apucă de umăr și o întoarse cu forța. Ea își feri privirea, dar el o prinse de bărbie, o trase spre el și, în cele din urmă, nu avu încotro decât să se uite.
   Era mizerie peste tot. Mizerie și gunoi: conserve și sticle care străluceau în lumina soarelui, pungi de gunoi, unele roase de șobolani, o bicicletă fără o roată. Iar în mijlocul grămezii aceleia urât mirositoare, o bucată de material roz. Un imprimeu floral. Zări pete de violet și alb. Și o cascadă de păr blond.
   Întinse mâna spre ea, dar Devlin se ivi din nou și o trase lângă el, interzicându-i să pună mâna. Deschise gura să spună ceva, dar muștele, căldura, mirosul și certitudinea aceea că era față-n față cu părul pe care îl spălase, pieptănase și împletise timp de 4 ani o făcu să vadă negru în fața ochilor. Devlin o prinse la timp, iar atingerea lui i se păru aproape blajină. O puse pe picioare, după care o întoarse cu spatele și, preț de o secundă, îi fu recunoscătoare pentru grija aceea neașteptată.
   După care văzu adunătura de oameni de peste stradă. Văzu șirul de chipuri spre care el o întorsese cu fața, mâinile care își făceau umbră privirii, buzele care se mișcau fără încetare. Văzu camerele de fotografiat, simți curiozitatea lor arzătoare.
   Urmă un bliț orbitor și apoi, odată ce fu dat startul, urmă o avalanșă de blițuri. Și, mai presus de orice, încleștarea lui dureroasă pe brațul ei, vocea lui joasă, șuierându-i în ureche.
   - Ea e? Ea e fata ta?
   Ruth privi spre trupul încovoiat de la picioarele ei, după care totul începu să se învârtă în jurul ei și căzu din nou pradă întunericului acela iertător.

Capitolul 5

   Oricum s-ar fi derulat în mintea ei evenimentele după acea primă zi, ziua aceea va fi întotdeauna una lungă în mintea ei.
   Ore lungi de așteptare: de dimineață, acasă, înainte de Cindy. Și, ulterior, la secția de poliție, în camerele pustii cu scaune de plastic în care o lăsară să stea de una singură, cu suferința și groaza ei. Fără ca cineva să-i liniștească cele mai întunecate temeri în legătură cu Frankie. Urmate de ore întregi de interogatoriu, fără ca nimeni să răspundă întrebărilor ei, fără ca nimeni să o liniștească. Ci, pur și simplu, continuau să repete aceleași întrebări.
   Devlin și un alt polițist făceau cu rândul. Ea răspundea mecanic. Ce importanță mai aveau acum astfel de întrebări? Ce mai conta acum?
   În cele din urmă, o lăsară să plece. Îl găsi pe Frank în holul de la intrare, impacientat, cu mâinile la cap, în așteptarea ei.
   - Ruthie... Oh, Dumnezeule, Ruthie!
   Nu se putea uita la chipul lui trist, plâns, așa că îl lăsă să o ia în brațe și se prăbuși extenuată în strânsoarea lui.
   Ajunseră la apartament după ora 11. Frank ar fi vrut să intre, să treacă prin toate întrebările pe care i le puseseră, răspunsurile pe care le dăduseră. Ruth oftă și îi spuse că era obosită. El o privi încruntat, după care încuviință cu o mișcare scurtă din cap, își drese glasul și plecă mai departe.
   Ușa de la apartament se deschise înainte să apuce să bage cheia și o găsi pe mama ei în pragul ușii. Ruth se uită lung la ea, la chipul ei ridat, la ochii ei pustii și îi veni în minte amintirea a zeci de certuri și supărări și simți un gust amar în gură.
   Ruth închise ușa în urma ei, ușor, cu grijă, după care se sprijini cu capul de ea, lăsă brațele să-i cadă pe lângă corp și închise ochii. Măcar acum putea să plângă. Încă își amintește ușurarea aceea minunată de a putea plânge în fața unei femei care nu avusese niciodată un gând bun la adresa ei. Fusese ca un duș rece după ziua aceea fierbinte.
   Deschise gura și începu să suspine, iar lacrimile alunecară pe chipul ei, iar suspinele ei se transformară în bocete. Urlă ca un câine până ce își simți gâtul uscat și câțiva stropi de salivă în jurul gurii. Se șterse cu sălbăticie la față, imaginându-și cum ar fi trebuit să arate: mânjită, pătată, umflată. Cu bale la gură. Iar preț de câteva clipe, nimic nu mai conta.
   Mama ei o luă în brațe pentru prima oară de când era copil, o bătu pe spate și încercă să o liniștească, așa cum nu mai făcuse de 20 de ani. După care Ruth își puse brațele în jurul trupul ei subțire, cocoșat.
   Mama ei o conduse spre canapea.
   - Gata, Ruthie, gata. O să fie bine. E voia lui Dumnezeu. Cindy e la Dumnezeu acum. Gata, Ruthie! Liniștește-te, gata!
   Vorbele mamei ei erau cumva goale, fără sens, dar Ruth înțelese cumva că asta avea ea de făcut, așa că o lăsă să vorbească. Era felul ei de a încerca să-i ofere consolare. Era tot ce putea face.
   După câteva minute, mama ei îi dădu drumul. Ruth își duse mâna la față să-și șteargă lacrimile și să-și maseze tâmplele, căci o lovise durerea de cap. Își simți fruntea caldă, transpirată și își retrase mâna, dezgustată. Se șterse pe pantaloni, privi în gol spre un desen de pe pereți, spre Minnie, care stătea ghemuită într-un colț, cu urechile ciulite.
   Rămase privind în gol, și, încet-încet, i se închiseră ochii, iar bărbia îi căzu în piept. Dormi ghemuită, ca o păsărică, plutind în lumea viselor, încercând cu disperare să atingă cu picioarele fundul unui lac rece, întunecat.
   Fu trezită doar câteva secunde mai târziu, i se păru ei, și auzi pe cineva spălând vasele, ștergând pe jos cu mopul și, preț de câteva clipe minunate, se întrebă ce naiba o apucase pe mama ei să facă curat la ora asta și să deranjeze copiii. Dar creierul îi reveni la realitate și fu lovită de șocul amintirii.
   Copiii.
   Copilașii ei.
   Își deschise ochii umflați și se trezi cu groază în camera aceea tăcută.
   Avea frisoane, febră, simțea că o să-i ia foc pielea și avea o durere apăsătoare în piept. Își îndreptă spatele, își puse brațele în jurul corpului, încercând să nu se gândească la trupul ei, căci asta ar fi însemnat să se gândească la copiii pe care îi purtase în pântecul ei, pe care îi născuse, pe care îi hrănise, alintase, de care avusese grijă și pe care îi ținuse în brațele ei, copiii aceia pe care îi pălmuise și îi mângâiase, pe care îi răsfățase și îi iubise.
   Ar fi însemnat să întrebe unde era Frankie, să se gândească la altceva decât la prezent, la efortul pe care-l făcea pentru a respira și nu era în stare de așa ceva.
   După care ușa se deschise, o zări pe mama ei, iar vorbele ei liniștitoare se terminaseră. Se auzi din nou vocea aceea aspră, rece, supărătoare, atât de agasantă de parcă ar fi pus sare pe rană, pe mintea lui Ruth, pe pielea ei subțire.
   Iar în timp ce mama ei începu să pălăvrăgească, să deranjeze și enerveze, se apucă și să facă curățenie: scutură pernele, aranjă revistele pe măsuța de cafea și strânse pantofii. Doi câte doi, în perechi de roz sau albastru. Mama ei aruncă o privire prin cameră, analizând și cel mai mic detaliu. După care își trecu mâna prin părul cărunt, frumos coafat, își aranjă șorțul și dresurile, după care își retușă machiajul cu Max Factor nr. 23, ca să ascundă orice urmă rușinoasă de lacrimi.
   Și gata, camera era îngrijită, aranjată, frumos orânduită. Mama ei era îngrijită, aranjată, frumoasă. Iar în mijlocul încăperii era Ruth. Prăbușită pe canapea ca un teanc de haine vechi. Ciufulită, transpirată, cu hainele șifonate.
   Mama ei nu spuse nimic, însă simți ochii aceia inexpresivi îndreptați asupra ei, analizând-o la interior și la exterior, și vocea ei îi răsuna și acum în minte, insistând că Ruth era de vină. Mizeria din casă era mizeria ei, transpirația ei, mirosul ei, imoralitatea ei, trupul ei umed fusese cel care o trădase. Era vina ei că cineva venise să îi fure copiii, era vina ei că Frankie era de negăsit, că Cindy... nu mai era deloc.
   Vocea aceea o urmări pe Ruth până la baie, unde se spălă și își refăcu machiajul, ferindu-se să se privească în oglindă, încercând să nu se gândească la Frankie, încercând să nu se lase doborâtă de valurile de spaimă, încercând, în schimb, să se concentreze pe temperatura apei, pe săpun, pe clăbuci, pe stratul de pudră de pe pensulă.
   Vocea o urmări până în bucătărie unde își pregăti un ceai. Acolo unde urmele lăsate de mop erau încă vizibile pe podea, acolo unde mizeria fusese împinsă la perete. Mama ei orânduise borcanele și bidoanele de pe tejghea și observă că borcanul de dulceață pe care Cindy îl umpluse cu scoici și sclipici
dispăruse – îl ascunsese sau îl aruncase la gunoi.
   Vocea o urmări până în dormitor, unde se schimbă anevoios de haine, de parcă ar fi fost lovită. Se pieptănă în fața oglinzii, evitând să se privească drept în ochi, aruncă un nor lipicios de fixativ pe cap, se întoarse în bucătărie, trecând pe lângă ușa închisă de la celălalt dormitor, pe lângă Minnie, care plângea și schelălăia să fie dusă afară, nerăbdătoare că nu-i găsea nicăieri pe copii. Ruth se răsti la ea și o văzu urinând pe podea.
   Ajunsă în bucătărie, își turnă o ceașcă de ceai, trecu pe lângă mama ei și luă mopul, găleata, detergentul și se întoarse cu ele în baie. În timp ce începu să frece și să curețe urina, vocea se auzi din ce în ce mai încet. În timp ce cerul dezvăluia o nouă zi senină și călduroasă, Ruth rămase acolo, ștergând chiuveta, frecând cada, lustruind gresia. Umplu găleata din nou și din nou, trase în piept aburul și mirosul de înălbitor, își concentră atenția pe mâinile roșii, jupuite și pe durerea de spate, știind prea bine că, dacă ar fi fost să se oprească, avea să audă din nou vocea aceea.

   Pentru Pete, acasă însemna o garsonieră în cel mai la modă cartier în care își permitea să locuiască.
   O alesese știind prea bine că prefera barurile și genul de localuri boeme în locul unor trotuare mărginite de copaci și cărucioare de copii. Un cartier asemenea aceluia în care mama lui și-l imagina locuind ar fi putut găsi în orice oraș de mărime medie. Dar aici auzea muzica și râsetele din St. Mark’s Place, vedea strălucirea orașului și știa că ajunsese în New York.
   Când ajunse acasă în seara aceea, își aruncă haina pe spătarul scaunului, își slăbi cravata, aprinse veioza, clăti o cană și o umplu cu apă rece. O dădu pe gât, strâmbând din nas la mireasma abia simțită de cafea. Ar fi vrut să-i placă și lui cafeaua, pentru că asta beau băieții de la redacție. Asta bea toată lumea.
   Se așeză pe pat și, într-un final, ziua aceea ajunsese și ea la sfârșit. Se descălță, se dezbrăcă de pantaloni, șosete și cămașă, le așeză pe scaun și se întinse pe pat, întrebându-se dacă avea ceva de mâncare pentru mâine-dimineață. Dacă s-o sune pe fata cu ochi verzi pe care o cunoscuse într-un bar din Union Square. Cum să înceapă să scrie despre cazul Malone. Iar asta îl aduse cu gândul la ea și se opri, amintindu-și imaginea siluetei ei subțiri.
   Cu mâna ridicată. Cu gura căscată.
   Se gândi din nou la fotografia aceea, la ochii ei căutători. Se întrebă ce culoare aveau ochii ei de aproape. Cum suna glasul ei. Și se întrebă dacă avea s-o viseze, dar își aminti că el nu obișnuia să țină minte visele.

   În dimineața următoare, Frank veni la ea și îi sugeră să meargă la biserică.
   Ruth încuviință, pur și simplu; era mai ușor decât să se ia la ceartă și simțea nevoia să iasă din casă. Îi fugi gândul la umbrele din biserică, la imaginile atât de familiare pictate pe vitralii, la mirosul de tămâie.
   Ajunseră spre finalul slujbei. Ruth se așeză pe o băncuță, iar Frank se duse să se spovedească. Ruth lăsă capul în jos și închise ochii, dar nu ca să se roage. Visa la liniștea aceea pe care știa că unii oameni o câștigau prin rugăciuni, visa la ușurarea spovedaniei și a iertării, dar își pierduse credința după moartea tatălui ei.
   Își aminti de mama ei rugându-se la căpătâiul tatălui, răsuflarea lui greoaie, propria ei furie. Își aminti cum plecase într-o noapte pe furiș de acasă, cum plecase cu un băiat cu mașina spre North Point, bând rom pe bancheta din spate, disperată să uite tot ce se întâmpla acasă, își aminti cum începuse să râdă atunci când Charlie Houston o sărutase pe gât, cum se amuzase când el vărsase câteva picături de rom pe brațul ei, cum se amuzase când el începuse să o lingă, iar în timp ce inima tatălui ei încetase să mai bată, inima ei bătea din ce în ce mai tare când Charlie își vârâse mâna sub fusta ei, în timp ce tatăl ei își dădea ultima răsuflare.
   Își aminti că se întorsese acasă la primele ore ale dimineții, dând de furia mamei sale. Și că refuzase să se simtă rușinată. Refuzase să simtă orice. Își aminti cum își înăbuși durerea la înmormântarea tatălui ei, știindu-se palidă și nemișcată în timp ce mama ei era neagră de supărare, plânsă, iar vocea ei striga acuzator:
   - Tu ești de vină! Ai fugit de acasă la băutură, așa cum faci mereu – tu l-ai băgat în mormânt!
   În clipele acelea nu avusese timp să sufere. Nimeni nu ar fi vrut să vadă nebunia și urâțenia aceea. Nimeni n-ar fi vrut s-o vadă atunci, la fel de bine cum nu vor să o vadă nici acum. Își aminti cum își înfipsese unghiile în palmă ca să nu lase durerea să iasă la suprafață, pentru ca apoi, ridicând privirea, să vadă statuia Lui crucificată, după care să izbucnească în râs, să înceapă să tremure din toate încheieturile, de-abia reușind să mai respire, fugind de ceilalți ca să nu fie văzută, neștiind dacă râdea, dacă plângea, sau ce anume se întâmpla.
   Iar aceea fusese ultima oară când pusese piciorul într-o biserică, în afară de ziua nunții. La cinci luni după moartea tatălui său, cu mama ei rușinată și încordată de toată graba aceea, de ce avea să spună lumea, cu o săptămână înainte de nuntă, îi spusese într-o doară:
   - Lasă-i să creadă ce-or vrea. Or să afle ei adevărul când se vor convinge că nu-i niciun copil la mijloc.
   Rămăsese șocată de reacția mamei sale care o pălmuise, poruncindu-i cu o voce aspră să nu fie vulgară.
   Își aminti cum dăduse buzna în camera ei și cum își îngropase fața în pernă, hotărâtă să nu-i ofere mamei sale satisfacția de o auzi plângând. Și cu atât mai hotărâtă să se mărite și să plece de acasă.
   Acum, ideea de a se spovedi o speria. Ideea de a-și expune vulnerabilitatea în cutia aceea micuță, fără să poată să respire sau să gândească, nevăzută de bărbatul din fața ei – vocea lui calmă, chipul lui ascuns în spatele grilajului, controlul lui absolut, încrederea lui în Dumnezeul său, puterea lui –, gândurile și imaginile acelea erau insuportabile. Dacă ar fi acceptat să se deschidă în fața lui, asta ar fi însemnat să spargă zidul pe care îl construise în toți acești ani. Iar odată eliberată, știa că nu avea să mai poată să țină în frâu valul de emoții. Așa că era mai bine să se țină sub control, să se păstreze în siguranță, ascunsă.
   Astfel că, după ce Frank se întoarse de la spovedanie, Ruth se ridică, pur și simplu, în picioare și păși spre lumina de la capătul bisericii, știind prea bine că el avea s-o urmeze.
   Odată ajunși în mașină, își aranjă fusta albă și îi spuse:
  - Trebuie să trec pe la magazin.
   El îi aruncă o privire, după care își îndreptă din nou atenția spre șosea.
   - Draga mea, ar trebui să ne întoarcem acasă. Comisarul Devlin a zis c-o să treacă pe la noi mai încolo. Vrea să ne mai pună câteva întrebări.
   Ruth rămase cu privirea ațintită în față, amintindu-și episodul de ziua trecută de pe bancheta din spate a mașinii, își aminti parbrizul murdar, gâtul șoferului, chipul neclintit al lui Devlin când o dusese să vadă trupul neînsuflețit al fetiței sale.
   - Frank, trebuie să mă duc la cumpărături. Trebuie să-mi cumpăr o rochie nouă.

Capitolul 6

   Pete redactă primul său articol despre cazul Malone și așteptă ca Friedmann să-l citească, luând-o la pas prin birou până ce Jack Lamont se luă de el să înceteze.
   Își puse o ceașcă de cafea rece din ceainicul de pe coridor, luă două guri, după care se lăsă păgubaș și o rugă pe Janine să meargă până la magazin să-i cumpere o Cola. Se privi în oglinda din toaleta bărbaților și încercă să zâmbească pentru a-și ascunde starea de anxietate.
   După care îl auzi pe Friedmann zbierând din biroul lui.
   - WO-NICK-EE! La mine! Acum!
   Friedmann avea articolul pe masă. Fiecare rând era încercuit cu pix albastru. Îi făcu semn să se așeze și lovi cu paginile scrise de Pete pe masă.
   - Articolul ăsta – poc, poc – e o mizerie. Zici că e o temă pentru acasă. Mă doare-n cot de cum a fost vremea în ziua aia, de care era atmosfera la fața locului, de cine mai era pe acolo. Vreau, pur și simplu, să aflu ce s-a întâmplat, iar cititorii noștri vor același lucru. Ce vrei?
   De data aceasta i se adresă lui Jeff White, care se ivi în pragul ușii cu câteva coli de hârtie. Le lăsă pe biroul lui Friedmann, iar acesta aruncă un ochi peste ele. Pete aruncă o privire în jurul lui: cercetă teancul de hârtii, rafturile pline cu cărți și acvariul imens de pe peretele din spatele lui Friedmann. Umbla un zvon cum că muncitorii dublaseră grosimea peretelui, ca să fie suficient de rezistent să suporte greutatea acvariului. Pete privi peștișorii care se adunaseră la geam, de parcă ar fi venit să se uite la el. Se uită fix în ochii lor rotunzi, care nu clipeau niciodată, la gurile lor deschise și se cutremură.
   Friedmann îi întinse lui White hârtiile.
   - Vreau o confirmare. Un citat, orice – ceva ce să putem printa. Și apoi dă-i bice.
   White ieși din birou, iar Friedmann se tolăni în scaun, dădu deoparte articolul lui Pete și își împreună degetele.
   - Puștiule, tu știi de ce cumpără oamenii ziare?
   Pete dădu să răspundă, dar Friedmann îl opri.
   - Nu vorbi peste mine, ce dracu’. O să știi tu când îți vine rândul.
   Luă o gură sănătoasă din cana de pe birou.
   - Ca să citească povești. Oamenii vor să citească povești. Povești despre ce căcaturi s-au mai întâmplat în lume. Nu mizeriile astea pe care le descrii tu într-un rahat de eseu. Oamenii vor să știe despre ce căcaturi s-au mai întâmplat. M-ai înțeles?
   Pete dădu din cap că da.
   - Cititorii vor trei lucruri, Wonicke, zise el, numărându-le pe degete. Vor să vadă bani. Vor să știe când nu-s bani. Vor să simtă invidie sau superioritate.
   După care ridică un al doilea deget.
   - Vor sex. Există întotdeauna o femeie focoasă la mijloc. Sau o femeie pe care s-o facem noi focoasă. Găsim noi o soluție.
   Ridică și cel de-al treilea deget.
   - Și orice poveste are nevoie de un erou negativ. În orice poveste trebuie să existe un sentiment de frică.
   - Presupun că oamenii de pe... unde venea asta... 72nd nu se lăfăie în bani, așa că trebuie să insiști pe sex și pe frică. Unde e farmecul? Să fie mama? Sau bona? Am nevoie de o femeie focoasă. Cititorii noștri vor o femeie focoasă.
   Pete încuviință.
   - Și frica: de ce ar trebui să le fie frică? Ceilalți vecini, lor de ce le e frică? De un nebun care a venit să le fure copiii? Și ce le-a făcut? Unde e celălalt copil, băiatul?
   Pete încuviință din nou, iar Friedmann se trase mai aproape de masă.
   - Oare chiar există un psihopat care umblă de nebun pe străzi?
   - Da... păi...
   - Polițiștii, ei ce zic?
   - Nu știu...
   - Păi, normal că habar n-ai. Află. Treaba ta e să afli.
   - Aveți dreptate.
   - Și cum ai de gând să faci asta?
   - I-am întrebat pe polițiștii de la apartament. Dar n-au vrut să-mi spună nimic.
   Friedmann oftă.
   - Cine se ocupă de anchetă?
   Pete își verifică notițele.
   - Un anume comisar Devlin.
   - Bine. Atunci să... Dumnezeule, ce vrei și tu?
   De data aceasta era vorba despre una dintre secretare care îl rugă să semneze un cec. Pete se holbă din nou la pești. La mișcările lor suave, fără vlagă, la culorile acelea vii. După care își îndreptă din nou privirea asupra lui Friedmann – la părul lui cărunt, la ochelarii cu rame negre, pătrățoase. Și, dintr-odată, se priviră ochi în ochi.
   - Ce spuneam? Ah, da, polițiștii. Deci acum trebuie să iei legătura cu acest...
   - Devlin.
   - Așa, Devlin. Îi dai de urmă și nu te mai desparți de el. Până la finalul anchetei, vreau să stai lipit de el, mai ceva ca nevastă-sa. Unde stă individul ăsta? La ce oră se duce la muncă? Unde-și parchează mașina? De unde naiba își ia cafeaua? Domnul Devlin nu face nimic fără tine alături. Nu mă interesează unde se duce, cu cine stă de vorbă, tu să fii la un metru în spatele lui și să notezi tot. M-ai înțeles?
   Pete încuviință, dar Friedmann aruncă din nou o privire pe articolul lui.
   - Și fotografiile astea. Dumnezeule. Sunt oribile.
   Azvârli spre el mai multe poze, iar Pete le răsfoi. Toate erau cadre de aproape cu Ruth Malone. Îi cercetă genele acelea lungi, părul catifelat, buzele voluptuoase.
   Pete ridică privirea, nedumerit. Friedmann împunse cu degetul teancul de poze.
   - Asta vrei tu să-mi spui că e o mamă îndurerată? Unde dracu’ se citește durere pe chipul ei? Ia spune-mi. Unde-s lacrimile? Ia-l pe Reilly cu tine. Spune-i să facă rost de o poză cu ea în lacrimi, orice ar fi.
   Friedmann se așeză confortabil în scaun, iar pentru că Pete nu se ridică să plece, șeful lui ridică din sprâncene.
   - Mai vrei să mă întrebi ceva?
   - Da... adică – tot ce mi-ați zis despre sex, lacrimogene, lucruri de genul ăsta... nu vreți să scriu, pur și simplu, adevărul? Asta ar trebui să fac, nu?
   Friedmann bufni în râs.
   - Tu trebuie să faci ce-ți spun eu să faci. Iar eu te învăț cum să transformi o știre despre un copil mort într-o poveste. Dacă nu vrei să fie articolul tău, am vreo alți cinci reporteri în redacție gata să treacă la treabă.
   - E articolul meu? Adică... chiar al meu?
   Friedmann se ridică de la masă, luă un borcan cu mâncare de pești de pe raft și presără din el pe suprafața apei.
   - Wonicke, îți plac peștii?
   Vorbi tot el, fără să aștepte vreun răspuns din partea lui Pete, uitându-se la peștișorii care se grăbeau să ajungă la suprafață ca să mănânce.
   - Pe mine mă liniștesc. Mă uit la ei și mă gândesc cât de liniște e acolo la ei. Apa amortizează orice sunet.
   După care continuă pe același ton calm.
   - Wonicke, se pare că asta e ziua ta norocoasă. Horowitz e în Manhattan la procesul cu frauda, iar lui Lamont i-am dat deja cazul violatorului în serie. Iar O’Connor mai are două săptămâni de vacanță. Poți să te ocupi tu de articol până se întoarce el.
   După 15 minute petrecute în arhivă, Pete găsi mai multe articole despre 3 dintre anchetele la care mai lucrase Devlin. Unul dintre articole era însoțit și de o fotografie: era bărbatul acela masiv cu maxilar mare care o dusese pe doamna Malone să vadă trupul fiicei moarte, în timp ce se îndrepta spre ușă, Pete se uită lung la el, întrebându-se ce era în mintea unui bărbat care fusese în stare să-i facă așa ceva unei femei, întrebându-se de ce făcuse asta. Cu ochii în fotografie, se ciocni de Horowitz și scăpă articolele pe jos.
   - Aoleu... scuze, prietene, nu te-am văzut...
   Se aplecară în același timp să ridice hârtiile. Horowitz i-o luă înainte și aruncă o privire spre fotografie înainte de a i-o înapoia.
   - Ceva interesant? întrebă el, făcând semn spre hârtii.
   - Sper.
   Pete dădu să plece, dar Horowitz își duse mâna la buzunar și spuse:
   - Ai o țigară, puștiule?
   Horowitz fuma Camel; țigări grele, nefiltrate, care îți făceau ochii să lăcrimeze. Și acum ar fi vrut una dintre țigările subțirele ale lui Pete.
   Pete își scoase pachetul de țigări, i-l întinse și își luă și el una. Își ascunse zâmbetul când văzu expresia de pe chipul colegului său.
   După care Horowitz arătă din nou cu degetul spre articole.
   - Deci, despre ce-i vorba acolo?
   Pete îl privi suspicios. Muncise din greu, așteptase răbdător să-i vină șansa, iar acum Horowitz voia să i-o fure? Nici gând! Știa prea bine că Horowitz lucra la ancheta despre fraudă, iar Friedmann deja îi făcuse cadou articolul acesta, era al lui. Așa că îi răspunse scurt și la obiect:
   - O crimă în Queens. Ieri. Un copil mort, celălalt e dat dispărut.
   Horowitz ridică brusc privirea și se uită fix în ochii lui pentru prima oară de când se ciocniseră în pragul ușii.
   - O crimă! zise el, rânjind. Așa deci. Ce chestie. E prima ta crimă, așa-i?
   Pete îi zâmbi ușor nesigur și dădu din cap că da.
   Horowitz îl bătu pe umăr.
   - Primul tău articol important. Felicitări, puștiule.
   Horowitz aruncă o privire fugară spre hârtii și întrebă într-o doară:
   - Și ăla-i comisarul care se ocupă de anchetă?
   Pete răspunse că da, iar Horowitz își îndreptă spatele și își văzu de drumul lui. De-abia în drum spre parcare Pete își puse problema cum de știuse Horowitz că o fotografie neclară cu un tip la costum era o poză cu un polițist.

   Pete petrecu câteva ore în cartierul familiei Malone: bătu la toate ușile, încercând să culeagă informații despre copii sau despre părinții acestora.
   După care se îndreptă spre secția de poliție. Cu 5 dolari și cu un pachet de țigări, reuși să afle de la sergentul de serviciu numele cafenelei unde comisarul obișnuia să mănânce de prânz.
   Tony’s Diner se dovedi a fi un local aglomerat și prost luminat de pe Queens Boulevard. Pete îi aruncă chelneriței un zâmbet cuceritor și o rugă să-i dea o masă undeva mai în spate și să îl lase câteva minute să se hotărască. Fata dădu ochii peste cap, dar îi aduse o ciocolată caldă, o felie de plăcintă și îl lăsă în pace.
   Primul pas, pozele. Majoritatea pozelor cu Ruth Malone erau însă pe biroul lui Friedmann, Pete reușind să păstreze una singură cu ea în drum spre mașină, cu privirea ațintită spre peretele de polițiști. În mijlocul lor era un tip care părea să stea de vorbă cu polițistul de lângă el, însă fără să o scape din ochi pe Ruth. Pe chipul lui se citea un zâmbet, părea ciudat de încântat. Pete își notă câteva observații.
   După care mai avea pozele cu blocul de apartamente. Cu femeile. Cu căruciorul și cutia despre care îi povestise fiica doamnei Burke. Pete petrecu alte câteva clipe analizând pozele, își mai notă câteva observații, după care își întinse pe masă restul hârtiilor.
   Nu avea cine știe ce: momentul în care descoperiseră trupul fetiței, notițele sale despre strada pe care locuiau mama și copiii și interviurile cu vecinii – trei de ieri și alte două din dimineața respectivă. Asta era tot. Copiii erau niște îngerași. Exact asta îi spuseseră vecinii. Pete se întrebă dacă nu cumva toată lumea spunea același lucru în astfel de situații.
   Însă mama lor nu era prea populară, nici măcar în rândul celorlalte mame. Ea și soțul ei erau despărțiți: gurile rele spuneau că ea îl dăduse afară din casă, dar nimeni nu știa de ce. Se pare că era un om bun – în orice caz, mai popular decât ea. Avea o slujbă bună – era mecanic la aeroport, pe tura de noapte. Nu fuma, nu o bătea, nici măcar nu ridica vocea la ea. Asta aflase de la o doamnă cu o vânătaie pe obraz pe care nu reușise să o acopere cu machiajul.
   Pete se uită la fotografia pe care i-o făcuse lui Frank Malone când îl văzuse ieșind pe ușă în urma soției sale. Analiză chipul rumen, cutremurat. Citi aceeași teamă în ochii lui pe care o observase cu o zi înainte.
   După care Pete auzi voci, ridică privirea și văzu doi bărbați venind în direcția lui. Îi recunoscu din prima pe unul dintre ei și se grăbi să bage fotografiile în dosar, chiar în timp ce cei doi bărbați se așezară în separeul de lângă el.
   Devlin avea un mers țanțoș, după care se așeză cu spatele drept și își strânse mâinile la piept. Celălalt bărbat era mai tânăr, cu păr blond, pistruiat și roz la față, de parcă stătuse prea mult la soare.
   Cafeneaua era pe jumătate plină, era destul de multă gălăgie, însă Pete era suficient de aproape de ei cât să îi audă. Cei doi bărbați își comandară ceva de mâncare, iar după ce chelnerița plecă, Devlin nu mai spuse nimic, ci aranja tacâmurile, solnița și zaharnița. După care se uită la colegul lui și începu să-l certe pentru că avea cămașa șifonată.
   - Nu se cade, Quinn. Mâine vreau să văd o îmbunătățire la tine. Să nu te mai prind că vii vreodată așa la lucru.
   - Am înțeles, domnule. Să mă iertați, domnule. Ancheta asta...
   Devlin aruncă o privire în jur. Pete încercă să nu atragă atenția asupra lui.
   - Quinn, ancheta nu e un subiect de discuție. Nu aici. Nu în public. M-ai înțeles?
   - Da, domnule.
  - Și asta nu-i oricum o scuză. Oamenii, șeful, dacă văd un individ cu o cămașă șifonată pe el sau unul care nici măcar nu se mai obosește să se bărbierească, își pierd încrederea. N-are și el o soție sau o mamă care să-i poarte de grijă? Păi, dacă nu-i în stare să-și țină în frâu casa, cum o să poată el să investigheze, să soluționeze ancheta? Așa gândesc oamenii. Și tu – zise el, lovindu-se ușor la tâmple – trebuie să gândești la fel cum gândesc ceilalți oameni.
   Chelnerița se întoarse cu două farfurii cu spaghete și chifteluțe. Miroseau bine. Devlin își puse șervețelul la gât, iar Quinn îi urmă exemplul.
   Pete îl privi fascinat pe Devlin care începu să îmbuce lacom, mestecând cu gura deschisă, zărind bucățelele de culoare maro și roșie strălucind pe limba lui înainte de a le înghiți. Mâncară în tăcere, după care Devlin se șterse la gură, luă o scobitoare și începu să se scobească printre dinți. Se așeză confortabil pe scaun, iar chelnerița veni să strângă farfuriile.
   Scăpă, din greșeală, o furculiță pe jos, iar Pete observă că se făcu roșie la față și pe piept când se aplecă să o ridice și începu să se scuze. Devlin nu spuse nimic, ci doar o privi încruntat, până ce fata se grăbi să plece, cu capul în pământ.
   După care își îndreptă din nou atenția asupra lui Quinn și o dădu uitării, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
   - Bun, trebuie să plec. Am o întâlnire la două jumate cu șefu’. Vrea să-i dau raportul. Așa că trebuie să arunci din nou o privire peste declarații. Ale soțului. Ale soției. E ceva acolo... Ceva nu e în regulă.
   Se ridică în picioare și se îndreptă spre ușă, lăsându-l pe Quinn să plătească nota.
   Pete nu-l scăpă din ochi pe Quinn care îi făcu semn chelneriței să-i aducă o ceașcă de cafea. Nu părea tocmai nerăbdător să stea toată după-amiaza cu nasul în hârțogăraie. Se tolăni în scaun, cu capul plecat, trăgând de pielițele de la unghii. Își relaxă buza de jos și parcă semăna cu un adolescent îmbufnat.
   Quinn parcă simți privirea lui Pete îndreptată asupra lui și ridică capul. Înainte să apuce să spună ceva, Pete îl salută cu o mișcare scurtă din cap.
   - Șeful tău e la fel ca al meu. Îți face viața amară, așa-i? zise el, rânjind.
   - Adică? întrebă Quinn, uitându-se lung la el.
   - V-am auzit vorbind. Care-i problema lui?
   Quinn ridică din umeri.
   - Vrei ceva?
   Pete merse și se așeză la masa lui.
   - Numele meu este Pete Wonicke. Lucrez la ziarul Herald. Aș vrea să îți pun câteva întrebări despre cazul Malone.
   Quinn începu să dea din cap că nu chiar înainte ca Pete să termine de vorbit.
   - Ah, nu. Nu stau de vorbă cu presa. Nici nu mă gândesc.
   Chelnerița îi aduse cafeaua, iar Pete comandă și el una. Chelnerița se îndepărtă, iar Pete îl întrebă:
   - E bună de ceva cafeaua lor?
   - E fierbinte și tare, cam atât, răspunse Quinn, după care îl privi încruntat. Uite ce, nu pot să stau de vorbă cu tine despre anchetă. Nu vreau să am probleme cu șeful meu.
   - Înțeleg, zise Pete. În regulă.
   Fata îi aduse cafeaua, iar Pete își puse câteva lingurițe bune de zahăr, frișcă și amestecă. Luă o gură de cafea, după care vorbi pe un ton relaxat:
   - Nu cred că e ușor să lucrezi pentru el.
   Quinn îi aruncă o privire iscoditoare, iar Pete ridică mâinile, nevinovat, și se lăsă pe spate.
   - Bun, am zis că nu vorbim despre anchetă, așa-i? Încercam și eu să fac conversație. De cât timp lucrați împreună?
   Urmă o pauză, după care Quinn răspunse:
   - De 3 ani. Un pic mai mult. De când m-au făcut detectiv.
   - Îmi aduce aminte de un tip cu care am lucrat și eu pe vremuri. Într-o zi, mi-a dat să verific un raport. Cinci mii de cuvinte, la patru și jumătate, într-o vineri. Mi-a spus că are nevoie de el până luni dimineața. Iar eu aveam în plan să merg într-o drumeție cu tovarășul meu în weekendul acela.
   Mai luă o gură de cafea, îngândurat. Așteptând o reacție.
   Iar Quinn îl întrebă:
   - Și ce ai făcut?
   - M-am dus în drumeție. M-am întors duminică noapte cu cea mai cruntă mahmureală din viața mea. M-am dus direct la culcare, iar în dimineața următoare i-am spus că raportul e perfect și că e un geniu.
   Reuși să scoată un rânjet aprobator din partea lui Quinn. Pete puse ceașca pe masă.
   - Uite ce, domnule detectiv, am nevoie de o favoare.
   - Ți-am spus deja, nu pot să-ți spun nimic despre desfășurarea anchetei.
   - Știu, știu. Am nevoie doar de câteva informații. Genul de informații pe care le-aș putea obține de la oricine. Am deja mare parte din detalii – măcar să-mi confirmi ce știu deja.
   - Păi, nu știu ce să zic...
   - N-o să menționez nicăieri numele tău.
   - Informații? Spre exemplu?
   - Spre exemplu, de cât timp au fost dați dispăruți copiii? Și tatăl lor – el cu ce se ocupă?
   - E mecanic la aeroport.
   - Repară motoare, ceva de genul ăsta?
   - Cred că da.
   - Bine, uite ce, te superi dacă-mi iau câteva notițe? Doar că să fiu sigur că nu uit. Mă mai lasă memoria câteodată.
   Quinn nu se împotrivi.
   - Lucrează în schimburi? Tatăl?
   - Da.
   - Și era la muncă în noaptea în care au dispărut copiii?
   - Nu, nu locuiesc împreună. El și mama copiilor sunt despărțiți.
   - Trebuie să fie greu pentru el. Departe de familie.
   - Presupun că da.
   Pete scutură din cap și oftă zgomotos. După care vorbi din nou, încercând să păstreze un ton relaxat:
   - Auzi, nu mai vrei o ceașcă de cafea? O felie de plăcintă? Pun pariu că ai lucrat pe brânci în ultimele zile.
   - De două zile merg prin vecini să le iau interviuri. Avem vreo 300 de polițiști pe urmele băiatului. Și elicoptere.
   - Și pe căldura asta, zise Pete.
   Comandă din nou cafea și două felii de plăcintă cu înghețată.
   - Și ai reușit să afli ceva în urma interviurilor?
   - Nu pot să-ți...
   - Ah, nu, nu. Nu mă refeream să-mi dai informații specifice. Mă refeream, așa... în general. Merge treaba?
   - E ca de obicei, răspunse Quinn. Câteva doamne suspicioase, câteva povești despre tipul cel dubios din blocul de lângă. De regulă, mereu auzim ceva de genul. Dar datoria noastră e să scormonim, să verificăm, să eliminăm orice posibilitate.
   - În ce stare de spirit sunt părinții? Trebuie să fie foarte greu pentru ei.
   - Tatăl e la pământ. Nu-i ușor să vezi un om distrus.
   - Ce fel de om e el?
   - E un tip de treabă. Un tip... normal, știi ce vreau să spun? Nu-i cel mai isteț. Vrea să creadă că au ieșit pe geam și au fugit de capul lor. Că fata... că a fost un accident. Nu cred că înțelege ce s-a întâmplat. Poate e în stare de șoc. Sau e mai încet la minte.
   Pete își aminti de fotografia pe care o făcuse cu căruciorul de sub fereastra camerei copiilor. Chiar dacă altcineva ar fi împins căruciorul pe gazon cu cutia pe el, doi copii mici n-ar fi reușit niciodată să deschidă fereastra și să dea plasa jos.
   Chelnerița le aduse plăcintele și începură să mănânce în tăcere. După care Quinn spuse:
   - Da, tatăl e un tip de treabă. Dar mama, ei bine, ea e altfel.
   - Ea era acasă? În noaptea aceea?
   - Da. Zice că a trecut pe la copii pe la miezul nopții și că s-a dus la culcare pe la 3 și jumătate, 4. Și că de-abia dimineață și-a dat seama că nu mai erau în camera lor. Și nu avem cum să verificăm, dat fiind că e despărțită de soțul ei.
   - De cât timp sunt despărțiți?
   - Cam de 1 an și jumătate. De primăvara trecută. Și, crede-mă, se bucură din plin de situație. Machiaje, țoale, tot tacâmul. Nu arată cum ar trebui să arate o femeie ai cărei copii au fost răpiți. Lucrează în tura de noapte. Cu doi copii acasă și ea e chelneriță în cine știe ce bar.
   Scutură din cap și mai luă o gură de înghețată.
   - Și ce nebunie era în apartamentul ăla, o grămadă de sticle goale de băutură la gunoi. Era unșpe dimineața și am simțit-o că mirosea a băutură. Și am aflat că are și cazier. A mai trecut poliția pe la ea pe acasă. Gălăgie, băutură, tot tacâmul.
   Pete oftă îngândurat.
   - Dumnezeule. Așa ceva nu se face.
   - Și asta nu e tot. Am găsit în dormitorul ei o geantă plină cu scrisori. De la diferiți bărbați. Nu doar de la soțul ei – o mulțime de bărbați. Și nu vorbeau despre vreme, dacă înțelegi ce încerc să-ți spun.
   Quinn privi în gol câteva clipe, bătând cu degetele în masă.
   - Șeful meu – zise el, făcând semne spre ușă – a dus-o ieri să vadă trupul fetiței. Cică voia să îi vadă reacția. Și nimic. Nicio reacție, până n-a observat adunătura aia de reporteri. Și chiar și atunci – nicio lacrimă. A leșinat de dragul camerelor de fotografiat, dar n-a vărsat o lacrimă, nici când a văzut-o pe cea mică, nici după.
  Luă o gură de cafea.
   - Comisarul vrea să stăm cu ochii pe ea. Să vedem ce aflăm de la ea. E convins că e ceva acolo și că, dacă cercetăm în continuare, o să găsim ceva.
   Pete se uită lung la el, la ochii lui mici, la maxilarul încordat, la mâna de pe masă. Îl privi cum își încleșta și relaxa pumnul.
   În cele din urmă, Quinn se întoarse la secție și la declarațiile lui. Pete rămase locului, amestecându-și cafeaua, cu gândul la doamna Malone. La scrisorile pe care Quinn le menționase, la sticlele de băutură din gunoi. Era clar că merita s-o investigheze. Primul lui articol major și poate că avea să fie gata înainte de a începe.
   După care își adună gândurile, își luă carnețelul și se îndreptă spre ușă.
   Chiar dacă avea să se dovedească a fi un caz simplu – niciun mister la mijloc, nimic de primă pagină –, trebuia să-și facă treaba. Dacă urma indicațiile lui Friedmann, poate că avea să descopere mai multe lucruri. Și poate că avea să înceapă să-și creeze o reputație de reporter bunicel.
   Așa că îl urmări pe Quinn până la secția de poliție. Dădu peste un alt individ la intrare, nu mai era cel care îi spusese despre cafenea. Acesta avea o privire malițioasă și buzele rotunjite de parcă ar fi avut veșnic un rânjet întipărit pe chip, iar când Pete ceru să îl vadă pe Devlin, bărbatul ridică din sprâncene și îl întrebă:
   - Cine îl caută?
   - Numele meu este Wonicke. Vreau să vorbesc cu el în legătură cu ancheta Malone.
   Bărbatul căscă, se scărpină la subraț, după care dădu să ia telefonul:
   - Ai ceva informații pentru el?
   - Păi... da. Da, am.
   Tipul se opri cu mâna în aer și începu să-l analizeze din cap până-n picioare.
   - Spune-mi mie și îi transmit eu.
   Pete se făcu roșu la față, nereușind să inventeze ceva.
   - Doar că eu... am nevoie să stau de vorbă cu el.
   Tipul se retrase și începu să se uite la niște ziare.
   - Ei bine, comisarul Devlin e cam ocupat cu ancheta și toate cele. N-are timp să se vadă cu toată lumea. Dacă te răzgândești, domnule Wonicke, sau dacă... îți amintești ce voiai să-i transmiți, poți să te întorci și să-mi spui.
   După care își îndreptă atenția spre ziarele din fața lui. Pete renunță și ieși din secție. Își aprinse o țigară și se uită la ceas. Trebuia să se încadreze în termenul-limită: n-avea încotro decât să lucreze cu ce avea. Devlin trebuia să aștepte.

   ELICOPTERE ÎN CĂUTAREA BĂIATULUI DE CINCI ANI ÎN CAZUL RĂPIRII DIN QUEENS
   Reporter Peter Wonicke

   QUEENS, 16 iulie – Sute de polițiști au pornit ieri în căutarea lui Frank Malone Jr., băiatul în vârstă de 5 ani, dar nu au reușit să afle nimic. Miercuri dimineața, băiatul a dispărut împreună cu Cindy, sora lui în vârstă de 4 ani, din apartamentul lor din Queens.
   Cindy a fost găsită moartă într-o parcare abandonată, în aceeași zi la prânz, la aproximativ un kilometru de casa ei. Încă se investighează cauza decesului.
   Trei elicoptere de poliție s-au alăturat ieri căutărilor, iar polițiștii speră că îl vor zări din aer pe băiat datorită tricoului alb cu care era îmbrăcat în momentul dispariției.
   Copiii locuiau cu mama lor, doamna Ruth Malone, o chelneriță în vârstă de 26 de ani. Soțul ei, Frank Malone Sr., mecanic la aeroportul Kennedy International, nu locuiește alături de familie, el și soția lui fiind despărțiți de un an de zile.
   Unul dintre polițiștii care anchetează cazul a declarat ieri că e puțin probabil ca băiatul să mai fie găsit în viață: „Din cauza caniculei, există un risc ridicat de deshidratare, mai ales dacă cercetările vor continua”.
   Tatăl copiilor a rămas ieri alături de detectivii de la Secția 107 din Fresh Meadows, așteptând să primească vești despre băiatul său.
   Doamna Malone, o tânără zveltă, cu păr roșcat, îmbrăcată cu o rochie neagră, elegantă, a fost condusă la secția de poliție ieri după-amiază. Femeia a fost interogată mai bine de două ore, după care a fost condusă acasă.
   Vecinii doamnei Malone ne-au spus că nu știu prea multe despre ea.
   Copiii obișnuiau să se joace cu alți copii din cartier, dar mama lor e „mai retrasă din fire”. Una dintre femei ne-a povestit că doamna Malone obișnuiește să lucreze mult, mai ales pe tura de noapte, și că, drept urmare, duce un stil de viață „haotic”.
   „Vă spun sigur că n-am mai avut niciodată genul ăsta de probleme”, a declarat mama a trei copii mici, care preferă să rămână anonimă.
   Priveghiul pentru Cindy a fost ținut pe 19 iulie, la biroul de pompe funebre O’Rourke’s. Într-o parte a încăperii, părintele Contri, cu chipul lui măsliniu sub o cunună de păr cărunt, a ținut slujba cu o voce șoptită. Cindy e în rai acum, sufletul ei și-a găsit pacea. De cealaltă parte a încăperii era Ruth, îmbrăcată cu rochia ei nouă, neagră, cu un voal pe chip, încălțată cu pantofi cu toc și dresuri, după câteva pahare de votcă și cu o țigară în mâna tremurândă.
   Lumea venea să îi ofere condoleanțe, iar ea le întindea cealaltă mână, îi întâmpina cu ochii ei sclipitori și nemișcați în spatele vălului negru și cu o voce aspră de la fumat și de la efortul de a-și stăpâni lacrimile.

.........................................