Sanatoriul, Sarah Pearse

 .........................................................

7.

      Își întoarce capul în cealată parte. Și atunci îl vede: un colț alb, abia vizibil, ieșind pe jumătate de sub carcasa metalică ce înconjoară generatorul.

   Se întinde după colțul de hârtie, încearcă să-l tragă spre ea. Nu se mișcă.

   Schimbă tactica, prinde colțul între degetul mare și cel arătător, trage. De data asta iese ușor. Se uită: un plic doldora.

   - Ai găsit ceva?

   - Un plic, răspunde Elin, ridicându-se.

   Îl desface cu mâini tremurătoare, scoate un teanc gros de hârtii A4 îndoite la mijloc.

   Cercetează prima foaie și scoate un sunet de uimire. Recunoaște cuvintele, fonturile.

   Gotterdorf Klinik.

   - E un dosar medical. Cum erau cele de pe stickul de memorie al lui Laure.

   Cu o mare diferență totuși - ăsta nu-i cenzurat. Examinează pagina, începând cu numele din partea de sus: Anna Massen.

   Massen: ăsta-i numele de familie a lui Margot, nu? Elin observă apoi numărul de sub nume: 87534. Simte că i se taie respirația. Nu poate fi o coincidență!

   Se uită mai jos, dar nu reușește să înțeleagă. Textul e în germană și îi depășește cunoștințele - e vocabular medical.

   Se uită la următoarea pagină.

   - Mai sunt, murmură ea, apoi se oprește.

   Ceva a căzut pe podea. Fotografii alb-negru.

   Se apleacă, le strânge, le ridică.

   Are un șoc când vede prima imagine. Cinci femei întinse una lângă alta pe niște mese de operație. O pânză e înfășurată larg peste picioare, dar a fost trasă neglijent într-o parte, de parcă a fost îndepărtată în grabă pentru fotograf.

   Așa încât să poată fotografia opera.

   Nu c-ai putea-o numi așa, se gândește Elin și-și simte fierea în gât.

   Corpurile lor sunt mutilate, stomacurile despicate, carnea e dată la o parte cu un fel de instrument metalic pentru a scoate la iveală organele.

   Elin își mută privirea spre capetele lor. Pare că o parte din craniu a fost îndepărtată, materia cenușie fiind clar vizibilă.

   Vocea din mintea ei îi strigă: Nu te uita. Nu te uita.

   Dar trebuie.

   Un fior îi străbate întreg corpul când vede următoarea imagine: trei oameni stau în spatele femeilor, îmbrăcați în halate chirurgicale. Toți poartă măști. Măștile le ascund fețele,, dar ea e sigură că sunt bărbați. Talia lor, statura, poziția țeapănă, cu picioarele depărtate.

   Poartă aceleași măști grotești, de cauciuc, care fuseseră prinse de fețele lui Adele și Laure.

   Aceeași mască purtată de ucigaș.

   Elin simte încă un val de repulsie în timp ce trage concluzia: singurul motiv logic pentru care doctorii purtau măști era acela de a-și ascunde identitatea. Nu voiau ca lumea să știe cine erau, pentru că făceau ceva greșit. Arată cu siguranță ca fiind ceva greșit. Nu pare deloc a fi o procedură medicală, ci mai degrabă scena unei crime. Ceva inuman. Barbar.

   Degetele i se strâng pe fotografie și, încă o dată, trebuie să se forțeze să o privească, descoperind un nou detaliu.

   E ceva și în jurul încheieturii. E greu de spus din ce material e făcută, fiindcă imaginea nu e color, dar e în mod clar o brățară. Seamănă cu brățările de cupru găsite în casetele de sticlă.

   - Asta e, spune Elin, încă procesând informațiile și semnificația lor. Despre asta a fost vorba.

   Fața lui Isaac e schimonosită de scârbă.

   - Ce făceau mai exact acolo?

   - Nu știu, spune ea. Dar orice-ar fi fost, nu pare a fi legal.

   După ce-i dă fotografia lui Isaac, Elin o ridică pe următoarea. Înfățișeaă un petic de iarbă și ceea ce pare a fi un mormânt singuratic, cu pământul răscolit recent, fără piatră funerară sau alt semn.

   Când trece la următoarea, își duce mâna la gură. Deși nu-i atât de explicită, imaginea e la fel de tulburătoare. Înfățișează o femeie întinsă pe o masă de operație, cu doi saci de nisip prinși strâns de piept. Greutatea sacilor i-a făcut pieptul să se prăbușească, să se îndoaie. Ochii femeii sunt închiși.

   Elin nu-și dă seama dacă-i vie sau nu. Se îndoiește: pare imposibil să poată respira. Greutatea sacilor ar fi făcut imposibil ca plămânii să se umple cu aer. Și din nou, trei bărbați cu măști stau în spatele ei.

   Rigiditatea lor, măștile... sunt înspăimântătoare.

   Cu degete tremurătoare, ia următoarea fotografie. Imaginea înfățișează două femei, la fel, întinse pe mesele de operație. Cearșafurile sunt trase până sus peste corpurile lor, dar se pot vedea incizii lungi la nivelul gâturilor.

   Elin se uită fix, cutremurându-se când vede mai bine scena.

   Face în minte legătura: sacii de nisip, inciziile în gât - acestea au fost metodele prin care au fost omorâte Adele și Laure.

   Teoria ei e corectă - felul în care au fost omorâte, semnătura... ucigașul încearcă să spună ceva.

   Margot reconstituie ce s-a întâmplat în aceste imagini. Orice mic detaliu, de la metodele crimelor la măști, brățări...

   Se întoarce spre Isaac și dă să spună ceva, dar vede că el încă se uită atent la prima fotografie.

   - Ce e?

   - Uită-te la asta. E ceva scris pe spate, spune și-i întinde fotografia.

   Are dreptate. E ceva scris cu creionul, o caligrafie de modă veche, elaborată, cum nu mai întâlnești acum: Sanatorium du Plumachit, 1927.

   - Asta a fost făcută aici, în hotel. Toate astea... 

   Vocea i se frânge, are gura uscată.

   - Au fost făcute aici.

   Îi vine o idee - răscolește prin poze, până o găsește pe cea cu mormântul. O apropie de ochi și cercetează fundalul. Deși nu-i zăpadă așternută pe pământ ca acum, recunoaște pâlcul de brazi care se întinde în sus, zărește muntele înalt de deasupra.

   - Asta a fost făcută lângă sanatoriu, nu-i așa? Femeile astea au fost îngropate în apropiere.

   - Așa se pare. Morminte nemarcate.

   Elin găsește prima fotografie, o întoarce, privirea ei concentrându-se de data asta pe partea de jos.

   Sub numele sanatoriului sunt 5 seturi de numere, scrise unele sub altele. Fiecare set e alcătuit din 5 cifre așezate în șir. Face legătura în minte: cinci femei. Cinci seturi de numere.

   Își trece degetul peste numărul de sus: 87534. Încet, își dă seama: e același număr pe care-l descoperise în dosarul medical de pe stickul de memorie al lui Laure și pe una dintre brățările găsite lângă corpul lui Adele... corespunde perfect.

   Una dintre aceste femei e ruda lui Margot.

   Elin se uită către Isaac.

   - Corespund cu dosarele medicale. Numerele de pe spatele fotografiilor sunt numerele pacienților.

   - Așadar, numerele de pe brățări se referă fiecare la câte un pacient?

   - Da. Sunt destul de sigură acum, văzând fotografiile, că una dintre aceste femei a fost o rudă a lui Margot.

   - Dar dosarele sunt de la o clinică de psihiatrie din Germania. Cum au ajuns aici?

   - Nu știu. Avem nevoie de cineva să le traducă, dar bănuiala mea e că au fost transferate aici din motive psihiatrice.

   Cu cât se uită mai mult, cu atât mai sinistre i se par imaginile.

   Câteva detalii o neliniștesc: felul în care stau înșirați bărbații mascați în spatele femeilor. E un dezechilibru de putere implict în posturile, în pozițiile lor - femeile stau întinse, vulnerabile, chirurgii cu măști stau deasupra lor, deținând controlul.

   O amenințare.

   Apoi mormântul - faptul că nu era nicio piatră funerară, niciun semn de solemnitate.

   A fost făcută în secret?

   Elin își dă părul în spate.

   - Despre asta a fost vorba, Isaac. Despre răzbunare. Margot a pus mâna într-un fel pe dosare și pe fotografii, și acum se răzbună.

   Expresia lui se schimbă, trăsăturile i se încordează.

   - Dacă ai dreptate, spune și arată spre cei mascați, și ea reproduce scenele din fotografii, sunt 5 persoane în asta, Elin. Dacă-l pui la socoteală pe Daniel, adaugă ridicând fotografia, a omorât 3 până acum, iar asta înseamnă...

   - Că mai rămân două persoane, încheie Elin.

   - Dar ce nu înțeleg, începe Isaac după o clipă de tăcere, e de ce i-a ales. Pe Adele, Laure... Daniel. Ce s-a întâmplat în pozele astea s-a petrecut de mult, cu ani în urmă. E îngrozitor, traumatizant, dar trebuie să fie și ceva ce s-a întâmplat mai recent, altfel nu-și alegea victimele acum.

   - Așa e, dar e imposibil de spus până când nu vom ști mai multe.

   - Și atunci ce urmează? întreabă Isaac, uitându-se spre plicul din mâna ei. Avem informația asta, dar nu ne spune unde se află Margot sau ce plănuiește.

   - Ai dreptate, încuviințeaz ea și atunci observă ceva pe marginea plicului - un mic fulg întunecat.

   Oja de unghii a lui Margot.

   Pe neașteptate, detaliul scoate ceva la iveală din subconștientul ei. O imagine: fulgi de ojă împrăștiați pe birou. Margot dă să-i măture cu mâna, și odată cu ei cade și o geantă, conținutul vărsându-i-se pe podea.

   Gândul care până acum a fost lipsit de formă, ambiguu, prinde contur. Ceva ce mintea ei conștientă n-a înregistrat atunci, dar subconștientul da.

   Teama îi roade stomacul.

   - Trebuie să-i găsim pe frații Caron. Isaac, cred că știu unde ar putea să fie Margot. Cred c-a fost în hotel în tot timpul ăsta.

80

   - În camera cu arhiva? întreabă Lucas disprețuitor, împingându-și ceașca de cafea pe birou. Nu-i nimic acolo.

   Elin simte că e un munte de tensiune: are umerii încordați, bărbia ieșită în afară.

   Nu-l deranjează că l-am trezit din somn, ci faptul că nu i-am respectat instrucțiunile. Că mi-am continuat investigația.

   - Ești sigur? Nu mai sunt și alte uși? Nu există niciun alt mod de a ieși din cameră?

   - Nu.

   Vocea lui Lucas e tăioasă. Lasă în jos capacul laptopului și se uită în ochii ei cu un aer sfidător.

   - Ce te face să crezi c-a fost aici?

   - Intuiția.

   - Vrei să te pui în pericol doar în baza unei intuiții? întreabă Lucas cu un rictus al gurii, schimbând o privire cu Cecile. Poliția ar putea ajunge azi. S-a anunțat că vremea o să se îmbunătățească. Aș prefera să așteptăm, cum am fost sfătuiți.

   Nu menționează nimic despre faptul că știe acum de jobul ei, de minciuna ei, dar nici nu-i nevoie: informația stă suspendată, atârnând greu între ei.

   - Ar putea fi o problemă dacă așteptăm, spune Elin cu tact, pe un ton egal, fără emoție. Mă tem că Margot a luat-o razna. Ce i-a făcut lui Will a fost neplănuit, spontan. Sunt toate șansele să facă la fel din nou. Odată ce va afla că poliția e aici, situația poate să escaladeze rapid.

   Sfârșitul propoziției e acoperit de vuietul vântului.

   Elin simte cum îi vibrează mobilul în buzunar. Îl scoate, vede că Isaac e cel care o sună. Îl pune la loc - o să-l sune ea.

   - Chiar crezi că Margot e capabilă de așa ceva? o întreabă Cecile.

   Elin lasă plicul jos, cu mâini ușor tremurătoare.

   Asta aștepta - reacția lor la imagine.

   - Cred că-i capabilă, spune Elin domol. Din cauza asta... adaugă și scoate prima poză punând-o pe birou. Ăsta-i motivul lui Margot. Nu mă pot gândi la unul mai puternic.

   Cecile se dă înapoi, își duce o mână la gură. Lucas e mai greu de citit, expresia lui rămâne neschimbată.

   - Ce-i asta? întreabă și-și trece o mână peste falcă, frecându-și barba.

   - Fotografia asta a fost făcută aici. Credem că una dintre femei e rudă cu Margot, adaugă Elin și întoarce fotografia. Unul dintre numerele de pe spate corespunde cu numărul pacientului din dosarul medical găsit în același plic, precum și cu numărul de pe una dintre brățări.

   - Dar ce le făceau acestor femei? întreabă Cecile și se uită spre fotografie cu ochi sticloși. Nu arată ca o operație normală.

   - Nu cred că e. Femeile astea veneau de la o clinică psihiatrică din Germania. Nu-i niciun motiv medical justificat, din câte știu, ca ele să fi fost transferate aici, la un sanatoriu pentru tuberculoși, continuă ea și, căutând în plic, scoate dosarul medical al rudei lui Margot. O să aflăm mai multe de aici. N-am înțeles tot.

   - Pot să traduc eu, spune Cecile și, după ce citește în tăcere, adaugă: aici scrie c-a fost internată în clinică pentru o serie de probleme de natură psihiatrică după ce a născut al patrulea copil. Doctorul de familie a trimis-o acolo după ce s-a sfătuit cu soțul ei. Sunt detaliate apoi medicația și tratamentele, continuă și se încruntă. Dar nu se menționează nimic despre un transfer aici.

   - Nu cred că s-ar fi consemnat asta. Cred că a fost făcut în secret. Neoficial, spune Elin și întoarce fotografia. E scris destul de clar. Sanatorium du Plumachit.

   Ia din nou plicul și scoate fotografia cu mormântul și o întinde spre ei.

   - Am găsit și asta printre imagini. Cred c-a fost făcută aici. Lângă hotel.

   - Un mormânt... spune Cecile încet. Crezi că femeile astea au fost îngropate aici?

   Elin încuviințează:

   - Nu știai că s-a întâmplat așa ceva aici?

   - Nu, răspunde Cecile, întunecându-se la față. Nu există nimic în arhive despre asta.

   - Lucas? întreabă Elin, așteptând reacția lui - orice semn care să-l trădeze, să-l dea de gol. Nu știai nimic despre morminte când ați făcut proiectul clădirii?

   Îndepărtându-se de imagine, Lucas dă din cap în semn de negare. Elin își dă seama că e ceva ciudat în reacția lui, expresia lui pare prea neutră, prea detașată.

   Concentrându-se asupra lui, cu mintea la turație maximă, ratează cuvintele pe care le spune Cecile.

   - Poftim?

   - Spuneam că s-a întâmplat de mult, repetă Cecile, încruntându-se. Ce legătură are cu Adele și Laure? Cu Daniel? De ce să-i omoare?

   - Nu știu, recunoaște Elin. Numai Margot ne poate spune.

   Privirea lui Cecile e încă ațintită spre fotografie.

   - Din ce văd aici, cred că ai dreptate. Dacă toate astea sunt din cauza a ce s-a întâmplat în pozele astea, cine știe ce-o să facă mai departe? Cred c-ar trebui să încerci s-o găsești. S-o înfrunți.

   Lucas pare încurcat:

   - Nu știu...

   Elin se uită în ochii lui.

   - Asta ar putea fi singura noastră șansă de ofensivă, să o prindem cu garda jos. Până acum, a fost mereu cu un pas înainte. Dacă ne mișcăm acum, am avea avantajul surprizei.

   Lucas încuviințează și se întoarce spre Cecile:

   - Poți să mergi în sala de mese să supraveghezi acolo cât își ia lumea micul dejun? Eu o să merg cu Elin.

   - Să...

   Elin se oprește, simțind din nou că telefonul îi vibrează în buzunar. Îl scoate. Isaac o sună iar.

   - Trebuie să răspund, spune și merge în colțul camerei. Alo?

   - Unde-ai fost? N-ai răspuns la telefon.

   - Le arătam lui Lucas și lui Cecile pozele.

   - Elin, trebuie să răspunzi. Știi asta.

   Elin dă să-i răspundă, apoi își dă seama de tonul lui mohorât.

   - Ce s-a întâmplat?

   O clipă de liniște.

   - Isaac? E vorba de Will?

   - Teniunea lui...

   Propoziția se frânge, ca și cum Isaac s-ar lupta să-și găsească acum cuvintele. Elin simte că i se face rău dintr-odată, că e cuprinsă de fierbințeală.

   - A scăzut un pic. Sara nu-i sigură dacă e vorba de o infecție sau de o hemoragie internă. Spune că e puțin probabil, având în vedere locul rănii, dar crede că trebuie să-l ducem la spital.

   Elin simte o presiune în cap, ca și cum ar fi strâns într-o menghină.

   Nu se poate întâmpla așa ceva. Nu poate să lase asta să se întâmple. Nu din nou.

   - Cum? Suntem blocați aici.

   Elin e conștientă că vocea-i pare scăpată de sub control. Dezlănțuită.

   - Nu e nicio cale de a pleca de-aici.

   Lucas se uită la ea.

   - Știu. Voiam doar să-ți transmit ce-a zis.

   Elin își dă seama că el se străduiește să rămână calm. Nu știe ce să facă însă cu această informație, cum să reacționeze el însuși, cu atât mai puțin nu are habar ce să-i spună ei.

   - O să vin sus. Să-l văd înainte să plec cu Lucas.

   - În regulă.

   Elin îi explică situația lui Lucas, apoi iese din birou. Își simte inima bubuind.

   Nu poate să mai piardă oameni pe care-i iubește.

81

   Închizând ușa de la camera lor în urma ei, Elin simte cum i se umplu ochii de lacrimi, lacrimi pe care reușise să și le oprească anevoie cât a stat lângă Will.

   Will părea într-o stare mai rea. Mai fragil. Respirația îi părea greoaie, ca și cum făcea un efort herculean să-și mențină chiar și funcțiile de bază.

   În ciuda faptului că Sara o asigurase că tensiunea îi revenise la normal, că lucrurile erau sub control, mintea ei continua să deruleze scenariile cele mai negre.

   Dacă îi scade iar tensiunea? Dacă Sara nu-i spune tot adevărul, fiindcă știe că nu poate să facă nimic până nu vin ajutoare?

   Dar știe că nu poate lăsa teama s-o domine. Dacă face asta, nu doar viața lui Will e în joc, ci viețile tuturor.

   Înaintând repede pe coridor, își șterge lacrimile.

   Lucas o așteaptă în fața camerei care adăpostește arhiva.

   - Cum e Will? o întreabă, părând sincer îngrijorat în timp ce deschide ușa.

   - Tensiunea lui... a scăzut dintr-odată, dar a revenit la normal când am plecat. Sara crede că poate fi începutul unei infecții. Are nevoie de antibiotice.

   Elin se oprește, simte un junghi de vinovăție: oare e în regulă să-l lase pe Will singur?

   Lucas o privește apăsător.

   - Uite ce e, îi spune cu o voce mai blândă, pot să fac singur asta, dacă vrei să mergi să stai cu el.

   - Nu, trebuie să fac asta, spune Elin și intră în cameră.

   Nu doar pentru că vrea să se asigure că Margot n-o să mai rănească pe altcineva, dar și pentru că acum e ceva profund personal. Margot le-a făcut rău lui Will și lui Laure. Trebuie să fie oprită.

   - Asta e, spune și se lasă pe vine în mijlocul camerei trecându-și degetele peste mocheta de protecție de plastic.

   Ochii i se fixează pe găurile în formă de diamant din mochetă, pe mica bucată de metal care le ține îndepărtate, stelele argintii care o împodobesc fiind clar vizibile.

   - Ce e? întreabă Lucas și îngenunchează lângă ea.

   - O clamă de prins părul. E a lui Margot. Când am fost aici am văzut-o pe podea. N-am făcut legătura până când nu am văzut restul de ojă de pe plic. Mi-a amintit de ceva... mi-am amintit cum își râcâia unghiile deasupra biroului. Când a măturat fulgii de ojă, a dărâmat geanta. Câteva clame au căzut pe podea...

   Vede și altceva: câiva fulgi de ojă întunecată între găurile din mochetă. Își umezește degetul și-l pune într-una dintre găuri. Mai mulți fulgi se lipesc de degetul ei. Elin se uită cu atenția, analizând în minte imaginea.

   - Ce-i asta?

   - Ojă, răspunde ea; dacă mai avea îndoieli, acum se risipiseră toate. Margot a fost aici. Recent.

   Se uită mai de aproape. Câțiva fulgi de ojă mai mari pot fi văzuți clar în găurile mochetei. Dacă doar și-ar fi râcâit unghiile, fulgii de ojă s-ar fi răspândit pe o porțiune mai mare și, de asemenea, peste mochetă. N-ar fi ajuns dedesubt. Ceva a făcut oja să zboare.

   - Podeaua asta nu-i cea originală, nu?

   Lucas se ridică în picioare.

   - Nu. Pardoseala originală era de nefolosit. Aceasta urma să fie folosită temporar, dar apoi planurile pentru cameră s-au schimbat, așa că am lăsat-o așa.

   Elin cercetează în continuare mocheta. Și atunci observă: o linie subțire care-i crestează suprafața. O urmărește cu privirea: linia desenează un pătrat mare, cu latura de aproximativ 1 metru.

   Elin își trece mâna peste linie, simte cum îi gâdilă buricele degetelor.

   Nu poate fi o coincidență.

   - Ce e? spune Lucas, privind-o întrebător.

   - Încă nu știu. Lasă-mă o clipă.

   Își scoate briceagul din buzunar, se apleacă, înfige capătul lamei în colțul liniei crestate. Apasă tare în jos până când colțul mochetei se ridică.

   Trăgând de margine, ridică secțiunea, răsucind-o în exterior. Sub mocheta de plastic e un strat subțire de linoleum. Nimic ieșit din comun, cu excepția faptului că și pe acesta sunt împrăștiați fulgi de ojă. Și are la rândul lui un marcaj identic: un pătrat mare, având aceeași dimensiune precum pătratul de pe mocheta de cauciuc.

   Elin își simte pulsul neregulat. E pe cale să descopere ceva.

   Înfige briceagul în linia crestată din linoleum și îndepărtează porțiunea pătrată. Se desprinde repede, ușor, ca și cum cineva ar mai fi făcut asta înainte. Când a terminat, se oprește și se uită cu ochii mari.

   Sub linoleum nu e podeaua de ciment la care te-ai aștepta, e ceva cu totul diferit. O ușă de lemn, cu două mânere metalice deasupra. Suprafața e acoperită cu un strat gros de praf, dar Elin vede și aici fulgii de ojă întunecată.

   Margot a fost aici. A deschis de mai multe ori ușa, după ce a dat la o parte mocheta de deasupra, făcând oja să sară.

   Elin își ridică privirea spre Lucas.

   - Știi ce e asta?

   - Nu, răspunde el, fără ezitare. N-am mai văzut-o până acum.

   - Nici în timpul construcției?

   - Nu. Când am început lucrările de renovare, pardoseala din linoleum era peste tot. Era veche, slinoasă. Neregulată. Le-am spus constructorilor s-o acopere cu mocheta de plastic până decidem ce facem cu ea, spune uitându-se spre ușă. Crezi că pe aici...

   - E posibil, spune Elin. Dacă într-adevăr e o cameră dedesubt, ar fi locul ideal să ții pe cineva. Acces ușor către hotel, și în același timp un refugiu perfect.

   Elin apucă strâns mânerele și trage ușa în sus spre ea. Cedează ușor și spre ei se ridică o boare de aer stătut, mucegăit.

   Se apleacă în față și se uită prin deschizătură. O beznă adâncă. Nu vede nimic.

   Scoate o lanternă din geantă și o aprinde. Raza dezvăluie câteva trepte săpate grosolan în piatră.

   - O să cobor.

   - Acum? o întreabă Lucas, privind-o uimit.

   - Nu putem aștepta. Trebuie s-o oprim înainte să mai facă rău și altcuiva.

   - În regulă, dar vin cu tine. N-ar fi indicat să te duci singură acolo.

   - Bine, îi spune ea, privindu-l în ochi. Dar eu cobor prima.

82

   Strângând lanterna în mâna dreaptă, Elin coboară treptele, urmată de Lucas.

   Mirosul de stătut e copleșitor. Aerul aici e nemișcat, încărcat de praf.

   Câțiva pași mai jos, se întoarce spre Lucas și-l întreabă în șoaptă:

   - Înainte să mergem mai departe, poți să verifici dacă e un mâner pe interior?

   Lucas urcă puțin și examinează chepengul.

   - Este.

   - Prin urmare, Margot putea să vină și s-o ia pe aici deci... spune ea, gândind cu glas tare. Camerele video fiind oprite, putea să intre și să iasă fără probleme din această cameră, dacă nu era nimeni prin preajmă, chiar dacă era chepengul închis din exterior.

   - E posibil.

   Când ajunge la ultima treaptă, Elin își dă seama că lumina din camera arhivei nu mai ajunge aici. Își aprinde lanterna și o rotește în jur, încercând să-și facă o idee despre spațiu. E puțin mai larg decât culoarul de la intrare, dar nu cu mult. Un întuneric adânc se întinde în față.

   Un tunel. Nu un beci, așa cum își imaginase. Probabil se întinde până în fața hotelului, sub centrul SPA, sub parcare. Poate și mai departe.

   În timp ce-și trece lumina peste pereți, vede că-s ciopliți grosolan în piatră, la fel ca treptele, și traversați de firișoare de apă.

   Ridică lanterna în sus și vede un neon demodat fixat de tavan. Pare de mult nefuncțional: e acoperit de praf, iar carcasa exterioară e acoperită de mici crăpături.

   Elin îl cercetează. Înseamnă că tunelul face de fapt parte din clădire, nu-i o anexă construită mai târziu. Se uită spre Lucas:

   - Ești sigur că tunelul ăsta nu apare în planurile clădirii?

   - Nu, răspunde și, scoțându-și lanterna din buzunar, o aprinde. Nici în studiul topografic făcut înainte de construcție nu apare.

   Încearcă să-și ascundă frica, dar Elin o simte: mișcările neregulate ale pieptului îi trădează ritmul accelerat al respirației.

   - Și n-ați observat niciun semn în afară, la ieșirea din tunel, care să indice existența lui? Vreo structură neobișnuită?

   - Nimic. Ieșirea cred că e astupată, dacă nu e cumva la câțiva kilometri distanță, ceea ce n-ar avea niciun sens, având în vedere scopul pentru care era folosit.

   - Știi deci la ce ar fi putut servi?

   - Nu pot să spun cu siguranță, dar erau câteva sanatorii în Leysin cu tuneluri.  Erau folosite să ducă mâncare și provizii direct în clădire și de asemenea... se întrerupe, iar trăsăturile i se crispează. Pentru a transporta morții, să nu fie văzuți de ceilalți pacienți.

   Elin îi analizează cuvintele. Dacă e așa, cum se face că nu știa de existența lui? Cu siguranță tunelul ar fi fost marcat undeva, s-ar fi vorbit despre el. Dacă nu cumva a fost mereu ascuns din cine știe ce motiv.

   - Poate, începe ea, simțind că i se face rău doar gândindu-se la asta, doctorii pe care i-am văzut în fotografii foloseau și ei spațiul ăsta. Poate din cauza asta nu-i trecut în planuri.

   - Poate.

   Elin începe din nou să înainteze, neliniștea crescându-i în piept cu fiecare pas.

   După câțiva metri, e o schimbare: podeaua tunelului se desparte în două suprafețe diferite. Partea din dreapta e alcătuită din trepte. În stânga, e o cărare lină.

   - Știi de ce-ar fi fost construit așa?

   Lucas încuviințează, fiind atât de încordat, încât venele par aproape că-i explodează sub piele.

   - Partea asta, cărarea, dacă urmează tiparul celor din Leysin, era folosită să transporte cadavre cu ajutorul cărucioarelor motorizate. Treptele care înaintează de-a lungul ei erau pentru angajați.

   Dorindu-și să nu fi întrebat. Elin continuă să meargă, lumina lanternei abia reușind să spargă bezna. Încă nu vede nimic: niciun semn de locuire. Niciun semn că Margot ar fi trecut pe aici.

   Au înțeles ei greșit? Dacă nu există nicio legătură între locul ăsta și crime?

   Atunci observă că lanterna lui Lucas nu s-a mai mișcat.

   S-a oprit, e fixată pe undeva pe sus.

   - Tunelul, șoptește el, se lărgește acolo.

   Făcând câțiva pași în față, Elin trece lumina lanternei de la un perete la celălalt.

   Lucas are dreptate: tunelul se lărgește în față, îngustându-se apoi din nou. E pe cale să meargă mai departe, când laterna surprinde ceva: o strălucire metalică, la aproximativ jumătate de metru de pământ.

   Se apropie și fixează lumina lanternei, înăuntrul ei declanșându-se un semnal de alarmă. Scena din fața ei devine vizibilă: metalul surprins de lanternă e parte dintr-un cărucior. O bucată de sfoară e prinsă de margini, două legături în partea de sus, două în partea de jos.

   Elin rămâne complet nemișcată, evaluând imaginea. Lângă partea de sus a căruciorului sunt câțiva saci de pânză, prosoape aruncate alături, câteva sticle de apă. În partea stângă e o măsuță pe care sunt împrăștiate instrumente metalice: clești, foarfeci, un cuțit.

   Au urme de sânge întunecat, strălucitor.

   Își pune o palmă la gură.

   Aici s-a întâmplat. Aici a fost Laure mutilată înainte să moară. Și Adele.

   Elin se uită fix, și imaginile i se derulează în minte, punând stăpânire pe ea. Palmele îi transpiră, lanterna aproape îi cade din mâini.

   - Aici e unde...

   Lucas nu-și termină propoziția. Pare îngrozit.

   - Da, spune ea cu voce tremurătoare. Locul perfect. E destul spațiu, este izolat. Și ajunge ușor la...

   Se oprește, simte ceva - un miros diferit, mai puternic.

   Îmbâcseala respingătoare din ultimii metri ai tunelului a fost înlocuită de altceva - un miros de putreziciune. O duhoare metalică, de carne putrezită.

   Elin face un pas înainte, abia respirând.

   Probabil e doar de la sângele de pe instrumente, sângele pe care Margot a încercat să-l curețe, dar pentru că aerul nu circulă aici, mirosul a rămas, a intrat în crăpături.

   E pe care să se întoarcă spre Lucas când vede ceva - ascuns în curbura peretelui, în partea cea mai largă a tunelului.

   Elin încremenește, copleșită de un val de greață.

   Imposibil!

83

   Elin își acoperă gura cu mâna, fierea i-a ajuns deja în gât, în gură.

   Margot!

   E spânzurată de un scripete ciudat, prins de o schelă de lemn.

   Masca grotească de cauciuc îi atârnă pe jumătate de față, așa că profilul se vede clar, chipul îi e livid, din locul în care sângele s-a retras.

   Are un ochi închis, celălalt deschis: gol, fără viață.

   Elin tremură și continuă să se uite, încercând să înțeleagă ce-i în fața ei.

   S-a sinucis? Pentru că știa că sunt pe urmele ei?

   Dar când se uită în jos, vede că trunchiul e întins printr-un sistem complicat de funii legate la încheieturile și gleznele ei. Sfoara din jurul gleznelor e legată de un fel de manivelă, o roată.

   E imposibil ca ea să-și fi făcut singură asta.

   Elin își mută privirea spre stânga, spre capul lui Margot. O bridă de strângere metalică i-a fost fixată pe frunte, sângele curgându-i pe față în locul unde a străpuns pielea. Brida e prevăzută cu niște cârlige metalice, prin care trece o sfoară. Aceasta e prinsă la rândul ei de o altă roată.

   Elin simte că sângele-i bubuie în urechi în timp ce-și îndreaptă privirea spre gâtul lui Margot. Sunt urme pe pielea ei acolo unde a fost întinsă și ruptă.

   Dacă moartea nu i-a fost provocată de brida care-i străpungea capul, atunci forța acelui instrument de tortură medieval a fost cu siguranță îndeajuns de puternică încât să-i detașeze capul de coloana vertebrală.

   A murit pe loc.

   Imaginile i se derulează în minte ca un film: Margot, așa cum a văzut-o cu numai câteva zile înainte, și acum asta. Cruzimea asta.

   Elin știe fără urmă de îndoială că așa o să și-o amintească, că imaginea asta o să-i rămână în minte până la sfârșitul vieții.

   Trage aer adânc în piept așteptând să fie cuprinsă de panica familiară. Dar nu se întâmplă așa: își simte mintea clară, disecând scena din fața ei, dar gândul care i se ivește apoi în minte aproape că o face să-și fi dorit să nu fie așa.

   - Margot avea un complice.

   Elin se întoarce spre Lucas.

   - În tot timpul ăsta, lucra cu cineva.

84

   Nu primește niciun răspuns.

   Elin se rotește, se uită prudentă în jur.

   - Lucas? repetă ea, și cuvintele îi răsună cu ecou în bezna tunelului.

   La fel, niciun răspuns.

   Un fior de teamă: se întoarce iar, mai încet de data asta, rotind lanterna în jur.

   Frânturi de imagine: căruciorul metalic. Echipamentul aruncat. Pereții de beton vărgați.

   Dar nici urmă de Lucas.

   Unde ar putea să fie?

   Era chiar în spatele ei cu câteva momente în urmă. Întoarce în minte toate posibilitățile: poate a văzut sau a auzit ceva și a mers mai departe în tunel?

   Înaintează câțiva pași, cercetează locul din fața ei, își simte gura uscată.

   Nici urmă de el.

   Se întoarce și începe să meargă spre culoarul de intrare, când aude un zgomot înăbușit. Mintea-i lucrează, înțelege imediat de unde vine zgomotul.

   Chepengul.

   A plecat. Pe unde a venit.

   Are dintr-odată o revelație devastatoare: există un singur motiv pentru care ar fugi acum.

   Gândurile îi sar la concluzia firească: Lucas e persoana cu care lucra Margot. El e ucigașul.

   Dar dacă-i așa, de ce n-a omorât-o în tunel, când a avut șansa?

   Se întoarce și începe să alerge. E anevoios - drumul e ușor în pantă, urcă. Fiecare pas e greoi, pare inutil, ca și cum n-ar reuși să înainteze. Un strop de sudoare îi curge pe frunte. Îl șterge grăbită și merge mai departe.

   Gândurile îi stăruie în jurul lui Margot: de ce ar omorî-o Lucas?

   A mers ceva prost, sau acesta a fost planul de la început? Aranjase totul așa încât Margot să pară țapul ispășitor? Voia să creeze aparențele unei răzbunări, ca să-și poată duce nestingherit planul mai departe?

   Diferite gânduri îi trec prin minte - ce-i spusese Cecile, relația lui cu Laure, concentrarea lui obsesivă pe hotel. Minciunile lui.

   Are sens, nu? Poate că motivul lui e cel la care se mai gândise înainte, posibil cel mai puternic dintre toate: să protejeze hotelul. Își amintește cum vorbea Cecile despre pasiunea lui pentru acest loc: să construiască un monument închinat propriului eu.

   Ar putea fi o încercare smintită de a-și proteja moștenirea? E posibil: să se folosească de crime pentru a încerca să ascundă adevărul despre trecutul întunecat al hotelului.

   Un raționament logic i-ar fi spus că acest plan n-ar fi putut să meargă, dar ea știa că modul de a gândi al unui ucigaș nu-i niciodată rațional. În mintea lui, planul de acțiune era perfect închegat din punct de vedere logic: era singura concluzie valabilă. Și tocmai acel sentiment de siguranță absolută e cel care-l face pe ucigaș să comită crime - o hotărâre feroce.

   Oricare ar fi fost răspunsul, trebuie să acționeze rapid.

   În cele din urmă, ajunge la culoarul de intrare. Urcă primele câteva trepte, își lasă capul pe spate. E complet întuneric: nu se vede nicio lumină venind din camera arhivei de deasupra.

   Bănuiala ei se adeverește: a închis chepengul. Ținându-și lanterna între dinți, Elin își întinde mâinile în sus, împinge cu toată puterea mânerul atașat de chepeng, dar nu se mișcă.

   Încearcă din nou, de data asta pipăind suprafața cu degetele, încercând să găsească un punct slab, dar nu găsește niciunul.

   O nouă strategie: coboară o treaptă, se lasă în jos și se lansează apoi spre chepeng cu toată greutatea.

   Nu merge: ușa de lemn se mișcă doar câțiva milimetri, dezvăluind o fantă subțire de lumină.

   Clătinându-se ușor în timp ce aterizează pe treapta îngustă, Elin se uită în jur cu un sentiment de panică.

   A închis-o.

   Trec câteva minute pe când încearcă să încropească un plan: numai Lucas și Cecile știu că e acolo. E posibil ca Cecile să nu vină după ea curând, și Lucas să aibă destul timp să-și pună planul în aplicare.

   Probabil n-are niciun sens să încerce să parcurgă tunelul ca să găsească ieșirea, Lucas i-a spus că probabil a fost blocată.

   Un gând îi trece prin minte - un lucru simplu, care-i scăpase din vedere: telefonul.

   Se întoarce pe treaptă și-l scoate din buzunar. Ecranul se luminează, dar Elin nu se mai simte așa de isteață acum - are doar o liniunță de semnal care apare și dispare. Mișcă telefonul în față și în spate.. Nimic: liniuța pâlpâitoare dispare, e încocuită de două cuvinte: „Fără semnal”.

   De data asta, urcă cât poate de sus, până se ghemuiește pe treapta din capul scării. Coborându-și privirea spre ecran, vede c-a apărut sigla Swisscom. Liniuța pâlpâitoare a devenit stabilă.

   Semnalul e încă slab: s-ar putea să nu fie de ajuns. Stând pe treaptă, îi scrie un mesaj lui Isaac:

   Sunt închisă în camera cu arhiva. E o deschizătură în mijlocul podelei, o să vezi un pătrat în mocheta de plastic. Ridică-l, apoi și pe cel de linoleum de dedesubt și o să găsești în chepeng.

   Un răspuns imediat:

   Vin acum.

   Câteva minute mai târziu, aude ceva deasupra: bufnituri surde, un hârșâit.

   Un scârțit puternic și deodată o revărsare de lumină.

   Elin clipește, orbită pe moment. Îl vede pe Isaac direct deasupra ei, stând în genunchi lângă deschizătură. Are fața roșie, transpirată.

   Întinde o mână și o ajută să urce.

   - Ești OK? întrabă cu o voce răgușită, încărcată de emoție.

   - Sunt bine, răspunde și, îndreptându-și spatele, trage aer adânc în piept. Margot e moartă, Isaac.

   - Moartă? spune și vocea i se frânge. Dar credeai...

   - Știu. Am găsit-o în tunel, spune răsuflând din greu.

   Ezită când în minte îi vine imaginea trupului distrus al lui Margot. Imagini îngrozitoare, imposibil de uitat.

   - Nu era deci ea?

   Elin ezită, încercând să-și limpezească gândurile.

   - Nu-s sigură. Sunt destul de sigură că era implicată, dar cred că lucra cu încă cineva. Persoana care m-a închis aici.

   - Ce vrei să spui? întreabă Isaac, încruntându-se.

   - Lucas, spune ea răspicat. A venit jos cu mine să o găsim pe Margot. M-a însoțit aproape tot drumul, și apoi, după ce-am examinat cadavrul lui Margot, m-am întors și dispăruse.

   Umflându-și obrajii, Isaac scoate un șuierat ușor.

   - Chiar crezi c-ar putea fi implicat?

   - De ce m-ar fi lăsat aici, închisă?

   - Dar de ce să nu te omoare pur și simplu? Să te înlăture din calea lui?

   - Nu știu, răspunde Elin. M-am gândit la asta. Am fost distrasă de Margot... poate nu credea că e nevoie.

   Isaac se uită neliniștit spre ușă.

   - Și ce-o să faci acum?

   - Trebuie să-l găsim. Înainte să ajungă la altcineva.

85

   Când Elin intră în salon, e mai luminos, dar nu cu mult - pe geam se vede un cer lăptos, argintiu, de parcă n-ar fi dimineața târziu, ci de-abia s-ar crăpa de ziuă.

   Două grupuri mici de oameni stau în jurul meselor de lângă bar, dar nu vorbește nimeni. Stau pe telefoane și-și sorb băuturile.

   Elin o vede pe Cecile la prima masă; ține în mâini o ceșcuță de cafea.

   Se îndreaptă spre ea, în timp ce emoțiile încep să-i roadă stomacul.

   Cum o să reacționeze când o să-i spună despre Lucas?

   Cecile își ridică privirea. Fața îi e ascuțită, trasă.

   - Cum e Will?

   - Starea lui e deocamdată stabilă.

   - Bun.

   - Cecile, spune Elin cu o voce joasă, cred că trebuie să vorbim între patru ochi.

   - În regulă.

   Cecile se ridică și-și împinge scaunul la loc. Merg către o masă din cealaltă parte a camerei, unde nu pot fi auzite de grupurile din apropierea barului.

   Elin se așază și-și scutură bluza. E foarte cald. Focul e numai la 1 metru distanță și duduie în vatră.

   Îi spune cu întreruperi ce s-a întâmplat, uimită de expresiile contradictorii de pe fața lui Cecile - confuzie, neîncredere și ce în plus, neașteptat - un sentiment de resemnare. De parcă ar fi fost eliberat ceva și lăsat în derivă pe chipul ei.

   Bănuise de la început?

   - Chiar crezi că Lucas e implicat? o întreabă Cecile când Elin încheie.

   Ochii îi par niște umbre, ca și cum ar fi goliți de viață. Elin trage aer adânc în piept.

   - A fugit, Cecile. A încercat să mă închidă. Poate c-o mai fi și altă explicație, dar nu-mi dau seama care.

   Cecile rămâne tăcută o clipă, își trece privirea peste caseta de sticlă suspendată de tavan. Elin a mai văzut-o, adăpostește un manometru vechi făcut din sticlă și lemn. Nota din interior precizează c-a fost folosit să măsoare presiunea aerului când chirurgul colaba plămânii bolnavilor de tuberculoză.

   Văzând-o acum, după ceea ce tocmai a descoperit, Elin simte o repulsie totală: Lucas a încorporat intenționat asta în design. A făcut o atracție din acea barbarie.

   - Și ce vrei să faci în continuare? întreabă Cecile în cele din urmă.

   Imaginea ei reflecată în oglinda din spatele barului pare să fie distorsionată, trăsăturile ei accentuate alungindu-se.

   - Două lucruri. În primul rând trebuie să-i ținem pe toți ceilalți laolaltă, să ne asigurăm că nu părăsește nimeni camera. În al doilea rând trebuie să-l găsim pe Lucas.

   - Ar putea fi oriunde. Hotelul e uriaș și, e posibil, nu-i așa, să mai fie un loc ascuns precum tunelul.

   - Da, dar, dacă are de gând să mai facă totuși ceva în curând, e mai probabil să fie undeva, în clădirea principală.

   Cecile încuviințează cu o mișcare bruscă a capului, cu o privire de oțel.

   - Să începem cu biroul lui.

   Spațiul e de nerecunoscut, perfecțiunea impecabilă afișată de obicei de proiectant e spulberată.

   Biroul lui Lucas e în dezordine: hârtii împrăștiate pe suprafața netedă de lemn, câteva carnete risipite pe podea. Sertarele sunt deschise larg, scaunul e împins departe de birou.

   Pare c-a fost ținta unui atac. A unui jaf.

   Elin e străbătută deun fior. Înțelege și simte că i se face rău: a fost aici. Căuta ceva.

   Elin merge la birou, începe să-i răsfoiască hârtiile împrăștiate. Multe documente de afaceri, copii ale prezentărilor.

   Într-un teanc de fișiere, privirea-i întâlnește ceva familiar.

   Scrisorile - notele anonime, amenințătoare, pe care Lucas i le arătase. Scrisorile despre care știe acum că fuseseră trimise de Laure.

   Par să fie mai mult de-o duzină, toate diferite. Le adună într-un teanc dezorganizat.

   I-a spus doar de 3, nu-i așa?

   Toată povestea asta se ducea mai mult în trecut decât îi spusese el? Dacă da, e posibil ca scrisorile să fi avut un rol în declanșarea primei crime. Dacă se simțise amenințat...

   - Ce e? întreabă Cecile.

   - Am mai găsit niște scrisori. Cele trimise de Laure.

   - De ce le-ar fi căutat? întreabă Cecile, încruntându-se.

   - Nu știu, răspunde Elin, dând din cap.

   Se uită din nou la ele și, de data asta, un gând i se conturează în minte: e ceva în neregulă în camera asta.

   Îi ia un moment să-și dea seama despre ce e vorba: dulăpioarele.

   Sunt singurele care au rămas neatinse. Sunt așezate într-un șir lung, la doar jumătate de metru de podea.

   La jumătatea fiecărei uși e un mic mecanism de închidere.

   - Ai o cheie care să le deschidă?

   - Nu. Probabil că Lucas are cheia la el.

   Se dă înapoi, se uită împrejur, căutând ceva îndejuns de solid cu care să spargă încuietoarea.

   Pe colțul biroului, e un prespapier mare de sticlă. Îl ia și se lasă în genunchi. Îl așază deasupra încuietorii primului dulăpior, cel mai mare dintre ele, și lovește cu putere mecanismul.

   Nu funcționează - sticla îi alunecă din palmele umede, transpirate și atinge superficial încuietoarea înainte să se izbească de podea.

   Își șterge palmele de pantaloni, încearcă din nou. De data asta lovește încuietoarea chiar în mijloc: cedează cu un click zgomotos.

   Își bagă degetul pe sub marginea ușii și o deschide.

   Elin se dă înapoi.

   Dulăpiorul e gol, cu excepția unui singur obiect: o mască.

   Aceeași mască neagră de cauciuc care și-a lăsat umbra îngrozitoare peste ultimele zile. În lipsa unei fețe care s-o susțină, e flască, prăbușită în interior.

   Nu-și poate lua ochii de la ea. Momentul se lungește, și o rotiță începe să se învârtă în adâncul minții ei.

   Nu-i nicio îndoială acum. E aceeași mască pe care a văzut-o pe fața lui Adele și Laure. Și pe cea a lui Margot.

   Lucas e în spatele acestei povești.

   Cecile vine lângă ea.

   - Era acolo?

   - Da.

   Elin ia masca în mână, analizând detaliile: crăpăturile fine din cauciuc, tubul larg ce duce de la nas la gură.

   O întoarce între degete, un gând începe să i se înfiripe în minte, dar înainte să-l conștientizeze, se fragmentează, dispare.

   Cecile se apleacă lângă ea.

   - Știu cum pare, dar n-are niciun sens, bolborosește, încălecând cuvintele. De ce-ar sabota hotelul și tot ce-a construit, pentru care a muncit atât de mult? Cu siguranță își dă seama c-ar pierde totul după asta, adaugă și, întinzând mâna, atinge masca.

   - Sunt sigură că-i o greșeală. O neînțelegere.

   Elin simte un gol. Cecile ar face orice să explice situația în acest sens. Încă îl protejează pe Lucas, chiar și acum.

   Și totuți n-o poate condamna, pentru că o înțelege. E ceea ce a făcut Isaac pentru ea în toțiii anii ăștia, nu? A ascuns adevărul. A protejat-o.

   - Cecile, eu...

   - O să verific și celelalte dulapuri, o întrerupe Cecile și ia prespapierul. Sunt sigură că are tot felul de obiecte de felul ăsta. Artefacte din sanatoriu. Uită-te la pereți, la tablouri, spune arătând în jurul ei. E interesat de istoria locului, asta-i tot. Nu înseamnă nimic mai mult.

   - Cecile, știu că-i greu, dar...

   Elin nu apucă să termine fraza. Prespapierul îi cade lui Cecile din mâini, se rostogolește din poala ei pe podea, aterizând cu o bubuitură surdă.

   - E... începe ea, dar vocea i se frânge. E vina mea. E doar vina mea.

   Elin îi citește resemnarea din ochi.

   Știe, nu-i așa? Știe ce-a făcut Lucas.

   - Nu-i vina ta, Cecile, spune și-i pune o mână pe braț. Nimic din toate astea nu-idin vina ta.

   - Ba e, rispostează Cecile și se întoarce spre ea, cu ochii roșii, injectați. Ți-am ascuns ceva. Ceva ce trebuie să știi.

86

   Cecile se ridică și merge spre fereastră.

   - E în legătură cu Daniel. Cu ce i s-a întâmplat, spune și-și coboară privirea în podea.

   Și mai multe minciuni! se gândește Elin, ridicându-se. Minciună după minciună după minciună.

   - Înainte ca Daniel să dispară, fusese la o întâlnire la sanatoriu cu Lucas și cu firma de construcții. Nimeni nu știa atunci că e vreo problemă. Soția lui primise un mesaj de la el, în care-i spunea că se duce să ia masa în oraș, că băuse prea mult ca să poată conduce până acasă și că plănuia să rămână la părinții lui în Crans.

   Elin încuviințează tăcută.

   - A doua zi, a venit custodele. Era doar un puști, verifica o dată pe săptămână clădirea. Clădirea era mai mult sau mai puțin în paragină și erau oameni care intrau acolo prin efracție.

   Cecile se oprește, uitându-se spre fereastră.

   - În după-amiaza aceea, Lucas a primit un apel. Puștiul începuse să verifice camerele. În una din aripile vechi, a găsit un cadavru, spune și se oprește, trăgând aer adânc în piept. Dezmembrat, cu o mască pe față.

   - Ca asta? întreabă Elin, uitându-se la masca din mâinile ei.

   - Da. Arată identic. Lucas era la birou în Lausanne când a sunat puștiul. I-a spus să nu zică nimănui, că o să ajungă acolo cât de repede poate. Lucas a spus apoi că o parte din el sperase să fie o farsă stupidă. Că unul dintre protestatari.... dar nu...

   Fața lui Cecile se întunecă.

   - Băiatul avea dreptate. Era un cadavru. Cadavrul lui Daniel.

   - Bănuiesc că n-a sunat la poliție, spune Elin, mușcându-și buza, încercând disperată să analizeze în minte cuvintele lui Cecile.

   Are atâtea întrebări - nu știe ce să întrebe mai întâi.

   - Nu. M-a sunat speriat, m-a întrebat ce să facă. Eram în oraș, la casa părinților. Ne-am întâlnit acolo.

   Cecile își duce o mână la gură, unsunet ciudat îi iese din gât: de respirație scurtă, întretăiată.

   - Daniel era întins pe unul dintre scaunele alea cu rotile pentru invalizi, cu masca aia îngrozitoare încă atașată pe față.

   Ochii i se umplu de lacrimi. Și le șterge.

   - Și tot n-ați sunat la poliție?

   Elin își simte tonul acuzator din voce, dar nu se poate abține. O parte din ea nu vrea să audă ce urmează, dar se forțează să asculte.

   - Nu. Lucas n-a vrut. Era panicat, spunea că asta ar îngropa întreg proiectul, adaugă ridicând din umeri. Avea dreptate. Erau deja multe voci care contestau lucrările de renovare, proiectul n-ar fi supraviețuit scandalului. Știam ce însemna asta pentru el, continuă după un moment de ezitare. Pusese totul la bătaie - nu doar bani, capital, ci toată viața lui. Căsnicia. Totul pentru acest proiect.

   - Și ce-ați făcut?

   - Lucas s-a descotorosit de cadavrul lui Daniel. L-a scos din scenă.

   - Nu l-ai întrebat niciodată ce-a făcut cu el? o întreabă Elin pe un ton încă acuzator, tensionat.

   - Nu, răspunde Cecile, și fața i se înăsprește pentru o clipă. Nu voiam să știu. Îmi făcusem partea mea. Îi promisesem c-o să păstrez secretul.

   - Dar cum rămâne cu locul crimei? Cu siguranță poliția l-a cercetat când Daniel a fost declarat dispărut. Din ce mi-ai spus, erau urme de sânge, dovezi.

   - Lucas a curățat locul, l-a făcut să arate ca și cum nu se întâmplase nimic. A mutat mobila, a mutat o parte dintre gunoaie. A fost destul de ușor. Locul era oricum într-o situație dezastruoasă, adaugă și se uită la mâinile ei. Polițiștii n-au fost prea meticuloși. Teoria lor principală la acea vreme era că Daniel plecase de capul lui.

   - Și custodele care l-a găsit? Cu siguranță ar fi vrut să anunțe poliția.

   - Lucas l-a mituit. I-a dar mulți bani în speranța c-o să renunțe. Și a făcut-o.

   Elin încearcă să-și adune gândurile.

   - Și ai vorbit cu Lucas după ce a fost găsit cadavrul lui Adele? Ați discutat despre asemănări?

   - Da, dar a spus că, dacă-ți spunem despre Daniel, o să fim arestați. Am ascuns un cadavru, nu l-am raportat, am ascuns dovezile... continuă Cecile cu o voce slabă, cu umerii lăsați, ceea ce o făcea să pară mai mică. Lucas a spus că spera să-l găsim pe făptaș, că nimeni n-o să facă legătura între cazul lui Adele și cel al lui Daniel. Nu m-am gândit niciodată că el ar fi cel...

   Vocea i se frânge.

   Elin se uită la ea, dintr-odată obosită. Oamenii îi spun numai jumătate de poveste... Fusese în dezavantaj în tot timpul ăsta.

   Cecile rămâne tăcută o clipă, apoi vorbește din nou.

   - Știi, când a ieșit ultima oară din spital, Lucas a spus ceva ce mi-a rămas în minte. A spus că s-a săturat să fie neajutorat, să i se spună ce să facă.

   Cecile se oprește pentru o clipă, cântărindu-și cuvintele.

   - A spus: „De-acum înainte, o să fac ce vreau. La naiba cu toți cei care-mi stau în cale”.

   Elin se uită la mișcarea fulgilor de nea de dincolo de fereastră.

   Și-a îndeplinit dorința. Nimeni nu mai putea să spună că e neajutorat acum.

   Se întoarce spre Cecile.

   - O să încep să caut, cameră cu cameră. Poți să te duci în salon să verific dacă totul e în regulă acolo?

   - Nu vrei să vin cu tine?

   - Nu. Dacă vede mai mult de o persoană, poate să se sperie. Trebuie să procedăm cu atenție.

   - Dacă așa crezi, spune Cecile și se îndreaptă spre ușă. Sună-mă dacă ai nevoie de ceva.

   - Așa o să fac, răspunde Elin și pune masca la loc în dulăpior, își ia geanta și-și dă seama că vorbele lui Cecile despre Lucas încă îi stăruie în minte.

   O rotiță se pune în mișcare în mintea ei. Se oprește, se uită în podea, încercând să înțeleagă mai bine.

   E posibil să aibă dreptate? Sau mintea îi e încețoșată, epuizată și-și imaginează lucruri? O crestătură pe folia de linoleum - gândurile i se duc în locul greșit, alunecând spre concluzia greșită.

   E un singur mod de a verifica: să caute dovada. Ceva concret, de necontestat.

   Își scoate telefonul și găsește site-ul de care are nevoie în câteva secunde. Are mâinile umede, degetele lăsând urme de amprente pe ecran în timp ce derulează căutând secțiunea relevantă.

   Cuvintele îi sar în ochi pe ecran.

   Teoria ei - e corectă.

   Și atunci, în timp ce se uită spre ecran, un alt lucru îi vine în minte. Un detaliu atât de subtil, încât nu l-ar fi remarcat niciodată dacă n-ar fi făcut cealaltă legătură.

   Elin se întoarce la dulăpior, îi deschide ușa. Îngenunchează, scoate masca și și-o apropie de față. Trage aer adânc în piept, folosindu-și nasul de detectiv. Masca îi cade în poală.

   Are dreptate. Are dreptate.

   Lucrurile încep în cele din urmă să se lege. Mici piese care se adună: fragmente de conversație, limbajul trupului. Nu mai e nicio îndoială.

   Speră doar că nu-i preatârziu.

   În depărtare, se trântește o ușă. O bufnitură surdă, înfundată.

   Lui Elin i se face rău, își simte tot corpul inundat de adrenalină.

   Timpul se comprimă, se strânge până dispare. Cât o să-i ia? Trei minute? Patru?

   O ia la fugă.

87

   Ușile glisante se deschid, aruncând-o afară într-o furtună de ninsoare nemiloasă.

   Elin pășește înainte pe platforma de lemn, abia respirând: nu s-a oprit din alergat de când a părăsit biroul lui Lucas.

   Se liniștește, cercetează zona din fața ei, mijindu-și ochi prin ninsoare. Prelata de la piscină e trasă, apa lucește viu, obscen, deasupra spoturilor de lumină de pe fund. Aburii se învălmășesc în aer, dar în mișcarea lor de du-te-vino vede o siluetă lângă piscina principală.

   Lucas. Avea dreptate. Știa că, dacă nu e lângă piscina interioară, o să fie aici.

   Dar nu e singur. Tot ce-a dedus ea - e adevărat.

   Se pune în mișcare, azvârlind zăpada cu picioarele. Fulgii îi năvălesc în față, în ochi, ca niște gloanțe minuscule, înaripate. Cu adrenalina la maximum, mișcările îi par stângace, tălpile alunecându-i pe zăpada moale. Trebuie să-și mute în mod conștient centrul de greutate în spate ca să nu alunece.

   În cele din urmă, ajunge la piscina pricipală. Lucas e prăbușit pe un șezlong din partea draptă, în capăt. Încearcă să-și întoarcă apoi capul spre ea, dar mișcarea îi e ca de marionetă, smucită. Își dă ochii peste cap, dând la iveală firișoarele roșii care împânzesc albul.

   A ajuns prea târziu?

   Se grăbește și ocolește latura piscinei până ajunge la el.

   - E în regulă, își revine, spune Cecile, stând deasupra lui, aplecată, încercând să-l facă să stea drept.

   Are ceva de infirmieră în atitudine - e maternă, excesiv de grijulie - dar Elin nu se lasă păcălită.

   - Nu mai e nevoie să joci teatru, Cecile, îi spune încet, calmă, simplitatea cuvintelor ei reflectând o siguranță de sine pe care n-o simte. Știu că ești tu. Tu erai cea care colabora cu Margot. Nu Lucas.

   Cecile o privește cu atenție, pe frunte încep să-i apară cutele care prevestesc că se va încrunta.

   Îi răspunde cu aceeași lentoare a cuvintelor, dar cu un plus de condescendență, ca și cum ar vorbi cu un copil:

   - Nu. L-am găsit aici așa. Încercam să-l ajut.

   Elin își dă seama că Cecile a ales reacția greșită: în replică la acuzație ar fi trebuit să fie nervoasă, indignată. Să se apare. Nu așa: cu o superioritate bine cumpănită.

   Dinspre Lucas se aude un zgomot: un sunet lichid, gutural.

   Îl studiază. Și-a schimbat poziția, și ea îi poate vedea partea stângă a feței. Deasupra sprâncenei, fruntea îi e pătată de sânge închegat, care se întinde în jurul tâmplei. Are pielea albă, umedă din cauza transpirației sau a ninsorii.

   Elin își drege vocea. Își simte gura uscată, golită de salivă. Trebuie să tragă de timp.

   - Știu că tu ești. Te-ai dat de gol. Ai fost isteață, până în ultimele momente.

   Expresia lui Cecile e impenetrabilă:

   - M-am dat de gol? repetă ea.

   - Da. Ce-ai spus în biroul lui Lucas. „De acum înainte, o să fac ce vreau. La naiba cu toți cei care-mi stau în cale.” Expresia aceea... mi-am dat seama că am citit asta înainte. Pe un blog în care se protesta împotriva construirii hotelului. Cineva îl descria pe Lucas folosind chiar cuvintele astea. Același comentariu era și pe Twitter. Îl sabotai pe fratele tău postând mesaje ofensatoare, adaugă Elin după o clipă de ezitare, pentru că despre asta-i vorba, nu? Despre el.

   Vorbele i se revarsă spre Cecile, dar aceasta nu pare să le audă. Pare protejată de o zonă tampon, de neatins.

   - O expresie? întreabă, și fața i se strâmbă, cuprinsă de uimire. Mă acuzi în baza unei expresii?

   - Nu-i numai asta, spune Elin și-și îndreaptă spatele cât poate de mult. Am simțit miros de clor pe masca din biroul lui Lucas. L-am tot simțit în locuri în care n-ar fi trebuit să fie... când am găsit-o pe Laure în lift și când am fost atacată, pe scara care ducea spre apartamentul de lux, dar nu l-am băgat în seamă, nu până azi. Înoți în fiecare zi, nu-i așa?

   Cecile se uită la ea tăcută, vântul aducându-i părul peste față. În continuare nu afișează nicio emoție.

   - Așa am ghicit că o să-l aduci aici, lângă piscină. Ori la piscina interioară, ori la aceasta. E zona ta de confort, nu? Singurul loc în care te simți acasă.

   - Nu știi ce vorbești, ripostează Cecile cu o voce goală. Ce spui tu e speculație. Nimic mai mult.

   - Nu e. Aveam dreptate cu ce ziceam înainte, nu? Nu-i vorba doar de hotel și de trecutul sanatoriului. E ceva personal, ceva ce nu poți ierta. Ceva ce te-a făcut să cauți răzbunare.

   - Nu, eu...

   Elin continuă, simțind o slăbiciune.

   - Asta, tot ce s-a întâmplat, oamenii pe care i-ai omorât - ai fost deșteaptă părând să pară că e legat de sanatoriu, de parcă totul avea legătură cu trecutul, dar nu avea, spune fixându-și privirea asupra lui Lucas. Ci cu el, nu-i așa? De la el au plecat toate astea.

   Cecile face un pas înapoi. Aerul imperturbabil s-a destrămat: șovăie pentru o clipă, apoi își revine.

   - Nu, uite ce e, eu...

   Elin înaintează, bocancii afundându-se adânc în zăpadă.

   - Ce-a făcut, Cecile? Spune-mi ce-a făcut.

   Fața i se schimonosește, de parcă cineva i-ar fi strivit chipul sub talpă. Din gâtlej îi iese un sunet ciudat, amar.

   - Nu e despre ce-a făcut, spune Cecile. E despre ce n-a făcut. Nimic din toate astea n-au plecat de la Lucas, adaugă cu un rictus al feței. Au pornit de la Daniel. Daniel Lemaitre. M-a violat.

   Arată spre Lucas, cu o mișcare smucită.

   - Știa și n-a făcut nimic.

88

   Se lasă o tăcere apăsătoare. O tăcere de care Elin n-a mai avut parte de când e aici. Simte cum se oprește vântul, cum, pentru prima oară, ninsoarea cade direct pe pământ.

   - N-ai nimic de spus? întreabă Cecile, uitându-se spre Lucas.

   Lângă ea, apa lucește, aburii se ridică în aer în rotocoale.

   El o privește de sub pleoapele grele, fără să reacționeze.

   - Haide, erai și tu acolo în seara aia, Lucas, nu-i așa? După petrecerea organizată cu prilejul zilei de naștere a lui Daniel, în Sion. La majoratul lui. Ne-ai adus pe toți, eram un grup, cu mașina la Daniel acasă. Am rămas peste noapte, am dormit toți în living.

   Tonul lui Cecile e în continuare lipsit de emoție, în locul sentimentelor e un gol.

   Elin știe că tipul ăsta de stare e întotdeauna periculos. Spre deosebire de o furie aprigă, înflăcărată, una rece, amară, ca asta, e fără punct de oprire. Furia lui Cecile a trecut de punctul ăla și s-a transformat în ceva solid. În ceva ce nu mai poate fi distrus. Sau înlăturat.

   - Nu a fost una dintre situațiile alea clișeu, continuă Cecile. Un străin care să mă târască pe vreo alee întunecată. Era prietenul meu. Cel mai bun prieten al tău. Practic, parte din familie și eu aveam 16 ani, Lucas. Eram un copil.

   - Cecile, nu... începe Lucas, dar cuvintele i se sting.

   - Ce e, Lucas? Nu-ți place să auzi ce-ai încercat să ignori? continuă Cecile cu o expresie aspră. Eu și cu Daniel ne sărutam, râdeam că trebuie să fim tăcuți, să nu trezim pe nimeni. Apoi, a început să-mi tragă rochia în sus și mi-a depărtat picioarele. Am încercat să-i spun nu, dar mi-a pus palma pe gură și apoi m-a violat. N-am făcut nimic, spune dând din cap, acuzându-se pe sine însăși. Am încremenit. Contrariul a ce credeam că aș face într-o astfel de situație. Doar l-am lăsat s-o facă.

   Lucas o privrește, fulgi mici de zăpadă agățându-i-se de păr.

   - Când în cele din urmă s-a dat jos de pe mine, mi-am întors capul spre tine. Te prefăceai că dormi, dar ți-am văzut ochii deschiși. Știam că ești treaz, că ai văzut ce făcuse.

   El își drege vocea:

   - Nu-i corect, Cecile, și știi că nu-i.

   - Ba e, Lucas. Sună de necrezut, nu? Că n-ai încercat să faci ceva? Că n-ai încercat să-l oprești? Și eu am crezut la fel. A doua zi, m-am tot gândit la asta, m-am întrebat de ce nu l-ai tras de pe mine, dar ți-am acordat prezumția de nevinovăție. M-am gândit că nu știai exact ce-ai văzut sau că nu voiai să mă stingherești, adaugă pășind spre el.

   Elin se încordează. În ciuda frigului, simte sudoarea adunându-i-se în broboane pe frunte.

   - Nu m-am gândit niciodată că asta o să fie tot, Lucas. Am așteptat să-mi spui ceva, să mă întrebi ce s-a întâmplat, să te asiguri că-s în regulă.

   Cecile ezită, apoi continuă să vorbească într-un ritm nou, bizar, automat.

   - Aveam totul plănuit: ce s-ar fi întâmplat după ce vorbeam, cum ne-am duce la părinți, cum am spune poliției.

   Și Lucas simțise ceva periculos în tonul ei robotic. Se ridică ușor, încercând să-și schimbe poziția, să fie mai sus, dar sedativul pe care i l-a administrat îi face mișcările lente, greoaie.

   - Dar nu s-a întâmplat așa, nu-i așa, Lucas?

   - Cecile, eram un puști. Amândoi eram. Nu știam exact ce se întâmplase, cum să gestionez situația.

   - Nu, spune ea cu o privire oțelită. Nu erai un puști. Un puști poate să mintă o dată, dar nu de două ori. La câteva săptămâni după, continuă întorcându-se spre Elin, am reușit să le spun părinților.

   Vorbele îi sunt tăioase, precise.

   - Te-au întrebat, nu-i așa, Lucas? Știu că te-au întrebat. Te-au întrebat și ai mințit. Ai susținut că n-ai văzut nimic.

   Elin vede prima frântură de emoție, și odată cu ea zărește un obiect în mâna lui Cecile - o lamă, luminile de deasupra reflectându-se în metal. Își simte degetele tremurând la vederea lamei, trebuie să le strângă în pumn ca să le oprească mișcarea.

   - După tot ce am făcut pentru tine... toate orele alea petrecute în spital, apoi la școală, când te-am apărat de atacuri. Ăsta era singurul lucru pe care îl voiam de la tine și n-ai putut să-l faci. N-ai putut să-ți pui și tu pielea la bătaie.

   Expresia lui Lucas se schimbă, trece abrupt de la șoc la vinovăție. Ochii injectați se fixează asupra surorii lui, apoi își coboară capul.

   - Îmi pare rău.

   - Nu, spune Cecile pe un ton plat, strângând mai tare cuțitul, până când degetele i se albesc. E prea târziu pentru scuze, Lucas. Pentru că nu mi-ai luat apărarea și n-ai spus adevărul. Mami și tati au încercat să mușamalizeze povestea. S-au gândit că există o „explicație”, spune dându-și ochii peste cap. Știau că sunt îndrăgostită de el, așa că niciodată n-am înțeles dacă nu m-au crezut pur și simplu sau au ales calea cea mai ușoară de a scăpa de povestea asta. Au ales să nu facă valuri, pentru că erau prieteni cu familia lui Daniel, iar el era băiatul de aur al lui tati. Au spus doar că totul s-a terminat, că uneori se întâmplă lucruri rele și că n-are niciun sens să răscolesc trecutul și să mă supăr, continuă și zâmbește - un zâmbet înghețat. Chiar și când am aflat că sunt însărcinată, mi-au spus să nu fac mare caz. Am făcut avort, și ăla a fost finalul, așa credeau ei.

   Lucas își închide ochii, capul îi cade pe șezlong. Elin știe de ce: din cauza vinovăției. Încearcă pur și simplu să blocheze totul, să n-o mai audă pe Cecile.

   - Lucrurile n-au mai fost niciodată la fel apoi, adaugă Cecile și trage aer adânc în piept. Când încercam să înot, tot ce feeam, la fiecare mișcare, era fața lui deasupra mea. Fiecare por, fiecare pistrui. Corpul lui se împingea în mine, dovedindu-mi că e mai puternic. M-a făcut să mă simt... mică, spune după o clipă de tăcere. Să simt că toată puterea pe care o aveam în piscină... era în imaginația mea. Că nu era nimic în comparație cu puterea lui.

   Cecile pășește din nou în față, răsucind mânerul cuțitului între degete.

   Ochii lui Lucas se deschid, simțind mișcarea.

   - Așa m-a făcut să mă simt, știi. Ca un nimic, spune Cecile și-și ridică mâna, lăsând un spațiu mic între arătător și degetul mare. Așa de mică. O impostoare. De câte ori intram în piscină, nu puteam să evoluez. Competițiile, cariera mea... luaseră sfârșit.

   - Dar nu mi-ai vorbit niciodată nimic despre asta, ripostează Lucas, vorbind lent, nedeslușit. Nu știam cum te afectase.

   - Nu m-ai întrebat, Lucas. Nu m-ai întrebat, pentru că era mai ușor să te uiți în altă parte. Daniel era prietenul tău și l-ai ales pe el în defavoarea mea, spune și rămâne tăcută.

   Elin o privește, simțind că urmează și altceva.

   - Am încercat să înăbuș toate astea, am încercat să fiu normală. Am renunțat la înot, am mers la școala de ospitalitate și turism din Lausanne. Am încercat să mă conving c-aș putea avea un viitor diferit, că nu mă definește ceea ce făcuse Daniel, spune lovind cu piciorul în zăpadă. Atunci l-am întâlnit pe Michael. Un an mai târziu, am încercat să rămân însărcinată. Nu s-a întâmplat nimic. Am făcut analize, și medicul specialist mi-a spus că nu pot să rămân gravidă. Am făcut o infecție după avort... care a dus la infertilitate.

   Elin se încordează. Nu-i place tonul lui Cecile. Coerența naturală, felul disciplinat în care vorbește... e ceva în neregulă.

   - Atunci a început să se năruie căsnicia noastră. Michael a plecat după 8 luni. A spus că a plecat pentru că mă schimbasem, dar am știut că o făcuse din cauză că eram incompletă. Voia pe cineva întreg, pe cineva care să funcționeze perfect.

   - Trebuia să-mi fi spus, bâiguie Lucas. Trebuia să-mi fi spus toate astea.

   Dar Cecile pare că nu-l aude. Continuă, necruțătoare..

   - Atunci m-ai sunat și mi-ai spus despre planurile tale legate de sanatoriu, m-ai rugat să mă implic și eu, adaugă cu o mișcare hotărâtă a capului. Am știut că e șansa mea să-l înfrunt pe Daniel, să-l facă să recunoască.

   - Ai vorbit cu el? întreabă Lucas, schimbându-și poziția în șezlong.

   Sângele îi curge pe față, de la sprânceană pe obraz, dar nu ridică mâna să-ș șteargă. E atent la Cecile.

   Cecile vine mai aproape, chiar lângă el; ținuta ei ar fi aproape firească, dacă n-ar avea cuțitul în mână.

   - Da. La câteva săptămâni după ce m-am întors. I-am spus că m-ai rugat să lucrez pentru tine și voiam să știu dacă el era de acord.

   - Și ce-a zis?

   - Că era de acord. N-am văzut nimic altceva pe fața lui. Niciun semn, continuă Cecile și fața i se întunecă. Știi, pe vremuri mă întrebam dacă el se gândea vreodată la asta. Dacă îl frământase de-a lungul anilor, dacă noaptea, când închidea ochii, își amintea de mine, dar în clipa aceea am știut că nu o făcea. Am știut că n-o să fie niciodată tras la răspundere, nici măcar de el însuși. Dăduse totul la o parte, poate chiar se convinsese că și eu vrusesem sau poate că nici măcar nu-și amintea. Oricum, m-a redus, adaugă după un moment de ezitare. M-a clasat. Așa cum au făcut doctorii aici. Doctorii în care lumea avea încredere că ajută oamenii.

   Cecile se întoarce spre Elin:

   - Vezi tu, aici greșești, când crezi că nu-i despre sanatoriu ce s-a întâmplat. Locul ăsta, secretele lui... au fost picătura care a umplut paharul. Spune-i tu, Lucas, adaugă întorcându-și privirea rapid spre Lucas. Spune-i adevărul despre locul ăsta.

89

   Vocea lui Lucas e joasă, încă un pic neclară.

   - Înainte să înceapă construcție, Margot ne-a contactat și ne-a pus întrebări despre una dintre rudele ei. Margot a aflat de la o clinică din Germania că fusese transferată aici, la sanatoriu. Am căutat și n-am găsit nimic în dosarele oficiale. I-am spus că o să cercetăm.

   - Margot a luat legătura direct cu tine? întreabă Elin și-și încleștează mâna, relaxând-o apoi.

   I-au înghețat degetele, vârfurile îi sunt amorțite.

   - Da. Am căutat, am găsit ceva într-un dulap, în una din aripile vechi ale sanatoriului. O cutie. Se vedea că nu fusese deschisă de ani de zile. Înăuntru, am găsit documente, fotografii, dosare ale pacienților. Jurnale. Toate ale unor femei. Am început să citesc și mi-am dat seama că pacientele astea.... n-aveau TBC. Nu pentru asta veniseră la sanatoriu.

   Elin asimilează cuvintele cu un sentiment înfiorător de inevitabilitate în privința a ce urmează.

   - Pacientele erau trimise de clinica din Germania. Cât stăteau aici, erau angrenate în experimente. La început se experimentau pe ele tratamente noi, apoi se pare că... șovăie Lucas. Situația a escaladat. Cu cât am căutat mai mult, cu atât am găsit mai multe informații. Fotografii, documente... dar poți să-ți dai seama din imagini, din însemnări, că nu mai erau experimente. Se transformaseră în... altceva.

   - Un abuz, spune Cecile cu o voce abia perceptibilă. Vechiul abuz de putere. Era o exploatare a unor femei vulnerabile, adaugă uitându-se în ochii lui Elin. Femeile nu sufereau propriu-zis de nicio afecțiune. Erau trimise la clinica din Germania de tații lor, de soți, de doctori, sub pretextul unei afecțiuni medicale, dar deseori motivul era acela că aveau o atitudine nepotrivită în contextul normelor sociale. În răspăr cu ce era acceptabil pentru femei la acea vreme. Aveau prea multe idei, vorbeau prea liber. Nu era ceva obișnuit. Unele dintre ele, cele mai puțin norocoase, erau transferate aici.

   Elin încuviințează și o întreabă pe un ton egal:

   - Și atunci de ce n-ai scos imediat dosarele la lumină?

   - Lucas a spus că articolele negative din presă ar afecta hotelul. Tot ce voia el era să continue construcția, răspunde Cecile cu o grimasă. Daniel a avut aceeași reacție când i-am spus. „E în trecut. Uită.”

   - Cecile, nu-i drept, spune Lucas, încercând să se ridice. Dacă oamenii ar fi aflat ce se întâmplase, ar fi fost declanșată o investigație, care ar fi afectat planurile hotelului.

   - Nimic nu putea să te oprească, așa-i? Hotelul era tot ce conta, spune Cecile, uitându-se la Elin. Lucas și Daniel deja știau despre mormântul din fotografie, că mai erau și altele. Fusese marcat totul în timpul studiului de șantier. Lucas a ales să-l ignore. Să meargă mai departe. Încă o mită. Încă o persoană care a ales să întoarcă privirea.

   Răsuflând cu greutate, Lucas tresare în timp ce-și schimbă poziția:

   - Nu văd de ce un lucru care s-a întâmplat cu multă vreme în urmă ar trebui să afecteze potențialul acestui loc.

   - Dar tocmai asta e, Lucas. Nu înțelegi? Ideea e că nimic nu s-a schimbat. Abuzurile de putere, violurile, hărțuirile. Încă se întâmplă.

   Cecile se lasă lângă el, cu fața la numai câțiva centimetri distanță.

   - E prea ușor, așa-i? Să întorci și celălalt obraz. Să ignori consecințele. Și mai rău, suntem complici. Nu doar bărbații, dar și femeile.

   - Femeile? întreabă Elin și face un pas în față, sperând c-o să treacă neobservat.

   - Da. Adele. Era alături de custodele lui Lucas când au găsit cadavrul lui Daniel. Era iubita lui.  A fost mituită, ca și el. Lucas i-a oferit un job în schimbul unui salariu umflat, îndeajuns de bun cât să-i închidă gura.

   Asta explică legătura dintre cei doi. Pozele de pe Instagram.

   - Am găsit o fotografie în care Adele și Lucas era surprinși împreună, aici, în hotel. La o petrecere. Părea că se certau.

   - Da. Ea cerea mai mulți bani, spune Lucas cu o voce stinsă.

   Elin se întoarce spre Cecile.

   - Dar l-ai omorât pe Daniel, nu? L-ai ucis. De ce ai fi vrut să vorbească Adele?

   Cecile o privește cu ochii aprinși, strălucitori. Pentru prima dată, Elin vede o emoție adevărată în ei.

   - Pentru că n-am vrut niciodată să fiu anonimă. Când l-am omorât pe Daniel, mă așteptam să fiu prinsă. Voiam să-mi spun povestea, voiam ca povestea acelor femei să fie spusă. Voiam ca oamenii să întrebe de ce l-am omorât, dar nu. Toți voiau să mușamalizeze.

   - Dar puteai să vorbești cu cineva - din poliție, din presă. Să-ți spui povestea în felul ăsta.

   Cecile o privește neîncrezătoare.

   - Dacă mergeam eu însămi la presă, știam că e cuvântul meu împotriva cuvântului său. Nimeni nu -a crezut atunci când am fost violată, de ce m-ar fi crezut alții mai târziu? Singurul mod de a îndrepta lucrurile era să-mi fac singură dreptate. Să-i fac să plătească.

   Elin o privește, totul se clarifică - o logică macabră, crudă. Răzbunare în forma cea mai brutală, înclinând balanța puterii în cealaltă parte.

   - Atunci de unde distanța atât de lungă dintre uciderea lui Daniel și a lui Adele?

   - Așteptam momentul potrivit. Când am aflat că Adele îi cerea lui Lucas mai mulți bani, ceva s-a rupt. Am știut că trebuia să dispară.

   - Și până atunci ai cooptat-o și pe Margot în echipă, nu? Ea vulnerabilă, așa c-ai pregătit-o.

   - N-aș zice c-am pregătit-o. Era pur și simplu deschsă la sugestii. Mama ei murise recent. Făcuse o fixație în legătură cu ruda ei.

   - O fixație? repetă Elin. Era bolnavă, Cecile. Suferea de o formă gravă de depresie. Depresie psihotică. Am găsit niște articole în biroul lui Laure. Am crezut că erau ale ei, dar de fapt făcea cercetări pentru Margot, era îngrijorată pentru ea, nu-i așa? Laure suferea și ea de depresie, știa semnele.

   Cecile își flutură mâna în aer, nerăbdătoare, respingând cuvintele lui Elin.

   - Nu contează cum îi spui. Motivul adevărat e important...

   - Cecile...

   - Nu. E adevărat. Înainte să moară mama lui Margot, a rugat-o să afle ce s-a întâmplat cu străbunica ei. Dispariția ei... marcase fiecare generație din familia lor. O consumase pe bunica ei, și acum și pe mama ei. Voiau doar răspunsuri. Dar când Margot a aflat care era de fapt adevărul, nu și-a găsit pacea. A stânit ceva întunecat înlăuntrul ei. Plicul cu fotografii pe care l-ai găsit... îl lua cu ea peste tot. Era obsedată de el.

   - Și tu ai profitat de obsesia ei, nu-i așa? Vulnerabilitatea ei o făcea să fie o marionetă. Te-ai folosit de ea. Te-a ajutat, nu-i așa? Cu crimele?

   - Așa mi-am dat seama, spune Lucas în șoaptă. Așa mi-am dat seama în tunel. Când am înțeles că Margot lucra cu altcineva, toate lucrurile s-au legat. Am știut că era vorba de Cecile. Numai ea putea să știe de existența tunelului și numai ea știa adevărul despre ce i se întâmplase străbunicii lui Margot. Am știut că putea să se folosească de asta, că o făcuse pe Margot să lucreze cu ea.

   - Dar de ce m-ai închis? întreabă Elin.

   - Voiam să vorbesc cu ea. Ca un frate cu sora lui. Să-i dau o șansă să explice. Dar n-am apucat. Mă aștepta. Nu voia să vorbească.

   - Și ce i-ai cerut lui Margot să facă? întreabă Elin, întorcându-se spre Cecile.

   - Să-i țină închiși. N-avea curaj pentru altceva, răspunde Cecile, zâmbind ușor. Oricum, implicarea ei... e tot din vina lui Lucas. Tot ce voia era o confirmare, recunoașterea a ce se întâmplase la sanatoriu, voia ca povestea străbunicii ei să fie spusă. Un fel de comemorare, un semn în nisip, pentru ca vocile acestor femei să fie auzite, dar Lucas n-a făcut nimic.

   - Aveam de gând să aranjez camera arhivei...

   - Dar proiectul n-a fost dus niciodată până la capăt. N-avea nicio intenție reală s-o faci. Spuneai doar așa, ca să scapi de gura lui Margot. Și mai rău, i-ai oferit un job ca să scapi de vină. De parcă era de ajuns.

   Cecile se uită la el dezgustată, obrajii îi strălucesc acum, lacrimile amestecându-se cu ninsoarea.

   - Și ai expus casetele alea de sticlă în hotel. Ai fetișizat trecutul sanatoriului, l-ai folosit ca spectacol pentru oaspeți. După tot ce știai.

   Elin trage aer în piept.

   - Așa c-ai decis să întorci treaba asta.

   - Da. Am expus victimele, așa cum au făcut doctorii cu femeile din fotografii.

   - Dar Laure? întreabă Elin, vocea tremurându-i ușor când îi rostește numele. De ce-ai omorât-o? Era prietena lui Margot, era colega ta.

   - Era la fel ca toți ceilalți până la urmă. Lașă, răspunde Cecile, ștergându-și fața. A început relația ei cu Lucas. Se purtase urât cu ea. Era supărată, amărâtă, a început să pună întrebări despre construcție, despre acuzațiile de mită și corupție. Avea de gând să le publice pe un blog, să-l dea de gol, dar n-a mai făcut-o. Când s-a împăcat cu fratele meu, a hotărât să dea totul uitării.

   - Așa că te-ai implicat tu, spune Elin, simțind că i se gâtuie vocea în timp ce vede cum mâna lui Cecile, ținând cuțitul, se apropie de fața lui Lucas.

   - Atunci am ridicat mizele, încuviințează Cecile. Cu câteva luni în urmă, spune și-și ridică mâna în care ține cuțitul, ca să-și sublinieze cuvintele. Am convins-o pe Margot să-i dea stickul de memorie cu dosarele cenzurate. Ne-am gândit că o să fie intrigată, c-o să vrea să afle ce s-a întâmplat, dar a dat înapoi. A spus că nu vrea să fie implicată. Chiar și când Margot i-a arătat dosarele necenzurate, povestea întreagă, n-a fost interesată.

   - Dar asta e o reacție normală. Era probabil speriată.

   - Nu, ripostează Cecile, schimonosindu-și fața, care e acum invadată de un roșu violent, furios. Nu era. Voia să se uite în altă parte. Ca Lucas. Ca Adele, adaugă cu ochi scânteietori. Ca și Margot, chiar, până la urmă. Chiar și ea s-a săturat și a vrut să se oprească.

   - Dar de ce s-o omori pe Laure? Nu era o amenințare pentru tine.

   Elin încearcă să tragă aer în piept, dar simte o presiune la nivelul pieptului. Nu din cauza frigului, ci a furiei. Deși se teme de ce urmează Cecile să facă, nu e câtuși de puțin impresionată de justificările ei.

   - Era necesar. Când a văzut că ne-am întors mai devreme din călătorie, Laure și-a dat seama că plănuiesc ceva. M-a sunat în seara de dinaintea dispariției ei. Voia să mă oprească. Când i-am respins încercările, mi-a zis că are un avantaj.

   - Stickul de memorie.

   - Da. Pusesem pe cineva să spargă baza de date a clinicii și să recupereze fișierele electronice, dar știam că se putea ajunge astfel la mine. Din cauza asta a dispărut. Sperase că o să presupun c-a fugit, dar știam că e aici. Că pândește, gata să mă dea de gol.

   - De-aia avea Laure stickul de memorie criptat la ea, spune Elin. Dar n-avea nicio șansă să-l folosească, nu-i așa? Așa că ai răpit-o.

   - Da. Cu ajutorul lui Margot. Laure a luat legătura cu Margot după ce ți-a trimis ție mesajul, a încercat s-o convingă să mă oprească. Margot a stabilit să te întâlnească cu ea mai devreme, ca să vorbească.

   - Înainte să merg în apartamentul de lux...

   - Exact. Era o capcană. Nu era Margot cea care o aștepta. Eu eram.

   - Și ai omorât-o.

   - Da. A fost ușor. Simplu. Nici nu și-a dat seama. Am crezit că am totul sub control, dar am făcut o greșeală.

   - Ai lăsat stickul asupra ei.

   - Știam că-l avea la ea, încuviințează Cecile, dar nu mi-am dat seama că că transferase fișierele pe un alt stick care arăta ca o brichetă. A funcționat. Eu îl căutam pe cel vechi, așa că nu l-am găsit.

   - De asta ai întârziat când ai venit la apartamentul de lux.

   - Da. Dar nu mai contează acum. Am scos-o la capăt, așa cum o voi face și aici, spune Cecile și, îndreptându-și spatele, îl ridică pe Lucas. Elin, te rog. Nu vreau să-ți fac rău. Noi două suntem la fel. Singuratice. Luptătoare. Vrem răspunsuri, dreptate, continuă, iar mâna îi tremură în jurul taliei lui Lucas. Amândouă am avut de-a face cu frați egoiști. Lasă-mă să termin ce-am început.

   Își mijește ochii până i se transformă în două fante subțiri, părul ei blond e acum ud din cauza ninsorii, lipit de scalp.

   Lucas tușește, picioarele i se îndoaie.

   Elin nu se mișcă: vede lama strălucitoare a cuțitului presată pe gâtul lui Lucas. Se mișcă foarte puțin în față. Trebuie să facă totul cu mare atenție.

   - Nu pot să plec, îi spune cu hotărâre, încă înaintând. Asta... nu-i calea bună. Poate crezi că e, dar nu e.

   - Pleacă, îi spune Cecile cu o voce mai puternică acum, mai insistentă, în timp ce lacrimile îi curg pe obraji.

   - Cecile, nu pot. Putem vorbi, putem să punem lucrurile la punct înainte să decidem ce facem. Înțeleg...

   - Înțelegi?

   Elin simte ceva schimbat în tonul lui Cecile. Pierde controlul.

   - Nimeni nu știe prin ce-am trecut. Nimeni. Cum poți tu să înțelegi, Elin?

   - Pot să încerc, nu? Dacă vorbim despre asta încă o dată...

   - Să vorbim? N-o să ajute la nimic. Trebuie să trec la fapte. La asta! spune presând și mai mult cuțitul pe gâtul lui Lucas, făcând pielea din jurul marginii lamei să se albească și să se cuteze. Asta trebuie să fac. Asta. Pentru mine. Pentru toate acele femei.

   - Cecile...

   - Nu. Nu încerca să mă oprești.

   Vocea lui Cecile s-a transformat în strigăt, își ține privirea ațintită asupra lui Lucas.

   - Toți încearcă să mă oprească. Să spun adevărul, să fac dreptate...

   Fața lui Lucas e paralizată, o mască înghețată a spaimei. Elin își dă seama că sedativul își pierde efectul - începe să înțeleagă ce se întâmplă, în ce pericol e.

   Acum sau niciodată.

   Elin își face mișcarea, sare spre Cecile cu brațele întinse.

90

   Mișcarea e destul de puternică, încât să o dezechilibreze pe Cecile.

   Aceasta cade într-o parte cu o grimasă, fluturându-și brațul stâng în încercarea de a-și recăpăta echilibrul.

   Elin simte un strop de speranță: dacă ar putea s-o izoleze, s-o pună la pământ...

   Dar nu merge - unghiul nu-i bun.

   Totul se întâmplă cu încetinitorul, trunchiul lui Cecile se răsucește în timp ce cade spre piscină, prinzându-l pe Lucas destul de strâns cât să-l tragă după ea. El cade peste ea, făcând-o să se scufunde puțin, aruncând apa în aer.

   Dar Cecile nu rămâne mult sub apă. După numai câteva clipe, iese la suprafață, cu apa curgându-i pe față.

   Se aruncă deja asupra luiLucas, își mișcă violent mâinile deasupra capului, și apoi le încleștează strâns în jurul gâtului său.

   Realitatea o izbește pe Elin: Cecile e o înotătoare de forță. E destul de puternică să-i înece pe amândoi. În ochii lui Lucas se vede panica. Și în cei ai lui Elin: e scenariul cel mai nefericit.

   Ea nu poate să intre în apă.

   Spaima i-a blocat mintea.

   O teamă familiară o roade. Scena din fața ei se înclină, se rotește. Simțurile îi sunt paralizate. Bucată cu bucată, totul se spulberă.

   Suprafața piscinei e într-o continuă mișcare: apa e împroșcată, Lucas dă cu disperare din brațe, Cecile îl strânge nemilos de gât, împingându-l capul în apă.

   Dar corpul lui Elin e încă ostil, refuză să se miște. Simte ninsoarea pe față și sudoarea, dar nu se poate mișca, nu poate nici să-și ridice mâna să se șteargă.

   Lucas reacționează în cele din urmă: de parcă apa l-ar fi scos din letargie.

   Se adună, își întinde mâinile în sus și o împinge pe Cecile în spate, departe. Începe să înoate spre margine.

   Nu funcționează: abia respirând, Cecile înoată lângă el. Își ridică mâna și-l izbește cu cotul în gât, în trahee.

   O dată, de două ori - lovituri rapide, puternice.

   Lucas urlă, teama îi strălucește în ochi pentru o clipă, iar apoi capul i se scufundă sub apă.

   Imaginea trage după ea o amintire - un ecou al acelei zile de vară. Sam. Cazul de acum 1 an. O amintire a lipsei ei de acțiune. Teama ei, paralizia.

   Nu poate să lase asta să se întâmple iar.

   Elin își duce mâinile la gât și-și prinde lanțul cu degetele.

   Cu o mână strânsă în jurul cârligului, îl trage cu putere și simte cum cedează. O jumătate cade în zăpada moale ca o pudră, cealală îi rămâne în mână.

   Elin trage aer adânc în piept, cu mâna încleștată pe lanț se aruncă în apă. Plonjează fără să arunce apa, forțându-se să nu se gândească la nimic, să facă mișcările regulate de înot. Înaintează, venind din spatele lui Cecile.

   Aceasta nici măcar nu se întoarce. E concentrată să-l distrugă pe Lucas.

   Elin a ajuns lângă Cecile. Ținând cârligul în mână, îl ridică, lăsându-l să iasă dintre degete și-l împinge spre fața lui Cecile.

   Mâna îi tremură din cauza tensiunii, dar face o mișcare rapidă, până când simte că opune rezistență. Deși e tocit, simte că vârful cârligului s-a înfipt în obrazul lui Cecile, că s-a prins în pielea moale.

   Elin își retrage mâna cu un gest iute.

   Se aude un strigă de durere. E de ajuns: Cecile slăbește strânsoarea din jurul gâtului fratelui său.

   Cuțitul îi cade din mână.

   Elin își pune brațul drept în jurul pieptul lui Lucas, încearcă să-l tragă într-o parte, sperând să-i dea măcar timp să repire. Vede cuțitul aleuncând dincolo de suprafața zbuciumată a apei, o strălucire metalică fragmentată.

   Se aruncă în față fără ezitare, îl prinde cu mâna stângă.

   Cecile face la fel. Are obrazul însângerat. Degetele li se ciocnesc, dar Elin ajunge prima. Prinde strâns mânerul și-l rotește îndepărtându-l de Cecile prin apă.

   Urmează un moment de zăpăceală, dar Cecile profită de el: se aruncă din nou spre Lucas. Acesta opune rezistență, se trage mai departe de ele, încearcă să se țină de marginea piscinei, să se ridice în afară, dar efortul e prea mare. Are mâinile ude, îi alunecă pe gresia înzăpezită.

   În câteva secunde, Cecile se aruncă din nou asupra lui, îl trage din spate, împingându-l cu forța în apă.

   - Cecile! Oprește-te! Lasă-l!

   - Nu! strigă ea cu o voce ascuțită. Trebuie să plătească pentru minciunile lui.

   - O să plătească. Știu ce vrei, ce-ai vrut tot timpul. Vrei ca povestea ta să fie auzită. Vrei dreptate. Recunoaștere, spune Elin și trage aer adânc în piept. Ai primit-o, Cecile. Acum știm ce ți s-a întâmplat și ce li s-a întâmlat acelor femei. Poveștile lor vor fi spuse. Ai transmis adevărul lor. Și pe al tău. Dacă-l omori pe Lucas, nu primești nimic în plus.

   - Mi-a întors spatele.

   Deși vorbele sunt strigate, și-au pierdut puterea. Cecile plânge suspinând, mișcarea străbătându-i corpul cu atâta putere, încât o face să se cutremure.

   - Știu, dar, Cecile, i-ai spus ce simți. El trebuie să trăiască însă cu asta. Nu tu. Nu de-acum înainte.

   Elin așteaptă cu răsuflarea tăiată. Pândind.

   Timpul pare că se dilată în timp ce Cecile se retrage dându-i drumul lui Lucas.

   Elin își trece cu grijă un braț în jurul pieptului său și-l duce spre scara de la margine. Iese și-l ajută și pe el să iasă. Când aerul rece îi învăluie pielea, începe să tremure din tot corpul.

   Elin stă pe margine, aerul rece mușcându-i carnea. Se întoarce, se uită spre Cecile.

   E pe spate, în mijlocul piscinei.

   Plutește, cu brațele și picioarele întinse, privește fulgii de nea care cad din cer.

CINCI SĂPTĂMÂNI MAI TÂRZIU

91

   - Am ajuns mai devreme, spune Will, uitându-se la ceas. Mai sunt câteva minute până pleacă funicularul.

   Elin încuviințează. Fața îi arde deja, gândul plecării o apasă. Nici ea și nici Isaac nu-s buni la asta: să-și ia rămas bun.

   Stă la marginea trotuarului, uitându-se fix spre spatele lui Isaac. O pană mică, albă, a ieșit din cusătura gecii lui albastre de puf. Se zbate puțin în vânt și se desprinde apoi, luându-și zborul.

   Un autobuz înaintează zgomotos prin fața lor, aruncând bucățele de sare și pietriș. Suportul de metal din spate e plin, încărcat cu schiuri și snow-boarduri. Așteaptă să treacă mai departe și-l urmează pe Isaac peste drum, spre stație.

   Clădirea de beton nu-i deloc frumoasă. E funcțională, sobră, marginile grosolane ale acoperișului plat taie brutal frumusețea naturală a munților înzăpeziți din spate.

   Dincolo de ei, cerul e de un albastrul strălucitor. Nu e albastrul stins al unei zile de iarnă din Anglia, e o culoare intensă, explozivă, care face albul munților și mai alb, și fâșia de voal a norilor să pară concretă și solidă.

   A fost așa zile în șir, de atâta vreme, că e greu să-și amintească de părțile bune și de cele rele ale furtunii, de felul în care o făceau să se simtă - cum fiecare oră de vânt și ninsoare arunca valuri ascuțite, copleșitoare de panică asupra ei.

   - E aglomerat, spune Isaac când ajung în stație.

   Are dreptate. Oamenii se adună în grupuri dezordonate: un cuplu de bătrâni, adolescente purtând rucsacuri care le atârnă greu pe spate, un grup mare de elevi.

   La un chioșc mic din stânga se vând cafea și produse de patiserie. Mirosul amar, untos, le face stomacul să chiorăie.

   - Așteaptă aici. O să iau biletele.

   Will a pornit deja spre tejghea, târând gențile după el. Deși au nevoie de bilete, Elin știe că a plecat intenționat ca să-i dea timp și spațiu să-și ia la revedere de la Isaac.

   Isaac râcâie asfaltul cu vârful pantofului, e tras la față.

   - E ciudat să ne luăm rămas bun. Abia mă obișnuisem cu tine prin preajmă, spune el și se oprește, strângând sticla de apă din mână.

   Elin nu se poate uita în altă parte: ochii lui, părul, expresia chinuită, îngrijorată a feței. Pare că e greșit să-l lase singur aici.

   - Atunci vino cu noi, îi zice dintr-odată. Îți rezervăm un bilet. Stai câteva săptămâni cu mine, vezi cum te simți.

   - Nu încă. Vreau să încerc să mă întorc la viața normală. Să văd cum mă descurc, spune și, strângându-și buzele, se uită într-o parte. Știi, nu pot să nu mă gândesc la felul în care m-am îndoit de ea. Chiar înainte să-mi spui că a murit, ardeam pozele cu ea pe care le țineam în portofel. Am crezut că m-a trădat, când de fapt, ea fusese acolo tot timpul. Aș fi putut s-o găsesc, în loc să...

   Vocea i se frânge.

   - Isaac, n-are niciun sens să te învinovățești. Situația era îngrozitoare. Și eu m-am îndoit de tine, nu? Când am aflat de acuzațiile de intimidare, am tras concluzii pripite când ar fi trebuit să te întreb pe tine.

   Chiar și acum, gândul la ce făcuse, la faptul că sunase la universitate, o face să se-mbujoreze.

   - Dar noi doi nu ne-am văzut de ani. Relația noastră era încordată. Înțeleg de ce-ai fi avut îndoieli, dar eu și Laure era logodiți. N-ar fi trebuit să am îndoieli. Ar fi trebuit să știu.

   - Cum ai fi putut? Laure s-a ascuns special în dependință. Știa că nu-i folosită, că n-o să fie găsită acolo. Nu sunt camere, nu exista nicun mod evident prin care ai fi putut s-o găsești.

   - Știu, dar e ca o obsesie pentru mine, mă bântuie. Faptul că era acolo, atât de aproape, tot timpul.

   - De-aia cred c-ar trebui să vii cu noi. Să-ți mai abați gândurile, spune zâmbindu-i. Să te concentrezi în principal pe cât de nepricepută sunt în bucătărie. Poți să preiei tu tot ce ține de gătit, dacă vrei.

   Elin face un pas spre el, întinde o mână, apoi și-o retrage, dojenindu-se: e prea mult. Prea îl sufoc.

   Trec câteva momente.

   Isaac își trage rucsacul mai sus pe umăr.

   - O să vin să te vizitez, spune în cele din urmă și o privește în ochi. Și nu spun doar așa.

   - Știu, îi răspunde Elin, mușcându-și buza de jos.

   - Vorbesc serios, adaugă el și o atinge pe braț. N-o să ne întoarcem la ce era. E diferit acum, nu? Noi doi. Suntem diferiți.

   - OK.

   O să accepte asta. Că sunt diferiți.

   - O să-mi iau rămas bun de la Will, pe urmă plec, spune Isaac, uitându-se spre chioșc. Will, prietene, plec, adaugă, ridicându-și vocea, în timp ce Will vine spre el, cu biletele în mână.

   Se întoarce spre Elin, o trage spre el. Îi simte lacrimile fierbinți în coada ochilor. De ce simte că e așa de incorect? Că-l lasă aici?

   În timp ce se despart, ea aude zgomotul puternic al mașinăriei - un huruit mecanic. Funicularul e aproape.

   - Înainte să plec, e ceva ce voiam să-ți dau, spune el, ridicându-și vocea ca să acopere zgomotul, și-și bagă mâna în geantă. Am făcut niște copii pentru tine. Will mi-a zis că n-ai poze cu Sam, cu noi trei, în apartament.

   Elin aproape că nu poate să se uite la ele, dar se silește.

   E o poză cu ei trei pe plajă, au nisip pe picioare. Un castel de nisip stă șui în spatele lor, împodobit cu stegulețe de hârtie.

   Ochii i se fixează pe el. Sam. Frățiorul ei.

   În sfârșit, o imagine adevărată. Una care să înlocuiască amintirile eronate, haotice, din mintea ei.

92

   Funicularul începe să se miște, și odată cu el se schimbă și peisajul, cerul și ninsoarea fac loc copacilor și cabanelor cu acoperișuri albe de zăpadă, mașinilor 4x4 care urcă pe drumurile strâmte și șerpuite de munte.

   Elin își pune degetele pe geam. Simte privirea lui Will.

   - O să-ți repari lanțul ăla? o întreabă.

   Ea ridică automat mâna la gât, caută, dar bineînțeles că nu găsește nimic. Ridică din umeri.

   - Nu știu.

   Îi place cum se simte scobitura gâtului, în absența lanțului. Simte că e mai ușoară cumva. Mai liberă.

   Will își drege vocea.

   - Ești sigură că poți să-l lași pe Isaac singur? întreabă, punându-și mâna pe mâna ei; are palma caldă.

   Ea se silește să-l privească în ochi.

   - Cred c-o să fie bine. Faptul că știe că de-acum Cecile a fost arestată... a spus că-l liniștește.

   - Știi ce s-a întâmplat cu Lucas?

   - Da. Berndt mi-a spus dimineață. A fost arestat pentru participarea lui în ce s-a petrecut - a ascuns cadavrul lui Daniel și a distrus dovezi, a ascuns adevărul despre trecutul sanatoriului, spune Elin și face o pauză. A recunoscut că știa de documentație, de morminte și că a mituit funcționari, pentru ca nimic din toate astea să nu fie dezvăluit.

   Trec câteva momente de tăcere.

   - Și tu? insistă el. Ești OK cu decizia de a pleca?

   - Așa cred.

   Simte totuși că-i e greu să plece, pentru că nu lasă în urmă doar locul acesta, lasă și alte lucruri în urmă - pe Isaac, pe Laure și o versiune a adevărului pe care a purtat-o înlăuntrul ei atâta timp, că ajunsese s-o definească. Acum trebuie să trăiască însă cu un adevăr nou.

   - Îmi fac griji pentru tine, spune ea. Cum mergi așa, rănit...

   - Sunt în curs de vindecare, a asigură Will, ducându-și o mână la burtă.

   Gestul e atât de tipic pentru el, atât de discret, fără nimic demonstrativ, încât ea simte o pornire puternică să-l îmbrățișeze. Să-l atingă. Să se deschidă față de el într-un fel pe care îl respinsese până atunci.

   Îl trage spre ea și-l îmbrățișează cu stângăcie, inspirând mirosul familier al pielii lui.

   - Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat, spune cu o voce care-i sună străin. N-am vrut ca tu să treci prin toate astea. Tu... tu ești totul pentru mine.

   - Știu, îi șoptește el în păr. S-a terminat acum. Putem să mergem mai departe.

   - Că tot ai adus vorba...

   Elin se desprinde din îmbrățișarea lui, își deschide poșeta și scoate o revistă. E îndoită, așa că ea o întinde cu degetele.

   - Livingetc? întreabă Will, uitându-se la copertă. De unde ai luat-o?

   - De la supermarket, din Crans. M-a costat cam 20 de lire, dar...

   Elin răsfoiește până ajunge la pagina dorită.

   - Uite, îi spune și arată cu degetul. Canapeaua asta. Ce părere ai?

   - De ce întrebi?

   - M-am gândit că s-ar potrivit în noul nostru loc.

   El tace o clipă, apoi zâmbește:

   - Îmi place.

   Elin dă să mai spună ceva, dar simte telefonul virbându-i în buzunar.

   Îl scoate și se uită la ecran.

   - Ce e? o întreabă Will, uitându-se peste umărul ei.

   - De la muncă, răspunde ea, concentrată pe cuvintele de pe ecran. Au fost de acord să-mi mai dea un răgaz din pricina lui Isaac, dar așteaptă un răspuns până săptămâna viitoare.

   Will încuviințează, se uită pe geam. Elin îi urmărește privirea.

   Au ajuns aproape la baza văii. Cabanele au fost înlocuite de case, de vii înzăpezite. Numai câteva porțiuni de viță sunt vizibile, pete subțiri, întunecate ițindu-se din zăpadă.

   El se întoarce și o privește:

   - Ai luat o decizie?

   - Așa cred.

   Lângă ei, un pasager se ridică și deschide un geam. Elin își dă capul pe spate și simte răcoarea vântului pe față. E încă devreme, nu-i încă martie, dar ei i se pare că-l simte - aerul de primăvară.

   Viața nouă.

ARTICOL LOCAL

ELVEȚIA

(AUGUST 2020)

   Poliția elvețiană a găsit 32 de morminte la un sanatoriu elvețian transformat în hotel, unde femeile au fost „abuzate fizic și psihic”.

   Morminte cu oseminte umane au fost decoperite de unitățile speciale ale poliției elvețiene la Le Sommet, un hotel de lux elvețian recent transformat dintr-un sanatoriu de bolnavi de tuberculoză.

   Mormintele au fost descoperite de poliție în timpul unei anchete ale celor 3 crime comise la hotel în luna ianuarie a anului curent.

   Dosarele arhivate indică faptul că minimum 32 de femei din Germania au fost trimise la Sanatorium du Plumachit sub pretextul vindecării de tuberculoză.

   Ale regiuni și țări europene examinează acum dosarele pe fondul îngrijorărilor că acesta ar putea fi începutul unui șuvoi de investigații.

   Poliția elvețiană a găsit 32 de morminte cu oseminte umane lângă hotelul Le Sommet în stațiunea elvețiană Crans-Montana, unde se presupune că femeile erau internate ilegal și abuzate fizic și psihic până la sfârșitul anilor 1920 și 1930.

   Anomalii referitoare la niște posibile morminte au fost descoperite în locul cunoscut cândva sub numele Sanatorium du Plumachit, unde pacienții erau internați pentru tratarea tuberculozei.

   Poliția Judiciară Valais a făcut descoperirea în timp ce investiga o serie de crime care au avut loc recent în hotel, relatează „Le Matin”.

   Unul dintre suspecți a dezvăluit că motivul crimelor era înrădăcinat în trecutul hotelului când funcționa ca sanatoriu, ceea ce a determinat poliția să investigheze locul în amănunt.

   Zona cu morminte e în partea de nord-est a hotelului, unde se crede că femeile au fost îngropate cu zeci de ani în urmă, înainte de deschiderea sanatoriului, forțată de folosirea antibioticelor pentru tratarea tuberculozei.

   Folosind echipament de căutare high-tech, legiștii din cadrul Poliției Valais și de la Universitatea din Lausanne au găsit cele 32 de morminte cu ajutorul unui radar care scanează terenul în adâncime și în baza unor mostre de sol.

   Amplasamentul acestor morminte n-a fost consemnat în înregistrările sanatoriului și au fost găsite documente falsificate în care se menționa că pacienții fuseseră trimiși altundeva să fie îngropați. Însă documentele ascunse anterior confirmă că multe femei au murit în circumstanțe necunoscute, cel maiprobabil în urma rănilor provocate în timpul abuzurilor săvârșite sub pretextul tratamentului medical.

   Se crede că toate femeile au fost transferate de la Clinica Gotterdorf din Germania. Nu se știe încă dacă aceste paciente sufereau de tuberculoză sau dacă diagnosticul a fost falsificat pentru a permite internarea femeilor.

   Nu era un lucru neobișnuit în perioada respectivă ca femeile să fie internate și să primească îngrijiri medicale împotriva voinței lor și fără justificare medicală. Multe femei au fost internate în clinici din toată Europa la cererea unui tutore masculin sau a unui membru al familiei, ca un mod de a obține controlul - asupra unei moșteniri sau asupra gândurilor și ideilor independente.

   Procurorul Hugo Tapparel din cadrul Poliției Valais a declarat: „Analizăm descoperirile consemnate în raport. O să contactăm familiile victimelor și o să discutăm care ar fi pașii potriviți pe care să-i luăm în continuare pe măsură că continuăm investigația”.

   O rudă a uneia dintre victime a declarat: „Credem că toate aceste femei erau în grija doctorului Pierre Yerly, un proeminent chirurg pulmonar, cunoscut pentru tratamentele sale experimentale. Odată ce investigația se va îngheia, vrem să ridicăm un amonument în amintirea victimelor”.

SFÂRȘIT