Sanatoriul, Sarah Pearse

 1-7
PROLOG

IANUARIE 2015

      Pe podea sunt împrăștiate rămășițe de echipament medicat: instrumente chirurgicale mâncate de rugină, fiole sparte, borbane, scheletul zgâriat al unui scaun vechi pentru invalizi. O saltea zdrențuită zace răsturnată lângă un perete, ciuruită de pete galbene ca de fiere.

   Ținându-și strâns servieta, Daniel Lemaitre simte un val copleșitor de greață: e ca și cum timpul ar fi pus stăpânire pe sufletul clădirii, lăsând în loc ceva putred și bolnav.

   Înaintează repede pe hol, și pașii îi răsună cu ecou pe podeaua faianțată.

   Ține-ți privirea ațintită spre ușă! Nu te uita înapoi!

   Dar obiectele distruse îi atrag atenția, fiecare dintre ele spunându-și povestea. Nu e greu să ți-i imagnezi pe pacienții care au stat aici, tușind și scuipându-și plămânii.

   Uneori i se pare că simte chiar și mirosul, așa cum era odinioară - încă mai plutește în aer duhoarea grea, acră, a chimicalelor din vremea când saloanele erau folosite.

   Daniel a ajuns la jumătatea holului când se oprește.

   O mișcare în camera din față - ceva nedeslușit, întunecat. I se strânge stomacul. Se uită drept înainte nemișcat, cuprinzând cu privirea obiectele învăluite în umbră din încăpere - hârtii împrăștiate pe podea, tuburile contorsionate ale unui dispozitiv de respirat, un cadru de pat rupt, curelele roase care erau folosit pentru a lega pacienții și care acum atârnă libere.

   Simte furnicături din cauza încordării, dar nu se întâmplă nimic. Clădirea e tăcută, încremenită.

   Răsuflă adânc și pornește din nou.

   Nu fi prost! își spune. Ești obosit. Prea multe nopți nedormite... te-ai trezit de prea multe ori prea devreme.

   Odată ajung la ușa principală, Daniel o deschide. Vântul suflă furios și o împinge înapoi în balamale. Face un pas în față și e orbit de o rafală înghețată de ninsoare, dar e o ușurare să fie afară.

   Sanatoriul îl neliniștește. Deși știe ce o să devină - a schițat fiecare ușă, fiecare fereastră și fiecare întrerupător al hotelului nou - acum nu poate decât să reacționeze la trecutul său, la ce fusese cândva.

   Nici exteriorul nu-i într-o stare prea bună, își dă seama când își ridică privirea. Structura rigidă, pătrățoasă, e pătată de zăpadă. E în ruină, neglijată - balcoanele și balustradele, veranda lungă, toate sunt roase și degradate. Câteva geamuri au rămas intacte, dar majoritatea sunt acoperite cu scânduri, pătrate urâte de lemn care sluțesc fațada.

   Daniel se gândește cât de contastantă e, în comparație, casa lui din Vevey care dă spre lac. Și al cărei design contemporan cubist, având pereți din sticlă, în cea mai mare parte, pentru o vedere panoramică a apei. Și o terasă pe acoperiș, și o dană de acostare.

   El a proiectat-o.

   Imaginea asta i-o aduce în minte pe Jo, soția lui. Probabil tocmai s-a întors de la lucru, gândurile îi freamătă încă în jurul bugetelor și briefurilor de publicitate și deja îi pune pe copii să-și facă temele.

   Și-o imaginează în bucătărie, pregătind cina, cu părul castaniu care îi cade peste față în timp ce toacă și taie cu eficiență. O să gătească o rețetă ușoară, paste, pește, ceva tras la tigaie. Niciunul dintre ei nu se prea pricepe la treburile casnice.

   Pe moment, gândul îl încălzește. În timp ce traversează parcarea, Daniel e cuprins de prima undă de îngrijorare legată de drumul spre casă.

   La sanatoriu nu e ușor de ajuns nici pe cea mai bună vreme, căci e izolat acolo, sus, în munți. Fusese o alegere bine cibzuită, menită să îi izoleze pe bolnavii de tuberculoză de smogul orașelor, dar și să țină restul populației departe de ei.

   Dar poziția izolată însemna și că drumul până acolo era de coșmar, o serie de curbe în ac de păr care tăiau o pădure densă de pini. Șoseaua abia se vedea când venise dimineață - fulgii se izbeau de parbriz ca niște săgeți albe de geață, făcând imposibilă vizibilitatea la mai mult de câțiva metri în față.

   Daniel aproape c-a ajuns la mașină când simte sub talpă ceva - rămășițele zdrențuite ale unei pancarte pe jumătate acoperite de zăpadă. Literele sunt grosolane, vopsite cu roșu: NON AUX TRAVAUX! „NU LUCRĂRILOR DE CONSTRUCȚIE!”

   Furios, Damiel o zdrobește cu piciorul.

   Protestatari fuseseră aici săptămâna trecută. Erau peste 50, strigând că e un abuz și fluturându-i în față pancartele lor ieftine. Se filmaseră cu telefonul mobil și videoclipul fusese apoi distribuit pe rețelele sociale.

   Fusese doar una dintre bătăliile nesfârșite duse pentru realizarea proiectului. Oamenii pretindeau că vor progres, că vor banii turiștilor, dar, când venise vorba de construirea efectivă, fuseseră cuprinși de îndoială și începuseră să ezite.

   Daniel știa de ce. Oamenilor nu le plac câștigătorii.

   I-o spusese tatăl lui odată și era adevărat. Localnicii fuseseră mândri de el la început. Îi aprobaseră micile succese - mallul din Sion, blocul de apartamente cu vedere spre Rin - dar apoi fusese prea mult pentru ei, nu-i așa? Avea prea mult succes, devenise o personalitate cu o prea mare importanță.

   Daniel avea senzația că, din punctul lor de vedere, își luase partea de câștig, și că acum era lacom și voia mai mult. Avea numai 33 de ani și cariera lui în arhitectură înflorea - birouri în Sion, Lausanne, Geneva. Și unul în Zurich în viitorul apropiat.

   În aceeași situație era și Luca, dezvoltatorul imobiliar și unul dintre prietenii săi cei mai vechi. Avea aproape 35 de ani și deja deținea 3 hoteluri importante.

   Ceilalți nu puteau să sufere succesul lor.

   Și acest proiect fusese bomboana de pe colivă. Avuseseră parte de toate: troli pe internet, e-mailuri, scrisori la birou... obiecții în planificare.

   Au sărit la gâtul lui, mai întâi. Au început să circule zvonuri pe blogurile locale și pe rețele sociale că afacerea lui se duce de râpă. Pe urmă au trecut la Lucas. Povești similare, povești pe care le putea ignora, dar una anume i-a rămas în minte.

   Îl deranja pe Daniel mai mult decât îi plăcea să recunoască.

   Se vorbea de mită. De corupție.

   Daniel a încercat să stea de vorbă cu Lucas, dar prietenul lui a schimbat subiectul. Gândul îl sâcâie, ca o mâncărime supărătoare, la fel ca atâtea lucruri legate de acest proiect, dar se silește să-l alunge. Trebuie să-l ignore. Să se concentreze pe rezultatul final. Acest hotel o să-i consolideze reputația.

   Hotărârea lui Lucas și atenția lui pentru detalii l-au dus pe Daniel către un design spectaculos de ambițios, un punct final pe care nu-l crezuse posibil.

   Daniel a ajuns la mașină. Parbrizul e acoperit cu un strat gros de zăpadă proaspătă, prea multă pentru ștergătoare. E nevoit s-o curețe el însuși.

   Dar, când își caută cheia în buzunar, observă ceva.

   O brățară lângă roata din față.

   Se apleacă, o ridică. E subțire, din cupru. Daniel o răsucește între degete. Vede un rând de cifre gravate în interior... o dată?

   Daniel se încruntă. E a cuiva care a fost acolo sus azi, nu? Altfel ar fi fost acoperită de zăpadă.

   Dar ce făceau așa de aproape de mașină?
   Îi trec prin cap imaginile protestatarilor, fețele lor furioase și batjocoritoare.

   Ei să fi fost?

   Daniel trage aer adânc în piept, dar, în timp ce-și îndeasă brățara în buzunar, zărește ceva cu coada ochiului: o mișcare dincolo de troianul care s-a adunat de-a lungul zidului parcării.

   O siluetă încețoșată.

   Palma îi transpiră pe cheie. Apasă tare pe buton, să deschidă portiera, și încremenește când se uită în sus.

   Stând în fața lui, între el și mașină, se află o persoană.

   Daniel se holbează, încremenit pentru câteva clipe, mintea lui încercând frenetic să proceseze ce vede - cum fusese posibil să se miște cineva atât de repede spre el fără să-l vadă?

   E îmbrăcat în negru. Ceva îi acoperă fața.

   Semăna cu o mască de gaze; are aceeași formă, doar că fără filtrul din față. În locul acestuia, e un furtun de cauciuc gros care leagă gura de nas. Un conector. E un furtun gofrat, negru; tremură, în timp ce  individul se mută de pe un picior pe altul.

   Efectul e înfricoșător. Monstruos. Pare ceva ieșit din adâncurile cele mai întunecare ale inconștientului.

   Gândește, își spune, gândește.

   Creierul începe să deruleze diferite variante plauzibile care să transforme ce vede în ceva inofensiv. E o fară, asta-i tot: unul dintre protestatari încearcă să-l sperie.

   Pe urmă, persoana aceea pășește spre el. O mișcare precisă, controlată.

   Daniel vede numai imaginea îngrozitoare, tot mai apropiată, a tubului negru de cauciuc întins peste față. Pliurile acestuia. Pe urmă, sunetul respirației: unul bizar, ca și cum un lichid ar fi supt. Și sunetul expirării acestui lichid.

   Inima-i bate cu putere, gata să-i sară din piept.

   - Ce-i asta? întreabă Daniel tare și-și aude teama din voce, un tremur pe care încearcă să-l controleze. Cine ești? Ce încerci să faci?

   Pe față i se prelinge o picătură. E zăpada care i se topește pe piele sau sudoarea? Nu-și do seama.

   Haide, își spune. Controlează-te! E vreun cretin care se ține de farse. Treci, pur și simplu, pe lângă el și urcă în mașină!

   Abia acum, din unghiul acesta, observă și cealaltă mașină. Nu era aici când venise. O camionetă neagră. Un Nissan.

   Hai, Daniel! Mișcă-te!

   Dar trupul i-a încremenit și refuză să-i mai dea ascultare. Aude răsuflarea bizară din mască. E mai tare acum, mai rapidă, mai greoaie.

   Un sunet slab de supt și un șuierat ascuțit.

   Iar și iar.

   Mogâldeața se apropie, ține ceva în mână. Un cuțit? Daniel nu-și dă seama ce e. Mănușile groase acoperă mare parte din obiect.

   Mișcă-te, mișcă-te!

   Reușește să se pună în mișcare, un pas, doi, dar teama îi înțepenește mușchii. Se împiedică în zăpadă, piciorul drept îi fuge de sub el.

   Până când se ridică, e deja prea târziu: mâna înmănușată i-a acoperit gura. Daniel poate să simtă mirosul de sudoare stătută din mănușă, dar și pe cel al măștii - izul de plastic ars al cauciucului și ceva în plus.

   Ceva familiar.

   Dar înainte ca mintea să facă legătura, ceva îi înțeapă coapsa. O durere ascuțită. Gândurile i se împrăștie, mintea i se liniștește.

   O liniște ce se preschimbă, în câteva clipe, în nimic.

COMUNICAT DE PRESĂ

(SUB EMBARGOU PÂNĂ LA MIEZUL NOPȚII

DE 5 MARTIE 2018)

   Le Sommet

   Hauts de Plumachit

   Crans-Montana 3963

   Valais

   Elveția

HOTEL DE CINCI STELE ÎN CURS DE DESCHIDERE

ÎN STAȚIUNEA ELVEȚIANĂ CRANS-MONTANA

   Amplasat pe un platou însorit deasupra stațiunii Crans-Montana, sus, în Alpii Elvețieni, Le Sommet e creația dezvoltatorului imobiliar elvețian Lucas Caron.

   După 8 ani de planificare și construcții extinse, unul dintre sanatoriile cele mai vechi ale localității se va redeschide ca hotel de lux.

   Clădirea principală a fost proiectată la sfârșitul secolului al XIX-lea de străbunicul lui Caron, Pierre. Le Sommet a devenit renumit în toată lumea drept centru pentru tratatrea tuberculozei înainte ca apariția antibioticelor să îi silească pe proprietari să îl transforme.

   De curând, și-a câștigat recunoașterea internațională pentru arhitectura sa inovatoare, aducându-i mai vârstnicului Caron, în 1942, un premiu postum Swiss Art din partea Ministerului Culturii.

   Combinând linii simple cu ferestre panoramice largi, acoperișuri plate și forme geometrice simple clădirea a fost descrisă de unul dintre membrii juriului ca fiind „inovatoare - proiectată cu scopul de a funcționa ca spital și, în același timp, creând o tranziție unitară între interior și peisajele impresionante”.

   Lucas Carson a declarat: „Era timpul să reînsuflețim această clădire. Suntem siguri că vom avea viziunea potrivită pentru a crea un hotel restaurat considerabil, dar care să aducă și un omagiu trecutului său bogat”.

   Sub îndrumarea firmei de arhitectură Lemaitre SA, s-a format o echipă care să renoveze clădirea și să adauge un centru SPA contemporan și un centru de evenimente.

   Pentru o renovare subtilă, Le Sommet o să folosească, în mod inovator, materiale locale, precum lemnul, șistul și piatra. Interioarele moderne elegante nu vor fi doar un ecou al topografiei remarcabile din exterior, dar se vor inspira din trecutul clădirii pentru a crea o ambianță nouă, care va spune o poveste nouă.
   Philippe Voklem, CEO al Valais Tourism, a declarat: „Aceasta va fi, fără îndoială, perla coroanei din ceea ce este deja una dintre cele mai minunate stațiuni de iarnă din lume”.

   Pentru alte informații de presă, vă rugăm să contactați Leman PR, Lausanne.

   Pentru informații generale/rezervări, vă rugăm să vizitați www.lesommetcransmontana.ch

IANUARIE 2020

ZIUA ÎNTÂI

1

   Funicularul din orășelul Sierre urcă spre Crans-Montana pe o linie aproape verticală printre munți.

   Pe o rută de peste 4 kilometri, funicularul duce pasagerii 900 de metri în sus în doar 12 minute, trecând printre viile acoperite de zăpadă și orășelele Venthone, Chermignon, Mollens, Randogne și Bluche.

   În afara sezonului, e, de obicei, pe jumătate gol. Cei mai mulți merg cu mașina sau iau un autobuz. Dar azi traficul e aproape blocat din cauza aglomerației, și funicularul e plin.

   Elin Warner stă pe partea stângă a vagonului ticsit, curpinzând cu privirea tot ce e în jur: fulgii grăsani de nea lipiți pe geamuri, podeaua acoperită de zloată pe care au fost îngrămădite una peste alta, până sus, gențile, adolescenții deșirați care se tot foiesc.

   Își simte umerii încordați. Uitase cum pot fi tinerii la vârsta aceea: egoiști, preocupați numai și numai de persoana lor.

   O mânecă udă îi atinge obrazul. Simte mirosul jilav, de țigări, de prăjeală și izul de aftershave ieftin, de mosc și de citrice. Pe urmă, aude o tuse din piept. Și hohote de râs.

   Un grup de bărbați dau buzna înăuntru, vorbind tare și cărându-și gențile sport North Face în spate. Se înghesuie împingând familia de alături și mai mult în vagon. O împing și pe ea. Un braț se freacă de brațul ei, simte pe gât o răsuflare fierbinte cu damf de bere.

   Se panichează. Inima îi bate repede, îi bubuie în piept.

   O să ia vreodată sfârșit?

   A trecut 1 an de la cazul Hayler și ea încă se gândește la asta, are vise în legătură cu asta. Se trezește noaptea în cearșafurile ude de transpirație, având coșmarul încă viu în minte: o mână o prinde de gât, pereții umezi care se apropie, prinzând-o captivă între ei.

   Pe urmă, apa sărată revărsându-i-se peste gură, peste nas....

   Preia controlul, își spune și se forțează să deslușească graffitiul de pe peretele funicularului. N-o lăsa să pună stăpânire pe tine!

   Ochii îi saltă către literele încâlcite mâzgălite pe metal:

Michel 2010

PUPICI XXX

HELENE&RIC 2016

   Urmărește cuvintele până la geam și tresare. Își vede imaginea reflectată în geam... e dureros s-o vadă. E slabă. Prea slabă.

   E ca și cum cineva ar fi secat-o, i-ar fi scos miezul. Are pomeții tăioși ca lama cuțitului, ochii albaștri-cenușii și oblici sunt mai mari, mai pronunțați. Nici părul ei blond-deschis răvășit și nici cicatricea de pe buza de sus nu-i îndulcesc înfățișarea.

   S-a antrenat non-stop de când i-a murit mama. Alergări de câte 10 kilometri. Pilates. Greutăți. Ciclism pe drumul de coastă dintre Torquay și Exeter în vântul șfichiuitor și prin ploaie.

   E prea mult, dar nu știe cum să se oprească, deși știe că ar trebui. E tot ce mai are, e singura modalitate de a alunga ce-i trece prin cap.

   Elin își întoarce capul. Sudoarea i se prelinge pe ceafă. Se uită la Will și încearcă să se concentreze pe fața lui, pe umbra familiară a firelor de păr abia crescute pe bărbie, pe șuvițele neîmblânzite de păr blond-închis.

   - Will, simt că ard...

   Will se încruntă. Îi vede viitoarele riduri pe fața neliniștită, liniile din jurul ochilor ca niște stele, cutele vadi de pe frunte.

   - Ești OK?

   Elin dă din cap, și lacrimile îi curg din ochi.

   - Nu sunt în regulă.

   Will spune cu o voce scăzută.

   - Are legătură cu asta sau cu....

   Ea știe ce vrea el să spună: Isaac. E vorba de ambele; de el, de panică... sunt întrepătrunse, legate.

   - Nu știu, îi răspunde și simte că gâtul i se încordează. Mă tot gândesc la invitație, cum a venit așa, din senin. Poate c-a fost o decizie proastă să venim. Poate ar fi trebuit să mă gândesc mai mult sau măcar să vorbesc pe îndelete cu el înainte să-l las să facă rezervarea.

   - Nu-i prea târziu. Încă putem să ne întoarcem. Să spunem c-am avut probleme la muncă.

   Zâmbind, Will își ridică ochelarii de pe nas cu degetul arătător.

   - Probabil ar fi cea mai scurtă vacanță din istorie, dar cui îi pasă?

   Elin se forțează să-i zâmbească la rându-i și simte înțepătura tăcută a suferinței în fața contrastului dintre atunci și acum. Cât de ușor a acceptat el asta: noua normalitate.

   E opusul a ce era când s-au întâlnit. Pe atunci, ea ajunsese în vârf, așa i se pare acum. Era la apogeul vieții ei de 30 și ceva de ani.

   Tocmai își cumpărase primul apartament lângă plajă, la ultimul etaj al unei vile victoriene vechi. O mică bijuterie, dar cu tavane înalte și vedere spre un pătrățel de mare.

   Munca mergea bine - fusese promovată ca detectiv sergent, rezolvase un caz mare, important - și mama sa răspundea bine la primeșe ședințe de chimioterapie. Crede că face față doliului pentru Sam, dar acum...

   Viața i se comprimase. Devenise ceva ce ar fi fost de nerecunoscut acum câțiva ani.

   Ușile se închid acum, panourile de sticlă groasă alunecând unul spre celălalt.

   Cu o smucitură, funicularul se lansează în sus și se îndepărtează de stație accelerând.

   Elin își închide ochii, dar e și mai rău. Fiecare sunet, fiecare trepidație sunt amplificate în spatele pleoapelor.

   Își deschide ochii și vede peisajul care se derulează rapid: vii acoperite de zăpadă, cabane, magazine se desfășoară sub forma unor dâre neclare.

   I se învârte capul.

   - Vreau să ies.

   - Ce? o întreabă Will și se întoarce spre ea.

   Ea îi simte frustratea din voce, deși Will încearcă s-o ascundă.

   - Trebuie să ies.

   Funicularul intră în tunel. Se face beznă și o femeie țipă.

   Elin trage aer în piept încetișor, cu grijă, dar simte că se apropie - catastrofa iminentă. Pare că sângele din corpul ei a devenit vâscos și se mișcă deodată în toate părțile cu repeziciune.

   Respiră iar și iar. Lent, cum s-a învățat.

   Inspiră, numără până la 4, ține, expiră, numără până la 7.

   Nu-i de ajuns. Gâtul i se ridigizează. Ritmul respirației i se accelerează. Plămânii se luptă, încercând cu disperare să tragă oxigen.

   - Inhalatorul tău, se grăbește Will. Unde e?

   Răscolind în buzunar, ea îl scoate și apasă. Apară din nou, simte jetul de gaz în gâtlej, simte cum îi ajunge în trahee.

   În câteva minute, respirația i se reglează.

   Dar când se limpezește, îi vede din nou în minte.

   Frații ei. Isaac. Sam.

   Imagini care se derulează continuu.

   Vede chiprui dulci de copii, obrajii pistruiați. Aceiași ochi albaștri mari, dar în vreme ce ai lui Isaac sunt reci, fără intensitate, ai lui Sam sfârâie de energie, o sclipire ce atrage oamenii.

   Elin clipește, incapabilă să se oprească din a se gândi la ultima oară când a văzut acei ochi - goi, fără viață și sclipirea lor... ștearsă.

   Se întoarce spre geam, dar nu poate șterge imaginile din trecut: Isaac, zâmbindu-i, surâsul lui familiar. Își ține mâinile sus, dar cele 5 degete desfăcute sunt înecate în sânge.

   Elin întinde o mână spre el, dar nu-l poate atinge. Nicioată nu poate.

2

   Microbuzul hotelului așteaptă în parcarea mică de la ultima stație a funicularului. E gri-întunecat lucios, iar geamurile fumurii sunt pătate de zăpadă.

   În partea din stânga jos a ușii e gravat cu litere argintii discrete: Le Sommet, „Piscul”. Textul e scris cu minuscule, neostentative, cu un font elegant, pătrățos.

   Elin își îngăduie să simtă primele tresăltări de entuziasm. Până acum fusese nonșalant nepăsătoare în ceea ce privește hotelul în conversațiile cu prietenii.

   Pretențios.

   Mai mult stil decât esență.

   De fapt, dezlipise cu grijă notița adezivă a lui Isaac, se bucurase de broșura impecabilă de dedesubt, își trecuse degetele peste cartonul gros, mat, al coperții, savurând noutatea fiecărei pagini minimaliste.

   Simțise ceva ciudat, un amestec nefamiliar de entuziasm și invidie, sentimentul că-i scăpase ceva de nedefinit, ceva de care nici măcar nu fusese conștientă că-și dorise.

   Spre deosebire de ea, Will fusese exuberant fără rețineri, încântat de arhitectură, de design. Răsfoise broșura și mersese să caute mai multe informații pe internet.

   În timpul cinei cu curry de miel din acea seară, îi reprodusese retalii despre designul interior: „Influențat de Joseph Dirand”... „un nou tip de minimalism, un ecou al istoriei clădirii”... „interioarele moderne elegante nu vor fi doar un ecou al topografiei remarcabile din exterior, dar se vor inspira din trecutul clădirii pentru a crea o ambianță nouă, care va spune o poveste nou”.

   Ea fusese mereu uimită de capacitatea lui Will de a asimila genul ăsta de detalii și lucruri complicate. O făcea să se simtă într-un fel în siguranță, liniștită - încredințată că el are toate răspunsurile.

   - Domnișoară Warner... Domnule Riley?

   Elin se întoarce. Un bărbat înalt, deșirat, înaintează cu pași mari spre ei. Poartă un pulover de lână gri, pe care e scris, cu aceleași litere arginii, Le sommet.

   - Noi suntem, zâmbește Will.

   E un moment de stângăcie stânjenitoare când bărbatul se întinde după geantă în același timp cu Will, înainte ca Will să se retragă.

   - Drumul a fost OK? întreabă șoferul. De unde veniți?

   Bărbatul ia gențile și le pune în partea din spate a microbuzului.

   Elin se uită la Will, așteptând ca el să umple golurile din conversație. Discuțiile de conveniență o obosesc.

   - South Devon. Zborul n-a avut întârzieri... cea ce nu se întâmplă niciodată. I-am spus lui Elin că punctualitatea elvețiană e cea care a făcut easyJet-ul să se țină de program, spune Will și zâmbește - cu ochi negri triști, cu sprâncenele ridicate. Rahat, asta a sunat ca un clișeu, așa-i?

   Bărbatul râde. Asta e metoda lui Will de a interacționa cu străinii - îi neutralizează cu un amestec de entuziasm pur și autodepreciere. Oamenii sunt invariabil dezarmați, pe urmă fermecați. Will face ca astfel de momente să fie... relaxante. Și chiar asta a atras-o la el la început, se gândește ea, e marca lui, nu?

   Ușurința.

   Pentru el, nimic nu-i insurmontabil. Nu-i niciun fel de bravadă, așa funcționează mintea lui - descompune imediat o problemă în părți logice, mai ușor de manevrat. O listă, o cercetare, un apel telefonic sau două - află răspunsurile, rezolvă problema. Pentru ea, chiar lucrurile ușoare, de zi cu zi, devin ceva ce o chinuie până capătă proporții nefirești.

   De pildă, drumul ăsta: se stresase în legătură cu zborul - apropierea de alți oameni în aeroport și în avion, posibilele turbulențe, întârzierile.

   Chiar și împachetatul o obosise. Nu doar faptul că fusese nevoită să cumpere lucruri noi, dar și întrebările legate de ce să cumpere, pentru ce condiții meteo să se pregătească și care-s mărcile de haine potrivite.

   În consecință, tot ce și-a adus e nou-nouț și se simte aiurea. Își bagă degetul în pantaloni și împinge eticheta iritantă pe care intenționase să o rupă acasă.

   Will doar își aruncase niște lucruri în geantă. Îi luase mai puțin de un sfert de oră și totuși reușise să se echipeze complet: bocanci de drumeție uzați, o geacă Patagonia neagră cu căptușeală groasă, pantaloni North Face confortabili tocmai din cauza purtării îndelungate.

   Cumva, se completează unul pe celălalt în diferențele lor. Will o acceptă cu tot cu metehnele ei, și Elin e cât se poate de conșteintă că nu oricine ar face-o. Și e recunoscătoare.

   Cu un gest larg, simplu, șoferul deschide portiera glisantă. Elin intră aruncând o privire piezișă în spate.

   Una dintre familiile din funicular e deja acolo: două adolescente cu păr strălucitor, cu capetele în jos, urmărint ceva pe o tabletă. Mama ține o revistă. Tatăl derulează cu degetul mare paginile de pe telefon.

   Elin și Will se așază pe scaunele din mijloc.

   - Mai bine? o întreabă Will în șoaptă.

   E mai bine: scaune de piele curate, nu sunt voci gălăgioase, nepoliticoase. Și cel mai bun lucru - au dispărut trupurile umede care o înghesuiau.

   Microbuzul se mișcă încet înainte. Face dreapta, iese din parcare și intră cu o zdruncinătură pe drumul denivelat.

   Înaintând încet, ajung la capătul drumul și la o răscruce. Șoferul o ia la dreapta, ștergătoarele se mișcă repede să curețe zăpada adunată pe parbriz.

   Totul e bine până la prima curbă. Cu o mișcare iute, microbuzul se răsucește în direcția opusă.

   În timp ce microbuzul se îndreaptă cu o smucitură, Elin înțepenește. Drumul nu mai e flancat de zăpadă sau de copaci, nici măcar de fâșii de verdeață. În schimb, e agățat de marginea muntelui, cu doar o barieră foarte subțire de metal între ea și o cădere vertiginoasă în prăpastia de jos.

   Îl simte pe Will încordat alături și știe ce-o să facă în continuare: o să încerce să-și ascundă neliniștea prin râs, un șuierat jos printre dinți.

   - Măiculiță, n-aș risca să conduc pe-aici pe bezna asta.

   - N-avem de ales. E singurul drum spre hotel, îi răspunde șoferul, uitându-se la ei în oglinda retrovizoare. Pe unii îi descurajează să mai vină până acolo.

   - Zău? spune Will, și ea îi simte mâna pe genunchi, apăsând-o prea mult și râzând din nou forțat.

   Șoferul încuviințează.

   - Sunt forumuri online despre asta. Niște copii au urcat niște videoclipuri pe YouTube, s-a filmat în timpul curbelor țipând. Unghiul de filmare face lucrurile să pară mai rele decât sunt. Și-au scos telefoanele pe geam, cu fața în jos, spre prăpastie...

   Se oprește din vorbit și se uită fix înainte la drum.

   - Asta e partea cea mai dificilă. Odată ce-am scăpat de ea...

   Când își ridică privirea, Elin simte o greutate apăsătoare în stomac. Drumul s-a strâmtat și mai mult, microbuzul pare că abia încape. Asfaltul e alb-cenușiu în întuneric, pe alocuri gheața strălucește. Se obligă pe sine să se uite înainte, spre orizontul zdrențuit de piscurile înzăpezite.

   Totul durează câteva minute. Când drumul se lărgește, strânsoarea lui Will slăbește. Începe să facă poze cu telefonul prin geam, încruntându-se din cauza concentrării.

   Elin zâmbește, emoționată de grija lui. El așteptase atâta momentul - peisajul, să zărească prima imagine a hotelului. Știa că mai târziu el o să-și petreacă tmpul uitându-se la poze pe laptop. O să le critice. O să le editeze. O să le comenteze cu prietenii lui artiști.

   - De când lucrezi pentru hotel? întreabă Will și se întoarce.

   - Doar de 1 an.

   - Îți place?

   - E ceva în legătură cu clădirea asta, cu trecutul ei, care ți se strecoară în gânduri și te bântuie.

   - Am căutat pe net, murmură Elin. Nu-mi venea să cred câți pacienți chiar au...

   - Nu mi-aș bate prea mult capul cu asta, i-o taie șoferul. Dacă răscolești prea mult trecutul, în special în privința locului ăsta, o iei razna. Dacă vrei să afli cu precizie tot ce s-a întâmplat...

   Ridică din umeri.

   Elin își ia sticla cu apă. Cuvintele lui îi răsună în minte: „Ți se strecoară în gânduri și te bântuiește”.

3

   Adele Bourg își pune telefonul în buzunar și împinge aspiratorul în camera 301.

   Nu că s-ar numi în realitate camera 301. Le Sommet e prea... sofisticat pentru așa ceva.

   Au respins aproape orice clișeu alpin: atmosfera de cabană cu blănuri false, meniurile tradiționale și banalitatea numerelor atribuite camerelor.

   În schimb, această cameră, ca și celelalte, e numită după un vârf al lanțului muntos din față: Bella Tola.

   Adele îl poate vedea acum. Prin ferestrele uriașe, crestele sale zimțate se înfig în cer. Imaginea îi pârjolește sufletul. A fost una dintre ultimele expediții înainte să rămână însăcrinată cu Gabriel. August 2015.

   Își amintește tot: soarele, cerul fără nori. Ochelarii de soare cu rame neon. Hârșâitul hamurilor care se frecau de coapse. Stânca cenușie, rece între degete. Picioarele bronzate ale lui Estelle mult deasupra ei, contorsionate într-o poziție imposibilă.

   Gabriel, fiul ei, care are 3 ani acum, s-a născut în luna iunie a anului următor, fiind rezultatul unei povești scurte de dragoste cu Stephane, un coleg de studenție și un iubitor al muntelui, în timpul unui weekend petrecut în Chamonix. Totul s-a oprit atunci - cățăratul, drumețiile, studiul pentru diploma ei în afaceri, nopțile de petreceri cu prietenii.

   Adele își iubește fiul cu totul, necondiționat, dar uneori face eforturi să-și aducă aminte cine a fost ea înainte. Cum a fost lumea ei înainte să fie deconstruită și reasamblată în cu totul altceva.

   Responsabilități. Grijă. Antenționări de plată adunate pe birou. Și acest job, ritmul banal al zilelor ei - să schimbe cearșafuri, să șteargă suprafețe, să apire mizeria altora.

   Adele înghite în sec și se apleacă să pună aspiratorul în priză. Își îndreaptă spinarea și se uită în jur. N-o să-i ia mult, se gândește ea, evaluând locul.

   Lui Adele îi place partea asta, calcularea timpului și efortului necesare. E o artă, singura parte din tot procesul ce-i solicită mintea.

   Ochii îi alunecă peste decorul minimalist: patul, scaunele joase, spiralele abstracte care trec drept picturi de pe peretele din stânga, păturile de cașmir în nuanțe stinse.

   Nu-i rău, se gândește.

   Oamenii ăștia erau ordonați. Grijulii. Patul e doar puțin șifonat; aranjamentul complex de pături încă intact.

   Singura urmă vizibilă de dezordine sunt ceștile pe jumătate goale de pe noptiere și o jachetă neagră aruncată pe scaunul din colț. Se uită la eticheta cusută pe braț. Moncler. Costă probabil în jur de 3 000 de franci.

  Adele s-a gândit mereu că genul ăsta de neglijență - să arunci jacheta pe scaun - vine la pachet cu bogăția. La fel și în cazul camerelor. Majoritatea oaspeților erau indiferenți față de complexitatea și detaliile ce le dădeau strălucire - mobila făcută la comandă, băile de marmură, covoarele cu ciucuri, țesute de mână.

   Mereu se lupta cu mizeria altora - cearșafuri pătate, restul de mâncare lipicioasă pierdută prin covor. Adele își amintește de prezervativul soios, încrețit, pescuit săptămâna trecută din toaletă.

   Gândul o ustură ca o zgârietură. Adele îl alungă, își bagă căștile în urechi. Ascultă mereu muzică la lucru, își face treburile în ritmul muzicii.

   Playlist-ul ei preferat e cu piese rock vechi, heavy metal.

   Se pregătește să-l pornească, dar se oprește, a observat o schimbare afară, o întunecare subtilă a cerului, acel cenușiu de plumb anume ce precedă o ninsoare bogată - amenințător în uniformitatea lui. Zăpada cade deja cu hotărâre, se formează nămeți în jurul panoului informativ al hotelului, peste mașinile parcate în față.

   Simte împunsăturile ușoare ale anxietății în piept. Dacă furtuna se înrăutățește, ar putea avea probleme să ajungă acasă. În orice altă noapte, n-ar conta - cea care are grijă de copil e îngăduitoare dar azi Gabriel pleacă să petreacă o săptămână cu tatăl lui.

   Trebuie să se întoarcă la timp să-și ia rămas-bun, un rămas-bun ce i se oprește mereu în gât, în vreme ce Stephane o privește, cu fața lui nepăsătoare, ținând deja mâna lui Gabriel în a sa.

   O teamă irațională o cuprinde ori de câte ori el pleacă - teama că n-o să se mai întoarcă, ca n-ar mai vrea să vină înapoi, că ar alege, în cele din urmă, să stea cu Stephane.

   Adele își vede acum teama reflectată în geam. Părul ei negru e prins sus la spate într-o coadă, dezvăluind o față trasă, cu ochii ei migdalați îngustați din cauza îngrijorării. Se întoarce. Să se vadă așa - schimonosită, mohorâtă - e ca și cum s-ar uita în cele mai întunecate părți ale sufletului ei.

   Se uită la telefon și e gata să pornească muzica, când deodată observă ceva pe balustradă cu coada ochiului.

   O bandă strălucitoare în zăpadă.

   Adele împinge ușa, curioasă.

   Aerul înghețat dă năvală în încăpere, odată cu fulgii mici de nea aduși de vânt. Se îndreaptă spre balustradă și se apleacă.

   E o brățară.

   O sucește între degete și vede că e făcută din cupru, similară cu brățările pe care le poartă cei bolnavi pentru artrită. În interior e o serie de numere minuscule. E gravată.

   Aparține probabil unuia dintre oaspeți. O s-o pună pe una dintre noptiere, așa încât s-o vadă când intră.

   Adele se întoarce în cameră și închide ușa în urma ei. Pune brățara pe o noptieră și se uită iar la ninsoarea bogată care înalță nămeți de jur împrejurul balconului.

   Dacă întârzie, Stephane n-o s-o aștepte. O să găsească doar un apartament tăcut și gol ce-o s-o consume până se va întoarce Gabriel.

4

   - Elin, vii odată...?

   Ultimele vorbe ale lui Will se pierd înghițite de zgomotul steagului de deasupra ce flutură în vântul șfichiuitor.

   Fulgi mari de nea cad din cer și i se așază pe față.

   Simte că i se face stomacul ghem. În ciuda prezenței lui Will și a hotelului din fața ei, se simte copleșită de izolare - de faptul că e în mijlocul pustietății. Drumul din orășel până aici a luat mai ult de o oră și jumătate. Cu fiecare minut ce trecea, pe măsură ce urcușul șerpuit îi ducea tot mai sus pe munte, Elin simțea o neliniște tot mai mare.

   Călătoria durase mai mult decât de obicei din cauza zăpezii, dar ea tot nu reușește să se elibereze de gândul că-s departe de civilizație. În afară de hotel, tot ce poate vedea e o mulțime de copaci, zăpadă și munții întunecați care se înalță deasupra lor.

   - Elin? Vii?

   Will pornește, împingând gențile prin zăpadă spre intrarea în hotel.

   Ea încuviințează, cu mâna încleștată pe mânerul poșetei. Cum stă acolo, în fața hotelului, simte ceva ciudat - o tulburare în aer, o neliniște bizară care n-are nimic de-a face cu ninsoarea.

   Elin se uită în jus. Aleea și parcarea din spatele ei sunt goale.

   Nu-i nimeni aici.

   Toți cei veniți cu funicularul au intrat.

   Are legătură cu clădirea asta, se gândește ea, uitându-se la structura albă, uriașă.

   Cu cât se uită mai mult, cu atât simte crescând tensiunea.

   O anomalie.

   Nu observase în broșura trimisă de Isaac. Dar pozele acelea erau făcute de la distanță și puneau în valoare fundalul pitoresc: piscurile înzăpezite, pădurea de pini glazurați cu gheață.

   Nu se concentraseră pe clădirea în sine, pe înfățișarea sa ostilă.

   Se poate vedea fără îndoială trecutul ei - ce fusese. Arhitectura are ceva clinic brutal, aerul de spital reflectat în liniile rigide, planurile și fațadele necruțător de dreptunghiulare și acoperișurile moderniste plate. Sticlă peste tot - amețitoare, pereți întregi de sticlă, prin care poți vedea în interior.

   Și totuși, se gândește Elin, pășind înăuntru, e ceva care contrastează cu aerul clinic, detalii care nu se văd în broșură - balustrade și balcoane sculptate, veranda frumoasă de lemn, prelungă, la parte. Asta e anomalia, se gândește ea, tensiunea pe care o simțise. Această juxtapunere... e înfiorătoare. Frumusețea atașată unui spital.

   Probabil că intenționat, își spune, când au proiectat clădirea, decorul complicat a fost o încercare să ascundă faptul că acela nu era un loc unde veneai pentru distracție.

   Era un loc unde oamenii luptau cu boala, un loc unde oamenii mureau.

   Înțelegea acum de ce fratele ei alesese să-și sărbătorească logodna acolo.

   Acest loc, la fel ca Isaac, e doar o fațadă.

   Ascunde ce e cu adevărat dedesubt.

5

   - Rahat, mormăie Adele, mișcând cheia în broască.

   De ce nu se răsucește? Așa se întâmplă de fiecare dată când se grăbește...

   Ușa vestiarului se deschidă și intră un val de aer rece. Adele tresare, scapă cheile.

   - Ești OK?

   Un moment de ușurare. Cunoaște vocea aceea: Mai, un suedez cu părul blond-deschis, unul dintre nenumărații angajați străini ai hotelului. Lucrează la bar. Foarte sigur pe el. Ochi de un verzui spălăcit care mai întâi trec pe deasupra ta și te privesc pătrunzător.

   - Da, mă simt bine.

   Se apleacă și ridică brelocul cu cheie.

   - Sunt grăbită, atâta tot. E săptămâna lui Gabriel cu tatăl lui. Îl ia în seara asta la el. Voiam să ajung la timp ca să-mi iau la revedere.

   Reușește să dechidă vestiarul și-și scoate poșeta și haina.

   - Tocmai au anunțat că nu mai merge funicularul, spune Mat și-și bagă cheia în broasca de la vestiarul lui. N-o să mai meargă până dimineață.

   Adele se uită pe geam. Furtuna s-a dezlănțuit acum, vântul urlă șfichiuind hotelul dintr-o parte.

   - Dar autobuzele?

   - Încă mai merg, dar o să fie aglomerate.

   Are dreptate.

   Adele își mușcă buza de jos și se uită la ceas.

   Ar trebui să ajungă în vale într-o oră. Dacă se grăbește, ar avea șanse să ajungă.

   După ce-l salută pe Mat, Adele iese pe o ușă laterală. Se oprește, tremurând, uluită de forța vântului. E puternic, îi aruncă așchii înghețate peste față și în ochi. Obrajii îi ard din pricina frigului.

   Își trage fularul peste nas și pornește pe cărarea îngustă spre partea din față a hotelului.

   Piciorul i se afundă în zăpadă la fiecare pas. Zăpada începe să i se strecoare prin pielea subțire a ghetelor. Ar fi trebuit să-și ia bocancii de iarnă cei solizi. În câteva minute, o să se facă fleașcă la picioare.

   Merge mai departe, ocolind cu grijă movilele mai mari de zăpadă. Simte vibrația telefonului în buzunar și se oprește. Îl scoate și găsește un mesaj de la Stephane:

   „Plec de la muncă acum. Ne vedem în curând.”

   De la muncă.

   Cuvântul îi stârnește un resentiment familiar, amar. Adele se urăște pentru ce simte.

   Știe că n-are sens să se frământe în legătură cu ce ar fi putut să fie - avansarea în carieră, salariul mare, călătoriile - dar nu se poate abține.

   Oricât ar încerca să echilibreze în minte, să găsească justificări, e clar ca lumina zilei că ea e cea care făcuse sacrificiile, nu Stephane. Nu el renunțase la planurile lui când se născuse Gabriel, la locul lui la facultate. Absolvise cu nota maximă și primise imediat un job la o multinațională în Vevey, în managementul de brand.

   Stephane era cotat bine și se descurca. Și câștiga tot mai mult.

   Iubita lui lucrează la aceeași companie și are un salariu la fel de impresionant, după cum își dă seama Adele. Lise nu e ostentativă, dar ținuta ei subtil costisitoare și încrederea în sine naturală o trădează.

   Poate să facă față la asta - e doar invidie meschină, stupidă, nimic mai mult, dar efectul pe care l-ar avea asupra lui Gabriel o neliniștește cu adevărat. Adele știe că în curând Gabriel o să înceapă să observe diferențele între meseriile părinților.

   Într-o oarecare măsură se teme c-o s-o privească de sus - c-o s-o perceapă pe ea și ce are ea de oferit ca fiind mai prejos față de Stephane și ce are el de oferit.

   Adele știe că e absurd să se gândească de pe acum, fiindcă, deocamdată, tot ce-i place lui Gabriel n-are nicio legătură cu banii: îmbrățișările și cărțile înainte de culcare. Ciocolata fierbinte cu frișcă. Jocurile în groapa cu nisip. Săniușul.

   Zâmbește amintindu-și de călătoria de săptămâna trecută. Înghesuiți unul în altul pe sanie, își luaseră atâta avânt, că se izbiseră de gardul din vale. Gabriel căzuse cu brațele și picioarele desfăcute deasupra ei râzând isteric.

   Amintirea îi îndepărtează imediat neliniștile.

   Simte ceva pe gleznă, o apăsare.

   S-a agățat de ceva? O altă creangă?

   Se uită în jos și încremenește. O mână înmănușată strânsă în jurul gleznei.

   O trage brusc în spate.

   Adele cade cu fața în zăpada afânată, ca o pudră.

   Particule mici, înghețate, îi umplu gura, îi intră în ochi.

6

   Lustrele albe suspendate de tavan îi amintesc lui Elin de ștreangul unui spânzurat.

   Firele sunt atât de lungi, încât se întind pe câțiva metri, atârnând larg la mijloc, înainte să coboare din nou. Lustra în sine nu e nimic altceva decât spasmul violent al unui cablu ce formează o buclă elaborată.

   Fără îndoială grotesc de scump, cu mesaj artistic pe care nu-l înțelege, dar, oricum ar fi, e ciudat, se gândește Elin, să ai ala ceva în recepția unui hotel.

   Ceva atât de sinistru într-un loc ce se presupune a fi primitor.

   Nici restul nu e mai strălucit - scaune de piele aranjate în jurul unei măsuțe de lemn, o bucată mare de piatră cenușie drept tejghea la recepție. Chiar și pictura atârnată deasupra șemineului e sumbră: dâre de vopsea gri și neagră mânjite furios pe pânză.

   - Ce crezi? îl întreagă pe Will. Visul unui arhitect.

   Poate să anticipeze răspunsul lui: revoluționar, impresionant, captivant.

   Elin a asimiliat aceste cuvinte prin osmoză, fiindcă pentru ea au un fel de poezie. Modul în care vorbește Will despre arhitectură, în care găsește minunăția în cărămizi și mortar, oglindește atât de bine felul în care gândește și simte.

   - Îmi place. Clădiri precum asta au avut un efect colosal asupra arhitecturii secolului al XX-lea. Caracteristicile pe care oamenii le asociază cu modernismul au apărut prima oară în sanatorii.

   Will se oprește când îi vede expresia.

   - Ție nu-ți place, așa-i?

   - Nu știu. Mi se pare rece. Clinic. E un spațiu atât de mare și abia dacă sunt câteva lucruri aici. Câteva scaune, mese.

   - E intenționat, zice Will și Elin simte ușoara tensiune din vorbele lui - e frustrat că ea nu înțelege. Pereții albi, lemnul, materialele naturale. Arată respectul față de designul inițial al sanatoriului.

   - Au vrut așadar să creeze senzația unui spațiu steril?

   I se părea straniu să-și dorească cineva să proiecteze intenționat un spațiu atât de lipsit de căldură și de confort.

   - A fost o chestie de igienă, dar s-au gândit și că albul aduce un fel de „curățenie inerentă”, spune adăugând ghilimelele cu ajutorul degetelor. Arhitecții experimentau atunci efectul designului asupra psihicului. O clădire ca aceasta era folosită ca un instrument medical însine, fiecare detaliu fiind proiectat special ca să ajute la recuperarea pacienților.

   - Dar toată sticla asta? Nu cred că pe mine m-ar ajuta.

   Elin se uită prin geamul uriaș la zăpada răscolită cu furie, la nămeții care se înălțau dincolo de cadrul ferestrei. Abia pare să fie o barieră între ea și lumea exterioară. Tremură, în ciuda căldurii venite dinspre foc.

   Will îi urmărește privirea.

   - Se gândeau că lumina naturală și deschiderea amplă spre peisaj erau vindecătoare.

   - Poate.

   Uitându-se dincolo de el, zărește o casetă mică de sticlă atârnată de tavan printr-un cablu metalic subțire.

   Elin merge spre casetă și găsește înăuntru o ploscă mică, argintată. Dedesubt sunt scrise câteva cuvinte - în engleză și în franceză:

   CRACHOIR - SPITTOON. Folosite în mod obișnuit de către pacienți pentru a reduce răspândirea infecției.

   Ea face un semn din cap către Will.

   - Vrei să spui că nu-i ceva neobișnuit? Atârnată acolo ca o instalație artistică bizară.

   - Tot locul este o instalație, îi spune el și-i atinge mâna, iar vocea i se îmblânzește. Nu e vorba despre asta, așa-i? Ești neliniștită, nu? Că o să-l revezi.

   Elin încuviințează, se sprijină de el și inspiră mirosul familiar, confortabil, de aftershave - busuioc, piper, cimbru și o notă ușor afumată.

   - Au trecut aproape 4 ani, Will. Lucrurile se schimbă, nu-i așa? Nu mai știu cine este el acum.

   - Știu, îi spune și o strânge în brațe. Dar încearcă să nu supraanalizezi. Lasă trecutul în urmă. Venirea ta aici e un început. Nu doar cu Isaac, dar și în ceea ce privește cazul Hayler. E timpul să tragi linie.

   E ușor pentru Will, se gândește Elin. Ca arhitect, fiecare zi e o pagină albă. O ia mereu de la capăt, creând ceva nou.

   Această calitate a lui i-a atras atenția când s-au întâlnit prima oară. Cât de... proaspăt părea. Viu. Elin s-a întrebat atunci dacă mai întâlnise pe cineva ca el - optimist, entuziasmat să trăiască. Entuziasmat de orice mărunțiș.

   În ziua când s-au întâlnit ea fusese să alerge. Își terminase tura, petrecută în cea mai mare parte la biroul ei, cu nasul în hârțoage, și decisese să alerge pe drumul de coastă, de la apartamentul ei din Torhun spre Brixham. Zece kilometri lejeri înainte și înapoi.

   Când s-a oprit să-și întindă mușchii pe promenada de deasupra plajei, l-a văzut pe Will lângă zid, cu fumul încolăcit în jurul lui, suspendat în aerul nemișcat, cu miros de sare. Făcea un grătar - pește, ardei, pui cu miros de chimion și coriandru.

   Elin i-a simțit imediat privirea. Un minut mai târziu, a strigat-o, a făcut o glumă. Un clișeu. Ea a râs și au început să vorbească.

   Ea a fost atrasă de el imediat. Înfățișarea lui era de o complexitate neobișnuită, ceva ce a intimidat-o și totodată a ațâțat-o.

   Păr blond-castaniu ciufulit, ochelari negri, în stil scandinav, o bluză cu mâneci scurte, cu gundi bleumarin în zig-zag, încheiată până la gât.

   Nu era genul ei.

   A înțeles când i-a spus ce meserie are - arhitect. I-a dat detalii, ochii i se luminau când vorbea - era director de design, interesele lui speciale erau dezvoltările cu utilizare maximă, regenerarea părților de oraș de lângă apă.

   A arătat spre noul restaurant/complex de locuințe de pe faleză - o clădire albă, strălucitoare, semănând cu un vas de croazieră, despre care știa și ea că fusese lăudată și că luase premii. I-a spus că-i plac untul de arahide și muzeele, surfingul și coca-cola. Ce-a surprins-o a fost ușurința cu care comunicau. Nici urmă de stânjeneala obișnuită pe care o ai în preajma necunoscuților.

   Elin știa că asta se datora faptului că Will se simțea bine în pielea lui. Nu trebuia să-l ghicească, el era o carte deschisă, așa că și ea s-a deschis într-un fel cum n-o mai făcuse de multă vreme.

   Au făcut schimb de numere de telefon; el a sunat-o în acea seară și în următoarea. Fără anxietate. Fără jocuri. El i-a pus întrebări: i-a cerut răspunsuri despre acțiunile forțelor de poliție, despre politicile forței, despre experiențele ei.

   Elin a început curând să simtă că el n-o vede cum se văzuse ea dintotdeauna. Efectul a fost aproape amețitor, o făcea să vrea să se ridice la nivelul imaginii din mintea lui.

   A făcut lucruri noi cu el: a mers în galerii, în muzee, în baruri subterane de pe lângă port Exeter. Au vorbit despre artă, muzică, idei. Au cumpărat cărți mari ilustrate și chiar le-au citit. Au plănuit excursii de weekend cu bătăi de cap minime.

   Nu era obișnuită cu nimic din toate astea. Până atunci, viața ei fusese clar lipsită de cultură: în serile de sâmbătă se uita la TV, citea tabloide. Își gătea curry. Mergea la cârciumi.

   Dar ar fi trebuit să știe că n-o să dureze, că adevărata Elin o să iasă la iveală în cele din urmă. Singuratica. Introvertita. Cea căreia îi venea mai ușor să fugă decât să întindă mâna spre un altul.

   O înfuria, într-un fel, cât de neglijent le ținuse pe toate la un loc în aceste două luni când totul mersese bine. Dacă ar fi știut că echilibrul e atât de fragil, că totul e așa de aproape să se prăbușească, ar fi ținut lucrurile în frâu mai îndeaproape, mai strâns.

   În câteva săptămâni, totul s-a schimbat și a venit peste ea ca un vârtej. Tratamentul mamei n-a mai funcționat. I s-a schimbat șeful și a primit un caz dificil.

   Sub presiune, a dat greș - s-a închis în sine, a refuzat să spună ce trăiește. Imediat, a simțit o schimbare în relația lor. Lui nu-i era de ajuns ce devenise, n-o mai înțelegea.

   Limitele pe care le pusese în relație, limite care nu păreau să-l fi deranjat la început - faptul că avea nevoie de spațiul ei, de independență, de unele seri în care doar voia să fie și atât - nu mai erau acceptate.

   Elin a simțit că el o testează subtil, ca un copil care-și tot atinge cu limba un dinte care se clatină - o seară din timpul săptămânii petrecută în oraș, o vacanță cu prietenii. Mai multe nopți în care a rămas la el.

   Înțelegea că dacă el nu obține ce avusese mereu din partea ei, voia altceva să pună în loc - o altă parte pe care ea n-o oferise până atunci nimănui. Angajament. Siguranță.

   Will voia ca viețile lor să se amestece, să se contopească, să devină una.

   Ajunsese la o răscruce cu 6 luni înainte. În restaurantul lor thailandez preferat, el a întrebat-o ce crede despre posibilitatea de a se muta din casele lor și de a-și găsi ceva în care să locuiască împreună.

   „Suntem împreună de peste 2 ani, Elin, e rezonabil ce-ți cer.”

   Ea l-a amânat, a găsit scuze, dar știe că răbdarea lui n-o să țină la nesfârșit. Trebuie să ia o decizie. Timpul trece.

   - Els...

   Se întoarce, își ține respirația.

   Isaac.

   Isaac e aici.

7

   Cuprinsă de frică, Adele încearcă să înainteze în patru labe.

   Strânsoarea din jurul gleznei slăbește. Aude un mormăit, un freamăt frenetic - nicio scuză, nimic care să indice că a fost un accident.

   Cineva pândise în întuneric. Așteptase să-i pună piedică.

   Întrebările îi năvălesc în minte, dar le împinge la o parte. Trebuie să plece. Să scape.

   Adele se împinge înainte, se ridică în picioare și începe să fugă. Nu îndrăznește să se întoarcă. Încearcă să vadă prin întunericul de cerneală dimprejur.

   Gândește, Adele, gândește.

   Nu e o soluție să se întoarcă la hotel. O să fie nevoită să-și scoată cardul magnetic când ajunge la ușă - o să-i ia prea mult timp. O s-o prindă.

   Pădurea.

   Dacă poate să intre printre copaci, în ascunzișul coroanelor copacilor, poate o să-i piardă urma. O ia la fugă cât de repede poate până la mica pantă ce duce către lizieră. Aude pași în urmă și o răsuflare.

   Ar avea un avantaj aici: cunoaște cărarea, a mers pe aici în vară. Drumul șerpuiește leneș în sus prin pădure, peste pâraie care se revarsă pe panta dealului, aducând apa topită din ghețar în vale.

   Câteva poteci se desprind din cea principală. Drumurile bicicliștilor în timpul verii.

   O să cotească, o s-o ia pe una dintre ele. Să încerce să scape astfel de atacator.

   Adele aleargă sus pe cărare, adrenalina pulsându-i în vene, ghetele afundându-se în zăpadă. În câteva minute, pieptul i se umflă, respirația i se întețește, e neregulată, dar, își dă deama, se îndepărtează de urmăritor. Nu-l mai aude în spate.

   După 20 de metri, își urmează planul. Țâșnește la stânga, se ascunde după un pâlc mici de pini, în umbra lor. Simte cum îi picură sudoarea pe spate, înăuntrul haine. Nici nu îndrăznește să respire.

   Dacă o să-i vadă urmele în zăpadă? O să-l ducă direct la ea... poate doar să spere că fuseseră acoperite de troienele de zăpadă moale, adunate în jurul stâncilor și crengilor căzute.

   În cele din urmă, îl aude cum trece, zgomotul surd și regulat de pași ai unei persoane care, alergând, împrăștie zăpada.
   Se întoarce, tăind cărarea în fugă și luând-o pe poteca mai mică din dreapta. Se uită în urmă să vadă dacă e urmărită, dar nu vede decât copaci și zăpadă. Părudea e prea deasă.

   Împingând crengile cu mâinile, Adele înaintează cu grijă printre copaci. Încremenește. Aude o mișcare bruscă în partea stângă. Ochii i se îndreaptă într-acolo.

   Simte o mare ușurare când vede o marmotă ieșită dintr-o movilă de zăpadă. Își scutură blana de fulgii albi, se oprește, se uită la ea și țâșnește printre copaci.

   Încă o mișcare. Încă un sunet.

   De data asta, o tuse înfundată.

   La naiba! A găsit-o.

   Gândurile îi aleargă prin minte, încercând să găsească o soluție.

   Coliba... cea pe care hotelul o folosește ca magazie.

   E sigură că e chiar dedesubt, paralelă cu poteca. Dacă mai face câțiva pași, poate să se ascundă acolo. Poate e închisă totuși, are o șansă...

   Alte sunete. O răsuflare.

   Stai calmă, își spune. Ești aproape.

   Adele se dă puțin înapoi.

   Tăcere.

   Expirând ușor, decide să încerce.

   Coboară lent. Caută printre copaci coliba, dar nu-i nimic acolo. Doar și mai mulți copaci. Mai multă zăpadă.

   Adele înjură în șoaptă. A ajuns prea sus, așa-i? Prea departe de prima potecă. E cu totul pe altă cărare acum...

   Lacrimile îi înțeapă ochii. Zăpada e de vină. Din cauza asta a greșit drumul. A acoperit toate reperele obișnuite: stâncile familiare, cioturile de copaci, poienile. Trebuie să se întoarcă pe cărarea principală. Înapoi pe unde a venit.

   Aude trosnetul unei crenguțe și se întoarce.

   Cineva se află în fața ei. Cineva fără chip.

   Adele clipește, lacrimile o fac să-și piardă limpezimea vederii.

   Un vis, se gândește, ștergându-și ochii. Poate e doar un vis. Poate că s-a întins în acea ultimă cameră, a adormit...

   Dar când vederea i se limpezește, își dă seama că nu-i un vis, nu-i o halucinație.

   Persoana din fața ei nu are chip, pentru că poartă mască.

   Dintr-o parte, seamănă cu o mască chirurgicală: curele subțiri ce taie obrajii în două, strânse la ceafă, dar din față Adele își dă seama că e mai mult de atât.

   O mască de gaze, se gândește, și observă, cu un sentiment rece de groază, tubul mare, plisat, care se întinde de la gură la nas. Un tip bizar de mască de gaze...

   E uriașă, îi acoperă cu totul fața. Nu lasă nicio trăsătură vizibilă.

   Se mișcă acum spre ea. Adele simte cum i se înmoaie genunchii.

   Gata cu alergatul. Nu mai poate fugi.

8

   Elin înțepenește.

   E greșit, se gândește. N-ar fi trebuit să vină.

   Isaac face un pas înainte, ezită, apoi o trage spre el.

   Elin simte o undă de șoc care-i străbate trupul. Îi simte părul lung, buclele negrei lungi, aproape trecându-i de linia obrazului. Și miroase diferit: tutun, o marcă de săpun necunoscută.

   Elin închide ochii, mușcându-și buza. E prea târziu. Imaginile i-au invadat deja mintea.

   O mare lucitoare, încununată cu dâre albe de spumă. Apa plină de alge revărsându-se în niște găleți roșii. Pescăruși țipând.

   Isaac se trage înapoi și o privește în ochii cu un amestec ciudat de emoții.

   Dragoste? Teamă? E imposibil de spus.

   Elin nu mai reușește să-i citească expresia; timpul a șters conexiunea cu el. Gândul o doare - el e tot ce i-a mai rămas din familia adevărată și îl simte, în parte, ca pe un străin.

   Își drege vocea și-și duce degetele către pleoapă, frecându-și colțul ochiului, lângă canalul lacrimal. Un gest familiar: suferă de eczemă. A avut mai multe erupții în copilărie. Diferiți factori declanșatori: căldură, haine sintetice, stres.

   - Am văzut lumea coborând din funicular. Laure era convinsă cu nu aveați cum să-l prindeți, dar am vrut să verific.

   - Am reușit să plecăm cu un tren mai devreme, spune Elin, forțându-se să rostească vorbele și uitându-se în spatele lui. Unde-i Laure?

   - A fost nevoită să plece și să discute cu șeful ei ceva legat de petrecere. Se întoarce repede.

   Isaac se întoarce către Will:

   - Mă bucur să te cunosc în sfârșit, prietene.

   Îi strânge viguros mâna lui Will și se apleacă în față - îl strânge îmbrățișându-l pe jumătate, dominându-l, cuprinzându-i spatele cu mâna stângă. Îl bate ușor de două, trei ori. Un gest prietenos, dar și o mișcare de putere în același timp. O mutare subtilă în spațiul lui persoanl, preluarea controlului.

   Will nu-și dă seama de asta, zâmbește cu o expresie sinceră.

   - Și eu mă bucur să te cunosc și felicitări. E un lucru mare...

   - Și eu ți-aș putea spune același lucru. Ai făcut imposibilul, nu-i așa?

   Will ezită, nesigur.

   - Ce vrei să spui?

   - Elin, spuse Isaac, arătând spre ea cu o mișcare a capului.

   Un moment de tăcere. Will se crispează, și corpul i se mișcă într-o poziție pe care o adoptă doar când se simte amenințat - își trage umerii înapoi ca să-și mărească pieptul, își scoate bărbia în față.

   Obrajii lui capătă culoare. O culoare nefamiliară, Will nu e genul care să se rușineze, dar Isaac a reușit mereu să facă asta: să prindă oamenii pe picior greșit. Să-i scoată din zona de confort.

   - Ai reușit s-o prinzi pe soră-mea, spune Isaac și râsul lui străpunge liniștea. N-am crezut că o să se întâmple vreodată. Ai grijă, mereu îți scapă printre degete.

   E o glumă, așa că râd, dar Elin știe ce face Isaac. Îi arată că încă o cunoaște, că încă poate s-o citească. Îi arată cine e șeful.

   - Aș putea spune același lucru despre tine, nu? îi răspunde ea, dar regretă imediat cuvintele rostite.

   Răspunsul ei e întârziat, mai zgomotos, dar mai fragil, prea construit și fără efect. Se uită în altă parte și simte cum îi arde gâtul.

   Will schimbă subiectul.

   - Când ai ajuns?

   - Acum câteva zile. Voiam să schiem, dar au oprit telescaunele, spune Isaac și arată spre ninsoarea tumultoasă de afară. Așa a fost de când am ajuns aici.

   Să schieze. E bun la asta, își amintește Elin; un an sabait în Franța înainte de studiile postuniversitare, pe urmă sărbătorile. S-a descurcat greu - a muncit, a pus bani deoparte, a muncit iar. Nu a fost ușor pentru niciunul dintre ei - n-au avut o moștenire sau bani de la părinți.

   E în formă, se gândește ea, uitându-se la linia mușchilor supli, dar viguroși, vizibili prin cămașă. E puternic. Imposibil de citit.

   Colegele ei de la școală ar fi zis că nu s-a schimbat. Era ușor nebărbierit, încă își cultiva un aer neîngrijit. Voia să fie mereu toboșarul indie.

   - Când vin ceilalți la petrecere?

   - În câteva zile, îi răspunde Isaac și se mută de pe un picior pe altul. Ne-am gândit c-ar fi o idee bună să veniți înainte. Să facem o petrecere înaintea petrecerii de logodnă. Să ne bucurăm de un pic de timp în familie.

   El întinde mâna și îi atinge ușor lanțul de la gât.

   - Încă îl mai porți?

   Tresărind, Elin strânge lanțul de argin în mână ascunzându-l de atingerea lui.

   - Ce crezi deci despre locul ăsta? întreabă Isaac și face un gest larg cu mâna. Despre hotel.

   Elin înțepenește. Îi cunoaște tonul, știe că el vrea o reacție. Faptul că a fost un sanatoriu, minimalismul studiat... ar vrea ca ea să-l găsească inconfortabil.

   - E fantastic. Unic.

   Când își îndepărtează părul de pe față, își dă seama cât de scurt e. Îl poartă așa de când i-a murit mama.

   - Și Will? Care e perspectiva arhitectului?

   Will e acum pe un teren familiar și folosește toate cuvintele pe care ea le anticipase și încă altele - diferit, bine executat, de-o sobrietate perfectă. În timp ce vorbește, ea se uită la Isaac.

   O parte din el nu s-a schimbat deloc, se gândește ea. Mintea îi rătăcește deja, privirea i se mută imperceptibil spre ea. O singură privire, plină de tâlc. Care îi spune atât de multe: că e plictisit de Will, că știe și că ea e conștientă de asta și, mai rău, că el știe că Will nu s-a prins.

   Câteva minute mai târziu, Will se întoarce.

   - Elin, îl întrebam pe Isaac despre cererea în căsătorie.

   - Da, îi răspunde ea, eu...

   Dar n-apucă să termine. Se aude o voce:

   - Practică... așa aș descrie-o. Mi-a pus un inel în bocancii de schi.

   Laure. Iat-o, în spatele lui Isaac. Zâmbește, e ușor îmbujorată. O îmbrățișează vag pe Elin, face un pas înapoi și îl salută pe Will.

   Ea observă că Will o acceptă imediat, îi vede microexpresia de aproape pe care o ascunde repede. Elin simte o săgeată de gelozie. A văzut poze recente cu Laure, dar nu-i făceau dreptate: are timpul de față ce se pune în valoare numai când o vezi în carne și oase. Are trăsături îndrăznețe, ferme; ochi negri, un breton perfect drept, sprâncene bine conturate.

   S-a schimbat. Are o ținută, o stăpânire de sine pe care nu le avea înainte. Laure pe care o știa ea era mai relaxată, chipul ei deschis avea o sinceritate neforțată. Acum trăsăturile ei par mai sever ținute laolaltă.

   Poartă o combinație de haine la care Elin nu s-ar fi gândit niciodată: blugi gri cu talie înaltă, câteva veste, în straturi. Un cardigan de culoarea lămâii verzi, frumos tricotat, o eșarfă, tot gri, e legată aparent neglijent la gât. Brățări de argint la mâini.

   - Scuze că nu v-am anunțat mai din timp, spune Laure și dă din umeri. Totul a fost din scurt.

   Puțin spus. Elin a primit invitația doar cu o lună înainte: un pachet și înăuntru o notiță adezivă verde neon lipită de broșura mată, minimalistă:

   „Ne-am logodit și dăm o petrecere. Aici...” O săgeată arăta spre broșura de dedesubt. „Trebuie să plătiți doar drumul - Laure lucrează la hotel. Dați-mi de știre. Aveți numărul meu. Isaac.”

   Invitația era neașteptată. De când Isaac plecase în Elveția cu 4 ani înainte, abia dacă ținuseră în veun fel legătura. Câteva e-mailuri, rar câte o convorbire telefonică. Le spusese puține lucruri - despre relația cu Laure, despre postul de lector la universitatea din Lausanne, cam atât. Puteau să treacă luni de zile fără să vorbească.

   Nici înmormântarea mamei nu-l adusese înapoi. Scuze fragile: „Nu pot să-mi las munca, am o urgență cu un student”.

   Amintirea amară, aspră, o face să înghită în sec, de parcă ar putea să împingă pe gât o bucată de carne cu zgârciuri.

   Laure o privește cu o expresie întrebătoare:

   - N-arăți ca... spune, dar ezită, își realege vorbele. Mi-amintesc...

   Și se oprește iar.

   - Ce? o întreabă Elin cu o voce tensionată. Ce-ți amintești?

   Laure zâmbește lenevos.

   - Nimic. Doar a trecut mult timp, asta-i tot.

   Will îi aruncă o privire tăioasă. Ea știe de ce: nu i-a spus că o știe pe Laure. Că au o istorie împreună.

   - Ne întrebam dacă vreți să luăm cina împreună în seara asta, spune Isaac. Dacă sunteți obosiți, o putem lăsa pe mâine.

   - Nu, ne-ar face plăcere. La ce oră? întreabă Elin și roșește, stânjenită de zelul ei.

   - În jur de 7?

   Se uită la Laure, care încuviințează.

   - Și înainte o să vă arătăm locul. Eu...

   Nu apucă să termine propoziția. Se aude o bubuitură, un zgomot de sticlă spartă. Un val de aer rece inundă încăperea. Murmurul surd de voci de pe fundat ia sfârșit.

   Liniște.

   Elin se întoarce, își simte inima bătându-i tare în piept. O fereastră din laterat se zbate sălbatic în balamaua ei. Pe podea sunt cioburi de sticlă și o balt de apă tot mai mare și crini uriași albi.

   Deși știe că nu-i nicio amenințare - doar s-a deschis o fereastră și s-a răsturnat o vază - simte că inima îi bate mai repede și că adrenalina i-a invadat corpul. Își strânge pumnii, și unghiile îi intră în palme.

   Un membru al staffului apare, închide geamul și îi îndrumă pe oameni departe de zona cu cioburi. Elin își desface pumnii și se uită la palmele ei.

   Vede urmele lăsate de unghii.

   Semiluni. Semicercuri perfecte.

9

   Afară furtuna se întețește. Zăpada e șfichiuită cu furie de vânt și se izbește de geamuri.

   Asta nu-i distrage deloc atenția lui Laure. E profesionistă, eficientă, pare să se miște fără niciun efort când îi conduce prin hotel. De la restaurant până în salon, de la bibliotecă până la bar.

   Și mai multă sticlă. Aceiași pereți albi, goi, cu un design auster.

   - Și, în cele din urmă, dar nu îl ultimul rând, centru SPA spune Laure, îi conduce către capătul coridorului și împinge o ușă.

   Spațiul de la recepție e uriaș, peretele de după tejghea e îmbrăcat cu plăci mari de marmură gri, traversate de vinișoare negre. O altă instalație abstractă atârnă de tavanul de deasupra recepționistului - o încâlceală elaborată de fire metalice și luminițe.

   Laure își trece degetele peste unul dintre pereții laterali.

   - Aceștia sunt toți finisați cu ghips Marmorino. E făcut din praf de marmură și chit de var. Efectul e... ca de piele întoarsă. E menit să capteze lumina, să se schimbe pe măsură ce ziua înaintează. E similar efectului pe care au încercat să-l obțină pe pereții sanatoriului - erau mați ca să reducă strălucirea, să nu-i deranjeze pe pacienți, dar tot luminoși.

   În ciuda spațiului și a tavanului înalt, e insuportabil de cald, aerul e greu din cauza mirosurilor de mentă și de eucalipt.

   Ochiii lui Elin țâșnesc spre colțul încăperii. O altă casetă e suspendată acolo de tavan. Înăuntru e o cască cu o bordură în vârf, făcută din alamă sau ceva asemănptor. Elin se duce spre ea și citește textul dinăuntru:

   „Cască Clias: O cască de pompier la care s-a adăugat o greutate pentru întărirea mușchilor gâtului.”

   Isaac îi urmărește privirea.

   - Parte din „poveste”, spune și sugerează ghilimelele cu ajutorul degetelor. Există în toate spațiile comune. Artefacte din vechiul sanatoriu.

   Ea dă din cap, tulburată.

   Laure murmură ceva către femeia de la tejghea și se întoarce.

   - Margot, recepționista noastră de la centrul SPA, o să vă facă un tur complet mai târziu, dar acum o să vă arăt doar piscina. Piesa de rezistență.

   Are o voce puternică, aristocratică. Ca asistent manager al hotelului, e clar obișnuită să conducă.

   Elin și-o imaginează cu oaspeții și cu personalul. Răspunzând la întrebări. Privind-o, se simte inadecvată, chiar dacă au aceeași vârstă. Laure pare mai mare, un adult, un lider.

   Și-amintește cum s-au întâlnit: Laure la 8 ani, mică și subțire, cu două cozi ca niște sfori pe spate. Laure își știa instinctiv rolul în lume: căpitan, planificator, cea care propunea și inventa jocurile și stabilea rolurile. Ceilalți copii consimțeau, disperați să fie incluși în joc.

   Elin știa de ce; Laure lăsa o impresie pe care Elin nu reușise niciodată s-o obțină: că nu se sinchisește de nimic.

   Laure era sigură pe ceea ce era. Avea ceva categoric, era ancorată în lume cu o trăinice pe care Elin o invidia. Elin era cu totul altfel, îi păsa prea mult, se frământa pentru orice mărunțiș: Sunt oare prea tăcută? Prea zgomotoasă? Nu sunt destul de cool?

   Și totuși diferențele dintre ele nu și-au spus niciodată cuvântul. Prietenia lor era strânsă, protejată cu ardoare de amândouă, de Elin în special, pentru că Laure fusese prima ei prietenă adevărată. Prima fată care o înțelesese, nu încercase să o schimbe și nu râsese de ea pentru că era diferită.

   Și uite cum ai răsplătit-o, îi răsuna chinuitor în minte. Te-a acceptat, s-a împrietenit cu tine și uite ce i-ai făcut.

   Laure deschide o ușă mare din partea dreaptă. Elin o urmează și clipește, orbită de lumina ce inundă locul. Piscina e înconjurată din toate părțile de sticlă, de la podea la tavan, așa că primul lucru pe care-l vede nu e apa, ci ninsoarea zbuciumată de afară și cerul nesfârșit, de oțel.

   Dincolo de sticlă poate vedea o terasă de lemn și câteva piscine exterioare. Prima, chiar după geam, e plină cu apă fierbinte, rotocoale încețoșate de abur se răsucesc leneș în aer.

   Will fluieră printre dinți:

   - Nu mă așteptam la așa ceva.

   - Au extins capătul clădirii ca să amplifice priveliștea, se aude ca un ecou vocea lui Laure. Toată sticla asta a fost folosită intenționat. Când e vreme bună, ai o perspectivă de 360 de grade asupra munților, lumină naturală...

   - Îi spuneam lui Elin despre accentul pus pe lumină în designul original, adaugă Will, uitându-se afară. S-au gândit că ar ajuta la recuperare, nu?

   - Da, răspunde Laure și se întoarce. Tratamentul standard pentru tuberculoză la acea vreme era în mare parte legat de mediul înconjurător. Aer curat, soare. Se credea că razele ultraviolete au proprietăți vindecătoare, așa că aduceau pacienții pe balcoane și terase, chiar și iarna, să stea la soare.

   Elin încearcă su cuprindă totul cu privirea: zăpada. Apa lucitoare.

   E amețitor. Încă se simte îngrozitor de expusă, încă simte că nu există nimic care să-i țină deoparte de furia furtunii. Își duce degetele la tâmplă, se îndepărtează de sticlă și de ninsoarea zbuciumată.

   - El? Ești OK? o întreabă Will.

   - Sunt bine. Doar puțin amețită.

   - Probabil e din cauza altitudinii, spune Laure. Suntem foarte sus, pentru un hotel. La peste 2200 de metri.

   - Nu cred că e din cauza altitudinii, spune Isaac încet. Așa erai și în copilărie. Dacă mergeam într-un loc nou, te simțeai inconfortabil.

   - Isaac, încetează, îi răspunde ea, mai tăios decât intenționase. În ce fel e asta relevant? Nu mai sunt un copil, nu?

   El își ridică mâinile cu palme întinse, ca și cum s-ar preda.

   - Liniște-te, eu doar... adaugă, dând din cap.

   Privindu-l, simte cum îi crește furia. Grija asta fraternă... e doar teatru. I-a văzut zâmbetul trecător superior.

   Când erau copii, făcea asta tot timpul: întorcea cumva conversația ca s-o expună, s-o facă de râs. Își amintește cum îi spunea mamei la cină despre o prietenă pe care tocmai și-o făcuse, iar Isaac a adăugat imediat ceva peiorativ: „Nu e fata aia nouă? Aia ciudată, care stă mereu singură?”

   Will îi ia mâna și i-o strânge.

   - Mergem?

   - Da.

   Recunoscătoare, Elin se uită către piscină. E mare pentru un hotel, podeaua și pereții au un model din plăci gri de marmură. Vinișoare subțiri le traversează ca niște flăcări. Mirajul scânteietor al copacilor înzăpeziți de afară se reflectă în apă.

   O femeie singură într-un costum de baie negru face lungimi de bazin, trupul ei musculos fiind luminat de spoturile de sub apă. Membrele taie ritmic apa: e un craul executat de un atlet.

   Isaac se încruntă.

   - Nu e Cecile?

   Urmărindu-i privirea, Laure se crispează.

   - Cecile? repetă Elin, intrigată.

   - Cecile Caron e maganerul hotelului, spune Laure cu voce încordată. E sora proprietarului. Înoată în fiecare zi. A participat la competiții de nivel național.

   - E bună, spune Elin, hipnotizată de ușurința mișcărilor femeii.

   - Îți place să înoți? o întreabă Laure, schimbând subiectul.

   Elin se înroșește, simțind cum căldura îi urcă pe spate. Acel sentiment familiar care o consumă: jenă, teamă, frustrare.

   Pe când se întoarce, își dă seama: Isaac nu i-a spus niciodată lui Laure cum s-au schimbat lucrurile după moartea lui Sam.

   Nu i-a spus nimic.

10

   E o ușurare să iasă din zona piscinei.

   Răsuflând adânc, Elin se sprijină de perete. Respiră greu, cu efort.

   Ce e cu ea? Ar fi trebuit să fie o vacanță, un prilej de relaxare. Ăsta-i dezavantajul orelor libere; mintea îi e hiperactivă, și în același timp prea puțin utilizată.

   Dar e alegerea ta, se gândește și gândurile îi sar imediat la e-mailul primit de la Anna, inspectorul-șef, cu o săptămână înainte:

   Vorbește cu Jo.

   Avem nevoie de decizia ta până la sfârșitul lunii.

      XX

   Două săptămâni. Două săptămâni ca să se decidă dacă vrea să-și încheie perioada de odihnă, să se întoarcă.

   Elin încă nu i-a răspuns. Nu știe care-i răspunsul. Își amintește de ultima discuție cu Anna, de frustrarea și dezamăgirea din vocea ei:

   - Ești un detectiv prea bun ca să lași asta să te copleșească, Elin.

   Detectiv.

   Până și simplul cuvânt o doare. Înseamnă prea mult. Nu doar speranțe și visuri, dar și sânge, și sudoare, și corvoadă - timpul petrecut în uniformă, examene, interviuri.

   Acum totul e pus sub semnul întrebării.

   Împinge gândul la o parte și o urmează pe Laure în drumul de întoarce pe coridor. În fața lor, doi bărbați sunt adânciți într-o conversație.

   Laure încetinește. Elin observă privirea pe care a schimbat-o cu Isaac.

   - Cine sunt? întreabă.

   - Un angajat și proprietarul hotelului, Lucas Caron.

   Laure face un gest spre față, ca și cum și-ar îndrepta o șuviță. Mâna îi tremură.

   S-a înroșit. De ce?

   - Nu trebuia să fie plecat? murmură Isaac.

   Laure încuviințează.

   - Cu Cecile. Spuneau că se întorc abia săptămâna viitoare.

   Will încă se uită la unul dintre bărbați, cel cu părul blond și barbă.

   - Așa, deci el e... Lucas Caron...

   Privirea îi rămâne ațintită asupra lui. Elin o urmărește, vede ce i-a atras atenția.

   Lucas Caron iese în evidență, e clar că e o persoană cu putere, cineva important. Un șef.

   E înalt, atletic, dar nu statura lui e cea care dă impresia de putere, ci postura cu picioarele depărtate, gesturile largi. Numai oamenii cu influență și bani au intrinsec acel tip de credință că au dreptul să ocupe atâta spațiu.

   Bocancii de drumeție, hainele neprotocolare, tehnice - polar gri, pantaloni de alpinism - nu sunt decât o adăugire, ca și cum ar spune: „Sunt important, așa că n-am nevoie să arăt că sunt”.

   - Ai auzit de el? întreabă Isaac.

   - În lumea arhitecturii se vorbește despre... schimbarea din stilul lui, de abordare, răspunde Will, după care ezită. Dacă nu e prea complicat, mi-ar plăcea să-i fiu prezentat la un moment dat.

   - Sunt sigur că Laure poate să aranjeze asta, dar aș fi precaut, răspunde Isaac pe un ton lejer. Nu are prea mult noroc la arhitecți.

   - Isaac, îi atrage Laure atenția, aruncându-i o privire de avertizare.

   - Daniel Lemaitre? întreabă Will repede.

   Isaac ridică o sprânceană.

   - Știi de el?

   Will zâmbește.

   - Arhitectura e o lume mică. Tot nicio veste?

   - Nimic, răspunde Laure.

   - Ce s-a întâmplat? întreabă Elin, încă privindu-l pe Lucas Caron.

   - Daniel era arhitectul-șef al hotelului. A dispărut în ultimele etape ale planificării. N-a mai ajuns acasă într-o seară. A părăsit locul într-o după-amiază și asta a fost. Mașina era aici, în parcare, dar nici urmă de el. A dispărut, a spus Isaac, pocnind din degete. Nici urme de tălpi, nimic. Nu i-au găsit geanta, telefonul...

   - A fost un șoc, adaugă Laure. Cecile și Lucas îl cunoșteau bine pe Daniel. Erau prieteni din copilărie. Lucas a fost devastat. Proiectul a fost amânat o vreme... hotelul ar fi trebuit să se deschidă în 2017, dar deschiderea a fost amânată cu 1 an.

   - Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu Daniel? întreabă Will.

   - Au existat câteva teorii. Oamenii spuneau că avea probleme cu afacerea lui, răspunde Isaac, dând din umeri. Se pare că se extinsese prea repede și că avea probleme cu banii...

   - Oamenii credeau că o ștersese?

   - Da, asta au...

   - Isaac, oprește-te. E de ajuns. O să te audă, spune Laure și schimbă subiectul... Cred că asta-i cam tot ce e de văzut...

   - Mulțumesc, eu... începe Elin, dar se oprește și se uită spre ușa de lângă Laure: nu seamănă cu celelalte din hotel; e ornamentată, decorată sofisticat - pini sculptați, piscuri de munte în semicerc. Ce e aici?

   - A fost o cameră de consultații, răspunde Laure și trage de capătul eșarfei din jurul gâtului. E închisă acum. Nu e pentru oaspeți.

   - E goală?

   - Nu chiar, răspunde și, dându-și din nou mâna la eșarfă, trage de ea, o ajustează. E o arhivă. Artefacte depozitate de pe vremea când era un sanatoriu. Inițial, voiau să facă un fel de muzeu aici, așa încât oaspeții să afle istoria hotelului.

   - Și n-au reușit să-l termine?

   - A fost amânat, răspunde Laure, ezitând.

   Elin simte că Laure cântărește ceva în minte. În cele din urmă spune:

   - Dacă te interesează, poți s-arunci o privire.

   Isaac se ncruntă:

   - Laure, nu acum. Probabil că oamenii vor să despacheteze.

   - Sigur, murmură Laure. Altă dată.

   - Nu. Mi-ar plăcea să o văd. Îmi plac chestiile istorice.

   E adevărat, dar se simte și împotrivirea din vocea ei. Isaac reușește întotdeauna s-o facă să fie astfel. Combativă, beligerantă.

   Will devine încordat:

   - Elin, abia am ajuns. Aș vrea să găsim camera, să ne instalăm.

   - Bine, mergi tu atunci cu Isaac. Nu stau mult.

   - OK, răspunde el, la fel de tensionat. Ne vedem sus.

   Elin îi privește cum se îndepărtează și simte o împunsătură de neliniște.

   Chiar e o idee bună? Să-mi bag nasul în treburi private?

   - Auzi, de fapt, lasă...

   - Nicio problemă, spune Laure și zâmbește. Dar te avertizez, e haos. Tot ce-au adunat înainte de renovare... a fost aruncat aici.

   Bagă o cheie în broască și deschide ușa.

   - Nu glumeai, murmură Elin.

   Camera e plină până sus cu echipament medical: aspiratoare, sticle, un scaun cu rotile demodat, dispozitive de sticlă ciudate. Totul e acoperit cu o peliculă de praf.

   Nici măcar în aparență nu e ordine, unele lucruri sunt puse în cutii, altele zac grămadă pe podea. Și peste tot sunt împrăștiate rămășițe din birouri, cutii de carton, dulapuri cu dosare.

   - Te-am avertizat, îi spune Laure și-și ridică o sprânceană.

   - Nu-i așa de rău. Am văzut altele și mai și.

   Cum ar fi casa ei. Dezordinea a pus stăpânire pe ea - sertare pline ochi, grămezi de cărți. Haine încă atârnate pe un suport metalic instabil, care se prăbușește din când în când din cauza greutății prea mari. Nu reușește să-și adune destulă voință sau energie, încât să facă ceva în privința asta.

   - E interesant, nu-i așa? o întreabă Laure și o privește în ochi. Toate astea. Ce-a fost locul ăsta.

   Ceva se schimbă în atitudinea ei, stăpânirea de sine pare că pălește ușor, iar energia și entuziasmul ei familiare ies la iveală - o fărâmă din Laure cea de mai demult.

   Elin devine dintr-odată conștientă nu doar de haos, ci și de camera în sine. Aerul e încărcat, sufocant. Plin de praf. Și-l imaginează - particule mici de murdărie, plutind în aer. Se forțează să-și mute privirea spre raftul din dreapta, ridică un dosar. O grămadă de hârtii cade pe podea.

   - Le iau eu, spune Laure și pășește spre ea, dar alunecă, piciorul fugindu-i într-o parte.

   Elin se aruncă înainte și-o prinde pe Laure de braț, ajutând-o să se echilibreze.

   - A fost cât pe ce, spune Laure și se îndreaptă.

   - Ești bine?

   - Mulțumesc pentru reacția rapidă.

   - Am antrenament, spune Elin și zâmbește. Anul trecut, mama tot cădea. Glumea că i-ar trebui o saltea de gimnastică pe care să cadă, nu un covor.

   Vocea i se frânge. Se întoarce, înspăimântată de lacrimile care încep deodată să-i curgă din ochi. Așa o să fie mereu suferința legată de moartea mamei? Atât de crudă și stânjenitoare?

   Laure o privește cercetător.

   - Ai avut grijă de ea?

   - Da. aproape continuu în ultimele câteva luni. Aveam concediu oricum... spune și se aude cum explică și cum își minimizează efortul, apoi se corectează: Am vrut s-o fac. Aveam și îngrijitori, dar mamei îi plăcea să fiu acolo.

   - N-am știut, spune Laure în șoaptă.

   - Mă bucur că am făcut-o, spune Elin, ridicând din umeri.

   E adevărat. Nu poate să explice mai bine. Până când nu s-a întâmplat, n-a știut că are capacitatea - răbdarea, altruismul - dar i-a venit ușor.

   Ca un reflex. Să aibă grijă de mama. Să dea înapoi ce primise. A găsit ceva profund recompensator în natura fixă a treburilor. Nimic din imprevizibilitatea muncii de polițist, din senzația permanentă, sâcâitoare, că a lăsat ceva netreminat.

   - Cred că-i extraordinar. Să faci asta pentru cineva, spune Laure și ezită, vocea îi șovăie. Îmi pare rău, știi. Mama ta... a fost o persoană minunată.

   Elin clipește, surprinsă. Iată: încă puțin din vechea Laure - emoție fireasc, deopotrivă dăruită și primită. Fără să vrea nimic în schimb.

   Deschide gura, gata să răspundă, dar vorbele i se opresc în gât. Privirile li se întâlnesc și Elin se uită în altă parte.

   Se apleacă și adună hârtiile căzute. Își dă seama că sunt nu doar hârtii, ci și poze.

   Imaginea de deasupra e obsedantă - un șir de femei stând afară pe verandă. Sunt slabe, arată bolnăvicios, privesc direct spre aparat. Se uită fix în ochii ei.

   Paciente, se gândește Elin înfiorată de intruziunea concretă a trecutului hotelului în prezent, dintr-odată conștientă pe deplin de cât de puțin o separă de ce-a fost.

   Deodată, simte un nod în gât. Următoarea respirație nu mai vine cum ar trebui, pare să se ascundă, evazivă, imposibil de prins. Pieptul i se umflă și are senzația că plămânii i se umplu de lichid.

   Nu te panica. Nu lăsa asta să te copleșească. Nu aici. Nu de față cu Laure.

   Laure se uită la ea cu atenție.

   - S-a întâmplat ceva?

   Elin scotocește în buzunar și-și găsește inhalatorul.

   - Sunt în regulă, spune și trage gazul adânc în plămâni.Astm. În ultimul an și ceva, a fost mai rău. Nu cred că-mi face bine altitudinea. Sau praful de aici.

   Laure o privește în continuare cu atenție.

   E o minciună. N-are nimic de-a face cu astmul. Mai fusese la astfel de altitudini și nu-și amintește să se fi simțit așa.

   E locul ăsta. Clădirea asta.

   Corpul ei reacționează la ceva de aici, la ceva ce trăiește, și respiră, și e țesut în ADN-ul clădirii, o parte din ea, la fel ca pereții și podelele.

11

   - Nu mai vin, așa-i? întreabă Will, trecându-și lingurița prin resturile de mousse de lămâie și privind-o.

   Elin se preface că nu-l aude și duce la gură o furculiță plină de tartă de ciocolată. Aluatul e fărâmicios, ciocolata amară, dar textura e o dezamăgire - densă și prea dulce. Își împinge farfuria într-o parte.

   - Elin? încearcă Will să-i atragă atenția.

   Ea se uită la masă. Două lumânări îndesate din care picură ceară se află între ei, pe suporturi de ceramică, și flăcările scânteietoare scot în relief granulația unduitoare a lemnului. Pe masă sunt resturile cinei - pahare de vin pe jumătate goale, o carafă cu apă rece, lucioasă din cauza condensului, coșul obișnuit cu pâine la care Will se încăpățânează mereu să nu renunțe.

   - El? Mă asculți?

   - Am spus în jur de 7 jumătate.

   - Da... continuă Will și se uită la ceas... și e trecut de 9 acum. Nu cred...

   Elin își verifică telefonul. Niciun apel pierdut. Niciun mesaj.

   Laure și Isaac pur și simplu n-au venit. Clocotind de furie, se dojenește pe sine:

   El nu s-a schimbat. N-o să se schimbe niciodată. De ce am crezut că e posibil?

   Cu lacrimi de frustrare și jenă care-i înțeapă ochii, Elin se întoarce, prefăcându-se că studiază restaurantul.

   E aglomerat, aproape toate mesele sunt pline, se aude rumoarea conversațiilor. E mai puțin dezolant seara, albul luminos al pereților e îndulcit de foc, de lumina lumânărilor, dar totuși sticla e peste tot! Elin o urăște. Urăște cât de vulnerabilă o face să se simtă.

   Chiar și noaptea, geamurile domină totul. Se întind pe lungimea încăperii, o scenă deschisă, bezna de afară contopindu-se cu reflexele roșiatice, staccato, ale oamenilor dinăuntru.

   Will își împlește degetele într-ale ei.

   - Ești supărată, așa-i? Te așteptai la ceva... ezită... diferit.

   Elin se întinde după carafa cu apă și toarnă puțină în pahar.

   - Da, dar n-ar fi trebuit. Asta e ce face el. E o chestie de putere. În mod ciudat, îi face mare plăcere să știe că mă supăr. Asta vrea. O reacție.

   - Am observat și o altă reacție, spune Will blând. Laure, nu mi-ai spus c-o cunoști.

   - Nu credeam că e important, spune Elin, uitându-se la pâlpâirea lichidă a flăcării lumânării. A trecut o veșnicie de atunci. Eram doar niște copii.

   El așteaptă ca ea să continue.

   - Mama mea și mama ei erau prietene din școală. Mama ei s-a măritat cu un elvețian pe care l-a întâlnit când preda engleza în Japonia. S-au mutat aici când s-a născut Laure, adaugă Elin, ridicând din umeri. Nu prea veneau în vizită. Am văzut-o doar de... să spunem 3-4 ori?

   Bagatelizează. De fapt, din momentul când Laure și mama ei, Coralie, au început să vină în luna august a fiecărui an, încărcate cu bagaje, Elin și Laure erau nedespărțite. Petreceau ore întregi înotând, plimbându-se cu caiacul, mâncând picnicuri în pădurea care mărginea plaja - baghete umplute cu brânză moale, grasă, felii lipicioase de turtă dulce.

   Când Laure se întorcea acasă, pentru Elin, vacanța lua sfârșit. Petrecea ore scriindu-i prietenei, o suna în fiecare sâmbătă.

   Dar Elin știe de ce diminuează povestea - amintirile cu Laure îi readuc în minte propria ei imagine dinainte de Sam și nu poate să nu vadă diferența dintre sinele vechi și ceea ce a devenit.

   Dar mai e și altceva, ceva ce a încercat să ignore de când a ajuns aici: vinovăția. Vinovăția legată de felul în care a abandonat lucrurile cu Laure, de cât de brusc prietenia lor s-a veștejit și a murit.

   - Ai vizitat-o vreodată aici?

   Ea neagă dând din cap:

   - Mama voia, dar nu ne permiteam.

   - N-ați ținut legătura?

   - Nu, spune ea brusc. După ce a murit Sam, totul a luat sfârșit.

   Elin își amintește scrisorile trimise de Laure. Apoi, mai târziu, mesajele pe telefon. Dar Elin i-a răspuns fără prea mare tragere de inimă - o dată, de două ori, apoi a dispărut. Era mai ușor cumva să nu țină legătura. Nu doar din cauza amintirilor, dar și pentru că o parte din ea fusese invidioasă. Viața nu se schimbase pentru Laure. Fusese capabilă să meargă mai departe.

   - Știi cum l-a cunoscut pe Isaac?

   - Prin rețelele sociale, cred. El a venit aici să lucreze... universitatea din Lausanne nu e departe de Sierre... acolo locuiește Laure. Ea l-a ajutat să se intaleze. O parte din mine crede că a fost intenționat, știa că asta o să mă enerveze.

   - Atunci ignoră. Distrează-te. Nu-i da ce vrea. Relaxează-te.

   Will se lasă pe spate în scaun.

   - Această... vacanță are sens numai dacă nu lași lucrurile să te copleșească.

   Ea cercetează atent încăperea.

   - Încerc, dar locul ăsta... e ceva ciudat aici, așa-i? Ceva înspăimântător.

   - Înspăimântător? întreabă Will, zâmbind. Nu-ți place doar pentru că e în afara zonei tale de confort.

   El glumește numai pe jumătate. N-a spus-o niciodată, dar știe că inflexibilitatea ei îl scoate din sărite. N-o poate înțelege, nu poate s-o ignore, așa că o transformă în ceva amuzant.

   Elin se forțează să zâmbească.

   - Zonă de confort? Haide, eu sunt Miss Spontaneitate... mă detașez cât ai zice pește...

   - Așa erai, îi spune Will serios, privind-o în ochi. Când ne-am cunoscut.

   Mâna ei se strânge în jurul paharului.

   - Știi ce s-a întâmplat, îi răspunde ea cu voce tremurătoare. Știi prin ce-am trecut în ultimul an.

   - Știu, dar nu poți lăsa asta să te distrugă. Cazul Hayler, mama ta, Sam, treaba cu Isaac, orice ar fi - le-ai lăsat pe toate să se adune într-o chestie așa de mare, încât îți înghite tot restul vieții. Lumea ta... se face tot mai mică, spune el și zâmbește, dar forțat, ea își dă seama. Încă mai aștept să mergem în excursia cu cortul pe care mi-a promis-o. Am cumpărat și cort, și de toate...

   - Oprește-te!

   Elin își împinge scaunul în spate, îngrozită să-și vadă pieptul umflându-se. O să plângă iar. Aici, în restaurant, în fața lui Will. Vorbele lui sună ca un avertisment. Că nici el și nici jobul ei n-o s-o aștepte la nesfârșit.

   Se ridică. Nu poate să facă față posibilității de a mai pierde ceva, pe cineva.

   - Haide, Elin, glumeam...

   - Nu.

   Simte cum căldura îi urcă pe spate, pe ceafă.

   - Nu pot să fac asta, Will. Nu acum. Nu aici.

12

   S-a întors: Adele aude târșâitul ritmic al pașilor și zgomotele de inspirație și expirație ale răsuflării grele.

   Nu se mișcă din poziția în care se află, așezată cu spatele la perete. Nu s-a mișcat de când a ajuns aici.

   Ascultă! Învață! Nu-ți irosi energia!

   Simte o presiune neașteptată pe braț. E împinsă într-o parte. Adele se izbește de podea. Lovitura îi provoacă valuri cutremurătoare de durere în umăr și gât.

   Țipă și se ghemuiește pe o parte, cu picioarele strânse sub ea.

   Își închide ochii strâns.

   Ține-i închiși! Orice s-a întâmpla, ține ochii închiși!

   Asta e mantra pe care și-o tot repetă în minte. N-are habar cine e această persoană sau ce vrea de la ea, dar știe că obiectul acela monstruos de pe față... e acolo ca s-o sperie. Știe că, dacă e speriată, e slabă, că n-are nicio șansă să se întoarcă la Gabriel.

   Tatăl ei i-a spus odată ce efect are frica asupra creierului, o reacție primitivă pe care n-o poți controla.

   Cum se numește? Acea parte anume a creierului? Gândește-te...

   Tot ce-și amintește e că atunci când această mică parte a creierului simte o amenințare, anulează gândirea conștientă, ca trupul să-și concentreze energia pe înfruntarea pericolului.

   Problema e că restul creierului se închide, mai mult sau mai puțin. Cortexul cerebral, centrul creierului care gestionează rațiunea și judecata, se blochează, așa că e imposibil să te gândești la cea mai bună mișcare când ești în criză.

   Un alt zgomot.

   Un zgomot de fermoar, parcă. Un fâșâit.

   Adele înghite cu greutate.

   Ce face?

   Gândește, își spune. Gândește. Încă mai e timp... câtă vreme nu te uiți, poți să te salvezi...

.................................