Un strop de sânge, Stephen King - Un strop de sânge

 .............................................

3.

      - Una singură, spune ea. Tot ce am se află pe unitatea de memorie, pe care ți-o voi da sâmbătă seară. Dar...

   Ridică un deget la el și se bucură nespus să vadă că nu-i tremură.

   - Știu cum arăți. Ți-am văzut ambele chipuri. Îți cunosc vocea și știu despre ea detalii de care s-ar putea ca nici măcar tu să nu ai habar.

   Evident că se gândește la pauzele prin care încearcă să-și corecteze sâsâitul.

   - Du-te pe drumul tău, hrănește-te și mai departe cu putregaiuri, dar, dacă o singură dată se întâmplă doar să bănuiesc că ai provocat o altă tragedie - cum a fost cea de la gimnaziul Macready - atunci, da, am să vin după tine. Am să te urmăresc și am să te găsesc oriunde te-ai afla. Și am să te distrug.

   Ondowsky se uită în jur la zona aproape pustie a mallului. Au plecat și domnul cu șapca din stofă, și femeia care se uita la vitrină. Mai sunt oameni la coadă la câteva fast-fooduri, dar aceștia sunt întorși cu spatele.

   - Nu cred că ne vede cineva, Holly Gibney. Cred că ești singură aici. Cred că aș putea să întind mâna, să-ți rup gâtul ăla sfrijit și să dispar înainte să-și dea cineva seama ce s-a întâmplat. Habar n-ai tu cât de rapid sunt.

   Dacă își dă seama că ești îngrozită - și este, pentru că știe că el e deopotrivă disperat și furios că a ajuns într-o asemenea situație - s-ar putea chiar s-o facă. Probabil ar face-o. Așa că se forțează încă o dată să se apropie de el.

   - Poate că nu ești chiar atât de rapid încât să mă împiedici să-ți strig numele, pe care cred că-l cunoaște toată lumea din Pittsburg. Nu te juca. Și eu sunt destul de iute. Vrei să-ți asumi riscul ăsta?

   Urmează un moment în care el fie încearcă să ia cea mai bună decizie, fie se preface că ar cugeta profund. Apoi spune:

   - Sâmbătă seara la 6, Blocul Frederick, etajul patru. Eu aduc banii, tu îmi dai unitatea de memorie. Ne-am înțeles?

   - Ne-am înțeles.

   - Și tu n-ai să mai spui nimănui.

   - N-am să mai spun nimănui, atâta timp cât nu se mai petrece nicio tragedie ca aceea de la gimnaziul Macready. Dacă se mai întâmplă așa ceva, am să fac imediat public absolut tot ce știu. Și n-am să mă las până când nu mă va crede cineva.

   - În regulă.

   Întinde mâna, dar nu se miră când Holly refuză să i-o strângă. Sau să i-o atingă, măcar. Se ridică în picioare și zâmbește din nou. Ei, uite, de la zâmbetul ăsta al lui îi vine ei să urle.

   - A fost o greșeală ce am făcut la școala aia. Abia acum înțeleg.

   Își pune ochelarii de soare și, până să-și dea seama Holly că a plecat, ajunge deja la jumătatea zonei cu fast-food. N-a mințit când a spus că se mișcă repede.

   „A fost o greșeală ce am făcut la școala aia”, i-a spus el. „Abia acum înțeleg.”

   Nu. Ea a fost greșeala lui, o greșeală ce trebuie neapărat îndreptată.

   Nici nu se gândește să-mi aducă banii, are de gând să mă omoare, își spune ea, în timp ce-și duce felia neatinsă de pizza și paharul cu cafea la cel mai apropiat coș de gunoi. Îi vine să râdă.

   Ce să zic, de parcă nici nu mi-ar fi trecut prin cap așa ceva!

3

   În parcarea mallului e frig și bate vântul. Ar trebuit să fie aglomerată, doar este perioada cumpărăturilor pentru Crăciun, însă este ocupată doar pe jumătate, și asta cu multă indulgență.

   Holly este perfect conștientă de faptul că e singură și că nu are cine s-o ajute în caz de nevoie. Ondowsky s-ar putea acunde în spatele unei mașini, pregătindu-se să sară la ea („habar n-ai tu cât de rapid sunt”) și s-o înhațe.

   Străbate în fugă ultimii zece pași până la mașina închiriată. Odată ajunsă înăuntru, blochează toate ușile și stă nemișcată cam 30 de secunde, încercând să se calmeze. Nu-și verifică Fitbit-ul pentru că știe că n-o să-i placă ce vede pe ecranul lui.

   Holly pleacă de la mall, privind la fiecare câteva secunde în oglinda retrovizoare. Nu crede că o urmărește cineva, dar tot fuge cât se poate de repede. Paza bună trece primejdia rea, nu?

   Știe că Ondowsky se așteaptă ca ea să se întoarcă acasă cu avionul, așa că o să-și petreacă noaptea în Pittsburgh și mâine o să ia trenul.
   Oprește în fața unui Holiday Inn Express și, înainte să intre la recepție, își verifică telefonul. Are un mesaj de la mama ei.

   - Nu știu pe unde umbli, Holly, dar vreau să-ți spun că unchiul Henry a pățit un accident în căminul ăla nenorocit din Rolling Hills. E posibil să-și fi rupt o mână. Te rog să mă suni. Te rog!

   Holly aude în tonul mamei sale atât suferința, cât și vechile acuzații: „Am avut nevoie de tine și tu m-ai decepționat. Încă o dată”.

   E cât pe ce să-și sune mama înapoi. Năravul din fire n-are lecuire, cum se zice. Și setările din fabrică sunt greu de modificat. Are pe buze și cuvintele pe care le va rosti când îi va răspunde Charlotte: „Îmi pare rău”.

   De ce n-ar spune asta? Doar îi cere scuze de când se știe, iar mama ei o iartă mereu, cu expresia aceea pe chip care pare a spune: „Of, Holly, n-ai să te schimbi niciodată. Știu că ai să mă dezamăgești întotdeauna.” Pentru că și Charlotte Gibney a fost setată din fabrică într-un anume fel.

   Însă Holly își îndepărtează degetul de ecranul telefonului.

   Pentru ce să-i pară rău? Pentru ce să-și ceară iertare? Pentru că n-a fost lângă sărmanul ei unchi cu mințile rătăcite și să-l țină să nu cadă și să nu-și rupă mâna? Pentru că nu a răspuns la telefon în minutul, în secunda când a sunat-o mama ei, de parcă ar conta doar viața lui Charlotte, de parcă doar viața ei ar fi una adevărată, iar cea a lui Holly nu ar fi decât umbra ei?

   I-a fost greu să-l înfrunte pe Ondowsky. Să nu răspundă imediat la strigătul de ajutor al mamei este la fel de greu, poate chiar mai greu, însă nu o sună. Dar sună la căminul de bătrâni din Rolling Hills.

   Se prezintă și cere să vorbească cu doamna Braddock. Este pusă să aștepte și trebuie să îndure „Little Drummer Boy” până răspunde doamna Braddock. Cântecul ăsta i se pare lui Holly un fond muzical perfect pentru o sinucidere.

   - Doamnă Gibney! exclamă doamna Braddock. Vi se pare prematur dacă vă urez de pe acum sărbători fericite?

   - Deloc. Vă mulțumesc, la fel și dumneavoastră. M-a sunat mama și mi-a spus că unchiul meu a avut un accident.

   Doamna Braddock râde.

   - Mai bine zis a evitat unul. O avea dânsul oarece probleme de sănătate mintală, dar reflexele le are la fel de bune ca în tinerețe.

   - Ce s-a întâmplat mai exact?

   - În primele două zile n-a vrut să iasă din camera dânsului, spune doamna Braddock, însă nu-i deloc neobișnuit. Noii noștri locatari sunt întotdeauna dezorientați și deseori au stări de depresie. Câteodată suntem nevoiți să le dăm câte ceva ca să-i mai liniștim puțin. Unchiul dumneavoastră nu a avut nevoie de calmante, iar ieri a ieșit singur și a stat în camera de zi. Ba chiar a ajutat-o la jocul de puzzle pe doamna Hartfield. Și s-a uitat la emisiunea aceea care-i place, cu un judecător trăsnit...

   „Jude Law”, își spune Holly și surâde. Aproape că nici nu-și dă seama că se uită neîncetat în oglinzile mașinii ca să se asigure că n-o urmărește Chet Ondowsky.

   - ...gustarea de după-amiază.

   - Poftim? spune Holly. S-a întrerupt.

   - Ziceam că, atunci când s-a terminat emisiunea, câțiva s-au dus în sala de mese, unde erau gustările de după-amiază. Unchiul dumneavoastră mergea împreună cu doamna Hartfield, care are 82 de ani  și se deplasează cam greu. Și doamna s-a împiedicat și ar fi căzut destul de rău, dar n-ar fi prins-o Henry. Sarah Whitock - una dintre infirmirele noastre - spune că a reacționat extrem de repede. În orice caz, ideea este că doamna s-a lăsat cu toată greutatea pe Henry și el s-a lovit de perete, unde ținem stingătorul de incendii. Așa e legea, știți și dumneavoastră. A făcut o vânătaie urâtă, dar e posibil s-o fi salvat pe doamna Hartfield de o lovitură puternică la cap, sau, Doamne ferește, de ceva și mai rău. Este foarte plăpândă.

   - Dar unchiul Henry nu și-a rupt nimic? Atunci când s-a lovit de extinctor?

   Doamna Braddock râde iarăși:

   - Cerule, nu, nici vorbă!

   - Mă bucur mult. Vă rog să-i spuneți că este eroul meu.

   - Îi voi spune. Și, încă o dată, sărbători fericite!

   - Numele meu este Holly, deci nu au cum să nu fie fericite sărbătorile mele, spune ea.

   Folosește gluma asta răsuflată în perioada Crăciunului încă de când avea 12 ani.

   Cu râsetele doamnei Braddock în ureche, încheie conversația, după care se uită o vreme la zidul anost al hotelului. Stă cu brațele încrucișate peste sânii mici, cu fruntea încrețită, dusă pe gânduri. Ia o hotărâre și își sună mama.

   - Of, Holly, a dat Dumnezeu! Pe unde umbli? Nu crezi că-mi fac destul griji din cauza fratelui meu ca să mai am nevoie să mă îngrijorez și în privința ta?

   Din nou îi vine să spună „Îmi pare rău” și își repetă încă o dată că nu are de ce să-și ceară scuze.

   - Totul e în regulă, mamă. Sunt în Pittsburgh...

   - Pittsburgh!

   - ...dar pot să ajung acasă în două ore și ceva, dacă nu-i prea mult trafic și pot să returnez mașina de la Avis la filiala lor de acolo. Mi-ai pregătit camera?

   - Camera ta este întotdeauna pregătită, spune înțepată Charlotte.

   Evident că este, își zice Holly. Pentru că la un moment dat o să-mi vină mintea la cap și o să mă întorc definitiv acolo.

   - Bine, spune ea. O să ajungă pe la cină. Ne uităm diseară la televizor și o să mergem mâine la unchiul Henry, dacă...

   - Îmi fac atâtea griji pentru el! țipă Charlotte.

   Dar nu suficient de multe ca să te urci în mașină și să te duci până acolo, își zice Holly. Pentru că te-a sunat doamna Braddock și știi ce s-a întâmplat de fapt. Povestea asta nu are nicio legătură cu fratele tău; vrei doar să pui din nou șaua pe fiică-ta. Numai că e prea târziu pentru asta și cred că, în sinea ta, o știi, dar nu te poți abține și încerci mereu. Și asta este o setare a ta din fabrică.

   - Sunt sigură că unchiul e bine, mamă.

   - Așa zic și ei, dar cum să zică altceva? Stabilimentele astea fac tot ce pot ca să scape de procese.

   - O să ne ducem acolo și o să vedem cu ochii noștri cum stau lucrurile, spune Holly. Bine?

   - Mda.

  O pauză. Și apoi:

   - Presupun că o să pleci imediat după ce-l vedem, nu-i așa? O să te întorci în orașul ăla.

   Subtextul: în Sodoma aia, în Gomora aia, în cloaca aia a desfrâului, în haznaua aia a păcatelor.

   - Și eu o să fiu singură de Crăciun, în timp ce tu o să iei masa de sărbătoare cu prietenii tăi. Printre care și tânărul ăla negru care dă senzația că se droghează.

   - Mamă!

   Câteodată lui Holly îi vine să urle.

   - Familia Robinson m-a invitat de câteva săptămâni. Imediat după Ziua Recunoștinței. Ți-am spus și tu ai zis că foarte bine.

   De fapt, Charlotte spusese: „Mă rog, dacă tu crezi că trebuie să te duci acolo”.

   - Atunci credeam că Henry o să fie acasă.

   - Ce-ai zice dacă rămân și vineri și plec sâmbătă dimineață?

   Ar face-o pentru mama ei, dar și pentru ea însăși. Este convinsă că Ondowsky îi poate afla fără probleme adresa și poate apărea în pragul ei, cu 24 de ore înainte de întâlnirea stabilită și cu intenția s-o ucidă.

   - Am putea să sărbătorim Crăciunul mai devreme.

   - Vai, ar fi minunat! se însuflețește Charlotte. O să pun un pui la cuptor. Cu garnitură de sparanghel! Îți place la nebunie sparanghelul!

   Holly nu poate să sufere sparanghelul, dar ar fi fost complet inutil să-i mărturisească asta mamei.

   - Sună bine, mamă.

4

   Holly pică la înțelegere cu firma Avis (evident, contra unei taxe adiționale) și pornește la drum.

   Se oprește o singură dată ca să facă plinul, să-și ia un burger de pește de la MacDonald`s și să dea două telefoane. Da, le spune ea lui Jerome și lui Pete, a terminat cu problema personală. O să stea cea mai mare parte a weekendului la mama ei și o să se ducă în vizită la noua locuință a unchiului Henry. Se va întoarce luni la birou.

   - Barbara e moartă după filmele alea, o anunță Jerome, dar spune că, atunci când te uiți la ele, ajungi să crezi că nu există niciun negru pe lume.

   - Foarte bine, să scrie despre asta în lucrare, spune Holly. Când o să revin, o să-i dau și Shaft. Acum trebuie să mă întorc pe autostradă. E groaznic de aglomerat și nu înțeleg unde se duce toată lumea. Am fost la un mall și era pe jumătate pustiu.

   - În vizită la rude, la fel ca tine, zice Jerome. Rudele reprezintă unica marfă pe care n-o găsești pe Amazon.

   În timp ce se încadrează de pe Autostrada 76, Holly își dă seamacă mama ei i-a luat precis niște cadouri, iar ea nu i-a luat nimic. Parcă și vede expresia de martir de pe chipulmamei sale atunci când o să apară cu mâna goală.

   Prin urmare, se oprește la următorul complex comercial, chiar dacă asta înseamnă că n-o să reușească să ajungă la reședința Gibney decât după lăsarea întunericului (și deloc nu-i place să conducă pe beznă) și îi cumpără mamei sale o pereche de papuci și un halat drăguț de baie. Nu uită să ia bonul de la casă pentru eventualitatea în care Charlotte îi va spune că nu i-a luat măsura potrivită.

   După care se urcă în mașina închiriată și pornește iarăși la drum. Holly trage aer în piept și urlă.

   Parcă se simte mai bine după aceea.

5

   Charlotte iese în prag și își îmbrățișează fiica, după care o trage înăuntru. Holly știe ce urmează.

   - Ai slăbit.

   - Am fix aceeași greutate ca data trecută când ne-am văzut, spune ea.

   Iar mama ei îi aruncă Privirea, privirea aceea care zice „anorexia n-are leac”.

   Cina lor este comandată de la restaurantul italienesc de pe strada lor.

   În timp ce mănâncă, Charlotte vorbește întruna despre cât de greu îi este fără Henry. De parcă fratele ei ar fi plecat de 5 ani, nu de 5 zile, și nu s-ar fi dus într-un cămin din apropiere, ci s-a hotărât de capul lui să-și petreacă bătrânețile făcând tot felul de tâmpenii la mare depărtare de ea - să deschidă un atelier de reparat biciclete în Australia sau să picteze apusurile de soare pe o insulă la Tropice. Nu o întreabă nimic despre viața ei, despre munca ei și nici ce a căutat în Pittburgh.

   Până la 9, când va putea în sfârșit să recurgă la pretextul că este obosită și ar vrea să se culce, Holly începe să simtă că parcă ar fi din ce în ce mai mică, începe să simtă că redevine fetița care a locuit pe vremuri în casa aceasta, fetița în permanență tristă și singură și anorexică - da, așa a fost, cel puți în prima clasă de liceu (un adevărat coșmar), când i se spunea „Bâlbeta”.

   Camera ei nu s-a schimbat deloc, are aceiași pereți zugrăviți în roz-închis care o făceau să se gândească la friptura nefăcută. Jucăriile ei de pluș sunt tot pe raftul de deasupra patului îngust și la loc de cinste stă tot iepurașul pe care ea îl botezase Dl. Rabbit Trick. Urechile domnului Rabbit Trick sunt zdrențuite, pentru că obișnuia să le roadă atunci când nu putea să doarmă.

   Ar fi ușor - mult prea ușor - să își imagineze că această cameră a copilăriei o aștepta, asemenea unui monstru într-o poveste horror. A dormit aici de câteva ori în anii normali ai vârstei adulte și n-a mâncat-o nimeni niciodată. Nici mama ei n-a mâncat-o niciodată.

   Există un monstru, însă el nu se află nici în camera asta și nici în casa asta.

   Se așază în genunchi, își spune rugăciunea și se culcă.

18 DECEMBRIE 2020

1

   Charlotte, Holly și unchiul Henry stau pe fotolii într-un colț al sălii comune din căminul de bătrâni, sală care a fost deja decorată de Crăciun.

   Pretutindeni vezi doar beteală și ghirlande colorate și crengi de brad, a căror aromă dulceagă acoperă cât de cât mirosul invariabil de urină și clor. Este acolo și un brad mare, ornat cu luminițe și acadele. Din difuzoare se revarsă peste ei cântece de Crăciun, melodii vechi, de care Holly e sătulă până peste cap și fără de care ar putea să trăiască fericită tot restul vieții.

   Ce-i drept, locatarii nu par cuprinși de spiritul sărbătorii; cei mai mulți se uită la un filmuleț de reclamă pentru ceva ce se cheamă Ab Lounge, în care se încordează o bunăciune într-un costum mulat, de culoare portocalie. Alții stau cu spatele la televizor - unii tac, unii discută între ei, unii vorbesc singuri. O bătrânică foarte slabă, într-un capot verde, stă aplecată peste un joc de puzzle.

   - Aia-i doamna Hatfield, le-o arată unchiul Henry. Nu mai știu care-i numele ei de botez.

   - Doamna Braddock zice că, dacă nu erai tu s-o ții, ar fi căzut rău de tot.

   - Ba nu, aia a fost Julia, o contrazice unchiul Henry. La lacul ăla unde ne scăldam deee-mult.

   Și râde așa cum fac bătrânii când își amintesc de vremurile trecute. Charlotte își dă ochii peste cap.

   - Eu aveam șaișpe ani și mi se pare că Julia avea...

   Dar nu mai continuă.

   - Arată-mi mâna! îi cere Charlotte.

   Unchiul Henry se uită la ea.

   - Mâna mea? Da` de ce?

   - Tu arată-mi-o și nu mai pune întrebări.

   Îl apucă de mână și îi ridică mâneca. Are o vânătaie destul de mare, dar deloc ieșită din comun. Lui Holly i se pare că seamănă cu un tatuaj foarte vechi.

   - Așa au ăștia grijă de oameni? Ar trebui să-i dăm în judecată, nu să-i plătim! exclamă Charlotte.

   - Pe cine să dăm în judecată? întreabă unchiul Henry.

   Și pufnește în râs.

   - Iete-te, am văzut o caricatură cu un proces. Am murit de râs!

   Charlotte se ridică în picioare.

   - Mă duc să-mi iau o cafea. Poate și o tartă din aia mică. Holly?

   Holly clatină din cap.

   - Iar nu vrei să mănânci, o acuză Charlotte, se răsucește pe călcâie și pleacă.

   Holly nu mai apucă să-i răspundă.

   Henry se uită după ea.

   - Nu se potolește deloc, nu?

   Acum este rândul lui Holly să pufnească în râs. Nu se poate abține.

   - Nu. Nu se potolește.

   - Nu, niciodată. Tu nu ești Janey.

   - Nu.

   Și așteaptă.

   - Tu ești...

   Acum parcă-i aude scrâșnetul rotițelor ruginite.

   - Holly.

   - Da.

   Și îl mângâie pe mână.

   - Aș vrea să mă duc înapoi în cameră, dar nu mai țin minte unde e.

   - Te conduc eu, zice Holly. Știu drumul.

   Merg împreună pe coridor. Merg încet.

   - Cine era Julia? îl întreabă Holly.

   - Superbă ca un răsărit de soare, spune unchiul Henry.

   Holly trage concluzia că nici nu-i trebuie alt răspuns. Oricum ea n-a reușit niciodată să pună laolaltă cuvinte atât de frumoase pe vremea când încerca să scrie poezii.

   Odată ajunși în cameră, încearcă să-l ducă la fotoliul de lângă fereastră, însă unchiul Henry își trage mâna din mâna ei, se duce la pat și se așază pe el cu mâinile strânse între genunchi. Parcă ar fi un copilaș bătrân.

   - Acum cred că o să mă întind puțin, drăguța mea. Sunt obosit. Mă obosește Charlotte.

   - Și pe mine mă obosește câteodată, spune Holly.

   Pe vremuri n-ar fi recunoscut niciodată asta în fața unchiului Henry, care se alia mult prea des cu mama ei. Numai că acesta de acum este alt om. Un om mai blajin, din multe puncte de vedere. Plus că, peste nici 5 minute, el va uita ce i-a spus. Peste 10, va uita și că ea a fost aici.

   Se apleacă să-l sărute pe obraz, dar se oprește când îl aude zicându-i:

   - Ce s-a întâmplat? De ce ți-e teamă?

   - Nu mi-e...

   - Ba da. Îți e.

   - Bine, spune ea. Îmi e. Îmi este teamă.

   Cât de ușurată se simte că poate mărturisi. Că o poate spune în cuvinte.

   - Mama ta... sora mea... îmi stă pe limbă...

   - Charlotte.

   - Așa. Charlotte este lașă. A fost mereu, chiar și pe vremea când eram copii. Nu voia în ruptul capului să intre în apă... nu mai țin minte cum se chema... Și tu ai fost lașă, dar ți-a trecut.

   Se uită uimită la el. Mută de uimire.

   - Ți-a trecut, repetă el, după care își dă jos papucii și își ridică picioarele pe pat. Acum o să trag un pui de somn, Janey. E bunicel locul ăsta, dar îmi pare rău că n-am lucrul ăla... ăla pe care poți să-l răsucești...

   Închide ochii.

   Holly se duce cu capul în piept la ușă. Are obrajii plini de lacrimi. Își scoate un șervețel și și-i șterge. Nu vrea s-o vadă Charlotte că a plâns.

   - Mie îmi pare rău că nu mai ții minte cum ai salvat-o pe bătrâna aia, murmură ea. Infirmiera zice că te-ai mișcat fulgerător.

   Însă unchiul Henry nu o mai aude. Unchiul Henry a adormit.

2

   Din raportul lui Holly Gibney pentru detectivul Ralph Anderson:

   Mă așteptam să termin ce am să-ți spun aseară, în motelul din Pennsylvania, dar a intervenit o chestiune de familie și am fost nevoită să mă duc până la mama. Îmi este greu să mă aflu aici. Am prea multe amintiri, majoritatea nu prea frumoase. Dar am să rămân peste noapte. E mai bine așa.

   Mama a ieșit să cumpere câte ceva pentru o cină anticipată de Crăciun, cină care probabil că nu va avea niciun gust. Niciodată nu s-a priceput la gătit.

   Sper să-mi termin mâine-seară treburile cu Chet Ondowsky - numele folosit de creatura aceea. Normal că mi-este frică, n-are nicun rost să te mint.

   A promis că n-o să mai facă niciodată ce a făcut la gimnaziul Macready și a promis pe loc, fără măcar să stea o clipă pe gânduri. Așa că nu-l cred. A dat de gustul sângelui. Poate că a început să-i placă și imaginea de erou care salvează oameni, chiar dacă știe că nu-i deloc bine să atragă atenția asupra lui.

   L-am sunat pe Dan Bell și i-am spus că vreau să-l distrug pe Ondowsky. M-am gândit că, polițist fiind, mă va înțelege și va fi de acord. Așa a făcut, dar mi-a cerut să fiu foarte prudentă. Normal că o să încerc să fiu, dar aș minți dacă aș spune că n-am o presimțire nasoală în legătură cu asta. Foarte nasoală.

   Am sunat-o și pe prietena mea, Barbara Robinson, și am anunțat-o că rămân la mama sâmbătă seara. E neapărată nevoie ca nici ea și nici Jerome, fratele ei, să nu știe că voi fi mâine în oraș. Indiferent ce va fi să se întâmple cu mine, vreau să fiu convinsă că ei nu sunt în niciun fel de pericol.

   Pe Ondowsky îl interesează ce aș putea să fac cu informațiile pe care le am, dar este și foarte plin de el. Mă va omorî dacă i se va ivi ocazia. Știu asta. Dar ce nu știe el este că m-am mai aflat în asemenea situații și înainte și în niciun caz nu-l voi subestima.

   Bill Hodges, prietenul și partenerul meu din trecut, m-a inclus și pe mine în testament. Am primit suma de pe asigurarea în caz de deces, dar mult mai mult înseamnă pentru mine suvenirele pe care mi le-a lăsat.

   Unul dintre ele este arma lui de serviciu, un revolver 38 Smith & Wesson, din cele folosite doar de armată și poliție. Bill mi-a spus că majoritatea polițiștilor folosesc acum Glock 22, care are încărcător cu 15 cartușe, nu doar cu 6, dar că el era de modă veche și se mândrea cu asta.

   Mie nu-mi plac armele - de fapt, pot spune că le detest - dar mâine voi folosi pistolul lui Bill fără să șovăi. Nu voi vorbi deloc cu el. Am avut o discuție cu Ondowsky și mi-a ajuns. O să-l împușc în piept, însă nu doar din cauză că, dacă tragi chiar în centru ai cele mai multe șanse de reușită - așa am învățat eu la cursul de tir pe care l-am urmat acum 2 ani.

   Motivul real este...

   (Pauză)

   Mai ții minte ce s-a întâmplat în grotă, când am lovit în cap creatura aia? Normal că ții minte. Retrăim amândoi scena în coșmarurile noastre și nu o vom uita niciodată.

   Eu cred că forța - forța fizică - prin care asemenea creaturi prin viață este un soi de creier nepământean care a înlocuit creierul de om care probabil că existase până când să fie uzurpat de acesta. Habar n-am de unde provine, care ar putea fi originea lui, și nici nu-mi pasă. Sigur, este posibil să trag cu pistolul lui Bill în pieptul creaturii și să n-o ucid. De fapt, chiar mizez pe asta, Ralph. Deoarece eu cred că există o altă metodă prin care putem scăpa definitiv de ea. Pricepi? Mi-a demonstrat că are o hibă.

   A venit mama. Voi încerca să termin mai încolo sau mâine ce am să-ți spun.

3

   Charlotte nu vrea s-o lase pe Holly să o ajute la gătit; de fiecare dată când fiica ei intră în bucătărie, o gonește de acolo.

   Ziua parcă nu se mai termină, dar, în cele din urmă, se face și ora cinei.

   Charlotte s-a îmbrăcat cu rochia verde pe care o poartă la fiecare Crăciun (și este extrem de mândră că încă o cuprinde). Și-a prins și la locul obișnuit (deasupra sânului stâng) broșa de sărbătoare - în formă de crenguță mică de ilice și bobițe roșii.

   - Cină tradițională de Crăciun, exact ca pe vremuri! exclamă ea, luând-o de cot pe Holly și conducând-o în sufragerie.

   Parcă aș fi un deținut în camera de interogatoriu, își zice Holly.

   - Ți-am făcut toate felurile de mâncare care-ți plac!

   Se așază față în față. Charlotte a aprins lumânările parfumate, care emază un iz puternic de lămâiță. Lui Holly îi vine să strănute de la mirosul ăsta.

   Ridică paharele mici cât niște degetare, cu câte un strop de vin Mogen David (care merită cel mai veritabil „câââh” dintre toate) și își urează reciproc Crăciun fericit. Apoi apare o salată, deja asezonată cu maioneza mucilaginoasă cu smântână pe care Holly nu poate să o sufere (iar Charlotte crede că se înnebunește după ea) alături de curcanul uscat ca iasca și pe care trebuie neapărat să-l mănânci cu foarte mult sos ca să nu-ți rămână în gât. Piureul de cartofi e plin de cocoloașe. Sparanghelul prea ars este moale și scârbos. Numai tortul de morcovi (cumpărat de la magazin) are gust bun.

   Holly mănâncă tot din farfurie și își felicită mama, care radiază de fericire.

   După ce vasele sunt spălate (Holly le șterge, ca întotdeauna, pentru că mama ei pretinde că niciodată nu reușește să ia toată mizeria de pe cratițe), se mută amândouă în living, iar Charlotte caută DVD-ul cu „O viață minunată”.

   Oare de câte ori s-au uitat la filmul ăsta de Crăciun? Cel puțin de 12, dacă nu cumva de mai multe. Unchiul Henry știa pe de rost toate replicile.

   Înainte să înceapă filmul, Charlotte îi dă lui Holly o căciuliță de Moș Crăciun... mai bine zis, i-o oferă într-o manieră extrem de ceremonioasă.

   - O porți mereu când ne uităm la filmul ăsta, zice ea. Încă de când erai mică. Este tradiția noastră.

   De când se știe, Holly e o devoratoare de filme și este capabilă să găsească lucruri care îi plac chiar și în producțiile denigrate de critici, însă întotdeauna „O viață minunată” i-a provocat o stare de neliniște. Sigur, poate empatiza cu personajul George Bailey la început; dar, spre sfârșit, i se pare un individ cu o tublurare bipolară extrem de gravă, care tocmai a ajuns în punctul maxim. Ba chiar s-a și întrebat dacă nu cumva este posibil ca George Bailey să se dea jos din pat și să-și masacreze întreaga familie după genericul de final.

   Se uită la film - Charlotte, în rochia de Crăciun, iar Holly cu căciulița de Moș Crăciun.

   Intru într-un alt univers acum, își spune Holly. Simt cum intru în el. Este un loc sumbru, plin de umbre. Locul unde știi că moartea este foarte aproape.

   Pe ecran, Jainie Bailey spune:

   - Te rog, ajută-mă, Doamne, s-a întâmplat ceva cu tăticul meu.

   În noaptea aceea, Holly îl visează pe Chet Ondowsky ieșind din ascensorul Blocului Frederick. Are sacoul rupt la mânecă și la buzunar. Are mâinile mânjite cu moloz și sânge. Îi sclipesc ochii și, când i se întind buzele într-un zâmbet sinistru, din gură îi țâșnește un șuvoi de gângănii roșiii care i se revarsă pe bărbie.

19 DECEMBRIE 2020

1

   Este sâmbătă. Holly stă pe autostrada cu patru benzi într-un trafic infernal. Mai are 80 de kilometri până în oraș și își spune că, dacă nu se reia circulația, atunci ar putea să ajungă mai târziu la propria-i înmormântare, nu mai devreme.

   Asemenea multor oameni care se luptă cu lipsa de încredere în sine, Holly este o maniacă a planificării. Prin urmare, ajunge întotdeauna mai devreme acolo unde are treabă.

   Se aștepta să fie în biroul agenției de detectivi cel mai târziu până la ora 13:00. Însă acum până și ora 15:00 pare o estimare optimistă. Mașinile din jurul ei îi accentuează starea de claustrofobie, o facă să se simtă de parcă ar fi îngropată de vie. Ar fuma țigară de la țigară dacă ar avea așa ceva la ea. Așa că recurge la dropsurile de tuse, pe care ea le numește „instrumente antifumat”, însă nu are în buzunar decât vreo 6 și se vor termina foarte repede. Nu-i va mai rămâne decât să-și roadă unghiile, dar, din păcate, și le-a trăiat prea scurt.

   Întârzii la o întâlnire foarte importantă. Și nu din cauza festivității cu schimbul de cadouri, petrecută imediat după micul dejun tradițional (gofre cu bacon) pregătit de mama ei.

   Mai este o săptămână până la Crăciun, dar, de nevoie, Holly a acceptat să intre în jocul mamei. Charlotte i-a dăruit lui Holly o bluză din mătase cu volănașe, pe care n-o s-o poarte niciodată (chiar dacă va supraviețui acestei zile), o pereche pe pantofi cu toc mediu (identic și la fel ca mai înainte, apropo de purtat vreodată) și două cărți: „Puterea prezentului” și „Neliniștile tale nu au motiv. Descoperirea calmului într-o lume haotică”.

   Holly nu și-a împachetat cadourile, dar a cumpărat o pungă festivă în care le-a pus. Charlotte a exclamat bucuroasă la vederea papucilor căptușiți cu blăniță și a clătinat cu indulgență din cap atunci când a văzut halatul de baie (preț: 79,50 $).

   - E mai mare cu cel puțin două măsuri. Presupun că nu ai păstrat chitanța, scumpa mea.

   Holly, care știa foarte bine că a păstrat-o, a răspuns:

   - Cred că o am pe undeva în buzunarul de la geacă.

   Până aici toate bune. Dar apoi, din senin, Charlotte i-a propus să se ducă în vizită la Henry și să-i ureze toate alea-alea, fiindcă Holly nu va fi aici în ziua sărbătorii. Holly s-a uitat la ceas. Era 8:45.

   Sperase să fie deja pe drum până la 9, însă asta ar fi fost o mare exagerare chiar și din partea unei persoane obsedate de punctualitate cum este ea - adică de ce să ajungă cu 5 ore mai devreme? Ca să nu mai vorbim de faptul că, dacă n-ar fi mers bine întâlnirea cu Ondowsky, aceasta ar fi fost ultima ei ocazie să-și vadă unchiul. Plus că voia să înțeleagă motivul pentru care a întrebat-o atunci: „De ce ți-e teamă?”

   De unde știa? Niciodată înainte nu păruse din cale-afară de receptiv față de sentimentele celor din jur. Ba chiar dimpotrivă.

   Așa că Holly a fost de acord cu propunerea și au plecat spre căminul de bătrâni, iar Charlotte a insistat să conducă ea mașina și s-a tamponat cu o altă mașină la o intersecție. Nu s-au umflat airbagurile, nu a fost nimeni rănit, nu a fost chemată poliția, dar evident că a atras după sine o lungă serie de justificări din partea lui Charlotte.

   A pretextat aparția neașteptată a unei porțiuni de gheață pe asfalt, nerecunoscând că ea doar încetinise și nu oprise mașina la semaforul din intersecție. De fapt, așa făcea mereu; încă de când își luase carnetul de conducere, Charlotte Gibney considera că ea - și numai ea - are prioritate în trafic.

   Bărbatul din celălalt automobil a fost cumsecade, a dat din cap și a fost de acord cu ce turuia Charlotte, dar tot a fost nevoie să facă schimb de informații despre asigurările auto.

   Prin urmare, când au pornit din nou la drum (Holly era destul de sigură că tipul pe care-l bușiseră i-a făcut cu ochiul înainte să se urce la volan), era deja ora 10, iar vizita oricum a fost un eșec total. Henry nu le mai cunoștea. Când Holly l-a sărutat înainte de plecare, a privit-o cu neîncredere și a întrebat-o dacă chestia cu pupatul e o regulă a Martorilor lui Iehova.

   - Tu conduci acum, a anunțat-o Charlotte când au ieșit din cămin. Sunt mult prea necăjită.

   Holly s-a bucurat nespus.

   Își lăsase geanta de voiaj în holișorul de la intrare. Și-a pus-o pe umăr și s-a întors către mama ei pentru gestul obișnuit de despărțire - doi pupici seci, din vârful buzelor, pe obraji. Însă Charlotte și-a luat în brațe fiica pe care o ponegrise și o criticase toată viața și a izbucnit în hohote de plâns.

   - Nu pleca! Mai stai o zi! Te rog! Dacă nu poți să rămâi până la Crăciun, măcar mai stai weekendul ăsta. Nu suport să fiu singură acum. Nu încă. Poate după Crăciun, dar nu acum.

   Mama o strângea tare, ca un om în pragul înecului, iar Holly s-a văzut nevoită să-și suprime reflexul stârnit de panică, reflex care o îndemna nu doar s-o împingă pe Charlotte de lângă ea, ci s-o facă într-o manieră destul de brutală. Așa că a îndurat îmbrățișarea cât de mult a fost în stare, apoi s-a desprins din brațele mamei sale.

   - Trebuie să plec, mamă. Am programată o întrevedere.

   - Adică un rendez-vous, vrei să zic? a zâmbit Charlotte.

   Însă nu era un zâmbet plăcut. Deloc. Dezvelea prea mulți dinți încleștați. Holly crezuse că mama ei nu o mai putea șoca, numai că uite că se înșelase.

   - Serios? Tu?

   Nu uita că e posibil să fie ultima oară când o vezi, și-a spus Holly. Și, dacă așa va fi, nu trebuie să vă despărțiți certate. Dacă scapi cu viață după ce-o fi să se întâmple astăzi,atunci poți să fii supărată pe ea cât vrei tu.

   - Nu, altceva, a zis ea. Dar, haide să bem un ceai. Mai am puțin timp.

   Așa că au băut ceai și au mâncat fursecurile cu smochine pe care Holly nu le suferise niciodată (nu-și dădea seama de ce, dar i se părea că au un gust prea intens, prea dulce) și era deja aproape ora 11 când a reușit în cele din urmă să scape din casa mamei sale, unde încă persista mirosul de lămâiță al lumânărilor. Au ieșit pe terasă și a sărutat-o pe Charlotte pe obraz.

   - Te iubesc, mamă.

   - Și eu te iubesc.

   Holly a ajuns doar până la mașina închiriată și era cu mâna pe clanța portierei, când a auzit-o pe Charlotte strigând după ea. S-a întors, așteptându-se să-și vadă mama coborând în goană treptele, cu mâinile întinse către ea, cu degetele încovrigate ca niște gheare și strigând: „Rămâi! Trebuie să rămâi! Îți ordon să rămâi!”

   Dar Charlotte era tot pe terasă și își ținea brațele încolăcite în jurul trupului. Și tremura de frig. Și părea tare bătrână și nefericită.

   - Am greșit în legătură cu halatul ăla de baie, a spus ea. Este măsura mea. Probabil că nu m-am uitat bine la etichetă.

   Holly a zâmbit.

   - Bine, mamă. Mă bucur.

   A ieșit cu spatele de pe alee, s-a asigurat și a pornit spre autostradă. Era doar 11:10. Avea timp berechet.

   Așa credea atunci.

2

   Neputința ei de a-și da seama de cauza ambuteajului nu face decât să-i sporească neliniștea.

   Posturile locale de radio (atât cele AM, cât și FM) nu o lămuresc deloc - nici măcar acelea care se ocupă cu informațiile traficului de pe autostradă. Complet inutilă este și aplicația Waze de pe telefon, care a ajutat-o de atât de multe ori până acum. Pe ecran se vede un omuleț zâmbitor, care sapă o groapă. Și deasupra lui este scris mesajul: MOMENTAN SUNTEM ÎN CURS DE RECONFIGURARE, DAR REVENIM CURÂND!

   Rahat!

   Dacă mai face 15 kilometri, o să poată să iasă de pe autostradă și să o ia pe Autostrada 73, numai că acum 73 ar putea la fel de bine să se afle pe planeta Jupiter, că tot atâtea șanse ar avea să ajungă la ea.

   Bagă mâna în buzunar, scotocește puțin, descoperă ultimul drops de tuse și îl scoate din hârtiuță în timp ce stă cu ochii ațintiți pe fundul camionului de gunoi, pe care este un autocolant: SUNT ȘOFER BUN SAU CE?

   Toți oamenii ăștia de-aici ar trebui să fie în malluri, își zice Holly. Ar trebui să se ducă la cumpărături acolo sau prin prăvălioarele din centru, ca să ajute economia locală și nu să-și dea banii pe Amazon și UPS și FedEx. 

   Mașinile din față încep să se miște. Holly scoate un țipăt mic de victorie. Mai bine zic, vrea să-l scoată, pentru că vede imediat cum camionul de gunoi se oprește din nou. La volanul mașinii din stânga ei este un bărbat care vorbește la telefon. În dreapta e o femeie care se dă cu ruj. Ceasul mașinii închiriate o anunță că nu se mai poate aștepta să ajungă la Blocul Frederick mai devreme de ora 4. Cel mai devreme.

   Dar tot aș mai avea două ore, își spune Holly. Te rog, Doamne, ajută-mă să ajung la timp ca să pot să mă pregătesc pentru întâlnirea cu el. Cu creatura. Cu monstrul.

3

   Barbara Robinson lasă din mână broșura cu facultăți pe care a răsfoit-o până acum, își deschide telefonul și intră pe aplicația WebWathcer pe care i-a instalat-o Justin Freilander.

   - Știi că nu-i treabă tocmai cușeră să urmărești oamenii fără permisiunea lor, da? o întrebase Justin. Nici nu sunt sigur că aplicația asta e legală.

   - Vreau să știu că prietena mea e bine, răspunsese Barbara, aruncându-i un zâmbet radios care topise orice reticență ar fi avut băiatul.

   Dumnezeu știe bine că Barbara are propriile-i reticențe, se simte vinovată chiar și atunci când se uită la punctul verde de pe hartă, mai ales acum, când Jerome a renunțat la aplicația lui. Însă ce nu știe Jerome (și ce Barbara n-o să-i spună niciodată) este că, după Portland, Holly s-a dus la Pittburgh.
   Informația asta împreună cu cele aflate din căutările de pe computerul de acasă al lui Holly o duc la concluzia că Holly tot nu a renunțat la povestea cu explozia de la gimnaziul Macready, iar interesul ei pare să se focalizeze fie asupra lui Charles Ondowsky - corespondent la postul WPEN, sosit primul la locul tragediei - fie asupra lui Fred Finkel, cameramanul lui. Barbara este aproape sigură că Ondowsky o interesează pe Holly, pentru că a descoperit mult mai multe căutări pe internet cu numele lui. I-a văzut chiar și numele notat pe carnețelul de lângă computer... cu două semne de întrebare după el.

   Barbara nu vrea în ruptul capului să creadă că prietena ei a luat-o razna sau că poate chiar suferă de vreo cădere nervoasă, și nici nu vrea să-și închipuie că Holly a dat cumva de urma individului care a pus bomba la școală... dar știe bine că nu-i deloc imposibil. Pentru că Holly este labilă, nesigură pe sine. Pentru că Holly petrece mult timp punându-și la îndoială gândurile și reacțiile. Dar Holly este și foarte inteligentă.

   Să fie oare cu putință ca Ondowsky și cu Finkel (pereche care, în mod inevitabil, ei îi amintește de Simon și Garfunkel, acel după de cantautori de pe vremuri) au dat cumva, fără să-și dea seama, peste un indiciu care să-i ducă la tipul cu bomba?

   Ideea asta o duce cu gândul la un film pe care l-a văzut împreună cu Holly. „Blow-Up” se chema. În el, un fotograf care făcea poze unor amorezi într-un parc, fotografiază din greșeală și un bărbat cu un pistol în mână, care se ascundea în tufe.

   Dacă același lucru s-a întâmplat și la gimnaziul Macready? Dacă teroristul s-a întors la fața locului ca să se bucure de opera lui și tipii de la TV l-au filmat în timp ce se holba la dezastru? Dacă Holly și-a dat cumva seama că așa a fost? Sigur, Barbara știa că ipoteza asta e mult prea trasă de păr, dar nu se spune că și viața imită arta uneori? Poate că Holly s-a dus la Pittsburgh ca să stea de vorbă cu Ondowsky și cu Finkel. Deci, n-ar trebui să aibă nicio problemă, presupune Barbara? Dar dacă teroristul însă se află prin zonă și Holly s-a dus după el?

   Dar dacă teroristul s-a dus după ea?

   Probabil că toate supozițiile astea nu sunt decât niște aiureli, totuși Barbara se simte nespus de ușurată când aplicația WebWatcher îi arată că Holly pleacă din Pittsburgh și se duce la mama ei. Mai că i-a venit să dezactiveze aplicația în momentul acela și cu siguranță că gestul ar fi făcut-o să se simtă cu conștiința cât de cât împăcată. Numai că ieri a sunat-o Holly, aparent doar ca să o informeze că va rămâne la mama ei sâmbătă seara.

   Însă, înainte să închidă, Holly i-a spus:

   - Te iubesc.

   Normal că o iubește; și Barbara o iubește pe ea. Dar asta era de la sine înțeles, nu era nevoie să-ți declari sentimentele cu glas tare. Poate doar cu excepția cine știe cărei ocazii speciale. De exemplu, la împăcarea după o ceartă. Sau la plecarea într-o călătorie lungă. Sau la război.

   Barbara este convinsă că astea erau ultimele cuvinte pe care le spuneau oamenii părinților sau partenerilor înainte de a se duce la luptă.

   Și nu i-a plăcut tonul pe care Holly i-a spus că o iubește. I s-a părut trist. Iar acum punctul verde o informează că Holly nu rămâne peste noapte la mama ei așa cum i-a spus. Se pare că se întoarce în oraș. Să fie vorba despre o schimbare de planuri? Poate s-a certat cu mama ei?

   Sau pur și simplu a mințit-o?

   Barbara se uită pe birou și vede pe el DVD-urile pe care le-a împrumutat pentru lucrare. I se pare că îi oferă pretextul perfect ca să stea de vorbă cu Holly atunci când se va întoarce.

   Se va preface surprinsă când va da peste ea acasă, apoi va încerca să afle ce treabă atât de importantă a avut în Portland și în Pittsburgh. Posibil să-i mărturisească și despre aplicația de urmărire, dar depinde de cum se va desfășura discuția.

   Verifică din nou locul unde se află acum Holly. Tot pe autostradă. Barbara presupune că este un ambuteaj acolo, probabil din cauza unor lucrări sau a unui accident. Se uită la ceas. Se uită iar la punctul verde. Își spune că Holly ar avea mare noroc dacă ar reuși să ajungă înainte de 5.

   Iar eu o să mă duc la ea acasă pe la 5 și jumătate, își mai zice ea. Sper că n-a pățit nimic... dar nu sunt foarte sigură.

4

   Cârdul de mașini se mai târăște câțiva metri... apoi se oprește.

   Și se târăște... și se oprește.

   Se oprește.

   O să mă țicnesc de tot, își spune Holly. O să-mi facă mintea „trosc” în timp ce stau aici și mă uit la fundul camionului de gunoi. Probabil că o să și aud. O să fie un zgomot din ăla de creangă uscată care se frânge.

   Cerul zilei de decembrie a început să se întunece; doar 48 de ore mai sunt până la cea mai scurtă zi a anului. Ceasul de pe bordul mașinii o anunță că, de fapt, cel mai devreme va ajunge la Blocul Frederick abia la ora 5 și asta doar dacă se va pune curând în mișcare convoiul de mașini.... și dacă nu i se termină benzina. Mai are doar un sfer de rezervor plin.

   Este posibil să nu-l prind, își spune ea. Ar putea să vină și să mă sune ca să-i trimit codul la ușă și să nu primească niciun răspuns. Și atunci o să creadă că mi s-a făcut frică și nu mai vreau să închei nicio afacere cu el.

   N-o face să se simtă deloc ușurată gândul că o coincidență, sau vreo forță malefică a decis că nu trebuie să mai aibă loc o a doua întâlnire cu Ondowsky. Pentru că ea acum nu doar că face parte din topul lui personal de ținte, ci este chiar pe primul loc. Confruntarea pe teren propriu, cu un plan bine pus la punct, urma să fie avantajul ei. Dacă pierde această ocazie, el va încerca să o atace atunci când se va aștepta mai puțin. Și s-ar putea să-i reușească.

   Să gândește să-l sune pe Pete și să-l anunțe că o să vină un om rău la ușa de servciu a blocului și că trebuie să fie extrem de prudent. Însă știe că Ondowsky o să-l ducă cu vorba. Foarte ușor. Cu vorbele își câștigă existența.

   Camionul de gunoi stinge stopurile. Înaintează vreo 15 metri și se oprește din nou. Însă acum stau mai puțin pe loc, iar apoi avansează mai mult. Să se fi deblocat autostrada? Nici nu-i vine să creadă, dar o însuflețește speranța.

   Speranță justificată, de altfel.

   Peste nici 5 minute, merge cu 65 de kilometri la oră. După 7 minute, merge cu 90. După 11, Holly apasă pedala de accelerație și începe să depășească mașinile din față. Când trece ca fulgerul pe lângă cele 3 mașini ciocnite care au provocat ambuteajul și care acum au fost mutate pe banda separatoare, abia le aruncă o privire.

   Dacă va reuși să mențină viteza de 110 kilometri la oră până la ieșirea de pe autostradă spre centrul orașului și dacă va prinde pe verde mai multe semafoare, probabil că va reuși să ajungă la birou până la 5:20.

5

   În realitate, Holly ajunge lângă Blocul Frederick la 17:05.

   Mallul Monroeville este sinistru de pustiu, dar centrul orașului este foarte-foarte-foarte aglomerat. Ceea ce-i și bine, și rău. Nu prea are nicio șansă să-l observe pe Ondowsky în îmbulzeala de oameni înfolofoliți în haine de iarnă care-și fac cumpărăturile pe Buell Street, dar nici el nu are șanse să pună mâna pe ea (dacă asta vrea să facă, iar ea îl crede în stare). Este o situație care nu-i avantajează pe nici unul, ar zice Bill.

   Drept compensație pentru ghinionul de pe autostradă, Holly vede o mașină care iese dintr-un spațiu de parcare de vizavi de Blocul Frederick. O aștepată să se îndepărteze, apoi dă cu spatele în locul eliberat, încercând să nu-l bage în seamă pe tembelul din urma ei, care parcă s-a proptit cu ambele mâini în claxon.

   În împrejurări mai puțin stresante, răgetul ăla neîntrerupt ar fi făcut-o să lase liber locul de parcare, numai că acum nu mai este niciunul neocupat pe toată strada. Adică ar însemna să intre în garaj și să-și lase mașina la unul dintre nivelurile superioare, iar Holly a văzut mult prea multe filme în care femeile pățesc lucrurile rele în garaje. Mai cu seamă după lăsarea serii, și deja este întuneric.

   Mașina din spate trece pe lângă ea imediat ce Holly îi face cât de cât loc, dar tembelul de la volan - de fapt, o tembelă - încetinește suficient cât să-i ureze lui Holly toate cele bune de Crăciun cu degetul mijlociu ridicat.

   Holly se dă jos din mașină tocmai când se face o pauză în trafic. Ar putea să traverseze prin loc nepermis, dar preferă să se alăture unui grup mare de oameni cu sacoșele încărcate, care așteaptă lumina verde la semaforul din colț. Mai bine să nu fie singură.

   Are în mână cheia de la ușa din față a clădirii. Nu are nicio intenție să intre pe ușa de serviciu. Ar fi o țintă sigură pe aleea pustie.

   Tocmai vrea să descuie ușa când trece pe lângă ea un bărbat cu fularul pus peste nas și gură și cu o căciulă rusească îndesată până la sprâncene. Aproape o atinge. Ondowsky? Nu. Adică, probabil că nu. De unde să-și dea seama?

   Holul mic este pustiu. Lumina este slabă. Umbre pretutindeni. Se grăbește spre ascensor. Aceasta este una dintre clădirile vechi din centrul orașului și nu are decât 7 etaje și doar un singur lift. Sigur, unul cu cabină spațioasă și, chipurile, ultramodern, dar tot unul singur. Locatarii sunt nemulțumiți din acest motiv și cei mai grăbiți o iau adesea pe scări, mai ales cei care au birourile la etajele inferioare. Holly știe că mai există și un lift de marfă, dar acesta este încuiat pe perioada weekendului.

   Apasă butonul și îi trece brusc prin minte că ascensorul s-a defectat din nou și că se va alege praful de tot planul ei. Însă ușile se deschid imediat și o întâmpină o voce de robot:

   - Bună! Bine ai venit în Blocul Frederick!

   Din cauza holului gol, lui Holly i se pare acum că vocea asta seamănă cu una dintre vocile alea sinistre care se aud noaptea, prin cimitire, în filmele de groază.

   Ușile se închid și ea apasă butonul pentru etajul patru. În ascensor este și un ecran de televizor pe care în timpul săptămânii se difuzează reclame, însă acum este închis. Nici muzică de Crăciun nu se aude de la difuzoare, slavă Domnului.

   - Urcăm, o anunță robotul.

   Mă așteaptă, își spune Holly. A intrat cumva și mă așteaptă în fața liftului și ușile se vor deschide și eu nu voi avea unde să fug.

   Dar ușile se deschid într-un hol pustiu.

   Holly trece pe lângă cutia poștală, pe lângă toaletele pentru femei și bărbați și se oprește în fața ușii pe care scrie SCARĂ. Toți locatarii din bloc sunt nemulțumiți de felul în care-și face treaba Al Jordan și pe bună dreptate; administratorul este și incompetent și leneș. Dar probabil că are relații acolo unde trebuie, pentru că încă își păstrează slujba, în ciuda maldărelor de gunoaie lăsate la subsol, a camerei de supraveghere defecte de la intrare și a faptului că își amintește foarte rar - când are le chef - să predea destinatarilor coletele aduse de curieri. Și mai este și problema ascensorului japonez de fițe, care i-a supărat la culme pe toți.

   În după-amiaza asta, Holly speră să aibă de-a face și cu alte delăsări ale lui Al, ca să nu fie nevoită să mai piardă timpul aducând din birou un scaun pe care să se urce. Deschide ușa de la scară și uite că are noroc.

   Acolo - blocând drumul spre etajul cinci, ceea ce probabil că este o încălcare destul de gravă a regulilor de protecție împotriva incendiilor - se află un morman de produse de curățenie, printre care un mop sprijinit de balustradă și o găleată cu storcător, prevăzută cu rotile, pe jumătate plină cu apă murdară.

   Holly se gândește dacă n-ar fi bine să arunce apa aia jegoasă pe scări - ca să-i fie învățătură de minte lui Al - dar nu se îndură s-o facă. Împinge găleata în toaleta pentru femei, scoate storcătorul și aruncă tot conținutul în chiuvetă. Apoi o împinge până la lift. Geanta mare i-a alunecat de pe umăr și acum îi stă atârnată într-o rână în încheietura cotului. Apasă butonul și cheamă ascensorul.

   Ușile se deschis și robotul îi spune (în caz că a uitat):

   - Etajul patru.

   Holly își aduce aminte de ziua în care Pete a intrat gâfâind în birou și a întrebat-o:

   - Poți să programezi drăcia aia să zică: „Spune-i lui Al să mă repare și după aia omoară-l?

   Holly întoarce găleata cu fundul în sus. Dacă stă cu picioarele lipite (și are multă grijă), tălpile ei încap chiar între rotile. Scoate din geantă o rolă de scotch și un pachețel înfășurat în hârtie maro.

   Se ridică pe vârfuri, se întinde până-i iese cămașa din pantaloni și lipește pachețelul în colțul stâng al tavanului cabinei. Este sus, deasupra razei vizuale, loc unde (după cum zicea regretatul Bill Hodges) oamenii nu se prea uită. Ar fi bine să n-o facă nici Ondowsky. Dacă se uită, Holly a dat de draccu`.

   Își scoate telefonul din buzunar, îl ridică și fotografiază pachețelul. Dacă totul merge așa cum speră ea, Ondowsky n-o să vadă niciodată poza asta, care oricum nu reprezintă cine știe ce poliță de asigurare.

   Ușile ascensorului s-au închis din nou. Holly apasă butonul de deschidere, împinge găleata în gol și apoi până în locul unde a găsit-o. Apoi trece pe lângă ușa de la „Fii frumoasă și strălucitoare” și ajunge la capătul culoarului, unde se află agenția de detectivi particulari. Descuie ușa și oftează ușurată. Se uită la ceas. Aproape 5 și jumătate. Chiar că nu prea mai are timp.

   Se duce repede la seiful din birou și tastează cifrul. Scoase de acolo revolverul Smith & Wesson care a aparținut regretatului Bill Hodges. Deși știe bine că este încărcat - un pistol neîncărcat nu-l poți folosi nici măcar ca pe o bâtă, alt aforism al mentorului ei - se asigură de asta, apoi pune încărcătorul la loc.

   În centrul pieptului trebuie să trag, își repetă. De cum iese din ascensor. Nu contează dacă o să țină în brațe cutia cu bani; dacă-i din carton, glonțul o să treacă prin ea ca prin brânză. Dar, dacă-i din metal, voi fi nevoită să trag în cap. Însă distanța va fi mică. Sigur, o să se facă mizerie, dar...

   Sre surprinderea ei, se pomenește că scoate un hohot mic de râs.

   Dar Al a lăsat afară toae produsele alea de curățenie.

   Holly se uită la ceas. Este 5:34. Înseamnă că ar trebui să mai aibă 26 de minute până la sosirea lui Ondowsky. Presupunând că va fi punctual. Și mai are multe lucruri de făcut. Toate importante.

   Îi este extrem de ușor să decidă care anume este cel mai important dintre ele, pentru că, dacă nu va scăpa cu viață din povestea asta, cineva trebuie să afle totul despre creatura care a pus bomba la gimnaziul Macready ca să se poată hrăni cu durerea supraviețuitorilor și a rudelor îndurerate. Și nu există decât o singură persoană care ar crede spusele ei.

   Așa că deschide aplicația de înregistrare a telefonului și începe să vorbească.

6

   Cadoul făcut de soții Robinson fiicei lor la împlinirea vârstei de 18 ani a fost un Ford Focus micuț și drăguț.

   Chiar atunci când Holly parchează pe Buell Street, Barbara se oprește la un semafor, aflat la trei străzi distanță de clădirea în care locuiește Holly. Profită de această oprire și aruncă o privire la aplicația WebWatcher, apoi bombăne:

   - Rahat!

   Holly nu a venit acasă, ci s-a dus la birou. Iar Barbara nu pricepe ce naiba caută acolo într-o sâmbătă seara, cu doar câteva zile înainte de Crăciun.

   Clădirea unde locuiește Holly este drept înainte, dar, când semaforul se face verde, Barbara o ia la dreapta, spre centru. Va ajunge repede acolo. Sigur, ușa de la intrare a Blocului Frederick va fi încuiată, dar ea știe codul ușii de serviciu, pe care se intră din aleea principală. A fost de multe ori cu fratele ei la agenție și câteodată au folosit intrarea aia.

   O să-i fac o surpriză, își spune Barbara. O s-o scot la o cafea și o să aflu ce mama naibii se petrece. Poate mâncăm ceva și mergem și la un film.

   Gândul ăsta o face să zâmbească.

7

   Din raportul lui Holly Gibney pentru detectivul Ralph Anderson:

   Nu știu dacă ți-am spus chiar tot, Ralph, și chiar n-am timp să verific, dar știi bine care este cel mai important lucru: am dat peste un alt străin, nu unul identic cu acela cu care am avut noi de-a face în Texas, dar asemănător. Un model nou și îmbunătățit, se poate spune.

   Acum stau în holișorul de la intrarea în agenție și îl aștept. Mi-am propus să-l împușc chiar în momentul în care iese din lift cu banii pe care mi-i aduce ca să nu-l mai șantajez și cred că așa se vor desfășura lucrurile. Cred că nu vrea să mă omoare și preferă să mă plătească pentru că am impresia că am reușit să-l conving că doar banii mă interesează. Banii și promisiunea de a nu mai comite alt omor în masă. Promisiune pe care probabil că nu are nicicea mai mică intenție să și-i respecte.

   Am încercat să judec situația cât mai rațional sunt eu capabilă, pentru că este viața mea în jos.

   Dacă aș fi în locul lui, aș da banii și apoi aș aștepta să văd ce se întâmplă. Aș vrea eu să plec după aceea de la postul de televiziune din Pittsburgh? Poate da, dar poate că nu. Aș rămâne ca să testez sinceritatea șantajistei. Dacă femeia m-ar căuta din nou, dacă ar încerca să mă mai stoarcă și a doua oară de bani, abia atunci aș omorî-o și m-aș face nevăzut. Apoi aș aștepta un an sau doi, după care mi-aș relua vechiul mod de viață. Poate în San Francisco, poate în Seatle, poate chiar în Honolulu. Mă voi angaja la un post local și aș avansa de acolo.
   Îți dai seama, Ralph, că își va face rost de acte și de recomandări noi. Poate doar Dumnezeu știe cum de reușesc „străinii” să facă asta tocmai acum, în epoca computerelor și a rețelelor sociale, dar reușesc ei cumva, Ralph, știi și tu. Ori au reușit până acum.

   Ar trebui să-și facă griji că aș putea să dau cuiva informațiile pe care le am? Poate chiar conducerii postului unde lucrează? Nu, nici vorbă; pentru că, șantajându-l, am devenit complice la infracțiunea lui. Cel mai mult și mai mult mă bazez pe încrederea lui în sine. Pe aroganța lui. Și, în fond, de ce n-ar fi sigur pe sine și arogant? Că doar scapă nepedepstit de foarte, foarte multă vreme.

   Însă Bill, bunul meu prieten, m-a învățat că trebuie să am întotdeauna un plan de rezervă.

   Presupunând că Ondowsky ar bănui că vreau să-l omor și că nu mă interesează alea 300 000 de dolari, va încerca să-și ia măsuri de precauție. Ce fel de măsuri? Habar n-am. Precis își imaginează că am o armă, dar nu cred că va încerca să vină și el înarmat pentru că ar trebui să știe că m-ar alerta zgomotul făcut de detectorul de metal. S-ar putea să urce pe scară, iar asta ar fi o problemă chiar dacă l-aș auzi. În cazul ăsta, va trebui să improvizez.

   (Pauză)

   Mi-am băgat la curea revolverul lui Bill; pachetul pe care l-am lipit cu scotch de tavanul liftului reprezintă centura mea de siguranță. I-am făcut o poză. Firește că o să pretindă să-i dau pachetul, însă în el nu e decât un tub de ruj.

   Am făcut absolut tot ce am putut eu să fac, Ralph, dar e posibil să nu fie de ajuns. Deși am plănuit totul până în cel mai mic amănunt, există șansa să nu scap cu viață. Dacă așa se va întâmpla, vreau să știi cât de mult înseamnă pentru mine prietenia ta. Dacă eu am să mor și tu ai să decizi să duci până la capăt ce am început eu, te rog să ai mare grijă. Gândește-te la soția și la fiul tău.

8

   5:43. Cât de repede trece timpul. Cât de repede.

   Afurisitul ăla de ambuteaj! Dacă vine mai devreme, înainte să fiu pregătită...

   Dacă așa o să fie, o să inventez ceva ca să-l mai țin afară câteva minute. Nu știu ce, dar o să-mi vină mie o idee.

   Holly deschide computerul din secretariat. Are computer și în biroul ei, dar îl preferă pe acesta pentru că vrea să stea în față, nu izolată în spate. Tot acest computer l-au folosit ea și Jerome când s-au săturat să-l tot audă pe Pete văicărindu-se că trebuie să urce pe scară patru etaje. Sigur că nu e legal ce-au făcut, dar au rezolvat problema, iar informațiile ar trebui încă să se găsească în memoria aparatului. Trebuie să fie acolo. Dacă nu, a sfeclit-o.

   Posibil s-o sfeclească oricum, dacă Ondowsky urcă pe scară. Și dacă așa se va întâmpla, atunci va fi 90% sigură că a venit s-o omoare, nu să-i aducă banii.

   Computerul este un iMac Pro, ultimul tip, foarte rapid (de obicei), însă astăzi durează o veșnicie până să pornească.

   Cât timp așteaptă, își trimite fișierul cu raportul audio de pe telefon. Scoate din geantă o unitate de memorie - aceasta este unitatea care conține fotografiile adunate de Dan Bell, plus spectrogramele lui Brad - și, când o introduce în spatele computerului, i se pare că aude liftul. Ceea ce este imposibil, doar dacă nu cumva este și altcineva în clădire.

   Cineva ca Ondowsky.

   Cu revolverul în mână, Holly se repede la ușa agenției. O deschide larg și scoate capul afară. Nu aude nimic. Ascensorul e mut. Și este tot la etajul patru. I s-a părut.

   Lasă ușa deschisă și fuge înapoi la computer să-și termine treaba. Mai are 15 minute. Ar trebui să-i ajungă, presupunând că va reuși să înlăture programul lui Jerome și să reinstaleze virusul care i-a făcut pe toți să urce pe scară.

   O să-mi dau seama, își spune ea. Dacă liftul se duce în jos după ce coboară din el Ondowsky, totul o să fie în regulă. Perfect. Dacă nu...

   Însă n-o ajută la nimic să se gândească la asta.

9

   Magazinele au program prelungit cu ocazia Crăciunului - perioada aceasta sfântă, când celebrăm nașterea lui Isus depășind limita de credit a cardurilor noastre, își spune Barbara - și își dă seama că nu o să găsească niciun loc de parcare pe Buell.

   Își ia bilet pentru parcarea supraetajată de vizavi de Blocul Frederick și reușește să găsească un spațiu liber la al patrulea nivel, chiar sub acoperiș. Dă fuga la lift, privind mereu în jur și strângându-și geanta în mâini. Și Barbara a văzut multe filme în care femeile pățesc lucruri rele în asemenea garaje.

   Ajunge cu bine înapoi în stradă și se brăbește să prindă lumina verde a semaforului. Traversează și, de pe trotuar, se uită în sus și vede lumina aprinsă la etajul patru al blocului. Merge până la colț și face dreapta. Acolo este o alee pe care sunt mai multe anunțuri pe care scrie ACCESUL INTERZIS AUTOVEHICULELOR și TRECEREA PERMISĂ PENTRU MAȘINILE DE LIVRĂRI ȘI ÎNTREȚINERE. Barbara o ia pe acolo și se oprește la ușa de serviciu.

   Tocmai vrea să tasteze codul de intrare când simte o mână pe umăr.

10

   Holly deschide e-mailul pe care și l-a trimis și transferă atașamentul pe unitatea de memorie.

   Ezită o clipă, cu ochii la spațiul gol unde ar fi trebuit să fie titlul.Apoi scrie acolo UN STROP DE SÂNGE. E un titlu destul de bun. În fond, acolo se află povestea de viață a creaturii ăleia afurisite, își spune ea, că doar sângele o ajută să trăiască. Sângele și durerea.

   Scoate unitatea de memorie. Biroul de secretariat este locul unde se ocupă toți de corespondența prin poștă, așa că acolo sunt multe plicuri, de dimensiuni diferite.

   Alege unul mic, antișoc (din acela prevăzut pe interior cu o folie cu bule), pune în el stick-ul de memorie, îl lipește, după care intră în panică pentru că își aduce aminte că toată corespondența lui Ralph ajunge la vecinul lui. Îi știe pe de rost adresa și ar putea să trimită acolo plicul, dar dacă îi cotrobăie cineva în căsuța poștală? Gândul ăsta e de groaza-groazei. Cum îl cheamă pe vecinul lui Ralph? Colson? Carver? Coates? Nu, nu-l cheamă așa.

   Și timpul trece și trece.

   Tocmai se pregătește să scrie pe plic: „Vecinul de alături al lui Ralph Anderson”, când își amintește numele: Conrad. Lipește timbrele alandala și scrie repede:

Dlui detectiv Ralph Anderson

Acacia Street nr. 619

Flint City, Oklahoma 74012

   Iar dedesubt adaugă În atenția fam. Conrad (vecinii de alături) și NU REEXPEDIAȚI PĂSTRAȚI PÂNĂ LA REMITEREA PERSONALĂ. Suficient.

   Ia plicul, fuge cât o țin puterile la cutia pentru corespondență de lângă ascensor și îl aruncă pe toboganul dinăuntru. Știe prea bine că Al se ocupă din an în Paște de scrisorile pe care ar trebui să le ducă la poștă - în fond, la fel se ocupă și de celelalte treburi pentru care își ia salariul; iar plicul ei ar putea să rămână la fundul cutiei de la parter vreme de o săptămână, dacă nu cumva - că doar sunt sărbătorile - mai mult. Dar nu e nicio grabă. Tot o să ajungă la un moment dat la destinație.

   Doar ca să se convingă de faptul că i se păruse mai devreme, apasă butonul ascensorului. Ușile se deschid; liftul este acolo și cabina este goală. Deci i s-a părut. Se întoarce repede în agenție. Nu gâfâie, dar respiră mai greu. Din cauză că s-a agitat și a alergat, dar mai ales din cauza stresului.

   Acum, ultimul lucru pe care-l mai are de făcut.

   Se duce la computer și tastează în căsuța de căutare numele pe care l-a dat Jerome programului instalat: EREBETA. Este numele firmei care a construit ascensorul ăla cu probleme; este totodată și cuvântul japonez care înseamnă „ascensor”... cel puțin așa predinde Jerome.

   Al Jordan a refuzat cu încăpățânare să cheme o firmă locală care să-l repare, insistând că doar un mecanic autorizat de Erebeta ar avea voie să se ocupe de el. Mai bine să pună pe ușile liftului de la toate etajele anunțul cu DEFECT și să-l aștepte pe mecanicul autorizat. Nu o să aibă mult de așteptat, i-a asigurat atunci Al pe locatarii nervoși. Cel mult o săptămână. Scuze pentru neplăcerile create. Dar a trecut săptămâna cu pricina, a mai trecut una și încă una și s-a făcut aproape o lună.

   - Păi, el ce neplăcere să aibă? mormăia Pete tot timpul. Că doar el stă în oficiul de la subsol. Șade în cur toată ziua, se uită la televizor și se îndoapă cu gogoși.

   În cele din urmă a intervenit Jerome, care i-a spus lui Holly ceva ce ea - pricepută la computere - știa deja; dacă folosești internetul, poți să descoperi un remediu pentru fiecare defect. Exact asta au făcut, prin conectarea computerului din secretariat cu cel mult mai simplu care controla ascensorul.

   - Uite aici! i-a zis Jerome, arătându-i ecranul.

   Era singur cu Holly; Pete plecase să dea o tură pe la garanții cărora le fugiseră oamenii pentru care plătiseră cauțiuni.

   - Vezi ce se întâmplă?

   Holly vedea. Computerul ascensorului nu mai „distingea” etajele. Nu mai vedea decât parterul și podul.

   Acum ea trebuie doar să scoată „plasturele” pe care l-au pus pe programul ascensorului. Și să spere. Pentru că nu are timp să-l testeze. Nu mai are timp aproape deloc. E 6 fără 4 minute.

   Intră în meniu, unde vede o reprezentare în timp real a casei liftului. Sunt marcate toate punctele de oprire: de la S (subsol) și până la etajul 7. Cabina este oprită la 4. În capătul de sus al ecranului scrie cu verde GATA.

   - Ba nu, încă nu ești, zice Holly. Dar ai să fii. Așa sper.

   Două minute mai târziu, când termină, îi sună telefonul.

11

   Barbara scoate un țipăt gâtuit, se întoarce repede și cască ochii la silueta neagră a bărbatului care a apucat-o de umăr.

   - Jerome! exclamă ea, ducându-și mâna la inimă. M-ai speriat de era să fac pe mine! Ce naiba cauți aici?

   - Exact asta voiam să te întreb și eu, spune Jerome. Fetele cuminți n-au ce căuta pe alei întunecoase.

   - M-ai mințit când ai zis că ți-ai dezactivat aplicația pe care o urmăreai, nu-i așa?

   - Da, recunoaște tânărul. Dar, din moment ce mi-e clar că ți-ai pus și tu una pe telefon, nu cred că ai dreptul să pretinzi că ai fi mai bună decât mi...

   În momentul acesta apare o altă siluetă în spatele lui Jerome... numai că nu este complet neagră. Ochii îi strălucesc ca ai unei pisici în lumina farurilor.

   Barbara nici nu mai apucă să-l facă atent pe Jerome, că silueta îi lovește brusc fratele în cap. Se aude un trosnet înfundat și îngrozitor, iar Jerome se prăbușește pe asfalt. Forma o înșfacă, o lipește cu spatele de ușă, o apucă cu mâna înmănușată de gât și o țintuiește acolo. Din cealaltă mână îi care o bucată de cărămidă. Sau poate de beton. Barbara nu vede decât că este mânjită de sângele fratelui ei.

   Bărbatul ăla se apropie suficient de mult de ea ca să-i poată vedea fața rotundă, banală, de sub căciula rusească de blană. I-a dispărut sclipirea sălbatică din ochi.

   - Să nu țipi, fetițo. Nu-i bine.

   - L-ai omorât! horcăie ea.

   Nu a sugrumat-o de tot, cel puțin nu încă, dar a lăsat-o fără aer.

   - Mi-ai omorât fratele!

   - Ba nu. Trăiește, spune bărbatul, zâmbindu-i și dezvelind două rânduri de dinți care l-ar face mândru pe orice medic ortodont. Crede-mă că mi-aș da seama dacă e mort. Dar aș putea să-l omor. Dacă țipi, dacă încerci să fugi, cu alte cuvinte dacă mă enervezi, am să-l lovesc până o să-i țâșnească creierii ca gheizerul ăla din Yellowstone. Ai de gând să țipi?

   Barbara scutură din cap.

   Zâmbetul bărbatului se întinde într-un rânjet satisfăcut.

   - Bravo, fetițo, ești o fetiță tabe bună! Nu-i așa că ți-e frică? Îmi place că ți-e frică.

   Și inspiră adânc, de parcă ar vrea să-i inhaleze spaima.

   - Trebuie să-ți fie frică. N-ai ce căuta aici, dar, una peste alta, mă bucur că ai apărut.

   Se apropie și mai mult. Barbara simte mirosul coloniei lui și îi simte atingerea buzelor când îi șoptește la ureche:

   - Ești delicioasă!

12

   Cu ochii ațintiți la computer, Holly întinde mâna după telefon.

   Meniul ascensorului încă se mai află pe ecrab, dar dedesubt a apărut caseta de selectare cu cele două opțiuni: APLICĂ și ANULEAZĂ. Nu-și dorește decât să fie complet sigură că, dacă alege APLICĂ, se va întâmpla cu adevărat ceva. Și că acel ceva va fi cel dorit de ea.

   Are telefonul în mână și se pregătește să-i trimitălui Ondowsky codul pentru ușa de serviciu. Însă încremenește. Pe ecran nu scrie ONDOWSKY și nici NUMĂR NECUNOSCUT. Ci acolo este fotografia cu chipul surâzător al tinerei sale prietene, Barbara Robinson.

   Doamne Dumnezeule, nu! își spune Holly. Te implor, Doamne, nu!

   - Barbara?

   - Un bărbat, Holly!

   Barbara plânge în hohote, abia se înțelege ce spune.

   - L-a lovit cu ceva pe Jerome și l-a lăsat lat, cred că era o cărămidă și îi curge sânge, atât de mult sânge...

   Și nu o mai aude pe Barbara, ci pe creatura care își zice Ondowsky. Și care îi vorbește pe tonul stilat de reporter TV.

   - Bună, Holly! Chet la telefon.

   Holly îngheață. Stupoarea ei nu durează mult în lumea reală, poate mai puțin de 5 secunde; însă ei i se pare cu mult mai lungă.

   Ea este de vină. Ea a încercat să-și țină prietenii departe de povestea asta, dar ei oricum au venit. Și au venit pentru că și-au făcut griji în privința ei, iar ăsta-i motivul pentru care ea este de vină.

   - Holly? Mai ești la telefon?

   Vocea lui sună ușor amuzată. Pentru că situația este acum în favoarea lui și se distrează de minune.

   - S-au schimbat lucrurile, nu crezi?

   Nu trebuie să intru în panică, își zice Holly. Dacă fac asta o să murim toți.

   - Nu mai spune? exclamă ea. Eu încă am ce-ți dorești. Și sunt hotărâtă acum mai mult ca niciodată să te distrug dacă îi faci rău fetei de lângă tine sau dacă te mai atingi de fratele ei. Am să merg până în pânzele albe și am să te distrug.

   - Ai și o armă?

   Nu o lasă să răspundă.

   - Evident că ai. Eu nu am, dar am luat cu mine un cuțit ceramic. Foarte ascuțit. Să nu uiți că am să iau fata cu mine când vin la micuțul nostru tete-a-tete. N-am s-o ucid dacă te văd cu arma în mână, pentru că ar însemna să pierd un ostatic, dar am s-o desfigurez chiar sub ochii tăi.

   - N-ai să vezi nicio armă.

   - Presupun că trebuie să te cred pe cuvânt.

   Tot amuzat. Tot relaxat și plin de încredere.

   - Numai că eu am ajuns acum la concluzia că n-o să-ți mai dau niciun ban în schimbul unității de memorie. În locul banilor, o să ți-o dau pe fetița asta. Ce părere ai?

   Că minți, îi răspunde Holly în gând.

   - Mi se pare corect. Mai dă-mi-o la telefon pe Barbara.

   - Nu.

   - În cazul ăsta, nu-ți dau codul de intrare.

   Creatura râde.

   - Nici nu-mi trebuie. Îl știe fetița și era gata să-l introducă atunci când a surprins-o fratele ei. Îi urmărea din spatele tomberonului. Sunt sigur că așconvinge-o să mi-l spună. Vrei să încerc s-o conving?

   Barbara țipă, iar Holly își astupă gura cu palma când o aude. Ea e de vină, ea e de vină, numai ea e de vină.

   - Oprește-te! Nu-i face rău. Vreau să știu dacă Jerome mai trăiește.

   - Deocamdată. Scoate niște sunete fonfăite. Posibil să aibă ceva la cap. L-am lovit cu toată puterea, așa am simțit că trebuie. E un tip zdravăn.

   Încearcă să mă sperie și mai tare. Să cedez nervos. Nu vrea să mai pot gândi, ci doar să reacționez.

   - Sângerează cam mult, continuă Ondowsky. Așa e cu rănile la cap. Dar e destul de frig afară și sunt convins că asta o să ajute la coagulare. Și, că tot am pomenit de frigul de afară, hai să nu ne mai învârtim în jurul cozii. Dă-mi codul dacă nu vrei să-i mai sucesc brațul o dată. Și te asigur că acum chiar am să i-l disloc.

   - Patru-șapte-cinci-trei, zice Holly.

   Ce altceva să facă?

13

   Individul chiar are la el un cuțit, unul cu mâner negru și lamă lungă și albă.

   Ținând-o pe Barbara de un braț - de brațul care o doare - îi arată cu vârful cuțitului tastele de la ușă.

   - Fă onorurile, fetiță!

   Barbara introduce codul, așteaptă să se aprindă ledul verde, apoi deschide ușa.

   - N-am putea să-l ducem pe Jerome înăuntru? Aș putea să-l târăsc eu până aici.

   - Sunt sigur că ai putea, spune bărbatul, dar nu. Pare să se simtă bine acolo unde e. O să-l lăsăm să se răcorească nițel.

   - O să moară de frig!

   - Iar tu, fetițo, o să mori din cauza hemoragiei, dacă nu te miști.

   Ba nu, n-o să mă omori, îi spune Barbara în gând. Cel puțin până n-o să capeți ceea ce vrei.

   Dar ar putea să-i facă rău în alte moduri. Să-i scoată un ochi. Să-i ia pielea de pe obraz. Să-i taie o ureche. Cuțitul ăla pare foarte ascuțit.

   Așa că intră.

14

   Holly stă în pragul ușii deschise a agenției și se uită în lungul coridorului. Adrenalina face să-i vibreze toți mușchii; gura îi este mai uscată decât Sahara.

   Se proptește mai bine în picioare când aude zgomotul ascensorului care coboară. Nu poate să dea comanda APLICĂ a programului până când nu aude liftul urcând din nou.

   Trebuie neapărat s-o salvez pe Barbara. Și pe Jerome, presupunând că se mai poate.

   Aude cum liftul se oprește la parter. Apoi, după câteva secunde (o veșnicie pentru ea), începe să urce din nou.

   Cu ochii la ușile închise ale ascensorului, Holly face un pas în spate. Telefonul este lângă mouse-ul computerului. Îl vâră repede în buzunarul din stânga pantalonilor, apoi aruncă o privire scurtă la ecran - doar cât să fixeze cursorul pe caseta APLICĂ.

   Aude un strigăt. Mai înăbușit din cauza zgomotului făcut de lift, dar este vocea unei fete. Este vocea Barbarei.

   Eu sunt de vină. Eu și numai eu.

15

   Bărbatul care l-a rănit pe Jerome o ia de braț pe Barbara, de parcă și-ar conduce iubita în sala unde are loc mare bal.

   Nu i-a aruncat geanta (sau, mai degrabă, nu i s-a părut importantă) și detectorul de metale scoate un piuit stins atunci când trec prin fața lui. Probabil telefonul Barbarei l-a declanșat. Gardianul ei nu-l ia în seamă. Trec pe lângă casa scării. Apoi ajung în hhol. Dincolo de ușă - într-o cu totul altă lume - oameni trec încoace și încolo cu sacoșele pline cu cadouri de Crăciun.

   Acum câteva minute eram și eu acolo, se minunează Barbara. Doar cu 5 minute în urmă, nu mai mult. Când lucrurile încă erau normale. Când încă mai nutream convingerea stupidă că am o viață în față.

   Barbara apasă butonul de chemare al ascensorului. Se aude zgomotul de coborâre al cabinei.

   - Câți bani ar fi trebuit să-i dai? întreabă Barbara.

   Sigur, este îngrozitor de speriată, dar parcă și un pic dezamăgită de ideea că Holly a putut să încheie o afacere cu tipul ăsta.

   - Nu mai contează, îi răspunde el, pentru că te am pe tine, fetițo.

   Ascensorul se oprește. Ușile se deschid. Robotul le urează bun venit în Blocul Frederick.

   - Urcăm, îl anunță apoi.

   Ușile se închid. Cabina începe să urce.

   Bărbatul îi dă drumul Barbarei, își scoate căciula rusească, a aruncă pe jos, ridică mâinile și face niște gesturi ca de scamator.

   - Uită-te cu atenție! Cred c-o să-ți placă, iar doamna Gibney a noastră merită cu prisosință să vadă așa ceva, din moment ce ăsta-i motivul pentru care s-a agitat atâta.

   Ce urmează este atât de îngrozitor, încât depășește orice imaginație, indiferent cât de bolnavă. Dacă ar fi vorba de un film, Barbara s-ar gândi că-i doar un efect special. Numai că aceasta este viața reală.

   Chipul rotund de bărbat între două vârste începe să se încrețească. Crețurile alea o iau în sus, de la bărbie, dar nu urcă pe lângă gură, ci prin ea. Nasul i se clatină, obrajii i se întind, ochii îi pâlpâie, fruntea i se contractă. Și apoi, din senin, tot capul i se preface într-o gelatină semitransparentă, care tremură și se zgâlțâie și se fleșcăiește și pulsează. Înăuntru se văd niște încâlceli de chestii roșii care se contorsionează. Dar nu este sânge; chestiile roșii sunt pline de grămezi de particule negre.

   Barbara zbiară și se lipește de pretele cabinei de lift. I se înmoaie picioarele. Îi alunecă geanta de pe umăr și care cu zgomot pe podea. Cu ochii ieșiți din orbite, se prelinge pe lângă perete. Nu-și mai poate controla nici sfincterul și nici vezica.

   Dar imediat după gelatină devine solid. Numai că fața care apare este cu totul și cu totul diferită de a bărbatului care l-a lăsat lat pe Jerome și a obligat-o pe ea să intre în lift. Este mai îngustă și cu două sau trei nuanțe mai închisă. Ochii nu sunt rotunzi, ci migdalați. Nasul este mai lung și mai ascuțit decât cel al omului care a dus-o cu forța în ascensor. Iar gura este mai subțire.

   Plus că tipul ăsta de acum pare cu 10 ani mai tânăr decât cel care a atacat-o.

   - Reușită scamatorie, nu crezi?

   Până și vocea îi sună altfel.

   Ce ești? ar vrea să-l întrebe Barbara, dar nu mai poate să articuleze cuvintele.

   El se apleacă și, cu un gest blând, îi pune înapoi pe umăr cureaua de la geantă. Barbara se ferește de degetele lui, însă nu poate să le evite atingerea.

   - Nu cumva să-ți pierzi portofelul și cardurile, da? Cu ajutorul lor te vor identifica polițiștii în caz că... în fine.

   Se ține de nasul cel nou și se apucă să parodieze:

   - Vai de mine și de mine, am avut un accident? Ei, ce să-i faci, știi cum se zice: se mai întâmplă și de astea.

   Și chicotește.

   Ascensorul se oprește. Ușile se deschid în holul de la etajul patru.

16

   Când ascensorul se oprește, Holly se uită repede la ecranul computerului și dă click cu mouse-ul.

   Nu stă să vadă dacă se întunecă și acum punctele de oprire, de la S până la 7, așa cum fuseseră înainte să se ocupe să se ocupe ea și cu Jerome de problemă. Nici nu trebuie. Oricum va afla imediat.

   Se duce la ușă și se uită în lungul coridorului de 22 de metri spre ușile deschise ale ascensorului.

   Ondowsky o ține pe Barbara de braț... însă când ridică ochii, Holly vede că nu mai este el. Acum este George, dar fără mustață și fără uniforma maro a firmei de curierat.

   - Haide, fetițo! zice el. Mișcă-ți picioarele!

   Barbara iese poticnindu-se din cabina liftului. Are ochii holbați și umezi și privește în gol. Tenul ei superb de culoarea ciocolatei a căpătat o nuanță pământie. Dintr-un colț al gurii i se prelinge o dâră de salivă. Pare cataleptică, iar Holly cunoaște cauza: a fost martoră la transformarea lui Ondowsky.

   Copila asta îngrozită este responsabilitatea ei, numai că Holly nu are acum timp să se gândească la ea. Trebuie să se concentreze, trebuie să fie atentă, trebuie să nutrească speranța aia absurdă de care doar ea este în stare... deși parcă niciodată nu i s-a mai părut atât de greu.

   Ușile liftului se închid. Pentru că acum nici nu mai poate fi vorba să folosească revolverul lui Bill, șansa lui Holly depinde în totalitate de ce se va întâmpla în continuare.

   În primul moment nu se întâmplă nimic și o apucă disperarea. Dar apoi, în loc să rămână pe loc, așa cum sunt programate ascensoarele Erebeta până când sunt chemate la un alt etaj, începe să coboare. Slavă Domnului, îl aude cum coboară.

   - Uite-o pe fetița mea, spune George, ucigașul de copii. Nu-i o fetiță prea cuminte. Cred că a făcut pișulică și căcălică pe ea. Vino mai aproape, Holly! Ai să simți și tu mirosul.

   Holly nu se mișcă din pragul ușii.

   - Am o curiozitate, zice ea. Tu chiar ai adus banii?

   George rânjește, dezvelind o dantură mai puțin potrivită pentru TV decât cea a alter ego-ului său.

   - Nu prea. E o cutie din carton în spatele tomberonului unde m-am ascuns când am văzut-o pe asta mică și pe frate-său, dar nu-s decât niște broșuri înăuntru. Știi tu din care, din alea pe care le găsești mereu în cutia poștală.

   - Prin urmare, n-ai intenționat niciodată să mă plătești, spune Holly.

   Acum face 10 pași pe coridor, oprindu-se la vreo 14 metri de el. Dacă ar fi un teren de fotbal, ea s-ar afla acum în apropierea liniei de țintă.

   - Nu-i așa?

   - În fond, nici tu n-ai intenționat niciodată să-mi dai stick-ul de memorie și să mă lași după aia în pace, răspunde el. Nu știu să citesc gândurile oamenilor, dar mă pricep foarte bine să descifrez limbajul trupului. Și al chipurilor. Al tău e ca o carte deschis, deși sunt convins că tu nu crezi asta. Acum, scoate-ți cămașa din pantaloni și ridic-o. Nu chiar până sus, că nu mă interesează bubițele alea de le zici „sân”. Ridic-o doar atât cât să văd că nu ai nicio armă la tine.

   Holly își ridică bluza și se întoarce cu spatele la el, fără să i se fi cerut.

   - Acum ridică-ți cracii dela pantaloni.

   Face și asta.

   - Nicio armă ascuns, spune George. Bravo!

   Lasă capul ușor într-o parte și se uită la ea așa cum un critic de artă s-ar uita la un tablou.

   - Măi, sora mea, dar tare urâțică mai ești!

   Holly nu spune absolut nimic.

   - Ai avut măcar o întâlnire cu vreun tip în toată viața ta?

   Holly nu sune absolut nimic.

   - Ești o prăpădită mică, nu cred că ai trecut de 35 de ani și deja ai început să albești. Dar nici nu-ți pasă și nu ți-l vopsești și mie-mi dai impresia că fluturi steagul alb al capitulării. Măcar i-ai dat vibratorului tău o felicitare de Ziua Îndrăgostiților?

   Holly nu spune absolut nimic.

   - Părerea mea e că vrei să compensezi halul în care arăți și lipsa ta de siguranță printr-un...

   Se întrerupe și se uită la Barbara.

   - Isuse, dar tare grea mai ești! Și puți!

   Îi dă drumul și Barbara se prăbușește cu mâinile întinse, fundul în sus și fruntea lipită de gresia din fața toaletei pentru femei. Parcă ar fi o femeie muslmană pregătindu-se de rugăciunea de seară.

   Suspină foarte stins, dar Holly o aude. O, da, o aude extrem de bine.

   George se schimbă. Nu se transformă la loc în Chet Ondowsky, ci se strâmbă într-un rânjet sălbatic, care-i dezvăluie lui Holly adevăratul chip al creaturii dinăuntru. Ondowsky are față de porc, George are față de vulpe, dar aceasta de acum este o față se șacal. De hienă. Așa arată pasărea zbârlită și cenușie a lui Jerome. Lovește cu piciorul în fundul ridicat al Barbarei. Fata urlă de durere și spaimă.

   - Treci înăuntru! răcnește el. Treci înăuntru și spală-te! Lasă adulții să-și termine treburile!

   Holly ar dori să străbată în fugă cei 14 metri care-i despart, zbierând la el să n-o mai lovească. Dar, firește, asta este doar dorința ei. Iar dacă el vrea să-și bage ostatica în toaleta pentru femei, aceasta ar fi șansa de care are ea nevoie. Măcar i-ar oferi un avantaj. Așa că nici nu se clintește din loc.

   - Mișcă-te... înăuntru!

   Și o lovește din nou.

   - Am să mă ocup de tine după ce termin cu scorpia asta băgăcioasă. Ai face bine să te rogi să nu-ncerce să mă tragă pe sfoară.

   Hohotind, Barbara împinge ușa toaletei cu capul și se târăște înăuntru. Dar nu înainte ca George să-i mai tragă un șut. Apoi se uită la Holly. I-a dispărut rânjetul. A revenit zâmbetul.

   Holly își imaginează că el și-l crede fermecător și, da, poate chiar așa ar fi pe chipul lui Ondowsky. Însă nu și pe al lui George.

   - Ei, Holly, acum fetița e la budă și am rămas doar noi doi. Sigur, aș putea să mă duc după ea și s-o spintec cu ăsta...

   Îi arată cuțitul.

   - ...sau ai putea tu să-mi dai ce vreau și s-o las în pace. O să vă las pe amândouă.

   Chiar crezi că sunt proastă, îi zice Holly în gând. Odată ce ai să primești ce vrei, o să ne omori pe amândouă și pe Jerome. Dacă nu cumva e deja mort.

   Încearcă să-și construiască o expresie deopotrivă de neîncredere și de speranță.

   - Nu știu dacă să te cred.

   - Crede-mă. Am să dispar imediat ce-mi dai stick-ul de memorie. Am să dispar din viața ta și de pe ecranul televizoarelor din Pittsburgh. E vremea să merg mai departe. O știam încă de dinainte ca tipul ăsta...

   Și își atinge fața cu mâna fără cuțit, și-i atinge ușor, de parcă ar da jos un văl.

   - ...a pus bomba. Mă gândesc că poate tocmai din cauza asta a pus-o. Deci, da, Holly, poți să mă crezi.

   - Poate ar fi bine fug înapoi în birou și să încui ușa, spune ea, sperând ca fața ei să indice faptul că se gândește cu adevărat la această variantă. Și să sun la poliție.

   - Și s-o lași pe fetița aia la mila mea? se miră George, zâmbind și arătând cu cuțitul spre ușa toaletei. Nu prea cred. Am văzut cum te-ai uitat la ea. Plus că nici trei pași n-ai apuca să faci și te-aș prinde. Ți-am spus la mall că sunt foarte rapid. Haide, gata cu vorba! Dă-mi ce vreau și plec!

   - Am de ales?

   - Tu ce crezi?

   Holly oftează, își umezește buzele și dă din cap cu părere de rău.

   - Ai câștigat. Doar să ne lași în viață.

   - Am să vă las.

   La el ca la mall, și acum a răspuns prea repede. Prea ușor. Nu-l crede. Iar el știe că nu-l crede și nu-i pasă.

   - Acum am să scot telefonul din buzunar, spune Holly. Vreau să-ți arăt o fotografie.

   El nu zice nimic, așa că ea scoate foarte încet telefonul. Deschide aplicația de fotografii, o selectează pe cea făcută în ascensor și întinde telefonul spre el.

   Acum spune-mi, îl îndeamnă ea în gând. Nu vreau s-o fac eu, așa că spune-mi ce vreau să aud, mizerabilule.

   Și el îi spune.

   - Nu văd. Vino mai aproape!

   Cu telefonul în aceeași poziție, Holly face un pas. Doi pași. Trei. Au mai rămas 11 metri. Acum doar 9. El mijește ochii la ecranul telefonului.

   Mai sunt doar 7 metri.

   - Mai aproape, Holly! Am ochii cam rablagiți câteva minute după ce mă transform.

   Minți de îngheață apele, îl apostrofează ea în gând, dar mai face un pas, tot cu telefonul întins. Aproape sigur o s-o ia cu el când o să cadă. Presupunând că o să cadă. Și e în regulă.

   - Îl vezi, da? E în ascensor. L-am lipit de tavan. Ia-l și...

   Chiar și în această stare de vigilență maximă, Holly abia dacă-l vede pe George mișcându-se. Acum stă în fața toaletei pentru femei, chiorându-se la fotografia de pe telefon. Acum a curpins-o cu un braț de mijloc și îi strânge între degete mâna cu telefonul. Deloc n-a glumit când a avertizat-o că e foarte rapid.

   O trage spre lift și telefonul se rostogolește pe jos. Când vor ajunge înăuntru o va ucide și va lua pachețelul lipit de tavan. După care va intra în toaletă și o va omorî pe Barbara.

   Ăsta-i planul lui. Holly are altul.

   - Ce faci? zbiară Holly, dar nu din cauză că n-ar ști, ci pentru că asta-i reacția pe care o așteaptă el.

   Nu-i răspunde și apasă butonul. Ledul nu se aprinde, dar Holly aude motorul ascensorului. Urcă. Va încerca să scape din mâinile lui în ultimul moment. La fel și el va încerca să scape de ea atunci când va înțelege ce se petrece.

   Un zâmbet apare pe chipul îngust, ca de vulpe, al lui George.

   - Știi ceva, cred că o să meargă totul foarte bi...

   Se oprește tocmai pentru că ascensorul nu s-a oprit. Trece de etajul patru - văd amândoi lucirea efemeră a luminii din caibă atunci când urcă pe lângă ei. Și urcă în continuare. De uimire, el slăbește puțin strânsoarea. Doar o clipă, dar Holly nici nu are nevoie de mai mult.

   Se smulge din mâinile lui și face un pas în spate.

   Ce se întâmplă după aceea nu durează mai mult de 10 secunde, dar, având toate simțurile treze, Holly vede absolut tot.

   Ușa de la scări se trântește de perete și apare Jerome împliticindu-se. Ochii lui privesc disperați în toate părțile. Fața lui este o mască de sânge uscat. Ține în mâini mopul care era pe scară, cu coada din lemn înainte.

   Îl vede pe George și se repede la el, urlând:

   - Unde-i Barbara? Unde-i sora mea?

   George o îmbrâncește pe Holly într-o parte. Ea se izbește de perete. Aude cum îi trosnesc oasele. Vede puncte negre în fața ochilor. George prinde coada mopului și o smulge foarte ușor din mâinile lui Jerome. Își ia avânt, intenționând să-l lovească el pe Jerome, dar chiar atunci se deschide larg ușa de la toaletă.

   Barbara iese în fugă. Și-a scos spray-ul cu piper din geantă. George se uită la ea fix la timp ca să primească o doză dravănă. Zbiară și își acoperă ochii.

   Ascensorul ajunge la etajul șapte. Motorul se oprește.

   Jerome se năpustește la George. Holly urlă:

   - Jerome, nu?

   Și îl lovește cu umărul în burtă.

   Jerome se ciocnește de sora lui și se lovesc amândoi de peretele dintre ușile celor două toalete.

   Se pornește alarma ascensorului, un zbieret amplificat care pare a avertiza „panică, panică, panică”.

   George își întoarce ochii înroșiți și uzi spre sunetul acela chiar atunci când se deschid ușile liftului. Însă nu doar ușile de la etajul patru se deschid, ci toate ușile de la toate etajele. Ăsta-i virusul care a dus la oprirea ascensorului până la apariția mecanicului autorizat.

   Cu brațele întinse, Holly se repede la George. Urletul ei de furie se contopește cu zbieretele alarmei. Îl izbește cu mâinile în piept și îl îmbrâncește în puțul ascensorului.

   Preț de o clipă, pare să plutească în aer. Are ochii holbați și gura căscată de groază și uluire. Apoi chipul începe să i se schimbe și să i se înmoaie. Dar, înainte ca George să redevină Ondowsky, dispare de tot.

   Holly abia dacă simte mâna puternic și cafenie - mâna lui Jerome - care o apucă de cămașă și o trage înapoi, salvând-o astfel de la prăbușirea în puț, în urma lui George.

   Străinul urlă. Și care. Și urlă. Și cade.

   Holly, care crede despre ea că este o persoană miloasă, se bucură nespus de mult auzindu-l.

   Însă nu mai apucă să audă și bufnitura pe care o face când se izbește de fundul puțului pentru că ușile ascensorului se închid. Și la etajul acesta și la toate celelalte. Se oprește și alarma, iar cabina o ia în jos, spre subsol, celălalt capăt de linie.

   Când trece prin dreptul lor, se uită fascinați toți trei la lucirea efemeră a luminilor dinăuntru.

   - Tu ai făcut asta?! spune Jerome.

   - Normal că eu, zice Holly.

17

   Pe Barbara n-o mai țin picioarele și se lasă moale pe pardoseală. Nu e tocmai leșinată, dar nici departe nu e.

   Tubul cu spray de piper i se rostogolește dintre degetele destinse și se oprește în ușile închise ale liftului.

   Jerome îngenunchează alături de sora lui.

   Holly îl împinge ușurel la o parte și o ia pe Barbara de mână. Îi ridică mâneca de la haină, dar nu apucă să-i ia pulsul pentru că tânăra se ridică în capul oaselor.

   - Cine... ce a fost ăsta?

   Holly clatină din cap.

   - Nimeni.

   S-ar putea chiar acesta să fie adevărul.

   - A dispărut? Holly, a dispărut?

   - A dispărut.

   - A căzut în puțul liftului?

   - Da.
   - Bine Foarte bine!

   Vrea să se ridice.

   - Mai stai puțin liniștită, Barb. Ți-ai pierdut cunoștința. Eu îmi fac probleme din cauza lui Jerome.

   - N-am nimic, spune Jerome. Am căpățâna tare. Nu era tipul ăla de la TV? Kozlosky sau cum îl cheamă?

   - Ba da.

   Și ba nu.

   - Mi se pare că ai pierdut cel puțin jumătate de litru de sânge, stimate domn „Căpățână Tare”. Ia uită-te la mine!

   Jerome se uită. N-are pupilele dilatate, iar ăsta-i un semn bun.

   - Poți să-mi spui cum se cheamă cartea pe care o scrii?

   Jerome îi aruncă o privire enervată prin masca de sânge uscat.

   - Bufnița neagră. Mărirea și decăderea unui gangster american.

   Și, în ciuda celor petrecute, îl umflă râsul.

   - Bine, Holly, păii, dacă aș avea creierul praf, cum să-mi aduc aminte codul de la ușa de serviciu? Spune, cine era?

   - Individul care a aruncat în aer școala aia din Pennsylvania. Deși n-o să spunem nimănui asta. Ar da naștere la prea multe întrebări. Lasă capul în jos, Jerome!

   - Mă doare când îl mișc, spune tânărul. Parcă mi-am sucit gâtul.

   - Fă-o chiar dacă te doare, îi zice Barbara.

   - Auzi, surioară, nu că aș vrea să te jignesc, dar nu prea miroși bine.

   Iar Holly spune:

   - Mă ocup eu de el, Barbara. Vezi că am în dulap o pereche de pantaloni și niște tricouri. Cred că o să-ți vină. Schimbă-te. Și du-te la toaletă să te speli.

   Este limpede că exact asta își dorește și Barbara să facă, însă tot se codește.

   - Ești sigur că nu te doare nimic, J?

   - Foarte sigur, răspunde el. Hai, du-te!

   Barbara pleacă spre biroul agenției de detectivi. Holly îi pipăie lui Jerome ceafa, nu dă de nicio umflătură și îi cere din nou să lase capul în jos. Acum vede o mică rană în creștet și una mai mare jos, dar se pare că osul occipital a fost nevoit să suporte forța loviturii (și a rezistat). Își spune că Jerome a avut mare noroc.

   Își spune că toți trei au avut mare noroc.

   - Și eu ar cam trebi să mă spăl, spune Jerome, cu ochii la toaleta pentru bărbați.

   - Nu, nu, nu trebuie. Probabil că nici pe Barbara nu trebuia s-o las, dar nu vreau să dea ochii cu polițiștii în... halul în care este.

   - Mi se pare mie sau ai un plan? o întreabă Jerome și își înfășoară brațele în jurul corpului. Măi, frate, da` tare frig mi s-a făcut.

   - Din cauza șocului. Cred că ar trebui să bei ceva cald. Ți-aș face un ceai, dar nu avem timp de asta.

   Abia acum își dă seama că, dacă Jerome ar fi luat liftul, tot praful s-ar fi ales de planul ei.

   - De ce ai urcat pe scară?

   - Ca să nu mă audă că vin. Mă durea capul ca la balamuc, dar tot știam unde trebuie să fie. Nu mai era nimeni în clădire în afară de tine.

   Se întrerupe, apoi adaugă:

   - Nu Kozlowsky îl chema. Ondowsky.

   Apare acum Barbara, cu hainele curate în brațe. A început iarăși să plângă.

   - L-am văzut cum se transformă... Holly. I s-a făcut capul ca o gelatină. Și a... și a...

   - Ce puii mei îndrugă? se miră Jerome.

   - Nu contează acum. Poate mai încolo.

   Holly o strânge repede în brațe pe fată.

   - Spală-te și schimbă-te. Și, Barbara? Ține minte că, indiferent ce-a fost, acum e mort. Bine?

   - Bine, șoptește tânăra și intră în toaletă.

   Holly se întoarce spre Jerome.

   - Ia spune-mi, Jerome Robinson, mi-ai urmărit telefonul? Mi l-a urmărit Barbara? Mi l-ați urmărit amândoi?

   Tânărul zâmbește larg:

   - Dacă îți promit că n-o să-ți mai zic „Hollyberry” niciodată în viața mea, mai sunt obligat să-ți răspund la întrebările astea?

18

   După un sfert de oră, în holul blocului.

   Pantalonii lui Holly sunt prea strâmți și prea scurți pentru Barbara, dar a reușit să și-i încheie în talie. Au început să-i dispară nuanțele pământii de pe obraji și frunte. O să supraviețuiască, își spune Holly. O să viseze urât, dar o să-i treacă la un moment dat.

   Pelicula lucioasă de sânge uscat de pe fața lui Jerome a început să se crape. Tânărul zice că-l doare capul ca dracu`, dar că nu, nu se simte amețit. Și nici nu-i este greață. Pe Holly n-o surprinde durerea lui puternică de cap. Are Tylenol în geantă, dar nu îndrăznește să-i dea. Mai întâi trebuie să ajungă la urgențe, unde să-i coasă un doctor rana și, fără doar și poate, să-i facă o radiografie, însă deocamdată vrea să se asigure că declarațiile lor vor concide.

   Iar după ce se ocupă de asta, trebuie să-și șteargă propriile urme.

   - Ați venit amândoi aici pentru că nu m-ați găsit acasă, le spune ea. Și v-ați închipuit că sunt la birou ca să mai recuperez din treburile nefăcute pentru că am fost câteva zile la mama. Da?

   Cei doi dau din capete, hotărâți să învețe scenariul pe care Holly li-l prezintă.

   - Ați vrut să intrat pe ușa de serviciu din alee.

   - Pentru că știm codul, zice Barbara.

   - Da. Și acolo era un hoț. Da?

   Iar cei doi dau din capete.

   - Pe tine, Jerome, te-a lovit în cap și a vrut s-o imobilizeze pe Barbara. Dar ea i-a dat cu spray-ul cu piper pe care îl avea în geantă. L-a nimerit în plin. Tu, Jerome, te-ai ridicat de pe jos și te-ai luat la trântă cu el. Tipul a fugit. Voi doi ați intrat în holul blocului și ați sunat la poliție.

   - Dar de ce te căutam pe tine și am venit până aici? o întreabă Jerome.

   Holly rămâne cu gura căscată.

   A ținut minte să reintaleze programul lui Jerome în computerul ascensorului; și-a pus în geantă revolverul lui Bill; dar nici măcar nu s-a gândit la ce o întreabă acum Jerome.

   - Cumpărăturile pentru Crăciun, intervine Barbara. Am vrut să te scoatem din birou și să te luăm cu noi ca să cumpărăm cadourile pentru Crăciun. Nu-i așa, Jerome?

   - Ba da, așa e, zice și Jerome. Am vrut să-ți facem o surpriză. Dar tu erai aici, Holly?

   - Nu, răspunde ea. Nu eram. De fapt, nici acum nu sunt. M-am dus și eu să-mi fac cumpărăturile pentru Crăciun, dar în cealaltă parte a orașului. Acolo sunt eu acum. Și nu m-ați sunat imediat după ce ați fost atacați pentru că... pentru că...

   - Pentru că n-am vrut să te supărăm și să-ți faci griji, spune Barbara. Corect, Jerome?

   - Corect.

   - Bravo! zice Holly. O să puteți să țineți minte povestea asta?

   Răspund amândoi că da.

   - Atunci, e momentul să Jerome să sune la poliție.

   - Și tu ce vrei să faci, Hols? o întreabă Barbara.

   - Să curăț, spune Holly, arătând spre ascensor.

   - Isuse! exclamă Jerome. Am și uitat că e un cadavru acolo. Am uitat complet.

   - Eu nu, șoptește Barbara cutremurându-se. Dar, Holly, cum Dumnezeu ai să explici prezența unui cadavru pe fundul puțului de la lift?

   Holly nu a uitat ce s-a petrecut cu celălalt străin.

   - Nu cred că asta va fi o problemă.

   - Dar dacă n-a murit?

   - A căzut patru etaje, Barb. Cinci, dacă pui la socoteală și subsolul. Și după aia, liftul..

   Holly întoarce o palmă cu fața în sus și o coboară pe cealată peste ea, făcând un sandvici.

   - A-ha! spune Barbara încet. Așa e.

   - Sună la poliție și la ambulanță, Jerome. Mie mi se pare că n-ai pățit mare lucru, dar eu nu sunt doctor.

   Cât timp Jerome se ocupă de telefon, ea apasă butonul ascensorului și îl aduce la parter. Cu programul reinstalat, funcționează perfect.

   Ușile se deschid și Holly vede o căciulă de blană, de genul acelora pe care rușii le numesc ușanka. Își amintește de bărbatul care a trecut pe lângă ea când voia să deschidă ușa blocului.

   Cu căciula în mână, se întoarce spre prietenii ei.

   - Repetați-mi povestea.

   - A fost un hoț, spune Barbara, iar Holly își spune că-i suficient.

   Sunt tineri isteți, iar restul poveștii e simplu. Dacă totul merge așa cum crede, pe polițiști nici nu-i va interesa unde se află ea.

19

   Holly îi lasă în hol și coboară pe scară până la subsolul în care se simte un miros stătut de fum de țigară și - ei, asta o sperie cam rău - a mucegai.

   Luminile sunt stinse, așa că trebuie să folosească lanterna telefonului ca să caute comutatoarele. Locul este plin de umbre care se mișcă în raza lanternei și îi este mult prea ușor să-și imagineze că această creatură pândește în întuneric și abia așteaptă să se năpustească asupra ei și să o strângă de gât.

   Pielea i s-a făcut lipicioasă de la transpirație, dar obrajii îi sunt reci. Trebuie să se forțeze să nu mai clănțănească din dinți.

   Mda, și eu sunt în stare de șoc, își spune ea.

   În cele din urmă, descoperă un rând dublu de comutatoare. Le apasă pe toate, se aude un bâzâit ca de albine și în tavan se aprind mai multe șiruri de tuburi de neon.

   Subsolul este un labirint împuțin, plin de grămezi de pubele și lăzi și cutii. Și Holly își spune din nou că administratorul blocului - pe care ei îl plătesc - este o putoare masculină.

   Reușește să se orienteze și se duce la ascensor. Ușile sunt îînchise.

   Holly își pune jos geanta și scoate din ea revolverul lui Bill. Apoi ia cheia din cuiul de pe perete și o vâră în broasca ușii din stânga. Cheia n-a mai fost folosită de foarte multă vreme și nu prea vrea să coopereze. Așa că Holly trebuie să-și vâre pistolul la brâu și să-și folosească ambele mâini ca să o răsucească.

   Își scoate arma și împinge una dintre uși. Se deschid amândouă.

   Dinăuntru răbufnește o duhoare de ulei și praf și mizerie. În centrul puțului este o chestie ca o tijă metalică lungă, despre care va afla mai târziu că se numește „piston”. De jur împrejur, printre maldărele de mucuri de țigări și pungi de fast-food, sunt hainele purtate de Ondowsky atunci când a pornit în această ultimă călătorie a tuturor vieților lui.

   Scurtă călătorie, dar fatală.

   Însă nu vede nici urmă de Ondowsky.

   Lumina de neon din subsol este puternică, însă fundul puțului de la lift este prea întunecat pentru gustul lui Holly.

   Găsește o lanternă adevărată în talmeș-balmeșul de pe masa de lucru a lui Al Jordan, o aprinde și se uită cu atenție în jur, mai cu seamă în spatele pistonului.

   Nu pe Ondowsky îl caută ea - Ondowsky nu mai există. După gândaci din ăia mari se uită. Mari și neobișnuiți. Gândaci periculoși, care s-ar putea să-și caute o gazdă pe care s-o paraziteze. Nu vede niciunul.

   Posibil să mai fi supraviețuit puțin lighioanele alea care l-au infestat pe Ondowsky, lighioane sau ce-or fi fost. Dar nu prea mult.

   Observă un sac într-un colț al subsolului murdar și plin de tot felul de mizerii și bagă în el toate hainele lui Ondowsky plus căciula de blanăă. Ultimii sunt chiloții. Holyy îi ia cu vârfurile degetelor și se strâmbă scârbită la culme. Înfiorându-se toate de repulsie, îi aruncă în sac și scoate un „Câââh” stins. Apoi, cu podul palmelor închide la loc ușile ascensorului. Le încuie și pune cheia înapoi în cuiul din perete.

   Stă și așteaptă.

   Când e sigură că Jerome, Barbara, polițiștii și ambulanțierii au plecat, își pune geanta pe umeri, ia sacul cu hainele lui Ondowsky și urcă la parter. Iese pe ușa de serviciu. Îi trece prin minte să arunce sacul în tomberon, dar ar fi prea aproape. Așa că ia sacul cu ea, chestie care uite că nu o deranjează deloc. Aici, pe stradă, este doar una dintre multele persoane cu sacoșe în mâini.

   Nici nu apucă să pornească bine motorul, că o și sună Jerome, care îi spune (pe un ton destul de speriat) că el și cu Barbara au fost atacați de un borfaș chiar când voiau să intre în Blocul Frederick pe ușa de serviciu. Și o anunță că acum amândoi se află la spitalul Kiner Memorial.

   - Dumnezeule mare! exclamă Holly. Trebuia să mă suni mai devreme.

   - N-am vrut să-ți faci griji, zice Jerome. Suntem bine și nu ne-a furat nimic.

   - Vin cât de repede pot.

   În drum spre spitalul John M. Kiner Memorial, Holly aruncă sacul cu hainele lui Ondowsky într-o pubelă. A început să nincă.

   Dă drumul la radio și dă peste Burl Ives care răcnește din toți rărunchii „Crăciun Fericit”! Îl închide la loc. Cântecul ăsta îi este cel mai nesuferit. Din motive evidente.

   Nu poți să le ai pe toate, își zice ea; în viața fiecărui om se mai întâmplă câte un rahat. Dar câteodată capeți ce-ți trebuie. Nu poți să ceri mai mult.

   Nici ea nu cere.

   A rămas cu mintea întreagă, iar asta este mai mult decât suficient.

22 DECEMBRIE 2020

   La ora 10, Holly trebuie să dea o declarație la sediul firmei McIntyre & Curtis.

   Nu-i convine deloc, însă ea nu este decât un martor prea puțin important în acest caz de custorie. Ceea ce este bine. Nu este vorba despre un copil, ci despre un câine din rasa Samoyed, iar asta îi scade un pic nivelul de stres.

   Termină în 15 minute. Iese pe coridor, își deschide telefonul și vede că are un apel de la Dan Bell.

   Sună înapoi, însă nu-i răspunde Dan Bell, ci nepotul lui.

   - Bunicul a făcut un infarct, o anunță Brad. Încă unul. De fapt, a fost al patrulea. E la spital, dar n-o să se mai întoarcă acasă de data asta.

   Holly îi aude răsuflarea înecată de lacrimi. Și așteaptă.

   - Vrea să știe ce ai făcut. Ce s-a întâmplat cu reporterul. Cu creatura. Mă gândesc că i-ar fi mult mai ușor să plece pe lumea cealaltă dacă aș putea să-i dau o veste bună.

   Holly se uită în jur ca să se asigure că nu-i nimeni prin preajmă. E singură. Dar oricum răspunde în șoaptă.

   - A murit. Spune-i că a murit.

   - Ești convinsă?

   Își amintește acea ultimă privire - o privire consternată, o privire îngrozită. Își amintește urletul pe care l-a scos Ondowsky-George - creatura - când s-a prăbușit. Își amintește de hainele de pe fundul puțului de la ascensor.

   - O, da! spune ea. Sunt convinsă.

   - Ți-am fost de folos? Bunicul, el te-a ajutat în vreun fel?

   - N-aș fi reușit fără voi amândoi. Spune-i că probabil a salvat o mulțime de vieți. Spune-i că-i mulțumesc.

   - Am să-i spun.

   Altă răsuflare plină de lacrimi.

   - Crezi că mai există și alții ca el?

   După povestea din Texas, Holly ar fi răspuns că nu. Acum nu mai este sigură. Se gândește puțin, apoi dă un răspuns în care nu crede neapărat... dar în care vrea să creadă. Bătrânul l-a urmărit ani în șir. Zeci de ani. Merită să părăsească lumea ca un învingător.

   - Nu cred.

   - Bine, spune Brad. Foarte bine. Dumnezeu să te aibă în paza lui, Holly! Crăciun fericit!

   În situația de față, ea nu-i poate ura același lucru, așa că  îi mulțumește și atât.

   Mai sunt și alții?

   Preferă să coboare pe scări în loc să ia liftul.

25 DECEMBRIE 2020

1

   Îmbrăcată în halatul de baie, Holly își petrece jumătate de oră din dimineața de Crăciun, bând ceaiul și vorbind la telefon cu mama ei. Mai degrabă ascultând.

   Într-un final, Holly este în stare să-și ia inima în dinți și să încheie discuția, anunțând-o pe Charlotte că va veni acasă peste câteva zile și se vor duce împreună să-l vadă pe unchiul Henry. Și îi mai spune mamei sale că o iubește.

   - Și eu te iubesc, Holly.

   Urmează un oftat, care-i aduce la cunoștință că o asemenea dragoste este una dificilă, foarte dificilă. După care îi urează fiicei sale Crăciun fericit. Și uite așa se încheie această parte a zilei.

   Restul se desfășoară într-o notă mult mai optimistă.

   Se duce la familia Robinson și se bucură să fie părtașă la obiceiurile lor de sărbătoare. La 10 iau o gustare ușoară, urmată de schimbul de cadouri. Holly le oferă domnului și doamnei Robinson o sticlă de vin vechi și bun și niște cărți. Pentru copiii lor a cheltuit mai mult: o zi de răsfăț la spa pentru Barbara și căști fără fir pentru Jerome.

   Ea primește nu numai un card cadou (în valoare de 300 de dolari) la cinematografele din vecinătate, ci și un abonament pe 1 an la Netflix.

   Familia Robinson este una normală, iar membrii ei sunt egali întoate privințele, însă în după-amiaza Crăciunului se petrece o întoarcere în timp la rolurile atribuite în secolul trecut. Adică, femeile se ocupă de pregătirea mâncării și bărbații se uită la un meci de baschet. Abia ce se așează la cina de sărbătoare - curcan cu toate garniturile impuse de tradiție - și afară începe să ningă.

   - Hai să ne dăm mâinile! le cere domnul Robinson.

   Se iau toți de mâini.

   - Doamne, binecuvântează bucatele astea pe care ni le-ai dăruit în mărinimia ta. Îți mulțumim că ne-ai adus împreună astăzi. Îți mulțumim pentru rudele și prietenii noștri. Amin.

   - Stați! spune Tanya Robinson. N-am terminat. Îți mulțumesc nespus de mult, Doamne, pentru că nu ai lăsat ca nici unul dintre copiii mei să fie grav rănit de omul care i-a atacat. Aș fi avut inima frântă dacă nu s-ar fi aflat și ei acum la masă, împreună cu noi. Amin.

   Holly simte cum Barbara o strânge tare de mână și parcă aude un sunet vag care vine din gâtul fetei. Un hohot de plâns înăbușit.

   - Acum fiecare să spună pentru ce este recunoscător, zice doamna Robinson.

   Vorbesc unul după altul. Când îi vine rândul, Holly spune că este recunoscătoare pentru că își petrece ziua de Crăciun împreună cu familia Robinson.

2

   Barbara și Holly vor să ajute la spălatul vaselor, însă Tanya le dă afară din bucătărie și le trimite „să facă totuși ceva în spiritul Crăciunului”.

   Holly propune o plimbare. Poate până la poalele dealului, poate doar în jurul casei.

   - O să fie drăguț acum, că ninge, spune ea.

   Barbara e de acord. Doamna Robinson le cere să se întoarcă până la ora 7, pentru că o să se uite la „Colind de Crăciun”. Holly speră să fie varianta în care joacă Alastair Sim, după părerea ei aceasta fiind singura la care merită să te uiți.

   Nu-i drăguț afară; e superb. Doar ele două sunt pe trotuarul acoperit cu 5 centimetri de zăpadă proaspătă, care se scâșnește sub tălpi. Felinarele și luminițile de Crăciun sunt înconjurate de nimburi învolburate.

   Holly scoate limba ca să prindă fulgii de nea. La fel face și Barbara. Încep amândouă să râdă. Dar atunci când ajung lângă deal și Barbara se întoarce cu fața la ea, Holly o vede că este foarte serioasă.

   - Gata! zice ea. Acum suntem doar noi două. Spune-mi de ce am ieșit la plimbare, Hols? Ce-ai vrut să mă întrebi?

   - Vreau să știu cum te simți, răspunde Holly. Nu-mi fac griji în privința lui Jerome. Sigur, a încasat-o cam zdravăn, însă el nu a văzut ce-ai văzut tu.

   Barbara se cutremură. I se topește zăpada pe obraji și Holly nu-și poate da seama dacă plânge sau nu. Dar ar fi bine să plângă. Lacrimile te vindecă.

   - Nu chestia aia mă frământă, spune în cele din urmă tânăra. Transformarea, vreau să zic. Felul în care i s-a făcut capul ca o gelatină. Normal că a fost ceva oribil, și a deschis porțile... știi tu...

   Își lipește degetele înmănușate de tâmple.

   - Porțile de aici.

   Holly dă din cap.

   - Și atunci îți dai seama că acolo poate să fie absolut orice.

   - Îl vedeți pe diavol și nu vedeți și îngerii lui? murmură Holly.

   - Asta-i din Biblie?

   - N-are importanță. Dar ce te frământă, Barb, dacă nu toată grozăvia aia la care ai fost martoră?

   - Că mama și cu tata ne-ar fi putut duce la cimitir! izbucnește Barbara. Că ar fi putut să stea singuri la masă astăzi! Și n-ar fi avut niciun curcan și nicio garnitură, că nu ar fi avut poftă de așa ceva, poate și-ar fi luat doar niște co-co-conserve...

   Pe Holly o pufnește râsul. Nu se poate abține. Nu se poate abține nici Barbara și începe și ea să râdă. Căciulița ei tricotată a început să semene cu un micuț om de zăpadă. Lui Holly i se pare extrem de tânără. Normal că este tânără, dar acum pare mai degrabă o copiliță de 12 ani, nu o domnișoară care se va duce la facultate anul următor.

   - Înțelegi ce vreau să spun? o întreabă Barbara, luând-o de ambele mâini. A lipsit foarte puțin. Foarte, foarte puțin a lipsit.

   Ai dreptate, o aprobă Holly în gând. Și grija ta pentru mine te-a pus în situația aia.

   Își îmbrățișează prietena.

   - Scumpa mea, îi zice, întotdeauna mai lipsește foarte puțin. Întotdeauna.

3

   Barbara începe să urce treptele spre ușa de la intrare.

   Vor bea cacao și vor mânca popcorn și îl vor auzi pe Scrooge trâmbițând că spiritele au rezolvat totul într-o singură noapte. Însă mai e ceva (un ultim amănunt) care trebuie pus la punct, așa că Holly o prinde de braț și o mai ține puțin în ninsoarea tot mai deasă.

   Scoate din buzunar o carte de vizită pe care o luase din geantă chiar înainte să plece la plimbare. Pentru orice eventualitate. Pe ele nu sunt scrise decât un nume și un număr de telefon.

   Barbara o ia și o citește.

   - Cine-i Carl Morton?

   - Un psihoterapeut la care m-am dus după ce m-am întors din Texas. N-am făcut decât două ședințe cu el. Cât să-mi spun toată povestea.

   - Adică? A fost și atunci ca...

   Nu mai continuă propoziția. Nici nu este nevoie.

   - Poate într-o zi o să vă spun și ție, și lui Jerome cum a fost, dar nu de Crăciun. Trebuie doar să știi că, dacă simți nevoia să discuți cu cineva, el este persoana cea mai indicată. Este un foarte bun ascultător.

   Zâmbește și adaugă:

   - Pentru că a auzit povestea mea, s-ar putea chiar să te creadă. Nu că ar conta în vreun fel. Te va ajuta simplul fapt că te poți descărca în fața cuiva. Cel puțin, așa mi s-a întâmplat mie.

   - Să-mi ușurez sufletul.

   - Da.

   - Și nu le va spune părinților mei?

   - Nici vorbă de așa ceva.

   - O să mă gândesc, zice Barbara și vâră cartea de vizită în buzunar. Mulțumesc.

   O îmbrățișează pe Holly. Iar Holly, care pe vremuri nici nu suporta să fie atinsă de altă persoană, o strânge și ea tare în brațe. Tare.

4

   Chiar este varianta cu Alastair Sim a filmului, iar atunci când își conduce încet mașina spre casă prin ninsoarea puternică, Holly își dă seama că nu a trăit vreodată un Crăciun mai fericit.

   Înainte de culcare își deschide tableta și îi trimite un mesaj lui Ralph Anderson.

   Când ai să te întorci acasă, ai să găsești un pachet de la mine. Am avut parte de o adevărată peripeție, dar totul s-a terminat cu bine. O să discutăm pe îndelete, acum nu mai e nicio grabă. Sper din suflet că tu și ai tăi ați petrecut un Crăciun fericit. Te îmbrățișez cu drag.

   Înainte să se culce, își spune rugăciunile, așa cum face întotdeauna. Spune că nu mai fumează, că își ia medicamentele împotriva anxietății și că îi este dor de Bill Hodges.

   - Se ne binecuvânteze Dumnezeu pe toți, adaugă ea. Amin.

   Se urcă în pat. Stinge lumina.

   Doarme.

15 FEBRUARIE 2021

   Sănătatea mintală a unchiului Henry s-a degradat rapid. Doamna Braddock le-a spus că așa se întâmplă adesea când pacienții ajung la cămin.

   Acum Holly stă lângă el pe una dintre canapelele din fața televizorului cu ecran uriaș din sala comună a căminului din Rolling Hills. Înțelege că nu are niciun rost să mai încerce să vorbească cu el. Charlotte și-a dat deja seama de asta; s-a așezat la masa din cealaltă parte a încăperii și o ajută la jocul de puzzle pe doamna Hartfield.

   Astăzi a venit și Jerome cu ei și o ajută și el pe bătrână. Ba chiar a făcut-o să râdă pe doamna Hartfield. Nici măcar Charlotte nu rămâne de piatră și zâmbește la flecărerile amuzante ale băiatului. Da, Jerome este un tânăr încântător, care a reușit (în cele din urmă) s-o câștige pe Charlotte. Chestie deloc ușoară.

   Unchiul Henry stă cu ochii holbați și gura căscată. Mâinile acelea, care odinioară i-au reprat lui Holly bicicleta după ce intrase cu ea în gardul familiei Wilson, îi atârnă acum inerte între genunchii desfăcuți. Odinioară, unchiul Henry a făcut un bărbat rumen în obraji. Acum este alb ca varul. Odinioară a fost un bărbat voinic. Acum atârnă hainele pe el, iar mușchii îi sunt la fel de fleșcăiți ca o șosetă veche și fără elastic.

   Holly îl apucă de mână. Doar piele și os. Își împletește degetele cu ale lui și le strânge, sperând la un răspuns. Dar nu, n-o să vadă așa ceva.

   Va trebui să plece curând și nu-i pare rău. Bineînțeles că o mustră conștiința, dar asta-i situația. Omul de alături nu este unchiul ei.

   Se termină reclama la Otezla, care-i îndemna pe vârstnicii ridați și cam fără păr să „nu le fie rușine de felul în care arată” și pe ecranul televizorului apar tipii de la Boby Fuller Four cântând „M-am luptat cu legea”.

   Unchiul Henry ridică brusc bărbia căzută în piept. Și o lumină - evident, cu puțin wați - i se aprinde în ochi.

   Se vede sala de tribunal și crainicul anunță:

   - Fugi, dacă ești criminal, vine John Law, judecătorul nostru genial!

   Iar când apare aprodul, lui Holly îi pică dintr-odată fisa de ce îi dăduse acel nume teroristului de la gimnaziul Macready. Mintea omului n-are nicio clipă de repaus, lucrează întotdeauna, face conexiuni și descoperă înțelesuri... sau, cel puțin, se străduiește s-o facă.

   Unchiul Henry spune în sfârșit ceva. Vocea îi este șoptită și răgușită din cauza neîntrebuințării îndelungatte:

   - Toată lumea în picioare!

   - Toată lumea în picioare! răcnește George, aprodul.

   Spectatorii nu numai că se ridică de pe scaune, dar se și apucă să se bâțâie și să aplaude furtunos.

   John Law iese dansând din biroul său. Pune mâna pe ciocănel și îl mișcă înainte și înapoi pe ritmul muzicii. Capul complet chel îi lucește. Dinții albi îi strălucesc.

   - Ce caz acem astăzi, George, fratele meu dintr-o altă mamă?

   - Îl iubesc pe tipul ăsta, spune răsgușit unchiul Henry.

   - Și eu, zice Holly, luându-l de după umeri.

   Unchiul Henry se întoarce și se uită la ea.

   Și îi zâmbește.

   - Bună, Holly! îi spune el.

SFÂRȘIT