Un strop de sânge, Stephen King - Un strop de sânge

 .........................................

2-3

      - Aș dori să discutați despre cazul meu atunci când vă mai duceți la conferințe și simpozioane. Aș dori să-l descrieți. Să faceți chiar o lucrare despre el, nu mă deranjează. Aș dori să fiți foarte clar atunci când vorbiți despre faptul că eu cred - și nu aveți decât să spuneți că am avut o halucinație - că m-am întâlnit cu o creatură care se reface hrănindu-se cu suferința muribunzilor. Vreți? Și dacă se va întâmpla vreodată - cândva - să vă întâlniți sau să primiți un e-mail de la un coleg terapeut care vă spune că are sau a avut un pacient cu aceleași halucinații, vreți să fiți amabil și să-i dați numele și numărul meu de telefon?

   A adăugat imediat, ca să nu se creadă că face vreo discriminare pe criteriu de sex (mereu se străduiește să fie cât mai corectă din punctul ăsta de vedere):

   - Un coleg sau o colegă.

   Morton s-a încruntat:

   - N-ar fi deontologic din partea mea.

   - Vă înșelați, i-a zis Holly. Am citit legea. N-ar fi deontologic să discutați cu pacientul altui psihoterapeut, dar i-ați putea da numele și numărul meu de telefon dacă aveți permisiunea mea. Iar eu v-o dau.

   Și Holly i-a tot așteptat răspunsul.

4

   Holly oprește înregistrarea ca să se uite la ceas și să-și ia a doua cană cu cafea. Normal că o s-o apuce bâțâiala și o să facă arsuri la stomac, dar are nevoie de licoarea asta.

   - L-am văzut cum cade pe gânduri, spune Holly acum în microfonul telefonului. Cred că balanța a fost înclinată de faptul că a înțeles cât de tare ar fi pentru el să spună povestea mea în următoarea carte sau articol sau discurs. Și a spus-o. I-am citit un articol și am urmărit un videoclip de la una dintre conferințe. A schimbat locația și m-a botezat Carolyn H., dar, în rest, este aceeași mâncare de pește. Se pricepe de minune să vorbească despre ce a pățit monstrul nostru atunci când l-am pocnit eu cu Pliciul Norocos - în filmuleț se auzeau și exclamațiile surprinse ale spectatorilor. Și trebuie să-i recunosc un merit: mereu își încheie prelegerile spunând că ar dori să afle dacă există alți colegi care acceptă să-i împărtășească experiențele lor cu pacienși care să fi suferit de aceleași halucinații.

   Se oprește, se gândește puțin, reia înregistrarea.

   - Aseară m-a sunat domnul doctor Morton. A trecut ceva vreme de când n-am mai vorbit cu el, dar mi-am dat seama imediat cine este și am știut că o să mă ducă înapoi la Ondowsky. Îmi aduc aminte că mi-ai mai spus ceva, Ralph: există rău în lume, dar mai există și o forță a binelui. Te gândeai la bucățica aia din menoul localului din Dayton pe care ai găsit-o. Iar fragmentul ăla de hârtie te-a ajutat să faci legătura dintre crima din Flint City și două crime similare din Ohio. Așa am ajuns eu să mă implic în toată investigația, datorită unei bucăți de hârtie pe care ar fi putut s-o sufle foarte ușor vântul. Poate a fost ceva care a vrut să fie găsită. Oricum, mie așa îmi place să cred. Și poate că același lucru, forța aceea, mai vrea încă ceva de la mine. Pentru că eu sunt în stare să cred incredibilul. Nu vreau s-o fac, dar pot.

   Se oprește și își pune telefonul în poșetă. Încă este prea devreme ca să plece la aeroport, dar o va face. Pur și simplu așa funcționează ea.

   „O să ajung prea devreme și la propria mea înmormântare”, își spune și deschide iPad-ul ca să-și cheme un Uber.

5

   La ora 5 dimineața, terminalul imens al aeroportului este aproape pustiu.

   Când e plin cu pasageri (când nu mai ai unde să arunci un ac și nici gândurile nu ți le mai auzi din cauza zarvei lor), mai că nu sesizezi muzica revăsrată din difuzoarele instalate în tavan; însă, la ora asta, când singura concurență i-o face bâzâitul aspiratorului folosit de omul de serviciu, cântecul „The Chain” al trupei Fleetwood Mac nu sună doar sinistru, ci parcă ar fi un vestitor al apocalipsei.

   Nu-i nimic deschis în hol, în afară de patiseria „Au Bon Pain”, însă lui Holly nici nu-i trebuie altceva. Rezistă tentației de a-și mai lua o cafea, se mulțumește cu un suc de portocale și un covrig și se duce cu tava la o masă din spate.

   După ce se uită în jus ca să se asigure că nu-i nimeni în apropiere (cine să fie, că doar este singura clientă?), își scoate telefonul și își continuă mesajul; vorbește încet și se oprește din când în când ca să-și pună ordine în gânduri. Încă speră că Ralph nu va primi niciodată mesajul ei. Încă speră că monstrul acela din mintea ei se va dovedi a fi doar o himeră. Dar dacă totuși îl va primi, vrea neapărat să știe absolut tot.

   Mai cu seamă dacă ea va fi moartă atunci.

6

   Din raportul lui Holly Gibney pentru detectivul Ralph Anderson:

   E tot 16 decembrie. Sunt la aeroport, am ajuns devreme, așa că am ceva timp. De fapt, destul de mult.

   (Pauză)

   Cred că m-am întrerupt atunci când îți spuneam că l-am recunoscut imediat pe doctorul Morton la telefon. Nici n-a fost nevoie să se prezinte. Mi-a zis că a discutat cu avocatul după ultima noastră sesiune - cică a făcut-o din simplă curiozitate - ca să afle dacă am avut dreptate când i-am zis că nu încalcă nicio normă deontologică dacă mă pune în legătură cu un alt psihoterapeut care are - sau a avut - un pacient care să fi trecut prin aceeași experiență.

   „S-a dovedit a fi o zonă gri”, mi-a spus el, „așa că nu am făcut-o, cu atât mai mult cu cât ai decis să încetezi terapia, cel puțin cu mine. Dar ieri am primit un telefon de la un psihiatru din Boston, Joel Lieberman îl cheamă, și ce mi-a zis m-a făcut să mă răzgândesc.”

   Carl Morton are informații de mai bine de 1 an despre un alt posibil străin, Ralph, dar nu m-a sunat. I-a fost jenă. Și mie mi-e jenă cam tot timpul și sunt timidă și nu vreau să deranjez, așa că pot înțelege asta; dar tot m-am supărat. Poate n-ar trebui, pentru că domnul Bell nici nu auzise atunci de Ondowsky, și totuși

   (Pauză)

   Scuze, am sărit niște chestii. Hai să văd dacă pot să-ți explic faptele în ordine cronologică.

   În 2018 și 2019, doctorul Joel Lieberman avea un pacient din Portland, Maine. Pacientul acesta lua un Downeaster - presupun că ăsta e un tren, nu? - ca să se ducă la Boston, la ședințele de terapie programate o dată pe lună. Acest om, Dan Bell, este un domn în vârstă, care i s-a părut doctorului Lieberman perfect rațional și normal, cu excepția ideii sale fixe că ar fi descoperit existența unei creaturi supranaturale, pe care o botezase „vampir psihic”. Și domnul Bell credea că această creatură este printre noi de multă vreme, de cel puțin 60 de ani, dar poate de mult mai mulți.

   Lieberman a luat parte la una dintre prelegerile doctorului Morton în Boston. Asta a fost în vara trecută, în 2019. În timpul prelegerii, doctorul Morton a analizat cazul lui „Carolyne H.”. Adică al meu. A cerut participanților care au avut pacienți cu halucinații asemănătoare să ia legătura cu el - așa cum îl rugasem eu. Și Lieberman l-a căutat.

   Ai înțeles situația?

   Morton a vorbit despre cazul meu, așa cum i-am cerut eu să facă. Tot la rugămintea mea, s-a interesat dacă mai sunt și alți doctori sau psihoterapeuți care să fi avut pacienți cu convingeri delirante similare. Însă, timp de 16 luni, nu m-a pus în legătură cu Lieberman, așa cum practic l-am implorat eu s-o facă. L-au împiedicat temerile lui că asta ar fi o încălcare a normelor deontologice. Însă mai este ceva. O să ajung și acolo.

   Și, ieri, doctorul Lieberman l-a sunat din nou pe Morton.

   De ceva vreme nu-i mai venea la ședințele de terapie pacientul din Portland, iar Lieberman credea că nici n-o să mai vină vreodată. Dar, în ziua imediat următoare exploziei de la gimnaziul Macready, pacientul l-a sunat din senin, i-a spus că are o urgență și l-a întrebat dacă îl primește la o ședință făr programare. Părea extrem de tulburat, așa că Lieberman și-a făcut timp pentru el.

   Pacientul - Dan Bell - pretindea că explozia de la gimnaziul Macready a fost provocată de acel vampir psihic. Susținea asta clar și răspicat. Atât de agitat era, încât doctorul Lieberman s-a gândit să apeleze la niște metode de intervenție ca să-l scoată din criză și poate chiar să-l oblige să se interneze pe o perioadă scurtă într-o clinică de specialitate. Dar pacientul s-a mai liniștit și a spus că trebuie să discute cu persoana pe care o cunoștea doar sub numele de Carolyn H.

   Stai puțin, să mă uit pe ce mi-am notat.

   (Pauză)

   Gata, am găsit. Vreau să-l citez cât mai fidel pe Carl Morton, pentru că acesta este celălalt motiv pentru care a ezitat să mă sune.

   Mi-a zis:

   „Nu doar deontologia m-a împiedicat să iau legătura cu tine. Crede-mă că pericolul este extrem de mare atunci când pui laolaltă oameni cu aceleași idei delirante. Au tendința să se certifice unul pe celălalt, ceea ce nu poate decât să le transforme nevrozele în psihoze severe. Există o mulțime de studii în acest sens.”

   „Atunci de ce m-ați sunat?”, l-am întrebat eu.

   „Pentru că o foarte mare parte din povestea ta s-a bazat pe fapte cunoscute”, mi-a spus el. „Pentru că, într-o oarecare măsură, mi-a zdruncinat sistemul de valori. Și pentru că pacientul lui Lieberman deja știa despre tine, dar nu de la terapeutul lui, ci dintr-un articol pe care l-am scris despre cazul tău. Și a mai zis că acea Carolyn H. despre care este vorba în articolul meu ar înțelege despre ce vorbește.”

   Acum pricepi ce vreau să spun eu când mă refer la o posibilă forță a binelui, Ralph? Dan Bell mă căuta, la fel cum îl căutam și eu pe el, chiar de dinainte să aflu de existența lui.

   „Îți dau numerele de telefon ale doctorului Lieberman, și cel de la birou, și cel de mobil”, mi-a mai spus doctorul Morton. „El va decide dacă să te pună în legătură cu pacientul lui.”

   După aia m-a întrebat dacă mă preocupă și pe mine explozia de la gimnaziul din Pennsylvania, în sensul celor discutate cu el în ședințele de terapie. Așa i-a fi plăcut să creadă, pentru că nu a fost nicio discuție - eu vorbeam și el asculta, atâta tot. I-am mulțumit pentru telefon, dar nu i-am răspuns la întrebare. Probabil încă eram supărată pe el pentru că m-a sunat atât de târziu.

   (Acum se aude un oftat prelung)

   Ba niciun „probabil”. Încă trebuie să lucrez la managementul furiei.

   Va trebui să mă opresc în curând, dar nu mai am prea multe să-ți spun. L-am sunat pe Lieberman, pentru că era deja seară. M-am prezentat spunându-i că eu sunt Carolyne H. și i-am cerut numele și numărul de telefon al pacientului său. Mi le-a dat pe amândouă, dar ptrebuie să recunosc că nu părea deloc încântat de situație.

   Și mi-a spus:

   „Domnul Bell își dorește foarte mult să vorbească cu dumneavoastră și, după ce m-am gândit îndelung, am hotărât să-mi dau consimțământul. Este foarte în vârstă acum și se poate spune că aceasta este ultima lui dorință. Dar mă văd obligat să adaug că, în afară de fixația dânsului pentru acest așa-zic vampir psihic, nu suferă de nicio altă modificare a capacității cognitive, așa cum observăm deseori la persoanele bătrâne.”

   Și, Ralph, vorbele astea ale doctorului m-au făcut să mă gândesc la unchiul meu, Henry, care are Alzheimer. La sfârșitul săptămânii trecute am fost nevoiți să-l internăm la azil. Și mă întristează foarte tare gândul la el.

   Lieberman mi-a mai spus că domnul Bell are 91 de ani și că probabil i-a fost cumplit de greu să vină la ultima programare, cu toate că l-a însoțit nepotul. Mi-a zis că domnul Bell suferă de mai multe afecțiuni de natură fizică, dintre care cea mai gravă este insuficiența cardiacă congestivă. A spus că, în altă situație, și-ar face griji gândindu-se că discuția cu mine i-ar exacerba obsesia și i-ar afecta în sens negativ restul unei vieți care altminteri ar fi putut să fie frumoasă și productivă. Însă, luând în considerare vârsta și starea de sănătate a domnului Bell, nu crede că aceasta ar constitui o problemă.

   Poate că mi se pare, Ralph, dar eu cred că doctorul Lieberman este cam plin de el. Cu toate acestea, la finalul discuției noastre, a spus ceva ce m-a mișcat și nu pot să uit. Uite ce a spus:

   „Este un bătrân foarte speriat. Încercați să nu-l speriați și mai mult.”

   Nu știu dacă o pot face, Ralph. Și eu sunt speriată.

   (Pauză)

   Sala se umple de lume și ar trebui să mă duc la poarta de îmbarcare, așa că am să fiu scurtă. L-am sunat pe domnul Bell și i-am spus că sunt Carolyn H. Mi-a cerut numele real.

   Acela a fost Rubiconul meu, Ralph. Și l-am trecut. I-am spus că numele meu este Holly Gibney și l-am întrebat dacă-mi permite să-i fac o vizită. Iar el mi-a răspuns:

   - Dacă este vorba despre explozia de la școală și despre creatura care-și zice „Ondoesky”, cât mai curând posibil.

7

   Holly schimbă avionul în Boston și ajunge pe aeroportul din Portland cu puțin înainte de amiază.

   Își ia o cameră la hotelul Embassy Suites și îl apelează pe Dan Bell. Telefonul acestuia sună îndelung și Holly începe să se întrebe dacă nu cumva bătrânul a murit în timpul nopții, lăsând fără răspuns întrebările ei despre Charles „Chet” Ondowsky. Bine, presupunând că tipul chiar are răspunsuri.

   Tocmai vrea să închidă, când îi răspunde cineva. Dar nu este Dan Bell, ci un bărbat cu o voce mult mai tânără.

   - Alo?

   - Sunt Holly, spune ea. Holly Gibney. Aș vrea să știu când...

   - Da, doamnă Gibney. Acum ar fi perfect. Bunicul are o zi bună. A dormit realmente întreaga noapte după ce a vorbit cu dumneavoastră. Nici nu mai țin minte când a dormit așa ultima oară. Aveți adresa?

   - Lafayette Street, numărul 19.

   - Corect. Eu sunt Brad Bell. Când credeți că ajungeți?

   - Imediat ce voi găsi un Uber.

   Și un sandvici, își zice ea. Tare bun ar fi acum un sandvici.

8

   Tocmai când se urcă pe bancheta din spate a Uberului, începe să-i sune telefonul.

   Este Jerome, care vrea să știe unde este, ce face și dacă o poate ajuta cu ceva. Holly îi spune că îi pare rău, dar este o problemă personală. Îi mai spune și că o să-i povestească totul mai târziu, dacă va putea.

   - Are legătură cu unchiul Henry? o întreabă el. Cauți vreun tratament alternativ? Că asta crede Pete.

   - Nu, n-are nicio legătură cu unchiul Henry.

   Dar are legătură cu un alt bătrân, adaugă ea în gând. Unul care s-ar putea să fie cu mintea întreagă. Sau nu.

   - Chiar nu pot să vorbesc despre asta acum, Jerome.

   - În regulă. Voiam doar să știu dacă ești bine.

   În realitate, este o întrebare, iar Holly este de părere că tânărul are tot dreptul să i-o pună, pentru că a văzut-o și i-a fost alături când nu i-a fost bine.

   - Sunt bine.

   Și, ca să-i demonstreze că nu a luat-o razna:

   - Nu uita să-i zici Barbarei despre filmele alea cu detectivi particulari.

   - I-am spus.

   - Mai spune-i că e posibil să nu le poată folosi în lucrare, dar va afla informații importante din ele.

   Holly se întrerupe puțin și zâmbește.

   - O să-i placă foarte mult.

   - O să-i spun. Ești sigură că ești...

   - Sunt bine, zice ea.

   Dar se gândește la omul - creatura - cu care s-au confruntat ea și Ralph în grota din Texas și se cutremură. Abia dacă se poate gândi la Străin; și, dacă mai există unul, cum ar putea ea să-i facă față de una singură?

9

   Evident că Holly nu va putea să-i facă față împreună cu Dan Bell, care dacă are cu totul 40 de kilograme și stă într-un cu rotile, cu un tub de oxigen prins de el.

   Este o umbră de om, cu țeasta cheală și cearcăne vineții sub ochii inteligenți, dar epuizați. Locuiește cu nepotul lui într-o casă de piatră, frumoasă și veche, plină cu mobilă frumoasă și veche. Livingul este mare și aerisit; draperiile sunt trase și lumina soarelui rece de decembrie inundă încăperea. Însă mirosurile care răzbat de sub aromele dezodorizantului de cameră (dacă Holly nu se înșală, este Glade Clean Linen) îi amintesc inevitabil de cele aspre și foarte distincte din holul căminului de bătrâni din Rolling Holly: Musterole, Bengay, pudră de talc, urină, iminentul final al vieții.

   Holly este întâmpinată și condusă la Bell de nepotul acestuia, un bărbat în jur de 40 de ani, ale cărui ținută și maniere par neobișnuit de demodate, aproape aristocratice.

   Pe pereții holului sunt 6 portrete în cărbune înrămate, 4 bărbați și 2 femei, toate foarte bune și cu siguranță făcute de aceeași mână. I se pare ciudat că sunt puse chiar la intrarea în casă; majoritatea subiecților au o înfățișase destul de dezagreabilă. Un tablou mult mai mare este atârnat deasupra căminului din living, unde arde un foc mic și jucăuș. Este o pictură în ulei a unei tinere frumoase, cu ochi negri și veseli.

   - Soția mea, spune sacadat Bell. Moartă de mulți ani și tot mi-e dor de ea. Bine ai venit la noi, doamnă Gibney!

   Se apropie cu scaunul de ea, hârâind din cauza efortului. Însă, când nepotul vrea să-l ajute, Bell îi face semn să-l lase în pace. Îi întinde mâna lui Holly - o mână pe care artrita a transformat-o într-o sculptură necizelată în lemn. I-o strânge cu mare grijă.

   - Ați luat prânzul? o întreabă Brad Bell.

   - Da, spune Holly.

   A înfulecat în grabă un sandvici cu salată de pui în timpul drumului scurt de la hotel și până în acest cartier elegant.

   - Atunci poate doriți un ceai sau o cafea? A, avem și pateuri de la „Two Fat Cats”. Sunt excelente.

   - Un ceai ar fi grozav, răspunde Holly. Fără teină, dacă aveți. Și, da, aș dori și un pateu. Mulțumesc.

   - Eu vreau un ceai sau o plăcințică, zice bătrânul. Cu mere sau afine, nu contează. Și ceaiul să fie din ăla adevărat.

   - Imediat, spune Brad și îi lasă singuri.

   Dan Bell se apleacă, se uită fix în ochii lui Holly și îi spune pe un ton scăzut, conspirativ:

   - Brad e homo, așa să știi.

   - A-ha! exclamă Holly.

   Nu știe ce ar mai putea să adauge în afară de „Mi-am dat seama de asta”, numai că ar fi o lipsă de politețe.

   - Extrem de homo. Dar e un geniu. M-a ajutat la cercetări. Am vrut să fiu sigur - am fost sigur - și Brad mi-a oferit dovada.

   Dă dintr-un deget strâmb spre Holly, accentuând fiecare silabă:

   - I...re...fu...ta...bi...lă!

   Holly încuviințează și se așază pe un fotoliu cu spătarul înalt. Stă cu genunchii lipiți și cu poșeta în poală. Începe să creadă că Bell chiar este victima unor fantezii nevrotice și că ea a dat de o fundătură. Însă faptul acesta nici nu o irită și nici nu o mâhnește, dimpotrivă, o umple de ușurare. Pentru că, dacă el are halucinații, probabil că și ea are.

   - Povestește-mi despre creatura ta, îi cere Dan Bell, aplecându-se și mai mult spre ea. Doctorul Morton zice în articolul lui că tu îi zici „Străinul”.

   Încă o privește țintă cu ochii aceia inteligenți și epuizați ai lui. Lui Holly i se pare că vede un vultur din desene animate care stă pe creanga fără frunze a unui copac înalt.

   Deși a fost o vreme când lui Holly i-ar fi fost înfiorător de greu să nu facă tot ce i se cerea - aproape imposibil - acum clatină din cap.

   Vizibil dezamăgit, bătrânul se sprijină de spătar.

   - Nu?

   - Deja cunoașteți cea mai mare parte a poveștii mele din articolul publicat de domnul doctor Morton. Eu am venit aici ca să aflu povestea dumneavoastră. L-ați numit pe Ondowsky o creatură, un monstru. Vreau să știu de unde sunteți atât de sigur că și el este un străin.

   - Mda, „străin” e un nume foarte potrivit. Foarte bun.

   Bell își îndreaptă branula care i s-a strâmbat.

   - Foarte bun nume. O să-ți spun totul în timp ce bem ceaiul. O să ne ducem sus, în biroul lui Brad. Și o să-ți spun totul. Și atunci ai să te convingi. O, da!

   - Brad...

   - Brad știe, spune Dan Bell, cu un gest indiferent din mâna ca un lemn noduros. Hmo, nehomo, e un băiețel tare bun.

   Holly are vreme să-și spună că, la 90 și ceva de ani, ți se par băieței chiar și bărbații cu 20 de ani mai în vârstă decât Brad Bell.

   - Tare bun și tare deștept. Și să știi că nu trebuie să-mi povestești pățania ta dacă nu vrei - deși mi-aș dori să aflu anumite detalii. Însă, înainte să-ți zic ce știu eu, insist să-mi spui ce te-a făcut să-l suspectezi pe Ondowsky.

   Este o cerere rezonabilă și îi prezintă raționamentul ei... în fine, dacă poate fi numit „raționament”.

   - M-a obsedat mai ales smocul ăla mic de păr pe care-l avea lângă gură, încheie ea. Parcă ar fi purtat o mustață falsă și după aia s-a grăbit prea tare și nu și-a dezlipit-o în întregime. Numai că, dacă își poate schimba întreaga înfățișare, de ce să aibă nevoie de o mustață falsă?

   Bell face același gest nepăsător cu mâna.

   - Străinul tău avea păr facial?

   Holly se încruntă și încearcă să-și aducă bine aminte. Primul om a cărui înfățișare a uzurpat-o Străinul (din câte știe ea) a fost un infirmier pe nume Heath Holmes - și nu avea păr pe față. Nici al doilea nu avea. A treia victimă avea barbișon, dar când Holly și Ralph s-au întâlnit cu Străinul în grota din Texas, acesta nu apucase să se transforme complet.

   - Nu cred. Ce vreți să spuneți?

   - Mă gândesc că nu le crește păr pe față creaturilor ăstora, zice Dan Bell. Mă întreb dacă ți-ai văzut vreodată Străinul în pielea goală - presupun că nu, corect?

   - Nu! exclamă Holly oripilată.

   Și, pentru că nu se poate abține, mai exclamă:

   - Câââh!

   Dan Bell zâmbește.

   - Ei, dacă l-ai fi văzut, cred că ai fi observat că nici păr pubian nu are. Și nici sub braț.

   - Creatura din grotă avea păr pe cap. Ondowsky are păr pe cap. La fel și George.

   - George?

   - Așa îi zic eu individului care a adus pachetul cu bomba la gimnaziul Macready.

   - Aha, George. Înțeleg.

   Dan Bell pare să cugete câteva clipe la această informație. Un zâmbet vag îi încrețește ușor colțurile gurii. Și dispare imediat.

   - Dar părul de pe cap e altceva, nu? Copiii au păr înainte de pubertate. Unii se nasc cu păr pe cap.

   Holly înțelege ce vrea să spună și speră să fie cu adevărat ceva important, nu o altă zvâcnire a fanstamelor din mintea bătrânului.

   - Mai sunt și alte lucruri pe care teroristul - George, dacă tu așa îi zici - nu poate să le schimbe așa cum își schimbă înfățișarea, spune Dan Bell. A fost nevoit să-și pună o uniformă falsă de curier și să poarte ochelari falși. A avut nevoie de o camionetă falsă și de un aparat din ăla care să citească codul de bare, tot fals. Și a mai avut nevoie și de o mustață falsă.

   - Este posibil ca Ondowsky să aibă sprâncene false, spune Brad, care tocmai a intrat cu o tavă pe care sunt două căni mari de ceai și un morman de plăcințele. Dar probabil că nu. I-am examinat fotografiile până am simțit că-mi ies ochii din orbite. Cred mai degrabă că și-a făcut implanturi ca să dea un aspect normal pufului din josul frunții. Că bebelușii au un fel de puf în loc de sprâncene.

   Se apleacă să pună tava pe măsuță.

   - Nu, nu, nu! îl oprește Dan Bell. Mergem în biroul tău. E momentul să ne apucăm de treabă. Vrei să mă împingi, doamnă Gibney? Holly? Mă simt cam obosit.

   - Desigur.

   Trec pe lângă o sufragerie elegantă și rece, apoi pe lângă o bucătărie uriașă. La capătul coridorului este scaunul-lift electric, care urcă până la etaj pe o șină din oțel. Holly speră doar să funcționeze mai bine decât ascensorul din Blocul Frederick.

   - L-a instalat Brad când n-am mai putut să-mi folosesc picioarele, spune Dan Bell.

   Brad Bell îi dă tava lui Holly, îl ia în brațe pe bătrân și îl așază în scaunul-lift cu o ușurință care denotă o îndelungată practică. Dan Bell apasă un buton și începe să urce. Brad Bell ia tava de la Holly și amândoi încep să urce treptele în ritmul scaunului, ritm lent, dar sigur.

   - Aveți o casă foarte frumoasă, spune Holly.

   „Probabil că a costat o groază de bani”, este concluzia nerostită.

   Dar uite că Dan Bell îi citește gândurile.

   - Bunicul meu. A avut fabrici de hârtie.

   Acum îi pică fisa lui Holly. Dulapul cu consumabile de la agenția „Ce-am găsit al meu să fie” este plin cu hârtie pentru copiator, marca Bell.
   Dan Bell îi vede expresia și zâmbește.

   - Da, te gândești bine. Produse din Hârtie Bell, brandul care acum face parte dintr-un concern internațional care i-a păstrat numele. Până în anii `20, bunicul meu a avut fabrici în toată zona de vest a statului Meine: în Lewiston, Libson Falls, Jay, Mechanic Falls. Acum sunt închise toate sau au fost transformate în malluri. Și-a pierdut cea mai mare parte a averii în Marele Crah din `29 și în criza care a urmat. În anul ăla m-am născut eu. N-am trăit în puf nici eu și nici tata, am fost obligați să muncim din greu ca să avem ce pune pe masă. Dar am reușit să păstrăm casa asta.

   La primul etaj, Brad Bell îl ia din nou în brațe pe Dan Bell, îl instalează într-un alt scaun cu rotile și îl conectează la alt tub de oxigen.

   La etajul acesta pare să fie doar o singură cameră foarte mare, în care soarele de decembrie nu are voie să intre. Toate ferestrele au fost acoperite cu draperii de camuflaj. Acolo sunt două birouri, pe care se află 4 computere, câteva console de jocuri video (care lui Holly i se par ultimul răcnet al tehnologiei), foarte multă aparatură audio și un televizor enorm cu ecran plat. În pereți au fost instalate câteva difuzoare. Două dintre ele se află de o parte și de alta a televizorului.

   - Pune jos tava, Brad, înainte să verși tot ce e pe ea.

   Masa spre care arată Dan Bell este plină cu reviste de informatică (printre ele și exemplare dintr-o publicație care se cheamă SoundPhile și de care Holly n-a auzit în viața ei), unități de memorie, harduri externe și cabluri.

   Holly se apucă să facă loc pentru tavă.

   - Nu-ți bate capul, împinge pe jos toate fleacurile alea, spune Dan Bell.

   Ea se uită la Brad Bell, care dă din cap.

   - Nu sunt prea ordonat, zice el pe un ton de scuză.

   Când tava se află în siguranță pe masă, Brad Bell pune plăcințelele pe farfurii. Par delicioase, dar parcă lui Holly nu-i mai este foame. Începe să se simtă cum se simțea Alice la ceai cu Pălărielul Nebun. Dan Bell bea puțin din ceașcă, plescăie din buze, după care se strâmbă și duce mâna în partea stângă a pieptului.

   Brad Bell se repede la el.

   - Ai medicamentele la tine, bunicule?

   - Da, da, le am, spune Dan Bell, bătând ușurel cu palma în buzunarul lateral al scaunului cu rotile. N-am nimic, mă simt bine, nu te mai agita atâta. Sunt doar emoționat că ne-a venit cineva în vizită. Cineva care știe. Probabil că îmi face bine emoția asta.

   - Eu nu-s prea convins, bunicule, zice Brad Bell. Poate ar fi mai bine să iei o pastilă.

   - Ți-am zis că mă simt bine.

   - Domnule Bell... începe Holly.

   - Spune-mi „Dan”, drăguță, o îndeamnă bătrânul, făcându-i din nou semn cu degetul hidos de deformat din cauza artritei, însă gestul lui nu-și pierde intenția dojenitoare. Eu sunt Dan, el e Brad, tu ești Holly. Suntem prieteni.

   Și râde. Și parcă nu mai are aer.

   - Trebuie s-o iei mai ușor, îi zice Brad. Sau poate vrei să ajungi iar la spital.

   - Bine, mămico, cum spui tu, bombăne Dan.

   Își pune masca pe nasul acvilin și inhalează niște oxigen.

   - Acu` dă-mi o plăcințică din aia. Vezi că ne trebuie și șervețele.

   Dar nu sunt șervețele nicăieri în cameră.

   - O să aduc niște prosoape de hârtie din baie, spune Brad și dispare.

   Dar se întoarce spre Holly.

   - Îngrozitor de uituc. Îngrozitor. Unde rămăsesem? Dar mai contează?

   Dar oare mai contează ceva din tot ce se întâmplă aici? se întreabă Holly.

   - A, da. Tocmai îți povesteam cum tata și cu mine a trebuit să ne câștigăm pâinea cu sudoarea frunții. Ai văzut tablourile de jos?

   - Da, spune Holly. Bănuiesc că tu le-ai făcut.

   - Da. Pe toate.

   Ridică mâinile diforme și adaugă:

   - Înainte să pățesc asta.

   - Sunt foarte bune, zice Holly.

   - Nu-s prea rele, cu toate că nu alea de la intrare sunt cele mai bune. Alea au fost niște schițe, ca să-mi fac mâna, Brad le-a agățat acolo. M-a bătut la cap până am acceptat. În anii `50 și `60 am făcut și niște coperte de cărți pentru edituri ca Gold Medal și Monarch. Alea au fost mult mai bune. Cărți polițiste, majoritatea, iar copertele erau cu femei sexy, pe jumătate dezbrăcate și în mână cu arme automate din care încă ieșea fum. Am făcut ceva bani cu ele. Mare ironie, dacă te gândești care era sluba mea de zi cu zi. Lucram la poliția din Portland. M-am pensionat la 68 de ani. Am muncit acolo 44 de ani.

   „Nu-i doar artist omul ăsta, ci și polițist - alt polițist care apare în viața mea”, își zice Holly.

   Mai întâi Bill, după aia Pete, apoi Ralph și acum el. Și iar se gândește că există o forță, o forță puternică, deși invizibilă, care pare să o tragă în astfel de situații, subliniind mereu asemănările și continuitatea.

   - Bunicul meu a fost un capitalist care deținea fabrici, dar, de la el încoace, toți am făcut parte din clasa muncitoare. Tata a fost polițist și eu i-am călcat pe urme. Iar fiul meu a călcat pe urmele mele. Despre tatăl lui Brad vorbesc. A murit într-un accident în timp ce urmărea un tip care furase o mașină și probabil că tipul ăla era beat. Dar a supraviețuit. Din câte știu, s-ar putea să trăiască și azi.

   - Îmi pare foarte rău, murmură Holly.

   Dan îi ignoră condoleanțele.

   - Chiar și mama lui Brad lucra în branșă. Mă rog, într-un fel. Era stenografă la tribunal. Când a murit și ea, am luat băiatul la mine. Nu-mi pasă dacă-i homo sau nu. Și nici poliției nu-i pasă. Deși nu lucrează acolo cu normă întreagă. Cea mai mare parte a timpului se ocupă cu... astea.

   Și dă din mâna strâmbă spre aparatura din jur.

   - Proiectez sisteme audio pentru jocuri, spune Brad încet. Muzica, efectele sonore, mixajele.

   S-a întors cu un sul întreg cu șervețele din hârtie. Holly ia două bucăți și și le pune pe genunchi.

   Pierdut în amintiri, Dan vorbește mai departe:

   - După ce am îmbătrânit și n-am mai putut să merg în patrulă - n-am dat niciun examen să ajung detectiv, n-am vrut - am lucrat la dispecerat. Sunt mulți polițiștii ăia care să nu audă de munca la birou, dar pe mine nu m-a deranjat, pentru că mai aveam un serviciu, unul care m-a ținut ocupat mult timp după ce am ieșit la pensie. Și, Holly, eu și Brad l-am prins pe căcănarul ăsta, pardon de expresie. Îl urmărim de ani în șir.

   În cele din urmă, Holly a mușcat din bucata de plăcintă, însă acum deschide gura ca să vorbească și din ea se revarsă o ploaie de firmituri pe farfurie și prosoapele de hârtie de pe genunchi.

   - Ani?

   - Da, spune Dan. Brad îl știe de când avea vreo 20 și ceva de ani. Lucrează cu mine cam din 2005. Așa e, Brad?

   - După 2005 am început, zice Brad, după ce înghite dumicatul de plăcintă.

   Dar ridică din umeri. Se pare că gestul îi provoacă durere.

   - Când ai vârsta mea mai amesteci lucrurile și mai uiți, spune el.

   Se întoarce și îi aruncă lui Holly o privire înverșunată. Încruntă din sprâncenele lui stufoase (sprâncene adevărate, nu false).

   - Dar nu și în cazul lui Ondowsky, cum își zice el acum. În privința lui nu am absolut niciun dubiu. N-am avut niciodată, nici măcar la început... mă rog, din momentul în care am aflat de el. Ți-am pregătit un adevărat spectacol, Holly. E gata primul film, Brad?

   - Gata, bunicule!

   Brad deschide televizorul uriaș cu ajutorul unui iPad. Deocamdată nu se vede nimic, doar ecranul albastru pe care scrie GATA.

   Holly speră din tot sufletul să fie și ea gata.

10

   - Aveam 31 de ani când l-am văzut prima oară, spune Dan. Mi-aduc bine aminte pentru că soția și fiul meu îmi organizaseră o petrecere modestă doar cu o săptămână înainte. Parcă a trecut foarte mult timp de atunci și totodată parcă totul s-a întâmplat ieri. Pe vremea aia eram încă în patrula de poliție. Eram cu Marcel Duchamp și opriserăm aproape de Marginal Way, în spatele unor nămeți. Pândeam vitezomanii, deși nu prea erau din ăștia într-o dimineață din mijlocul săptămânii. Mâncam gogoși și beam cafea. Țin minte că Marcel râdea de o copertă pe care o făcusem și mă întreba dacă soției mele îi convine să desenez femeie frumoase în chiloței. Mi se pare că tocmai îl anunțam că nevasta lui îmi pozase pentru coperta aia, când tipul a venit în goană la mașina noastră și a bătut în geamul din stânga.

   Se întrerupe. Clatină din cap.

   - Nu-i așa că și tu îți amintești unde erai și ce făceai atunci când ai primit o veste proastă?

   Holly se gândește la ziua când a aflat de moartea lui Bill Hodges. A sunat-o Jerome și ea și-a dat seama că tânărul abia dacă își putea stăpâni lacrimile.

   - Marcel a deschis geamul și l-a întrebat pe tip dacă are nevoie de ajutor. A zis că nu. Avea un tranzistor - asta aveam noi pe atunci, nu iPod-uri și telefoane mobile - și ne-a întrebat dacă am auzit ce s-a întâmplat la New York.

   Dan se întrerupe ca să-și îndrepte din nou branula și să regleze debitul oxigenului din tubul atașat de scaun.

   - Noi nu auzeam decât ce se dădea prin stația poliției, așa că Marcel a închis-o și a dat drumul la radioul normal. Am aflat știrea despre care vorbea tipul care făcea jogging. Haide, Brad, dă drumul la primul film!

   Nepotul lui Dan are tableta pe genunchi. Apasă un simbol și îi spune lui Holly:

   - Am să-l transfer pe ecranul mare. O secundă... gata, începe.

   Începe o muzică funebră și pe ecran apare titlul unui buletin de știri de pe vremuri. CEL MAI GRAV ACCIDENT AVIATIC DIN ISTORIE. Urmează un filmuleț alb negru, cam încețoșat, cu o stradă care pare lovită de o bombă.

   - Îngrozitoarele urmări ale celui mai grav dezastru aviatic din istorie! declamă cu glas cavernos comentatorul nevăzut. O stradă din Brooklyn s-a umplut de fragmentele unui avion de transport care s-a ciocnit cu un avion de linie pe cerurile întunecate ale New Yorkului.

   Pe coada avionului - pe ce a mai rămas din ea - Holly vede literele rămase: UNIT.

   - Avionul United Airlines s-a prăbușit peste un cartier de case. Pe lângă cei 84 de pasageri și membri ai echipajului, și-au mai pierdut viața și 6 persoane care se aflau pe stradă în momentul acela.

   Acum Holly vede pompieri, în uniforme și cu căști de pe vremuri, care aleargă printre resturile avionului. Unii cară tărgi, de care sunt legate cadavre acoperite cu pături.

   - În mod normal, continuă comentatorul, această cursă United și cursa Trans World Airlines de care s-a ciocnit ar fi trebuit să se afle la o distanță de mulți kilometri una de cealaltă, dar avionul TWA - cursa 266, cu 44 de persoane la bord, pasageri și echipaj - a deviat foarte mult de la traiectoria de zbor. S-a prăbușit în Staten Island.

   Alte cadavre acoperite pe alte tărgi. O roată uriașă de la trenul de aterizare, cu cauciucul făcut zdrențe și fumegând încă. Acum aparatul de filmat panoramează locul unde se află resturile cursei 266, iar Holly vede multe cadouri de Crăciun, împachetate în hârtie viu colorată, împrăștiate pretutindeni. Aparatul de filmat se apropie de unul dintre ele și arată un Moș Crăciun mititel lipit de fundă. Moșul este negru de funingine și din el iese fum.

   - Oprește aici! zice Dan.

   Brad atinge tableta și ecranul televizorului se face albastru.

   - Cu totul, au fost 134 de morți. Când a avut loc tragedia? Pe 16 decembrie 1960. Exact acum 60 de ani.

   Nu-i decât o coincidență, își spune Holly, dar tot o ia cu fiori reci și din nou se gândește că trebuie să existe anumite forțe pe lumea asta care-i mută pe oameni după bunul lor plac, așa cum muți piesele pe o tablă de șah.

   - A fost un singur supraviețuitor, spune Dan Bell, trezind-o din reverie.

   Holly arată spre ecranul albastru, de parcă încă ar rula filmulețul alb-negru.

   - Adică a scăpat cineva din așa ceva?

   - Da, însă n-a mai trăit decât o singură zi, spune Brad. Ziarele i-au zis „Băiatul căzut din cer”.

   - Însă altcineva a inventat expresia asta, spune Dan. În New York erau pe vremea aia doar 3 sau 4 posturi independente de televiziune, pe lângă rețelele naționale. Unul dintre ele era WLPT. Evident că a dispărut între timp, dar mai poți găsi pe internet niște filmări de atunci. Pregătește-te pentru un mare șoc, domnișoară.

   Face un semn din cap către Brad, care începe să atingă tableta cu degetul.

   Din fragedă pruncie, Holly a învățat (profesoară i-a fost mama, însă cu acordul tacit al tatălui) că manifestarea deschisă a emoțiilor nu era doar un comportament penibil și neplăcut, ci și rușinos. După toți acești ani de terapie cu Allie Winters, tot își mai reprimă sentimentele chiar și în fața prietenilor. Iar acum se află lângă doi străini.Însă, când pe ecranul uriaș începe al doilea filmuleț, Holly țipă. Nu se poate stăpâni.

   - El e! Ondowsky!

   - Știu, spune Dan Bell.

11

   Numai că majoritatea oamenilor ar spune că nu este adevărat, iar Holly știe asta.

   Ar spune:

   „Mda, sigur, există o asemănare, tot așa cum există o asemănare între domnul Bell și nepotul dânsului, sau între John Lennon și fiul său, Julian, sau între mine și mătușa mea, Elizabeth.”

   Și ar mai spune:

   „Sunt convins că e bunicul lui Chet Ondowsky. Bine a zis cine a zis că așchia nu sare departe de trunchi, nu?”

   Dar și Holly, și bătrânul în scaunul cu rotile știu care este adevărul.

   Bărbatul care ține în mână microfonul de modă veche al postului WLPT este mai rotund la față decât Ondowsky și ridurile par a sugera că este mai în vârstă cu 10, poate chiar 20 de ani. Are părul căruns și tuns foarte scurt și îi crește într-un fel de „V” la frunte, deosebindu-se astfel de părul lui Ondowsky cel din zilele noastre. A început să facă și un pic de gusă, iar Ondowsky din prezent nici așa ceva nu are.

   În spatele lui, câțiva pompieri se agită prin zăpada înnegrită de funingine - unii adună pachetele și valizele, alții încearcă să stingă resturile avionului United și flăcările care au cuprins cele două case din spatele lui. Se vede plecând o ambulanță mare și veche, cu girofarul pornit.

   - Sunt Paul Freeman și vă relatez de la scena celui mai mare accident aviatic din istoria Americii, spune reporterul, scoțând aburi albi la fiecare cuvânt. Cu excepția unui băiat, au murit toți pasagerii și membrii echipajului aflați la bordul aceste curse United Airlines.

   Acum arată spre ambulanța care se îndepărtează.

   - În acea ambulanță se află băiatul, a cărui identintitate nu a fost aflată deocamdată. El este...

   Reporterul, care-și zice Paul Freeman, face o pauză dramatică.

   - ... Băiatul căzut din cer! Era în flăcări și s-a prăbușit din spatele avionului și a aterizat pe un morman de zăpadăă. Martorii îngroziți l-au tăvălit prin omăt și au stins focul, dar l-am văzut când a fost urcat în ambulanță și vă pot spune că rănile lui păreau foarte grave. Hainele îi erau aproape în întregime făcute scrum sau impregnate în piele.

   - Oprește aici! cere bătrânul.

   Nepotul se supune. Dan se întoarce cu fața la Holly. Ochii albaștri îi sunt decolorați, dar privirea este tot pătrunzătoare și îndârjită.

   - Îl vezi, Holly? Îl auzit? Sunt convins că telespectatorilor li s-a părut îngrozit atunci când relata despre tragedie, dar...

   - Nu-i deloc îngrozit, spune Holly.

   Se gândește la prima transmisiune în direct a lui Ondowsky despre explozia de la gimnaziul Macready. Acum îl vede cu alți ochi.

   - Este excitat.

   - Da! exclamă Dan, dând din cap. Așa este. Tu înțelegi. Foarte bine.

   - Slavă Domnului că mai înțelege cineva, murmură Brad.

   - Pe băiat îl chema Stephen Baltz, zice Dan, și acest Paul Freeman i-a văzut corpul ars, poate chiar i-a auzit și urletele de durere - pentru că martorii spuneau că băiatul a fost conștient cel puțin în primele momente. Și mai știi ce cred eu? Ce am ajuns să cred? Că monstrul ăsta se hrănea cu suferința copilului.

   - Firește, spune Holly, cu buze parcă amorțite. Și din suferința băiatului, și din spaima martorilor. Cu moarte se hrănea el.

   - Da. Pregătește-te pentru următorul, Brad.

   Dan se sprijină de spătar. Pare istovit. Lui Holly nu-i pasă de asta. Trebuie neapărat să afle și restul. Trebuie neapărat să știe tot. A cuprins-o vechea înfrigurare.

   - Când ai început să cauți filmele astea? Cum ai aflat?

   - Reportajul cu accidentul l-am văzut chiar în seara respectivă, la „The Huntley-Brinkley Report”.

   Îi observă nedumerirea și surâde vag.

   - Ești prea tânră ca să-i mai ții minte pe Chet Huntley și David Brinkley. Emisiunea se cheamă acum „NBC Nightly News”.

   Intervine Brad.

   - Dacă vreun post independent ajungea primul la un eveniment extrem de important și realiza un reportaj bun, atunci vindea reportajul uneia dintre rețelele mari de televiziune. Probabil că așa s-a întâmplat și în cazul ăsta și așa a reușit bunicul să-l vadă.

   - Deci Freeman a ajuns acolo primul, șoptește Holly. Și adică vrei să zici... crezi că Freeman a provocat ciocnirea celor două avioane?

   Dan Bell clatină din cap atât de tare, încât i se zburlesc cele câteva firișoare de păr rămase.

   - Nu. Pur și simplu a avut noroc. Sau a mers la nimereală. În fond, în marile orașe se petrec tot timpul tragedii, corect? Iar o creatură ca asta are de unde să se hrănească. Și, cine știe, poate că are vreun simț care-l anunță de iminența dezastrelor. Poate e ca țânțarul, care simte mirosul de sânge de la distanțe de kilometri, știai asta? Cum să pricepem noi ce l-a făcut să ajungă primul acolo, când nici măcar nu știm ce anume este? Pune-l pe următorul, Brad!

   Brad dă drumul filmulețului, iar pe ecran apare din nou Ondowsky... numai că acesta arată puțin mai altfel.

   Este mai slab. Mai tânăr decât „Paul Freeman” și chiar un pic mai tânăr decât varianta care a transmis în direct de lângă zidul spulberat de explozie al gimnaziului Macready. Dar tot el este. Arată altfel, arată la fel.

   Pe microfonul din mână se vede sigla postului KTVT. Lângă el se află trei femei. Una dintre ele poartă insigna de campanie electorală a lui Kennedy. Cealaltă are o pancartă mototolită și cam stingheră pe care scrie PÂNĂ LA CAPĂT ALĂTURI DE JFK ÎN `64!

   - Sunt Dave Van Pelt și transmit din Dealey Plaza, vizavi de depozitul de manuale școlare al statului Texas, unde...

   - Oprește imaginea! spune Dan.

   Brad o oprește. Dan se întoarce cu fața spre Holly.

   - Tot el este, da?

   - Da, spune Holly. Nu știu dacă ar putea și altcineva să-și dea seama, nu înțeleg cum ți-ai putut da tu seama la atâta vreme după accidentul cu avioanele, dar el este. Mi-a spus odată tata ceva despre mașini. Că firmele mari - Ford, Chevrolet, Chrysler - scot pe piață o grămadă de modele diferite, pe care le schimbă de la un an la altul, dar toate sunt făcute după același tipar. El... Ondowsky...

   Însă nu mai știe cum să continue și arată spre imaginea în alb și negru de pe ecran. Îi tremură mâna.

   - Așa este, spune cu blândețe Dan. Foarte bine spus. Are diferite înfățișări, dar este făcut după același tipar. Numai că există cel puțin două tipare, poate mai multe.

   - Ce vrei să zici?

   - O să ajungem și la asta.

   Dar are vocea mult mai hârâită decât a avut-o mai devreme și mai bea puțin ceai ca să și-o dreagă.

   - Am văzut reportajul ăsta din pură întâmplare, pentru că mă uitam numai la știrile de la „Huntley-Brinkley”. Însă, după asasinarea lui Kennedy, toată lumea s-a uitat la Walter Cronkite, inclusiv eu. Pentru că postul CBS dădea cele mai bune reportaje și analize. Kennedy a fost împușcat într-o vineri. Reportajul ăsta a fost difuzat la CBS Evening News în ziua următoare, sâmbătă. Este ceea ce, în limbaj de specialitate, se cheamă „dosar de presă”. Dă-i drumul, Brad. Dar ia-o de la început.

   Tânărul reporter în hidosul sacou ecosez începe din nou să vorbească.

   - Sunt Dave Van Pelt și transmit din Dealey Plaza, vizavi de depozitul de manuale școlare ale statului Texas, de unde ieri a fost împușcat mortal John F. Kennedy, al treizeci și cincilea președinte al Statelor Unite. Alături de mine se află doamnele Greta Dyson, Monica Kellogg și Juanita Alvarez, susținătoare ale lui Kennedy, care s-au aflat chiar în locul unde sunt eu acum atunci când s-a tras. Îmi puteți spune ce ați văzut, doamnelor? Domnișoară Dyson?

   - Am auzit focuri de armă... și am văzut sânge.. curgea sânge din sărmanul lui cap.

   Abia se înțelege ce spune Greta Dyson, atât de tare plânge. Holly își zice că tocmai asta e ideea. Probabil că telespectatorii plâng împreună cu ea, spunându-și că durerea ei este și a lor. Și a întregii națiunii. Numai că reporterul...

   - Se hrănește, șoptește ea. Se preface doar că ar fi îngrijorat și nici măcar nu se preface prea bine.

   - Fără discuție, o aprobă Dan. N-am cum să nu vezi asta odată ce ți-ai dat seama despre ce e vorba. Acum uită-te la celelalte două femei. Și ele plâng. Mulți oameni plângeau în sâmbăta aia. Și în săptămânile care au urmat. Mare dreptate ai. Se hrănește cu lacrimile lor.

   - Și tu crezi că a știut că o să fie asasinat Kennedy? Că a simțit asta cum simte țânțarul mirosul de sânge?

   - Nu știu, răspunde Dan. Pur și simplu nu știu.

   - Dar știm că s-a angajat la KTVT abia în vara aia, spune Brad. N-am reușit să aflu mai multe despre el în afară de asta. Dintr-un istoric al postului de internet. Și am mai aflat că, în primăvara lui `64 nu mai lucra acolo.

   - Următoarea ocazie în care apare - mă rog, din câte știu eu - este în Detroit, spune Dan. În 1967. Când au fost evenimentele cunoscute sub numele de „Revolta din Detroit” sau „Răzmerița de la 12th Street”. A fost declanșată o razie a poliției într-un bar, după ora închiderii. Era un bar fără licență de funcționare. Și protestele s-au răspândit în întregul oraș. Au murit 43 de oameni, 1200 au fost răniți. A fost știrea principală vreme de 5 zile, pentru că atât au durat violențele. Reportajul ăsta îl avem de la un alt post independent, dar a fost preluat de NBC și difuzat la știrile de seară. Haide, Brad!

   Un reporter stă în fața unui magazin incendiat, luându-i un interviu unui bărbat de culoare, pe a cărui față șiroiește sângele. Din cauza durerii, bărbatul de culoare este aproape incoerent. Spune că i-au dat foc curățătoriei pe care o are și că nu știe unde îi sunt soția și fiica. Au dispărut în nebunia care a curpins tot orașul.

   - Am pierdut tot, spune el. Tot!

   Reporterul de acum își zice Jim Avery. Este limpede că aparține unui post mic de televiziune.

   E mai corpolent decât „Paul Freeman”, aproape gras; și mai scuns (bărbatul de culoare cu care vorbea este mult mai înalt decât el). Și începe să chelească. Alt model, același tipar. Chet Ondowsky este în spatele feței dolofane. Și Paul Freeman. Și Dave Van Pelt.

   - Cum de l-ai recunoscut, domnule Bell? În numele lui Dumnezeu, cum...

   - Dan, ai uitat? Îmi zici Dan.

   - Cum de ai putut să-ți dai seama că asemănarea nu era doar o coincidență?

   Dan schimbă o privire cu nepotul său. Și un zâmbet. Holly le urmărește pantomima și își repetă: „Al model, același tipar”.

   - Ai văzut desenele din holul de la intrare, da? o întreabă Brad. Cu asta se ocupa bunicul când lucra la secția de poliție. Era foarte talenat.

   Și iar îi mai pică o fisă lui Holly. Se întoarce către Dan.

   - Le poliție făceai portretele-robot ale suspecților, nu? Cu asta te ocupai?

   - Da, deși le făceam mai elaborate, adevărate portrete, nu doar niște crochiuri.

   Se gândește puțin și adaugă:

   - Ai auzit oameni care spun că nu uită niciodată un chip? Majoritatea exagerează sau mint pur și simplu. Dar nu și eu.

   Bătrânul vorbește pe un ton firesc, fără emoție. Dacă este un har, își spune Holly, înseamnă că l-a avut dintotdeauna. Poate că l-a uluit la culme atunci când și-a dat seama de el. Dar acum i se pare ceva normal.

   - L-am văzut cum lucrează, spune Brad. Dacă n-ar avea artrita asta, s-ar întoarce acum cu fața la perete și te-ar desena în nici 20 de minute, Holly, în cele mai mici detalii. Tablourile din hol? Toți oamenii ăia au fost prinși pe baza portretelor făcute de bunicul.

   - Și totuși... începe ea, cam sceptică.

   - Amintirea chipurilor este doar o parte a poveștii, zice Dan. Nu ajută la obținerea unei descrieri precise a infractorului pentru că nu eu l-am văzut. Înțelegi?

   - Da, răspunde Holly.

   Și o interesează subiectul din alte motive decât identificarea lui Ondowsky sub multiplele lui deghizări. O interesează pentru că încă are multe de învățat dacă vrea să-și facă bine munca de detectiv particular.

   - Vine martorul. În unele cazuri - de pildă, furtul unei mașini ori un jaf armat - apar mai mulți martori. Și fiecare îl descriepe făptaș. Numai că este la fel ca în pilda cu orbii și elefantul. O știi? 

   Holly o știe. Orbul care atinge coada elefantului spune că seamănă cu un vârtej. Cel care pune mâna pe trompă crede că seamănă cu un șarpe. Cel care pune mâna pe picior este convins că seamănă cu trunchiul unui palmier mare și bătrân. Până la urmă, toți orbii încep să se certe și să se contrazică, fiecare insistând că elefantul arată așa cum i se pare lui.

   - Fiecare martor îl vede pe infractor într-o manieră puțin diferită de ceilalți, spune Dan. Iar dacă este vorba despre un singur martor, acesta îl vede altfel în zile diferite. Nu, nu, o să spună, m-am înșelat, fața e prea lată. E prea îngustă. Avea cioc, Ba nu, avea mustață. Avea ochii albaștri. Stai, m-am gândit mai bine și parcă erau cenușii.

   Mai trage o dată lung din tubul de oxigen. Pare îngrozitor de obosit. Mai puțin ochii de deasupra edemelor vineții. Ochii încă îi strălucesc. Sunt lucizi și atenți.

   Holly crede că ar trebui să-i fie teamă creaturii-Ondowsly dacă ar vedea ochii aceștia. Ar putea să vrea să-i închidă pentru totdeauna ca să nu observe prea multe.

   - Treaba mea este să mă uit dincolo de diversitate și să văd similitudinile. Ăsta-i adevăratul meu talent, pe care îl folosesc în desene. De el m-am folosit când i-am făcut primele portrete tipului nostru. Uite!

   Și scoate din buzunarul lateral al scaunului un dosar mic pe care i-l întinde.

   Holly găsește în el 6 foi de hârtie aproape casante, atât de vechi sunt. Pe fiecare este câte o variantă diferită a lui Charles „Chet” Ondowsky. Nu au la fel de multe detalii ca portretele răufăcătorilor din expoziția de la intrarea în casă, însă sunt excepționale. În primele 3 îl vede pe Paul Freeman, Dave Van Pelt și Jim Avery.

   - Le-ai făcut din memorie? îl întreabă ea.

   - Da, răspunde Dan.

   Din nou pe un ton normal, fără să se laude.

   - Pe primele 3 le-am desenat la scurtă vreme după ce l-am văzut pe Avery. În vara lui `67. Am făcut și copii, dar astea sunt originalele.

   - Și astea?

   Le-a răsfirat în evantai pe celelalte 3. Sunt chipuri cu linii diferite ale părului, cu ochi și guri diferite, cu riduri diferite, de vârste diferite. Diferite modele făcute după același tipar. Tiparul fiind Ondowsky. Își dă seama de asta pentru că ea a văzut elefantul. Și e se pare extraordinar că l-a putut vedea și Dan Bell pe vremuri. I se pare cu adevărat genial.

   Bătrânul indică pe rând desenele din mâna ei.

   - Ăla e Reginald Holder. A transmis în direct din Westfield, New Jersey, imediat după ce Hohn List și-a omorât întreaga familie. A stat de vorbă cu vecinii și prietenii îndurerați. Următorul este Harry Vail, care a transmis din fața ușii Universității Fullerton din California, după ce un om de serviciu, pe care-l chema Edward Allaway, a împușcat mortal 6 oameni. Vail a ajuns la fața locului încă înainte să se usuce sângele și a discutat cu supraviețuitorii. Îmi scapă numele ultimului individ...

   - Fred Liebermanenbach, spune Brad. Corespondent pentru postul WKS din Chicago. S-a ocupat de cazul cu capsulele de Tylenol în care s-a introdus cianură în 1982. Au murit 7 oameni. A stat de vorbă cu rudele îndoliate. Am toate reportajele astea, dacă vrei să le vezi.

   - Are o mulțime de filmulețe, pentru că am descoperit 17 diferite versiuni ale lui Chet Ondowsky ăsta al tău, spune Dan.

   - Șaptesprezece?

   Holly este realmente stupefiată.

   - Și astea sunt doar cele despre care știm noi. Nu-i nevoie să te uiți la toate. Pune primele desene unul peste altul și îndreaptă-le spre televizor, Holly. Nu-i ca un refletor, dar ar trebui să meargă.

   Holly ține desenele în fața ecranului albastru, știind dinainte ce va vedea. Un singur chip.

   Chipul lui Ondowsky.

   Chipul Străinului.

12

   Când coboară la parter, Dan Bell nu prea mai stă cum trebuie în scaunul-lift, ci mai degrabă atârnă îl el. A trecut de faza cu oboseala, este de-a dreptul epuizat.

   Holly nu vrea deloc să-i mai stea pe cap, dar trebuie.

   Și Dan Bell știe că nu au terminat. Îi cere lui Brad să-i aducă o gură de whisky.

   - Dar, bunicule, doctorul a zis...

   - Să fac ceva și pe doctor, și pe toată familia lui, spune Dan. O să mă învioreze. Terminăm imediat, arată-i lui Holly ultima... ultimul lucru... și după aia am să mă ntind. Am dormit neîntors azi-noapte și sunt convins că la fel o să se întâmple și azi. Parcă mi-am luat o mare greutate de pe umeri.

   „Și ai trântit-o pe umerii mei”, își zice Holly. „Ce păcat că nu-i și Ralph aici. Cel mai mult și mai mult aș vrea să fie Bill alături de mine.”

   Brad îi aduce bunicului său un pahar pentru copii, cu figura lui Fred Flinstone desenată pe el și cu atât de mult whisky încât abia dacă-i acoperă fundul. Dan se uită urât la el, dar nu comentează. Scoate din buzunarul lateral al scaunului un flacon cu pilule, care are un capac ușor de desfăcut de pacienții cu afecțiuni geriatrice. Vrea să scoată o pastilă și alte 6 sau 7 se varsă pe jos.

   - Spanac! exclamă bătrânul. Adună-le tu, Brad.

   - Le strâng eu, zice Holly și așa face.

   În timpul acesta, Dan înghite pastila cu whisky-ul din pahar.

   - Asta chiar că nu-i o idee bună, bunicule, se supără Brad.

   - N-o să zică nimeni la înmormântarea mea că am murit tânăr și frumos, îi răspunde Dan.

   Parcă nu mai este atât de afla la față și uite-l că stă drept pe scaun.

   - Uite, Holly, cum stau lucrurile: probabil că mai am 20 de minute până să treacă efectul whisky-ului ăstuia. Cel mult o jumătate de oră. Știu că ai multe întrebări și noi mai vrem să îți arătăm ceva, dar haide să nu ne întindem prea mult.

   - Joel Lieberman, spune ea. Psihiatrul din Boston la care te-ai dus din 2018.

   - Ce-i cu el?

   - Nu ai făcut tot drumul până la el pentru că-ți imaginai că ești nebun, nu-i așa?

   - Firește că nu. Cred că m-am dus la el din aceleași motive pentru care te-ai dus tu la Carl Morton. Ai aflat de cărțile și prelegerile lui despre persoane cu nevroze ieșite din comun. M-am dus ca să spun tot ce știu cuiva plătit să mă asculte. Și sperând să dau peste un om în stare să creadă incredibilul. Pe tine speram să te găsesc, Holly. La fel cum și tu sperai să mă găsești pe mine.

   „Da. Foarte adevărat. Cu toate astea”, își spune ea, „este o adevărată minune că ne-am întâlnit. Sau poate este soarta. Sau Dumnezeu.”

   - Sigur că Morton a schimbat în articole toate numele de persoane și de orașe, lui Brad i-a fost foarte ușor să-ți dea de urmă. Apropo, creatura asta, care-și zice Ondowsky, nu a făcut nicio transmisie din grota aia din Texas unde ai fost tu. Brad și cu mine ne-am uitat la toate știrile de atunci.

   - Străinul meu nu apărea în fotografii sau pe peliculă, spune Holly. A existat o filmare în care el ar fi trebuit să fie într-o mulțime de oameni, numai că nu era.

   Bate ușor cu degetul în desenele lui Ondowsky sub diversele lui înfățișări.

   - Ăsta apare la TV tot timpul.

   - Înseamnă că este diferit, ridică din umeri bătrânul. La fel cum sunt diferite pisicile de casă de pisicile sălbatice. Dar sunt și asemănătoare - același tipar, modele diferite. Iar tu, Holly, abia dacă au amintit de tine în știrile alea și oricum nu ți-au pomenit niciodată numele. Erai „un simplu cetățean” care a ajutat la anchetă.

   - Eu am cerut să nu se vorbească despre mine, mormăie Holly.

   - Deja aflasem despre Carolyn H. din articolele doctorului Morton. Am încercat să iau legătura cu tine prin intermediul lui Lieberman - chiar m-am dus până la Boston ca să-i cer asta și nu mi-a fost ușor să fac drumul până acolo. Știam că, indiferent dacă ți-ai dat sau nu seama ce anume este Ondowsky, ai toate motivele să mă crezi. Lieberman l-a sunat pe Morton și iată-te aici.

   O singură întrebare o frământa pe Holly, chiar foarte mult.

   - De ce tocmai acum? Știi de atâția ani despre existența lui, l-ai vânat...

   - Nu, nu l-am vânat, spune Dan. Mai degrabă nu l-am scăpat din ochi. De prin 2005, Brad a stat cu ochii pe internet. Ori de câte ori se petrece o tragedie, câte un atac armat, îl căutăm acolo. Așa e, Brad?

   - Așa e, răspunde Brad. Nu îl găsim mereu. Nu a fost la Sandy Hook și nici în Las Vegas, când Stephen Paddock i-a omorât pe toți oamenii ăia de la festivalul de muzică country; dar, în 2016, lucra la postul WFTV din Orlando. A discutat a doua zi cu supraviețuitorii atentatului de la clubul Pulse. Întotdeauna îi alege pe cei mai speriați, pe cei mai îndurerați, cei care fie au fost în locul unde s-a comis atacul, fie au pierdut pe cineva drag acolo.

   Normal că pe ei îi alege, își spune Holly. Bineînțeles. Durerea lor i se pare foarte gustoasă.

   - Dar abia după explozia aia de la gimnaziu, de săptămâna trecută, am aflat că a fost la clubul de noapte. Nu-i așa, bunicule?

   - Da, spune Dan. Cu toate că ne-am uitat cu atenția la toate reportajele făcute la Pulse după atentat. Așa facem mereu.

   - Și cum de nu l-ați văzut? întreabă Holly. Tragedia de la Pulse s-a petrecut acum 4 ani! Spui că nu uiți niciodată un chip și știai deja cum arată Ondowsky, știai că are o față pornică, indiferent de schimbările pe care le face.

   Cei doi se uită nedumeriți la ea, așa că Holly le povestește ce a învățat-o Billy despre chipurile oamenilor, că majoritatea au ori fețe porcine, ori fețe vulpești. În toate variantele pe care le-a văzut ea aici, chipul lui Ondowsky este rotund. Câteodată mai puțin, câteodată mai mult, dar este mereu o față porcină.

   Brad încă pare confuz, dar bunicul lui surâde.

   - Bună cheste! Îmi place. Deși sunt și excepții, unii oameni au...

   - Fețe cabaline, îi ia Holly vorbele din gură.

   - Exact asta voiam să spun. Și mai sunt unii care au fețe de nevăstuică... deși cred că s-ar putea spune că nevăstuicile cam seamănă cu vulpile, nu? Cu siguranță că Philip Hannigan...

   Nu mai continuă.

   - Da. Din punctul ăsta de vedere, sunt sigur că a avut întotdeauna fața ca de vulpe.

   - Nu înțeleg.

   - O să înțelegi imediat, zice Dan. Pune filmulețul de la Pulse, Brad.

   Brad pornește filmulețul și întoarce ecranul iPad-ului spre Holly.

   Alt reporter care relatează evenimentele, acum în fața unui munte de flori și de baloane în formă de inimă și pancarte pe care sunt scrise îndemnuri de genul MAI MULTĂ DRAGOSTE ȘI MAI PUȚINĂ URĂ. Reporterul pune întrebări unui tânăr în lacrimi, cu obrajii mânjiți ori de praf, ori de rimel.

   Holly nu ascultă și acum nici măcar nu mai țipă, pentru că pur și simplu nu mai are aer. Reporterul - Philip Hannigan - este tânăr, blond și slab. Parcă abia a ieșit de pe băncile liceului și, da, are „față de vulpe”, cum ar fi zis Bill Hodges. Se uită la persoana intervievată cu o expresie care ar putea fi înțelegere... empatie... compasiune... sau doar lăcomie bine mascată.

   - Îngeață imaginea! îi spune Dan lui Brad.

   Și o întreabă pe Holly:

   - Ți s-a făcut rău?

   - Ăla nu-i Ondowsky, șoptește ea. Ăla-i George. Individul care a pus bomba la gimnaziul Macready.

   - O, dar tot Ondowsky este, o contrazice Dan, pe un ton suav, aproape blând. Ți-am zis. Creatura asta nu e făcută după un singur tipar, ci după două. Cel puțin două.

13

   Înainte să bată la ușa familiei Bell, Holly și-a închis telefonul și nu își aduce aminte să-l deschidă decât când ajunge în camera ei de la Embassy Suites. În capul ei e un vârtej de gânduri ca frunzele stârnite de furtună.

   Îl deschide pentru a continua raportul/mesajul pentru Ralph și vede că are 4 mesaje scrise, 5 apeluri ratate și 5 mesaje vocale. Apelurile ratate și mesaje vocale sunt toate de la mama ei. Charlotte știe cum să scrie un mesaj - i-a arătat Holly - dar nu-și bate niciodată capul, cel puțin nu atunci când vrea să ia legătura cu fiica ei.

   Mai întâi deschide mesajele scrise.

   Pete: „E totul în regulă, H? Mă ocup eu de prăvălie, așa că tu vezi-ți de treburile tale. Spune-mi dacă ai nevoie de ceva.”

   Holly zâmbește.

   Barbara: „Am luat filele. Par mișto. Mersi, i le dau înapoi repede.”

   Jerome: „Cred că am dat de urma labradorului maro. În Parma Heights. Mă duc să verific. Sună-mă pe mobil dacă ai nevoie de ceva. Fără probleme.”

   Și ultimul, tot de la Jerome: „Hollyberry.”

   Nu se poate abține și râde, în ciuda tuturor grozăviilor aflate de la familia Bell, de pe Lafayette Street. Râde și i se umplu ochii de lacrimi. Toți acești oameni țin la ea și ea ține la ei. Incredibil. Va încerca să-și păstreze această stare cât timp va afla ce anume dorește mama ei. Știe dinainte cum se încheie mesajele vocale ale lui Charlotte.

   „Unde ești, Holly? Sună-mă.” Ăsta e primul.

   „Holly, în weekend mă duc să-l văd pe unchiul tău și trebuie neapărat să vorbesc cu tine înainte. Sună-mă.” Al doilea.

   „Unde ești? De ce ai telefonul închis? Ție chiar nu-ți pasă de nimeni? Dacă era o urgență? Sună-mă!” Al treilea.

   „Femeia aia de la Rolling Hills, doamna Braddock - mie nu mi-a plăcut deloc, că părea foarte îngâmfată - m-a sunat și mi-a zis că unchiul Henry este foarte supărat! De ce nu mă suni înapoi? Sună-mă!” Al patrulea și cel mai fioros.

   Iar al cincilea este cel mai scurt și la obiect: „Sună-mă!”

   Holly se duce în baie, își deschide trusa de călătorie și ia o aspirină. După care se așază în genunchi și își sprijină mâinile împreunate pe marginea căzii.

   - Doamne, eu sunt Holly. Trebuie să o sun pe mama. Ajută-mă să țin minte că sunt capabilă să mă apăr fără să fiu nepoliticoasă, sau să mă miorlăi, sau să mă cert. Ajută-mă să nu fumez nici azi, că tot mai simt lipsa țigărilor, mai ales în perioade ca asta. Mi-e dor de Bill, dar sunt fericită că-i am în viața mea pe Jerome și pe Barbara. Și pe Pete, chiar dacă are momente când pricepe mai greu ce-i spun.

   Vrea să se ridice, se gândește puțin și se așază la loc.

   - Mi-e dor și de Ralph și sper că se simte bine în concediu alături de soția și fiul lui.

   Astfel imunizată (cel puțin așa speră ea), Holly își sună mama.

   Charlotte vorbește cel mai mult și mai mult. Charlotte este extrem de supărată din cauză că Holly nu vrea să-i spună pe unde este, ce face și când se va întoarce. Însă Holly intuiește și altceva dincolo de toată furia asta: teamă. Lui Charlotte îi este teamă pentru că a pierdut controlul asupra lui Holly. Pentru că Holly a evadat și și-a construit propria-i viață. Iar asta nu trebuia să se întâmple.

   - Nu mă interesează cu ce te ocupi, trebuie neapărat să vii weekendul ăsta, spune Charlotte. Trebuie să mergem împreună la Henry. Noi suntem familia lui. Câtă i-a mai rămas.

   - S-ar putea să nu reușesc, mamă.

   - De ce? Te poftesc să-mi spui de ce!

   - Pentru că...

   Vânez un criminal. Asta ar fi spus Bill.

   - Pentru că am de lucru.

   Charlotte începe să plângă. De aproximativ 5 ani, plânsul este ultimul tertip la care recurge Charlotte ca să-și constrângă fiica să facă așa cum vrea ea. Evident că nu mai funcționează, dar așa este setată Charlotte, iar pe Holly încă o doare.

   - Te iubesc, mamă, spune ea și închide telefonul.

   Să fie oare adevărat? Da. Nu o mai place, iar dragostea lipsită de simpatie este ca un lanț cu câte o cătușă la fiecare capăt. Poate ea să rupă lanțul ăsta? Să se eliberezi din cătușe? Poate. Dar, o s-o facă? Acum nu, poate niciodată.

   Acum are propria-i viață, care-i place mult și o face să se simtă fericită. Iar fericirea aceasta ar fi otrăvită dacă ar rupe relațiile cu mama ei.

   Nu vreau să se întâmple asta, nu vreau să fiu așa cum spune ea că sunt, își zice Holly, așezându-se pe patul din camera de hotel. Am mai trecut prin asta.

   Își ia o cutie de Cola din minibar (la naiba cu cofeina astăzi!). După care deschide aplicația de înregistrare a telefonului și își continuă raportul/mesajul către Ralph. Îi limpezește gândurile, la fel cum o fac și rugăciunile la un Dumnezeu în care nu prea crede.

   Când termină, știe deja ce va face în continuare.

14

   Din raportul lui Holly Gibney pentru detectivul Ralph Anderson:

   De aici încolo, am să încerc să-ți redau cuvânt cu cuvânt discuția pe care am avut-o cu Dan și Brad Bell, cât timp îmi mai este proaspătă în minte. Evident că nu o să pot s-o reproduc cu maximă exactitate, dar va fi destul de fidelă. Ar fi trebuit s-o înregistrez, dar nu mi-a dat prin cap. Încă am multe de învățat despre meseria asta. Sper doar să mai apuc s-o fac.

   Mi-am dat seama că domnul Bell - cel bătrân - și-ar fi dorit să mai continue, însă nu a mai fost în stare după ce a trecut efectul înviorător al gurii de whisky. A zis că trebuie să se întindă și să se odihnească. Ultimul lucru pe care i l-a spus lui Brad a fost ceva în legătură cu o înregistrare sonoră. N-am știut la ce se referă. Dar acum știu.

   Nepotul lui i-a împins scaunul cu rotile până în dormitor, dar, înainte de asta, mi-a dat iPad-ul lui și mi-a deschis aplicația de fotografii.

   Cât timp el s-a ocupat de Dan, eu m-am uitat lapoze. O dată și încă o dată, și tot la ele mă uitam când s-a întors Brad. Erau 17 fotografii, toate făcute după filmulețele existente pe internet. Și în toate apărea Chet Ondowsky sub diversele lui înfățișări.

   (Pauză)

   Probabil că tu ai zice „sub diversele lui întrupări”. Mai era și a 18a fotogafie. Cu Philip Harrigan, în fața clubului de noapte Pulse, acum 4 ani. Fără mustață. Cu părul blond, nu negru. Mai tânăr decât pare George în înregistrările făcute de camera de supraveghere, în uniforma lui falsă de angajat la o firmă de curierat. Dar el era. Sunt sigură. Aceleași trăsături caracteristice. Acceași față ca de vulpe. Dar fără să semene cu Ondowsky. Nici vorbă să fi fost tot el.

   Brad s-a întors cu o sticlă și cu alte două pahare pentru copii.

   „Whisky-ul preferat al bunicului”, mi-a spus el. „Marker`s Mark. Vrei un strop?”

   L-am refuzat și atunci el și-a turnat cam multișor într-un singur pahar.

   „Ei, uite că eu vreau. Ți-a zis bunicul că am fost homo? Extrem de homo?”

   I-am răspuns că da, mi-a zis. Și Brad a zâmbit.

   „Cu chestia asta începe orice conversație despre mine”, a spus el. „Vrea să fie limpede de la bun început că nu-l deranjează. Dar evident că îl deranjează. Mă iubește mult, dar nu se împacă cu ideea.”

   Când i-am spus că și eu am sentimente asemănătoare față de mama mea, a zâmbit și a zis că avem ceva în comun. Cred că are dreptate.

   Mi-a mai spus că bunicul lui a avut întotdeauna un interes aparte față de „a doua lume”, cum o numea el. Față de telepatie, fantome, dispariții stranii, lumini inexplicabile pe cer. Mi-a spus:

   „Sunt oameni care colecționează timbre. Bunicul colecționează povește despre această a doua lume. Sincer, am avut îndoielile mele până la chestia asta.”

   Și mi-a arătat ecranul iPad-ului, care încă afișa fotografia lui George. George, cu bomba în pachet, așteptând să i se permită intrarea în secretariatul gimnaziului Macready.

   Apoi mi-a zis:

   „După ce am văzut asta, mi-am dat seama că aș putea să cred orice - de la farfurii zburătoare și până la clovni ucigași. Pentru că această a doua lume există cu adevărat. Și există pentru că oamenii refuză să creadă în ea.”

   Știu că așa este, Ralph. Știi și tu. Doar așa a putut să supraviețuiască atât de mult timp creatura aceea pe care am omorât-o noi în Texas.

   I-am cerut lui Brad să-mi explice de ce bunicul lui a așteptat așa de mult, cu toate că îmi cam imaginam care este răspunsul.

   Mi-a spus că bunicul a crezut că acea creatură era, în principiu, inofensivă. Că nu era decât un fel de cameleon mai ciudat, poate unul dintre ultimii din specia lui, dacă nu cumva chiar ultimul. Se hrănește cu suferință și lacrimi. Sigur, nu-i deloc frumos că face asta, dar nu se deosebește prea mult de viermii care se hrănesc cu cadavrele putrezite sau de uliii și vulturii care mănână animalele călcate de mașini pe autostrăzi.

   „La fel fac și coioții și hienele”, a mai spus Brad. „Sunt gunoierii regnului animal. Dar oare noi suntem mai buni? Oare nu ne oprim pe autostradă să ne uităm mai bine la accidente? Cam tot aia e.”

   I-am mărturisit că eu nu mă uit niciodată. Și că mă rog ca oamenii implicați în accidentul respectiv să nu fi pățit nimic.

   Mi-a zis că, dacă așa stau lucrurile, înseamnă că eu sunt excepția care confirmă regula. Și a mai zis că foarte multor oameni le place durerea, atâta vreme cât nu este a lor. Și a adăugat:

   „Probabil nici la filme de groază nu te uiți, nu?”

   Știi că mă uit, Ralph, dar filmele alea sunt inventate. Când regizorul strigă „Tăiați!” și oprește filmarea, tânăra cu gâtul spintecat de Jason sau de Freddy se ridică de pe jos și își ia o cafea. Deși s-ar putea să renunț la filmele astea după tot ce s-a întâmplat...

   (Pauză)

   Nu contează, n-am timp de divagații. Apoi Brad a spus:

   „Pentru fiecare atac sau dezastru din filmulețele pe care le-am adunat cu bunicul mai există încă alte câteva sute. Poate mii. Oamenii din mass-media au o vorbă: Un strop de sânge crește audiența. Pentru că pe oameni îi interesează mai ales reportajele despre evenimentele tragice. Crime. Explozii. Accidente de mașină. Cutremure. Tsunami. Oamenilor la plec chestiile astea și le plac și mai mult de cât le pot filma cu telefonul. Știi câte vizualizări are înregistrarea făcută în interiorul clubului Pulse în timp ce Oman Mateen încă trăgea în toate părțile? Milioane de vizualizări. Milioane!”

   Mi-a mai spus că domnul Bell crede că această creatură neobișnuită face exact ce fac toți oamenii care se uită la știri: se hrănește cu suferința altora. Monstrul - nu i-a spus „străin” - a avut norocul să supraviețuiască multă vreme. Domnul Bell s-a mulțumit doar cu înregistrarea și studierea acestor apariții până a văzut imaginea cu teroristul, surpinsă de camera de supraveghere a gimnaziului Macready. Are o memorie fotografică a fețelor și știa că mai văzuse o variantă a acesteia la locul unei alte tragedii, nu cu prea mult timp în urmă.

   Iar Brad l-a descoperit pe Philip Hannigan în mai puțin de o oră.

   „Până acum l-am identificat pe teroristul de la Macready în alte 3 situații”, a spus Brad.

   Și mi-a arătat fotografiile - diferite una de cealaltă, dar întotdeauna cu trăsăturile caracteristice ale lui George - relatând din 3 locuri: de la dezastrul provocat de Uraganul Katrina în 2005, de la nenorocirea lăsată în urmă de tornadele din Illinois din 2004 și de la World Trade Center, distrus de catac teroris din 2001.

   „Sunt convins că există mai multe, dar n-am avut destul timp să le caut.”

   Poate este alt om, am zis eu. Sau altă creatură.

   Deja mă gândeam că, dacă sunt doi - adică Ondowsky și cel pe care l-am ucis noi în Texas - ar putea să fie și trei. Sau patru. Sau zece. Mi-am adus aminte de o emisiune despre speciile pe cale de dispariție pe care o văzusem pe postul PBS. În întreaga lume au mai rămas 60 de rinoceri negri, doar 70 de leoparzi de Amur. Însă nu doar trei.

   „Ba nu”, a spus Brad. „Este același.”

   L-am întrebat cum de poate fi atât de sigur.

   „Bunicul făcea portrete-robot pentru poliție”, mi-a zis el. „Câteodată instalam și eu dispozitive de ascultare, pe baza unui mandat emis de judecător. De câteva ori am pus microfoane agenților sub acoperire. Dar nu din alea lipite sub cămașă. Acum se folosesc butoni de manșetă sau nasturi falși. Odată am pus un microfon într-un din literele logoului de pe o șaptă de baseball - era logoul echipei Red Sox. Dar asta-i doar o parte din ce știu eu să fac. Uită-te aici!”

   Și-a tras scaunul lângă al meu ca să ne putem uita amândoi la ecranul iPad-ului. A deschis o aplicație care se cheamă VocaKnow. În ea erau câteva fișiere. Unul se chema „Paul Freeman” - adică varianta lui Ondowsky care a relatat accidentul aviatic din 1960, da?

   Brad a apăsat butonul de PLAY și am auzit vocea lui Freeman, însă mai puternică și mai clară.

   Brad mi-a explicat că înlăturase zgomotul de fond și curățase înregistrarea audio. Îi zicea „purificarea benzii”. Vocea se auzea din difuzorul iPad-ului. Dar o și vedeam pe ecran, așa cum vezi undele sonore în partea de jos a telefonului sau tabletei atunci când apeși simbolul cu microfon ca să trimiți un mesaj vocal.

   Brad spune că asta se numește spectograma amprentei vocale și se pretinde a fi analist autorizat al acestui gen de amprente. A și depus mărturie la tribunal în mai multe cazuri.

   Acum, Ralph, înțelegi că aici acționează forța aia despre care vorbeam noi? Eu, da. Bunic și nepot. Unul se pricepe la imagini, celălalt se pricepe la voci. Fără ei doi, creatura asta, Străinul ăsta, încă s-ar ascunde printre noi, la vedere, purtându-și chipurile diferite.

   Brad a pus de la început înregistrarea audio a vocii lui Freeman de la locul accidentului aviatic. Și a deschis fișierul audio cu Ondowsky, care transmitea de la gimnaziul Macready.

   Cele două voci s-au suprapus și totul a devenit o bolboroseală fără sens. Brad a închis sonorul și a despărțit cele două spectograme. A lui Freeman era în jumătatea superioară a ecranului și a lui Ondowsky în cea inferioară.

   „Vezi, da?” m-a întrebat el.

   Normal că vedeam.

   Undele sonore se ridicau și coborau aproape simultan. Sigur, erau câteva diferențe, însă minore. În esență, era aceeași voce, cu toate că înregistrările fuseseră făcute la 60 de ani una de cealaltă.

   L-am întrebat pe Brad cum de pot fi atât de asemănătoare undele alea, din moment ce Freeman și Ondowsky rosteau alte cuvinte.

   „Își schimbă fața și își schimbă constituția, dar niciodată vocea”, mi-a spus Brad. „Vocea nu se poate schimba. Se numește unicitate timbrală. Încearcă să și-o modifice - câteodată vorbește mai pițigăiat, alteori mai grav, se întâmplă să folosească și puțin accent, dar nu se străduie prea tare.”

   Pentru că este convins că schimbările fizice sunt suficiente, am spus eu, împreună cu schimbarea locului din care transmite.

   „Cred că da”, a zis Brad. „Și mai este ceva. Fiecare dintre noi avem un mod unic de a vorbi. Un anume ritm determinat de rata respiratorie. Uită-te la punctele maxime ale undelor. Acolo Freeman accentuează anumite cuvinte. Uită-te la cele minime. Acolo respiră. Acum uită-te la Ondowsky.”

   Erau identice, Ralph.

   „Încă ceva”, a spus Brad. „Ambele voci lungesc anumite cuvinte, mereu pe cele care conțin s sau z. Cred că odinioară, Dumnezeu știe cât de demult, creatura asta era sâsâită, iar un reporter TV nu trebuie să aibă niciun defect de vorbire. Și a învățat singur cum să se corecteze, atingându-și cerul gurii cu limba și ținând-o cât mai departe de dinți pentru că acolo se produce sâsâiala. Dar să știi că tot se mai sesizează, chit că e foarte slabă. Ascultă!”

   Și mi-a pus fragmentul de la gimnaziu, unde Ondowsky spune: „Se pare că dispozitivul exploziv a fost amplasat fie în secretariat, fie într-o debara din apropiere”.

   M-a întrebat dacă mi-am dat seama. L-am rugat să mai redea o dată fragmentul, ca să mă conving că nu mi s-a părut, doar din cauză că voiam să aud ce mi-a spus el că trebuie să aud. Nu mi s-a părut.

   Ondowsky spune: „S-se pare că... dis...pozi...tivul ex... pplo...ziv a fo...st ampla...sat fie în s-secretaria...”

   După aia mi-a pus bucata cu Paul Freeman de la locul accidentului din 1960, în care Freeman spune „S-a prăbușit din spatele avionului și a aterizat pe morman de zăpadă”.

   Și am auzit și acum, Ralph. Pauzele acelea foarte mici pe cuvintele „spatele” și „aterizat”. Acum își lipea limba de cerul gurii ca să se împiedice să mai sâsâie.

   Brad a pus pe tabletă a treia spectogramă. Asta era cu Philip Hannigan care vorbea cu tânărul din clubul Pulse, cel cu obrajii mânjiți de rimel. Pe tânăr nu l-am auzit, pentru că Brad îi scosese vocea împreună cu zgomotole de fond, sirene, țipete. Nu se auzea decât Hannigan, nu se auzea decât Geroge. Și se auzea atât de bine, încât aveai impresia că e în cameră cu noi.

   „Cum a fost acolo, Rodney? Și cum ai reușit să scapi?”
   Brad mi-a pus de 3 ori fragmenul ăsta. Punctele maxime și cele minime ale undelor se potriveau ce cele din celelalte două spectrograme de pe ecran - a lui Freeman și a lui Ondowsky.

   Sigur, asta a fost partea tehnică, Ralph, și am apreciat-o; dar pe mine m-au șocat, mi-au dat fiori reci, pauzele alea foarte mici. Mai scurtă pauza de la „cum a fost acolo”, mai lungă la „reușit să scapi”, probabil sâsâiților fiindu-le greu să pronunțe două asemenea sunete unul după altul.

   Brad m-a întrebat dacă sunt satisfăcută și i-am răspuns că sunt. Cine n-a trecut prin ce am trecut noi n-ar fi fost, dar eu eram. Nu este Străinul nostru, care hiberna pe parcursul transformărilor și nu apărea pe peliculă, dar cu siguranță că monstrul de acum este văr primar sau de gradul al doilea cu el. Sunt atât de multe lucruri despre creaturile astea pe care nu le cunoaștem și pe care nici nu cred că le vom afla vreodată.

   Trebuie să mă opresc aici, Ralph. Azi n-am mâncat decât un covrig, un sandvici cu salată de pui și o bucățică de plăcintă. Cred că o să mă ia cu leșin dacă nu bag ceva în stomac cât mai repede.

   Pe mai târziu!

15

   Holly își comandăă de mâncare de la pizzeria Domino - o pizza mică cu legume și un pahar mare cu Cola.

   Când apare tânărul cu comanda, îi dă bacșiș ținând cont de regula lui Bill Hodges: 15% din nota de plată dacă servirea este în regulă, 20% dacă este excelentă. Tânărul a fost promt, așa că îi dă suma maximă.

   Se așază la măsuța de lângă fereastră și începe să mănânce privind la amurgul care se lasă peste parcarea hotelului.

   Astăzi a văzut creatura pe care o urmărește doar în imagini pe ecranul unui televizor și i-a auzit vocea doar din difuzorul unui iPad. Mâine, dacă totul va merge cum speră ea (speranță pe care doar Holly poate să o aibă), o să se afle față în față cu această creatură. Înspăimântător gând.

   Dar trebuie să o facă; nu are de ales.

   Dan Bell este prea bătrân, iar Brad Bell este prea speriat. A refuzat categoric, chiar după ce Holly i-a explicat că planul ei pentru Pittsburgh nu are cum să-l pună în pericol.

   - N-ai de unde să știi, i-a spus Brad. Este posibil ca monstrul să aibă calități telepatice.

   - Am stat față în față cu unul, Brad, i-a răspuns Holly. Dacă ar fi avut calități telepatice, eu aș fi acum moartă și el încă ar trăi.

   - Nu vin, a spus Brad, printre buzele care-i tremurau destul de tare. Bunicul are nevoie de mine. Are probleme mari cu inima. Tu n-ai prieteni?

   Ba are, iar unul dintre ei este un polițist foarte bun; dar chiar dacă Ralph ar fi în Oklahoma, l-ar pune ea într-un asemenea pericol? El are familie. Ea nu are. Cât despre Jerome... nu. Nici vorbă. Și mai e și Pete, dar partenerul ei de agenție nu are strop de imaginație. Ar face ce-i cere ea, dar ar trata întreaga poveste ca pe o glumă, iar Chet Ondowsky numai glumă nu e.

   Dan Bell s-ar fi putut ocupa singur de metamorf când era mai tânăr, însă ani la rând nu a făcut absolut nimic, preferând doar să-l observe fascinat ori de câte ori apărea imediat după vreun dezastru. Probabil chiar simțea milă față de el. Însă s-a schimbat situația. Acum nu se mai mulțumește doar să se hrănească cu urmările tragediilor, să se înfrupte cu suferință și durere și lacrimi înainte ca sângele să se usuce.

   De data asta a provocat el însuși un masacru; și, dacă scapă nepedepsit, o s-o facă din nou. Iar data viitoare s-ar putea ca numărul victimelor să fie mult mai mare, iar Holly nu poate permite așa ceva.

   Își deschide laptopul pe jaful ăla de birou din cameră și găsește e-mailul pe care îl aștepta din partea lui Brad Bell.

   „Ți-am atașat ce mi-ai cerut. Te rog să folosești cu cap materialele pe care ți le-am trimis și te rog să nu ne amesteci. Am făcut tot ce am putut.”

   Mă rog, își zice Holly, puteați mai multe.
   Descarcă atașamentul și îl sună pe Dan Bell. Se așteaptă să-i răspundă tot Brad, dar îl aude pe bătrân, care pare relativ vioi. Nimic nu te întremează mai bine decât un pui de somn. Holly ațipește ori de câte ori își permite, dar, în ultimele zile, n-a prea mai avut ocazia asta.

   - Sunt Holly, Dan. Te superi dacă îți mai pun o întrebare?

   - Spune.

   - Cum trece de la un post TV la altul fără să-l descopere nimeni? Doar trăim în epoca rețelelor sociale. Nu înțeleg cum face.

   Câteva secunde nu aude decât respirația grea, ajutată de oxigen a bătrânului. Apoi el spune:

   - Am discutat cu Brad despre ata. El... monstrul... stai puțin, îmi cere Brad să-i dau afurisitul ăsta de telefon.

   Se aud niște mormăieli pe care nu le deslușește, dar pricepe ideea de bază: bătrânul nu vrea să se implice mai mult. Apoi aude vocea lui Brad:

   - Vrei să știi cum de tot primește slujbe la posturile TV?

   - Da.

   - Bună întrebare. Foarte bună. N-avem de unde să știm sigur, dar credem că își forțează intrarea.

   - Cum?

   - Așa ajung la posturile mari oameni de radio și reporteri TV. În aproape toate orașele există cel puțin un post local. Mic. Neafiliat. Fără bani. Și care se ocupă în general de problemele comunității. De la inaugurarea nu știu cărui podeț, la campanii caritabile, la ședințele consiliului local. Tipul ajunge aici, face transmisiuni în direct câteva luni, după care face cerere de angajare la unul dintre posturile mai mari, prezentând în favoarea lui înregistrările de la postul cel mic. Oricine vede reportajele alea își dă imediat seama că știe meserie. Adică ăsta-i un atu al lui.

   Brad râde cu amărăciune.

   - Normal că trebuie să știe meserie, nu? Că doar o face de cel puțin 60 de ani. Repetiția e mama învă...

   Bătrânul îi spune ceva. Brad zice că o să-i comunice lui Holly, dar că nu o ajută la nimic. Ea își dă brusc seama că nu mai are răbdare cu cei doi. A fost o zi lungă.

   - Pune telefonul pe speaker, Brad.

   - Ce? A, da, bună idee!

   - Cred că lucra și la radio! răcnește Dan, de parcă ar comunica prin conserve goale legate cu sfoară.

   Holly tresare și îndepărtează telefonul de ureche.

   - Nu trebuie să vorbeși atât de tare, bunicule.

   Dar își coboară vocea, însă prea puțin.

   - Și la radio, Holly! Încă de dinainte să existe televiziunea! Și înainte să existe radioul, poate că a fost reporter la ziare și s-a ocupat și acolo tot de treburi din astea sângeroase! Cine știe de cât timp trăiește individul - monstrul - ăsta!

   - Plus că, intervine Brad, probabil că are un teanc infinit de recomandări. Poate cel căruia tu îi zici George scrie recomandări pentru Ondowsky, iar cel căruia îi zici Ondowsky scrie recomandări pentru George. Înțelegi?

   Holly înțelege... oarecum. Ideea asta îi amintește de o glumă pe care i-a spus-o odată Bill, despre negustorii ajunși pe o insulă pustie, care se îmbogățesc vânzându-și hainele unul altuia.

   - Lasă-mă naibii să vorbesc! spune Dan. Pricep și eu la fel de bine ca tine, Brad. Nu sunt prost.

   Brad oftează. Nu-i ușor să trăiești alături de Dan Bell, își zice Holly. Pe de altă parte, nici traiul cu Brad Bell nu-i o treabă ușoară.

   - Uite, Holly, chestia asta funcționează pentru că există o cerere foarte mare pentru indivizii care dau bine pe ecran. Unii abandonează, alții promovează... iar omul nostru e bun la ce face.

   - Monstrul, intervine Brad. Monstrul e bun la ce face.

   Holly aude un acces de tuse și vocea lui Brad, care-i spune bunicului să ia o pastilă.

   - Măi, nene, vrei să nu mă mai cicălești atâta? Parcă ești o babă!

   Felix și Oscar, zbierând unul la celălalt peste prăpastia generațiilor, își spune Holly. Ce serial bun de comedie ar ieși din relația lor. Însă, dacă vrei să capeți informații utile de la ei, te scremi degeaba.

   - Dan? Brad? Vreți, vă rog eu frumos, să încetați...

   Să vă ciondăniți atât, ar fi vrut să spună, dar nu prea îi vine s-o facă, deși este extrem de agitată.

   - Un minut să mai discutați între voi?

   Slavă Domnului, tac amândoi.

   - Înțeleg perfect ce spuneți și până aici mi se pare logic, dar cum rămâne cu trecutul lui profesional? Unde a făcut cursurile de jurnalism? Nu-l întreabă nimeni? Nu vrea nimeni să știe?

   Dar îi răspunde cu arțag:

   - Probabil le zice că s-a lăsat o vreme de meseria asta și acum s-a gândit să revină.

   - Dar nu avem de unde să știm, spune Brad.

   Și el pare iritat, fie din cauză că nu poate răspunde în așa fel încât să o mulțumească pe Holly, fie pentru că încă îl deranjează faptul că a fost comparat cu o babă.

   - Uite, în Colorado a fost un puști care a pretins aproape 4 ani că-i doctor. A prescris medicamente, ba a făcut și operații. Poate ai citit despre el. Avea 17 ani, dar arăta de 25. Și nu avea niciun fel de diplomă de facultate, ca să nu mai vorbim de medicină. Dacă el a putut să treacă nedescoperit, atunci precis că Străinul n-ar fi avut nici cea mai mică problemă.

   - Ai terminat? îl întreabă Dan.

   - Da, bunicule.

   - Bine. Pentru că acum am eu o întrebare. O să te întâlnești cu el, Holly?

   - Da.

   Brad i-a trimis instantanee cu Freeman, Ondowsky și Philip Hannigan - adică George-Teroristul. Lui Holly i se par toate identice.

   - Când.

   - Sper că mâine. Și vă rog mult să nu vorbiți cu nimeni despre asta. De acord?

   - Sigur că da, spune Brad. Sigur că n-o să vorbim cu nimeni. Da, bunicule?

   - Cu condiția să ne zici ce s-a întâmplat, spune Dan. Sigur, dacă ai să poți. Am lucrat la poliție, Holly; Brad lucrează și acum. Probabil că nu-i nevoie să-ți zicem că întâlnirea asta ar putea să fie una riscantă. Că va fi una foarte riscantă.

   - Știu, șoptește Holly. Și eu lucrez cu un fost polițist.

   Și am lucrat cu unul și mai bun înainte, își spune ea.

   - O să fii prudentă?

   - O să încerc, spune Holly.

   Dar știe că mereu se ajunge într-un punct în care trebuie să renunți la pudență.

   Jerome vorbește despre pasărea care reprezintă răul, care-l răspândește de colo până colo ca pe un virus. O pasăre zbârlită și cenușie, așa a descris-o el. Dacă vrei s-o prinzi și să-i sucești gâtul ăla afurisit, atunci e cazul să renunți la prudență. Holly nu crede că se va întâmpla asta chiar mâine, dar va fi curând.

   Curând.

16

   Jerome a transformat în birou cămăruța de deasupra garajului familie Robinson și acolo lucrează la cartea lui despre stră-străbunicul Alton, zi și Bufnița Neagră.

   Scrie cu spor în seara aceasta, când intră Barbara și îl întreabă dacă îl deranjează. Jerome îi spune că i-ar prinde bine o pauză. Își ia fiecare câte o Cola din frigiderul mic instalat sub streașină.

   - Unde e? îl întreabă Barbara.

   Jerome oftează.

   - Nu întrebi Cum merge cartea, J? Nu ai găsit labradorul maro, J? Pe care l-am găsit, apropo. Teafăr și nevătămat.

   - Bravo! Și cum merge cartea, J?

   - Am ajuns la pagina 93, spune el, fluturând din mână. Am luat viteză.

   - Bravo și pentru asta! Acum spune-mi unde e.

   Jerome scoate telefonul din buzunar și deschide o aplicație care se cheamă WebWathcer.

   - Vezi și singură.

   Barbara se uită atentă la ecran.

   - Pe aeroportul din Portland? Portland, statul Maine? Ce face acolo?

   - Sun-o tu și întreab-o, zice Jerome. Spune-i: Jerome ți-a instalat un dispozitiv de urmărire în telefon, Hollyberry, pentru că ne facem griji pentru tine, așa că spune-mi ce faci acolo? Ce crezi că ți-ar răspunde?

   - Nu mai face bancuri! spune Barbara. S-ar enerva maxim. Și ar fi tare nasol. Dar s-ar simți și jignită, iar asta ar fi și mai nasol. Plus că noi știm despre ce e vorba. Nu?

   Jerome îi sugerase Barbarei - atâta tot, doar îi sugerase - să arunce o privire în istoricul căutărilor lui Holly din computerul de acasă, atunci când se ducea să ia filmele pentru lucrarea de la școală. Evident, presupunând că parola lui Holly pentru computerul de acasă era una și aceeași cu parola folosită la computerul de la birou.

   Și așa era. Iar Barbara a făcut-o, cu toate că se simțea îngrozitor de vinovată pentru că își spiona prietena. Din cauză că Holly nu mai fusese ea însăși după călătoria în Oklahoma și după cea din Texas, unde fusese cât pe ce să fie ucisă de un polițist cu probleme la cap, pe nume Jack Hoskins.

   Povestea a fost mult mai complicată de atât și știau asta și ea, și Jerome, însă Holly refuza să vorbească despre ce se întâmplase acolo. La început, nu i-a deranjat prea mult, pentru că expresia aceea de om hăituit i-a dispărut treptat din privire. Și a redevenit normală... normală în „stil Holly” firește. Dar acum plecase să facă, de fapt, ceva ce nu voia să le spună.

   Așa că Jerome se hotărâse să dea de urma ei cu aplicația WebWatcher.

   Și Barbara verificase istoricul căutărilor din computerul lui Holly.

   Pentru că Holly - care avea o încredere atât de mare în prietenii ei - nu îl ștersese.

   Barbara a aflat că Holly se uitase la multe reclame ale filmelor care urmau să aibă premiera, intrase pe site-urile Rotten Tomatoes și Huffington Post și - de câteva ori chiar! - pe un site matrimonial care se cheamă Hearts & Friends; însă cele mai multe dintre căutările ei recente aveau legătură cu atentatul cu bombă de la gimnaziul Albert Macready. A mai căutat informații despre Chet Ondowsky, reporter TV la postul WPEN din Pittsburgh. Și informații despre un loc care se chema „Birtul lui Clauson” și se afla în localitatea Pierre, din Pennsylvania; și a mai căutat date despre un alt tip, Fred Finkel, care era cameraman la WPEN.

   Barbara i-a comunicat toate descoperirile ei lui Jerome și l-a întrebat dacă nu cumva el crede că Holly ar putea să fie în pragul unui fel de depresie, probabil declanșată de explozia de la gimnaziul Macready.

   - Poate și-a adus aminte cum a fost atunci când a murit verișoara ei, Janey, în explozia bombei lui Brady Hartsfield.

   Când a aflat ce anume căutase Holly pe internet, lui Jerome i-a trecut prin minte că Holly dăduse de urma unui alt om foarte rău; însă mai era ceva ce părea - lui i se părea - la fel de plauzibil.

   - Hearts & Friends, îi spune acum surorii sale.

   - Ce-i cu asta?

   - Nu te-ai gândit că poate Holly... vezi să nu te ia cu leșin... s-a cuplat cu cineva? Sau că s-a dus să vadă un tip cu care a făcut cunoștință pe net, cu care a schimbat e-mailuri?

   Barbara stă cu gura căscată și se holbează la el. Parcă-i vine să râdă, dar nu o face. Și zice doar atât:

   - Hmmm!

   - Ce, adică? o întreabă Jerome. Explică-mi pe înțelesul meu. Ați stat de vorbă cum stau fetele...

   - Ești misogin, J.

   N-o bagă în seamă.

   - Are vreun prieten din sexul tare? Sau a avut vreodată?

   Barbara se gândește bine.

   - Știi ceva? Nu cred. Ba chiar cred că s-ar putea să fie și acum fată mare.

   Dar tu, Barb, tu mai ești? îi vine lui Jerome s-o întrebe. Numai că sunt lucruri despre care frații mai mari nu discută cu surorile lor de 18 ani.

   - Dar nu că ar fi lesbi, adaugă repede Barbara. A văzut toate filmele polițiste cu Josh Brolin și, acum vreo 2 ani, când ne-am uitat împreună la tâmpenia aia cu rechini, a gemut pe bune când l-a văzut pe Jason Statham fără cămașă pe el. Tu chiar crezi că s-ar duce până în Maine, doar pentru o întâlnire cu un bărbat?

   - Treaba se complică, zice el, cu ochii în telefon. Nu mai e la aeroport. Dacă mărești harta, vezi că e la hotelul Embassy Suites. Probabil că bea șampanie cu un tip căruia îi plac doar cocktailurile cu multă gheață, se plimbă cu el la lumina lunii și vorbesc despre filme clasice.

   Barbara se preface că vrea să-i dea un pumn în nas, dar își deschide palma în ultima secundă.

   - Uite ce zic eu, spune Jerome. Mai bine s-o lăsăm baltă.

   - Pe bune?

   - Mda, pe bune. Nu trebuie să uităm că a supraviețuit atacurilor lui Brady Hartsfield. De două ori. Și, indiferent ce s-a întâmplat în Texas, a scăpat cu bine și de acolo. Pare un pic cam șubredă, dar în adâncul sufletului... e tare ca oțelul.

   - Aici ai dreptate, spune Barbara. M-am simțit foarte vinovată când m-am uitat în calculatorul ei.

   - Pe mine chestia asta mă face să mă simt vinovat, zice el și arată spre punctul care clipește pe ecranul telefonului său, indicând Embassy Suites. În fine, cică noaptea e un sfetnic bun, dar, dacă o să gândesc la fel și mâine-dimineață, o să dezactivez aplicația asta. Holly e un om bun. Curajos. Dar și foarte singur.

   - Și maică-sa e o zgripțuroiacă, adaugă Barbara.

   Jerome n-o contrazice.

   - Poate ar trebui să o lăsăm în pace. Să-și rezolve singură treaba aia pe care o are de rezolvat.

   - Poate așa ar trebui să facem.

   Însă Barbara nu pare prea încântată de idee.

   Jerome se apleacă spre ea.

   - De un lucru sunt convins, Barb. N-o să afle niciodată că am urmărit-o. Corect?

   - Niciodată, spune Barbara. Și nici că m-am uitat la ce a căutat pe net.

   - Bun. Ne-am înțeles. Acum, îmi dai voie să mă întorc la cartea mea? Aș vrea să mai scriu încă două pagini până mi se termină ziua de lucru.

17

   Ziua de lucru a lui Holly nu s-a terminat. Nici pe departe. De fapt, chiar vrea acum să se ocupe de treaba cea mai importantă a acestei seri.

   Se întreabă dacă ar fi bine să se pună în genunchi și să mai spună o rugăciune scurtă, dar își dă seama că nu ar face decât să tergiverseze rezolvarea problemei. Și își repetă că Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută singuri.

   Rubrica lui Chet Ondowsky intitulată „Chet stă de pază” are propria pagină web, care anunță că orice persoană care a fost nedreptățită în vreun fel poate intra în legătură cu administratorul ei dacă sună la un număr care începe cu 800.

   Holly inspiră adânc și tastează numărul. Sună o singură dată.

   - Aici „Chet stă de pază”, numele meu este Monica. Cu ce vă pot ajuta?

   - Monica, trebuie să vorbesc cu domnul Ondowsky. Este destul de important și urgent.

   Femeia îi răspunde pe un ton dulce și politicos, fără pic de ezitare. Holly e convinsă că are pe ecranul din fața ei un scenariu cu toate variantele posibile de răspuns.

   - Îmi pare rău, doamnă, dar Chet fie și-a terminat programul de lucru, fie este plecat pe teren. Vă pot lua eu datele dumneavoastră de contact ca să i le transmit. Și ar fi utile câteva informații despre natura reclamației dumneavoastră în calitate de consumator.

   - Nu este tocmai o reclamație, spune ea. Însă are legătură cu consumul. Vreți să fiți bună să-i comunicați asta?

   - Ce-ați spus?

   Monica este clar derutată.

   - Trebuie să vorbesc neapărat cu dânsul în seara asta, înainte de ora 9. Spuneți-i că are legătură cu Paul Freeman și accidentul aviatic. Vă notați?

   - Da, doamnă.

   Holly aude păcănitul stins al tastelor de la computer.

   - Spuneți-i că are legătură cu Dave Van Pelt din Dallas și Jim Avery din Detroit. Și să-i mai spuneți - lucrul acesta este extrem de important - ca are legătură cu Philip Hannigan și clubul de noapte Pulse.

   Numele acesta o scoate pe Monica din starea ei de roboțel politicos.

   - Nu acolo i-a împușcat bărbatul ăla pe...

   - Ba da, zice Holly. Spuneți-i să mă sune până la 9, sau dau altcuiva informațiile pe care le am. Și nu uitați să-i spuneți că nu are legătură cu consumatorii, are legătură cu consumul. Va înțelege.

   - Sigur, doamnă, voi transmite mesajul, dar nu vă pot garanta că..

   - Dacă i-l transmiteți, o să sune, spune Holly, sperând din tot sufletul să nu se înșele.

   Pentru că nu are niciun plan de rezervă,

   - Am nevoie de datele dumneavoastră de contact, doamnă.

   - Aveți numele meu pe ecran, zice Holly. O să-i spun domnului Ondowsky cum mă numesc atunci când mă va suna. O seară bună vă doresc!

   Și Holly închide telefonul, își șterge transpirația de pe frunte și își verifică Fitbit-ul. Are pulsul 89. Deloc rău. A fost o vreme când o asemenea conversație i l-ar fi săltat peste 150. Se uită la ceas - 19:15.

   Își scoate cartea din geanta de voiaj, dar o pune imediat la loc. Este mult prea încordată ca să poată citi. Așa că se plimbă prin cameră.

   La 8 fără un sfert își scoate bluza și se duce la baie ca să se spele la subraț (nu folosește deodorant; se spune că este inofensiv clorhidratul de aluminiu, dar ea are îndoielile ei). Chiar atunci sună telefonul.

   Respiră adânc de două ori, murmură cea mai scurtă rugăciune - Ajută-mă, Doamne, să n-o dau în bară - și răspunde.

18

   Pe ecranul telefonului scrie NUMĂR NECUNOSCUT. Holly nu se miră. O sună de pe telefonul personal sau poate chiar de pe unul cu cartelă.

   - Chet Ondowsky la telefon, cu cine vorbesc?

   Vocea este egală, prietenoasă și reținută. Vocea unui reporter cu state vechi în munca de televiziune.

   - Numele meu este Holly. Deocamdată nu-i nevoie să știi mai mult.

   I se pare că deocamdată vorbește bine. Se uită la Fitbit. Are pulsul 98.

   - Despre ce e vorba, Holly?

   Curios. Ispitind-o să facă confidențe. Acesta nu este omul care a relatat de la locul dezastrului sângeros din Pineborough; acesta este acel Chet care stă de pază și vrea să știe cu cât te-a înșelat la factură tipul care ți-a pavat aleea din fața casei sau cu câți kilowați neconsumați te-a încărcat compania de electricitate.

   - Cred că știi, spune ea, dar haide să ne convingem. O să-ți trimit niște fotografii. Dă-mi adresa de e-mail.

   - Draga mea Holly, dacă intri pe pagina „Chet stă de pază”, ai să vezi acolo...

   - Adresa persoanlă. Pentru că nu vrei să mai vadă nimeni ce am să-ți trimit. Crede-mă că nu vrei.

   Urmează o pauză, una destul de lungă și care o face pe Holly să creadă că s-a întrerupt legătura. Apoi îl aude din nou. Îi dă adresa de e-mail. Ea și-o notează repede pe una dintre hârtiile cu antetul hotelului Embassy Suites.

   - Ți le trimit chiar acum, spune ea. Fiii atent mai ales la analiza spectrografică și la fotografia lui Philip Hannigan. Sună-mă din nou peste 15 minute.

   - Stai puțin, Holly, este foarte ciudat ce-mi ceri...

   - Tu ești foarte ciudat, domnule Ondowsky. N-am dreptate? Sună-mă peste 15 minute sau dau publicității tot ce știu. Cele 15 minute încep din momentul în care trimit e-mailul.

   - Da, Holly...

   Ea închide telefonul, îl lasă să cadă pe covor și se încovoaie. Își pune capul între genunchi și mâinile la ochi. Simte că îi vine să leșine.

   Când se simte din nou bine - cât de bine se poate simți într-o asemenea situație, extrem de stresantă - își deschide laptopul și trimite materialele primite de la Brad Bell. Nu se obosește să scriue niciun mesaj. Fotografiile reprezintă mesajul.

   Apoi se pune pe așteptat.

   După 11 minute se luminează ecranul telefonului. Îl ia în mână, dar îl lasă să sune de patru ori și abia după aceea răspunde.

   El nu-și mai bate capul cu politețurile.

   - Pozele astea nu dovedesc nimic.

   Vorbește cu aceeași voce melodioasă de personalitate TV, însă fără strop din amabilitatea de mai devreme.

   - Știi asta, nu?

   Holly spune:

   - Așteaptă doar să compare fotografia ta sub identitatea lui Philip Hannigan cu aceea făcută de camera de supraveghere din fața gimnaciului, când țineau pachetul ăla în mâini. Mustața falsă n-o să păcălească pe nimeni. Așteaptă doar să compare spectrograma vocii lui Philip Hannigan cu spectrograma vocii lui Chet Ondowsky.

   - Cine anume să le compare, Holly? Poliția? Ar face mișto de tine și te-ar da afară din secție.

   - O, nu, nu poliția, spune Holly. Nu sunt atât de proastă. Dacă tot ce am eu de arătat nu o să-i intereseze pe cei de la TMZ, atunci o să-i intereseze precis pe cei de la Gossip Glutton. Sau de la DeepDrive. Și pe cei de la site-ul de știri Drudge Report, pentru că lor le-au plăcut întotdeauna chestiile mai stranii. Iar la TV ar fi emisiunile „Inside Edition” și „Celeb”. Dar vrei să știi unde m-aș duce în primul și în primul rând?

   Nu aude nimic în afara respirației omului - creaturii - de la celălalt capăt.

   - La cei care fac „Inside View”, spune ea. S-au ocupat de Demonul Nopții mai bine de 1 an și 2 ani de Slender Man. Întorc poveștile pe toate părțile. Au și acum peste 3 milioane de vizualizări și povestea asta o să-i ducă în al nouălea cer.

   - N-o să creadă nimeni aiurelile astea.

   Complet fals, o știu amândoi.

   - Ba o să creadă. Am multe informații, domnule Ondoesky. Cred că în limbajul de televiziune se numesc „informații de culise”. Și atunci când vor ieși la iveală - dacă vor ieși la iveală - vor stâni un mare interes față de trecutul tău. Fată de toate trecuturile tale. Nu doar că o să-ți cadă masca, o să-ți explodeze.

   La fel cum a explodat bomba aia pe care ai dus-o ca să omori niște copii, continuă ea în gând.

   Nimic. Tăcere.

   Holly își mușcă pumnii și îl așteaptă să spună ceva. E greu, e al naibii de greu, dar așteaptă.

   Într-un final, o întreabă:

   - De unde ai pozele astea? Cine ți le-a dat?

   Holly se aștepta la asta și știe că trebuie să-i spună ceva.

   - Un om care te urmărește de multă vreme. Nu-l cunoști și n-ai să-l găsești niciodată. Dar nici nu trebuie să-ți faci griji în privința lui. Este foarte bătrân. În privința mea trebuia să-ți faci tu griji.

   Altă pauză lungă. Acum lui Holly a început să-i sângereze un pumn. În cele din urmă, aude întrebarea pe care o aștepta:

   - Ce vrei?

   - O să-ți spun mâine. Ne întâlnim la prânz.

   - Am ceva de făcut...

   - Anulează! îi poruncește femeia care pe vremuri trecea prin viață cu capul plecat și umerii gârboviți. Acum asta-i treaba ta de mâine și nu cred că vrei să nu te ocupi de ea.

   - Unde?

   Holly era pregătită și pentru această întrebare. Și-a făcut temele.

   - În zona cu fast-fooduri de la Monroeville Mall. E la nici 25 de kilometri de redacție, așa că ți-e ușor să ajungi, iar eu am să mă simt în siguranță acolo. Du-te la pizzeria Sbarro, uită-te în jur și ai să mă vezi. Am să port o geacă de piele maro, descheiată, iar pe dedesubt am să am un pulover roz, pe gât. Și în mâini am să țin o felie de pizza și un pahar cu cafea de la Starbucks. Dacă nu ești acolo până la 12 și 5, am să plec și am să-mi vând marfa altundeva.

   - Ești nebună și nu o să te creadă nimeni.

   Nu pare prea sigur de ce spune, dar nici speriat nu pare. Mai degrabă furios.

  - Pe cine încerci să convingi, domnule Ondowsky? Pe mine sau pe tine?

   - Mare figură ești, cucoană! Ți-a mai zis cineva asta?

   - Am un prieten care stă cu ochii pe noi, spune ea.

   Nu-i adevărat, dar Ondowsky n-are de unde să știe.

   - Nu trebuie să-ți faci griji, pentru că nu cunoaște subiectul discuției noastre, dar vrea să fie sigur că nu pățesc nimic, așa că mă urmărește.

   Face o pauză și adaugă:

   - Și pe tine.

   - Ce vrei? o întreabă el din nou.

   - Ai să afli mâine, răspunde Holly și închide telefonul.

   Mai târziu, după ce și-a rezervat biletul de avion spre Pittsburgh pentru dimineața următoare, se întinde pe pat, sperând să poată adormi, dar știind că speră zadarnic.

   Se întreabă - așa cum a mai făcut-o și când a pus la cale planul acesta - dacă este într-adevăr nevoie să se întâlnească cu el. Crede că da. Cred că l-a convins că are probe împotriva lui (cum ar fi spus Bill). Acum trebuie doar să-l privească în ochi și să-i ofere o cale de scăpare. Trebuie să-l convingă de faptul că este dispusă să cadă la învoială. Și ce fel de învoială ar fi aceea?

   Prima idee - complet smintită - care i-a trecut prin minte a fost să-i ceară să o facă și pe ea așa cum este el, să-i sună că vrea să trăiască... poate nu veșnic (ar fi cam exagerat), dar măcat câteva sute de ani. Oare ar crede-o, sau și-ar zice că îl trage pe sfoară? Nu, e mult prea riscant.

   Atunci, să-i ceară bani. Da, bună idee!

   Asta ar crede, pentru că studiază de multă vreme comportamentul oamenilor. Și îl consideră vrednic de tot disprețul. Ondowsky este convins că pentru ființele inferioare, pentru turmele pe care el le împuținează câteodată, totul se reduce la bani.

   Holly reușește să adoarmă la un moment dat, după miezul nopții. Și visează o grotă din Texas. Visează o creatură care avea înfățișare de om până când a lovit-o cu o șosetă plină cu bile de rulment și capul s-a despicat și a căzut pe jos, ca o mască. Pentru că mască era.

   Și Holly țipă în somn.

17 DECEMBRIE 2020

1

   Fiind pe lista de onoare a elevilor din ultima clasă a liceului Houghton, Barbara Robinson are dreptul să se ducă oriunde dorește în timpul orei libere, adică de la 9:00 la 9:50.

   Când clopoțelul anunță sfârșitul cursului de Literatură engleză veche, se duce în sala unde se țin cursurile de Arte, care este pustie la această oră. Își scoate telefonul din buzunar și îl sună pe Jerome.

   După vocea cu care îi răspunde, este aproape sigură că l-a trezit. Of, ce viață bună duc scriitorii! își zice ea.

   Nu pierde vremea cu introducerile.

   - Unde e în dimineața asta, J?

   - Nu știu, îi răspunde el. Am șters aplicația de urmărire.

   - Pe bune?

   - Pe bune.

   - Mă rog... asta e.

   - Acum îmi dai voie să mă culc la loc?

   - Nu, spune ea.

   Barbara e în picioare de la 6:45 și, în fond, ce-ar fi să moară și capra vecinului.

   - E timpul să te scoli și să apuci lumea de coaie.

   - Ia vezi cum vorbești, fato!

   Și gata. I-a închis.

   Barbara stă lângă acuarela oribilă a unui copil (probabil că un lac ar fi trebuit să vadă acolo) și se uită încruntată la telefon. Probabil că Jerome are dreptate și că Holly a plecat la dracu-n praznic să se întâlnească cu un tip pe care l-a cunoscut pe site-ul pentru persoane singure. Nu să se culce cu el - o, nu, nu-i stă în fire - ci să înfiripe o relație cu un alt om, așa cum precis că a sfătuit-o terapeuta.

   Pune-te în locul ei, se îndeamnă Barbara. N-ai vrea să ți se respecte dreptulla o viață privată? Și nu te-ar apuca toate năbădăile dacă ai descoperi că prietenii tăi te spionează?

   Sigur, Holly nu va afla, dar cu ce schimbă asta situația?

   Cu nimic.

   Mai era Barbara îngrijorată în privința lui Holly?

   Da. Însă în viață trebuie să te înveți să trăiești cu anumite griji.

   Își pune telefonul înapoi în buzunar și se hotărăște se să ducă în sala de muzică și se exerseze la chitară până la ora de Literatură americană din secolul al XX-lea.

   La plecare, se întâlnește cu Justin Freilander, elev în clasa a XI-a, care-i membru fondator al clubului de informatică de la liceul Houghton și care - cel puțin, așa se zvonește - e amorezat de ea.

   Barbara îi zâmbește, iar Justin se face imediat roșu la față ca racul fiert, culoare pe care doar puștii albi o pot avea în obraji. Deci zvonurile sunt adevărate. Barbarei îi trece brusc prin cap că întâlnirea aceasta este una providențială.

   Așa că îi spune:

   - Bună, Justin! Crezi că ai putea să mă ajuti cu ceva?

   Și își scoate telefonul din buzunar.

2

   Cât timp Justin Feilander studiază telefonul Barbarei (telefon... of, Doamne, care încă păstrează căldura feselor ei pentru că a stat în buzunarul de la spate al pantalonilor), Holly aterizează pe aeroportul internațional din Pittsburgh.

   După vreo 10 minute, stă la coadă în dreptul ghișeului firmei de închirieri auto Avis. Sigur că ar fi mai ieftin dacă ar lua un Uder, dar este mult mai înțelept să aibă propria mașină.

   Stă cu mașina în parcarea aeroportului, așteptând să treacă timpul (iar am ajuns prea devreme la propria mea înmormânare, își zice ea din nou).

   Își sună mama. Charlotte nu-i răspunde, dar asta nu înseamnă că nu a auzit telefonul; redirecționarea apelurilor la mesageria vocală reprezintă una dintre vechile ei metode de pedeapsă în situațiile în care i se pare că fiica ei a sărit calul. Apoi îl sună pe Pete, care o întreabă iarăși ce face și când se întoarce. Cu gândul la Dan Bell și la nepotul lui extrem de homo, ea îi răspunde că a venit în vizită la niște prieteni din New England și că va fi la birou luni dis-de-dimineață.

   - Păi, așa să faci, îi spune Pete. Că marți ai depoziția aia la tribunal. Și miercuri facem petrecerea de Crăciun la birou. Vreau neapărat să te pup sub vâsc.

   - Câââh! exclamă Holly.

   Însă zâmbește.

   Ajunge la Monroeville Mall la 11:15 și se forțează să mai stea în mașină încă 15 minute, timp în care ba își verifică Fitbit-ul (pulsul i-a trecut de 100), ba se roagă la Dumnezeu, cerându-i să-i dea putere și calm. Și s-o ajute să vorbească cât mai convingător posibil.

   Intră în mall la 11:30 și se plimbă încet pe lângă magazine - Jimmy Jazz, Clutch, Boobaloo - zgâindu-se în vitrine, dar nu ca să admire articolele etalate acolo, ci ca să surprindă reflexia lui Chet Ondowsky, în caz că o urmărește.

  Cu siguranță că pe Chet îl va vedea astăzi. Pentru că, de fapt, celălalt „eu” al lui, acela pe care ea l-a botezat George, este acum cel mai căutat om din America. Holly presupune că ar putea să mai aibă și un al treilea tipar, dar parcă nu-i vine să creadă: doar are deja o față porcină și una vulpească, de ce ar avea nevoie de mai multe?

   La 11:50 se așază la coadă în față la Starbucks ca să-și ia cafea și apoi se duce la Sbarro, după felia de pizza de care nu are niciun chef. Își descheie fermoarul, ca să i se vadă puloverul roz pe gât, după care găsește o masă liberă.

   Sunt destule mese neocupate, cu toate că-i ora prânzului - chiar mai multe decât se aștepta ea, iar această descoperire o face să nu se simtă în largul ei.

   Se face ora 12:00. Un tânăr cu ochelari fițoși de soare și o geacă matlasată (din fermoar îi atârnă vreo două bilete de telescaun, de care el nu are jhabar) încetinește în dreptul ei, de parcă ar dori să intre în vorbă cu ea. Dar apoi își vede de drum.

   Holly respiră ușurată. Nu se pricepe mai deloc să scape elegant de tipii puși pe agățat, și asta din cauză că nu prea a avut motive să o facă până acum.

   La 12:05 începe să creadă că Ondowsky nu vine. Apoi, la 12:07, aude o voce din spate, o voce prietenoasă, o voce de reporter TV cu experiență.

   - Bună. Holly!

   Tresare și aproape își varsă cafeaua.

   Cel care i-a vorbit este tânărul cu ochelari mecheri de soare. În primul moment își spune că există și al treilea tipar, dar tânărul își scoate ochelarii și vede că este Ondowsky, da, chiar el este.

   Are fața ușor mai ascuțită, i-au dispărut ridurile din jurul gurii și ochii îi sunt mai apropiați (aspect deloc telegenic), din el este. Și nu-i tânăr. Da, nu i se vede niciun rid, dar Holly le simte și crede că sunt foarte multe. Este o mască bună, dar, văzută de aproape, seamănă cu o față injectată cu Botox, ori trecută prin mâinile unui chirurg estetician nepriceput.

   Pentru că eu știu, își spune ea. Eu știu ce este.

   - Am considerat că ar fi mai bine să arăt ușor diferit, zice el. Mă recunoaște lumea atunci când sunt Chet. Sigur, reporterii TV nu sunt chiar Tom Cruise, dar...

   Și ridică din umeri cu falsă modestie.

   Acum, când și-a dat jos ochelarii de soare, Holly mai observă și altceva; ochii lui au un luciu ciudat, de parcă s-ar afla sub apă... sau n-ar fi deloc reali. Și oare gura nu arată la fel? Holly își aduce aminte cum se vede un film 3D atunci când îți scoți ochelarii speciali.

   - Ai băgat de seamă, nu?

   Vocea este tot plăcută și prietenoasă. Se potrivește bine cu zâmbetul firav care-i încrețește colțurile buzelor.

   - Cei mai mulți nu văd. Este tranziția. O să dispară în 5 minute, maxim 10. Am venit direct de la redacție. Mi-ai făcut probleme, Holly.

   Acum își dă seama că aude și pauza minusculă pe care o face atunci când își lipește limba de cerul gurii ca să nu sâsâie.

   - Mă gândesc la un cântec country mai vechi al lui Travis Tritt.

   Holly vorbește pe un ton destul de calm, destul de echilibrat, însă nu-și poate desprinde privirea de la ochii lui, unde albul ochiului pare a se contopi cu irisul, iar irisul pare a se contopi cu pupila. Deocamdată sunt ca niște țări cu granițe instabile.

   - Se cheamă „Ia o fisă, sună pe cineva căruia să-i peste”.

   Acum el zâmbește mai larg, buzele par să i se întindă prea mult... și, poc! Nu-i dispare tremurul mic din ochi, dar gura și-a recăpătat conturul ferm. Privește spre stânga ei, unde un domn bătrân în hanorac și cu o șapcă din stofă pe cap, citește o revistă.

   - Acela e prietenul tău? Sau femeia din cealaltă parte care se uită de cam prea multă vreme în vitrina de la Forever 21?

   - Poate amândoi, spune Holly.

   A început confruntarea și se simte bine. Mă rog, aproape bine; o tulbură ochii aceia și o fac să se simtă derutată. Va căpăta o migrenă dacă se uită prea mult în ei, însă tipul - creatura - ar considera drept o dovadă de slăbiciune dacă și-ar feri privirea. Și ar avea dreptate.

   - Tu mă cunoști, dar eu nu-ți știu decât numele mic. Care-i celălalt?

   - Gibney. Holly Gibney.

   - Și ce anume dorești de la mine, Holly Gibney?

   - Trei sute de mii de dolari.

   - Deci, despre șantaj este vorba, spune el, clătinând din cap de parcă răspunsul ei l-ar fi dezamăgit. Știi ce este șantajul, Holly?

   Ea își amintește de unul dintre aforismele regretatului Bill Hodges: „Tu nu trebuie să răspunzi la întrebările infractorului; infractorul trecuie să răspundă la întrebările tale.”

   Așa că stă cu mâinile strânse lângă felia de pizza de care nu avea poftă și îl așteaptă să continue.

   - Șantajul este un fel de închiriere, spune el. Dar nu genul acela de închiriere cu opțiune de cumpărare, escrocherie pe care acel Chet care stă de pază o cunoaște foarte bine. Hai să presupunem că aș avea 300 000 de dolari - să presupunem doar, de dragul discuției, pentru că nu am atâția bani. Este o mare diferență între câștigurile unui reporter și ale unui actor. Deci, hai să zicem că i-aș avea.

   - Și hai să mai zicem că ești în lumea asta de foarte, foarte mult timp, intervine Holly, și ai putut să pui o grămadă de bani deoparte. Hai să presupunem că astfel îți finanțezi...

   Ce anume?

   - ... astfel îți finanțezi stilul de viață. Și îți creezi identitățile. Cu acte false și tot restul.

   El zâmbește. Fermecător zâmbet are acum.

   - Bine, Holly Gibney, hai să presupunem că așa ar fi. Însă eu rămân la chestiunea de bază: șantajul este un fel de închiriere. După ce ai să cheltuiești cele 300 000, ai să te întorci cu toate pozele alea aranjate în Photoshop și cu amprentele vocale modificate electronic și ai să mă ameninți din nou că mă dai în vileag.

    Holly este pregătită pentru acest răspuns. Nu are nevoie să-i spună Bill că nu există o minciună mai bună decât cea care conține o mare parte din adevăr.

   - Ba nu, spune ea. Nu vreau decât 300 000, doar de atâta am nevoie.

   Face o pauză, apoi adaugă:

   - Deși ar mai fi ceva.

   - Oare ce?

   Tonul afabil de om de televiziune a căpătat inflexiuni sarcastice.

   - Deocamdată să rămânem la chestiunea banilor. Unchiul meu a fost diagnosticat de curând cu Alzheimer. Acum se află într-un cămin pentru persoane în vârstă, specializat în tratarea unor asemenea afecțiuni. Dar prețul este extrem de mare și, oricum, nu asta-i problema, pentru că lui nu-i place deloc acolo, nu a reușit să se acomodeze, este foarte tulburat și mama vrea să-l aducă înapoi acasă. Numai că nu este capabilă să aibă grijă de el. Crede că poate, dar se înșală. Nici ea nu mai e tânără și are probleme de sănătate, iar casa ar trebui să fie amenajată în așa fel încât să poată locui în ea o persoană invalidă.

   Se gândește la casa lui Dan Bell.

   - În primul rând, cu rampe, cu un scaun-lift pentru scară, un pat cu mânere de care să se țină ca să se poată urca pe el. Însă astea sunt chestiuni mărunte. Vreau să-i angajez o infirmieră care să aibă grijă de el 24 de ore din 24, plus o asistentă medicală pe perioada zilei.

   - Ți-ai făcut niște planuri foarte costisitoare, Holly Gibney. Probabil că-l iubești mult de tot pe bătrânelul ăla.

   - Da, îl iubesc, răspunde Holly.

   Și este purul adevăr, chiar dacă unchiul Henry le dă atât de multe bătăi de cap. Dragostea este un dar; dragostea este totodată și un lanț cu cătușe la capete.

   - Are o stare foarte proastă de sănătate. Principala problemă ar fi insuficiența cardiacă congestivă.

   Tot de la Dan Bell se inspiră și acum.

   - Stă îîntr-un scaun cu rotile și are mască de oxigen. Ar mai putea să trăiască 2 ani. Posibil chiar 3. Am făcut toate calculele și am ajuns la concluzia că 300 000 de dolari ar ajunge pentru 5 ani.

   - Dar dacă o să trăiască 6, ai să te întorci să-mi mai ceri și alții.

   Holly își aduce brusc aminte de micuțul Frank Peterson, ucis în Flint City de celălalt străin. Ucis în cel mai îngrozitor și dureros mod cu putință. Și o apucă furia față de Ondowsky, cu tonul ăla prețios al unui reporter TV și cu zâmbetul sarcastic. Nu-i decât un rahat. Dar rahat e un cuvânt mult prea blând. Se apropie de el, privindu-l țintă în ochii ciudați (care, slavă Domnului au început să-și recapete conturul).

   - Ascultă la mine, asasin mizerabil de copii! Nu vreau să-ți cer mai mulți bani. N-am vrut să ți-i cer nici pe ăștia. Nu vreau să te mai văd niciodată. Nici nu-mi vine să cred că o să te las să scapi atât de ușor, dar, vezi, s-ar putea să mă răzgândesc dacă nu-ți ștergi zâmbetul ăla împuțit de pe mutră.

   Ondowsky tresare puternic, de parcă tocmai ar fi fost pălmuit. Iar zâmbetul îi dispare.
   Oare i-a mai vorbit vreodată cineva în felul ăsta? Poate, dar demult de tot. Că doar acum este o personalitate de televiziune extrem de respectată! Încruntă din sprâncene (acum vede Holly că sunt foarte subțiri și fine, de parcă nu i-ar crește păr în zona aceea).

   - Nu poți să...

   - Taci din gură și cască urechile! șoptește ea pe un ton poruncitor.

   Se apropie și mai mult de el. Nu numai că a intrat în spațiul lui personal, dar pare să-l amenințe.

   - Mă asculți? Fă bine și ascultă cu atenție ce îți spun, dacă nu vrei să contramandez tot și să plec de aici. N-o să primesc 300 000 de la „Inside View”, dar sunt sigură că 50 tot o să-mi dea și ăsta ar fi un început.

   - Te ascult.

   Ascult - cu o pauză pe a doua silabă O pauză ceva mai lungă. Pentru că este supărat, bănuiește Holly. Foarte bine. Nervos și-l dorește ea.

   - Trei sute de mii de dolari. Cash. Bancnote de câte 50 și 100. Îi pui într-o cutie ca aceea pe care ai dus-o la gimnaziul Macready, dar nu mai trebuie să-ți bați capul cu abțipildurile de Crăciun și cu uniforma falsă. Mi-aduci cutia asta cu banii în ea la birou, sâmbătă seara, la ora 6. Înseamnă că ai ziua de azi și cea de mâine ca să strângi toată suma. Să vii la ora stabilită, să nu întârzii cum ai făcut astăzi. Dacă întârzii, te-ai nenorocit. Nu uita că sunt în stare să fac totul public. Îmi provoci scârbă.

   Tot un adevăr. Și crede că, dacă s-ar uita acum la Fitbit, ar vedea că are pulsul în jur de 170.

   - De dragul conversației, poți să-mi spui unde anume este biroul tău? Și cu ce te ocupi acolo?

   Răspunsurile i-ar putea semna condamnarea la moarte în caz că dă greș. Holly știe bine asta, însă este prea târziu ca să mai dea înapoi.

   - Blocul Frederick.

   Apoi îi spune și numele orașului.

   - Sâmbătă la 6. Pentru că-i înainte de Crăciun, n-o să ne deranjeze nimeni. Etajul patru. „Ce-am găsit al meu să fie”.

   - „Ce-am găsit...”? Ce-i asta? O agenție de recuperatori?

   Strâmbă din nas ca în fața unui miros neplăcut.

   - Ne ocupăm și de recuperări, recunoaște Holly. Dar mai facem și altele. Suntem o agenție de detectivi.

   - Dumnezeule mare, tu chiar ești detectiv particular? Pe bune?

   Și-a recăpătat o bună parte din sângele-rece de mai devreme, așa că este în stare să se lovească ușor în piept în locul unde ar trebui să-i fie inima (dacă are așa ceva, Holly e convinsă că-i una neagră).

   Nu are deloc intenția să intre într-o asemenea discuție.

   - Ora 6, etajul patru. Trei sute de mii. Bancnote de 50 și 100. Într-o cutie. Intră pe ușa de serviciu. Sună-mă când ajungi și îți trimit un mesaj cu codul de acces.

   - Sunt camere de supraveghere?

   Întrebarea n-o surprinde deloc pe Holly. Doar tipul este reporter TV. Aparatele de filmat sunt viața lui.

   - Este una, dar acum e stricată. De la viscolul de la începutul lunii. Încă n-au reparat-o.

   Își dă seama că el nu o crede, dar acesta e adevărul. Al Jordan, administratorul blocului, este un puturos care ar fi trebuit să fie dat afară de mult timp. Și nu-i vorba doar de camera de supraveghere de la intrarea de serviciu; dacă n-ar fi fost Jerome, oamenii care aveau birouri la etajul șapte s-ar fi târât și acum pe scări până acolo.

   - La intrare este un detector de metale, iar ăsta funcționează. Este instalat în pereți, așa că n-ai cum să-l ocolești. O să știu dacă vii mai devreme. O să știu dacă ai o armă la tine. Ești atent la ce-ți spun?

   - Da.

   Nu mai zâmbește. Iar Holly nu are nevoie de telepatie ca să știe că tipul crede despre ea că e o băgăreață enervanță. Nu o deranjeanză deloc.

   - Ia liftul. O să-l aud, pentru că face mult zgomot. Am să te aștept pe coridor. Acolo o să facem schimbul. Tot ce am împotriva ta se află pe un stick de memorie.

   - Și cum anume se va desfășura schimbul?

   - Nu contează asta acum. Fii sigur că se va desfășura așa cum trebuie și amândoi vom fi mulțumiți.

   - Și eu ar trebui să te cred pe cuvânt?

   Altă întrebare la care n-are intenția să răspundă.

   - Haide să vorbim despre celălalt lucru pe care îl vreau de la tine.

   Aici e aici. Ori vor ajunge la o înțelegere... ori nu.

   - Despre ce-i vorba?

   Acum tonul lui este aproape aspru.

   - Bătrânul care te-a descoperit...

   - Cum? Cum a făcut-o?

   - Nici asta nu contează. Chestia e că te urmărește de ani. De zeci de ani.

   Se uită cu atenție la expresia de pe chipul lui și este extrem de mulțumită de ce vede: un șoc teribil.

   - Te-a lăsat în pace pentru că și-a imaginat că ești ca o hienă. Sau ca o cioară. O jivină care se hrănește cu mortăciuni. Deloc simpatică, dar parte a... nu știu... a unui ecosistem. Însă, la un moment dat, ai ajuns la concluzia că nu-ți este suficient, nu? Și ți-ai zis: de ce să stau să aștept să se petreacă cine știe ce tragedie, cine știe ce măcel, când pot să-l provoc eu singur. Dacă vrei ca un lucru să fie bine făcut, trebuie să-l faci cu mâna ta, corect?

   Ondowsky nu spune absolut nimic. Doar se uită lung la ea și, chiar dacă acum are ochi normali, privirea este înfiorătoare. Da, aceasta este condamnarea ei la moarte. Și nu se mulțumește doar să o semneze. O scrie ea însăși.

   - Ai mai făcut asta și înainte?

   O pauză foarte lungă. Tocmai când Holly își spune că nu o să primească niciun răspuns - un răspuns clar - el îi zice:

   - Nu. Dar mi-a fost foame.

   Și zâmbește. Și ei îi vine să urle de groază.

   - Îmi pari speriată, Holly Gibney.

   - Sunt. Dar sunt și foarte hotărâtă.

   Și din nou face un pas în față, invadându-i spațiul personal. Acesta este unul dintre cele mai dificile lucruri pe care le-a făcut ea vreodată.

   - Deci, ce mai vreau eu de la tine. De data asta te las în pace, dar să n-o mai faci niciodată. Pentru că, dacă ai s-o mai faci, am să știu.

   - Și? Ce-ai să faci? Ai să vii după mine?

   Acum este rândul lui Holly să nu răspundă.

   - În realitate, câte copii după materialele astea ai, Holly Gibney?

.........................................