Fellside, M.R. Carey

 ...............................................

2-8

      În tot acest timp, Corcoran rămase în prag. Acum se retrase în zona recepţiei, după ce îi spuse lui Jess să o cheme dacă are nevoie de ceva.

   - Nu că ţi-aş putea da ceva. Dar pot să stau lângă tine şi să te compătimesc.
   Închise uşa şi se făcu tăcere. Majoritatea camerelor au câte un sunet al lor – un vâjâit de aer condiţionat sau un gâlgâit de ţevi – pe care nu-l auzi decât atunci când liniştea este deplină. Aşa cum era acum infirmeria. La început, atmosfera părea odihnitoare, aşa că Jess închise ochii şi încercă să adoarmă.
   Dar îi redeschise aproape imediat, pentru că avea senzaţia ciudată că nu mai era singură. Tăcerea era diferită acum: parcă cineva stătea nemişcat într-un colţ şi îşi ţinea respiraţia.
   - E cineva aici? murmură Jess.
   Probabil că venise Corcoran să vadă ce mai face, dar dacă nu era ea, dacă era doar o halucinaţie, atunci nu dorea s-o deranjeze de la lectură dintr-o prostie. Nu-i răspunse nimeni.
   Însă nu se mai putu linişti. Nu reuşea nicicum să scape de senzaţia că era urmărită. Semăna oarecum cu senzaţia din vise – numai că acum era vorba despre o singură prezenţă. Şi era convinsă că, spre deosebire de femeile din vis, prezenţa de acum o fixa cu privirea. Iar sentimentul ăsta era tulburător, aproape claustrofob. Şi se intensifica pe măsură ce se scurgeau minutele. Jess nu ştia cât mai poate suporta. Va trebui să se scoale în capul oaselor, deşi nu era prea sigură că o ţineau puterile. Dar avea de gând să facă orice eforturi ar fi fost necesare doar ca să se încredinţeze că era singură.
   Însă nălucirea asta se risipi pe neaşteptate. De la recepţie se auziră zgomote. Voci ridicate. Plânsetele unei femei, ţipetele alteia, care-i spunea să nu se mişte. Vocea lui Corcoran: „Sfinte Sisoe!” şi suspinele se transformară în hohote şi apoi în gemete înfundate.
   Un timp nu se mai auzi nimic. Apoi Corcoran deschise uşa şi în salon intră o femeie sprijinindu-se de o infirmieră care nu era DiMarta.
   - Ai musafiri, o anunţă gardiana pe Jess.
   Tonul era lejer, dar buzele îi erau făcute pungă.
   Femeia care se mişca ajutată de infirmieră a fost prima deţinută de la Fellside pe care a cunoscut-o Jess. O apariţie ciudată în multe privinţe. Purta un trening galben, strâns în talie cu un cordon lat şi negru, cusut în material de jur împrejur. Era palidă, dar obrajii îi erau acoperiţi cu pete roşii. Părul blond, scurt şi transpirat, i se lipise de faţă. Mergea uşor gârbovită, cu bărbia în piept. Părea puţin mai tânără decât Jess, însă pe chipul ei îşi puseseră amprenta vechi traume şi tragedii. Mâinile, pe care le ţinea ţepene în faţă, erau îmbrăcate în mănuşi masive de box.
   Ba nu, nu erau mănuşi de box, ci nişte bandaje groase, înfăşurate de multe ori în jurul unor obiecte rigide – probabil atele – care-i ţineau mâinile drepte.
   Femeia era scundă, dar infirmiera era şi mai scundă şi slabă ca un schelet. Chipul ei supt şi încruntat dovedea că deţinuta se lăsa cu toată greutatea pe ea. O conduse pe femeie la patul de lângă Jess şi o depuse acolo. Trase păturile şi scoase dintr-un dulap o cămaşă de spital din bumbac.
   - Vrei să te ajut să te dezbraci? o întrebă ea gâfâind.
   Până în momentul acesta nu se uitase la Jess, dar acum îi aruncă o privire uşor ofensată, de parcă ar fi vrut să-i spună: „Vezi că sunt oameni care o duc mult mai rău decât tine?”
   - Tot mă doare, scânci deţinuta blondă.
   - Încă nu şi-au făcut efectul analgezicele, McBride. O să-ţi fie mai bine. Spune, vrei să te ajut să te dezbraci?
   - Cred... cred că mai bine mă întind puţin.
   Blonda se întinse pe o parte şi se ghemui cu genunchii la piept.
   Dar încă mai ţinea mâinile întinse, ca să nu şi le lovească de trup.
   - Bine, zise infirmiera.
   Făcu apoi o pauză, ca şi cum ar fi vrut să-şi revină puţin.
   - Şi tu? o întrebă ea pe Jess. Vreo problemă?
   Jess clătină din cap, încet şi cu multă grijă, pentru că mişcările bruşte îi provocau dureri cumplite.
   - Bravo! spuse infirmiera, flexându-şi încheieturile de la mâini ca una care tocmai ce a terminat o luptă corp la corp şi se pregăteşte să înceapă o alta. Haide să rămână aşa!
   Şi ieşi pe uşile duble, care se închiseră în urma ei.
   - Somn uşor, doamnelor! le ură Corcoran, ieşind şi ea.
   Blonda scoase un geamăt gutural.

12

   Cea mai mare greşeală pe care a făcut-o Shannon McBride a fost atunci când a spart Caseta.
   Nu pentru că ar fi fost ceva valoros înăuntru. Pentru că nu era. Acolo adunau toate fleacurile aduse de vizitatori deţinutelor, dar care rămăseseră cumva în custodia închisorii, fie pentru că deţinuta în cauză fusese pusă în libertate, fie pentru că numele vizitatorului nu se regăsise pe lista aprobată.
   Oricum, nu conta nimic din toate astea. Conta doar că tradiţia şi practica spuneau că toate lucrurile din cutia aia îi erau destinate lui Harriet Grace.
   Deţinuta Harriet Grace se afla în vârful lanţului trofic din aripa Goodall şi îşi apăra moşia cu un fanatism într-o oarecare măsură destul de raţional. Prin urmare, nimeni nu avea voie să se atingă de Casetă, chiar dacă aceasta stătea la vedere, în camera de vizite, la îndemâna multor oameni. Pe Grace o lăsau rece nimicurile alea din cutie – nişte agrafe ieftine, batoane de ciocolată, flacoane cu şampon, reviste vechi şi checuri făcute în casă. Creditul ei la cantină era nelimitat, iar celula ei era o adevărată peşteră a minunilor. Însă era vorba despre principiu şi, atunci când domnul Devlin, supraveghetorul de tură, i-a spus că respectiva casetă fusese prădată, Grace a luat-o personal.
   - Spune-mi un nume, Dennis, i-a cerut ea. N-am de gând să trec cu vederea aşa ceva.
   Grace îl învârtea pe degete pe domnul Devlin, zis şi „Diavolul”, aşa că acesta s-a pus pe treabă. Şi-a pus informatorii să se intereseze, dar nu despre lucrurile furate, ci despre lucruri dăruite. Pe care dintre deţinute o apucase brusc generozitatea? Cine s-a simţit ofensată că nu a primit nimic?
   Iar numele lui Shannon McBride a răsărit ca felia de pâine din toaster. O percheziţie spontană în celula ei a scos la iveală cam două treimi dintre lucrurile furate: în dulap, sub saltea, în saltea, în spatele unei plăci de faianţă desfăcute. Peste tot.
   Devlin a consemnat furtul în registrul penitenciarului şi i-a spus lui McBride că trebuie să se aştepte la o perioadă de izolare punitivă. Expresia aceasta, sinonimă cu carcera, era un eufemism introdus de directorul Scratchwell ca parte a efortului de ameliorare a moralului deţinutelor, prin punerea unor nume inofensive lucrurilor mai puţin plăcute. Dar carcera era cea mai mică dintre problemele la care trebuia să se aştepte acum McBride.
   Grace nu a pierdut vremea. Nu era genul ei. La ora 6, în aceeaşi seară, coridorul de la parter a fost închis la ambele capete, iar Diavolul l-a trimis pe ofiţerul de serviciu la etajul patru, ca să verifice toate sistemele de siguranţă şi de iluminare a carcerelor, sub pretextul unei avarii.
   Şi Grace a ţinut şedinţa de judecată chiar acolo, în faţa tuturor, în sala aceea vastă de la parter. Sala de bal.
   Multe dintre deţinutele prezente erau de părere că McBride îşi merita pedeapsa. Chiar şi aşa stând lucrurile, ele tot neliniştite se simţeau. Pentru că puteau intui starea de spirit a lui Grace, extrem de schimbătoare. Nu era deloc bine să îi fii prin preajmă în momente ca acesta şi, dacă n-ar fi fost convocate de urgenţă acolo de Carol „Malaca” Loomis împreună cu încă şi mai înfricoşătoarea Liz Earnshaw, cu siguranţă că s-ar fi aflat într-un cu totul alt loc.
   A fost adusă McBride şi pusă să stea în faţa lui Grace, care se instalase în faţa televizorului, al cărui program evident că fusese sistat pe durata judecăţii.
   - Ştii ce-ai făcut, spuse Grace, pe un ton marţial. La fel cum ştie şi toată lumea de aici, dar e bine să recunoşti cu voce tare.
   Spre deosebire de felul în care arătau cele două adjuncte preferate ale sale, înfăţişarea lui Grace nu era câtuşi de puţin înspăimântătoare sau intimidantă. De fapt, arăta ca o soră puţin mai slăbuţă a lui Moş Crăciun, se îmbujora uşor şi avea obiceiul să ofteze după fiecare mişcare, ca şi cum ar fi glumit pe seama „oaselor bătrâne”. Însă înfricoşătoare era reputaţia ei de a nu uita niciodată vreun afront – fie el cât de mic – şi de a nu face deloc diferenţa între lucrurile cu adevărat importante şi nimicuri. Dacă o călcai pe bătături, nu o călcai doar puţin pe un singur degeţel – o călcai pe toată laba piciorului. Pentru Grace nu existau jumătăţi de măsură.
   McBride făcea pe ea de frică. Îi era clar că dăduse de un mare necaz şi că nu avea scăpare. Era înconjurată de martore – refractare, ce-i drept, dar care ar fi împiedicat-o să fugă din faţa acuzatoarei ei.
   - N-am luat eu chestiile alea, Grace, spuse ea cu o voce tremurătoare. Eu doar le-am găsit.
   Grace chibzui o clipă asupra acestei apărări patetice, dându-i ceva speranţe lui McBride, deoarece aceasta începu să bâiguie o poveste dezlânată despre cum văzuse un pachet cu biscuiţi aruncat în troaca animalelor, aflată în fundul curţii de la ferma închisorii. Şi cum a mers pe o urmă până la cocina porcilor, unde, în spatele unui balot de paie a găsit... la fel cum l-au găsit Magii de la Răsărit pe pruncul Iisus... McBride avea o gură foarte mare, dar cam atâta. Aşa că a adăugat tot felul de detalii acestui basm haotic, încercând să-l facă cât mai veridic. Aşa era ea: se agăţa de poveştile inventate aşa cum alţi oameni se agaţă de dependenţele lor, mai palpabile. În cele din urmă, Grace îşi duse degetul la buze, oprindu-i şuvoiul de vorbe fără şir. Ssst!
   McBride izbucni în plâns şi spuse, da, bine, cum ziceţi voi, ea a furat din Casetă.
   - Da’ n-am vrut, se smiorcăi ea. Am fost slabă, Grace, am greşit. M-am gândit că pot să le vând şi să mă pricopsesc. Şi după aia mi-am dat seama că nu pot, pen’ că o să mă descoperiţi, aşa că m-am gândit să le pun pe toate la locul lor, da’ n-am putut să mă întorc în...
   - Pune-i jos! zise Grace.
   Nu vorbea cu McBride, ci cu Carol Malaca şi cu Jilly Meduza, care tocmai ce intrase în sala de bal cu doi saci plini. Aşezară sacii chiar în centrul mesei mari, formată prin alipirea tuturor măsuţelor de acolo.
   Un fior trecu printre deţinutele cuprinse de curiozitate, ca un oftat desprins de pe buzele lor. Era clar ce se afla acolo: obiectele furate din Casetă, obiecte pe care le recuperase domnul Devlin, dar pe care i le dăduse apoi lui Grace.
   Aceasta se ridică de pe scaun. Trecu pe lângă McBride, care făcu un pas în lateral ca să o lase să treacă, şi ajunse la sacii pe care îi răsturnă. Masa se umplu de mărunţişuri: gablonţuri, snackuri, cărţi cu benzi desenate, CD-uri contrafăcute, figurine micuţe, poze înrămate şi o sută de alte asemenea nimicuri, majoritatea având încă ataşate cu benzi elastice etichetele din gestiunea penitenciarului.
   - Şezi aici! îi porunci Grace lui McBride, împingând un scaun în faţa mesei.
   Şi McBride, încă smiorcăindu-se, făcu ce i se ordonase. Ea se aşeză şi Liz Earnshaw se ridică.
   Liz era o femeie masivă. La fel de înaltă cum era Carol Malaca, dar nu chiar atât de voinică: descărnată şi la trup şi la chip, cu coatele ascuţite la vedere (îşi tăia mânecile de la toate uniformele de puşcărie imediat ce le primea). Însă nu era nevoie decât de o privire ca să înţelegi că nu trebuie să te pui cu ea, că nu trebuie nici să te apropii de ea mai mult decât ar fi cazul. Earnshaw nu se putea controla, nu avea limite, nu avea buton de oprire. Era pe jumătate nebună, plină de furie şi violenţă tot timpul şi nu era nevoie decât de un cuvânt nelalocul lui ca să explodeze. Însă îi atrăsese atenţia lui Grace, care îi oferise o funcţie oficială în economia politică a penitenciarului Fellside. Rolul ei era să aplice pedepse corporale deţinutelor pe care i le indica Grace.
   Prin urmare acum, văzând-o pe Earnshaw cum se apropie agale de masă, McBride scoase un sunet slab, ceva între suspin şi geamăt.
   Ştia că e de rău.
   Earnshaw se aşeză pe vine lângă masă, iar o altă asistentă a lui Grace îi întinse un ciocan. Dar nu un baros, nici măcar unul de dulgherie, cu „gheară”, pe care l-ar fi folosit un tâmplar sau un zidar. Era un simplu ciocan cu capul rotund şi coadă subţire. Tipul acesta de unealtă se folosea uneori în olărit, pentru sfărâmarea vechilor piese din lut în scopul reciclării lor. În niciun caz nu avea ce căuta în spaţiul comun al deţinutelor, unde multitudinea măsurilor de precauţie făcea imposibil acest lucru. Însă, atunci când îl ai pe gardianul-şef vârât în elasticul de la chiloţi, nu te verifică nimeni.
   - Uite cum facem, îi spuse Grace lui McBride. Tu încerci să înhaţi 3 obiecte de pe masă. Care ţi se par că ţi-ar fi mai la îndemână. Lizzy o să stea lângă tine şi o să te lovească cu ciocanul peste mână ca să te împiedice.
   Sala se umplu de rumoare. Tensiunea atinsese cote noi. Grace era perfect conştientă de faptul că toată povestea asta – spectacolul ăsta de umilire şi torturare publică – putea fi considerată o exagerare.
   Dar de multă vreme stabilise în sinea ei că o atitudine exagerată este o atitudine potrivită.
   - Ai înţeles? o întrebă ea pe McBride, pe un ton mai blând.
   McBride bâţâi din cap ca să-i arate că a înţeles. Şi spectacolul a început.
   Ai fi zis că o femeie atât de înaltă ca Earnshaw ar fi trebuit să se mişte mai lent. Dar asta ar fi fost doar opinia acelora care nu o văzuseră niciodată în acţiune.
   McBride reuşi să o păcălească la început. Îşi mişcă uşor mâna dreaptă, apoi şi-o retrase, în timp ce cu stânga înşfăcă o eşarfă din apropiere. Liz lovi cu ciocanul, iar masa din plastic laminat răsună ca un foc de armă. Pe suprafaţa galbenă apăru o urmă perfect rotundă. Pe mâna lui McBride nu apăru nimic, aşa că scorul era unu la zero pentru ea. Şoapte de încurajare străbătură sala ca la un meci.
   Însă fusese vorba doar despre norocul începătorului, care se pare că avea treabă altundeva acum. Pentru că Liz era cu ochii în patru.
   Nu au mai fost urale, ci doar câteva icnete şi gemete la prima lovitură. Şi doar o tăcere încordată la a doua. Tăcerea s-a prelungit, întreruptă doar de zgomotele făcute de ciocan – nu bubuituri, ci doar nişte pocnete pline, înăbuşite – şi de scâncetele de şoc şi durere ale lui McBride.
   O vreme a părut că McBride nu va mai putea marca din nou. Dar uite că a avut iar noroc şi a reuşit să agaţe o cană cu degetul mare (celelalte fiind deja rupte). Era o cană inscripţionată pentru Ziua Mamei, din care nu se alese decât cu toarta. Pentru că restul obiectului a fost sfărâmat de ciocan. Însă Grace – autonumită arbitru suprem – spuse că se va ţine socoteală şi de izbânda aia, oricât era ea de mică.
   McBride n-a mai avut noroc după aceea. Zece minute mai târziu, devenise clar pentru toată lumea că nici nu va mai avea, pentru simplul motiv că-ţi trebuie mâini funcţionale ca să apuci diferite obiecte.
   Dar din punctul de vedere al lui Grace, totul mergea ca pe roate.
  Nu voia decât să dea o lecţie şi celorlalte deţinute, în caz că le veneau ceva idei. Nu observă de la bun început că atmosfera din jur se schimbase – că tăcerea aceea devenise mult mai rece şi căpătase noi valenţe. Însă după o vreme nu a mai avut cum să nu-şi dea seama de ce se întâmplă în jur. Chipurile acelea încremenite în expresii de nepăsare. Mâinile imobile pe genunchi. Ochii fugind mereu de îngrozitorul moment al impactului.
   Spectatorilor nu le mai plăcea show-ul. Indiferent dacă credeau sau nu că McBride îşi merita pedeapsa, nu apreciau – aşa cum era normal să o facă – faptul că greşeala îi era sancţionată. Grace simţi că i se urcă sângele la cap, dar reuşi să-şi stăpânească furia. Femeile alea erau dure, unele la fel de dure ca ea. Pricepeau că e nevoie să foloseşti forţa şi, orice ar crede ele în momentele astea, până la urmă vor fi de acord că pedeapsa a fost una corectă. Dacă nu, la dracu’ cu ele!
   A fost un interval de timp – unul destul de lung – când ar fi putut să intervină. Să tempereze aplicarea dreptăţii printr-o atitudine îndurătoare. Să dea o altă întorsătură reprezentaţiei din această seară. Şi, sincer, chiar a fost niţeluş tentată să o facă. Dar unde poţi ajunge dacă gândeşti aşa? Cel mai adesea în cealaltă parte a ciocanului.
   Ba chiar a existat un moment când Liz Earnshaw, ale cărei mâini nu tremuraseră niciodată până atunci, indiferent cât de odioasă ar fi fost treaba pe care o făceau, i-a aruncat o privire întrebătoare lui Grace, ca şi cum ar fi aşteptat ordinul să se oprească. Dar Grace nu i l-a dat. I-a făcut semn să continue şi Liz – după o ezitare aproape subliminală – a ridicat iarăşi ciocanul. Şi a lovit.
   Oricum, nu mai avea cum să dureze prea mult. După un minut, cel mult două, McBride a vomitat, s-a prăbuşit şi şi-a pierdut cunoştinţa din cauza durerii. Meciul s-a încheiat, lecţia a fost predată, predica a fost ţinută. Grace s-a sculat de pe scaun şi a plecat, fără să privească în urmă sau să adreseze cuiva vreun cuvânt. Spusese deja tot ce era de spus.
   Fleacurile din casetă au rămas împrăştiate pe masă. Însă nimeni nu s-a atins de ele. Şi asta făcea parte din lecţie.
   De îndată ce Grace a plecat, urmată de Carol Malaca şi Earnshaw, femeile din Goodall s-au pus în mişcare. Lorraine Buller a luat iniţiativa (deloc de mirare) şi a trimis două deţinute după prosoape şi apă şi pe alte două după o sticlă de dezinfectant.
   - Să raportăm incidentul? întrebă Pauline Royal.
   Po fusese funcţionar public şi căpătase 3 ani de puşcărie pentru că-şi scrisese cecuri generoase din fondurile departamentului unde lucra. Iar acum, în închisoare, devenise tipicară în privinţa respectării regulilor, de parcă ar fi vrut să-şi răscumpere greşelile din trecut.
   - Nu fi proastă, Po! Trebuie s-o curăţăm mai întâi. Şi s-o trezim. Cine ştie ce o să dea pe gură dacă o ducem chiar acum la postul de pază.
   - Bine, bine, mormăi Po. Nu te enerva.
   Dar nervii lui Buller erau îndreptaţi mai ales împotriva ei înşişi.
   Îşi dorea să nu se afle aici. Se gândise să pună la cale un boicot împotriva acestei parodii de proces, dar, aşa cum se întâmpla întotdeauna, se temuse să-şi manifeste deschis opoziţia faţă de tirania lui Grace. Buller era o femeie dură şi curajoasă – în viaţa ei de dinainte de Fellside făcuse parte dintr-o bandă de motociclişti şi avea mai multe păcate pe conştiinţă decât jumătate dintre deţinutele de aici. Însă avea copii şi nepoţi în lumea de afară şi ţinea nespus de mult la ei. Iar Grace nu cunoştea nicio limită şi nu respecta nicio regulă. Dacă i te împotriveai, trebuia să te aştepţi la ce e mai rău.
   În aceeaşi logică, nu o puteau lăsa pe McBride să vorbească cu un gardian până când nu-şi punea povestea la punct. Ar fi aşteptat-o necazuri şi mai mari dacă ar fi pomenit numele lui Grace. Adică nu s-ar mai fi trezit într-o bună dimineaţă, pentru că ar fi avut gâtul tăiat cu un cutter. Astea ar fi fost necazurile.
   Celelalte deţinute formaseră un fel de gardă de onoare în jurul femeii leşinate. Nu că ar mai fi avut acum de cine s-o apere pe McBride. Judecata se încheiase şi Grace nu avea să se mai întoarcă.
   Însă toate cele care gândeau la fel ca Buller – adică marea majoritate – voiau să dovedească în vreun fel, deşi tardiv, că erau sufletiste, chiar dacă lăsau mult de dorit la capitolul curaj.
   - În ce hal e, sărăcuţa! murmură Kaleesha Campbell. Şi-ar putea pierde toate degetele. Cum să-i faci aşa ceva unui om?
   - Întreab-o pe Mireasa lui Frankestein, îi sugeră cineva.
   - Haide, măi, Lizzie Earnshaw nu-i chiar atât de rea!
   Nu, îşi zise Buller. Doar suficient. Suficient de rea cât să fie o armă în mâna cu unghii îngrijite a lui Grace. Două sau trei femei cu temperamentul potrivit ar fi putut s-o anihileze foarte uşor pe Lizzie. Dar atunci Grace şi-ar alege o altă armă şi ar continua să le terorizeze.
   Cele patru deţinute se întoarseră cu obiectele cerute. Cu un burete înmuiat în apă rece au readus-o în simţiri pe McBride. I-au curăţat cât au putut de bine rănile. Po a ţinut-o strâns şi nu a plecat urechea la scâncetele ei când au dat-o cu dezinfectant. I-au arătat câteva degete ridicate şi s-au asigurat că le numără corect. S-au mai asigurat şi că ştie ce poveste să spună ca să explice halul în care era.
   Şi apoi Kaleesha s-a dus la postul de pază şi a informat ofiţerul de serviciu – în ziua aia era doamna Lessing – că avusese loc un accident. Unul foarte rău.
   Lessing s-a uitat la mâinile lui McBride şi a sunat la infirmerie.
   Sora Stock a apărut în goana mare şi a constatat că rănile lui Shannon aveau nevoie de un tratament mai specializat decât putea oferi infirmeria penitenciarului. Probabil că erau atât de grave, încât să justifice telefonul dat acasă la domnul doctor Salazar, cerându-i să autorizeze transferul imediat al deţinutei la Spitalul Leeds General.
   Însă Stock era genul de femeie căreia îi plăcea confortul oferit de rutină şi nu-i plăcea deloc să iasă din ea. Aşa că a internat-o în salonul principal pe perioada nopţii. Salazar urma să vină la serviciu la 6 a.m. şi nu mai era mult până atunci. Plus că avea leafa mult mai bună decât a ei, tocmai pentru că fişa postului lui îi cerea să ia asemenea decizii grele.
   Stock o preluă pe McBride şi, cu ajutorul a două gardiene, o duse în infirmerie. Acolo descoperi că, în absenţa ei, fusese internată o altă pacientă. Aceasta se numea Jessica Moulson, despre a cărei venire se vorbea deja de câteva săptămâni.
   Criminala din Infern. Nici nu primise bine sentinţa că şi începuse să-şi pregătească evadarea.

13

   McBride era uşor rătutită – pe de-o parte din cauza analgezicelor foarte puternice primite, iar pe de altă parte din cauza durerii cumplite pe care calmantele alea nu reuşiseră s-o liniştească.
   Credea că Jess este doar o halucinaţie, mai cu seamă pentru că faţa ei reconstruită lucea ca o mască din porţelan în lumina neoanelor din tavan şi pentru că, după atât de multe zile de înfometare, avea privirea aia de strigoi, specifică drogatului după doza care ar fi trebuit să-l ucidă.
  Nici hainele purtate de Jess nu se potriveau cu locul în care se afla. Fusese transferată de la Winstanley în uniforma de la arestul preventiv – bluză din bumbac cenuşiu, purtată peste cămaşa de spital. Iar culoarea aia nu avea nicio semnificaţie la Fellside, unde culoarea hainelor era fixată în funcţie de statut. Asemenea tuturor celorlalte deţinute din blocul G, McBride purta o uniformă de culoare galbenă (simbolizând maxima securitate), cu betelie neagră.
   Poate că ideea era tocmai ca deţinutele din Goodall să arate ca nişte viespi şi să evoce tuturor lucruri toxice, de care trebuie să te fereşti.
   Aşa că i-a fost cam greu să proceseze această apariţie stranie.
   - Eşti bolnavă sau ce? mormăi ea, închipuindu-şi că vorbeşte de una singură.
  Avea sentimentul că-şi inventase un fel de prietenă imaginară şi nu înţelegea în ruptul capului de ce o făcuse atât de slabă şi cu o faţă atât de suptă şi de distrusă.
   Jess nu ştiu ce să-i răspundă, aşa că preferă să-i pună şi ea o întrebare:
   - Ce-ai păţit la mâini?
   Acum a fost rândul lui McBride să nu răspundă. Se întoarse cu faţa la perete şi-şi acoperi ochii cu degetele bandajate. Şi nu mai spuse nimic. Doar continuă să respire sacadat.
   Oboseala drumului lung o copleşi pe Jess pe neaşteptate, închise ochii şi avu impresia că în mintea ei se închisese o uşă foarte grea.
   Căzu imediat într-un somn adânc.
   În timpul nopţii, McBride a început să ţipe. Efectul analgezicelor trecuse şi ştia că nu va mai căpăta niciunul până dimineaţă. Toată lumea ştia că era dependentă de droguri şi nimeni n-ar fi crezut-o dacă spunea că o doare şi că are nevoie de calmante. Însă nu doar despre durere era vorba acum, ci şi despre teamă şi despre amintirea propriei neputinţe. Ba chiar şi despre ruşinea de a fi furat toate lucrurile alea de la femei pe care le cunoştea şi care se purtaseră frumos cu ea la un moment dat.
   Hohotele ei de plâns o treziră pe Jess. Însă doar parţial: bâjbâia printr-un fum gros de irealitate, căutând în jur sursa acelor sunete.
   Poate că visa din nou. Avea impresia, la fel cum i se întâmplase în rezerva de la spital şi în celula din arestul preventiv de la Winstanley, că această încăpere era mult mai mare decât ar fi trebuit să fie.
   Plângea cineva. Şi reuşi să se convingă că era o voce de băieţel, înseamnă că era în patul ei de acasă şi Alex era iar pe scară, pe jumătate dezbrăcat în frigul de acolo. O aştepta şi ea nu venise.
   Dar imediat ce făcu o mişcare, mintea ei începu să se reorienteze.
   Se ridică pe picioarele-i slăbite şi îşi dădu seama că nu se afla în apartamentul din Muswell Hill, ci altundeva. Însă nu putea scăpa de sentimentul că plânsul lui Alex îl auzea ea acum şi că băiatul încă mai avea nevoie de ea, cu toate că-l dezamăgise atât de tare.
   Din doi paşi – grei şi obositori – ajunse la patul de alături. Cea mai anevoioasă parte abia acum urma: trebuia să se aplece fără să-şi piardă echilibrul. În lumina slabă care pătrundea în salon din zona recepţiei, reuşi să vadă conturul unui trup. Mângâie părul lui Alex şi-i şopti câteva vorbe de alint. Mai mult nişte fragmente de vorbe, ca să-l asigure că se află lângă el. Dar, pentru că nu se oprea din plâns, îl luă în braţe şi îl strânse la piept. Ba chiar îi şi fredonă ceva:  un amestec de frânturi din cântecele de leagăn ale copilăriei, imnuri religioase şi hituri pop.
   Foarte greu reuşi să-şi dea seama că ţinea în braţe o femeie. Şi poate că s-ar fi retras, însă hohotele de plâns ale lui Shannon începuseră deja să se mai domolească şi acum icnea la intervale din ce în ce mai lungi. Se părea că îmbrăţişarea ei o mângâia cât de cât.
   Aşa că – învăluită de aceeaşi senzaţie de ireal – Jess o ţinu în braţe pe cealaltă femeie până când aceasta adormi. Apoi o întinse la loc pe pat cu cât mai multă blândeţe. Îi tremurau mâinile, nedeprinse cu acest fel de efort, şi abia capabile să susţină trupul firav al lui Shannon.
   Se văzu nevoită să se aşeze un minut pe marginea patului ca să-şi recapete puterile. Apoi se întoarse în patul ei şi-şi trase din nou pătura peste cap. Încăperea tot i se părea prea mare şi prea expusă.
   Şi era străbătută de o briză inodoră, dar încărcată cu importanţa traseului ei. Vedea pereţii, dar îi păreau subţiri ca nişte perdele.
   Shannon fusese conştientă de tot ce se petrecuse – cântatul, căldura acelui trup lipit de al ei, mâinile blânde care-i mângâiau părul. Habar nu avea cui aparţineau ele, dar acceptase totul pentru că ştia că era un vis. O voce dulce, care pătrunsese prin ceaţa produsă de fentanil şi se înfăşurase în jurul durerii ei, ca să n-o mai chinuiască atât de rău.
   Fusese o voce de femeie? Sau de băieţel?
   Sylvie Stock a pierdut acest spectacol pentru că niciuna dintre privirile pe care le-a aruncat pe furiş în salon nu a coincis cu el. Şi au fost multe priviri din acestea. Văzuse deja cum arată Jess Moulson atunci când a dus-o pe McBride înăuntru, dar, împinsă de o curiozitate indecentă, voia să o vadă încă o dată.
   Urmărise cazul lui Moulson în revistele de scandal, la ştirile de la televizor şi pe site-ul Daily Mail, pe al cărui forum întâmplarea stârnise o sumedenie de comentarii. Opinia predominantă, exprimată şi de Stock şi apreciată cu un „like” atunci când venea din partea altora, era că faţa arsă a lui Moulson era dovada faptului că lui Dumnezeu îi păsa de soarta copiilor şi că făcea întotdeauna dreptate.
   Însă ea nu vorbea serios. I se părea doar că aşa este corect să vorbeşti despre ceva atât de rău. Căci Stock era o persoană raţională şi adeptă a ateismului. Pentru ea, lumea era o maşinărie uriaşă, unde lucrurile se întâmplau pur şi simplu. Forţe anonime, puteri impersonale, acţiune şi reacţiune, cauză şi efect. Sigur, ar fi mult mai bine să trăieşti într-o lume guvernată de ordine şi motivaţie. Poate că tocmai din cauza asta atât de mulţi oameni refuzau să vadă adevărul şi se prefăceau că lumea lor este una ideală.
   La drept vorbind, suferinţa acelui băieţel dovedise că nimeni nu veghea asupra noastră şi nimănui nu-i păsa câtuşi de puţin de noi.
   Un Dumnezeu iubitor n-ar fi permis ca un copil să păţească aşa ceva. Ron, soţul lui Stock, era catolic şi obişnuia să spună că am fost trimişi pe lumea asta ca să ne făurim singuri sufletele, iar acesta era motivul pentru care Iisus a fost tâmplar. Numai că sufletele noastre nu sunt făcute din lemn şi cuie, ci din fapte bune sau rele. Stock îşi dorea să înţeleagă cum moartea prin foc a unui copil putea explica teoria asta, înainte ca el să fi avut ocazia de a face fapte bune sau rele.
   Nu, erau doar vorbe goale. Trăieşti. Mori. Tu singur alegi dacă eşti dumnezeu sau diavol pentru oamenii din jurul tău. Stock făcuse această alegere atunci când se dedicase meseriei de infirmieră. La fel şi deţinutele pe care le îngrijea ea aici, la Fellside. Numai că ele făcuseră alegerea greşită.
   În cele din urmă, cedă impulsului şi intră în salonul întunecat, luminându-şi drumul cu lanterna de buzunar şi având grijă să nu facă zgomot. Nu îndreptă raza lanternei chiar spre ochii lui Moulson, ci spre perna pe care îşi odihnea capul. Deţinuta dormea adânc, iar expresia de pe chipul ei era una de vagă concentrare, de parcă ar fi încercat să-şi amintească ceva.
   Văzută de aproape, faţa ei avea ceva tulburător. Nu se putea spune că vreuna dintre trăsături ar fi fost urâtă sau nelalocul ei, însă ansamblul nu era deloc cum trebuie. Stock citise că Moulson suferise 7 intervenţii chirurgicale ca să ajungă în stadiul acesta, aşa că făcu un efort ca să-şi imagineze cum arătase înainte. Mai observă şi luciul acela ca de lac, atât de diferit de aspectul de piele sănătoasă. Vru să o atingă şi să-i simtă textura.
   Cu greu reuşi să-şi înfrâneze dorinţa aceasta. Pentru că, dacă ar fi atins faţa lui Moulson, următorul lucru pe care l-ar fi făcut ar fi fost să o lovească.
   Aşa că se întoarse la biroul ei şi la veghea lipsită de evenimente, însă nu şi-o putu scoate din minte pe Criminala din Infern dormind un somn liniştit şi fără dureri.
   Nu-i drept, îşi spuse ea. Nu-i deloc drept. Cineva ar trebui să facă ceva în privinţa asta.

14

   Liz Earnshaw nu visa.
   De fapt, nici nu ştia ce sunt visele. I se păreau aiureli relatările celorlalţi oameni despre filmele ce se derulează în capul lor în timpul somnului. Însă, ori de câte ori era mai necăjită, chipul lui Naseem Suresh îi apărea în spatele pleoapelor închise. Dar nu era niciun fel de vis, pentru că Naz nu zicea şi nu făcea nimic. Era doar acolo şi atâta tot. Şi parcă rămânea acolo şi după ce Liz se trezea.
   În noaptea de după pedeapsa aplicată lui Shannon McBride, chestia asta s-a întâmplat de trei ori. Şi, de fiecare dată, Earnshaw s-a trezit şi s-a ridicat în capul oaselor în bezna fierbinte din celulă şi s-a uitat fix la peretele din faţa ei până când imaginea a dispărut. Şi de fiecare dată a murmurat „Scuze, Naz”. Şi după aia s-a întins la loc şi a închis ochii, încercând să-şi găsească drumul înapoi în vidul acela fără imagini, unde se ducea în fiecare noapte.
   Evident că nu lui McBride îi cerea ea scuze. Şi nici nu-şi făcea iluzii că Naz ar putea s-o audă.
   În orice caz, atunci când sună deşteptarea, ochii lui Earnshaw erau deja larg deschişi.
   Îi plăcea nespus violenţa, dar în mod normal folosea metode rapide şi odioase pentru a produce durere. Torturarea lui McBride fusese un eveniment de durată, care i se păruse neobişnuit şi tulburător, pe care acum îi era greu să şi-l scoată din minte. Muşchii de la mâna ei dreaptă îşi aminteau totul, retrăind senzaţiile: impactul dur, vibrant, al ciocanului cu carnea şi oasele lui McBride, iar şi iar, schimbându-şi calitatea pe măsură ce oasele se sfărâmau şi carnea se frăgezea.
   La masa de dimineaţă a stat cu urechile ciulite, încercând să afle veşti despre starea lui McBride. Una sau două vorbe i-ar fi fost suficiente. Că urma să se întoarcă în celulă. Că domnul doctor Salazar o reparase şi o declarase sănătoasă. Că mâinile terciuite îi fuseseră refăcute şi erau acum ca noi.
   Dar nimeni nu a spus nimic despre McBride la masa de dimineaţă. Cel puţin, nu în vecinătatea lui Earnshaw. Iar de câte ori se apropia de o altă masă, toată lumea amuţea, de parcă ea ar fi fost un buton ambulant pentru reglarea volumului.
   A avut mai mult noroc în curte, unde raza auditivă era mai lungă decât cea vizuală. Aşa că, strecurându-se prin mulţimea de deţinute, a reuşit să surprindă fragmente disparate de conversaţii. Din păcate însă, grupurile acelea spontane de dezbateri aveau cu totul alte subiecte pe ordinea de zi. Până la urmă, culegând câte un cuvânt de ici, de colo, Earnshaw a putut să pună cap la cap povestea – dacă-i putem spune aşa.
   În infirmerie se afla o femeie cu faţa ciudată, ca de păpuşă din porţelan. Rowena Salisbury, deţinuta de la cantină, care ducea mâncare femeilor internate acolo, zicea că era Jess Moulson. Criminala din Infern.
   Auzind acest nume, câteva deţinute au scuipat sau au înjurat.
   Majoritatea nu şi-au dat în vileag părerile. În lumea de afară, vinovăţia şi nevinovăţia erau două chestiuni complet separate, aidoma poziţiilor de pornit şi de oprit ale unui comutator. Earnshaw nu ştia prea multe şi nu se gândea la lucrurile pe care nu le putea vedea sau atinge, dar, la fel ca toată lumea care a fost vreodată într-o sală de judecată şi a trebuit să răspundă la întrebarea Cum pledezi în faţa acestor acuzaţii?, ea ştia instinctiv că forul interior al oamenilor are o geografie al naibii de complicată şi de înşelătoare. Ca un canal vechi, în care s-au aruncat atât de multe lucruri de-a lungul anilor, încât nu-i mai vezi fundul. Evident că nu mai este curat, dar cine poate spune de unde vin gunoaiele alea?
   Aşa că ea n-a spus nimic despre Moulson, pentru că oricum nu avea nicio părere. La un moment dat, auzi numele lui McBride, se întoarse în direcţia respectivă şi se alătură unui grup de femei deloc bucuroase să o vadă.
   - Deci cum se simte? vru ea să ştie. McBride? S-a întors în celulă?
   Toate deţinutele amuţiră câteva clipe. Ca şi cum, din punctul lor de vedere, Earnshaw nu avea niciun drept să pună întrebarea asta.
   În cele din urmă îi răspunse Luanne Kingston.
   - Salazar a vorbit prin skype cu Spitalul Leeds General. Crede că va trebui s-o transfere acolo. N-am auzit nimic altceva.
   Privind la chipul serios şi îngrijorat al lui Luanne, n-ai fi zis în vecii vecilor că-i făcuse soţului o operaţie estetică la ouă folosindu-se de o sticlă spartă. Ba chiar ai fi crezut că Luanne era o sfântă.
   - N-aţi auzit? repetă Earnshaw. Atunci de ce vorbiţi despre ea?
   Altă tăcere glacială şi tot Luanne cedă prima.
   - Jess Moulson i-a cântat un cântec de leagăn. Aşa zice Shannon. I-a povestit Rowenei când i-a dus micul dejun.
   - Moulson? Criminala?
   Greu de crezut, plus că McBride era cunoscută pentru poveştile ei fantasmagorice. Probabil că despre asta era vorba.
   - I-a cântat Moulson?
   - Aşa se pare, da.
   - Mi se rupe!
   Expresia de pe chipul lui Luanne spunea că abia se abţine să nu-i zică vreo câteva.
   - Şi nouă, răspunse ea.
   - Bravo! le lăudă Liz şi trecu mai departe.
   Nu se putea hotărî cu ce să-şi omoare timpul. Nu era „de serviciu” în ziua asta, dar se duse totuşi la Grace s-o întrebe dacă nu cumva are nevoie de ea. Nu avea. Deja Dima Juke şi Roz Jacobs sprijineau uşa de la celula ei şi, în fond, Grace nu rămânea niciodată fără ajutoare. Dar Earnshaw tot intră şi îi puse întrebarea.
   Bineînţeles că primi răspunsul aşteptat.
   - Ne descurcăm, Lizzie, îi spuse Grace. Azi eşti liberă, aşa că relaxează-te.
   Îndemnul acesta suna excelent, dar nu şi pentru Earnshaw. Nu citea. Nu consuma droguri. Nu era credincioasă, ca să-şi poată petrece timpul cufundată în rugăciuni. Nu era pasionată de clubul de film, nici de întrunirile Alcoolicelor Anonime şi nici de munca în grădina de legume. Nu mai avea nicio prietenă de când murise Naz. Singura ei metodă de relaxare era să-şi aducă aminte, iar astăzi chiar nu avea niciun chef de asta.
   - Aş putea să fac puţină curăţenie, propuse ea.
   Grace nu s-ar fi uitat altfel la ea nici dacă s-ar fi oferit să-i danseze din buric. Dar se pare că observă ceva pe chipul lui Earnshaw pentru că dădu din cap.
   - Bine, fă curat dacă aşa vrei. Dar în linişte, că vreau să meditez.
   Grace meditând arăta exact ca Grace răstignită pe un scaun, cu picioarele crăcănate şi ochii închişi. Liz se mişca în vârful picioarelor pe lângă ea, mutând fără entuziasm lucrurile dintr-un capăt al mesei sau al raftului în capătul celălalt, pentru ca apoi să le pună la loc. N-avea ce curat să facă aici. Grace îşi ţinea celula într-o ordine desăvârşită.
   Şi se pomeni că se întoarce în trecut. Nu voia, dar nici nu ştia cum să se oprească. Văzu roşu în faţa ochilor. Bucăţi de hârtie igienică, îmbibate cu sânge şi călcate în picioare. O inimă din hârtie creponată. Încheieturile propriilor degete, julite şi îndurerate, după ce lovise de o sută de ori cu pumnul în peretele celulei.
   - Ce-ai zis? o întrebă Grace.
   Gândurile lui Earnshaw se împrăştiară care încotro.
   - Nimic.
   - Parcă ai zis că-ţi pare rău.
   - Ba nu.
   Grace oftă.
   - Gata, Lizzie, încetează! Nu eşti camerista mea. Am o treabă mai bună să-ţi dau.
   - Ce anume, Grace?
   Aceasta se duse la dulapul cu cărţi, de unde luă un carnet. Unul cu coperte elegante, din moleschin, care semăna cu o carte nouă-nouţă.
   - Ultima pagină, spuse ea, întinzându-i-l lui Liz. Rău platnice. Vezi ce poţi să rezolvi.
   Un val uriaş de uşurare şi recunoştinţă se revărsă peste Liz.
   - O să le scutur niţel, promise ea.
   - Sunt convinsă că aşa vei face.
   - Grace?
   - Da?
   - McBride o să mai poată să-şi folosească mâinile?
   - Sigur că da. McBride e pe jumătate irlandeză, Lizzie. E obişnuită cu aşa ceva.
   Tonul lui Grace şi zâmbetul larg care i-au însoţit cuvintele i-au dat a înţelege că era o glumă, aşa că a râs. Iar râsul ăsta i-a alungat o parte din remuşcări. Aşa că Liz Earnshaw a plecat să îndeplinească ordinul lui Grace cu inima mult mai uşoară decât o avusese mai devreme.

15

   Dimineaţa următoare, infirmeria era în fierbere.
   Venise domnul doctor Salazar pentru programul de consultaţii, iar infirmiera Patience DiMarta – „haide să ne respectăm reciproc şi totul va fi bine” – era de serviciu.
   Prioritatea lui Salazar a fost să completeze documentele de transfer al lui McBride la Leeds. Mâinile deţinutei erau într-o stare absolut îngrozitoare şi probabil că avea să piardă un deget, poate chiar două. Sally (aşa îi ziceau deţinutele doctorului Salazar) nu se pricepea prea bine să pună atele atâtor oase şi oscioare rupte şi zdrobite. Şi era clar că o asemenea problemă depăşea şi competenţele lui Sylvie Stock – cu o seară înainte, aceasta pusese destul de prost pansamentele pe care le desfăcea acum Sally ca să le schimbe şi să înlocuiască atelele. Însă nu era decât o soluţie de moment. McBride trebuia să fie transferată. Cât mai repede.
   - Şi zici că a fost un accident? o întrebă doctorul Salazar.
   Tonul lui era bănuitor. Nu şi-l putea ascunde.
   - A căzut o masă peste mine, bâigui McBride.
   Cu foarte mare grijă, Salazar îi întoarse mâna dreaptă – cea mai afectată – ca să-şi vadă şi ea articulaţiile de la degete.
   - Semnele astea, zise el, arătându-i unde să se uite, par a proveni din lovituri separate. Nici măcar nu au fost făcute din acelaşi unghi. Dacă o masă...
   - A fost un simplu accident, Sally, spuse McBride. A fost vina mea, că-s proastă. M-au văzut o grămadă de fete.
   Salazar nu mai insistă. Pe vremuri ar fi făcut-o. Ar fi cerut numele tuturor deţinutelor care, chipurile, ar fi fost martore la accident şi le-ar fi interogat pe câteva ca să vadă dacă relatările lor coincideau.
   Poate că ar fi raportat accidentul. Ba chiar s-ar fi dus la director şi i-ar fi cerut să demareze o anchetă.
   Dar acum nu mai făcea lucruri dintr-astea. Îndelungata experienţă ca doctor de penitenciar îl dezvăţase de asemenea iniţiative. Însă tot se mai gândea la ele, ca şi cum ar fi vrut să nu uite marea diferenţă între ce era el acum şi ce ar fi trebuit să fie.
   După ce McBride a plecat sub escortă, Salazar i-a cerut lui DiMarta să pregătească salonul de carantină cât timp el o chestiona pe Moulson (într-una dintre scurtele ei perioade de luciditate).
   Urma să-i pună întrebări de rutină de genul „în ce zi suntem” sau „când şi unde te-ai născut”. Trebuia să stabilească dacă era întreagă la minte, pentru că, dacă nu era, atunci – printr-o logică bizară care avea de-a face cu legile, nu cu medicina – decizia ei de a se sinucide prin înfometare nu ar fi fost respectată.
   Moulson i-a răspuns corect la toate întrebările. Şi Salazar era oarecum mulţumit de sine, datorită faptului că dăduse dovadă de profesionalism şi empatie pe toată durata dialogului. Nu mai văzuse niciodată un chip ca al lui Moulson. La fel cum făcuse şi Sylvie Stock, cu o noapte înainte, încercă şi el să-şi imagineze cum arăta înainte de operaţiile de reconstrucţie. Probabil că rănile fuseseră unele îngrozitoare, deoarece chirurgia plastică şi reparatorie se dezvoltase foarte mult în ultimul deceniu, ajungând să semene cu un soi de magie. Acum puteai să creezi piele nouă din celule stem şi să redai funcţiile muşchilor prin transferul liber microvascular. Dacă Moulson avusese parte de toate aceste intervenţii şi tot arăta cum arăta, înseamnă că faţa îi fusese arsă până la os.
   Totuşi, indiferent de felul cum arăta, Salazar nu a descoperit nimic în neregulă cu aparatul ei cognitiv, deci nimic care să justifice vreo intervenţie în sinuciderea ei lentă.
   Până la ora 11, ajutat de DiMarta, a mutat-o pe Moulson din salonul principal în camera de carantină (conform instrucţiunilor primite de la director).
  Apoi a întrebat-o pe deţinută dacă acceptă să fie vizitată de Sarah Afanasy, pastorul ecumenic al penitenciarului Fellside. Moulson a refuzat pe un ton politicos, dar ferm.
   Salonul de carantină era el însuşi un spaţiu securizat, aidoma unei carcere în mijlocul infirmeriei. Aşa că doamna pastor ar fi trebuit să se deplaseze ea până acolo, deoarece Moulson era netransportabilă, chiar dacă s-ar fi răzgândit în privinţa sinuciderii.
   Ceea ce nu s-a întâmplat. Când se trezea, era foarte lucidă şi refuza – cu multă politeţe – orice fel de substanţe nutritive, cu excepţia apei. DiMarta îi puse o carafă plină şi două pahare din plastic pe măsuţa de lângă pat.
   Sally se miră la vederea paharelor.
   - De ce două? Doar n-o să primească musafiri? întrebă el în glumă.
   O fracţiune de secundă, trupeşa infirmieră păru cumva jenată.
   - Nici nu mi-am dat seama, spuse ea. A fost un automatism „Umple carafa, pune două pahare”. Nu ţi se pare că tot ce faci... faci fără să te gândeşti?
   - Puterea rutinei, încuviinţă Sally.
   Şi el era extrem de familiarizat cu fenomenul acesta – cu drumurile care se înfundau, cu uşile atât de ruginite că nu mai voiau să se deschidă. Câteodată avea impresia că fiecare decizie de acum era condiţionată de altele, luate cu ani în urmă.
   - Adevărul e că suntem nişte roboţi. Dar nu unii sofisticaţi, ci doar nişte jucării pentru copii, care se mişcă în şănţuleţe deja făcute.
   DiMarta era de-a dreptul şocată.
   - Nici nu m-am gândit la ceva atât de deprimant! Am vrut doar să spun că-i foarte uşor să intri pe pilot automat fără să-ţi dai seama.
  Salazar încercă să se apere, spunând că exact asta voise şi el să sublinieze, dar deja discuţia alunecase pe o pantă neplăcută. Plus că era jalnic în materie de glume.
   Aşa că se uită la Moulson, care adormise din nou. Neştiind ce ar putea să spună ca să destindă atmosfera, doctorul apelă la pantomimă. Umplu cele două pahare cu apă şi mimă o scenă în care Moulson primea un musafir.
   DiMarta izbucni în râs, dar îşi acoperi imediat gura cu palma.
   - Nu-i frumos! spuse ea printre degete.
   - Ce? Ce nu-i frumos?
   Infirmiera îi arătă cele două pahare din plastic.
   - Aşa îl chemi pe Coco. Turnând apă sau vin într-un pahar în faţa unui scaun gol.
   - Cine-i Coco?
   - Un monstru care îi mănâncă pe cei mici şi după aia le ia înfăţişarea.
   - Superb! E o legendă portugheză, nu-i aşa? Nu ştiam că eşti superstiţioasă, Patience.
   DiMarta ridică din umerii ei laţi.
   - E tot o chestie de pilot automat. Am crescut ascultând povestea asta. Noapte de noapte mama mă trimitea la culcare spunându-mi să nu protestez, dacă nu vreau să vină Coco şi să mă mănânce.
   - Dar uite că ai scăpat.
   - Am scăpat. Pentru că nu am protestat. Şi nici nu l-am aşteptat cu masa întinsă.
   Salazar a tot trecut pe la Moulson întreaga zi. Acum era conştientă, acum nu mai era. Însă, în general, nu mai avea putere să vorbească nici atunci când era trează. Însă el oricum a încercat să facă puţină conversaţie, doar ca să-i arate că era acolo şi să-i amintească de faptul că nici ea nu plecase de pe lumea asta. Cel mai mare cusur al morţii este că te face să fii singur chiar atunci când te înconjoară o mulţime de oameni. Iar moartea din acest caz aducea mai multă singurătate decât altele.
   În înţelegerea pur teoretică a lui Sally, înfometarea era o chestiune complicată. Nu îţi aducea sfârşitul într-o manieră lină, ci te purta într-acolo aşa cum te duce o căruţă pe un drum plin de hârtoape. A discutat despre asta cu Patience, care probabil că va avea să poarte aceeaşi povară a responsabilităţii ca şi el.
   - Când te înfometezi, nu te privezi de un singur lucru, ci de o mulţime. Majoritatea oamenilor se gândesc numai la lucrurile evidente.
   - La calorii.
   - Da. Fără aportul de calorii îţi pierzi energia şi nu te mai poţi mişca. La fel, nu mai ai proteinele necesare refacerii celulelor. Dar trupul tău are nevoie de mult mai multe. Pentru că noi suntem nişte maşinării foarte complicate, Patience. Avem nevoie de cloruri pentru stomac. De iod pentru glanda tiroidă. De electroliţi pentru sistemul nervos.
   - Nu-mi place să mă gândesc că oamenii ar fi nişte maşini, ţâţâi DiMarta. Aş prefera să foloseşti o altă metaforă.
   Sally îi înţelese obiecţia, însă era singura metaforă pe care o avea la îndemână.
   - Toate organele tale au propriile urgenţe, care apar când apar. Şi, în cele din urmă, ajungi la catabolism. Şi începi să te hrăneşti cu propria-ţi grăsime, apoi cu muşchii şi ţesuturile: trupul tău va încerca să se dezmembreze ca să aibă ce mânca.
   - Îmi închipui că durerea încetează la un moment dat, spuse DiMarta neîncrezătoare.
   Sally avea de gând să facă tot ce-i stătea în putere ca să nu doară deloc. Moulson refuzase orice tratament, dar nu şi calmantele. Şi, din moment ce oricum era pe moarte, îi putea da oricât de multe.
   Chiar aşa stând lucrurile, situaţia nu-i făcea câtuşi de puţin plăcere.
   Însă asta era meseria lui şi avea de gând să şi-o facă atât cât putea el de bine. Cel puţin, spera că aşa va fi. Îşi cunoştea defectele, iar unul dintre ele era laşitatea. Şi putea veni o clipă în care să fie tentat să privească în altă parte.

16

   - Ai primit o scrisoare, spuse infirmiera Stock.
   Puse pe noptieră plicul alb-gălbui, apoi se îndreptă de şale şi se uită lung la el, cumva neliniştită de prezenţa lui acolo.
   Majoritatea infirmierelor afişau un fel de detaşare plictisită faţă de Jess. Nu însă şi Stock, al cărei interes pentru această pacientă era foarte puternic. Intra destul de des în rezerva de carantină, chiar şi atunci când nu avea nicio treabă acolo. Dar rareori rostea vreun cuvânt.
   - Mulţumesc! murmură Jess.
   O aşteptă să plece şi abia atunci deschise scrisoarea.
   Evident că era de la Brenda. Şi îi frânse inima – deja amorţită şi nesimţitoare la momentul acela. Îi scrisese mătuşii ca să-i explice motivele care o determinaseră să intre în greva foamei. A fost unul dintre cele mai grele lucruri pe care le făcuse ea vreodată, dar nu putea suporta gândul că Brenda va afla de la televizor ce se întâmplă cu ea. Nu Brenda, care fusese ca o mamă pentru ea, atât înainte, cât şi după moartea mamei sale adevărate. Care-i spusese bombonica mea şi apoi drăguţa mea Jess. Care o iubise întotdeauna, indiferent cât de puţin i-a meritat ea dragostea.
   Scrisoarea aceasta era răspunsul Brendei.

   Nu stinge lumina, Jess! Nu-ţi pune capăt zilelor, orice ar zice ei că ai făcut! Nu renunţa la viaţă pentru că alţii spun că ai fi o criminală ori o păcătoasă! Tu singură ştii ce ai făcut şi ce nu ai făcut şi doar ţie trebuie să-ţi dai socoteală, nu lor.

   Exact asta era problema.
   Jess apăsă butoanele patului ca să se ridice puţin. Avea un carneţel şi un pix, pe care i le comandase infirmiera DiMarta de la magazie. Iar acum îşi scrise răspunsul cu litere tremurate, nesigure.

   Să nu vii la mine! Nu vreau să te mai rănesc. Te iubesc nespus de mult, dar aşa e cel mai bine pentru mine. Să nu plângi!

   Scrise adresa pe plic, îl lipi şi îl puse pe noptieră. Timbrul va fi cumpărat din creditul pe care îl avea la magazie şi care deja se apropia cu paşi repezi de zero. La fel ca viaţa ei.
   Deşi lumina din rezervă era puternică şi neîndurătoare, Jess adormi din nou şi nu visă nimic. Aşa aveau să fie următoarea staţie şi destinaţia finală a călătoriei sale.
   Sylvie Stock luă scrisoarea şi o duse la parter ca să o pună în cutia de lângă birourile administraţiei.
   Aceasta era procedura în cazul corespondenţei tuturor pacientelor de la infirmerie. Deci nu se putea spune că Jess ar fi beneficiat de vreun tratament special. Însă o irita la culme că era obligată să facă acum comisioane pentru o ucigaşă de copii.
   Aşa că rupse scrisoarea în bucăţi pe care le aruncă într-unul dintre WC-urile personalului. Gest mărunt, dar care o făcu să se simtă vinovată întreaga zi.
   - Puteţi să stingeţi lumina, vă rog? îi ceru Jess doctorului Salazar în ziua următoare – sau poate după două zile. Mă dor ochii.
   - Trebuie să fie aprinsă ca să te pot consulta, îi răspunse Salazar.
   - Ştiu, dar... după aia. Când rămân singură.
   Doctorul îi îndeplini rugămintea. Şi după aceea, pentru Jess nu au mai existat nici zile şi nici nopţi. Ci doar bezna în care trăia ea acum şi semnalele luminoase care o orbeau de câte ori intrau doctorul sau infirmierele şi se stingeau odată cu plecarea lor.
   Doctorul Salazar începuse să-i administreze tramadol, pentru că simţea dureri mari când se mişca sau încerca să înghită puţină apă.
   Tramadolul îi amorţea durerea, dar o şi ameţea şi-i dădea o senzaţie de greaţă când încerca să-şi mişte capul. De asemenea, îi altera şi percepţia asupra timpului. Sau poate că nu. Poate că ăsta era doar un efect secundar al faptului că nu mai vedea cerul.
   Sunt la închisoare, îşi zise ea aiurea. De parcă închisoarea ar fi fost un fel de drog.
   Şi dacă era, atunci ar fi trebuit să ia o doză mai mică.

17

   - Ce se întâmplă cu bucăţica aia pe care ai băgat-o în infirmerie? îl întrebă Grace pe Devlin-Diavolul. Moulson. Care-i treaba cu ea?
   Nu trecuseră nici 5 secunde de când îl făcuse să ejaculeze şi gardianul-şef încă mai gâfâia, dar se obişnuise cu trecerea abruptă a lui Grace de la sex la afaceri, aşa că se rostogoli pe spate, îşi puse mâinile sub cap şi o privi cum îşi aprinde o ţigară. Îşi putea permite să se relaxeze. Uşa le era păzită de Liz Earnshaw şi Carol Malaca Loomis, aşa că era sigur că nu-i va întrerupe nimeni. Chiar dacă l-ar fi căutat un alt gardian, nu ar fi avut îndrăzneala să se uite pe sub fustele lui Grace.
   - Se sinucide, îi răspunse el cu silă infinită. În singura manieră sută la sută sigură. Greva foamei. Se pare că obligaţia noastră este să ne uităm neputincioşi la ea cum moare.
   - E o formă de protest? vru să ştie Grace, ignorând, ca de obicei, văicărelile lui Devlin.
   Individul avea o grămadă de supărări. Trăia într-o lume unde toţi oamenii voiau cu tot dinadinsul să-l înşele sau să-l insulte sau să-l desconsidere sau să-l ignore. Sau să scape basma curată. După mintea lui, el era bastionul ordinii şi disciplinei, un bastion care nu accepta niciun rahat din partea celorlalţi. Atâta timp cât nu se simţea provocat, Devlin era maleabil ca plastilina în mâinile lui Grace.
   Iar asta îi plăcea ei cel mai mult – sau, cel puţin, îi încuviinţa atitudinea. Devlin era un ins pe care-l puteai citi din prima. Brută era cuvântul care-ţi venea în minte atunci când îl vedeai şi n-aveai nicio şansă să-ţi schimbi părerea după ce-l cunoşteai ceva mai bine.
   Era un bărbat mătăhălos, lat în umeri, cu ţeasta rasă cu multă meticulozitate. Mai presus de orice altceva, Devlin era un om dur. Sau lăsa impresia asta – ca şi cum, dacă l-ai fi despicat, ai fi găsit doar straturi din aceeaşi substanţă tare şi compactă.
   Însă într-o singură privinţă aparenţele erau într-adevăr înşelătoare. Da, Devlin era un tip crud şi violent. După părerea lui Grace, îi plăcea nespus să bruscheze oamenii. Însă avea şi o latură sentimentală. Îi plăcea să creadă că restul gardienilor, subordonaţii lui, îi erau loiali. Că deţinutele îl respectau. Că reprezenta un pivot emoţional pentru oamenii pe care el îi trata cu dispreţ şi vorbe urâte de cele mai multe ori. Îşi crease o viaţă imaginară în care era iubit şi înţeles. Şi poate că asta explica într-un anume fel relaţia pe care reuşise să o aibă cu Grace: pentru el era vorba despre intimitate, în timp ce pentru ea era vorba despre o alianţă.
   Se gândi puţin la întrebarea care i se pusese şi ridică din umeri – dar nu cu iritare, pentru că încă se mai bucura de tihna perioadei postcoitale –, ci cu nepăsare.
   - Nu. Nu crede că i s-ar fi făcut vreo nedreptate. Avocatul ei a făcut cerere să o viziteze ca să discute un eventual apel, dar ea a zis că nu vrea să-l vadă.
   - Atunci de ce o face?
   - Habar n-am. Probabil că o mustră conştiinţa. A pledat nevinovată, dar a luat-o razna în timpul procesului şi aproape a recunoscut că ea l-a omorât pe puştiul ăla.
   Grace nu avu ce să comenteze cu voce tare, dar în sinea ei îşi spuse că îşi merită moartea oricine se lasă distrus de sentimentul de vină. Şi oricum nu merită compasiunea celorlalţi. Sentimentul de vină era unul dintre lucrurile pe care nu le putea înţelege. I se părea la fel de util ca dinţii pentru o găină. Dacă un rău era făcut, atunci era bun făcut. Dacă n-ai vrut să-l faci, atunci nu erai tu de vină; dar dacă ai vrut, atunci trebuie să te împaci cu alegerea făcută.
   Aşa că, pentru ea, Moulson era doar o ciudăţenie care îi făcea scârbă. Atâta tot. Prin urmare, începu să vorbească despre altceva.
   Grace avea trei fete noi pe care trebuia să le înveţe cum să aducă droguri în penitenciar, deoarece toate trei aveau să compară în instanţă în următoarele două săptămâni. Voia să-l convingă pe Devlin să le pună la dispoziţie nişte mijloace de transport. Asta însemna multă muncă şi atrăgea după sine multe discuţii în contradictoriu despre oameni, date, adrese şi sume. Păcat că făcuseră deja sex! Pentru că toată povestea asta îi binedispusese şi îi excitase din nou. Însă Devlin trebuia să facă schimbul de tură şi oricum era deja de 40 de minute în celula lui Grace. Cu multă vreme în urmă conveniseră asupra limitei de 45 de minute şi încercau să nu o depăşească.
   Devlin îşi îmbrăcă uniforma, nu înainte ca deţinuta să-l mai strângă o dată de cocoşel. Amestecând iarăşi afacerile cu plăcerea, ea îi împărtăşi un gând pe care îl avea de mai multă vreme.
   - Cred că acum ne putem permite să ne extindem.
   Devlin nu a fost câtuşi de puţin entuziasmat de idee. Grace îi anticipase reacţia şi din cauza asta deschisese subiectul chiar înainte de plecarea lui. Diavolul prefera viaţa tihnită, în care banii şi plăcerile să-i vină de la sine, fără să fie nevoit să facă vreun efort.
   - Unde? o întrebă el. Deja suntem stăpâni pe tot blocul de celule. Nu avem nicio concurenţă, Grace.
   - Nu vorbesc despre Goodall, ci despre Curie. Dizzy iese în două săptămâni. Asta-i şansa noastră.
   Îl aşteptă pe Devlin să caute noduri în papură. Îi cunoştea obiecţiile şi avea câte un răspuns pentru fiecare.
   Iar el începu cu contraargumentul cel mai evident.
   - Cum rămâne cu Hassan şi Weeks?
   Cele două deţinute erau protejatele lui Dizzy Disraeli şi cu siguranţă că se aşteptau să preia reţeaua de distribuţie după eliberarea ei.
   - Tocmai de asta discutăm acum, spuse Grace. Mă gândesc că Hassan şi Weeks ar putea să aibă un necaz. Unul atât de mare, că va trebui să le bagi la carceră o săptămână sau două...
   Devlin analiză planul în minte, în vreme ce-şi netezea cămaşa.
   - O să fie nevoie de multe aranjamente. Nu mă înţelege greşit, pot s-o fac. Dar ne va costa. Şi pe cine vei pune să vândă? Dacă închid robinetul lui Dizzy, înseamnă că robinetul tău trebuie să fie deja instalat şi să funcţioneze. Altminteri ne pomenim cu sânge pe pereţi.
   - Am nişte fete în minte.
   Şi Grace îi înşiră numele la care se gândise – Ellen Heinz, Sue Calvie, Jasmin Sullivan şi încă vreo două. Dar citea pe chipul lui Devlin că el nu putea să vadă imaginea de ansamblu.
   - O să ai nevoie de cineva care să bage marfa înăuntru. Nu pot să intru una-două în blocul Curie. Mai ales cu juma’ de kil de heroină neagră ascuns sub cămaşă.
   - Asta este, într-adevăr, o problemă, recunoscu Grace. Nu cunoşti nişte gabori de la Curie cu care să discutăm?
   Devlin clătină vehement din cap. Cele şase blocuri de celule din cadrul penitenciarului Fellside erau ca nişte republici independente, fiecare cu propriile activităţi de contrabandă. Grace înţelegea de ce ezită să-şi recruteze colegii: o asemenea discuţie ar fi presupus ca el să-şi arate primul atuurile. Iar asta ar fi fost un risc considerabil.
   Şi, dacă tot ajunseseră la riscuri, Devlin se referi acum la altul:
   - Şi ce facem cu Kenny Treacher?
   Treacher era furnizorul lui Dizzy – individ cu o reputaţie îngrozitoare. Grace îl văzuse de câteva ori când acesta venise în vizită la Dizzy. I se părea genul de om care te-ar ucide fără să-şi schimbe fizionomia care, chiar şi în stare de repaus, aducea cu un măr pădureţ care încercase să se mănânce singur.
   Treacher şi Dizzy se cunoşteau de dinainte de condamnarea ei la închisoare, însă furnizorul avea o relaţie mult mai profundă cu Dominica Weeks, protejata lui Dizzy, pe care el o cunoscuse într-una dintre vizitele făcute la puşcărie şi cu care se spunea că avea de gând să se însoare de îndată ce va fi eliberată. Nu putea fi cumpărat şi nici cooptat în grupul lor. Probabil că deja îşi făcuse planuri pentru a asigura o tranziţie lină în momentul în care Dizzy va preda ştafeta. Sigur, cu Hassan şi Weeks scoase din ecuaţie, Treacher ar fi rămas temporar fără oameni în interior, aşa că nu ar fi avut cum să-l oprească pe cel care i-ar fi furat clienţii. Bineînţeles că s-ar înfuria şi ar încerca să le pună beţe în roate, să le facă probleme şi să încerce să le distrugă afacerea.
   - Mă ocup eu de el, spuse Grace pe un ton nepăsător.
   Adevărul era că orice represalii ar fi pus la cale Treacher, acestea ar fi afectat numai persoanele de la baza scării ierarhice. Şi pe ea n-o deranjau deloc eventualele victime colaterale.
  - Tu gândeşte-te ce curier să folosim. Întreabă în dreapta şi-n stânga. E musai să fie o gardiană. Una cu destulă vechime dacă se poate.
   - Cu ce culoare de păr? mormăi Devlin.
   - Blondă, Dennis. Cu ochi mari. Femeile cu aspect de îngeri se descurcă mai uşor.
   Fix la încheierea perioadei de 45 de minute, Devlin ieşi din celula lui Grace şi trecu printre Earnshaw şi Loomis, care stăteau în poziţie de drepţi, aidoma soldaţilor de gardă la Turnul Londrei. Îşi îndreptă cravata şi îşi aranjă pantalonii ca să le demonstreze că el ştia că ele ştiu ce se petrecuse înăuntru şi că îl durea exact undeva de asta. Apoi se îndepărtă cu paşi ţanţoşi.
   Carol Malaca mimă actul felaţiei până când surprinse privirea goală a lui Earnshaw şi se opri, descumpănită.

18

   Veştile despre criminala care voia să moară s-au răspândit foarte repede prin Fellside.
   Cel mai repede în blocul G, unde Shannon McBride (revenită de la Spitalul Leeds General cu doar nouă degete, atele şi şuruburi la mâinile-i reparate cu multe chinuri şi cu scutire de la muncă pe cel puţin o lună), s-a dovedit un excelent vector de transmisie. Avea impresia că Moulson era proprietatea ei – măcar la nivel narativ – şi o deranja că altele voiau să pună stăpânire pe ea. Aşa că s-a apucat să spună oricui avea chef s-o asculte cum îi cântase Moulson un cântec de leagăn şi ce putere hipnotică avea vocea ei. Povestea asta se cam învechise deja, dar încă mai avea ceva valoare, mai cu seamă când o auzeai chiar de la sursă.
   Shannon şi-a spus povestea la cantină, încercând să condimenteze puţin carnea tocată fără gust din farfurie. Publicul ei era alcătuit din deţinutele de la etajul al doilea, colegele ei de celulă şi alte fete cu care se avea bine. Erau acolo Po Royal şi prietena ei, Kaleesha, bibliotecara din blocul G. Mai era şi Hannah Passmore, singura condamnată pe viaţă de la etajul al doilea. Hannah nu făcea tocmai parte din acest grup paşnic şi mai şcolit, dar fusese la un moment dat colegă de celulă cu Po şi de atunci aveau grijă una de alta.
   - Poate că aşa l-a omorât pe puştiu’ ăla, spuse Po. I-a cântat un cântec de leagăn şi micuţu’ nu s-a mai deşteptat.
   Lui McBride ideea aceasta i se păru extraordinară şi, în mod normal, ar fi fost fericită s-o strecoare în poveste. Numai că ar transforma-o pe Moulson într-un monstru. Când se gândea la noaptea aceea îngrozitoare, cel mai bine îşi amintea cum îi trecuse imediat durerea aia insuportabilă atunci când o luase Moulson în braţe.
   Dar mai avea încă un motiv. Şi anume că la început o confundase cu un băieţel sau îşi închipuise că în salonul infirmeriei era şi un băieţel. Sau cam aşa ceva. Însă partea asta era neclară şi nu părea să ducă nicăieri, aşa că nu a pomenit nimic despre băiat în relatările ei.
   Shannon se gândea la femeile înspăimântătoare din poveştile copilăriei, femei care cântau şi ale căror puteri stăteau tocmai în cântece şi cel mai bine era să nu le asculţi. Sirene şi iele şi alte creaturi asemănătoare. Nu voia s-o bage pe Moulson în grupul lor.
   Dar poate că Moulson avea şi ea un fel de putere, fără să aibă suflet rău.
   - Are o voce foarte ciudată, recunoscu ea. Parcă-ţi intră în oase şi vibrează de acolo.
   - Dacă are un vibrator, poate că o să mi-l împrumute şi mie, spuse Kaleesha.
   Comentariul acesta îi aduse o lovitură de cot în coaste din partea iubitei sale, totodată şi actuală colegă de celulă.
   - Să nu care cumva să te prind că te apropii de ea, curvă neruşinată ce eşti! o admonestă Po.
   Hannah Passmore clătină indispusă din cap.
  - Cântă, spuse ea cu dispreţ. De ce cântă?
   - Poate că nu se poate abţine, sugeră McBride, apucându-se din nou să înflorească povestea. Avea ochii niţel cam sticloşi. Ca şi cum ar fi fost în transă. Ca şi cum cântecul ăla i-ar fi ieşit din gură, oricât de mult s-ar fi împotrivit ea.
   - Ce ţi-a cântat? o întrebă Po.
   Multe cântece, dar singurul pe care şi-l mai amintea Shannon era „Time After Time”, din repertoriul lui Cyndi Lauper. Amănuntul acesta siropos căzu pe urechi surde, aşa că îşi propuse să pomenească alt titlu data următoare când i se va mai pune întrebarea asta. La urma urmei, cântecul nu era aşa de important.
  Importantă era povestea ori, mai bine zis, reacţia pe care o declanşa povestea. Aşa că era dispusă să adapteze detaliile la nevoile şi preferinţele publicului său.
   Lui Shannon îi plăcea nespus atenţia de care beneficia în urma poveştilor. Şi îi mai plăcea şi cum poveştile ei se răspândeau după aceea. Aşa avea sentimentul că ea este centrul vieţii din blocul de celule Goodall – ca o frumoasă a balului. În alte privinţe, abia dacă era băgată în seamă. Şi era conştientă de asta. La fel fusese şi înainte să ajungă la Fellside.
   Familia a dezmoştenit-o imediat ce a fost arestată – imediat ce s-a aflat că era acuzată de trafic de droguri. Iar logodnicul a lepădat-o ca pe o măsea stricată. La Fellside nu a vizitat-o nimeni şi nu a primit nici măcar o singură scrisoare. Golul lăsat de ea în lumea de afară se închisese la loc, fără a o mai include şi pe ea. Aşa că a început să spună poveşti şi, cât timp avea ascultători, reuşea să se convingă singură că avea şi prietene.
   Iată că, după noaptea procesului cu Caseta, chiar s-a pomenit înconjurată de prietene. Femei care niciodată până atunci n-o învredniciseră nici măcar cu o privire se opreau acum lângă celula ei doar ca să stea de vorbă sau ca să o invite la un joc de Connect 4 sau de remi în „sala de bal”. Aşa că ea le dădea la schimb poveştile – întrucât altă conversaţie nu ştia să facă. Şi, exact ca o pisică, torcea de bucurie că o asculta şi pe ea cineva.
   Moulson era o poveste bună, aşa că Shannon a cizelat-o şi i-a dat lustru. Însă niciodată nu era sigură de reacţia pe care avea s-o stârnească. Foarte puţine dintre deţinutele de la Goodall dădeau crezare părerilor exprimate în presă despre Criminala din Infern, însă ştiau că murise un copil, iar asta nu le plăcea deloc. Aşa că li se părea echitabil ca Moulson să moară la rândul ei.
   Evident că erau şi unele mult mai pragmatice. De exemplu, Harriet Grace. Se zvonea că intermedia pariuri pe cât timp mai avea de trăit Moulson. Pentru orice perioadă mai lungă de 6 săptămâni, cota era de o sută la unu. Însă nicio deţinută din Fellside nu voia să accepte un asemenea pariu.
   Shannon spera din inimă că Moulson se va răzgândi şi va renunţa la sinucidere. Avea mai multe motive ca să-şi dorească asta. În primul rând ar avea şansa de a-i putea mulţumi pentru că o ajutase să treacă cu bine de noaptea aceea cumplită.
   Plus că o poveste cu un final neaşteptat este o poveste foarte bună.

19

   A mai trecut o săptămână şi Jess tot nu s-a răzgândit.
   Murea încet – centimetru după centimetru, gram după gram. În săptămâna a treia depăşise bariera durerii, iar acum era amorţită şi aproape că nu mai simţea nimic. Cu excepţia momentelor când încerca să înghită puţină apă sau să vorbească – adevărată agonie din cauza infecţiei fungice de sub limbă.
   - Pot să te tratez, îi spusese domnul doctor Salazar când i-a ridicat capătul limbii cu o spatulă şi a dat de carnea umflată şi lividă. Nu văd de ce ar trebui să suferi în halul ăsta.
   De fapt, s-a oferit de mai multe ori să o ajute. Ultima dată, aproape că o implorase să-i dea voie. Jess înţelegea cât de mult îl doare faptul că trebuia să stea cu mâinile în sân şi să se uite la ea cum se chinuieşte din cauza unei afecţiuni pe care el o putea vindeca. Însă nu era sigură de voinţa ei. Curând aveau să se întâmple lucruri mult mai rele. Şi dacă acum accepta tratamentul, cum ar putea să fie convinsă că mai încolo îl va refuza? Nu cumva ar crea acum un precedent, pe care l-ar putea invoca doctorul dacă ea nu va mai fi în stare să vorbească?
   Mai bine să îndure durerea până când nu va mai conta nimic.
   Tramadolul o ajuta cât de cât – nu-i calma prea mult chinurile, dar măcar nu-şi mai dădea seama de trecerea timpului. Efectele medicamentului se accentuaseră pe măsură ce Jess scădea în greutate şi organismul ei devenea tot mai slăbit. Acum, ori de câte ori Salazar sau una dintre infirmiere îi făcea injecţia, avea senzaţia că se transforma într-o plută de undiţă, aruncată în ape adânci şi negre. Încet, foarte încet, ieşea din nou la suprafaţă şi se pomenea că o altă infirmieră era de serviciu şi că trecuse deja o jumătate de zi.
   Odată, când şi-a revenit după una dintre aceste stări de pierdere a lucidităţii, a fost convinsă că nu este singură în cameră. La fel ca în prima noapte, petrecută în salonul principal al infirmeriei. Însă convingerea ei de acum era mult mai fermă. Cineva se mişca la căpătâiul patului ei. A aşteptat ca persoana respectivă să-i intre în raza vizuală, dar a aşteptat în zadar. Se mişca într-o parte şi în alta în spatele ei – şi îi auzea paşii, uşori şi neregulaţi. Îi era greu să-şi imagineze ce făcea acolo. Sărea? Dansa? Împingea ceva de-a lungul podelei fără să-şi folosească mâinile?
   Poate că ar fi îndrăznit să îi vorbească, dar ştia cât de tare ar fi durut-o dacă şi-ar fi mişcat limba plină de ulceraţii. Aşa că i-a făcut cu mâna – o umbră de gest şovăielnic, abia ridicându-şi degetele de pe aşternuturi.
   Paşii s-au oprit chiar lângă umărul ei şi rama patului a scârţâit ca sub o apăsare. Musafirul nevăzut şi-a tras nasul – ca şi cum i-ar fi fost plin şi trebuia să şi-l sufle – şi apoi s-a auzit un foşnet stins. Jess şi-a imaginat că îşi freca obrazul. Sau poate se scărpina.
   Cu cât se prelungea tăcerea, cu atât părea mai puţin probabil să fie întreruptă de străinul din rezerva ei. Iar acum liniştea era deplină, făcând-o să se întrebe dacă nu cumva îşi imaginase toate sunetele acelea. Poate că aceste senzaţii nu fuseseră decât nişte rămăşiţe ale binecuvântatei uitări de sine pe care i-o ofereau calmantele.
   Însă imediat a simţit şi altceva: un curent de aer lângă obrazul ei.
   Musafirul încă mai era acolo, atât de aproape, că-i simţea răsuflarea.
   A întors capul, dar foarte încet, ca să reducă pe cât posibil scrâşnetul dureros al muşchilor nefolosiţi.
   Nu era nimeni acolo. Nu era nimic în spatele patului. Nici nu s-ar fi putut, pentru că patul era lipit de perete. Nu exista acel spaţiul în care s-ar fi mişcat musafirul ei nevăzut.

20

   - Zici că nu mai are mult?
   Devlin se săturase până peste cap de divagările lui Salazar. Se săturase până peste cap şi de infirmeria aia. Şi de faptul că-i transpirau la greu ouţele în nădragi din cauză că blocul administraţiei nu era prevăzut cu aparate de aer condiţionat şi valul de căldură se făcea din ce în ce mai fierbinte. Nu voia decât un răspuns direct. Dar afurisitul ăsta de felcer, care nu se pricepea decât să prescrie calmante, se ferea să i-l ofere.
   - Nu spun decât că a atins un punct critic, repetă a zecea oară Salazar, ridicând din umerii gârboviţi. Următoarele 48 de ore sunt cruciale.
   - Cruciale?
   - Decisive.
   - La naiba, omule! Foloseşti 10 cuvinte diferite ca să-mi zici aceeaşi tâmpenie! O să moară sau nu?
   Doctorul tresări, dar îi evită privirea lui Devlin. Gardianul-şef ştia că Sally e un căcăcios. Genul acela de laş incapabil de atitudini categorice în orice privinţă, incapabil să-şi exprime opiniile. Defect ironic, pus în evidenţă de ţeasta mare şi în formă de cartof, dându-i un aer impunător şi ferm. Odată ca niciodată, chiar dăduse dovadă de ceva perseverenţă. Însă timpul îl transformase într-un individ care se ferea cu iuţeală din drumul tău, exact aşa cum făcea şi acum.
   - Nu vreau să discut despre asta, îi răspunse el lui Devlin.
   - Ba ai să discuţi, Sally! Dacă nu cumva vrei să avem o altă discuţie. Discuţia aia despre cum ţi-ai vârât tu labele în borcanul cu miere. L-am putea informa şi pe director.
   O scurtă perioadă, Sally luase medicamente din rezerva penitenciarului. Asta fusese pe vremea când pe soţia lui, Leah, o ucidea cancerul şi el îi administrase calmantele pentru a-i uşura drumul spre tărâmul de dincolo. Devlin descoperise o factură pe care doctorul o aruncase după ce o falsificase cu ajutorul unui tuş corector şi al unui fotocopiator. Acum Devlin avea atât factura originală, cât şi copia contrafăcută într-un dosar pus bine în biroul său. Păstrase secretul lui Salazar, dar îi cerea acestuia tot felul de contraservicii în mod regulat. Deocamdată totul mergea bine. Şi el era convins că aşa va merge şi în continuare pentru că asta era doar jumătate din atuul lui. Cealaltă jumătate era Naseem Suresh, la care Devlin nu se referea niciodată, deoarece ştia că nu trebuia să o facă.
   - Şi dacă tot vorbim despre automedicaţie, adăugă el, continuându-şi argumentaţia, în caz că mai era nevoie, ce ai pentru mine?
   Salazar se duse la dulapul cu medicamente, îl descuie şi scoase de acolo trei cutii alb cu roz, cu mialgin. Fără vreun alt cuvânt, Devlin le vârî repede în buzunar. Lua ocazional mialgin încă de când venise la Fellside – sau, mai degrabă, încă de când se înhăitase cu Grace – dar era mult prea isteţ ca să treacă pe diamorfină. Câte o jumătate de tabletă de mialgin îi dădea senzaţia unui futai lent şi îndelungat, aşa că se înţelegea de minune cu medicamentul acesta. Din observaţiile sale zilnice, ajunsese la concluzia că heroina nu avea asemenea maniere alese.
   - În regulă, zise el, bucuros că fusese restabilită ierarhia firească. Acum, lasă gluma la o parte şi spune-mi când o să dea colţul curva aia.
   Dar nici acum Salazar nu vru să-şi ia vreun angajament.
   - Moulson e din ce în ce mai slăbită, sună răspunsul lui. Probabil că o să-i cedeze un organ important cândva, în zilele următoare. Iar eu nu voi interveni decât la cererea ei. Şi dacă ea mi-o va cere...
   Devlin nu mai înţelegea nimic.
   - Am crezut că nu mai e în stare să vorbească.
   - Nu mai e, îi dădu dreptate doctorul. I-ar fi foarte greu. E o tragedie ce se întâmplă în gura ei. Dar încă îşi dă seama unde se află. Cel puţin o parte din timp. Şi nu-i imposibil să spună... unul sau două cuvinte sau să facă vreun gest pe care eu să-l pot interpreta drept cerere.
   - Un gest pe care tu să-l poţi interpreta? spuse rar şi apăsat Devlin.
   - Da.
   - Ei, uite ce sfat îţi dau, Sally. Nu interpreta nimic!
   - Să nu...
   - Interpretezi. Lasă natura să-şi urmeze cursul.
   Doctorul avea pretenţia să-i fie respectate părerile, dar se pare că nu prea avea sorţi de izbândă în cazul acesta.
   - Îmi cunosc responsabilităţile, Dennis. Sunt angajatul penitenciarului, însă lucrez pentru binele pacienţilor mei, la fel ca oricare alt doctor.
   - Păi, exact asta îţi cer să faci, cretinule! Asta e ce vrea ea, corect? Iar directorul ţi-a zis să nu te bagi. Şi eu îţi spun acum acelaşi lucru.
   - Dar dacă se răzgândeşte...
   Devlin îi puse mâna pe umăr – ca un tată, deşi Salazar era cu 10 ani mai în vârstă.
   - Ajut-o să nu-şi piardă curajul, spuse el.
   Sally nu mai zise nimic. Dar era ceva pe chipul lui care aducea a sfidare. Devlin nu se lăsă păgubaş. Strângându-l tare de umăr, îşi apropie faţa de a lui.
   - Mai ţii minte ce s-a întâmplat ultima oară când ai mai vrut să-ţi impui părerile? mârâi el.
   - Da, răspunse Sally. Normal că ţin minte.
   - Nu vrem să se mai repete situaţia aia, nu-i aşa?
   Doctorul bătu foarte repede din pleoape.
   - Păi, nici nu ar fi posibil, spuse. Nu... nici nu există comparaţie între cele două cazuri.
   Şi atunci a intrat infirmiera Stock, păşind atât de încet, că niciunul nu o auzi.
   - Să nu uiţi, Sally! spuse Devlin. Femeia aia a omorât un copil. L-a prăjit. Într-o lume perfectă, acelaşi lucru ar trebui să i se întâmple şi ei. Să ajungă ca o friptură de duminică uitată prea mult timp pe grătar. Oamenilor ca tine nu le pasă decât de bunele lor intenţii. Vezi undeva o bubă şi îi dai cu alifie. Vezi undeva o boală şi faci o injecţie.
   - Nu pricep unde baţi, Dennis, şopti Sally.
   Pleoapele îi fâlfâiau în continuare ca semnalele luminoase de la trecerea peste calea ferată.
   - Îţi spun eu unde bat: există unii oameni care sunt ca nişte boli. Nu faci deloc bine dacă încerci să-i ţii în viaţă. Doar îngroşi căcatul prin care mergem cu toţii.
   - Nimeni nu este ca o boală. E urât să spui una ca asta.
   Devlin clătină din cap cu un fel de dispreţ trist.
   - Mă rog, nu are nicio importanţă. Dacă o mai duce mult, poate că am să iau o pungă de plastic şi am să închid eu casa de pariuri.
   Se întoarse şi dădu cu ochii de Stock. Însă nu păru câtuşi de puţin îngrijorat că fusese auzit. La Fellside nu erau prea mulţi oameni de care Dennis Devlin să se teamă, iar Stock nu făcea parte dintre aceştia.
   - Bună, Sylvie! o salută el. Bagă-i minţile în cap idiotului ăstuia, te rog!
   Şi ieşi, lăsându-l pe Salazar să-şi panseze demnitatea rănită, înainte de a închide uşa în urma lui, îl auzi pe Sally:
   - Individul ăsta e pur şi simplu o brută! Nu-l lua în seamă, Sylvie.
   Nu mai auzi şi răspunsul infirmierei. Dar ştia cam ce-i trece prin cap. I se părea că seamănă cu el, că este o femeie care nu tolerează cretinii şi care îşi dă seama imediat când are de-a face cu unul dintre ei.

21

   Stock era de serviciu. Urma să aibă grijă de pacientele din infirmerie până la 8 dimineaţa, când avea să o schimbe domnul doctor Salazar. Iar vorbele lui Devlin nu i-au dat pace nici măcar în orele târzii din noapte.
   Stock era o femeie cu convingeri ferme, cele mai multe, conservatoare. Nu putea să-i sufere pe homosexuali, pe imigranţi şi pe oamenii care, după părerea ei, aveau pretenţia să primească mai mult decât meritau. În pofida ateismului său, îi plăceau nespus seriozitatea morală a religiilor şi persoanele religioase. I se părea că aceştia aveau opiniile cele mai corecte asupra majorităţii chestiunilor de natură socială.
   Iar dintre chestiunile acestea, cel mai mult o deranja abuzul împotriva copiilor. Jimmy Savile i se părea un om mult mai îngrozitor decât Hitler, pentru că mare parte dintre victimele Führerului măcar fuseseră în stare să-i riposteze. Dar un copil? Ce poate să facă un copil atunci când îl molestează un adult? Nimic.
   Se gândi la deţinutele condamnate pentru abuzuri de natură sexuală şi care acum erau închise în blocul Dietrich. Nu le văzuse niciodată pentru că Dietrich era un fel de stat în stat. Cu propriul personal medical, pregătit să facă faţă nevoilor speciale ale nebunelor şi bestiilor. Probabil că aşa era mai bine: pentru că Stock nu era convinsă că ar fi putut să îngrijească vreo pedofilă bătută măr de colegele ei de puşcărie.
   Într-o bună zi o să aibă loc o revoltă şi la Fellside. Sylvie ştia bine că atunci se plătesc toate poliţele. Iar protecţia – asigurată, evident, din banii contribuabililor – de care se bucurau ucigaşele şi violatoarele de copii nu mai înseamnă nimic în astfel de momente.
   Dar aceasta era o perspectivă foarte îndepărtată. Aici şi acum, în grija ei pe perioada nopţii, se afla Jessica Moulson, Criminala din Infern. Cu mâinile mânjite de sângele unui copil. Acesta era motivul pentru care Stock nu se putea gândi decât la monologul lui Devlin, rostit în faţa doctorului Salazar.
   Dorea doar să încline foarte uşor balanţa justiţiei. Nimic mai mult. Şi refuza să recunoască asta chiar şi faţă de sine însăşi. Păcatul primordial de care se făcea vinovată era acela al omisiunii. Ar fi trebuit să-i ungă cu vaselină buzele lui Moulson din două în două ore, ca să nu se usuce şi să crape şi mai rău decât crăpaseră deja. Dar nu s-a deranjat s-o facă. Iar atunci când s-a golit sticla cu apă a lui Moulson – aceea prevăzută cu o tetină pentru ca deţinuta să poată bea fără să-şi mişte capul –, nici nu s-a gândit să o umple la loc.
   Însă lucrurile astea mărunte au declanşat ceva mai puternic în sufletul ei – şi, oricât de tare o speria gestul ei, l-a făcut oricum.
   Atunci când i-a luat temperatura lui Moulson, i-a înfipt termometrul sub limbă cu o forţă deloc necesară. Iar când a venit vremea să-i administreze calmantele, s-a purtat mult mai brutal cu ea decât ar fi fost cazul.
   I-a ridicat piciorul, numai piele şi os, şi l-a răsucit, căutând o venă potrivită. I l-a îndoit cu putere, aşa cum îndoi un copan de pui atunci când vrei să-l desprinzi din articulaţie. L-a strâns prea tare de genunchi şi de gleznă. Şi-a dat seama cât de uşor i-ar fi fost să-i scoată tibia de la locul ei. Pentru că şi aţa era acum mai groasă decât muşchii nenorocitei ăleia.
   Dar a alungat iute gândul acesta cumplit, prefăcându-se că nu o excitase absolut deloc. Avea o treabă de făcut şi intenţiona să o facă.
   Doar era o profesionistă!
   În cele din urmă găsi o venă chiar în zona inghinală. Se vede treaba că acolo Moulson nu mai apucase să-şi injecteze droguri.
   Stock văzuse narcomane cu semne pe toată suprafaţa corpului. Ba odată chiar tratase o deţinută care se orbise singură atunci când îşi făcuse injecţia fix în sclerotică. Şi mai cunoscuse o alta, care obişnuia să-şi injecteze drogurile în limbă, pe care şi-o lega cu aţă dentară. Aşa că nu o mai mira nimic. Se făcuse infirmieră ca să aline durerile oamenilor, iar la Fellside nu văzuse decât femei care comiteau atrocităţi împotriva propriilor trupuri. Şi nu putea suporta aşa ceva.
   Frecă cu antiseptic partea interioară a coapsei lui Moulson şi pregăti seringa hipodermică. Folosea un flacon de tramadol cu mai multe doze, aşa că vârî acul prin dopul din cauciuc şi trase cantitatea necesară de medicament.
   Apoi înfipse vârful acului în zona inghinală a lui Moulson şi îi injectă calmantul. La fel ca atunci când îi luase temperatura, şi acum se purtă cu mult prea multă brutalitate, însă fără să vrea s-o rănească. Îşi imagina doar că prin vârful acului îi va putea transmite toată ura pe care o simţea faţă de ea. Şi apăsă pistonul seringii de parcă ar fi detonat o bombă.
   Nu-şi dădu seama de greşeala făcută decât atunci când trase acul şi sângele începu să ţâşnească din înţepătura lui. Violet-închis şi mult roşu, mai strălucitor şi mai bogat. Plus că era mult prea mult şi curgea în voie pe coapsa lui Moulson şi pe cearşaful de pe pat.
   Nu era bine. Nu era bine deloc. Probabil că îi făcuse tramadolul în arteră.
   Stock îşi muşcă tare buza inferioară, neputând însă să-şi împiedice geamătul involuntar. O clipă, rămase literalmente paralizată de spaimă. Ce lucru oribil făcuse – genul de greşeală care-ţi poate distruge cariera! Ba mai mult de atât: care poate distruge o viaţă!
   Orice injecţie făcută în arteră este deosebit de periculoasă din cauză că duce la o concentraţie foarte mare a medicamentului folosit în plan local, adică în ţesutul străbătut de artera respectivă. Ţesutul coapsei lui Moulson urma să se umfle, iar fluxul sangvin avea să fie grav perturbat. Probabil că durerea nu va dura prea mult – doar câteva minute –, însă va fi incredibil de intensă. Pe termen lung, va apărea riscul de cangrenă, deoarece va muri o parte din ţesutul acela mult prea umflat şi privat de irigarea cu sânge. Iar dacă murea suficient de mult din el, piciorul trebuia să fie amputat.
   Însă desigur că în cazul acesta nu exista niciun fel de termen lung. Moulson ar putea foarte bine să moară în următoarele câteva minute din cauza unui infarct miocardic provocat de un cheag de sânge.
   Stock se îndepărtă de pat, apucându-şi cu mâna stângă încheietura celei drepte, de parcă seringa goală ar fi devenit brusc prea grea şi avea nevoie de ambele mâini ca să o ţină. În cap îi răsunau puternic sute de alarme, iar impulsul de a fugi de acolo era copleşitor. Dar nu putea s-o facă. Acum sângele se prelingea pe pielea cenuşie, marmorată a pulpei lui Moulson. Pata aproape perfect rotundă de pe cearşaf se făcea tot mai mare.
   Din senin şi absolut fără nicio legătură cu această criză, Stock îşi aduse aminte cum îi citea soţul ei, Ron, din Vechiul Testament. Moise a despicat stânca şi din ea au curs şuvoaie de apă peste pământ.
   Încercă să se adune. Se repezi la cel mai apropiat dulăpior de prim-ajutor şi luă de acolo un pacheţel sigilat cu feşe sterile. Se întoarse cu el la Moulson, dar cumva avea sentimentul că nu ea făcea toate mişcările acelea, ci o străină. Apăsă cu degetul înţepătura din piciorul deţinutei, în timp ce desfăcu pachetul cu dinţii. Faşa era îmbibată cu acid tranexamic, care ar fi trebuit să oprească sângerarea.
   Cincisprezece minute ţinu pansamentul apăsat pe rană, până când începu să o doară degetul. Moulson se mişca şi scâncea în somn. Trupul împuţinat îi era străbătut de trepidaţii uşoare. Chiar dacă simţea durerea, calmantul nu-i dădea voie să se trezească din narcoză.
   Trebuie să plec de aici. Trebuie să plec chiar acum. Nu mai pot să rămân în camera asta.
   O parte din ea ştia prea bine că fuga nu-i va fi de niciun folos – că orice va face, greşeala asta se va repercuta asupra ei. Însă o cuprinsese o panică animalică. Aşa că se apucă şi curăţă locul cât putu ea mai bine. Cu mâini aproape paralizate, schimbă cămaşa lui Moulson şi cearşafurile. Luă feşele îmbibate cu sânge şi ambalajul lor, le băgă într-o pungă şi le ascunse bine în geanta ei din sala de recepţie. Din păcate, nu putea să ia şi aşternuturile. Acestea vor ajunge a doua zi la spălătorie, la fundul unui sac unde poate nu le va observa nimeni.
   Puse mâna pe clanţă.
   Şi atunci se trezi la realitate. Rămase, în faţa uşii, ca legată de priponul invizibil al conştiinţei, al spaimei şi al pragmatismului. Nu avea de ales: trebuia să rămână acolo până la final.
   Şi să spere că Moulson nu va muri, deşi merita să moară.

22

   O amintire, scoasă din context.
   Sau poate contextul a fost acul înfipt în coapsa ei. Amintindu-i de alte injecţii – consensuale, însă – din nişte vremuri care ar fi putut fi considerate mai fericite, în ciuda tuturor lucrurilor petrecute atunci.
   - Nu ştiu, a zis Jess.
   - Ce nu ştii?
   Gura lui John era schimonosită într-un rânjet ciudat. De parcă el ar fi ştiut deja ce urma ea să spună şi abia aştepta s-o audă, pentru că era de-a dreptul comic.
   - M-am lăsat, i-a spus Jess.
   Prescurtare pentru multe altele.
   Şedeau pe duşumea, cu picioarele încrucişate. Luminile erau stinse. Televizorul era pornit, dar cu volumul dat la zero. O muzică suavă se auzea de la iPod. „The Trouble I’m In”, cântat de Gavin Rossdale – semn deloc bun. Însă ei tocmai ce mâncaseră un curry, băuseră câte o sticlă de bere King Cobra şi se desfătaseră cu o îngheţată Cherry Garcia. Acum John voia să mai împartă şi altceva cu Jess şi părea că nu mai are răbdare.
   - Dacă te-ai lăsat, a început el să o convingă, înseamnă că la un moment dat te-ai drogat. Altminteri, de ce anume să te fi lăsat? Ai mai făcut asta şi înainte.
   - Nici nu vreau să mă ating de chestia asta! a protestat Jess.
   Chestia asta era o pungă mică, plină cu China White. Chestia asta era infinit mai tare decât orice drog pe care-l folosise ea vreodată.
   Aşa că a încercat să-i explice.
   - O vreme am luat oxicodonă. Şi am avut nevoie de mult timp ca să mi-o scot din organism. Iar tu îmi dai acum heroină... Zău, John, nu-i deloc genul meu.
   Dar el zâmbea în continuare.
   - Ştii care-i substanţa activă din oxicodonă?
   - Nu.
   - Este diacetilmorfina. Exact ceea ce se găseşte şi în heroină, înţelegi? Deja ai luat opiacee. Asta e cam acelaşi lucru. Iar aşa cum o iau eu, nici nu-mi bag prea multă în organism. Doar îmi produce starea euforică foarte rapid. Uite, am să-ţi arăt cum se face. Fără garou, fără lingură, fără seringă.
   - N-avem nevoie de prostiile alea. E o treabă cerebrală!
   Lui John îi plăcea să încingă capătul unui tub din acelea din sticlă, în care pun vânzătorii de flori tijele trandafirilor. Şi i-a demonstrat, înfierbântând praful alb cu flacăra unei brichete Bic, până când tubul s-a umplut cu un fum alb şi cremos, arătând ca un piure de cartofi.
   A tras o dată, apoi i-a întins lui Jess tubul, transformat într-un caleidoscop alb.
   - Haide, iubito! i-a şoptit el. Nu mă lăsa singur!
   Atunci au trădat-o amintirile senzaţiilor acelora de bine. Şi dorinţa a trădat-o. Aşa că l-a lăsat să-i lipească tubul de buze. A inhalat. Foarte puţin la început. A doua inhalare a fost mai profundă. De aici a pornit totul – puţin câte puţin, dar inexorabil spre deznodământul de acum:
   acul
   prima dată când John a lovit-o şi şi-a cerut scuze
   prima dată când John a lovit-o şi i-a spus că era vina ei
   pierderea prietenilor
   pierderea slujbei
   incendierea apartamentului
   uciderea lui Alex Beech.

   Jess simţise înţepătura acului, dar îşi imaginase că era doar un vis. Durerea aceea scurtă şi ascuţită care-i promitea atât de multă plăcere – rămăşiţă a trecutului ei care ar fi trebuit să dispară pentru totdeauna.
   De zile bune alterna între perioadele de luciditate şi cele de inconştienţă, aşa că nu-şi mai putea da seama unde i se terminau visele şi începea lumea reală. Totul era doar un lung pelerinaj printr-o mlaştină de stări sinestezice. Iar singurele lucruri pe care se putea bizui în acel univers înceţoşat erau mareele provocate de fiecare doză de tramadol – cufundarea în bezna aceea profundă, unde totul era încântător şi aproape inexistent; urmată de revenirea treptată într-un loc mai cunoscut, plin de durerea surdă şi electricitatea statică a sistemului nervos.
  Când doza de tramadol îşi făcea efectul, senzaţia era una de cufundare în neant, iar Jess i se abandona cu totul, la fel cum se abandonase înainte dulcii arsuri a heroinei. Însă acum era altfel.
   Drumul era unul cu multe izbituri şi ciocniri, la fel ca atunci când vrei să răzbaţi printr-o mulţime agitată, iar după aceea, deşi continua să se scufunde, parcă se mai scufunda şi altceva împreună cu ea. Mai multe altceva-uri. Incandescente şi tăioase.
   Durerea se tot înteţea, îndreptându-se spre un maxim groaznic, de-a dreptul imposibil. Iar ea tot continua să se rostogolească spre acele adâncuri. Cum de poate să doară ceva atât de tare?
   Ar fi vrut să plângă, dar nici măcar de asta nu mai era în stare. Se afla într-un loc lăuntric, unde nu existau sunete, ci doar un unic sentiment, care umplea toate colţurile acelui univers. Ea era un bulgăre de zăpadă în iad, rostogolindu-se iar şi iar, înfăşurându-se din ce în ce mai mult în durere.
   Însă locul acesta nu semăna cu iadul, aşa cum şi-l imagina ea.
   Cădea printr-un haos clocotitor de forme care explodau unele din altele, doar ca să se contopească din nou, într-un ciclu nesfârşit.
   Chipuri, dealuri şi coridoare lungi şi întortocheate. Labirinturi instabile făcute din ceva şi din nimic şi apoi iar din ceva. Gravitaţia şi distanţa se modificau în fiecare clipă, umplând-o cu un soi de greaţă imaterială.
   Era un loc de proporţii infinite. Fără margini sau hotare. Dar după multă, foarte multă vreme – ore sau ere – altceva îi apăru în faţă. Sau poate dedesubt. Un cerc neregulat, la fel de negru ca luna atunci când acoperă soarele. Nu conta ce era, conta doar că avea să cadă în el. Chiar dacă ştia că se află într-o lume himerică, tot o îngrozea hăul acela căscat înaintea ei. Probabil că aşa arăta moartea.
   Jess încercă să întindă mâna ca să se apuce de ceva şi să-şi poată încetini căderea sau chiar să se oprească. Dar descoperi că nu mai avea mâini. Şi nici trup nu mai avea. Fusese redusă la o senzaţie care zbura precum o cometă printr-o imensitate mută.
   Însă o senzaţie presupunea existenţa unor simţuri. Iar simţurile presupuneau existenţa unui trup. Toată povestea asta nu era decât un vis, corect? În vis poţi avea orice, poţi fi orice. Dă-mi nişte mâini! strigă disperat gândul ei. Şi atunci simţi o vagă mâncărime acolo unde ar fi trebuit să-i fie mâinile sau unde aveau să-i crească.
   Prea târziu să continue experimentul! Ajunsese la acelaşi nivel cu cercul acela negru, mai mare şi mai aproape de ea decât i se păruse la început. Şi trecu prin el ca o săgeată, intrând într-un puţ învăluit într-o beznă monotonă. Oceanul dispăruse. De jur împrejurul ei nu mai era decât neantul. Neantul şi durerea.
   Şi acceleraţia. Abisul acela avea propria-i gravitaţie. Şi o revendica pe ea, pe Jess. O strângea la piept cu mâini invizibile şi ea nu i se putea împotrivi.
   Ba eu pot, spuse o voce. Ţine-te bine!
   O prinse ceva venit de deasupra şi o trase. La început, atingerea aceea a fost uşoară ca un fulg, dar ineficientă. Hăul refuza să-i dea drumul.
   Totuşi forţa aceea nouă nu se dădu bătută. Se întoarse şi o agăţă din nou pe Jess, ca pe un peşte în undiţă. Şi o învârti. Puţin câte puţin, dar cu îndârjire, repetând mişcările iar şi iar. Jess era trasă în lateral. Plesnită de forţe contrare. Avântul pe care-l acumulase se topea acum în unde convulsive, care dansau şi treceau drept prin ea.
   O clipă forţele acelea se echilibrară şi căderea îi fu frânată. Dar imediat porni iar în jos... cel puţin aşa i se părea ei.
   Şi ateriză pe ceva dur.
   Din reflex, vru să se arunce pe burtă, numai că în jur nu era nimic pe care să-şi poată pune în practică acest reflex, aşa că rămase nemişcată.
   Dar unde se afla? N-avea cum să-şi dea seama. N-avea cum să afle dacă tocmai fusese salvată ori căzuse pradă monstrului din abisul acela.
  Ştia doar că nu era singură. Simţea aceeaşi prezenţă şi se simţea la fel de atent examinată ca în prima seară petrecută în infirmeria de la Fellside şi încă de multe ori de atunci încoace.
   Creatura aceea care o răpise se uita ţintă la ea, aşa cum o făcea de foarte multă vreme. Era lipsită de apărare. Iar spaima din suflet îi dădu pe dinafară când Jess înţelese că nu mai avea substanţă. Că nu mai putea ţine nimic în ea, nici măcar o emoţie.
   Jess văzuse odată un film în care personajul principal şi-a demontat pistolul ca să-l cureţe şi chiar atunci a auzit în apropiere paşii asasinilor. Acompaniat de un răpăit de tobe, a reuşit să facă la loc arma ca să se poată apăra. Însă aici nu se auzea nicio coloană sonoră cu ropot de tobe, aici nu se auzea nimic, totuşi ea încerca să se comporte la fel ca eroul din film.
   Încerca să-şi construiască un trup. Putea fi atacată din clipă în clipă, dar porni metodic – din interior către exterior –, pentru că aşa i se părea cel mai bine. Îşi făcu mai întâi o inimă. Dar nu una care să bată, pentru că îşi imagina că murise, ci una care să reprezinte centrul de greutate.
   Apoi puse un cap deasupra ei, aşa cum pui o pălărie într-un cuier. Ochi şi urechi pentru capul acela – şi spaţiul acela abstract se transformă în întuneric, iar pauza încordată, în linişte de mormânt.
   Atârnă şi două picioare şi le tot lungi până când atinseră solul – despre care încă nu-şi putea da seama dacă era cald sau rece, neted sau denivelat. Însă îşi sprijinea tălpile pe el, deci era o suprafaţă solidă.
   Mişcându-şi puţin câte puţin picioarele imaginare, reuşi să se învârtească în cerc.
   Îşi întinse mâinile închipuite. Întâmpină rezistenţă în partea dreaptă, dar nu şi în stânga. Înseamnă că locul unde se afla ea era un fel de grindă îngustă, susţinută într-o singură parte.
   Bine. Acum era pregătită. Pregătită să se apere.
   N-o să-ţi fac niciun rău.
   Vocea aceea nu era deloc o voce. Îi răsună în minte fără să fi străbătut aerul. Chiar şi aşa, avea volum şi tonalitate. Era ascuţită şi delicată, ca o voce de copil sau de femeie foarte tânără.
   Ce – ce – ce? încercă să spună Jess. Uitase să-şi pună şi o gură pe chipul imaginar, aşa că nu reuşi să vorbească. Dar creatura o auzi oricum. Şi îi răspunse:
   Nimic.
   Pentru că întrebarea pe care încercase Jess să o formuleze era: Ce vrei?
   Gura trebuie să aibă limbă. Şi dinţi. Şi buze. Plus o boltă palatină.
   Ai nevoie de toate astea ca să poţi scoate sunete. Jess încercă să le creeze în ordinea corectă, ştiind că, indiferent cât de bună ar fi fost treaba făcută, tot i-ar fi lipsit ingredientul magic: respiraţia.
   Dar până când va fi gata şi de vreme ce creatura era în stare să-i citească gândurile, Jess o întrebă:
   De ce?
   De ce ce?
   Creatura nu-i înţelese întrebarea.
   De ce m-ai ajutat?
   Tăcere lungă. Jess ştia că acea creatură nevăzută îi dă târcoale, deoarece apăsarea privirii ei îşi schimbase locul. Pe grindă nu prea era loc pentru asemenea mişcări, dar poate că interlocutoarea ei putea merge pe aer, putea trece prin piatră. Aici se aplicau alte reguli. Se întoarse şi Jess, speriată ca nu cumva să fie atacată de la spate.
   Ai vorbit cu mine.
   Gura falsă a lui Jess se mişcă, limba imaginară învârti fărâme fluide de sunete. Dar nu reuşi să spună nimic inteligibil.
   Ce-am făcut?
   Când te-am văzut, în locul ăla alb. La spital. Ai vorbit cu mine. Majoritatea oamenilor mă văd doar în somn. Tu m-ai văzut când erai trează. Şi mi-a plăcut. Mi-a plăcut să mă vadă cineva.
   Mi-a plăcut. Aşa ar vorbi un copil. Dar ce să caute un copil aici, în abisul acesta de neînţeles? Şi ce anume spunea despre starea psihică a lui Jess faptul că voia să împartă coşmarul ăsta cu un copil?
   Arată-te! îi ceru ea în gând. Vreau să te văd.
   Nu! Răspuns rapid. Categoric. Chiar dacă o salvase, celălalt era la fel de prudent ca şi ea. La fel de neîncrezător. Şi, în fond, din ce cauză o salvase? Şi de cine anume?
   Groapa asta nu se termină niciodată. Cei care cad în ea nu mai ies.
   - Dar eu... atunci cum să...
   Acum vorbea cu gura ei. Cuvintele rămaseră suspendate în aer, brute şi diforme.
   Trebuie să urci.
   Jess habar nu avea cum să facă asta. Trupul ei cel nou era mult prea fragil, deloc potrivit pentru orice fel de efort. Trupul ei adevărat se afla departe, în lumea reală, într-o direcţie pe care ea nu o cunoştea. Şi chiar dacă ar reuşi să iasă din hăul acesta, ce va urma?
   O aştepta o călătorie lungă şi anevoioasă. Nu ar fi mai bine să aştepte frumuşel aici până se va trezi?
   Plus că voia să afle cine era salvatorul ei. Foarte mult voia asta. O cuprinsese un presentiment straniu, doar umbra unui gând pe care îi era aproape teamă să-l formuleze.
   Încercă să pună la cale o ambuscadă.

..............................................