„Pentru mine, limba română e distanța dintre inimă și umbra ei, care se numește suflet.”

                   Fănuș Neagu

Pădurea, Tana French

 1-9
PROLOG

      Imaginați-vă o vară ca într-un film de demult, a cărui acţiune e plasată într-un mic orăşel din anii 1950.

   În Irlanda, acesta nu este unul dintre anotimpurile care combină subtil – pentru plăcerea cunoscătorilor – nuanţe pastelate cu nori şi ploi uşoare. Este vara totală şi extravagantă din albastrul pur şi fierbinte al unui cer ca de mătase. Acest gen de vară îţi explodează pe papilele gustative având aroma firului de iarbă mestecat, al propriei sudori, al biscuiţilor Marie cu cremă şi al sticlelor de limonadă rece, agitate la picnicurile din pădure. Te furnică pe piele cu vântul care-ţi bate în faţă când mergi pe bicicletă, iar gărgăriţele ţi se urcă pe braţe; adună laolaltă miresmele de fân cosit şi ale rufelor întinse la uscat. Răsună de dangătele de clopot şi de cântecele păsărilor, albinelor, frunzelor; de zgomotul mingilor de fotbal şi al jocurilor de copii, Unu! Doi! Trei!
   Această vară nu se sfârşeşte niciodată. Începe în fiecare zi cu o abundenţă de arome de îngheţată Mr Whippy şi cu vizita prietenului tău, şi sfârşeşte cu un amurg lung şi liniştit şi cu mamele ieşite în pragul casei strigându-vă să veniţi acasă, în timp ce liliecii ţipă ascuţit printre copacii de dantelă neagră. Aceasta este Eternavară în cel mai deplin sens al cuvântului.
   Imaginaţi-vă un mic labirint de căsuţe ordonate pe un deal, la doar câţiva kilometri de Dublin. Într-o bună zi, guvernul a făcut public – fapt ce va trezi miraculos suburbia la viaţă – un plan perfect care să pună capăt aglomeraţiei, sărăciei, tuturor maladiilor urbane; pentru moment, este vorba doar de câteva case donate, lipite unele de altele, încă destul de noi încât să arate vesele şi stinghere pe panta dealului.
   În timp ce guvernul perora pe tema restaurantelor McDonald’s şi a panourilor de publicitate, câteva familii de tineri – scăpând de chirie şi de toaletele din curte, care existau fără să se vorbească despre ele în Irlanda anilor 1970, şi visând să aibă grădini mari, în spatele casei, şi străzi pe care copiii lor să poată sări şotronul sau pur şi simplu cumpărând ceva ce semăna a casă, atât cât le permiteau salariilor lor de profesori sau de şoferi de autobuz – stivuiau saci cu bagaje şi se ciocneau unii de ceilalţi pe aleile cu sens dublu, pe mijlocul cărora creşteau iarbă şi margarete, începând o nouă viaţă, promiţătoare.
   Asta se întâmpla cu 10 ani în urmă, iar lanţul de magazine vag luminate şi centrele comunitare care ar fi trebuit să treacă drept „infrastructură” nu se materializaseră (câţiva politicieni neînsemnaţi mai ţipau ocazional în Camera parlamentului, neluaţi în seamă de nimeni, despre afacerile necurate cu terenuri). Fermierii încă mai aveau vaci care păşteau pe marginea drumurilor, iar noaptea licăreau doar câteva lumini pe dealurile din vecinătate. În spatele cartierului, unde planurile prevăzuseră ca într-o zi să existe un centru comercial, precum şi un părculeţ liniştit, se întindea o pădure imensă, veche de cine ştie câte secole.
   Apropiaţi-vă şi urmaţi-i pe cei trei copii care sar peste zidul de cărămizi şi mortar care desparte pădurea de cartierul de case.
   Trupurile lor au eficienţa perfectă a tinereţii. Sunt zvelţi, naivi, asemănători unor maşini zburătoare uşoare. Pe piele le rămân tatuaje albe – fulgere, stele, A-uri – acolo unde îşi lipiseră plasturi decupaţi în diferite forme, după care lăsaseră soarele să le bronzeze pielea dimprejur. Plete blonde-aurii fâlfâie ca un stindard: se sprijină în vârful picioarelor, apoi în genunchi, sar pe zid, apoi dincolo de el şi o iau la fugă.
   Pădurea scânteiază, e murmur şi iluzie în întregime. Liniştea ei e ca o conspiraţie poantilistă a milioane de mici zgomote – foşnete, agitaţie, frânturi de ţipete nedefinite; pustietatea ei mişună de viaţă secretă chiar sub privirea ta fugară. Atenţie: albinele zumzăie înăuntrul şi afară din crăpăturile stejarului lăsat pe-o parte; opriţi-vă în loc şi întoarceţi la întâmplare o piatră şi veţi vedea cum colcăie larve ciudate, iritate, în timp ce şiruri de furnici grăbite vi se vor sui pe glezne. În turnul ruinat al unei citadele abandonate, urzicile cu tulpini groase cât încheietura mâinii răsar dintre pietre, iar în zori, iepurii îşi scot puii din vizuini şi îi lasă să se joace pe vechile morminte.
   Vara le aparţine acestor trei copii. Cunosc pădurea tot atât de bine cum îşi cunosc peisajele miniaturale de pe propriii genunchi plini de julituri. Legaţi-i la ochi şi lăsaţi-i în orice poieniţă sau în orice luminiş, iar ei vor găsi calea fără să greşească măcar cu un pas. Acesta este teritoriul lor, iar ei domnesc aici liberi şi stăpâni precum sălbăticiunile. Se caţără în copaci şi se joacă de-a v-aţi ascunselea prin scorburi întreaga zi, atât de lungă, încât pare fără de sfârşit, şi chiar întreaga noapte, în visele lor.
   Ei trăiesc în legendă, în poveştile spuse seara la culcare şi în coşmaruri de care părinţii lor n-au auzit niciodată. Pe cărarea ce se pierde în pădure, pe care voi nu aţi descoperi-o niciodată singuri, strecurându-se pe lângă ruinele zidurilor de piatră, ei lasă în urma lor siajul strigătelor şi al şireturilor dezlegate. Şi cine e pe malul râului, ţinându-se cu mâinile de crengile sălciilor, cine râde legănându-se pe ramul de sus, al cui e chipul acela ascuns în iarbă, pe care l-aţi zărit doar cu coada ochiului, făcut din lumină şi din umbre de frunze, şi care a dispărut într-o clipită?
   Aceşti copii nu vor fi adolescenţi, nici acum, şi nici în altă vară.
   Acest august nu le cere să găsească resurse secrete de putere şi curaj, ca să înfrunte complexitatea lumii adulţilor, să devină mai trişti, mai înţelepţi şi mai pregătiţi pentru viaţă. Vara aceasta are alte provocări pentru ei.

1

   Vă atrag atenţia să nu uitaţi nicio clipă că sunt detectiv.
   Relaţia noastră cu adevărul este fundamentală, deşi imperfectă, refractând nedesluşit ca sticla crăpată. Adevărul este esenţa carierei noastre, scopul fiecărei mutări pe care o facem; îl urmărim folosindu-ne de strategii construite minuţios din minciuni, omisiuni şi toate formele de înşelăciune. Adevărul este cea mai dorită femeie din lume, în timp ce noi, detectivii, suntem amanţii cei mai geloşi, care anihilăm din reflex orice individ care-i aruncă cea mai neînsemnată ocheadă. O trădăm adeseori, petrecând apatici ore şi zile întregi în minciuni, pentru ca după aceea să ne întoarcem la ea, cu ultimul truc al amantului, explicându-i că „am făcut-o doar pentru că te iubesc atât de mult!”
   Sunt destul de priceput la comparaţii, mai ales la cele ieftine. Nu mă lăsaţi să vă păcălesc convingându-vă să ne vedeţi ca pe un grup de cavaleri parfit gentil, îmbrăcaţi în costume renascentiste, galopând după Lady Adevăr călare pe iapa sa albă. Ce facem noi este de fapt crud, brutal, neplăcut. O fată îi oferă iubitului ei un alibi pentru seara în care el este suspectat că a jefuit un magazin din Northside şi l-a înjunghiat pe vânzător. Mai întâi flirtez cu ea şi îi spun că înţeleg de ce vrea el să stea acasă: pentru că are o asemenea iubită. Ea are părul oxigenat, e neîngrijită, are formele plate şi pipernicite ale generaţiei malnutrite, iar în sinea mea îmi spun că, dacă aş fi fost iubitul ei, m-aş fi simţit uşurat să o schimb chiar şi pentru un coleg de celulă păros, pe nume Brici. Apoi îi spun că în pantalonii lui de trening albi s-au găsit bancnote marcate provenind din casieria jefuită, iar el ne-a declarat că ea ieşise în seara aceea şi, când se întorsese, i le dăduse lui.
   O spun atât de convingător, cu nuanţe atât de delicate de părere de rău şi de compasiune cu privire la trădarea bărbatului, încât în cele din urmă încrederea ei, consolidată de-a lungul celor patru ani pe care i-a trăit cu el, se prăbuşeşte ca un castel de nisip, şi, printre lacrimi şi mucozităţi, în timp ce iubitul ei se află în biroul alăturat împreună cu partenerul meu care îl interoghează, şi nu spune nimic altceva decât „La dracu’! Am fost acasă, cu Jackie!”, ea îmi dezvăluie totul, începând din momentul în care el a plecat de-acasă şi până la detalii despre ce nu merge bine în viaţa lor sexuală. Eu o bat cu blândeţe pe umăr, îi dau o batistă şi o ceaşcă de ceai, dar şi o coală de hârtie pe care să-şi scrie declaraţia.
   Asta e slujba mea, şi nu cred că v-aţi dori să fiţi în locul meu – şi, oricum, dacă v-aţi apuca să faceţi aşa ceva, nu aţi rezista prea mult – fără a poseda o oarecare afinitate înnăscută faţă de priorităţile şi exigenţele ei. Ce încerc să vă spun, înainte de a-mi începe povestea, sunt două lucruri: iubesc adevărul; şi mint.
   Iată ce citesc în dosar, la o zi după ce am devenit detectiv. Mă voi întoarce la povestea asta, ori de câte ori va fi nevoie. Poate pare un lucru lipsit de importanţă, dar este ceva ce-mi aparţine doar mie: aceasta este singura poveste din lume pe care nimeni în afară de mine nu e capabil să o spună.
   În după-amiaza zilei de marţi, 14 august 1984, trei copii – Germaine (Jamie) Elinor Rowan, Adam Robert Ryan şi Peter Joseph Savage, având toţi aceeaşi vârstă, respectiv doisprezece ani – se jucau pe strada pe care locuiau, în orăşelul Knocknaree din comitatul Dublin.
   Cum era o zi senină şi călduroasă, numeroşi locuitori se aflau în grădinile lor şi, prin urmare, nenumăraţi martori îi văzuseră pe copii, la diferite ore ale amiezii, plimbându-se pe lângă zidul de la capătul străzii, călare pe biciclete sau dându-se în leagănul făcut dintr-o anvelopă.
   Knocknaree era la vremea aceea foarte puţin dezvoltat, iar la marginea lui se găsea o pădure întinsă, despărţită de acesta printr-un zid înalt de un metru şi jumătate. Pe la 3 după-amiaza, cei trei copii şi-au abandonat bicicletele în grădina din faţă a familiei Savage şi i-au spus doamnei Angela Savage – care tocmai se afla în grădină şi întindea rufe – că plecau să se joace în pădure. Făceau asta adeseori şi cunoşteau foarte bine acea parte de pădure, aşa că doamna Savage nu şi-a făcut griji că s-ar putea rătăci. I-a spus fiului său, Peter – care avea un ceas de mână – să se întoarcă acasă la 6.30 p.m., la ceai.
   Această discuţie a fost confirmată de vecina de alături, doamna Mary Therese Corry, precum şi de alte câteva martore care îi văzuseră pe copii urcându-se pe zidul de la capătul drumului şi dispărând apoi în pădure.
   Dar cum se făcuse 6.45 p.m. şi Peter Savage nu se întorsese, mama lui se interesase la mamele celorlalţi doi copii, presupunând că băiatul ei se juca acasă la unul dintre ei. Dar nici ceilalţi copii nu se întorseseră. În general, Peter Savage era de nădejde, de aceea, părinţii săi nu erau încă îngrijoraţi. Presupuseră că ştrengarii fuseseră captivaţi de vreun joc şi nu-şi mai amintiseră să se uite la ceas. Pe la şapte fără cinci, doamna Savage s-a dus la marginea pădurii, a făcut câţiva paşi printre copaci şi i-a strigat pe copii. Dar nu a primit niciun răspuns, şi nici nu a văzut sau auzit ceva care să îi dea de înţeles că s-ar fi aflat cineva în preajmă.
   S-a întors acasă şi le-a servit ceaiul soţului ei, domnul Joseph Savage, şi celorlalţi patru copii mai mici. După ceai, domnul Savage şi domnul John Ryan, tatăl lui Adam Ryan, au înaintat ceva mai mult în pădure, strigându-i pe copii, dar neprimind nici de data asta vreun răspuns. La 8.25 p.m., când întunericul a început să se lase, părinţii s-au îngrijorat de-a dreptul că fiii lor se rătăciseră, iar doamna Alicia Rowan (mama lui Germaine, unic părinte), care avea telefon, a sunat la poliţie.
   Au început căutările în pădure.
   La acel moment, exista o oarecare temere că cei trei copii fugiseră de-acasă. Doamna Alicia Rowan hotărâse că Germaine trebuia să plece la Dublin, la o şcoală cu internat, unde ar fi stat în timpul săptămânii şi de unde s-ar fi întors doar în weekenduri la Knocknaree; plănuise ca plecarea fetiţei să aibă loc peste două săptămâni, iar prietenii ei se supăraseră foarte tare la gândul că urmau să se despartă. Totuşi, o cercetare preliminară a camerelor copiilor a avut drept rezultat constatarea faptului că nu lipseau nicio haină, niciun ban şi niciun articol personal. Puşculiţa lui Germaine, în formă de păpuşă rusească, era neatinsă; conţinea toate cele 5,85 lire pe care le strânsese.
   La 10.20 p.m., un poliţist, luminându-şi calea cu o lanternă, l-a găsit pe Adam Ryan în zona deasă din mijlocul pădurii, cu spatele rezemat de un stejar masiv şi cu palmele lipite de el. Unghiile îi erau înfipte în trunchi atât de adânc, încât se rupseseră în scoarţa copacului. Părea să stea acolo de ceva vreme, dar nu răspunsese la chemările căutătorilor. A fost dus imediat la spital. Apoi a fost convocată o unitate de câini şi pusă pe urmele celorlalţi doi copii dispăruţi, dar căutarea n-a durat decât până la un punct nu prea îndepărtat de locul unde fusese găsit Ryan. Acolo, câinii s-au dezorientat şi au pierdut urma.

   Când am fost găsit, purtam nişte pantaloni scurţi din denim albastru, un tricou alb de bumbac, şosete albe de bumbac şi adidaşi, legaţi cu şireturi. Adidaşii erau plini de pete de sânge; şi şosetele erau pătate, dar mai puţin. Analizele ulterioare ale petelor au arătat că sângele înmuiase adidaşii dinăuntru înspre afară. Sângele trecuse prin şosete, în concentraţie mai mică, dinspre exterior înspre interior.
   Acest lucru însemna că adidaşii fuseseră descălţaţi, iar sângele se împrăştiase în ei; ceva mai târziu, când începuse să se coaguleze, fusesem încălţat la loc, pătându-mi astfel şosetele. La spate, pe tricou aveam patru spintecături paralele, având între opt şi doisprezece centimetri lungime, în diagonală, de la jumătatea umărului stâng până în partea dreaptă a abdomenului, în dreptul coastelor.
   Nu eram rănit; aveam doar câteva zgârieturi minore pe gambe, aşchii sub unghii (mai târziu s-a dovedit că proveneau din scoarţa stejarului lângă care fusesem găsit), şi câte o julitură adâncă pe fiecare genunchi, dar ambele începuseră să prindă coajă. Existau nişte îndoieli în ceea ce priveşte juliturile – dacă fuseseră căpătate în pădure sau nu – pentru că o copilandră (Aideen Watkins, de 5 ani) care se jucase pe drum a povestit că mă văzuse căzând de pe zid în acea zi, devreme, şi aterizând în genunchi. Totuşi, povestea ei nu era aceeaşi de fiecare dată când o spunea, aşa că s-a considerat că informaţia nu putea fi luată drept certă. De asemenea, eram aproape catatonic: nu m-am mişcat vreo treizeci şi şase de ore şi nu am vorbit deloc în următoarele două săptămâni. Când am făcut-o, nu-mi mai aminteam nimic despre perioada cuprinsă între plecarea mea de acasă în acea după-amiază şi examenul medical de la spital.
   Sângele de pe adidaşi şi de pe şosete a fost testat pentru a i se determina grupa – căci analizele ADN încă nu erau posibile în Irlanda, în 1984 – şi s-a descoperit că era A pozitiv. S-a stabilit că şi sângele meu era tot A pozitiv. Totuşi, s-a estimat că nu era posibil ca din juliturile de la genunchi, chiar dacă acestea erau adânci, să fi curs suficient sânge cât să îmi ude atât de serios adidaşii.
   Sângele lui Germaine Rowan fusese deja testat, cu ocazia unei apendicectomii, cu 2 ani în urmă. A reieşit că şi ea avea tot A pozitiv. Peter Savage – deşi nu i se făcuseră analize – a fost eliminat ca sursă a petelor: ambii săi părinţi aveau grupa 0, fiind astfel imposibil ca el să aibă altă grupă. În absenţa unor date certe, investigatorii nu puteau ignora posibilitatea ca sângele să fi provenit de la o a patra persoană, şi nici posibilitatea ca el să fi provenit din mai multe surse.
   Căutările au continuat în timpul nopţii de 14 august şi câteva săptămâni după aceea – echipe de voluntari au scotocit câmpurile şi dealurile din vecinătate, au cercetat fiecare mlaştină din zonă, şi chiar şi râul care curgea prin pădure –, dar totul a fost în zadar. După 14 luni, un localnic, domnul Andrew Raftery, în timp ce-şi plimba câinele prin pădure, a zărit un ceas de mână în iarbă, la vreo 80 de metri de copacul lângă care fusesem găsit eu. Ceasul se păstrase intact – pe faţa lui se vedea un desen reprezentând un fotbalist în acţiune şi minutarul cu o minge în capăt –, iar domnul şi doamna Savage l-au identificat ca aparţinându-i fiului lor, Peter.
   Doamna Savage a confirmat faptul că băiatul îl purta în după-amiaza în care dispăruse. Cureaua de plastic fusese smulsă cu o forţă care sugera că, în timp ce Peter alerga, agăţase cu ea o creangă joasă.
   Biroul Tehnic a identificat un număr de amprente parţiale pe curea şi pe cadran; toate se potriveau cu amprentele găsite pe lucrurile lui Peter Savage.
   În ciuda numeroaselor apeluri ale poliţiei şi a unei campanii media intense, nimic altceva care să amintească de Peter Savage şi de Germaine Rowan nu a mai fost vreodată descoperit.

   M-am făcut poliţist pentru că am vrut să investighez crime. Timpul pe care mi l-am petrecut în uniformă, antrenându-mă – la Colegiul Templemore, efectuând la nesfârşit exerciţii fizice complexe, patrulând în jurul unor oraşe mici, îmbrăcat în ridicola jachetă fosforescentă, investigând care dintre cei trei delincvenţi locali suspecţi spărsese geamul de la magazia din grădina doamnei McSweeney –, a semănat cu un scenariu absurd scris de Ionesco, o încercare pe care am fost nevoit să o îndur din raţiuni birocratice, ca să ajung să obţin postul pe care îl ocup acum.
   Nu m-am mai gândit niciodată la acei ani şi nu mi-i amintesc limpede. Nu mi-am făcut prieteni.
   Pentru mine, detaşarea era involuntară şi la fel de inevitabilă ca efectul secundar al unor medicamente sedative, dar ceilalţi poliţişti vedeau în asta îngâmfare, o ironie studiată la adresa originii lor autentic rurale şi a ambiţiilor lor autentic rurale. Poate că aveau dreptate. Am descoperit recent un jurnal de pe vremea când am intrat la colegiu, în care îmi descriam colegele ca pe „o turmă de ţoape care respiră pe gură şi nu se culcă cu un tip decât după a treia sau a patra întâlnire, şi care îţi flutură în faţă miasma atâtor clişee, încât practic simţi izul de şuncă şi de varză, de bălegar de vacă şi de lumânări din altar”. Chiar admiţând că aveam o zi proastă, cred că aceste cuvinte arată o oarecare lipsă de respect pentru diferenţele culturale.
   Când am intrat la Brigada Omucideri, aveam deja pregătite, de aproape un an, în dulapul meu, pe umeraşe, noile haine de lucru – costume bine croite, din materiale atât de fine, încât păreau că trăiesc atunci când le atingeai, cămăşi cu dunguliţe albastre şi verzi extrem de subţiri, fulare de caşmir moale ca blana unui iepuraş. Îmi place codul vestimentar. Acesta a fost unul dintre primele lucruri care m-au fascinat la acest job – acesta, precum şi prescurtările specifice, funcţionale, eliptice: „latente”, „vizibile”.
   Într-unul dintre orăşelele desprinse parcă dintr-un roman de Stephen King, unde am fost trimis după ce am terminat Templemore, avusese loc o crimă: un obişnuit incident domestic violent a depăşit chiar şi aşteptările făptaşului şi, pentru că fosta iubită a bărbatului murise în circumstanţe ciudate, au fost trimişi la faţa locului doi detectivi de la Omucideri. Întreaga săptămână cât cei doi au zăbovit acolo, de câte ori mă aflam la biroul meu, stăteam cu ochii pe filtrul de cafea şi mă duceam să-mi torn o ceaşcă exact când se duceau şi ei, îmi puneam lapte fără să mă grăbesc, ca să pot trage cu urechea la conversaţia lor: Biroul se va ocupa şi de raportul toxicologic de îndată ce laboratorul va identifica tipul de urme de dinţi. M-am apucat din nou de fumat doar ca să pot să merg după ei în parcare şi să stau şi eu pe-aproape să fumez, holbându-mă absent la cer şi ascultând ce spuneau. Uneori îmi adresau zâmbete fugare, alteori îmi dădeau câte un foc de la mătuitele lor brichete Zippo, după care mă ignorau întorcându-se aproape cu spatele la mine şi reluând discuţiile despre strategiile lor complicate.
   S-o aresteze mai întâi pe maică-sa, apoi să-l lase pe el o oră, două să stea acasă făcându-şi griji pentru ce ar fi putut ea să declare, apoi să-l aducă înapoi la secţie; să creeze o scenă a crimei pe care să i-o arate fără să-i lase prea mult timp să o privească.
   Contrar a ceea ce aţi putea presupune, nu am devenit detectiv dintr-o dorinţă capricioasă de a rezolva misterul din perioada copilăriei mele. Am mai citit o dată dosarul, în acea primă zi, de unul singur, târziu, în biroul meu, la lumina slabă a veiozei (nume uitate de mult au stârnit ecouri în urechile mele, ca nişte zbateri mărunte de lilieci, depunând mărturie, în încăperea aceea întunecoasă, că Jamie o lovise pe mama ei pentru că nu voia să meargă la şcoala cu internat, că nişte adolescenţi cu „înfăţişare periculoasă” îşi petrecuseră serile la marginea pădurii, că mama lui Peter avusese odată o rană pe unul dintre pomeţi), după care nu m-am mai uitat niciodată în el.
   Aveam nevoie de aceste secrete, de această ţesătură aproape invizibilă, ca o scriere în Braille care are sens doar pentru un iniţiat.
   Cei doi detectivi de la Omucideri erau ca nişte cai pur-sânge trecând printr-un neînsemnat orăşel de fermieri; erau ca nişte artişti acrobaţi rotindu-se pe trapeze în lumina strălucitoare. Jucau cele mai mari mize şi erau nişte experţi în acest joc.
   Ştiam că ceea ce au făcut era o cruzime. Oamenii sunt sălbatici, lipsiţi de milă; acest lucru, supravegherea cu privire detaşată, concentrată, şi reglarea cu fineţe a unui aspect sau a altuia, până când instinctul fundamental de autoconservare se fisurează, este sălbăticia în forma ei cea mai pură, cea mai politicoasă şi cea mai evoluată.
   Auziserăm de Cassie cu câteva zile înainte de a se alătura echipei, probabil chiar înainte ca ea să fi primit această ofertă. Zvonistica are la noi o eficienţă ridicolă, de modă veche. Brigada Omucideri nu numai că lucrează sub presiune, dar e formată doar din douăzeci de membri permanenţi şi orice motiv de stres în plus (cineva care pleacă sau cineva nou, e prea mult sau prea puţin de lucru) tinde să creeze o atmosferă de isterie colectivă, de alianţe complicate şi de zvonuri incitante. De obicei, mă ţin departe de toate astea, dar Cassie Maddox provocase suficientă rumoare, încât să-mi atragă şi mie atenţia.
   Simplul fapt că era femeie generase un val de revoltă prost disimulată. Suntem cu toţii conştienţi de neajunsurile prejudecăţilor, dar nostalgia după anii 1950 are rădăcini adânci şi viguroase (chiar şi la oameni de vârsta mea; în mare parte din Irlanda, anii 1950 nu s-au terminat până în 1955, când ne-am repezit drept în anii 1980 ai lui Thatcher), când puteai să sperii un suspect şi să-l faci să mărturisească ameninţându-l că-l pârăşti mamei lui, când singurii străini din ţară erau studenţii la Medicină, iar serviciul era locul în care te aflai la adăpost de pisălogeala femeilor. Cassie era doar a patra femeie angajată la Omucideri, şi cel puţin una dintre celelalte reprezentase o greşeală uriaşă (una deliberată, după cum spuneau unii), întărind această credinţă a echipei când ea şi partenerul ei fuseseră aproape ucişi, deoarece, intrând în panică, femeia aruncase pistolul în capul unui suspect încolţit.
   De asemenea, Cassie avea doar 28 de ani şi terminase de prea puţin timp Templemore. Brigada Omucideri este una de elită şi nimeni sub treizeci de ani nu este cooptat, cu excepţia celor care au un tată politician. În general, trebuie să petreci câţiva ani în diverse alte locuri, fiind de ajutor pentru oricine are nevoie de un subordonat, apoi să-ţi faci un nume în cel puţin una sau două echipe.
   Cassie avea mai puţin de un an petrecut în Brigada Antidrog. Gurile rele susţineau că se culcase cu o persoană importantă; sau că era fiica nelegitimă a cuiva anume, sau – cu o tuşă de originalitate – că prinsese o persoană însemnată cumpărând droguri, iar slujba aceasta era un fel de plată ca să-şi ţină gura închisă.
   Pe mine nu mă deranja venirea lui Cassie Maddox. Eram doar de câteva luni la Omucideri şi nu îmi plăceau deloc sunetele de neanderthalieni din vestiar, concurenţa la capitolele maşini şi aftershave-uri, şi glumele subtil bigote justificate prin faptul că sunt „ironice”, lucru care întotdeauna mă făcea să meditez îndelung asupra definiţiei ironiei. În concluzie, preferam femeile bărbaţilor. De asemenea, nici eu nu ştiam prea bine care mi-era locul în cadrul echipei. Aveam aproape treizeci şi unu de ani, doi ani fusesem asistent ici-colo, doi ani lucrasem în Brigada Violenţă Domestică, prin urmare, aveam puţin mai multă experienţă decât Cassie; cu toate acestea, uneori aveam impresia că şefii presupuseseră că eram un detectiv bun în felul acela absurd, nejustificat în care unii bărbaţi vor presupune că o femeie blondă, înaltă şi slabă este frumoasă, chiar dacă ea are o faţă de curcan care suferă de hipertiroidism – asta doar pentru că deţin toate accesoriile.
    Am un accent britanic perfect, deprins la şcoala cu internat pentru a-mi crea un scut protector, şi durează până să mă debarasez de ceea ce am dobândit în perioada aceea. Dar chiar dacă irlandezul se bucură pentru absolut orice echipă care joacă împotriva Angliei şi ştiu un număr de cârciumi unde nu puteam să comand ceva de băut fără să risc să primesc un pahar după ceafă, încă mai există impresia că cineva cu origini britanice este mai inteligent, mai bine educat şi, în general, e mai probabil să aibă dreptate. Pe lângă toate acestea, sunt înalt, suficient de bine clădit ca să pot fi considerat zvelt şi elegant, dacă am un costum bine croit, şi sunt destul de arătos, într-un fel neconvenţional.
   O agenţie care caută actori figuranţi într-un film ar putea crede fără rezerve că sunt un detectiv bun, probabil singuraticul rebel, strălucitor, care îşi riscă viaţa fără nicio teamă şi îl prinde întotdeauna pe răufăcător.
   Practic nu am nimic în comun cu un asemenea tip, dar nu sunt sigur că oricine altcineva şi-a dat seama de asta. Uneori, după prea multă votcă băută de unul singur, mă trezeam având în minte scenarii paranoice, în care superintendentul afla că eu eram de fapt băiatul unui funcţionar din Knocknaree şi eram transferat la Departamentul de Drepturi de Proprietate Intelectuală. Cu Cassie Maddox prin preajmă – îmi imaginam eu –, era mai puţin probabil ca oamenii să-şi piardă timpul fiind suspicioşi în legătură cu mine.
   Când în sfârşit a sosit, Cassie era cu totul altfel decât mă aşteptasem.
    Bârfele mă făcuseră să mi-o închipui ca pe o starletă de televiziune, cu picioare lungi, păr vopsit şi purtând, eventual, un costum mulat de piele. Superintendentul nostru, O’Kelly, ne-o prezentă la raportul de luni dimineaţa, iar ea se ridicase şi spusese că era încântată să facă parte din echipă şi că spera să se ridice la standardele acesteia; de înălţime medie, avea părul negru, buclat, şi era băieţoasă, zveltă, cu umeri largi. Nu era genul meu – mie mi-au plăcut dintotdeauna tipele mai feminine, drăgălaşe, cu oase fragile, pe care să pot să le ridic şi să le învârtesc doar cu o mână –, dar avea ceva care mă atrăgea: poate felul în care stătea în picioare, cu greutatea pe un singur şold, dreaptă şi uşoară ca o gimnastă; poate doar aerul ei misterios.
   - Am auzit că în familia ei sunt masoni şi că au ameninţat că ne vor desfiinţa echipa dacă nu o luăm şi pe ea, comentă Sam O’Neill, din spatele meu.
   Sam era un tip bine clădit, vesel şi mereu calm. E din Galway. Nu-l ştiam ca pe unul care se lasă dus de valul bârfelor.
   - Of, pentru numele lui Dumnezeu, am răspuns, dezamăgit de el.
   Sam rânji şi clătină din cap spre mine, apoi se strecură pe scaunul de lângă mine. M-am întors şi m-am uitat la Cassie, care se aşezase şi îşi sprijinise un picior pe scaunul din faţa ei, cu carneţelul pe coapsă.
   Nu era îmbrăcată ca un detectiv de la Omucideri. Înveţi din mers, de îndată ce pui ochii pe o asemenea slujbă, că lumea se aşteaptă să ai o ţinută profesională, îngrijită, să porţi lucruri scumpe, dar fără ostentaţie şi doar cu o tuşă de originalitate. Oferim contribuabilului un clişeu. Ne facem cumpărăturile mai ales la Brown Thomas, în perioada promoţiilor, şi astfel se întâmplă ca uneori să venim la lucru purtând haine cu o tuşă identică, ceea ce e stânjenitor.
    Până atunci, în echipa noastră, cel mai aiurea stil îl deţinea cretinul pe nume Quigley, care vorbea ca răţoiul Daffy, cu accent din Donegal; purta pe sub costum tricouri inscripţionate cu sloganuri (MAD BASTARD), gândindu-se că asta îl făcea să pară dezinvolt. Când în sfârşit realizase că niciunul dintre noi nu era şocat de acest lucru, sau măcar de departe interesat, o convocase pe mămica lui, într-o zi, pe neaşteptate, să-l ducă la cumpărături la BT.
   În prima zi am pus-o pe Cassie în aceeaşi categorie. Era îmbrăcată în pantaloni sport şi un pulover de lână de culoarea vinului, cu mânecile trecându-i de încheieturi, şi pantofi sport butucănoşi. Am pus toate astea pe seama unui soi de comportament afectat: „Uite, sunt prea cool pentru cât sunteţi voi de convenţionali”. Scânteia de animozitate iscată astfel sporise atracţia pe care o aveam faţă de ea. Într-un fel, mă simt atras de femeile care mă agasează.
   Nu i-am acordat prea mare atenţie în săptămânile care au urmat, doar atât cât poţi să acorzi oricărei femei drăguţe, atunci când eşti înconjurat de bărbaţi. Ea îşi făcea ucenicia alături de Tom Costello, un tip grizonant, veteranul nostru de nădejde, iar eu lucram la cazul unui boschetar omorât în bătaie pe o alee. Câteva dintre aspectele inexorabile, deprimante ale vieţii sale se scurseseră odată cu el în moarte, fiind unul dintre acele cazuri în care din start nu ai nicio speranţă să-l rezolvi – nu ai nicio pistă, nimeni nu a văzut nimic, nimeni nu a auzit nimic, iar cel care l-a ucis, oricine-ar fi fost el, era probabil atât de beat sau de drogat, încât nici măcar nu-şi mai amintea că săvârşise o asemenea faptă – astfel că flacăra avântului meu de începător începuse să pâlpâie.
    De asemenea, eram partenerul lui Quigley, ceea nu era deloc încurajator; ideea lui despre umor era aceea de a reda fragmente ample din Wallace şi Gromit, după care imita râsul ciocănitoarei Woody ca să arate cât erau de amuzante, şi începusem să înţeleg că fusesem numit partenerul lui nu pentru că el voise să fie prietenos cu băiatul nou-venit, ci pentru că nimeni altcineva nu dorea să lucreze cu el. Nu am avut nici timp, şi nici energie să o cunosc pe Cassie. Câteodată mă întreb câtă vreme petrecusem aşa. Chiar şi într-o echipă mică există oameni cu care nu ajungi niciodată să depăşeşti limita unor saluturi din cap şi a unor zâmbete când îi întâlneşti pe hol, pur şi simplu pentru că drumurile tale şi ale lor nu se mai încrucişează nicăieri în altă parte.
   Am devenit prieteni datorită motoretei sale, o Vespa din 1981, de culoare crem, care îmi amintea de o corcitură răsfăţată, în al cărui pedigri exista şi un Border Collie. O botezasem Golf Cart ca să o tachinez pe Cassie; iar ea îi spunea maşinii mele – un Land Rover alb, uzat – Căruţa Amărâţilor, la care adăuga o remarcă plină de compătimire la adresa iubitelor mele, sau Ecomobil, atunci când era într-o dispoziţie revoluţionară. Golf Cart alesese o zi de septembrie, cu vânt şi umezeală, ca să rămână în pană. Eu ieşeam din parcare când am văzut-o pe fata asta mărunţică, îmbrăcată într-o pelerină roşie de ploaie, arătând precum Kenny din South Park, stând lângă motoretă şi strigând după un autobuz care tocmai o stropise din cap până-n picioare. Am tras pe dreapta şi am întrebat-o pe geam: „Ai nevoie de o mână de ajutor?”
   Ea se uitase la mine, după care îmi răspunsese: „Ce te face să crezi asta?”, şi apoi, spre surprinderea mea, începuse să râdă.
   Preţ de 5 minute, cât m-am chinuit să pornesc Vespa, m-am îndrăgostit de ea. Haina de ploaie foarte largă o făcea să arate ca o fetiţă de opt ani – doar cizmuliţele cu buburuze îi mai lipseau –, iar din gluga roşie răsăreau ochii căprui uriaşi, cu genele ude de ploaie, pe o feţişoară ca de pisoi. Am simţit tentaţia s-o şterg uşor, cu un prosop mare şi pufos, în faţa unui foc care sfârâie. Dar mai apoi ea zise:
   - Hei, dă-mi voie – trebuie să ştii cum să răsuceşti chestia aia.
   Iar eu am ridicat din sprânceană şi am spus:
   - Chestia aia? Pe bune, fată?
   Imediat am regretat – niciodată nu m-am priceput să fac poante; şi, n-ai de unde să ştii, poate că era o feministă extremistă care avea să-mi ţină în ploaie un discurs despre Amelia Earhart. Dar Cassie mi-a aruncat o privire şmecheră cu subînţeles, apoi a bătut din palme, scuturându-se de stropii de apă şi mi-a replicat cu o voce languroasă, imitând-o pe Marylin:
   - Ooo... dintotdeauna am visat la un cavaler în armură strălucitoare venind să mă salveze, mititica de mine. Doar că în visele mele era chipeş.
   Ce vedeam în faţa mea se transformase, cu un declic, precum un caleidoscop răsucit. Am încetat să mă îndrăgostesc de ea şi am început să o plac teribil. M-am uitat la pelerina ei cu glugă şi am spus:
   - O, Doamne, sunt gata să îl omoare pe Kenny.
   Apoi am urcat motoreta în portbagajul Land Roverului şi am condus-o acasă.
   Avea o garsonieră, la ultimul etaj al unei case în stil georgian, cam dărăpănate, în Sandymount; era ceea ce proprietarii numesc un loc de dormit, în care e spaţiu doar cât să primeşti un prieten. Strada era liniştită; fereastra largă, glisantă, dădea spre acoperişurile celorlalte case, spre plaja Sandymount. În cameră erau rafturi din lemn, înţesate de cărţi vechi broşate; o sofa joasă, în stil victorian, tapiţată într-o nuanţă ţipătoare de turcoaz; o canapea extensibilă acoperită cu o cuvertură din petice; niciun fel de obiecte decorative sau postere; doar pe pervaz, câteva scoici, pietricele şi castane.
   Nu-mi amintesc prea multe detalii din acea seară şi, după spusele lui Cassie, nici ea nu-şi aminteşte. Pot să-mi amintesc unele lucruri despre care am vorbit amândoi, câteva imagini extrem de clare, dar nu pot să vă redau nicio vorbă concretă. Asta mă uimeşte şi, când sunt într-o anumită dispoziţie, mi se pare de-a dreptul magic, şi leg acea seară de stările de amnezie de care, de-a lungul secolelor, au fost făcute vinovate zânele, vrăjitoarele ori extratereştrii, şi după care nimeni nu s-a întors neschimbat. Dar acele bucle liminale, pierdute de timp, sunt de obicei solitare, ceva legat de ideea de a împărtăşi una mă face să mă gândesc la gemeni, întinzând încet mâini oarbe într-un spaţiu fără gravitaţie şi fără cuvinte.
   Ştiu că am rămas la masă – o cină studenţească, cu paste reci şi sos dintr-un borcan, whisky fierbinte în căni chinezeşti. Mi-o amintesc pe Cassie deschizând un dulap imens, care ocupa aproape un perete întreg, ca să scoată de-acolo un prosop pentru mine, să-mi şterg părul. Cineva, probabil ea, fixase etajere de cărţi şi în dulap. Rafturile erau dispuse la o înălţime ciudată, neobişnuită, şi erau burduşite cu o varietate de obiecte: nu am putut să mă uit prea bine, dar erau acolo câteva oale cu smalţul sărit, carneţele cu coperte marmorate, pulovere moi colorate ca pietrele preţioase, teancuri dezordonate de hârtii mâzgălite. Semăna cu o ilustraţie dintr-o carte veche de poveşti cu zâne.
   Îmi amintesc că la un moment dat s-a ajuns la întrebarea: „Şi cum ai ajuns în echipă?” Tocmai discutam despre cum se adaptase, şi m-am gândit că fusesem foarte subtil, însă ea mi-a adresat un mic zâmbet poznaş, de parcă am fi jucat dame şi mă prinsese încercând să-i distrag atenţia de la o mutare greşită pe care o făcusem.
   - Te referi la faptul că sunt fată, nu?
   - Mă refer de fapt la faptul că eşti atât de tânără, am spus eu, deşi, desigur, mă gândeam la ambele lucruri.
   - Costello mi-a zis ieri „fiule”, mi-a mărturisit Cassie. „Bravo ţie, fiule.” Apoi a început să se agite şi să se bâlbâie. Cred că-i era teamă să nu-l pârăsc.
   - Probabil că a fost un compliment, în stilul lui, am spus eu.
   - Aşa am luat-o şi eu. E un tip tare dulce, serios.
   Îşi vârî o ţigară în gură şi ridică mâna; i-am aruncat bricheta mea.
   - Mi-a spus cineva că ai lucrat sub acoperire ca târfă şi ai băgat la apă un oficial, am spus eu, dar Cassie n-a făcut decât să-mi arunce bricheta înapoi şi să rânjească la mine.
   - Quigley, nu? Mie mi-a spus că ai fost agent dublu în MI6.
   - Poftim? am spus jignit, căzând în propria capcană. Quigley e un cretin.
   - Ohoo... chiar crezi? continuă ea şi începu să râdă.
   După un moment, am izbucnit şi eu în râs. Chestia cu agentul dublu mă deranja – de fapt, dacă cineva ar fi crezut una ca asta, nu mi-ar mai fi vorbit niciodată –, iar faptul că eram luat drept englez mă înfuria la culme, deşi într-un fel mă măgulea ideea de a fi văzut ca un fel de James Bond.
   - Eu sunt din Dublin, am spus. Mi-am pierdut accentul la şcoală în Anglia. Iar idiotul ăla de venetic lobotomizat ştie acest lucru.
   Şi chiar ştia. În primele mele săptămâni în echipă m-a plictisit cu insistenţa lui, vrând să ştie ce caută un englez în forţele poliţieneşti irlandeze, la fel ca un copil care te tot înghionteşte şi te întreabă: „De ce? De ce? De ce?”, astfel încât până la urmă mi-am încălcat regula de a spune doar strictul necesar şi i-am explicat ce era cu accentul meu.
   Se pare că ar fi trebuit să folosesc cuvinte mai scurte.
   - Cum reuşeşti să lucrezi cu el? mă întrebă Cassie.
   - Aproape că mă face să-mi pierd minţile, am recunoscut eu.
   Ceva – încă nu ştiu sigur ce anume – o făcu pe Cassie să ia o hotărâre. Se lăsă pe-o parte, îşi mută cana în cealaltă mână (jură că era cafea şi susţine că eu cred că a fost whisky fierbinte pentru că numai asta băusem apoi, foarte des, în acea iarnă; dar eu ştiu, îmi amintesc gustul înţepător pe limbă şi aburul ameţitor) şi îşi ridică maioul până sub sâni. Eram atât de uimit, încât mi-a trebuit un moment să-mi dau seama ce-mi arăta: o cicatrice lungă, roşie încă, umflată şi punctată de mici împunsături, curbându-se odată cu linia coastelor.
   - Am fost înjunghiată, spuse ea.
   Era atât de evident că mă simţeam stânjenit de faptul că nimeni nu se gândise la asta! Unui detectiv rănit la datorie i se oferă posibilitatea să se transfere. Presupun că am trecut cu vederea această variantă deoarece în mod normal o rană ar fi stârnit zvonuri; or, noi nu auziserăm nimic despre aşa ceva.
   - Dumnezeule, am spus. Ce s-a întâmplat?
   - Lucram sub acoperire în UCD, începu ea să-mi povestească.
   Asta explica hainele pe care le purta şi golul de informaţii – să lucrezi sub acoperire era un secret bine păstrat.
   - De-asta am devenit atât de repede detectiv. Era o reţea care acţiona în campus, iar Brigada Antidrog voia să afle cine se afla în spatele ei, aşa că aveau nevoie de cineva care să poată trece drept student. M-am dus acolo ca masterand în psihologie. Studiasem câţiva ani la Psihologie la Trinity înainte de Templemore, astfel că puteam să port o discuţie în domeniu, şi păream şi tânără.
   Aşa era, părea tânără. Avea o anume seninătate în expresia feţei, pe care n-am mai văzut-o la nimeni altcineva. Pielea îi era fină ca a unui copil. Iar trăsăturile – gura largă, pomeţii înalţi şi rotunzi, nasul cârn, sprâncenele lungi, curbate – făceau ca alte chipuri să aibă, prin comparaţie, o expresie neregulată şi ştearsă. Din câte puteam să-mi dau seama, nu se farda niciodată, îşi dădea doar cu un pic de balsam pe buze, cu miros de scorţişoară, care o făcea să pară şi mai tânără.
   Puţini oameni ar fi considerat-o frumoasă, dar gusturile mele nu ţineau cont de modă şi îmi făcea cu mult mai mare plăcere să mă uit la ea, decât la oricare clonă de blondă cu sâni generoşi, pe care, insultător, revistele îmi spun că trebuie să o doresc.
   - Şi misiunea ta sub acoperire s-a dus de râpă?
   - Nu, spuse ea indignată. Am aflat cine era principalul dealer – genul de tip bogat şi fără creier din Blackrock, care, bineînţeles, îşi face studiile în domeniul afacerilor – dar mi-am petrecut câteva luni împrietenindu-mă cu el şi cu amicii lui, râzând la glumele lui idioate, corectându-i referatele. Apoi i-am sugerat că poate era mai bine să le vând eu droguri fetelor, pentru că ar fi fost mai puţin stresate dacă ar fi cumpărat marfa tot de la o fată, corect? I-a plăcut ideea, totul mergea ca pe roate, apoi i-am sugerat că poate ar fi fost mai simplu dacă mă întâlneam eu direct cu sursa, decât să primesc prafurile prin el, ca intermediar. De-abia atunci Băieţelul Traficant a început să se agite – era în mai, trebuia în curând să intre în sesiune. Era paranoic şi s-a gândit că vreau să-i fur afacerea. Atunci m-a înjunghiat.
   Sorbi din băutură.
   - Totuşi, să nu-i spui lui Quigley. Operaţiunea încă e în curs de desfăşurare, deci nu ar trebui să vorbesc despre asta. Lasă-l pe bietul tâmpit să se bucure de închipuirile lui.
   Eram foarte impresionat în sinea mea, nu doar de faptul că fusese înjunghiată (la urma urmei, mi-am spus eu, nu făcuse ceva neobişnuit de curajos sau de inteligent; doar că nu reuşise să se ferească destul de repede), ci şi de ideea neclară, palpitantă, de muncă sub acoperire, şi de tonul complet neutru pe care îmi spusese povestea. Cum exersasem din greu să-mi perfecţionez aerul de indiferenţă, puteam să recunosc un asemenea ton autentic, atunci când îl întâlneam.
  - Dumnezeule, am spus din nou. Pun pariu că a mâncat o bătaie serioasă când l-au arestat.
   N-am lovit niciodată un suspect – aflasem că nu era nevoie, atâta vreme cât îl făceai să creadă că poţi s-o faci dar sunt tipi care o fac, şi oricine înjunghie un poliţist trebuie să încaseze câteva lovituri, în drum spre secţia de poliţie.
   Se uită la mine ridicând din sprânceană, amuzată.
   - Nu l-au bătut. Asta ar fi distrus întreaga operaţiune. Au nevoie de el ca să ajungă la sursă. N-au făcut altceva decât să reia totul cu un alt agent sub acoperire.
   - Dar n-ai fi vrut să-l vezi trântit la pământ? am întrebat eu, frustrat de calmul ei şi de propria mea naivitate. Doar te-a înjunghiat, nu?
   Cassie ridică din umeri.
   - La urma urmei, dacă stai să te gândeşti, avea dreptate într-un fel: eu doar mă prefăceam că-i sunt prietenă, ca să-l înfund. Iar el era un traficant de droguri, dependent de drog.
   Ce s-a întâmplat apoi, mi-e din nou neclar. Ştiu că, simţind nevoia să o impresionez la rândul meu, dar nefiind niciodată înjunghiat, sau împuşcat, sau altceva de genul acesta, i-am spus o poveste lungă şi încâlcită, în cea mai mare parte adevărată, despre cum am convins un tip care ameninţa că sare cu bebeluşul său în braţe de pe acoperişul unui bloc de apartamente, când lucram la Violenţă Domestică (cred că într-adevăr eram cam ameţit: ăsta e un alt motiv pentru care sunt atât de sigur că atunci am băut whisky fierbinte).
   Îmi aduc aminte de o conversaţie însufleţită despre Dylan Thomas, parcă; Cassie se ridicase în genunchi pe sofa şi gesticula, uitând de ţigara care ardea pe marginea scrumierei. Glumind, spirituali, dar ezitanţi ca nişte copii care îşi dau timid târcoale, asigurându-ne pe furiş după fiecare ripostă că nu am depăşit limita, că nu am rănit sentimente. Firelight şi Cowboy Junkies – Cassie fredona încet, cu o voce dulce, gravă.
   - Drogurile alea pe care le luai de la Băieţelul Traficant... chiar le vindeai studenţilor? am întrebat-o într-un târziu.
   Cassie se ridicase să pună ibricul pe foc.
   - Ocazional, spuse ea.
   - Nu te deranja chestia asta?
   - Tot ce se leagă de munca sub acoperire mă deranjează, mi-a răspuns. Totul.

   A doua zi de dimineaţă, când am mers la lucru, eram prieteni.
   A fost cu adevărat simplu: am plantat seminţele fără să ne gândim şi ne-am trezit că ne aflam în aceeaşi păstaie. În pauză, i-am prins privirea şi am mimat fumatul; am ieşit amândoi şi am stat, picior peste picior, fiecare la câte un capăt al băncii, precum suporturile de cărţi de la capetele unei etajere. La sfârşitul programului m-a aşteptat, reproşându-mi cât de mult timp mi-a luat ca să-mi strâng lucrurile (Parcă ieşea cu Sarah Jessica Parker: „Să nu-ţi uiţi creionul de buze, scumpo, nu am vrea ca şoferul să fie nevoit să ne aducă înapoi să-l luăm”), iar în timp ce coboram scările, m-a întrebat:
   - Bem o bere?
   Nu pot să explic alchimia care acţionase în acea seară făcându-ne să simţim că ne cunoşteam de când lumea. N-aş putea să spun decât că am recunoscut amândoi, prea sigur ca să ne mai surprindă, că gândeam la fel.
   De îndată ce îşi încheie ucenicia cu Costello, am devenit parteneri.
   O’Kelly încercă să se opună – nu-i plăcea ideea ca doi începători să lucreze împreună, unde mai pui că trebuia să găsească o altă soluţie şi pentru Quigley – însă am descoperit pe cineva, mai degrabă printr-un noroc chior decât prin vreo strădanie inspirată, care auzise un individ lăudându-se că a omorât un boschetar, aşa că ajunsesem în graţiile lui O’Kelly şi am profitat cât am putut de acest lucru. Ne preveni că ne va da cele mai simple cazuri şi cele mai lipsite de speranţă, „tot ce nu merită să mai faci vreo investigaţie detectivistică”, iar noi am dat aprobator din cap, mulţumindu-i, conştienţi de faptul că ucigaşii nu sunt suficient de prevenitori încât să se asigure o strictă rotaţie a cazurilor complexe.
   Cassie îşi mută lucrurile pe biroul de lângă mine, iar Costello se pricopsi cu Quigley, adresându-ne săptămâni la rând priviri triste, pline de reproş, ca un labrador martirizat.
   În următorii 2 ani ne-am câştigat, cred, o bună reputaţie în cadrul echipei. L-am arestat pe suspectul din cazul boschetarului ucis pe alee, l-am hărţuit şi l-am interogat timp de 6 ore până când a mărturisit – deşi, dacă ştergi de pe bandă înjurătura care se tot repetă: „Hei, omule, dă-o dracului!” mă îndoiesc că mai rămân 40 de minute. Era un drogat, pe nume Wayne („Wayne”, i-am spus lui Cassie, în timp ce îi aduceam lui un Sprite, observându-l cum îşi stoarce coşurile, prin geamul prin care el nu ne putea vedea. „De ce nu i-au tatuat pe frunte părinţii săi, la naştere: «Nimeni din familia noastră n-a absolvit vreodată nici măcar gimnaziul?»”) Îl bătuse pe boschetar, cunoscut pe numele de Beardy Eddie, pentru că îi furase pătura. După ce îşi semnase declaraţia, Wayne dorise să ştie dacă putea să-şi primească pătura înapoi. L-am predat poliţiştilor, spunându-i că aceştia o vor căuta; după care ne-am întors acasă la Cassie, cu o sticlă de şampanie, şi am stat de vorbă până la 6 dimineaţa, am venit la lucru târziu, obosiţi şi încă puţin ameţiţi.
   Am trecut printr-o perioadă, de altfel previzibilă, în care Quigley şi alţi câţiva îşi pierduseră timpul întrebându-mă dacă i-o trăsesem, şi dacă da, să le spun dacă era bună la pat; după ce i-am convins că nu, nu făcusem asta, îşi îndreptaseră atenţia către posibilitatea ca ea să fie lesbiană (eu am considerat-o întotdeauna pe Cassie foarte feminină, dar am văzut cum, pentru anumite minţi, coafura ei, lipsa machiajului şi pantalonii de catifea reiată puteau să fie astfel interpretate).
   În final, Cassie se plictisise de toate astea şi, ca să rezolve lucrurile, apăruse la petrecerea de Crăciun într-o rochie de seară, din catifea neagră, cu spatele gol, însoţită de un arătos şi musculos jucător de rugby pe nume Gerry. De fapt, era vărul ei de-al doilea şi avea un mariaj fericit, dar ţinea din toată inima la Cassie şi nu îl deranjase să o soarbă din priviri, o seară întreagă, dacă asta îi netezea calea spre o carieră de succes.
   După aceea, bârfele se potoliseră, iar oamenii ne-au lăsat, mai mult sau mai puţin, să ne vedem de treburile noastre, ceea ce ne-a convenit amândurora. Contrar aparenţelor, Cassie nu e o persoană foarte sociabilă, nu mai mult decât sunt eu. E vioaie şi glumeaţă, poate vorbi cu oricine, dar dacă are libertatea să aleagă, preferă compania mea celei unui grup mai mare. Am dormit de nenumărate ori la ea pe sofa.
   Aveam un procent bun de rezolvare a cazurilor, şi chiar era în creştere. O’Kelly încetase să ne ameninţe că ne desparte de fiecare dată când întârziam cu predarea rapoartelor. Chiar am fost prezenţi în sala de judecată să-l vedem pe Wayne declarat vinovat de crimă („O, la dracu’!”); Sam O’Neill ne făcuse şi o caricatură în care noi doi eram Mulder şi Scully (încă o mai am aruncată pe undeva), iar Cassie o lipise pe partea laterală a computerului său, lângă un abţibild pe care scria: „Poliţist rău! Gogoşile interzise!”
   Privind retrospectiv, Cassie apăruse, cred, la momentul potrivit pentru mine. Viziunea mea de outsider despre Brigada Omucideri nu inclusese personaje precum Quigley, sau bârfe, sau interminabile interogatorii cu drogaţi cu un vocabular format din şase cuvinte şi cu accent care mă irita precum freza unui dentist. Îmi imaginasem un mod de existenţă incitant, concis, bine organizat, însă realitatea mă lăsase confuz şi mă dezarmase, la fel ca atunci când un copil deschide cadoul de Crăciun minunat ambalat şi descoperă înăuntru o pereche de şosete de lână. Dacă nu ar fi fost Cassie, cred că aş fi sfârşit prin a mă transforma în detectivul acela din Lege şi ordine, care are ulcer şi care crede că tot ce se petrece în jur e o conspiraţie guvernamentală.

2

   Am primit cazul Devlin într-o dimineaţă de miercuri a lunii august.
   Potrivit notiţelor mele, era ora 11.48, când toţi ceilalţi ieşiseră să-şi bea cafeaua. Eu şi Cassie jucam Worms pe computerul meu.
   - Ha! exclamă Cassie, trimiţându-şi unul dintre viermi să-l atace pe al meu cu o bâtă de baseball, trântindu-l la pământ.
   În drumul lui spre ocean, viermele meu, Willy-care-Mătură-Pământul, ţipă la mine: „Of, băiatul cel mare al lui mămicii!”
   - Eu te-am lăsat să faci asta, i-am spus.
   - Bineînţeles că m-ai lăsat, zise Cassie. De fapt, niciun bărbat adevărat nu ar putea să fie bătut de o fetiţă. Chiar şi viermii ştiu atâta lucru: numai un molâu lipsit de testosteron şi fără biluţe ar putea...
   - Din fericire, sunt destul de sigur de masculinitatea mea ca să nu mă simt nici pe departe ameninţat de...
   - Şşşt... făcu Cassie, întorcându-mi faţa înapoi spre monitor. Drăguţ băiat. Şşşt... Fii drăguţ şi joacă-te cu viermele tău. Ştii bine că nimeni altcineva n-o s-o facă.
  - Cred că o să mă transfer undeva într-un loc liniştit şi plăcut, ca de exemplu ERU, am spus.
   - În ERU e nevoie de timpi scurţi de reacţie, scumpule, răspunse Cassie. Dacă îţi trebuie o jumătate de oră ca să te hotărăşti ce să faci cu un vierme imaginar, nu vor dori să îţi dea în grijă nişte ostatici.
   În acel moment, O’Kelly năvăli în birou şi ne întrebă:
   - Unde-s ceilalţi?
   Cassie lovi repede tastele Alt-Tab; pe unul dintre viermii ei îl chema O’Smelly şi îl punea intenţionat în situaţii lipsite de speranţă, doar ca să-l vadă explodând din cauza unei bombe.
   - Pauză! am spus eu.
   - Nişte arheologi au dat peste un cadavru. Cine-i la rând?
   - Noi, luăm noi cazul, zise Cassie făcându-şi vânt cu piciorul de scaunul meu şi ajungând cu scaunul ei la propriul birou.
   - De ce noi? am întrebat. Nu poate să se ocupe legistul?
   Arheologii sunt obligaţi prin lege să cheme poliţia atunci când găsesc rămăşiţe omeneşti la o adâncime mai mică de 3 metri în pământ. Asta pentru cazul în care nişte minţi diabolice ar avea ideea să ascundă o crimă îngropând cadavrul într-un cimitir din secolul al XIV-lea, în speranţa că s-ar putea crede că se află acolo din Evul Mediu. Presupun că aceia care au luat această decizie îşi imaginează că oricine se încumetă să sape la mai mult de trei metri fără să fie zărit merită să fie iertat pentru un lucru făcut cu o asemenea abnegaţie.
   Poliţiştii şi legiştii sunt chemaţi destul de des când alunecările de teren şi eroziunea aduc la suprafaţă schelete, dar mai întotdeauna acest lucru e doar o simplă formalitate; e relativ uşor să distingi rămăşiţele contemporane de cele medievale. Detectivii sunt chemaţi doar în situaţii speciale, de regulă când într-un teren mocirlos, printre straturile de turbă sunt descoperite oase şi ţesuturi aproape perfect conservate, astfel încât situaţia sugerează clar prezenţa unui cadavru recent.
   - De data asta nu, ne zise O’Kelly. E recent. E vorba de o tânără. Indiciile arată că e vorba de o crimă. Poliţiştii ne-au solicitat. E în Knocknaree, deci nu va fi nevoie să locuiţi acolo.
   Aproape că nu mai puteam să respir. Cassie încetă să-şi mai aşeze lucrurile în geantă şi, preţ de o fracţiune de secundă, am simţit-o fulgerându-mă cu privirea.
   - Domnule, îmi pare rău, noi chiar nu putem să ne ocupăm în momentul de faţă de încă o investigaţie. Tocmai ne ocupăm de cazul McLoughlin şi...
   - Asta nu te-a deranjat când te gândeai că o să ai o după-amiază liberă departe de birou, Maddox, spuse O’Kelly.
   Nu o plăcea pe Cassie din mai multe motive, care de care mai tâmpite şi mai previzibile – pentru că era femeie, pentru felul în care se îmbracă, pentru că era tânără, pentru curajul ei –, iar pe ea o deranja această previzibilitate cu mult mai mult decât faptul că o antipatiza.
   - Dacă ai timp pentru o plimbare în afara oraşului, ai timp şi pentru investigaţia unei crime. Cei de la Biroul Tehnic au plecat deja într-acolo.
   După care ieşi din birou.
   - Of, la dracu’! şopti Cassie. La dracu’, nenorocitul! Ryan, îmi pare atât de rău. Chiar nu m-am gândit că...
   - E-n regulă, Cass, am liniştit-o eu.
   Unul dintre cele mai minunate lucruri la Cassie era acela că ştia când să tacă din gură şi să te lase în pace. Era rândul ei să conducă, dar totuşi alese maşina mea preferată, fără însemnele instituţiei – un Saab din 1998, era o plăcere s-o conduci – şi îmi azvârli cheile. În maşină, scoase din geantă câteva CD-uri şi apoi mi le pasă. Şoferul alege muzica, dar eu mai uit lucrul acesta. L-am luat la întâmplare pe
primul şi am dat sonorul tare.
   Nu mai fusesem la Knocknaree din acea vară. Am plecat la şcoala cu internat la câteva săptămâni după dispariţia lui Jamie – nu la aceeaşi şcoală la care trebuia să meargă ea; una din Wiltshire, atât de departe cât îşi putuseră permite părinţii mei –, iar când am venit acasă de Crăciun, familia mea locuia în Leixlip, lângă Dublin, în direcţia opusă celei în care locuisem.
   Ca să ajungem pe autostradă, Cassie trebui să scormonească după hartă, să găsească ieşirea, apoi mă ghidă pe drumuri laterale cu gropi şi mărginite de iarbă şi de arbuşti sălbatici, ale căror crengi ajungeau la ferestrele caselor.
   Evident, mi-am dorit întotdeauna să îmi aduc aminte ce s-a întâmplat atunci în pădure. Cei câţiva oameni care ştiau întreaga poveste cu Knocknaree sugerau invariabil că, mai devreme sau mai târziu, ar trebui să încerc o regresie hipnotică, dar, din diverse motive, această idee mi s-a părut respingătoare. Sunt extrem de suspicios în legătură cu orice aduce a New Age – nu din pricina practicilor în sine, cărora, din câte pot să spun, de la o distanţă care îmi conferă siguranţă, li se pot datora multe, ci din cauza oamenilor care sunt implicaţi şi care întotdeauna par a fi genul care te înghesuie într-un colţ la petreceri ca să-ţi explice cum au descoperit ei că sunt nişte supravieţuitori şi merită să fie fericiţi. Mi-e teamă că aş putea să ies de sub hipnoză cu acea privire plină de vioiciune care exprimă satisfacţia de sine că te-ai iluminat, ca un adolescent de 17 ani care tocmai l-a descoperit pe Kerouac şi se-apucă să facă prozelitism printre străinii din cârciumi.

   Knocknaree se afla pe un câmp nesfârşit, întins pe o pantă lină, spre poalele unui deal.
   Terenul era gol, fără urmă de vegetaţie, răscolit de săpăturile arheologice greu de descifrat: tranşee, uriaşe muşuroaie de pământ, barăci, fragmente împrăştiate din zidul de piatră colţuroasă semănând cu conturul unui labirint exasperant – toate astea îl făceau să pară supranatural, ca după căderea unei bombe nucleare. Pe-o latură era mărginit de o fâşie de pădure deasă, şi se continua, pe cealaltă latură, cu un zid – pe deasupra căruia se puteau zări, ordonate, frontoanele caselor – care se întindea de la pădure şi până la drum. Către vârful pantei, aproape de zid, tehnicienii criminalişti erau adunaţi ciorchine în jurul a ceva ce era încercuit cu bandă albă cu albastru, folosită când era vorba de o crimă.
   Probabil că îi cunoşteam pe toţi, dar, din cauza contextului, parcă se transformaseră – aşa cum erau îmbrăcaţi în costumele lor albe, manevrând, cu mâinile înmănuşate, instrumente delicate fără nume – în extratereştri, ceva sinistru şi posibil legat de CIA. Unul sau două obiecte identificabile erau solide şi confortabile ca ilustraţiile din cărţile cu poze: o casă joasă vopsită în alb, lângă drum, cu un câine ciobănesc alb cu negru, întins în faţa ei; un turn din piatră îmbrăcat în iederă care se unduia ca apa, mişcată de briză. Luminiţe luceau pe râul care tăia de-a curmezişul un colţ al câmpului.

   „urme adânci de adidaşi în pământ, pe malul râului, pete ca nişte umbre de frunze pe tricoul roşu, undiţe din ramuri şi sfoară, lovituri împotriva muştelor: Linişte! Sperii peştele!”

   Pe acest câmp a fost pădurea, acum 20 de ani. Pâlcul de copaci era tot ce mai rămăsese din ea. Eu locuisem într-una dintre casele de dincolo de zid.
   Nu mă aşteptasem la asta. Nu urmăresc ştirile irlandeze; transformă întotdeauna totul în ceva ce-ţi dă migrene, politicieni identici, cu priviri de sociopaţi, care scot pe gură zgomote, fără niciun înţeles, întocmai cum este vorbirea nedesluşită de pe un disc de 33 de turaţii pe care îl asculţi la 45. Sunt fidel ştirilor internaţionale pe care distanţarea le simplifică suficient ca să-ţi dea iluzia confortabilă că există totuşi nişte deosebiri între diverşii protagonişti. Auzisem, nu mai ştiu unde, că exista un şantier arheologic în zona din jurul oraşului Knocknaree şi că existau discuţii controversate legate de el, dar nu ştiam detalii, şi nici situarea sa exactă. Prin urmare, nu mă aşteptasem la asta.
   Am parcat în spaţiul de refugiu aflat peste drum de locul în care fuseseră aduse barăcile, între dubiţa Biroului şi Mercedesul legistului.
   Ne-am dat jos din maşină, iar eu m-am oprit să-mi verific pistolul: era curăţat, încărcat, securizat. Purtam un toc de umăr; în orice alt loc mai vizibil pare stânjenitor, este echivalentul legal al actului unui exhibiţionist. Cassie zice: „Dă-o-ncolo, ce dacă-i stânjenitor; când eşti femeie tânără şi ai un metru cincizeci şi cinci înălţime, un pic de autoritate ostentativă nu e un lucru rău”; aşa că îl poartă la centură.
   Adeseori, suntem o apariţie disonantă: oamenii nu ştiu de cine să se teamă – de fetiţa cu pistolul la brâu ori de namila care nu pare înarmată, iar această ezitare în a lua o decizie îi deconcertează. Cassie se aplecă în maşină şi scormoni în geantă după o ţigară.
   - Vrei şi tu una?
   - Nu, mulţumesc, am răspuns.
   Mi-am verificat din nou hamul, am strâns mai bine curelele şi m-am asigurat că niciuna din ele nu era răsucită. Îmi simţeam degetele stângace, grosolane, parcă nu-mi mai aparţineau. Nu voiam să vadă Cassie chestia asta; indiferent cine era fata omorâtă şi indiferent unde se întâmplase acest lucru, era puţin probabil ca ucigaşul să zacă în spatele unei barăci, ca să-l ochesc eu acum. Aruncă fumul afară, spre crengile de deasupra ei, lăsându-şi capul pe spate.
   Era genul de zi de vară tipic irlandeză, iritant de indecisă, cu soare, cu nori care alunecau pe cer, cu vânt tăios, gata în orice secundă să treacă fără niciun efort la ploaie torenţială sau, dimpotrivă, la soare arzător; sau la ambele.
   - Hai, am îndemnat-o. Hai să ne intrăm în roluri.
   Cassie stinse ţigara cu talpa pantofului şi băgă chiştocul la loc în pachet, după care am pornit-o amândoi pe drum.
   Un bărbat de vârstă medie, într-un pulover deşirat, se plimba printre barăci, cu un aer rătăcit. Când ne văzu, păru că se mai linişteşte.
   - Sunteţi detectivi? ne întrebă. Dumneavoastră trebuie să fiţi detectivii pe care îi aşteptam, nu-i aşa? Doctor Hunt... vreau să spun Ian Hunt. Sunt şeful şantierului. Unde aţi vrea să... mă rog, în birou, sau să vedeţi cadavrul, sau...? Nu sunt sigur, ştiţi... Nu mă pricep deloc la protocol şi la chestiile de genul ăsta.
   Era unul dintre oamenii aceia pe care mintea ta îi transformă instantaneu într-un personaj de desene animate: schiţezi nişte aripi şi un cioc, şi ta-ta-ra-ta-taaa! – iată-l pe profesorul Yaffle!
   - Detectiv Maddox şi detectiv Ryan, făcu Cassie prezentările. Dacă nu aveţi nimic împotrivă, domnule doctor Hunt, poate că unul dintre colegii dumneavoastră ar putea să-i arate detectivului Ryan şantierul, iar între timp dumneavoastră să îmi arătaţi rămăşiţele găsite.
   „Afurisita”, m-am gândit eu.
   Eram ameţit şi, în acelaşi timp, mă simţeam şi agitat, de parcă eram mahmur şi încercasem să-mi limpezesc mintea ingurgitând prea multă cofeină; lumina care se reflecta în fragmentele de mică pe pământul brăzdat părea prea strălucitoare, înşelătoare şi febrilă. N-aveam niciun chef să fiu protejat. Dar una dintre regulile nerostite între mine şi Cassie era aceea ca, măcar în public, să nu ne contrazicem unul pe celălalt.
   Uneori, unul din noi profită de asta.
   - Hm... da, făcu Hunt, clipind des spre noi, din spatele ochelarilor. Dădea impresia că scapă într-una lucrurile – un carneţel, un şerveţel uzat, o tabletă pentru gât pe jumătate despachetată –, chiar şi atunci când nu ţinea nimic în mână. Da, desigur. Sunt cu toţii... De regulă, Mark şi Damien fac turul şantierului cu cei nou-veniţi, dar acum Damien... Mark!
   Se uită către uşa deschisă a unei barăci, iar eu am văzut cu coada ochiului un grup de bărbaţi care stăteau îngrămădiţi în jurul unei mese: jachete militare, sandviciuri, căni din care ieşea aburul, mici bulgări de pământ împrăştiaţi pe podea. Unul dintre bărbaţi aruncă jos, cu faţa-n sus, o mână de cărţi, şi începu să se ridice de pe scaunul de plastic.
   - Le-am spus tuturor să stea aici, ne explică Hunt. Nu eram sigur... Probe... Amprente şi... fibre.
   - E perfect, domnule doctor Hunt, îl asigură Cassie. Vom încerca să curăţăm locul faptei ca să vă puteţi întoarce la treburile dumneavoastră cât mai curând posibil.
   - Ne-au mai rămas doar câteva săptămâni, continuă un individ care stătea în uşa barăcii.
   Era scund şi vânos, cu o constituţie care ar fi părut aproape ca de copil sub un pulover gros. Însă purta tricou, bocanci soldăţeşti, plini de noroi, iar sub mâneci muşchii erau tot atât de masivi şi de încordaţi, precum cei ai unui boxer de categoria muscă.
   - În acest caz, ar fi bine să porniţi şi să îi arătaţi colegului meu împrejurimile, îi zise Cassie.
   - Mark, zise Hunt. Mark, domnul detectiv vrea să facă un tur. Cel obişnuit, ştii, de jur împrejurul şantierului.
   Mark se mai uită la Cassie o clipă, apoi dădu afirmativ din cap către ea; trecuse testul personal, se părea. Se îndreptă apoi spre mine.
   Avea vreo 25 de ani, părul blond strâns în coadă de cal şi o faţă îngustă, ca de vulpe, cu ochi de un verde foarte intens.
   Bărbaţii ca el – adică bărbaţi pe care este evident că îi interesează doar ce gândesc ei despre ceilalţi oameni, şi nu ce gândesc ceilalţi oameni despre ei – m-au făcut dintotdeauna să mă simt extrem de nesigur pe mine. Poate pentru că au un fel de siguranţă de sine giroscopică, ce mă face să mă simt stânjenit, lipsit de curaj, parcă m-aş afla în locul nepotrivit, îmbrăcat în hainele nepotrivite.
   - O să aveţi nevoie de cizme de cauciuc, mă preveni cu o voce în care se simţea un puternic accent scoţian, aruncând o privire ironică spre pantofii mei. Avem câteva perechi în magazia pentru unelte.
   - E-n regulă aşa cum sunt, am spus.
   Îmi dădeam seama că pe un şantier arheologic erau şanţuri de câteva zeci de centimetri în pământ, dar nu aveam de gând să-mi petrec dimineaţa pleoscăind cu tălpile prin noroi, pe lângă tipul ăsta, cu pantalonii vârâţi în cizmele de cauciuc ale altcuiva. Voiam ceva – o ceaşcă de ceai, o ţigară, orice mi-ar fi oferit pretextul să stau locului timp de 5 minute şi să-mi dau seama cum să fac asta.
   Mark înălţă din sprâncene.
   - Înţeleg. Pe-aici, vă rog.
   O luă înainte printre barăci, fără să verifice dacă mă ţineam după el.
   În mod neaşteptat, Cassie mi-a adresat un fel de rânjet, în timp ce eu îl urmam – un rânjet răutăcios care parcă spunea: „Ţi-am făcut-o!” –, iar acest lucru mă ajută să mă simt mai bine. I-am arătat obrazul cu degetul mijlociu.
   Mark mă conduse prin şantier, pe o cărare îngustă printre misterioasele lucrări în pământ şi mormanele de pietre. Mergea ca un expert în arte marţiale sau ca un braconier, cu un pas atent, echilibrat, lung.
   - Canale de scurgere medievale, spuse el, arătând cu degetul.
   Nişte ciori se ridicară de pe un cărucior plin cu gunoaie, apoi, hotărând că nu reprezentam un pericol pentru ele, se întoarseră şi începură să ciugulească ceva de pe pământ.
   - Iar asta e o aşezare neolitică. Zona asta a fost locuită, mai mult sau mai puţin permanent, încă din Epoca pietrei. Şi încă mai este. Uitaţi-vă la casa aceea, e din secolul al XVIII-lea. Este unul dintre locurile în care a fost pusă la cale Revoluţia de la 1798.
   Îmi aruncă o privire peste umăr, iar eu am simţit un impuls ciudat de a-i explica ce era cu accentul meu şi de a-l informa nu numai că eram irlandez, dar mă născusem chiar pe aceste meleaguri şi locuisem în apropiere.
   - Tipul care stă acum acolo este descendentul celui care a construit casa.
   Am ajuns la turnul de piatră din mijlocul şantierului. Iedera lăsa loc unor ferestruici lungi şi înguste, un perete dărăpănat era înclinat.
   Mi se părea extrem de familiar, dar nu aş fi putut spune dacă asta se întâmpla pentru că îmi aminteam cu adevărat sau pentru că ştiam că ar fi trebuit să îmi amintesc.
   Mark scoase un pachet de tutun din buzunarul salopetei şi se apucă să-şi răsucească o ţigară. Degetele de la ambele mâini îi erau înfăşurate la bază cu bandă adezivă.
   - Clanul Walsh a construit acest adăpost în secolul al XIV-lea, iar după vreo sută de ani a adăugat aici şi un castel, îmi explică el. Tot pământul acesta le-a aparţinut, începând de la dealurile de-acolo – şi îmi arătă din cap spre linia orizontului către nişte dealuri acoperite de copaci întunecoşi – până la albia râului de dincolo de casa fermei. Erau rebeli, luptători. În secolul al XVII-lea, obişnuiau să facă incursiuni în Dublin, la cazărmile britanice din Rathmines. Înşfăcau armele, îi omorau pe soldaţii care le ieşeau în cale, apoi fugeau. Până să apuce britanicii să-i urmărească, erau deja la jumătatea drumului de întoarcere.
   Era cea mai potrivită persoană să povestească lucrurile astea. M-am gândit la zgomotul copitelor, la torţe, la hohotele ameninţătoare de râs, la ritmul din ce în ce mai rapid al tobelor de război. Peste umărul lui, o vedeam pe Cassie, pe deasupra bandei care înconjura locul crimei, vorbindu-i lui Cooper şi luând notiţe.
   - Trebuie să vă întrerup, am spus, mi-e teamă că nu avem timp suficient pentru un tur complet. Am nevoie, de fapt, să-mi fac o idee generală asupra şantierului.
   Umezi marginea ţigaretei Rizla, o lipi şi se scotoci după brichetă.
   - Înţeleg, spuse, şi începu din nou să gesticuleze. Aşezare neolitică, pietre care slujeau unui ceremonial din Epoca bronzului, atelier din Epoca fierului, locuinţe vikinge, fortăreaţă din secolul al XIV-lea, castel din secolul al XVI-lea, casă de ţară din secolul al XVIII-lea.
   Pietrele de ceremonial din Epoca bronzului se aflau în zona în care erau Cassie şi echipa tehnică.
   - Şantierul e păzit noaptea? am întrebat.
   Începu să radă.
   - Nuuu... Încuiem, evident, adăposturile în care ţinem obiectele descoperite şi birourile. Iar ceea ce este cu adevărat de valoare trimitem imediat la sediu. Magazia am început să o încuiem doar acum o lună sau două, când am văzut că încep să ne dispară uneltele şi am descoperit că fermierii se folosiseră de furtunurile noastre ca să-şi ude culturile în timpul secetei. Cam asta e. Care-i rostul cu păzitul? Într-o lună n-o să mai fie nimic aici, cu excepţia ăstuia.
   Şi bătu cu palma în zidul turnului; se auzi un foşnet în iedera de deasupra capetelor noastre.
   - De ce? am întrebat eu.
   Se holbă la mine, cu o expresie plină de dezgust.
   - Pentru că, articulă el clar cuvintele, nenorocitul de guvern vrea să construiască o autostradă care va trece pe-aici şi, peste o lună, o să bage buldozerele pe tot terenul ăsta. Au avut amabilitatea să ne facă favoarea să păstrăm o insulă din acest sit, respectiv locul pe care se află fortăreaţa, ca să se poată lăuda pe urmă cât de multe fac ei pentru a păstra moştenirile pe care istoria ni le-a lăsat.
   Acum îmi aminteam de autostradă, auzisem la ştiri: un politician moderat care se arăta şocat că nişte arheologi voiau milioane de dolari de la buget pentru a reproiecta planurile unui sit. Probabil că în acest moment al ştirilor schimbasem canalul.
   - O să încercăm să nu vă reţinem prea mult de la munca dumneavoastră, i-am spus. Dar câinele de la casa aceea de ţară: latră când vin oameni aici în situl arheologic?
   Mark ridică din umeri şi trase din ţigară.
   - La noi nu latră, că ne cunoaşte. Îl hrănim cu resturi. Dar poate că latră dacă se apropie cineva prea mult de casă, mai ales noaptea. Dar nu şi la cineva care se află dincolo de zid. Acolo nu e teritoriul lui.
   - Dar la maşini latră?
   - La a dumneavoastră a lătrat? E un câine ciobănesc, nu de pază.
   Şi trimise în sus un fuior îngust de fum, printre dinţi.
   Deci ucigaşul ar fi putut ajunge în şantierul arheologic venind din orice direcţie: dinspre drum, dinspre casă şi chiar dinspre râu, dacă voia să complice lucrurile.
   - Deocamdată doar atât, am spus. Mulţumesc pentru timpul acordat. Dacă ne aşteptaţi, o să venim să vă punem la curent în câteva minute.
   - Să aveţi grijă să nu călcaţi pe ceva ce pare să aibă valoare arheologică, mă atenţionă Mark, apoi se întoarse agale şi porni înapoi spre barăci, iar eu m-am îndreptat spre panta care ducea la cadavru.
   Piatra de ceremonial datând din Epoca bronzului era un bloc masiv şi plat, poate de vreo doi metri lungime şi un metru lăţime, înaltă de un metru, dintr-o singură bucată. Câmpul din jur fusese râcâit adânc cu buldozerul – nu cu prea mult timp în urmă, judecând după felul în care se comporta pământul sub tălpile mele –, totuşi o fâşie din jurul pietroiului rămăsese intactă, fiind mai înaltă decât restul, ca o insulă în mijlocul pământului răscolit. În vârful ei, licărea ceva albastru cu alb, printre urzici şi iarbă înaltă.
   Nu era Jamie. Am ştiut asta mai mult sau mai puţin – dacă ar fi fost cea mai mică şansă să fie ea, Cassie ar fi venit să-mi spună –, dar cu toate astea, mintea mea era încă goală. Fata asta avea părul lung şi negru, împletit într-o coadă care era aruncată peste faţă. Doar atât observasem prima dată: părul negru. Nici măcar nu mi-a venit în minte faptul că trupul lui Jamie n-avea cum să fie într-o asemenea stare.
   Îl ratasem pe Cooper: o apucase înapoi spre drum, scuturându-şi piciorul la fiecare pas, ca o pisică. Un tip din echipa tehnică făcea fotografii, un altul împrăştia praf pe suprafaţa plană a pietrei ca să detecteze amprente; câţiva poliţişti locali se agitau şi discutau cu băieţii de la morgă, pe lângă targa acestora. Pe iarbă erau împrăştiate plăcuţe triunghiulare numerotate. Cassie şi Sophie Miller stăteau pe vine lângă masa de piatră, uitându-se la ceva ce se afla pe marginea ei.
   Am recunoscut-o de departe pe Sophie, era uşor de reperat după felul în care îşi ţinea spatele drept, în mulţimea anonimă îmbrăcată în uniformă. Sophie este preferata mea, din echipa de tehnicieni criminalişti. Este subţire, brunetă şi serioasă, iar cu boneta albă arăta de parcă ar fi trebuit să se aplece peste paturile soldaţilor răniţi şi, în timp ce în fundal se auzeau bubuituri de tun, să le şoptească liniştitor şi să le dea să soarbă apă din ploscă. De fapt, e rapidă şi nerăbdătoare, şi poate să pună la punct pe oricine, de la superintendenţi la procurori, doar cu câteva cuvinte ferme. Îmi place ironia ei.
   - Pe unde pot s-o iau? am întrebat referindu-mă la bandă, căci nu poţi călca în spaţiul care delimitează locul crimei până când băieţii de la Birou nu îţi spun că poţi s-o faci.
   - Bună, Rob, îmi strigă Sophie, ridicându-se în picioare şi scoţându-şi masca. Stai puţin!
   Cassie ajunse prima lângă mine.
   - E moartă doar de o zi sau cam aşa ceva, anunţă pe un ton liniştit, înainte ca Sophie să ni se alăture.
   Părea să fie un pic palidă în jurul gurii; vederea unor copii morţi provoacă asta.
   - Mulţumesc, Cass, am spus eu. Bună, Sophie.
   - Bună, Rob. Voi doi îmi sunteţi şi acum datori cu ceva de băut.
   Îi promisesem că-i facem cinste cu un cocktail dacă mergea la laborator să facă nişte analize de sânge pentru noi, cu câteva luni în urmă. De-atunci, tot îi ziceam, din când în când: „Trebuie să ne întâlnim să bem ceva”, dar niciodată n-o făceam.
   - Lămureşte-ne ce e cu chestia asta şi o să-ţi facem cinste şi cu prânzul, am spus. Ce avem aici?
   - Femeie albă, între 10 şi 13 ani, ne explică rapid Cassie. Nu îi cunoaştem identitatea. În buzunar are o cheie, pare să fie de la uşa locuinţei, asta-i tot. Are capul zdrobit, totuşi Cooper a reuşit să descopere o hemoragie petesială şi, de asemenea, nişte semne de posibile ligaturi pe gâtul ei, aşa că va trebui să aşteptăm autopsia pentru a afla cauza morţii. E îmbrăcată, dar arată de parcă ar fi fost violată. Totul e foarte ciudat, Rob. Cooper spune că e moartă de circa treizeci şi şase de ore, dar practic nu am găsit nicio activitate a insectelor, şi nici nu văd cum puteau arheologii să n-o descopere, dacă s-ar fi aflat ieri aici, întreaga zi.
   - Deci nu aici a avut loc crima?
   - În niciun caz, spuse Sophie. Nu există stropi de sânge pe piatră, nu e niciun pic de sânge, nici măcar de la rana de la cap. A fost ucisă în altă parte, ţinută undeva aproximativ o zi, şi de-abia apoi a fost aruncată.
   - Aţi mai găsit şi altceva?
   - O grămadă, zise ea. Chiar prea multe. Se pare că nişte puşti şi-au făcut veacul pe-aici. Mucuri de ţigară, cutii de bere, câteva cutii de coca-cola, gumă de mestecat, trei mucuri de ţigări cu marijuana. Două prezervative folosite. Când e să găseşti un suspect, laboratorul poate să încerce să vadă dacă probele astea au vreo legătură cu el – ceea ce va fi coşmarul lui –, dar, ca să fiu sinceră, cred că nu e altceva decât un refugiu pentru adolescenţi. Sunt amprente peste tot. O agrafă de păr. Nu cred că a fost a ei – a fost vârâtă în pământ, lângă blocul de piatră, şi pare a se afla de mult timp acolo –, dar tot trebuie să o verifici. Nu pare să fi aparţinut nici unei adolescente; e genul ăla de agrafă de plastic care are şi o căpşună la capăt, tot din plastic, şi pe care de regulă o vezi la fetiţele foarte mici.

   „aripi galbene înălţându-se”

   Am simţit că-mi tremură picioarele; a trebuit să mă străduiesc să-mi păstrez echilibrul. Am auzit-o pe Cassie spunând repede, undeva dincolo de Sophie:
   - Probabil nu-i a ei. Tot ce poartă ea e alb şi albastru, chiar şi elasticul cu care are părul prins. Dar o să verificăm toate probele astea care par legate de copii.
   - Te simţi bine? mă întrebă Sophie.
   - Da, mă simt bine, am spus. Doar că am nevoie de o cafea.
   Norocul – în acest Dublin modern, stilat, spontan, oraşul cafelelor tari – este că pentru orice dispoziţie stranie poţi să dai vina pe faptul că nu băuseşi cafea. Asta n-ar fi ţinut niciodată în epoca ceaiului, sau cel puţin nu la acelaşi nivel de credibilitate printre concitadini.
   - O să-i cumpăr de ziua lui nişte perfuzii cu cofeină, zise Cassie.
   Şi ea o simpatiza pe Sophie.
   - Nu se poate concentra la nimic fără această licoare. Spune-i despre pietroi.
   - Da, am descoperit două lucruri interesante, spuse Sophie. O piatră de mărimea asta – şi mi-a arătat cât era de mare, unindu-şi căuşul palmelor: cam 15 centimetri lăţime – şi sunt aproape sigură că asta e una dintre arme. Am găsit-o în iarbă, lângă zid. La unul din capete sunt urme de sânge, mici fragmente de oase, fire de păr.
   - Amprente? am întrebat.
   - Nu. Doar vreo două pete, dar par să fie de la mănuşi. Interesant este, pe de o parte, locul în care se află piatra: sus, lângă zid – ceea ce poate să însemne că făptaşul a sărit peste zid, venind dinspre casă, deşi e la fel de posibil să fi vrut ca noi să credem asta –, iar pe de altă parte, faptul că şi-a bătut capul să o arunce peste zid. Te-ai fi aşteptat ca mai degrabă să o cureţe şi s-o arunce în propria grădină, nu să o care odată cu cadavrul.
   - Nu e posibil ca piatra să se fi aflat deja în iarbă? am întrebat eu. Poate când a aruncat cadavrul peste zid a nimerit chiar pe ea.
   - Nu cred, mă contrazise Sophie.
   Îşi mişca uşor picioarele, încercând să mă împingă spre blocul de piatră. Voia să se întoarcă la lucru. M-am uitat în jur. Nu sunt sensibil când văd cadavre, şi eram aproape sigur că văzusem altele într-o stare mai proastă decât acesta – cu un an înainte, bunăoară, văzusem un bebeluş pe care tatăl lui îl lovise până când îi crăpase pur şi simplu capul în două –, dar tot mă simt ciudat, slab, de parcă nu îmi pot concentra privirea destul de bine ca să înregistrez imaginea.
   „Poate chiar am nevoie de o cafea”, m-am gândit.
   - Lângă ea era sânge, continuă Sophie. Iarba de dedesubtul ei e proaspătă, neofilită, semn că piatra nu se află acolo de multă vreme.
   - În plus, ea nu mai sângera la momentul în care a fost adusă aici, preciză Cassie.
   - Aşa, şi al doilea lucru interesant. Vino să vezi ceva.
   M-am supus şi m-am aplecat să trec pe sub banda ce înconjura locul crimei. Cei de la Tehnic îşi ridicară privirile spre noi, apoi se dădură înapoi, să ne facă loc. Erau doi bărbaţi, amândoi foarte tineri, probabil încă începători, şi deodată m-am întrebat cum ne priveau ei oare pe noi: cât de bătrâni le păream, cât de inaccesibili, cât de încrezători în talentele şi capacităţile noastre de adulţi. M-a ajutat să adopt atitudinea de detectiv de la Omucideri, cu chip care nu trădează nimic, mergând umăr la umăr cu partenera, în acelaşi ritm, către cadavrul unui copil.
   Zăcea ghemuită pe partea stângă, de parcă ar fi adormit pe o canapea, pe fundalul şoaptelor unor discuţii între adulţi. Braţul stâng îi atârna pe marginea pietroiului; cel drept îi căzuse pe piept, cu palma îndoită într-un unghi nefiresc. Purta pantaloni milităreşti, de un albastru-cenuşiu, genul cu buzunare şi fermoare în toate locurile vizibile, un tricou alb, pe faţa căruia era imprimat un rând de albăstrele stilizate, şi adidaşi albi.
   Cassie avea dreptate, reţinuse bine: coada groasă, împletită, care îi venise pe obraji, era legată cu o bucată de mătase de culoarea albăstrelelor. Era mică şi foarte subţire, dar gamba – care se vedea prin pantalonul rupt la un picior – nu era foarte subţire, ci musculoasă. Da, aşa părea să aibă: între 10 şi 13 ani; sânii de-abia începuseră să-i crească, de-abia se ghiceau printre cutele tricoului. Sângele i se coagulase la nas şi la gură, precum şi pe dinţii din faţă. Vântul îi răvăşea şuviţele de păr moale, ondulat, ale bretonului şi perciunilor.
   Mâinile îi erau acoperite de pungi din plastic transparent, legate la încheieturi.
   - Arată de parcă s-ar fi luptat, comentă Sophie. Câteva unghii îi sunt rupte. Nu aş paria că vom găsi sub ele ADN, par curate, dar poate găsim fibre provenind de la haine.
   Pentru o clipă, m-am simţit copleşit de impulsul de a o lăsa acolo: să împing la o parte mâinile tehnicienilor criminalişti, să strig la oamenii de la morgă, care aşteptau să-şi facă treaba, să plece dracului de-acolo. Îi ajunsese cât rău îi fusese făcut. Tot ce îi mai rămăsese era propria moarte, şi voiam să i-o las; măcar atât. Aş fi vrut s-o înfăşor în pături moi, să-i dau pe spate părul năclăit de sânge, să fac un pat din frunze uscate şi din puful animalelor. Să o las să doarmă, iar secretul ei să alunece în jos, în apa râului, pentru totdeauna, în timp ce anotimpurile ar fi presărat peste trupul ei seminţele păpădiilor, lumina lunii şi fulgii de nea. Se luptase din greu să rămână în viaţă.
   - Am şi eu un tricou la fel, îmi zise Cassie încet, peste umărul meu. De la raionul de copii al magazinului Penney.
   O văzusem îmbrăcată cu el şi ştiam că de-acum n-o să-l mai poarte niciodată. Violată, această inocenţă imensă şi nealterabilă nu permitea nicio ironie a asemănării.
   - Uite ce voiam să-ţi arăt, rosti Sophie cu glas vioi.
   Nu e adepta sentimentalismelor, nici a umorului negru când ne aflăm la locul unei crime. Spune că asta e pierdere de timp, care mai bine ar fi folosit la rezolvarea nenorocitului de caz, că numai oamenii slabi se implică emoţional. Arătă spre capătul pietrei.
   - Vrei mănuşi? mă întrebă ea.
   - Nu o să ating nimic, am spus, ghemuindu-mă în iarbă.
   Din acel unghi vedeam cum unul din ochii fetei era întredeschis, de parcă s-ar fi prefăcut că dormea, dar aştepta momentul potrivit să sară-n sus şi să strige: „Bau! V-am păcălit!” Un scarabeu negru şi lucios îşi croia fără grabă calea pe antebraţul ei.
   Un şănţuleţ de un deget lăţime fusese săpat de jur împrejurul părţii de sus a blocului de piatră, la vreo 3-4 centimetri de margine. Trecerea timpului şi intemperiile îl mai neteziseră, aproape că-l lustruiseră, însă într-un loc, mâna meşterului dăltuitor alunecase, lăsând în urmă un fel de streaşină mică, zimţată. Ceva întunecat, aproape negru, era prins acolo, dedesubt.
   - Uite ce a văzut Helen, spuse Sophie, iar fata din echipa tehnică îmi aruncă o privire şi îmi adresă un zâmbet timid. Am luat o probă şi e sânge – o să te anunţ dacă e sânge uman. Mă îndoiesc că ar avea vreo legătură cu cadavrul nostru. Sângele ei era deja coagulat când a fost adusă aici şi, oricum, pariez că sângele ăsta are ani şi ani vechime. Poate fi sânge de animal, poate fi sângele vreunui adolescent care s-a zgâriat sau orice altceva, şi totuşi, e un lucru interesant.
   M-am gândit la semnul delicat din jurul încheieturii de la mâna lui Jamie, la ceafa cafenie a lui Peter care, atunci când se tundea, avea o dungă albă. Simţeam că privirea lui Cassie nu era aţintită la mine.
   - Nu văd care e legătura, am spus.
   M-am ridicat – mi-a fost greu să-mi ţin echilibrul fără să mă sprijin de marginea pietrei – şi m-am simţit imediat cuprins de vertij.
   Înainte de a părăsi şantierul arheologic, am zăbovit pe moviliţa de pământ din faţa cadavrului, apoi m-am rotit ca să am imaginea generală a scenei în minte: şanţuri, case, ogoare, locuri accesibile, unghiuri, alinieri. De-a lungul zidului proprietăţii, copacii rămăseseră neatinşi, probabil ca să protejeze sensibilităţile estetice ale rezidenţilor de necruţătorul peisaj arheologic. Cineva găsise o bucată de frânghie de rafie albastră, înnodată strâns de o creangă aflată la înălţime, legănându-se la câteva zeci de centimetri de pământ. Era uzată şi mucegăită, şi isca tot felul de istorii sinistre gotice – mulţimea care comitea linşaje, sinucideri în miez de noapte –, dar eu ştiam despre ce era vorba. Era o rămăşiţă din leagănul făcut din anvelopă.
   Deşi ajunsesem să mă gândesc la Knocknaree de parcă i se întâmplase altcuiva, unei persoane necunoscute adică, o parte din mine rămăsese aici tot timpul. Cât timp mă vânturasem pe la Templemore sau zăcusem în fotoliul lui Cassie, imaginea neîndurătoare a copilăriei nu încetase niciodată să se învârtă în cercuri obsedante: leagănul făcut dintr-o anvelopă, răsărind de după zid împreună cu chipul lui Peter şi părul lui strălucitor, dispărând apoi în pădure într-o imagine scurtă şi luminoasă, ca un flash, cu picioarele sale maronii, pe fundalul unor hohote de râs.
   A fost o vreme când am crezut, la fel ca poliţia, mass-media şi părinţii mei năuciţi de această întâmplare, că eu eram cel salvat, băiatul adus în siguranţa casei, în timp ce refluxul cine ştie cărei maree monstruoase îi luase pe Peter şi pe Jamie. Nu mai credeam asta. Într-un mod prea întunecat şi prea crucial ca să-l pot numi metaforic, de fapt nu am părăsit niciodată pădurea.

3

   Nu povestesc nimănui despre Knocknaree.
   Nu văd de ce aş face-o; nu ar duce la altceva decât la un şir nesfârşit de întrebări scabroase legate de lipsa mea de amintiri sau la speculaţii inexacte şi pline de compasiune legate de starea mea sufletească, or, n-am niciun chef de aşa ceva. Evident, părinţii mei ştiu povestea; la fel şi Cassie, şi un prieten de-al meu, pe nume Charlie, de la şcoala cu internat – care lucrează într-o bancă comercială, la Londra; încă ţinem legătura – precum şi o fată, Gemma, cu care am ieşit când aveam 19 ani (ne-am petrecut mult timp împreună, beţi fiind; în plus, ea era genul de tipă cu depresii puternice, iar eu m-am gândit că povestea asta m-ar fi făcut să par mai interesant în ochii ei); în rest, nimeni altcineva.
   Când am plecat la şcoala cu internat, am renunţat la prenumele de Adam şi am început să folosesc al doilea prenume pe care-l aveam.
   Nu-mi mai aduc aminte dacă asta a fost ideea mea sau a părinţilor mei, dar cred că a fost o idee bună. Numai în cartea de telefon din Dublin erau 5 pagini cu numele de Ryan, pe când Adam nu era un nume des întâlnit; iar publicitatea era copleşitoare (chiar şi în Anglia: obişnuiam să răsfoiesc pe furiş ziarele, să rup bucăţelele pe care era scris ceva relevant, pe care să îl memorez ulterior într-o toaletă strâmtă, înainte de a le arunca şi a trage apa după ele). Mai devreme sau mai târziu, cineva ar fi putut să îşi dea seama. Pe când aşa, nimeni nu ar fi avut cum să facă vreo legătură între detectivul Rob, cu accentul său englezesc, şi micuţul Adam Ryan din Knocknaree.
   Ştiam, desigur, că ar fi trebuit să-i spun lui O’Kelly, acum, că lucram la un caz care părea a avea legătură cu cel de-atunci, dar, ca să fiu sincer, nu m-am gândit niciodată, nici măcar o secundă, s-o fac.
   Mi-ar fi luat cazul – este interzis cu desăvârşire să lucrezi la ceva în care este posibil să fii implicat emoţional – şi probabil că m-ar fi întrebat iar şi iar despre ziua aceea, în pădure, iar eu nu aş fi putut să înţeleg în ce fel îi era de folos lui acest fapt pentru rezolvarea cazului, sau comunităţii, în general. Încă aveam amintiri vii, tulburătoare, de la primul interogatoriu: voci de bărbaţi, cu un timbru aspru, de frustrare, care loveau uşor în auzul meu, în timp ce în mintea mea nori albi pluteau la nesfârşit în derivă pe un cer albastru imens, şi vântul suspina prin iarba ce acoperea un câmp uriaş. Doar asta am văzut şi am auzit timp de câteva săptămâni după aceea.
   Nu-mi amintesc sentimentele pe care le aveam în legătură cu acest fapt la vremea respectivă, dar, privind retrospectiv, fusesem bântuit de un gând oribil – cum că mintea mea era golită, înlocuită cu o miră – şi de fiecare dată când detectivii se întorceau să încerce din nou să afle ceva, acesta ieşea la iveală, printr-un proces de asociere, mi se strecura în minte, speriindu-mă până când deveneam posomorât, necooperant. Dar ei tot încercaseră – la început, reveneau la câteva luni, în timpul vacanţelor, apoi în fiecare an sau cam aşa ceva –, dar nu le-am spus nimic niciodată. Cam la vremea la care am terminat şcoala, încetaseră şi ei să mai vină. Am simţit că asta fusese o decizie excelentă, căci nu puteam să văd cum, în acel stadiu, amintirea de odinioară ar fi servit unui scop util.
   Şi, dacă e să fiu sincer, presupun că m-a măgulit ideea de a duce cu mine în acel caz acest secret ciudat, împovărător fără ca nimeni să nu bănuiască nimic. Presupun că la vremea respectivă mi s-a părut un gest de mare bravadă.
   Am sunat la Persoane Dispărute, iar ei mi-au oferit un răspuns aproape imediat. Katharine Devlin, în vârstă de 12 ani, 1 metru 50 înălţime, slăbuţă, păr lung şi închis la culoare, ochi căprui, cu domiciliul în Knocknaree Grove, nr. 29 (mi-am amintit brusc următorul lucru: pe toate străzile numite Knocknaree Grove, Close, Place şi Lane poştaşul greşea adresa în mod constant), fusese dată dispărută la 10.15 cu o dimineaţă în urmă, după ce mama ei voise să o trezească şi descoperise că fata lipsea.
   Copiii de peste 12 ani sunt consideraţi destul de mari ca să fugă de-acasă şi, după toate aparenţele, şi ea părăsise casa de bunăvoie, de aceea cei de la Persoane Dispărute îi lăsaseră o zi la dispoziţie să se întoarcă acasă, înainte de a începe căutările. Aveau deja comunicatul de presă dactilografiat, gata să fie trimis către mass-media, la timp pentru ştirile de seară.
   Mă simţeam nefiresc de uşurat că aveam o identitate, chiar dacă era incertă. Evident, ştiusem că o fetiţă – mai ales o fetiţă sănătoasă şi bine îngrijită, într-o ţară atât de mică precum Irlanda – nu putea să moară fără să îi reclame cineva dispariţia; dar o sumedenie de lucruri legate de acest caz mă nelinişteau şi probabil că, inconştient, crezusem că acest copil va rămâne fără nume, de parcă ar fi picat din cer, şi că ADN-ul ei se va dovedi că se potriveşte cu cel de pe pantofii mei şi alte chestii desprinse parcă din Dosarele X. I-am cerut lui Sophie o fotografie cu chipul fetiţei – o fotografie Polaroid, luată din unghiul care o înfăţişa cel mai puţin dureros, ca să îi poată fi arătată familiei – şi ne-am întors la barăci.
   În timp ce ne apropiam, Hunt ieşi dintr-una dintre ele, semănând cu omuleţul din ceasurile vechi elveţiene.
   - Aţi... adică e chiar o crimă, nu? Biata copilă! Ce îngrozitor!
   - Există această suspiciune, am spus. Ce ne trebuie nouă acum este să avem o discuţie rapidă cu cei din echipa dumneavoastră. Am vrea să vorbim mai întâi cu persoana care a descoperit cadavrul. Ceilalţi se pot întoarce la lucru, cu condiţia să nu intre în zona care a fost delimitată ca fiind locul crimei. O să vorbim mai târziu cu dumneavoastră.
   - Cum o să...? Există ceva care să ne arate unde să nu... unde nu ar trebui să...
   - Locul faptei a fost încercuit cu bandă, am spus eu. Dacă rămâneţi în afara ei, totul este în regulă.
   - Trebuie să vă rog să ne împrumutaţi un spaţiu pe care să îl folosim drept birou, îi ceru Cassie, pentru restul zilei şi chiar mai mult. Unde ar fi mai bine?
   - Cel mai bine este să folosiţi magazia unde depozităm obiectele descoperite pe şantier, zise Mark, care apăruse nu se ştie de unde. De birou avem nevoie noi, iar în altă parte ar fi cam naşpa.
   Nu mai auzisem cuvântul ăsta până atunci, dar privind pe uşa barăcii – straturi de noroi lucios, cu urme de cizme imprimate în el, bănci joase, şubrede, grămezi de unelte agricole aflate în echilibru precar, biciclete şi veste galbene fosforescente care îmi aminteau neplăcut de vremea în care purtam uniformă –, semnificaţia lui era clară.
   - Atâta vreme cât există o masă şi câteva scaune, e-n regulă, am spus eu.
   - Atunci mergeţi în magazie, repetă Mark, arătând din cap spre baraca aflată în faţa noastră.
   - Ce s-a întâmplat cu Damien? îl întrebă Cassie pe Hunt.
    El clipi, părând neajutorat, cu gura deschisă, arătând ca o caricatură ce mima surpriza.
   - Ce... Care Damien?
   - Damien din echipa dumneavoastră. Aţi spus mai devreme că Mark şi Damien fac de obicei turul şantierului cu vizitatorii, dar că Damien nu mai poate să facă acest lucru. Ce aţi vrut să spuneţi?
   - Damien este cel care a descoperit cadavrul, explică Mark, în timp ce Hunt încerca să priceapă despre ce era vorba. De fapt, sunt cu toţii în stare de şoc.
   - Damien şi mai cum? întrebă Cassie, în timp ce scria.
   - Donnelly, preciză Hunt vioi, simţindu-se în sfârşit pe teren solid. Damien Donnelly.
   - Şi cu cine mai era când a descoperit cadavrul?
   - Cu Mel Jackson, răspunse Mark. Melanie.
   - Hai să vorbim cu ei, am propus eu.

   Arheologii încă mai stăteau în jurul mesei, în cantina improvizată.
   Erau cincisprezece sau douăzeci de inşi; când am intrat noi, întoarseră toţi odată capetele spre uşă, ca nişte pui de pasăre. Toţi erau tineri, cu puţin trecuţi de douăzeci de ani, iar hainele simple studenţeşti şi inocenţa afişată ostentativ îi făceau să pară chiar mai tineri decât erau; totuşi, eu ştiam sigur că totul era iluzoriu, iar acest fapt mă făcea să mă gândesc la locuitorii unui kibbutz sau la personajele filmului Familia Walton. Fetele nu erau deloc fardate şi aveau părul împletit sau legat în coadă de cal, pieptănături mai degrabă practice decât cochete. Băieţii erau nebărbieriţi şi pielea arsă de soare era cojită. Unul dintre ei, cu un chip de profesor nevinovat, purtând o căciuliţă de lână, se plictisise şi se apucase să ardă diverse chestii pe un CD stricat, la flacăra unei brichete. Rezultatul (linguriţe de plastic îndoite, monede, celofanul de la pachetul de ţigări, câteva bucăţele de chips) arăta surprinzător de plăcut, ca una dintre acele manifestări ale artei urbane moderne mai puţin lipsite de umor.
   Era acolo, într-un colţ, şi un cuptor cu microunde, pătat de mâncare, şi am fost tentat să-i sugerez să bage CD-ul în el, ca să vadă ce se întâmpla.
   Eu şi Cassie am început să vorbim în acelaşi timp, ea a renunţat şi am continuat eu. Oficial, ea era detectiv principal, pentru că ea fusese cea care spusese: „Luăm noi cazul”. Dar noi nu lucram niciodată astfel, iar restul echipei ajunsese să se obişnuiască să vadă pe avizierul pe care erau înşirate cazurile în lucru ca sub „detectiv principal” să scrie „M & R”.
   Dar acum am simţit brusc nevoia să dovedesc că şi eu eram tot atât de capabil ca ea să conduc această investigaţie.
   - Bună dimineaţa, am spus.
   Majoritatea mormăiră ceva în chip de răspuns. Doar Sculptor Boy rosti apăsat şi vesel:
   - Bună ziua!
   Tehnic vorbind, avea dreptate, era amiază –, dar m-am întrebat pe care dintre fete voia oare să o impresioneze.
   - Sunt detectivul Ryan. Colega mea este detectiv Maddox. După cum ştiţi, ieri-dimineaţă, devreme, pe şantier a fost găsit cadavrul unei tinere.
   Unul dintre tineri oftă, după care îşi ţinu respiraţia. Stătea într-un colţ, între două fete, între care părea protejat, şi ţinea cu amândouă mâinile o cană mare, din care ieşeau aburi. Avea părul scurt, ondulat şi castaniu, şi un chip de cântăreţ într-o formaţie de pop, pistruiat, drăgălaş, deschis. Eram sigur că el era Damien Donnelly. Ceilalţi păreau muţi (cu excepţia lui Sculptor Boy), dar nu traumatizaţi; însă el avea degetele încleştate pe cană şi, sub pistrui, se făcuse alb.
   - Trebuie să discutăm cu fiecare dintre dumneavoastră, am spus eu. Vă rugăm să nu părăsiţi şantierul până nu stăm de vorbă. Probabil că nu o să reuşim să terminăm prea repede, de aceea vă rog să rămâneţi aici, chiar dacă se face târziu.
   - Suntem suspecţi? întrebă Sculptor Boy.
   - Nu, i-am spus eu, dar trebuie să ştim dacă nu cumva aveţi vreo informaţie care s-ar putea dovedi relevantă.
   - Aaa! făcu el dezamăgit, şi se lăsă să cadă înapoi în scaun.
   Începu să sfărâme un pătrăţel de ciocolată pe CD, dar Cassie îi prinse privirea, iar el stinse bricheta. L-am invidiat: îmi dorisem adeseori să fiu genul de om care ia orice lucru – cu cât mai oribil, cu atât mai bine – drept o aventură extrem de interesantă.
   - Şi încă ceva, am continuat. Dintr-o clipă într-alta probabil că vor începe să sosească reporterii. Nu staţi de vorbă cu ei. Serios. Orice le-aţi spune, oricât de nesemnificativ ar părea, ar putea să dăuneze cazului. O să vă dăm cărţile noastre de vizită, pentru cazul în care la un moment dat credeţi că v-aţi adus aminte ceva. Aveţi întrebări?
   - Dar dacă ne plătesc pentru informaţii? vru să ştie Sculptor Boy.

   Magazia în care erau depozitate obiectele descoperite era mai puţin impresionantă decât mă aşteptasem. În ciuda a ceea ce spusese Mark, cum că obiectele valoroase fuseseră trimise în altă parte, cred că îmi imaginasem cupe de aur, schelete şi monede spaniole vechi din argint.
   În schimb, acolo se aflau două scaune, un birou mare pe care erau împrăştiate hârtii cu schiţe, şi o cantitate incredibilă de cioburi de oale de pământ, împachetate în saci de plastic şi înghesuite pe rafturile de metal perforat.
   - Descoperiri... explică Hunt, fluturându-şi o mână către rafturi. Presupun... Sau mai bine nu... Sau poate cu altă ocazie. Voiam să vă arăt câteva jetoane simpatice şi cuiere de haine.
   - Am prefera să le vedem altă dată, domnule doctor Hunt, am spus. Puteţi să ne lăsaţi singuri 10 minute, după care să îl trimiteţi la noi pe Damien Donnelly?
   - Damien... repetă Hunt, după care ieşi.
   Cassie închise uşa în urma lui. Am spus:
   - Cum naiba conduce lucrările de excavare?
   Şi am început să împing schiţele deoparte: era o monedă veche, desenată cu creionul, uşor, cu umbre delicate, privită din mai multe unghiuri. Moneda însăşi, îndoită într-o parte, neregulată, încă murdară de pământ, se afla în mijlocul mesei, vârâtă într-o pungă Ziploc. Am pus hârtiile pe un dulap cu dosare.
   - Angajând tipi precum Mark, spuse Cassie. Pun pariu că este teribil de organizat. Ce era cu agrafa aia de păr?
   Am îndreptat schiţele.
   - Cred că Jamie Rowan purta o agrafă care se potriveşte descrierii.
   - A! făcu ea. Mă întrebam... Asta se află la dosar, ştii tu precis sau doar îţi aminteşti că ar fi fost aşa?
   - Care-i diferenţa?
   Tonul întrebării fusese mai irascibil decât intenţionasem.
   - Dacă există vreo legătură, nu prea o putem păstra doar pentru noi, rosti Cassie pe un ton firesc. De exemplu, dacă o punem pe Sophie să verifice mostrele de sânge din 1984, trebuie să-i spunem şi de ce. Iar explicaţiile ar fi cu mult mai simple dacă legătura reiese din dosar.
   - Sunt aproape sigur că este, am spus eu.
   Biroul se clătina. Cassie luă o foaie albă de hârtie şi o îndoi de mai multe ori, după care o băgă sub piciorul mai scurt al biroului.
   - O să verific din nou diseară. Până atunci, nu vorbi cu Sophie încă, OK?
   - Desigur, răspunse Cassie. Dacă informaţia nu apare în dosar, o să găsim noi o soluţie.
   Şi din nou încercă să vadă dacă biroul se mai clătina: era cu mult mai bine acum.
   - Rob, eşti bine? Mă refer la cazul ăsta...
   Nu i-am răspuns. Pe fereastră vedeam cum tipii de la morgă împachetau cadavrul în sacul de plastic, iar Sophie gesticula şi arăta cu degetul. Nu a fost nevoie de vreun efort să ridice targa; părea aproape lipsită de greutate aşa cum o cărau către ambulanţa care aştepta. Vântul zăngăni sticla ferestrei chiar în faţa mea; m-am întors în loc. Aş fi vrut, brusc şi sălbatic, să strig: „Taci dracului din gură!” sau „La dracu’ cu căzu’ ăsta, îmi dau demisia!” sau altceva... ceva de revoltă, ceva nerezonabil, ceva dramatic. Dar Cassie tocmai se aplecase peste birou şi aştepta, ţintuindu-mă cu ochii ei căprui; iar eu am ştiut întotdeauna să mă stăpânesc, să dau înapoi, în loc să fac ceva irevocabil.
   - Sunt OK, mă descurc eu şi cu asta, am spus. Dar dă-mi un ghiont dacă vezi că devin prea deprimat.
   - Cu mare plăcere, zise Cassie zâmbindu-mi forţat. Dumnezeule, totuşi... uită-te la toate astea... Sper că o să avem norocul să ne-aruncăm un ochi peste ele... Voiam să-ţi mărturisesc ceva: când eram mică, doream să mă fac arheolog – ţi-am mai spus asta vreodată?
   - Doar de vreun milion de ori, am zis.
   - Norocul tău, atunci înseamnă că ai o memorie de elefant, nu? Obişnuiam să sap în grădina din spatele casei, dar tot ce am putut descoperi vreodată a fost o răţuşcă de porţelan, cu ciocul spart.
   - Se pare că şi eu am fost unul dintre cei care săpau în spatele curţii, am spus eu.
   În mod normal, aş fi făcut câteva remarci despre ce pierdere ar fi însemnat asta pentru poliţie în  vantajul arheologiei, dar eram prea nervos şi nu mă simţeam în stare să fac cu bine faţă unui schimb spiritual de replici.
   - Aş fi putut să am cea mai mare colecţie privată din lume de cioburi de oale.
   - Să-ncepem discuţiile atunci, rosti Cassie, căutându-şi agenda. Damien intră, uşor stângaci, târând cu o mână un scaun de plastic, iar în cealaltă ţinând o cană de ceai.
   - Am adus ăsta... spuse el, gesticulând nesigur cu cana către scaunul adus şi către cele pe care stăteam noi. Domnul doctor Hunt mi-a spus că doriţi să vorbiţi cu mine.
   - Da, răspunse Cassie. Aş spune „Ia un scaun”, dar deja ai luat.
   Îi trebuiră câteva clipe ca să înţeleagă gluma; apoi râse scurt, uitându-se cercetător la noi, să-şi dea seama dacă totul era în regulă.
   Se aşeză, dădu să-şi pună cana pe masă, apoi se răzgândi şi o puse în poală şi-şi ridică spre noi ochii mari şi albaştri, ascultători. Ăsta era cu siguranţă „băieţelul lui Cassie”. Era genul obişnuit ca femeile să aibă grijă de el. Deja se simţea nesigur, iar dacă ar fi fost interogat de un bărbat, probabil că nu s-ar fi scos nimic util de la el. Discret, mi-am scos stiloul.
   - Ascultă, începu Cassie cu blândeţe, ştiu că ai avut parte de un şoc îngrozitor. Nu te grăbi şi povesteşte-ne cum a fost, OK? Începe prin a ne spune ce făceai de dimineaţă, înainte de a ajunge la acea piatră.
   Damien inspiră adânc şi îşi trecu limba peste buze.
   - Lucram... hm... lucram la şanţul medieval de scurgere. Mark voia să vadă dacă acesta se prelungeşte în afara şantierului. Ştiţi, noi... noi facem un soi de ultime retuşuri acum, pentru că săpăturile au fost încheiate...
   - Cât timp au durat săpăturile? îl întrebă Cassie.
   - Cam 2 ani, dar eu sunt aici doar din iunie. Sunt încă student.
   - Şi eu mi-am dorit să fiu arheolog, îi mărturisi Cassie.
   I-am dat un ghiont pe sub masă, iar ea mi l-a dat înapoi.
   - Şi cum au mers săpăturile?
   Damien se lumină la faţă. Era cât se poate de încântat, dacă nu cumva încântarea era expresia obişnuită a feţei lui.
   - A fost uimitor. Sunt fericit că am avut ocazia să particip.
   - Te invidiez, îi spuse Cassie. Este permis să folosiţi voluntari, să zicem... pentru o săptămână?
   - Maddox, i-am şoptit înţepat, am putea să vorbim mai târziu despre schimbările din cariera ta?
   - Scuze, rosti Cassie, dându-şi ochii peste cap şi zâmbindu-i lui Damien.
   Îi zâmbi şi el, ridicându-se. Fără un motiv anume, Damien îmi devenise vag nesuferit. Acum pricepeam limpede de ce Hunt îl pusese să prezinte şantierul – era întruchiparea unui PR de vis, cu ochii săi albaştri şi aerul de timiditate –, însă mie nu-mi plăcuseră niciodată tipii adorabili, neajutoraţi. Presupun că aceeaşi reacţie o avea şi Cassie faţă de fetele cu voce de copil şi uşor impresionabile, pe care bărbaţii simt întotdeauna nevoia să le protejeze: un amestec de antipatie, cinism şi invidie.
   - OK, spuse ea, deci te-ai îndreptat spre piatră...
   - Da, trebuia să înlăturăm iarba şi solul din jurul ei, explică Damien. Pe restul terenului intrase buldozerul cu o săptămână în urmă. Însă rămăsese bucăţica asta din jurul pietrei, pentru că nu voiam să riscăm ca buldozerul s-o lovească. Aşa că după pauza de ceai, Mark ne-a spus, mie şi lui Mel, să mergem acolo să săpăm în jurul ei, în timp ce ceilalţi se ocupau de şanţul de scurgere.
   - La ce oră se întâmpla asta?
   - Pauza de ceai se termină la 11 şi un sfert.
   - Şi apoi?
   Luă o sorbitură din cană. Cassie se aplecă spre el încurajator.
   Aştepta.
   - Am... mmm... Era ceva pe piatră. Mi s-a părut că era o jachetă sau ceva asemănător... ca şi cum cineva îşi uitase o haină acolo. Am spus... ăăă.. Am spus: „Ce-i asta?” şi ne-am apropiat...
   Se uită în jos, spre cana pe care o ţinea în mână. Mâinile îi tremurau din nou.
   - Era o fiinţă umană. M-am gândit că poate era... ştiţi... inconştientă sau cam aşa ceva, dar braţul... ăăă... şi... arăta ciudat. Rece şi... şi înţepenită. M-am apropiat de ea ca să văd dacă respiră, şi nu respira. Era murdară de sânge, am văzut sânge. Pe faţa ei. Şi atunci mi-am dat seama că era moartă.
   Sorbi din nou din cană.
   - Te descurci minunat, îi zise Cassie cu blândeţe. Şi pe urmă ce ai făcut?
   - Mel a zis: „O, Doamne!” sau ceva de genul ăsta, după care am luat-o la fugă şi ne-am dus la domnul doctor Hunt şi i-am spus. Iar el ne-a zis tuturor să mergem în cantină.
   - OK, Damien. Acum te rog să te gândeşti bine, îi ceru Cassie. Astăzi sau în ultimele zile, ai văzut ceva care să ţi se pară ciudat? Cineva nou care să-şi fi făcut apariţia pe-aici sau ceva neobişnuit?
   El se uită în gol. Buzele îi erau întredeschise. Sorbi din nou din cana cu ceai.
   - Probabil că aici nu intră şi genul de lucruri la care vă referiţi...
   - Mă refer la orice ne-ar putea fi de folos, îl asigură Cassie. Chiar şi cel mai mărunt detaliu.
   - OK, dădu din cap Damien, cu o expresie gravă pe chip. OK. Luni eram la poarta şantierului, aşteptam autobuzul să plec acasă. Şi am văzut un tip venind pe stradă şi intrând pe proprietate. Nici măcar nu ştiu de ce l-am remarcat, eu doar am... Dar părea că se uită în jur într-un anumit fel, înainte de a intra pe proprietate, ca şi cum verifica dacă îl vede cineva... sau cam aşa ceva.
   - Cât era ceasul? îl întrebă Cassie.
  - Am terminat pe la 5 jumate, poate 6 fără 20. Ăsta e celălalt lucru bizar: vreau să spun, nu e nimic prin împrejurimi de unde să vii până aici, fără maşină, exceptând magazinul şi cârciuma; iar magazinul se închide la 5. Şi atunci mă întreb de unde venea?
   - Cum arăta?
   - Destul de înalt, cred că avea cam 1 metru 80. La vreo 30 de ani, presupun. Solid. Cred că avea chelie. Purta un trening bleumarin.
   - Crezi că ai putea să colaborezi cu un desenator, să faceţi împreună o schiţă a tipului?
   Damien clipi rapid, de mai multe ori, părând agitat.
   - Hm... Nu l-am văzut chiar aşa de bine. Adică... l-am văzut de departe, era pe partea opusă intrării în proprietate. Şi nu m-am uitat... nu cred că-mi amintesc...
   - În regulă, zise Cassie. Nu-ţi face griji pentru asta, Damien. Dacă tu crezi că mai poţi să ne dai şi alte detalii, anunţă-mă, OK? Între timp, ai grijă de tine.
   I-am cerut lui Damien adresa şi numărul de telefon şi i-am dat o carte de vizită (i-aş fi dat şi o acadea, fiindcă fusese un băieţel atât de curajos, dar încă nu eram dotaţi cu aşa ceva), trimiţându-l la ceilalţi şi spunându-i că o rugam pe Melanie Jackson să vină să stăm de vorbă.
   - Ce puşti drăguţ! am spus pe un ton neutru, tatonând.
   - Da, confirmă Cassie sec. O să-l ţin minte, poate că o să-mi doresc vreodată un animal de casă.
   Mel ne-a fost cu mult mai utilă decât Damien. Era înaltă şi slabă, cu un aer scoţian, cu braţe musculoase şi bronzate, păr de culoarea nisipului, strâns neglijent într-o coadă de cal. Stătea ca un băiat, cu tălpile aşezate ferm, depărtate una de cealaltă.
   - Poate că deja aţi aflat şi voi: fata e de prin partea locului, începu ea direct. Oricum, de pe undeva de prin împrejurimi.
   - De unde ştii? am întrebat-o.
   - Copiii de pe-aici mai vin pe şantier uneori. Nu prea au ce altceva să facă în timpul verii. Şi sunt foarte curioşi să afle dacă am descoperit vreo comoară îngropată sau schelete. Am văzut-o şi pe ea de câteva ori.
   - Când ai văzut-o ultima dată?
   - Cu două, poate trei săptămâni în urmă.
   - Era singură?
   Mel ridică din umeri.
   - Nu era cu cineva anume, de care să-mi aduc aminte. Era un grup de copii, cred.
   Îmi plăcea de Mel. Era emoţionată, dar refuza să arate asta. Sucea un elastic, întinzându-l pe degetele sale încordate, ca într-un joc de copii. În mare, relată cam aceeaşi poveste pe care ne-o servise şi Damien, dar fără atâtea fiţe.
   - La sfârşitul pauzei de ceai, Mark mi-a spus să sap în jurul pietrei de ceremonial, până la baza acesteia. Damien a zis că vine şi el cu mine – noi nu lucrăm de obicei singuri, că e prea plictisitor. Când ne aflam pe pantă, la o oarecare distanţă de piatră, am văzut pe ea ceva albastru cu alb. Damien a zis: „Ce-i asta?”, iar eu am spus: „Probabil şi-a uitat cineva jacheta. Când ne-am apropiat, ne-am dat seama că era un copil. Damien i-a scuturat braţul şi a verificat dacă respira, dar era moartă. Nu mai văzusem un cadavru până atunci, dar...
   Îşi muşcă obrazul pe dinăuntru şi dădu din cap.
   - E o tâmpenie – nu-i aşa? – când se spune: „O, arată de parcă ar dormi!” Totuşi, aşa s-ar fi putut spune şi de data asta.
   Ne gândim atât de puţin la moarte în zilele noastre, cu excepţia faptului că o păcălim cu diverse exerciţii, cu cereale bogate în fibre şi cu plasturi de nicotină. M-am gândit la severa determinare victoriană de a păstra moartea în minte, la neiertătoarele pietre funerare: „Adu-ţi aminte, pelerinule, când treci pe-aici, / Aşa cum eşti tu azi am fost şi eu odată, / Aşa cum sunt eu azi şi tu vei fi cândva...” Acum moartea este nesofisticată, de modă veche. După părerea mea, caracteristica definitorie a epocii noastre este mişcarea, totul este dictat până la epuizare de cercetările de piaţă, de mărci şi de produse fabricate după specificaţii precise; ne-am obişnuit atât de mult ca lucrurile să se transforme în ce ne place nouă să fie, încât se ajunge ca întâlnirea cu moartea să vină ca o insultă profundă, de o inflexibilitate încăpăţânată, doar ea însăşi, pentru totdeauna.
   Cadavrul o şocase pe Mel Jackson mai mult decât pe o fecioară victoriană cu centură de castitate.
   - Ai fi putut să nu vezi cadavrul dacă el s-ar fi aflat pe piatră ieri? am întrebat-o.
   Mel se uită la noi cu ochii larg deschişi.
   - O, la dracu’! Vreţi să spuneţi că a fost acolo în tot acest timp în care noi ne aflam pe-aproape?
   Scutură din cap.
   - Nu, Mark şi domnul doctor Hunt au inspectat şantierul, pentru că au făcut o listă de necesar. L-ar fi văzut... adică pe ea. N-am fi putut-o vedea dimineaţă, fiindcă am fost cu toţii în spatele şantierului, la capătul şanţului de scurgere. De-acolo începe dealul şi, din cauza pantei, nu se vede vârful pietrei.
   Nu remarcase pe nimeni şi nimic neobişnuit, nici măcar pe acea persoană bizară pe care o văzuse Damien.
   - Dar, oricum, nici nu aveam cum. Eu nu iau autobuzul. Cei mai mulţi dintre noi, care nu locuim în Dublin, stăm aici, în casa care a fost închiriată pentru noi, la câţiva kilometri distanţă. Mark şi domnul doctor Hunt au maşini, aşa că ne aduc aici. Nu ieşim deci din cartier.
   Acel „oricum” mă interesa: sugera că Mel, ca şi mine, avea îndoielile sale în legătură cu acel personaj bizar, îmbrăcat în trening.
   Damien mi se părea genul care ar spune orice doar pentru că se gândeşte că asta te-ar face fericit. Îmi doream să-mi fi venit ideea să-l întreb dacă tipul ăla avea pumnale asupra lui.

   Sophie şi tinerii tehnicieni criminalişti terminaseră de cercetat piatra de ceremonial şi-şi îndreptaseră atenţia asupra zonei dimprejurul ei. I-am spus că Damien Donnelly se aplecase peste cadavru şi îl atinsese. Aveam nevoie de amprentele lui şi de analiza firului de păr, ca să-l eliminăm.
   - Ce idiot! comentă Sophie. Presupun că trebuie să-i fim recunoscători că nu i-a dat prin cap să o acopere cu propria haină.
   Transpira în salopeta de serviciu. În spatele ei, unul dintre tehnicieni rupse discret o pagină din agenda sa şi începu să ia notiţe.
   Ne-am lăsat maşina pe şantier şi am făcut câţiva paşi pe drum, pe la periferia cartierului (încă îmi mai aduceam aminte – undeva mi se păstrase această amintire – revăzând zidul: locul în care talpa făcea priză pe zid, atingerea zgrunţuroasă a betonului pe rotulă, impactul aterizării). Cassie mi-a propus să ne oprim la magazin. Era trecut bine de ora două şi s-ar fi putut să nu mai avem şansa să luăm prânzul.
   Cassie are un apetit de adolescent şi nu suportă să sară peste vreo masă, ceea ce pe mine, în mod normal, mă bucură – femeile care trăiesc dintr-o porţie de salată mă plictisesc –, dar în acea zi mi-aş fi dorit să trecem cât de repede se putea peste mâncare.
   Am aşteptat în faţa magazinului, fumând, dar Cassie ieşi cu două sandviciuri ambalate în folie de plastic şi îmi întinse mie unul.
   - Poftim.
   - Nu mi-e foame.
   - Hai, Ryan, mănâncă un sandvici, dă-o-ncolo de treabă. Să ştii că dacă leşini pe-aici, n-am să te car eu pân-acasă.
   De fapt, n-am leşinat niciodată în viaţa mea, dar am tendinţa să uit să mănânc, asta până încep să devin nervos şi agitat.
   - Am spus că nu-mi este foame, am repetat.
   Totuşi, am desfăcut sandviciul. Cassie avea dreptate, probabil că avea să fie o zi lungă. Ne-am aşezat pe bordură, iar ea scoase din rucsac o sticlă de coca-cola cu lămâie. Sandviciul ar fi trebuit să fie cu pui şi salată, dar avea gust de ambalaj de plastic, iar cola era caldă şi prea dulce. Am simţit o uşoară senzaţie de greaţă.
   Nu vreau să sugerez că ceea ce se întâmplase la Knocknaree mi-a distrus viaţa, că am plutit în derivă până la vârsta de 20 de ani, ca un personaj tragic, bântuit de trecut, zâmbindu-i cu tristeţe lumii, din spatele unui văl dulce-amărui de fum de ţigară şi de amintiri.
   Knocknaree nu m-a lăsat cu coşmaruri, cu neputinţe sau cu frici patologice de copaci sau de alte lucruri de genul ăsta, care, ca într-un serial de televiziune, să mă facă să merg la terapeut, să mă eliberez şi să găsesc o cale de comunicare cu soţia mea devotată dar frustrată. Ca să fiu sincer, puteam trăi luni întregi fără să mă gândesc la asta. 
   Câteodată, un ziar sau altul scriau despre persoane dispărute şi, de-acolo de unde erau, Peter şi Jamie îmi zâmbeau de pe coperta unui supliment de duminică, din fotografii stinse de vreme, premonitorii prin semnificaţie şi conţinut, printre turişti dispăruţi, soţii fugite de-acasă şi alte persoane dispărute din mitica şi discreta Irlandă. Când vedeam articolul, observam cu detaşare că mâinile îmi tremurau şi îmi era greu să respir, dar nu era decât o reacţie pur fizică şi, oricum, nu dura decât câteva minute.
   Presupun că întâmplarea trebuie să mă fi afectat în vreun fel, dar îmi e imposibil să-mi dau seama cum. La urma urmei, aveam doar 12 ani, vârstă la care copiii sunt dezorientaţi şi încă neformaţi, ei se schimbă peste noapte, indiferent dacă vieţile lor sunt stabile sau nu; iar câteva săptămâni mai târziu, am plecat la şcoala cu internat, fapt care m-a marcat şi m-a speriat într-un fel cu mult mai dramatic şi mai evident. Ar fi un gest naiv şi prostesc să-mi descompun personalitatea, să găsesc un capăt de fir şi să strig: „La naiba! Uite! E din Knocknaree!” Însă revenea acum la suprafaţă brusc, pe furiş şi neschimbat, în mijlocul vieţii mele, şi nu aveam absolut nicio idee cum să procedez.
   - Biata copilă, rosti deodată Cassie. Biata, biata copilă.

   Casa familiei Devlin avea o faţadă plată, un petic de iarbă în faţă, exact ca şi celelalte din zonă. Toţi vecinii îşi manifestaseră individualitatea prin modul exagerat în care tunseseră arbuştii şi plantaseră muşcate sau altceva, dar familia Devlin doar tunsese iarba de pe peluza proprie, ceea ce, în sine, fusese o dovadă de originalitate.
   Locuiau la 5-6 străzi de şantier, destul de departe, aşadar, ca să nu vadă uniformele, tehnicienii, dubiţa de la morgă, toată acea teribilă şi eficientă agitaţie care, dintr-o privire, le-ar fi dezvăluit tot ce aveau nevoie să ştie.
   Când Cassie sună, îi răspunse un bărbat de vreo 40 de ani.
   Era cu câţiva centimetri mai scund decât mine şi avea un început de burtă, părul închis la culoare, proaspăt tuns, şi cearcăne mari. Purta un pulover cu nasturi şi pantaloni kaki; în mână ţinea un bol cu fulgi de porumb. Aş fi vrut să-i spun că totul era în regulă, pentru că deja ştiam ce avea să-şi amintească peste câteva luni: ăsta e genul de lucru care le revine în minte oamenilor chiar şi în ultimele clipe de agonie ale vieţii lor, şi anume că tocmai mânca fulgi de porumb când poliţia sunase la uşă să-i anunţe că fiica lor era moartă. Odată am văzut o femeie căzând în boxa martorilor, zguduindu-se de plâns, încât trebuise să se facă o pauză ca să i se dea un calmant – prietenul ei fusese înjunghiat când ea se afla la cursul de yoga.
   - Domnul Devlin? întrebă Cassie. Sunt detectivul Maddox. Colegul meu, detectivul Ryan.
   Bărbatul făcu ochii mari.
   - Sunteţi de la Persoane Dispărute?
   Avea noroi pe pantofi, iar marginile pantalonilor săi erau ude.
   Probabil că fusese plecat să-şi caute copila, prin cine ştie ce coclauri, se întorsese acum să mănânce ceva, pentru ca apoi să plece să încerce din nou să o găsească, încă o dată, şi încă o dată.
   - Nu chiar, răspunse Cassie cu blândeţe.
   De cele mai multe ori o las pe ea să poarte genul ăsta de conversaţie, nu atât din laşitate, cât mai ales pentru că ştim amândoi că ea se descurcă mai bine decât mine în situaţii de felul acesta.
   - Ne permiteţi să intrăm?
   El se uită la bol, apoi îl puse stângaci pe masa din hol. Un pic de lapte sări şi stropi un set de chei şi o şapcă roz, de copil.
   - Ce vreţi să spuneţi? întrebă el. Spaima îi gâtuia glasul. Aţi găsit-o pe Katy?
   Am auzit un mic zgomot şi am privit peste umărul lui. O fetiţă stătea la baza scării, ţinându-se de balustradă cu ambele mâini. În casă era destul de întuneric, în ciuda după-amiezii însorite, dar i-am văzut faţa. Mă fulgera cu o privire înspăimântată. Preţ de o clipă, năucitoare şi greu de imaginat, am ştiut că mă uitam la o stafie. Era victima noastră. Era fata moartă, cea întinsă pe piatra de ceremonial.
   În urechi îmi răsuna ceva ca un ţipăt.
   Desigur, imediat după aceea, mi-am revenit, ţipătul încetă şi am realizat ce aveam în faţă. Nu era nevoie de o poză. Şi Cassie observase.
   - Încă nu suntem siguri, răspunse ea. Domnule Devlin, ea este sora lui Katy?
   - Jessica, rosti el cu glas gâtuit.
   Fetiţa înaintă spre noi, fără să-şi mute privirea de la Cassie, Devlin o trase înapoi, apucând-o de umăr şi dând-o la o parte din uşă.
   - Da, sunt gemene, explică el. Identice. Este... este... aţi găsit vreo fată care seamănă cu Jessica?
   Fata încremenise undeva între mine şi Cassie. Braţele îi atârnau fără vlagă pe lângă corp, palmele nu se vedeau din mânecile foarte lungi ale puloverului gri pe care îl purta.
   - Vă rog, domnule Devlin, spuse Cassie. Am vrea să intrăm să vorbim cu dumneavoastră şi cu soţia dumneavoastră.
   Aruncă o privire spre Jessica. Devlin îşi lăsă ochii în jos, îşi văzu propria mână pe umărul fetei şi, parcă mirat, îi dădu drumul. Mâna îi încremeni în aer, de parcă nu ar fi ştiut ce să mai facă cu ea.
   Acum îi era limpede. Cu siguranţă, ştia. Dacă ar fi fost găsită în viaţă, noi i-am fi spus acest lucru. Dar se dădu automat înapoi din cadrul uşii şi făcu un gest vag într-o parte. Am intrat în sufragerie. L-am auzit pe Devlin spunând:
   - Urcă înapoi la mătuşica Vera.
   Apoi intră după noi şi închise uşa.
   Ceea ce şoca la sufragerie era faptul că arăta atât de obişnuită, ca oricare alta din suburbie. Perdele de dantelă, o canapea înflorată de patru locuri, cu mânere şi tetiere, pe o comodă – un serviciu de ceai, bogat ornamentat, totul strălucind de curăţenie. Părea – casele victimelor şi chiar şi locul crimei aproape întotdeauna arată aşa – mult prea banală, pentru o astfel de tragedie. În fotoliu stătea o femeie care se potrivea perfect cu încăperea: greoaie în sensul de solidă, cu părul permanent şi cu ochi mari şi albaştri, obosiţi. Liniile dinspre nas către gură erau adânci.

.....................................................