Sanatoriul, Sarah Pearse

 ...................................................

5-7

      Elin își dă seama că încă bate cu piciorul pe podea, că mâna încă îi tremură pe telefon.

   - Știu.

   Noah duce discuția la subiectul următor.

   - Așadar, în legătură cu fișierele pe care mi le-ai trimis... te las să le analizezi cu atenție, dar sunt în principal copii de e-mailuri, câteva scrisori. Deja ți le-am trimis.

   - Nu te-ai chinuit prea mult să le decriptezi prin urmare?

   - Nu prea. A fost destul de slabă. O cheie de 16 biți. Aș zice c-a fost ofensator de facilă pentru cineva cu experiența mea...

   Ea râde.

   - Noah, mulțumesc că te-ai ocupat de asta în timp așa de scurt.

   - Sunt obișnuit. Cerințele tale au fost întotdeauna solicitante.

   - Te-ai gândit cum aș putea să te răsplătesc?

   - Să faci cinste cu un curry când te întorci.

   - Așa rămâne.

   În timp ce-și ia la revedere, Elin își deschide deja laptopul.

   Primul fișier trimis e un document Word, cu informația copiată și în franceză, și în engleză. E un articol similar celui găsit în sertarul lui Laure cu o zi înainte.

   Titlul e în franceză: „Depression psychotique”.

   Ușor de tradus: „depresie psihotică”. Ocii îi coboară peste textul în engleză:

   Am citit despre depresia psihotică, o formă severă de depresie, în cadrul căreia oamenii prezintă simptomele obișnuite ale depresiei, având în plus fantasme și halucinații.

   

   Elin se gândește: Oare are legătură cu Lare? Era preocupată, își dădea seama că-i ceva greșit, că exista un declin în starea ei mentală? Poate făcea cercetări în privința asta?

   Următorul fișier e un alt document Word. Pe prima pagină e un rând de text. Cuvintele sunt în franceză, dar Elin le recunoaște imediat.

   E scrisoarea anonimă trimisă lui Lucas. Elin ezită, îndepărtându-i privirea de la ecran.

   Laure e cea care trimitea scrisorile.

   Una e să emiți ipoteze, aceasta era o dovadă. Dovada că Laure avusese o obsesie bizară pentru Lucas Caron.

   Își întoarce privirea pe ecran, deschide un alt fișier.

   Un alt document Word; se desfășoară câteva pagini și conține copii ale e-mailurilor.

   Sunt e-mailuri schimbate de Laure și o femeie pe nume Claire. Nu apare nicio adresă, doar textul mesajelor.

   Elin le citește:

   Laure,

   După cum mi-ai cerut, am atașat o copie a articolului, în faza de redactare. E important să nu se știe că informația vine de la mine.

         Claire

UN HOTEL CONSTRUITO

PE BAZA UNUI ACT DE CORUPȚIE?

   Se fac săpături în jurul fundației inițiale pentru ampla renovare și extindere a ceea ce a fost Sanatoriul du Plumachit într-un hotel de lux numit Le Sommet.

   Lucas Caron, strănepotul proprietarului inițial, a investit milioane în renovare. În urma celor 9 ani de planificare, când va fi gata, complexul va include un nou centru de conferințe și un centru SPA aplin de 7 000 de metri pătrați.

   Însă renovarea a întâmpinat probleme; planurile originale au atras o opoziție puternică din partea unor grupuri de protecția mediului, preocupate de faptul că dezvoltarea are loc într-un parc național. Legislația referitoare la construcția în astfel de zone este foarte strictă în Elveția și opoziția categorică a continuat ani la rând.

   O campanie și o petiție online au strâns peste 20 000 de semnături și grupurile de protecția mediului au organizat câteva proteste la locul construcției.

   Doctorul local Pierre Delane s-a opus proiectului de la început. „Nu se potrivește cu peisajul. Fațada... e prea modernă, e o schimbare violentă a clădirii originale”, a declarat el.

   Și mai semnificativ, au existat temeri în privința siguranței oaspeților. Stefan Schmid, un ghid montan, a avertizat oficialii municipali în 2013 că zona de deasupra principalului drum de acces la hotel e predispusă la avalanșe.

   Cercetând zona, profesorii geologi de la Universitatea din Lausanne au observat că primul constructor al sanatoriului n-a semnalat următorul fapt: drumul principal de acces se află la baza unui canion, chiar în calea unul canal natural pentru căderile de zăpadă de pe muntele Bella Lui.

   Aceste îngrijorări au dus la acuzații de mită și au ridicat întrebări în privința modului în care domnul Caron a reușit să obțină autorizația pentru extinderea hotelului, având în vedere problemele menționate legate de siguranță, dar acuzațiile au fost respinse din cauza unei lipse de dovezi.

   Un alt locuitor din regiune a comentat: „Acest proiect miroase de la o poștă a corupție.”

   Elin se uită la ecran.

   Această Claire e, în mod evident, o jurnalistă, dar de ce ar fi vrut Laure o copie a acestui articol? Faptul că jurnalista menționează că e în faza de redactare și îi cere să ascundă că vine de la ea indică faptul că articolul n-a fost niciodată publicat. Și atunci de ce a fost copiat într-un document Word și criptat?

   Foindu-se în scaun, Elin citește mai departe. Un alt e-mail:

   Laure,

   Iată și alte fișiere și cercetări. Sursele n-au vrut să-și dezvăluie identitatea, dar credem că sunt de încredere.

            Claire

   Primul fișier atașat conține un articol mai scurt, despre un protest organizat la locul construcției, al doilea e o copie a unui document de planificare, un fișier de la consiliul local.

   Franceza ei nu-i perfectă, dar pare că e vorba de o serie de obiecții la planificare.

   Elin caută o explicație în minte.

   Ce plănuia Laure să facă cu aceste informații?

   Gândurile îi sar la scrisorile primite de Lucas. La asta se referea? Erau scrisorile un fel de șantaj?

   Articolul o pune pe gânduri - acuzațiile de mită, de corupție. E prima oară când aude de asta și o neliniștește. Așa ceva... cu siguranță ar fi apărut online când a căutat informații despre Lucas.

   Dar nu în engleză, se gândește.

   Folosind Google Translate, inițiază o căutare pornind de la anumite cuvinte în franceză: Le Sommet... Corruption.

   Nu apare nimic. Nici măcar un singur articol. Avea dreptate - ori articolul n-a fost niciodată postat online, așa că nu apare în rezultatele căutărilor, ori n-a fost niciodată publicat. Oricum ar fi stat lucrurile, a fost înăbușit.

   Dar e încă un lucru care o leagă pe Laure de hotel, de Lucas Caron.

   Oare Laure avusese vreun fel de obsesie? Avea asta legătură cu moartea lui Adele?

   Oricum ar fi fost, oricât îi era de greu să recunoască, Laure a devenit o persoană suspectă. O să fie nevoită să-i spună lui Berndt că Laure e implicată.

51

   - Laure Strehl? repetă Berndt. Femeia care a dispărut?

   - Da.

   Elin se joacă cu colțul carnetului, aproape dorindu-și ca el să fi auzit greșit, să nu fie ea cea care să facă asta, s-o implice pe Laure.

   - OK, stai să te pun pe difuzor - e și restul echipei aici. Lucrăm până târziu în seara asta.

   Aude zgomotul apăsării unor butoane, un pârâit de bruiaj și un zgomot de rețea.

   - Mă auzi bine?

   - Da.

   Inspiră adânc, își spune. Oricât de greu, oricât de greșit ar părea, trebuie s-o faci. Să afli adevărul.

   - Elin, aș vrea să-mi spui de ce ai nevoie, continuă Berndt lent, cu grijă. Dacă sunt chestiuni anume legate de domnișoara Strehl pe care ai vrea să le investigăm.

   Simte că obrajii îi ard când aude modul oficial în care rostește numele lui Laure.

   Își drege vocea și se forțează să vorbească:

   - Principalul lucru pe care aș vrea să-l clarific e dacă în trecutul ei e ceva care ar putea fi relevant pentru caz.

   - În regulă, dar mai întâi să-ți spune ce-am aflat de la psiholog, spune și se aude un fâșâit de hârtie. Laure nu i-a fost pacientă. Nu e nicio înregistrare care să consemneze prezența ei acolo.

   Elin îi analizează cuvintele.

   Dacă e așa, de ce avea atunci cartea de vizită în sertar? Și articolul salvat în laptop?

   Zăbovește asupra întrebării: e posibil să fi decis să meargă la un alt terapeut sau pur și simplu încă nu apucase să sune?

   - OK, răspunde, acum cred că trebuie să-i verificăm trecutul. Cazierul, istoricul medical.

   Pe fundal de aud voci șoptite.

   - Elin, e procurorul, Hugo Tapparel. E nevoie de un minimum de dovezi ca să putem accesa baza de date și să aflăm aceste informații, spune cu o voce de o siguranță rece care o neliniștește. Ai putea să ne spui în amănunt ce știi până acum, ca să decidem dacă e de ajuns pentru a demara căutarea?

   Căutându-și cu stângăcie cuvintele. Elin înșiră informațiile pe care le-a aflat, cât se poate de conștientă de sine, știind că a mers prea departe prin ceea ce a făcut și a spus ca să obțină informațiile despre Laure. Dar avea de ales?

   Se lasă liniștea pentru un moment, apoi Berndt e cel care vorbește primul.

   - Lasă-mă să mă asigur c-am înțeles bine... fișierele criptate sugerează deci implicarea lui Laure în încercarea de șantajare a lui Lucas Caron și conțin e-mailuri către un jurnalist referitoare la o dezvăluire asociată.

   - Da, eu...

   E întreruptă de procuror:

   - Elin, ai putea să-mi spui ce ofițer te-a instruit să cauți în laptop? Nu cred c-a fost un ordin din partea echipei de intervenție...

   Aluzia e cât se poate de clară: procurorul crede că și-a depășit atribuțiile.

   Elin devine încordată. I se pare că echipa de intervenție face lucrurile mai complicate decât ar trebui. De ce să pună atâtea limite?

   Berndt intervine, cu un ton îngăduitor.

   - În continuarea a ceea ce a spus Hugo, cred c-ar fi bine să ne trimiți fișierele. O să te anunțăm ce-am aflat.

   - Mulțumesc, spune Elin și închide, ia apoi o gură mare de apă din paharul de lângă ea.

   Fiecare etapă a acestei colaborări este extrem de dificilă și frustrantă. Dar știe că nimic nu se compară cu ce trebuie să facă mai departe:

   Să-i spună lui Isaac despre Laure. Despre suspiciunile ei.

   Se freacă la ochi; îi simte nisipoși, obosiți, cu pleoapele atârnându-i greu. Lăsându-se pe spătarul scaunului, își închide ochii. Aude vântul afară, cum se izbește tăios de clădire.

   Și apoi altceva: o voce, un ecou. Atât de clară, de parcă ar fi în aceeași cameră.

   E vocea lui Isaac.

   Strigă pe un ton imperios:

   - Trebuie să-l scoatem afară! Trebuie să-l scoatem afară!

   Apoi un țipăt: primitiv, brut, un bocet înăbușit, gutural.

   Apoi sunetul apei, un pleoscăit frenetic.

   Imaginea se micșorează până la un mic punct: Sam. Marginea tricoului care e trasă de apă.

   Tricoul nu mai arată ca și cum ar fi fost o parte din el, părea ceva complet diferit, ca și cum Sam pierise deja și nu mai avea niciun drept să pretindă că e al lui.

52

   Elin își deschide ochii tresărind, corpul fiindu-i smuls din somn la auzul unei bătăi puternice în ușă.

   A adormit?

   Verifică ora uitându-se la telefon și își dă seama că da: a dormit mai bine de jumătate de oră.

   Bătaia în ușă se aude din nou: mai puternică acum, mai insistentă, mai dură. Will? Nu. De ce ar ciocăni? Are cheie.

   - Elin?

   Se duce la ușă, deschide și-o vede pe Margot stând în fața ușii, îmbrăcată în blugi negri și un top alb, lălâu, cu decolteu bărcuță. Încă o dată, Elin e uimită de cât de conștientă de sine e, de postura ei aplecată, de spinarea cocoșată.

   Nu i-a spus nimeni să fie mândră de înălțimea ei, se gândește înduioșată, imaginându-și cum a fost tachinată la școală - cum o porecleau, cum râdeau de ea.

   - E totul în regulă?

   - Mă întrebam dacă ai vești despre Laure.

   Margot își trece mâna peste părul pieptănat peste cap. E unsuros, îi stă lipit de scapl, prins strâns cu câteva clame în formă de stea. Îi face trăsăturile mai ascuțite, vulturești. Mai pronunțate.

   Elin ezită, dar își dă seama de greșeală.

   Margot face un pas în spate, cu o expresie împietrită de groază.

   - O, Doamne! exclamă cu voce ridicată. A murit, nu-i așa?

   - Nu...

   Elin se luptă să vorbească, simte că limba i s-a lipit de cerul gurii.

   - Nu a murit, e dispărută în continuare. Nu știm nimic deocamdată.

   Ochi lui Margot se aprind, devenind scânteietori.

   - Credeam... începe, dar vocea i se frânge. A dispărut de atâta timp.

   - Intră, îi spune domol Elin. Putem să vorbim aici.

   Margot o urmează în cameră, e palidă și trasă la față. Se uită la ecranul telefonului, apoi îl răsucește între degete.

   Urmează câteva momente de liniște.

   Elin inspiră adânc, se uită pe geam. E și mai multă zăpadă, care se înalță tot mai sus pe geam. A ajuns aproape la maginea de sus a ferestrei.

   Când se întoarce, o descoperă pe Margot țintuind-o cu privirea.

   - Scuze.

   - Nu-i nimic. Știu că situația e înspăimântătoare. E ușor să tragi concluzii.

   Margot încă răsucește telefonul între degete.

   Se lasă încă un moment de tăcere grea.

   Când Margot își lasă în cele din urmă telefonul pe birou, începe să-și râcâie unghiile. Fulgi mici de ojă gri zboară pe podea.

   S-a întâmplat ceva, se gândește Elin privind-o. Și nu e vorba doar de Laure. E altceva.

   - Margot... s-a întâmplat ceva?

   După un moment de tăcere, Margot încuviințează.

   - Mă preocupă ceva. Mai devreme, când am vorbit, n-am fost cu totul sinceră.

   - În legătură cu ce?

   - Relația dintre Laure și Isaac. După ce i s-a întâmplat lui Adele, cred că ar trebui să știi despre asta. N-am vrut să spun până acum, din cauza persoanelor implicate, adaugă uitându-se în altă parte, pentru ca apoi să-și întoarcă privirea spre Elin.

   - Continuă, spune Elin.

   - Lucas Caron. El și Laure au avut o aventură cu un timp în urmă.

   - Știu. Mi-a spus Lucas.

   Margot o privește surprinsă.

   - Ți-a spus cumva și că au reluat-o?

   - El mi-a zis că era o poveste încheiată. C-a fost o aventură scurtă, pe vremea când ea și Isaac erau într-o pauză, spune Elin și se uită la Margot. Nu crezi că relația luase sfârșit?

   - Nu. I-am văzut acum câteva săptămâni pe coridorul dinspre centrul SPA. Pe camera video. Laure venea să luăm prânzul împreună.

   - Și s-a întâmplat ceva? întreabă Elin, încercând să afle mai multe.

   - Da. Părea că Laure o să treacă pe lângă el, dar Lucas a oprit-o, a prins-o de braț.

   Margot se sprijină de birou, gura i se strâmbă într-un rictus.

   - Fața ei... părea speriată. Încerca să scape, dar el n-o lăsa.

   - Și ce s-a întâmplat apoi?

   Au vorbit câteva minute, apoi Lucas a plecat.

   Elin încearcă să-și păstreze expresia neutră, dar gândurile i-o iau la goană.

   Lucas n-a spus nimic despre asta.

   - Laure a mers mai departe spre centrul SPA?

   - Da, dar a fost foarte ciudat. N-a menționat nimic despre asta. Din cauza asta m-am gândit că povestea dintre ei s-a reînfiripat - că n-a vrut să-mi spună, fiindcă acum era cu Isaac, erau logodiți...

   - Dar părea îngrijorată? insistă Elin. Neliniștită?

   - Nu în mod special, răspunde Margot și-și mușcă buza. Aș vrea să fi spus ceva, să o întreb.

   - Dar inițial fusese deschisă cu tine în privința relației lor?

   - Prima dată, da, dar pe atunci era singură, se despărțise de Isaac. Să fiu sinceră, la început am crezut că doar își pansa niște răni, că nu era nimic serios, dar când s-a terminat, nu mai eram așa de sigură de asta. Era foarte supărată, spune Margot, ridicând din umeri, un gest contrastant cu intensitatea privirii ei. Dar e și normal, nu? Dacă ești aruncată ca un gunoi... Nimănui nu-i place, nu? Să se simtă folosit.

   - Așa a spus ea că a fost? o întreabă Elin, conștientă de respirația ei inegală - toate astea, implicațiile... nu-i plac.

   - Da. Lucas s-a debarasat de ea, mai mult sau mai puțin. Cred că Laure avusese impresia că relația aceea era ceva mai mult decât s-a dovedit a fi, știi?

   Elin încuviințează cu o mișcare a capului, gândindu-se la semnificația noii informații - adăuga greutate imaginii pe care și-o făcuse despre Lucas: că e un mincinos. Negând că știa faptul că persoana găsită fără viață pe munte era Daniel. Fotografia cu el și Adele care sugera că o cunoscuse mai bine decât recunoscuse. Și acum asta.

   Îi spusese explicit că nu mai ținuse cu adevărat legătura cu Laure de când se încheiase aventura.

   De ce mințise?

   Dar Elin știa deja răspunsul: mintea fiindcă avea ceva de ascuns.

53

   Elin îl găsește pe Isaac stând împreună cu Will în salon, la o măsuță lângă geam.

   Nu vorbesc. Cu capul aplecat, Will se uită în jos la telefon, iar Isaac are privirea cufundată în bezna de afară.

   Își trage un scaun și se așază între ei.

   Inima îi bubuie. Ce urmează să facă... e îngrozitor. N-a știut niciodată să transmită vești proaste, să atenueze impactul. Vorbele îi sunt mereu stângace, nepotrivite.

   Will își ridică privirea cu o expresie înghețată:

   - Ai lipsit ceva. E târziu, Elin. E 9 jumătate.

   - N-am lipsit așa mult.

   - Ți-am trimis mesaje. Am fost în cameră. Când am văzut că nu ești acolo, m-am întors și l-am găsit pe Isaac aici, spune cu un ton acuzator, neobișnuit pentru el. M-am gândit că i-ar face bine să-i țin companie.

   - Cred c-a fost cât pe-aci să ne întâlnim, îi răspunde ea, ignorându-i observația. Am stat cu Cecile, ne-am uitat pe înregistrările camerelor de supraveghere, pe urmă m-am întors în cameră și am vorbit cu Noah. Mi-a trimis fișierele decriptate.

   - Așa de repede? întreabă Isaac și în sfârșit se uită la ea.

   - Da.

   Le spune, împleticindu-se, ce a descoperit. Când termină de vorbit, e cât se poate de conștientă că Isaac o fixează cu privirea. Fără să clipească.

   Se lasă o tăcere groaznică, apăsătoare.

   Elin nu-l poate privi în ochi. În schimb, se uită în jur prin încăpere la ceilalți oameni așezați la mese. Un grup mănâncă, un altul, de angajați, joacă cărți.

   În cele din urmă, Isaac vorbește, aplecându-se peste masă cu antebrațele lipite de lemn.

   - Chiar crezi că Laure e implicată în treaba asta? Ai înnebunit?

   Vocea lui tăioasă o intimidează.

   - Ei bine, nu e captivă, nu-i așa? Nu e sechestrată undeva, cum ai crezut. Știm din imagini că a fost aici tot timpul. Dacă a fost, de ce n-a dat niciun semn? De ce nu ți-a spus că e bine?

   - Nu știu, răspunde Isaac încordat, dar trebuie să fie o altă explicație, nu?

   Trec câteva momente lungi. Îi aude răsuflarea iute.

   Elin ezită, silindu-se din răsputeri să rostească tot ce avea în gând.

   - Laure ți-a spus mai multe despre depresia ei?

   - Nu chiar, răspunde Isaac reticent, defensiv.

   - Laptopul lui Laure, fișierele criptate... am găsit ceva acolo despre depresia psihotică, spune Elin, încercând să găsească cuvintele potrivite. E o formă de depresie atât de gravă, încât poate duce la episoade psihotice.

   El se înroșește, apoi fața i se albește de furie.

   - Știai?

   - Nu, spune el tăios. Nu mi-a spus.

   Elin se întinde, îi pune o mână pe braț, dar el se retrage.

   - Isaac, poate că n-a vrut să-ți spună. Poate că nu știa cum o să reacționezi...

   - Cum o să reacționez? Elin, suntem logodiți, spune Isaac, încleștându-și pumnul. Minciunile astea n-au niciun rost, nu acum.

   - N-au sens, asta-i și ideea. Dacă treci printr-un episod de felul ăsta, pierzi contactul cu realitatea. Percepțiile false, credințele false - pot să ducă la un comportament paranoid, pradă halucinațiilor.

   - Toate astea... spune încet Isaac, mijindu-și ochii. Încerci să mă pregătești pentru ce vrei să spui. Chiar crezi că are ceva de-a face cu ce s-a întâmplat.

   Elin simte că-i arde fața.

   - Nu știm cu siguranță, încă nu. Voiam doar...

   - Nu. Tot sapi aiurea, continui cu speculațiile tale, când de fapt ar trebui să fim afară și să o căutăm. Ea nu-i implicată, Elin. Știu sigur că nu e.

   Se uită în jos la mâinile lui, lovindu-și pumnii unul de altul.

   - Uită-te la ce i s-a întâmplat lui Adele. Crezi că Laure ar fi capabilă de așa ceva? întreabă mușcându-și buza de jos. Doamne, Elin. A fost prietena ta.

   Will o privește îngrijorat și-i atinge piciorul pe sub masă. Vrea ca ea să se oprească, își dă seama, dar ea nu poate. Isaac trebuie pus față în față cu situația. Dacă Laure e implicată, trebuie să știe.

   - Isaac, nimeni nu spune nimic categoric, dar cred că ar trebui să fii pregătit. Laure a mințit. În mod repetat.

   El dă din cap dezaprobator.

   - Nu-i chiar așa ușor, nu, Elin? Toți mințim. Asta fac oamenii. Ceea ce e mai greu de înghițit, chestiile urâte, ceea ce ne pune într-o lumină proastă... adaugă și se întoarce spre ea. Gândește-te la tine - n-ai fost sinceră, nu-i așa? Referitor la ce se întâmplă în viața ta, la așa-zisa pauză de la muncă? întreabă tensionat. Gândește-te la ce faci acum. Nici măcar nu le-ai spus lui Lucas și lui Cecile că nu lucrezi cu adevărat în momentul de față, nu-i așa?

   Elin trage aer în piept, dă să vorbească, dar nu poate să spună niciun cuvânt. Nu poate să spună de ce nu le-a mărturisit. E prea complicat să analizeze asta, chiar și în mintea ei.

   Un ghem de motive. Un reflex, un refuz de a recunoaște, chiar și față de ea însăși, că nu mai e detectiv, că poate nici n-o să mai fie; și, cel mai stânjenitor motiv dintre toate: din mândrie. Voia să fie văzută în continuare ca o persoană importantă.

   Isaac se uită la ea, are ceva triumfător în privire:

   - Nu înseamnă c-ai făcut ceva greșit.

   Punându-și palmele pe masă, Elin simte cum se rupe ceva în ea: un fir invizibil ce-a stat prea mult întins.

   - Bine. O să le spun. Asta vrei? Să le dau toate amănuntele?

   - Nu, răspunde Isaac dur. Nu, dacă nu vrei. Vreau doar să înțelegi că nimeni nu-i perfect. Toți avem defecte. Chiar și tu. Laure e vraiște probabil, poate a făcut niște prostii, dar nu înseamnă că e implicată în uciderea cuiva.

   - Știu asta, dar...

   - Dar ce? întreabă Isaac și se ridică, împingându-și scaunul în spate, cu obrajii înfierbântați. Tu auzi ce spui, Elin? Ești ca mama, ai ochelari de cal. Crezi că lumea e albă sau neagră, că există un răspuns perfect pentru orice. Doar pentru că Laure a făcut un lucru nu înseamnă automat că a făcut și altele. Lucrurile sunt încurcate, nu există mereu explicații.

   - N-am spus niciodată asta.

   Vocea îi e înfundată. E conștientă că transpiră, simte înțepături în pielea fierbinte de sub brațe.

   - Știu că n-ai spus-o, dar am simțit-o cu toții, ripostează Isaac și se întoarce spre Will. Să nu-mi spui că tu n-ai simțit, că nu i-ai simțit dezaprobarea.

   Ea clipește, uimită de vorbele lui încărcate de otravă.

   - Cineva trebuie s-o spună, Elin. De ce crezi că n-am ținut legătura? Fiindcă-i obositor să fii în preajma ta. Vrei ca totul să fie exact cum trebuie, toate lucrurile să fie perfect organizate. Mă întristează. Ăsta e unul dintre motivele pentru care am plecat, pentru care am părăsit-o pe mama.

   - Isaac, te rog...

   - Nu, e adevărat. Ceea ce trebuia să fie căutarea lui Laure a devenit cu totul altceva, spune cu ochi scânteietori. Știam din clipa în care ai venit aici că n-ai făcut doar o excursie, de dragul distracției. Voiai să dovedești ceva.

   Ea se zbârlește:

   - Cum adică?

   - Mereu ai fost așa. Mereu în această... misiune.

   - Misiune?

   - Să salvezi oamenii. Să fii eroină. Iar și iar. Până și jobul tău e pe același tipar. De fiecare dată.

   Will se ridică, îi pune lui Isaac o mână pe braț. Are fața încordată.

   - Uite ce-i, prietene, nu crezi c-ar trebui să te oprești? Toată lumea-i obosită...

   Isaac își smulge brațul din mâna lui:

   - Nu. Ea trebuie să știe.

   Elin simte că gâtul începe să-iardă, simte rotocoale fierbinți de furie crescând în ea.

   Ce-i cu el? Nu-și dă seama? Ce i s-a întâmplat lui Sam e singurul motiv pentru care ea e așa cum e. Din cauza a ce-a făcut el.

   - Isaac, începe ea, cu voce tremurătoare, indiferent ce spui, răspunsurile... sunt importante. Adevărul contează. Cum poți să mergi mai departe fără adevăr? De pildă, ce i s-a întâmplat lui Sam... Mintea mea e într-o buclă din cauza asta. Se întoarce iar și iar la acea zi, și asta pentru că nu avem toate răspunsurile. Nu știm ce s-a întâmplat.

   Isaac încremenește, o undă de roșeață îi crește în obraji. Deschide gura să vorbească, apoi o închide din nou.

   O tăcere grea se lasă între cei doi frați, spunându-i lui Elin tot ce voia să știe. Elin își simte mâna tremurând în poală.

   - Nu vrei să vorbești despre asta?

   El se uită în podea, refuzând s-o privească în ochi.

   - Haide, Isaac. Vreau să știu ce ai de spus. Ai petrecut ani de zile evitând să vorbești despre asta. Vreau răspunsuri.

   - Elin, oprește-te, spune Will și-și pune o mână peste mâna ei.

   Isaac își târăște privirea în sus până o întâlnește pe a ei. Are ochii tulburați de emoție.

   Vinovăție, se gândește Elin, uitându-se la el.

   Isaac se întoarce.

   - Mă duc să mă culc. Nu vreau să fac asta aici. Nu acum, spune fără s-o privească în ochi.

   - Așa, spune ea, în timp ce el pleacă. Acum cine-i cel care fuge.

   După ce-l urmărește plecând, rămân în tăcere. Plecarea lui în felul ăsta... se simte ca o palmă. Ca și cum o păcălește iar.

   Will se uită la ea cu o expresie ciudată.

   - Ne întoarcem în cameră? Să te odihnești? Cred că ești obosită.

   - Obosită? Nu-s...

   - Mie așa mi se pare. Ce-ai spus, a fost prea de tot... adaugă clătinând din cap.

   Elin se uită în jur: angajații încă joacă cărți, ninsoarea care în mod constant afară. Are senzația că e prea mult, prea încărcat. Își simte capul ca și cum ar fi gata să explodeze.

   - Ce e? spune ea, în cele din urmă. Ce voiai să spui?

   Will bate cu degetele în masă.

   - Cum ai început toate astea, cum i-ai spus, nu știu dacă a fost cea mai bună variantă.

   - Cea mai bună? Nu e alta. Trebuie să știe, Will, ce-a făcut Laure.

   Dar imediat ce-a vorbit, știe că el are dreptate. A abordat greșit situația. A fost prea dură. L-a presat pe Isaac fără să fie nevoie. N-are nicio dovadă că Laure a fost implicată.

   - Nu doar asta, adaugă Will. Să-l confrunți acum așa în privința lui Sam?

   - Ce vrei să spui?

   - A fost prea mult după ce i-ai spus despre Laure, adaugă, și fața i se contractă într-un spasm. Știi, mă tot gândesc la ce-ai spus Isaac.

   - La care parte anume? întreabă Elin cu un râs silit. A spus multe.

   Ia sticla de apă și își toarnă demonstrativ într-un pahar.

   - Despre obsesia de a obține răspunsuri. Despre nevoie de a fi eroină, răspunde el, uitându-se la ea. Crezi că asta faci acum, în cazul ăsta? Încerci să demonstrezi ceva?

   - Cui?

   - Ție, răspunde el roșind. Încerci să-ți dovedești ceva. Pentru că n-ai putut să-l salvezi pe San, încerci să-i salvezi pe toți ceilalți. Să exorcizezi fantome.

   Elin îl privește fix, simțind cum sângele îi vuiește asurzitor în vene.

   - Crezi că despre asta-i vorba? Că nu-mi pasă ce li s-a întâmplat lui Adele, lui Laure?

   Ia o gură mare de apă, atât de mare, că se luptă s-o înghită.

   - Știu doar că după ce te-ai aruncat în asta, n-ai mai lăsat loc pentru nimeni altcineva. Pentru sentimentele nimănui, spune Will și ezită, cu obrajii roșii de furie. Nu are niciun sens să fii atât de implicată în tot ce se întâmplă aici, cum am mai spus. Trebuie să te gândești și la alți oameni, la efectul pe care-l au deciziile tale.

   Elin nu-i răspunde. Nu fiindcă nu vrea, ci pentru că n-are răspuns. Will are probabil dreptate, dar ea nu știe cum să se oprească.

   Știe doar că, de când a murit Sam, a simțit că e în căutarea a ceva. Ca și cum ar fi fost în alergare, încercând să ajungă la linia de sosire, dar aceasta e mereu tot mai departe.

ZIUA A PATRA

54

   Elin e trezită de sunetul unui mesaj.

   Mijindu-și ochii în întunericul de nepătruns al camerei, se uită la strălucirea luminoasă ce vine dinspre telefonul de pe noptieră.

   Ora e afișată cu cifre mari, îngroșate: 6:02 a.m. Întinde mâna, dar ratează, căutând zadarnic în aer.

   Motivul e evident: lipsa somnului. Abia după ora 3 a reușit să adoarmă. Era încă în priză, mintea i se frământa în legătură cu ce aflase despre Laure, în ceea ce privește cearta cu Isaac și Will.

   Își freacă ochii și se uită la ecran. A primit un mesaj de la un număr necunoscut. Îl deschide.

   Vreau să explic. Vino te rog să ne întâlnim în apartamentul de lux de la ultimul etaj la ora 9. E un lift separat, așa că n-o să fii văzută. Nu spune nimănui și nu aduce pe nimeni. Îmi pare rău!

              Laure.

   I se taie respirația. Probabil i l-a trimis de pe celălalt telefon?

   Se întinde peste marginea patului și își trage poșeta. O pune pe cuvertură, scoate factura telefonului și verifică numărul de la care a primit mesajul.

   E într-adevăr cel de-al doilea telefon al lui Laure.

   Dar era închis când Isaac a încercat să sune. Probabil că l-a deschis din nou.

   Elin se uită la ecran, analizează fiecare cuvânt în parte și apoi le citește pe toate la un loc.

   Două propoziții ies în evidență: „Vreau să explic. Îmi pare rău!”

   Le analizează. Să explice! Asta înseamnă, în mod implicit, că are ceva de explica. Scuza - implică același lucru.

   Confirmarea îi dă fiori.

   Întinsă cu capul pe pernă, Elin încearcă să pună la un loc toate lucrurile - faptele, presupunerile - dar e agitată, îngrijorată. Mintea ei nu funcționează cum ar trebui.

   Iese din pat și se îndreaptă spre geam.

   Întoarce lucrurile pe toate părțile, dar, oricum ar lua-o, ajunge la aceeași concluzie: are două opțiuni.

   Prima e să le spună lui Cecile și lui Lucas și să meargă la întâlnirea cu Laure având întăriri. Cealaltă e să meargă singură, să se strecoare afară și să se întâlnească între patru ochi cu Laure.

   Niciuna dintre opțiuni nu e ideală.

   Cu prima, riscă s-o sperie pe Laure, poate chiar s-o forțeze să facă altceva. Dacă Laure e sinceră, poate să creadă că faptul că Elin a adus pe altcineva la întâlnire e o trădare, o dovadă că Elin n-are încredere în ea. Dacă e într-un episod psihotic și se simte deja nedreptățită, ar fi o mișcare periculoasă.

   Și cealaltă posibilitate, una pe care-i vine greu s-o ia în calcul, e că i se pregătește o capcană. Există un risc, nu? Imposibil de ignorat. Laure a împins-o în bazin, până la urmă. A încercat s-o sperie.

   Dar, dacă voia să-i facă rău, n-ar fi făcut-o atunci, la centrul SPA?

   Gândindu-se la toate aceste scenarii, Elin continuă să pășească prin cameră. Afară, vântul ridică ninsoarea în vârtejuri, o poartă dintr-o parte în alta. Zăpada s-a așternut acum pe terasă în mormane dezordonate, spulberate de vânt.

   Știe că ar trebui să-l trezească pe Will, să-i ceară părerea, dar după ultima lor conversație, știe că răspunsul lui o să fie: „Las-o baltă! Nu te apropia!”

   Urmărește cu privirea micile culmi de zăpadă care s-au strâns lângă geam.

   Își amintește ceva: scrisorile lui Laure.

   Scrisorile trimise de Laure, pe care le-a primit în fiecare săptămână după moartea lui Sam. Scrisori de apropiere - pline de compasiune la început, apoi amuzante. Anecdote despre școală, băieți, despre mama ei, Coralie. Încercând s-o scoată pe Elin din carapace, să restabilească legătura cu ea.

   Scrisori pe care Elin a ales să le ignore pentru că era invidioasă, pentru că nu putea să se împace cu gândul că Laure nu primise aceeași mână proastă de cărți ca ea.

   Clipește, ochii o înțeapă. Trebuie să se întâlnească totuși cu ea. Să-i acorde prezumția de nevinovăție.

   De data asta, trebuie să asculte.

55

   E 8:45 dimineața.

   Elin recitește numele gravat pe placa de sticlă de pe perete: Suite Plaine Morte. Ăsta trebuie să fie - de pe site-ul hotelului, știe că e singurul apartament de lux de la etaj din hotel.

   Dar când se uită prin ușa de sticlă își dă seama că apartamentul nu e imediat de partea cealaltă. În schimb, mai e un coridor mic care duce către niște uși de lift aflate pe partea stângă. Laure avea dreptate: apartamentul are coridorul său de acces și propriul său lift.

   În timp ce pune mâna pe ușă, telefonul îi vibrează în buzunar. Ușurată că l-a pus pe vibrații, Elin îl scoate și se uită la ecran.

   Să fie Laure? se întreabă.

   Nu: e un alt număr. Berndt.

   Căutările RIPOL arată că avem informații despre Laure Strehl - e o trimitere la cantonul Vaud. Cerem permisiunea să-ți transmitem informațiile cât mai curând.

   Informații? Ce înseamnă asta? Elin se întreabă dacă n-ar trebui să-l sune înapoi. Se uită din nou la ecran. 8:48 a.m. Nu mai are timp. O să fie nevoit să mai aștepte.

   Își pune telefonul în buzunar și trece dincolo de ușă.

   Începe să se simtă neliniștită: merge prea repede. În ciuda puloverului subțire, simte mâncărimea pricinuită de sudoarea care i s-a strâns pe spate, între omoplați.

   Coridorul are un aer înfricoșător, e printre puținele locuri din hotel fără sticlă. În schimb, pereții sunt dintr-o marmură de culoare crem, străbătură de vinișoare roz.

   În ciuda intimității pe care o crează marmura, pereții fac spațiul compact. Sufocant.

   La jumătatea drumului spre lift, observă ceva: mici tablouri pătrate, aliniate pe pereți.

   Sunt schițe, în rame negre - un amestec dezordonat de linii făcute cu cerneală. Îi ia un moment să-și clarificie formele neclare, dar, când reușește, face un pas în spate.

   Oameni, se gândește și-și duce o palmă la gură.

   Părți de oameni: o față, un picior, un genunchi.

   Efectul e violent. Par să fie reprezentări ale unor amputări. Ale unor dezmembrări.

   În timp ce trece pe lângă ele, tăcerea e chinuitoare. E conștientă de fiecare sunet pe care-l face.

   De fiecare respirație. De fiecare pas.

   Cum o să-și justifice prezența, dacă dă peste cineva? Ce-o să spună? Și mai sunt și camerele de supraveghere! Dacă o vede cineva urcând? Cecile sau Lucas?

   O oglindă uriașă acoperă peretele din capăt. Elin se vede apropiindu-se de lift, n-are cum să-și ferească ochii de propria imagine - părul pleoștit, blugii care-i atârnă largi. Colierul de la Sam de la baza gâtului dublează linia puloverului. Cicatricea de deasupra buzei de sus e pusă în evidență de lumină și se vede ca o linie argintie, stinsă, care se întinde de la gură la nas.

   A mai înaintat câțiva pași. Aproape c-a ajuns la liftul ce urcă direct către apartamentul de lux.

   Vede cu coada ochiului o mișcare în oglindă. O umbră.

   Elin îngheață, convinsă că întrezărește o siluetă, dar, când se uită înapoi, își dă seama c-a dispărut. Știe că-i doar o reflexie, o distorsionare a luminilor din tavan, care răsfrâng fragmente din mișcarea ei, dar tot nu-și poate tempera fiorul rece de teamă din piept.

   E nebună că face asta singură? Că-și asumă riscul?

   Făcând ultimii pași spre lift, inspiră adânc și se dojenște: Nu te pierde cu firea! O să primești în curând niște răspunsuri.

   Câteva momente mai târziu, Elin iese din lift, spre intrarea în apartament. Măsoară cu ochii spațiul mare de dincolo: livingul, șemineul, geamurile uriașe de sticlă.

   Se uită la ceas. E 8:50. A ajuns cu 10 minute mai devreme.

   Oare Laure e deja aici?

   Elin se uită în jur. Nu vede pe nimeni, dar nici nu exclude posibilitatea ca Laure să stea ascunsă, să se asigure că Elin n-a adus pe nimeni cu ea.

   Pășește mai departe și se oprește. Nu e sigură la ce se aștepta, dar cu siguranță nu se gândea la ceva de scara asta. Priveliștea.

   Geamul înconjoară de jur-împrejur întregul spațiu, arătând exact câtă zăpadă a căzut - peisajul e acum de un alb perfect, imaculat, orice reper fiind acoperit.

   După ce-și pune geanta pe canapea, Elin face câțiva pași, încercând să se familiarizeze cu spațiul. Zona de living și sala de luat masa sunt în plan deschis, dar în secțiuni distincte. În dreapta ei, ai departe, e o bucătărie mică și vizavi o altă zonă unde se poate sta. Un hol duce spre dreapta, acolo unde, presupune ea, sunt dormitoarele.

   Livingul, unde se află acum, adăpostește un șemineu și 3 canapele mari, cu forme arhitecturale, aranjate în jurul unei măsuțe de cafea.

   Sala de luat masa se află la câteva trepte mai jos. O masă mare de stejar e în centru, o lucrare de artă enormă domină peretele din dreapta. E una dintre acele imagini ciudate, reprezentând o dezmembrare - tonuri vii de albastru răspândute printre segmentele negre ale unui membru, secționat în patru.

   Totul e simplu, aproape tăios în goliciunea sa, fără niciunul dintre obișnuitele elemente ostentative ale apartamentelor de lux.

   Luxul e în finisaje, în detalii - pereții de marmură, fotoliul statement de piele, diferite piese de mobilier sucmpe, uriașa piele de oaie albă care e întinsă pe podea.

   Se oprește și se dojenește tăios, forțându-se să-și adune gândurile: Nu te lăsa distrasă.

   Laure ar putea fi aici, în una dintre camere. Strigă cu o voce joasă:

   - Laure?

   Rămâne perfect nemișcată, dar nu primește niciun răspuns, totul rămâne cufundat în tăcere, Elin aude în minte doar ecoul propriei voci.

   Elin înaintează pe coridorul din dreapta cu simțurile încordate la maximum, ca să detecteze orice mișcare sau sunet. Prima cameră în care intră e o bibliotecă/sală de jocuri; a doua, de cealaltă parte, e un loc mai retras. Terasa înconjoară ambele camere.

   Cercetează rapid fiecare cameră, dar nu-i niciun semn că ar fi cineva acolo. Totul e imaculat, neatins.

   Și totuși, în timp ce se îndreaptă spre ceea ce bănuiește că ar fi dormitoarele, bluza îi e leoarcă de transpirație, materialul frecându-se neplăcut de pielea spatelui.

   Ar putea să fie totuși pe aici pe undeva. Ascunsă.

   Elin intră prudentă în primul dormitor.

   Dormitorul principal, se gândește, văzând patul uriaș care iese din perete, piscina pavată de pe terasă, bazinul cu apă fierbinte.

   Nu-i nimeni acolo.

   Verifică și celelalte 3 dormitoare și le găsește goale. Se întoarce în living cu un nod în stomac, încărcată de tensiune. Vrea doar să scape de toată situația asta.

   Elin se uită din nou la ceas: 8:57. Au mai rămas 3 minute.

   Și atunci aude un zgomot: un târșâit, un hârșâit, ca și cum ceva ar fi împins, mutat cumva.

   Se întoarce, își aude sunetul respirației răsunându-i în urechi. Își vede imaginea reflectată în geamuri și ceva în plus.

   Să fie cineva, oare?

   Ca și în vestiar, are senzația inconfundabilă că e urmărită, că o pândește cineva.

   Cuprinsă de o spaimă tot mai mare, scrutează din nou toată camera.

   Nimic. Își aude doar bătăile inimii.

   Se uită din nou la ceas: două minute. Timpul înaintează dureros de încet.

   În cele din urmă: un sunet.

   Ceva mai familiar: huruitul metalic al liftului, înghițit în curând de cel al ușilor care se deschid. Simte cum ritmul respirației i se accelerează și își strânge coatele aproape de coaste: un gest mecanic de apărare.

   Fii calmă! Inspiră adânc! Nu te lăsa cuprinsă de panică!

   Ușile liftului se deschid în întregime, dar nu iese nimeni.

   E gol.

   Aude doar sunetul mecanic al liftului în timp ce se stabilizează. Elin șovăie, se uită în jos. E ceva acolo, pe podea.

   Simte că picioarele i se înmoaie, că-i cedează.

56

   E Laure. Și e moartă!

   Cuvintele i se rostogolesc în minte; o concluzie care i-a dat târcoale, pe care a respins-o, care a revenit și a fost din nou respinsă, întrucât mintea ei nu vrea s-o accepte, să o asimileze.

   Liftul scoate zgomote, niște zgomote îngrozitoare. În timp ce se mișcă între uși, acestea se deschid și se închid în mod repetat, aproape în ritmul pulsului care-i răsună în urechi.

   O oroare metalică, reflectând scena din fața ei.

   E ca și cum liftul însuși ar fi săvârșit crima, ușile ar fi prins-o ca niște incisivi, ar fi mestecat-o și ar fi scuipat-o în afară.

   Laure e prăbușită în colțul din stânga, având capul înclinat spre dreapta într-un unghi nenatural, cu părul negru împrăștiat peste față.

   Poartă o mască.

   Aceeași mască neagră de cauciuc pe care o purta Adele. Îi ascunde fața, trăsăturile, dar Elin își dă seama că-i ea. Părul, corpul subțire. Aceiași balerini pe care-i purtase zilele trecute. Sângele îi îmbibă bluza gri, concentrat în jurul gâtului.

   Elin se uită în jos.

   Chiar sub mască, e o incizie adâncă în jurul gâtului lui Laure. Arată ca și cum tăietura ar fi fost făcută din spate; capul îi fusese tras înapoi, cuțitul mișcându-se de la stânga spre dreapta.

   Are gâtul înjunghiat ca al unui animal.

   Elin face un pas în față să-l examineze. Rana e mai adâncă în partea stângă, diminuându-se în partea dreaptă. Începe de sub ureche, coborând pieziș în jos, chiar pe linia de mijloc a gâtului.

   Ucigașul e dreptaci.

   Cel mai probabil, artera carotidă și vena jugulară i-au fost tăiate. Pierderea de sânge a fost uriașă. Fatală, dar lăsându-i lui Laure destul timp să-și dea seama ce se întâmplă, să simtă sângele, să simtă viața scurgându-se din ea.

   Elin înghite în sec, simte fierea urcându-i în gât.

   În ciuda traumei evidente, își duce degetele tremurătoare spre partea cealaltă a gâtului lui Laure și-i caută pulsul.

   Nu are: pielea îi e rece. E moartă de ceva vreme, dar nu de mult. Corpul nu a înțepenit, nu e niciun semn de rigiditate cadaverică.

   Capul începe să i se învârtă pe măsură ce înțelege ce înseamnă asta: oricare ar fi persoana care a omorât-o, nu poate să fie prea departe.

   Respiră! își spune. Respiră!

   Elin se silește să se întoarcă, să se concentreze pe scaunul de lemn de lângă lift. Detaliu: curba cu o gaură a spătarului, modelul în cercuri al lemnului. Uitându-se la model, încearcă să tragă lacom aer în corpul copleșit de valul de adrenalină, așteptând să-și revină.

   Când ritmul respirației revine la normal, se întoarce. Fiecare celulă din corpul ei își dorește să nu fie adevărat, să fie o proiecție bizară a imaginației ei. Dar nu e: cadavrul lui Laure și brutalitatea inumană sunt reale.

   Elin știe că de data asta nu poate să lase teama să o domine. Trebuie să se uite cu atenție, să obțină primele impresii, care sunt atât de importante.

   Dar ușile liftului încă se mișcă deschizându-se și închizându-se în timp ce ea se mișcă între senzori. Are nevoie de un obiect greu cu care să le țină deschise.

   Căutând frenetic cu privirea în spațiul din afara liftului, dă de scaun. Îl ia, îl cântărește în mâini. E solid: o să-și facă treaba. Îl pune în ușă, pe stânga. Ușile se opresc.

   Intră din nou în lift și se apleacă lângă Laure.

   Înclinându-și capul, se uită la mâinile ei.

   O parte a degetelor i-au fost tăiate: arătătorul de la mâna dreaptă, inelarul. Nu-i poate vedea mâna stângă, nu fără să mute cadavrul.

   Se pare că a folosit un instrument ascuțit: un clește sau o foarfecă. În jurul rănilor e sânge - nu ca în cazul lui Adele - care se întinde până pe dosul palmei.

   Privirea îi urcă spre bluza îmbibată de sânge. Mult sânge, dar nu destul...

   Elin se uită în jurul liftului. În afară de dâra lăsată de cadavru pe perete, totul e curat - pe podea nu e nicio urmă, nicio pată pe pereți sau pe tavan.

   Nu a fost omorâtă aici.

   Cadavrul lui Laure a fost mutat de la locul crimei. A fost pusă în lift la doar câteva minute după ce-a urcat ea, se gândește Elin.

   Oricine a omorât-o a apasăt butonul pentru etajul ăsta, apoi a ieșit repede din lift.

   Se ridică și-și simte capul învârtindu-se - nu din cauza senzației de greață, ci din cauza naivității, a inadecvării ei.

   Toate teoriile ei, toate ideile - au fost greșite. Laure ori încerca să o avertizeze, ori era o capcană întinsă de ucigaș.

   Scoțându-și telefonul din buzunar, tastează un mesaj către Will:

   Am găsit-o pe Laure în apartamentul de lux de la ultimul etaj. E...

   Mâna îi tremură pe tastatură, scrie un cuvânt ininteligibil.

   Trage aer în piept, se adună, șterge câteva litere și apoi continuă: „E moartă”.

   Îl expediază și iese din lift.

   De data asta, lovește ceva cu călcâiul. Sunetul - un bocănit surd, o zdruncinătură ușoară - o face să se tragă într-o parte. Elin se împiedică, se sprijină de perete. Se echilibrează și se uită în jos să vadă ce-a lovit cu piciorul.

   O casetă de sticlă!

   E străbătută de un fior, dar nu conținutul casetei e cel care o prinde cu garda jos, ci înțelegerea faptului că nu era acolo în urmă cu câteva minute.

   Când a proptit scaunul în ușa liftului, nu era nimic pe podea.

   Asta înseamnă un singur lucru. Ucigașul a fost în apartament în timp ce ea examina corpul lui Laure. La numai câțiva pași în spatele ei.

   Cumva, a reușit să intre în apartament și a pus caseta acolo.

   Și atunci aude un zgomit: unul ciudat, nefamiliar. Nu ca sunetul unei respirații, ci mai degrabă un șuierat, apoi zgomotul unei inspirații greoaie, prelungi.

   Elin se întoarce și vede pe cineva alături.

   Nu-și dă seama cine e, pentru că n-are față. Nu vede decât masca.

57

   Elin clipește, teama îi săgetează stomacul.

   Prima ei impresie, tulbure, e că-și imaginează - că e o halucinație declanșată de șocul găsirii cadavrului lui Laure - dar sunetul care vine dinspre mască îi anulează gândul.

   Răsuflarea distorsionată e amplificată, grotească.

   Îngheață, gândurile i se rostogolesc prin minte: legate de ce-ai putea să urmeze; de rănile îngrozitoare ale lui Laure și Adele.

   Ce-o să-i facă și ei?

   Scenariile îngrozitoare, cumplite, din mintea ei o paralizează.

   Încearcă să-și miște membrele într-o poziție defenisvă, dar e ca și cum s-ar mișca printr-o mlaștină. Fiecare mișcare e greoaie, cleioasă.

   Abia când adrenalina începe să-i pompeze în vene, corpul ei face o mișcare hotărâtă: cu o zvâcnire neașteptată, piciorul drept se lansează în sus, lovind.

   Poate să facă asta. E obosită, da, dar e puternică - corpul ei e în formă. E pregătită.

   Dar e prea târziu.

   Agresorul ei e mai puternic. Mai rapid. Și are avantajul că știe care e următoarea mișcare. Are un plan.

   O prinde și o întoarce cu spatele spre el. Încheietura dreaptă e răsucită, până cât tot brațul e întors la spate. Îi pune o mână pe gură și-i trage gâtul în spate.

   Elin îi vede cu coada ochiului masca - e la numai câțiva centimetri de fața ei. Detalii mărite: tăieturi mici în cauciuc, urme albe, subțiri.

   Simte o groază absolută, ceva atât de primitiv, cum a mai trăit numai o singură dată până atunci: în cazul Hayler, cu el, în acea zi, în apă. Amintirea o înfurie, îi dă un imbold de energie.

   Înfingându-și călcâiele în podeaua de lemn, se opintește în față și lovește cu piciorul stâng în spate, nimerindu-l în coapsă.

   Pare să funcționeze: strânsoarea slăbește. Elin simte ezitarea lui. Și apoi: un sunet îngepărtat - bufnitura unei uși care se trântește.

   Vine cineva.

   Will?

   Dintr-odată, atacatorul îi dă drumul și o împinge din spate.

   Elin care, capul i se izbește cu putere de podea, simte impactul zguduindu-i tot corpul. Țipă. Durerea e cumplită; e îndeajuns de vie cât să-i tulbure vederea, făcând-o să vadă steluțe albe lucind pe fundalul negru.

   În câteva clipe, simte niște mâini pe față, degetele apucând-o și împingându-i obrazul în podeaua de lemn. E atât de aproape, încât îi simte mirosul: transpirație, ceva asemănător cu un săpun amestecat cu altceva. Ceva familiar, dar nu-și dă seama ce.

   Un obiect îi zbârie obrazul. E aspru, din plastic.

   Masca.

   Panicată, își întinde mâna în sus și încearcă s-o împingă, dar nu reușește decât să se zbată în aer.

   Încă o bufnitură. Își aude numele strigat.

   Will.

   Tăcere: o ezitare mai lungă. Își ia mâna de pe fața ei.

   Elin așteaptă, privind cuprinsă de greață la caseta de sticlă aflată la câțiva pași mai încolo, la brățările ce sclipesc în luminile de pe tavan. Corpul îi e încordat din cauza a ce urmează, dar tot ce simte e doar o mișcare: un val de aer.

   N-o mai ține lipită de podea.

   Întorcându-și capul, încearcă să vadă dacă persoana mascată e încă acolo, dar nu mai e nimeni.

   Se aud pași grei, cineva aleargă. Un zgomot surd, ritmic.

   A plecat.

   Elin se ridică. Încă o doare spatele de la căzătură. Inima îi bate nebunește în piept, bubuitul i se răsfrânge în urechi.

   Lacrimi îi înțeapă ochii, lacrimi de rușine, naivitatea ei o supără din nou.

   Cum a putut să se înșele în halul ăsta? Cum a putut să-și imagineze că Laure putea fi responsabilă de toate astea?

   Nu-i o crimă pasională, de răzbunare pe o aventură cu un final urât.

   E ceva mai mare decât Laure. Mult mai mare, iar acum e din nou la punctul de început.

58

   - Ești sigură că nu te doare nimic?

   Aplecându-se în față, Will îi ia mâna într-a sa. Are fruntea umedă de sudoare, ochii tulburați de emoție.

   - Sunt bine. N-a mai apucat să... începe Elin și se oprește, reformulează propoziția. Te-a auzit venind.

   Dar vorbele-i par dezlânate. Ochii continuă să arunce priviri scânteietoare prin încăpere. În ciuda prezenței lui Will, spațiul uriaș pare încă plin de pericole.

   Ascunzători pretutindeni.

   Mișcarea frenetică a ninsorii de afară nu ajută prea mult - săgeți albe se ciocnesc de geam, întrerupte doar de vârtejuri de ceață de nepătruns.

   Văzându-i teama întipărită pe chip, Elin îi strânge mâna lui Will, bucurându-se de căldura cu care el i-a cuprins mâna. Nu se poate abține să nu se gândească la ce-ar fi putut să se întâmple: ar fi putut să piardă toate astea. Ea și Will... dacă ucigașul și-ar fi dus la capăt treaba...

   - Sincer, sunt bine.

   Dar, în timp ce se lasă pe spate pe canapea, își simte bătăile rapide ale inimii. Ochii i se închid pentru o clipă.

   Le vede încă o dată: masca, furtunul de cauciuc care se întinde de la nas până la gură.

   Nu. Nu poate să-și lase mintea să zboare într-acolo. Nu poate s-o lase să o domine. Nu acum, când Laure a murit. Trebuie să afle cine a făcut toate astea.

   - Bea, spune Will, dându-i o sticlă cu apă și aranjându-și cu degetul ochelarii pe nas.

   Elin soarbe din apă, mâinile îi tremură, gura sticlei se clatină pe buzele ei, i se ciocnește de dinți. Privirea îi fuge, involuntar, spre lift.

   Zărind corpul lui Laure, are încă o înțelegere dureroasă: Laure a murit. E adevărat.

   De data asta, când se uită, nu mai vede corpul prăbușit, zdrobit al lui Laure, dar o vede pe Laure cea de demult. Pe copila Laure.

   Îi vin în minte amintiri cu ea: micile cute care-i brăzdau antebrațele, mărgelele colorate prinse de Coralie în părul ei, picioarele slăbănoage mergând prin nisip.

   Ochii i se umplu de lacrimi.

   - Elin, e în regulă, să știi. Să simți... începe Will să spună, dar vocea i se stinge.

   Niciunul dintre ei nu mai spune nimic pentru o clipă.

   - E șocant, asta-i tot, spune în cele din urmă.

   Ea se forțează să-l privească în ochi, dar lacrimile nu s-au stins încă, doar s-au mutat. Le-a înghițit, o masă lipicioasă care a rămas acum blocată apăsător în gâtul ei.

   Încă privind-o, Will își mușcă buza de jos.

   - Elin, nu vreau s-o spun acum, dar a fost periculos c-ai venit singură aici. Un lucru nechibzuit.

   Își simte gâtul cuprins de fierbințeală.

   - Am vrut să-i dau șansa să se explice, spune trecându-și degetul peste buza sticlei. Am crezut... începe, dar se oprește șovăitoare. Am crezut că e un mesaj real, OK? E greșeala mea.

   Urmează o pauză stânjenitoare. Elin mai ia o gură de apă.

   - Nu te-ai gândit la riscuri? La ce-ar fi putut să ne facă? întrebă Will, legănându-și piciorul în sus și-n jos. Mai ales după ce am discutat astă-noapte.

   - Știu, dar m-am gândit că dacă Laure voia să-mi facă rău, avusese ocazia, înainte, dar nu a făcut-o.

   El are fața crispată, își ține mâinile împreunate în poală.

   Ea se apleacă și-l sărută ușor.

   - Îmi pare rău, îi șoptește. N-ar trebui să găsesc scuze. Mi-am riscat pielea. N-ar fi trebuit.

   El rezistă o clipă, înainte să-i răspundă la sărut. Se dă înapoi, îi mângâie obrazul și îi zâmbește, cu un aer răutăcios.

   - E probabil prima oară când recunoști că ai greșit, spune și vocea i se frânge. Sincer, dacă nu mi-ai fi trimis mesajul, nu știu ce-aș...

   Dar ea nu mai aude restul cuvintelor. Un gând îi rămâne agățat de prima jumătate a frazei.

   Mesajul.

   N-ar fi trebuit să aibă șansa să i-l trimită. Ucigașul a vrut s-o ia prin surprindere, să nu-i dea timp să contacteze pe cineva, să dea alarma.

   Asta înseamnă că planificarea sa a dat greș într-un punct. Înseamnă că într-adevăr ceva sau cineva l-a oprit în drum spre apartament.

   - Will, cum ai ajuns aici?

   - Când am văzut că nu merge liftul, l-am întrebat pe unul dintre angajați dacă mai e vreo cale de a ajunge sus. Mi-au arătat scara. Dă înspre odăiță.

   - Înseamnă că așa a intrat, murmură ea și pune sticla de apă pe măsuța de alături. A băgat-o pe Laure în lift și a urcat scările.

   Aceea a fost, probabil, întârzierea.

   Din cine știe ce motiv, ucigașul a fost reținut pe scară sau în apropiere.

   Și din cauza asta a fost nevoit să improvizeze și a greșit. I-a dat ei timp să trimită mesajul.

   Elin se gândește în continuare: dacă a făcut o greșeală, ar mai putea fi una. Se uită spre lift. Trebuie să mai vadă o dacă ce e acolo.

   Se examineze cadavrul lui Laure cum trebuie.

   Will îi vede privirea. Se uită la Laure și tresare.

   - Nu, spune cu o voce tremurătoare. Orice ți-ar trece prin minte, nu o face. Poliția ar putea să vină mâine. Las-o în seama lor. Și trebuie să-i spui lui Isaac, Elin, înainte să faci orice altceva, adaugă și ochii i se îndreaptă încă o dată fără să vrea spre Laure. Trebuie să știe ce i s-a întâmplat.

   Elin își schimbă poziția. Ce spune el are sens, dar miza e acum mai mare. Nu poate să abandoneze în punctul ăsta. Toată schema e legată de uciderea lui Laure, dar e de asemenea legată de ea.

   Faptul că a venit după ea, îi spune ceva esențial: ucigașul voia s-o îndepărteze. Și singurul motiv pentru asta e că mai are ceva în plan.

59

   Aplecându-se, Elin începe să fotografieze corpul lui Laure.

   Cu fiecare clic și cu fiecare imagine captată, descoperă ceva nou: o pată de sânge, o urmă, o trăsătură a feței lui Laure pe care n-o mai văzuse.

   Elin inspiră adânc, alungând amintirile, liniștită de prezența lentilei dintre ea și Laure, de puțina distanță pe care i-o oferă.

   Se concentrează pe incizia de la gât, o fotografiază din câteva unghiuri, asigurându-se că surprinde detaliile rănii. Și totuși, încă o dată, adâncimea și precizia ei o șochează.

   Nemilos. Fără îndoială. Când lama a ajuns la carne, n-a avut nicio ezitare.

   O execuție.

   Își trece privirea spre părțile vizibile ale cadavrului - mâini, încheieturi, antebrațe. Ca și la Adele, nu-i nicio urmă de luptă - nu sunt tăieturi, abraziuni sau vânătăi.

   Nicio urmă vizibilă.

   Ucigașul a folosit probabil un sedativ. Dacă ar fi făcut uz de forță, ar fi lăsat câteva vânătăi.

   Elin își lasă telefonul jos și caută în geantă. Scoate carnetul și începe să-și noteze gândurile, dar pe măsură ce-și înclină capul, simte o durere pulsându-i în tâmple.

   Ceva îi sclipește în minte - nu lumini, ci scene, fragmente de momente. Topindu-se unele în altele, clare, strălucitoare.

   O amintire. Încă una.

   Elin clipește, încercând să se oprească, dar nu reușește.

   Se derulează necontenit, sunt de neoprit.

   Fața lui Isaac în acea zi, gura lui deschisă. Teama înghețându-i trăsăturile în ceva straniu de precis, robotic, străin.

   Apoi soarele pe ceafa ei, fierbinte, jupuindu-i, parcă, pielea.

   O plasă de pescuit plutind pe suprafața apei.

   Întinzându-se după sticla de apă pe care i-o dăduse Will, ia o gură zdravănă. În câteva secunde, amănuntele, esența imaginilor se dizolvă, lăsând un gol: ceva vital care i se scurge printre degete.

   - E la fel, deci, spune Will, venind în spatele ei, ca la Adele.

   Elin observă cum gura i se schimonosește involuntar într-o reacție de respingere când privește scena mai de aproape. Se uită cu ochi sticloși, apoi întoarce capul.

   - Nu tocmai, răspunde ea, prefăcându-se că nu i-a observat reacția. Metoda uciderii e diferită. În cazul lui Adele, cel mai probabil a fost vorba de înec, dar aici... spune Elin și tușește. I-a tăiat beregata. Nu poți să vezi din unghiul ăsta, dar degetel ei.. și asta e diferit. Rănile nu-s cusute ca ale lui Adele.

   Dar ce înseamnă diferențele astea?

   Ea nu știe sigur, dar ar putea fi vorba de faptul că uciderea lui Laure a fost făcută mai în grabă și mai impulsiv. Totuși, se gândește, alte elemente sunt similare: masca, tăierea degetelor, caseta de sticlă, brățările... identice. Niciuna nu era esențială crimei în sine, așa că ea e sigură că au o valoare simbolică: ucigașul a încercat să spună ceva.

   Dar ce?

   Separă elementele unul câte unul. Mai întâi, masca. Sunt două aspecte: dacă ar fi fost numai fața ucigașului, se putea presupune că doar încerca să-și ascundă identitatea, dar faptul că e și pe fața victimei trebuie să însemne ceva.

   E imposibil de spus ce ar putea să fie - până n-o să aibă mai multe informații. La fel și cu tăierea degetelor - ar putea să existe multiple explicații, dar momentan nu are habar.

   Caseta de sticlă e singurul lucru de care-i sigură. Ca și cele din hotel cu scuipătoarea și casca, funcția ei e de a expune.

   De ce?

   Motivul e cheia, dar acum, că teoria ei precedentă despre Laure a fost demontată, s-a întors de unde a început. Încearcă să lege elemente disparate, aparent neconectate.

   Se întoarce spre Laure și începe din nou să facă poze, dar telefonul îi sună, îi bâzâie în mână. Se uită la ecran.

   Berndt.

   Tonul lui e unul imperativ.

   - Elin, nu știu dacă ai primit mesajul meu, dar avem noutăți în privința lui Laure Strehl. Procurorul a fost de acord să-ți dau informația.

   - Spune, răspune Elin, cu vocea îngroșată, cu lacrimile de neoprit în timp ce-și dă seama de greșeala pe care-o face.

   Vorbește despre Laure la prezent. Ca și cum ar fi încă vie, iar ea nu l-a corectat.

   - Nu cred că Laure e un risc pentru cineva sau pentru ea însăși. Informațiile pe care le-am găsit se referă la o plângere aducă împotriva ei în urma unui conflic cu... cum se spune în engleză? Colega de apartament.

   - Da, așa, confirmă ea, cu o voce slabă.

   - Laure și-a împins colega într-o ușă de sticlă care s-a spart. Femeia s-a ales cu niște tăieturi, niște vănătăi, spune Berndt, apoi ezită. Laure a avut noroc. Deși a avut nevoie de spitalizare, prietena și-a retras acuzațiile.

   - Eu...

   Dar înainte să poate spune ceva, el continuă.

   - Am reușit să găsesc și câteva răspunsuri la întrebările noastre cele mai presante. Nu-s vești la care probabil să te aștepți. În privința primului telefon, facturile nu arată nimic ieșit din comun: apeluri către prieteni, familie și către fratele tău. Al doilea telefon a fost folosit numai pentru convorbiri cu un număr de telefon asociat cu o cartelă preplătită. N-am reușit să dăm de prorprietar.

   - OK, răspunde Elin. Dacă e posibil, aș vrea să văd lista.

   E un moment de ezitare, înainte ca el să murmure aprobator.

   Trebuie să-i spună despre Laure. Să spună vorbele cu glas tare.

   - Mulțumesc pentru informație, dar ar trebui să știi...

   Își drege vocea, își rearanjează cuvintele în minte.

   - Laure... a murit. Tocmai i-am găsit cadavrul.

   Se aude de cealaltă parte cum Berndt trage aer adânc în piept.

   - Îmi... îmi pare rău, nu înțeleg....

   - Laure a fost omorâtă, spune Elin robotic, îndepărtându-și privirea de la corpul prăbușit și ștergându-și lacrimile cu dosul palmei. Pare să fie același ucigaș. O semnătură similară și ucigașul... a încercat să mă atace.

   - Elin... intervine Berndt cu o voce joasă, imperioasă, înainte să continuăm, spune-mi, te rog, ești în siguranță?

   - Sunt bine. S-a oprit când a intrat cineva în cameră. A fugit.

   - Ești sigură? întreabă detectivul și ritmul respirației i se întețește.

   - Sunt sigură, răspunde Elin și se uită la Will, strecurându-și mâna în mâna lui. Am pe cineva cu mine.

   - Ești rănită?

   - Nu.

   Berndt respiră vădit ușurat.

   - Bine, spune și continuă după o clipă de liniște. Elin, poți să-mi explici ce-ai găsit? Exact ce s-a întâmplat înainte să găsești cadavrul și ce s-a întâmplat cât ai fost atacată?

   El o ascultă în tăcere, în timp ce Elin îi prezintă toate detaliile.

   - Și nu-ți amintești nimic despre atacator?

   - Nu, răspunde și-și închide o clipă ochii. Pentru că purta o mască. Știu doar că e puternic. Destul de puternic cât să mă țină la podea cu ușurință... spune cu o voce tremurătoare. Îmi pare rău, totul s-a întâmplat foarte repede.

   - E în regulă. Dacă-ți amintești ceva, te rog să-mi spui.

   Ea aude foșentul hârtiei și murmur de voci în fundal.

   - Elin, prioritatea în momentul de față e să ne asigurăm că tu, împreună cu personalul și oaspeții rămași sunteți în siguranță. Odată ce-ai făcut pozele, te rog să mergi într-un loc în care să fii în siguranță.

   - Da, așa voi face. Știi cumva când poți să ne trimiți pe cineva? întreabă cu o voce panicată, neliniștită. Sunt în mod evident limitată în ce pot să fac acum de una singură. Mă tem, în fața dovezilor de premeditare a celor două crime, că nu se va opri. Dacă acestea sunt crime în serie...

   - Înțeleg, exclamă Berndt cu o notă stranie în voce, una pe care nu a mai auzit-o până acum. Uite ce-i, Elin, din cauza vremii, nu pot încă să confirm. Lasă-mă să vorbesc cu echipa. O să revin cât de repede pot.

   - Bine.

   Strânge telefonul mai tare în mână, fără să reușească să-și tempereze frustrarea din voce.

   În timp ce își iau la revedere, aude încă o dată tonul straniu din vocea lui Berndt. E mai evident acum și își dă seama ce e: frică. Frică înăbușită.

   E neliniștitor. Știe ceva ce ea nu știe? Poate că nu e nicio cale de a ajunge la ea, iar încercarea lui de a o liniști e doat atât: o încercare de a o calma.

   Deschide din nou camera foto de pe telefon și-și alungă gândurile anterioare din minte.

   De data asta, se concentrează să fotografieze sângele care îmbibă hainele lui Laure. Începe cu bluza și continuă cu blugii. Aici, pata e mai puțin concentrată - mare parte s-a scurs de pe bluză, în special în zona buzunarului.

   Și atunci se oprește: vede o mică umflătură în buzunarul lui Laure, în partea de jos, spre coapsă.

   O brichetă?

   Elin scoate o pereche de mănuși din geantă și și le trage pe mâini. Se duce spre dreapta lui LAure, și-și afundă cu grijă degetele în buzunar, pescuind obiectul.

   - Will?

   El se întoarce.

   - Uite, am găsit ceva, spune ridicând obiectul.

   - O brichetă?

   - Așa pare.

   Elin o răsucește între degete, și-o amintește pe Laure în acea seară în fața camerei ei, fumând, vorbind la telefon, fără să aibă nicio bnuială că o despărțeau numai câteva zile de asta.

   Will se uită la obiect și-și mijește ochii.

   - E un pic cam mare pentru o brichetă, nu? spune el și se încruntă. Cele vechi erau mari, dar aveau o cu totul altă formă. Erau mai pătrățoase. De obicei nu arată așa, spune, adăugând după un moment de ezitare: Încearc-o.

   Elin apasă pe rotiță în jos. Își ține respirația, uitându-se spre capătul brichetei și vede că înloc să apară o flacără, iese o mică piesă de metal.

   - Un stick de memorie, spune Will cu ochii mari.

   Elin nu-și poate opri mâinile din tremurat. Nu poate să creadă că ucigașul a vrut să lase așa ceva asupra cadavrului. Ori n-a știut că e acolo, ori - și i se pare viaranta cea mai probabilă - nu și-a dat seama sau și-a amintit prea târziu că era acolo.

   Poate că asta aprovocat întârzierea lui la apartament. E posibil să-și fi dat seama că o avea la ea abia după ce a pus cadavrul în lift. Pe urmă s-a întors, dar liftul deja plecase.

   Oricum ar fi fost, asta e greșeala.

60

   - Crezi că s-a întâmplat... de curând?

   Vocea lui Cecile se frânge și, ca și în cazul lui Will mai înainte, privirea îi alunecă involuntar spre lift, spre cadavrul lui Laure, spre masca neagră de cauciuc pusă strâmb pe fața ei. Deși toți încearcă să o evite, gura deschisă a liftului le atrage privirea.

   - Da. După ce-am examinat cadavrul, aș zice c-a fost omorâtă mai devreme în cursul acestei dimineți. Nu-s expertă, dar cred că e o presupunere bună.

   Ochii lui Cecile sunt sticloși, scăldați în lacrimi.

   - Îmi pare rău, spune, scoțând un șervețel din buzunar și ștergându-și ochii. După ce s-a întâmplat cu Adele, știam că e posibil, dar mi-e greu să accept.

   Elin își pune mâna peste mâna ei:

   - Înțeleg.

   - Și chiar n-ai habar cine face asta?

   - Acum, nu.

   Elin se foiește pe canapea. Mișcarea îi provoacă suferință: o durere surdă, care-i urcă pe spinare din locul în care ucigașul a izbit-o, țintuind-o la podea. Singura ei pistă e stickul de memorie, dar nu vrea să-i spună despre asta lui Lucas sau lui Cecile până nu apucă să vadă ce conține.

   Până acum, n-a întrebat pe nimeni de alibi, așa că toți sunt suspecți, inclusiv cei doi.

   Ochii îi alunecă spre Lucas, care se află la câțiva metri distanță. E lângă bucătărie, vorbește concentrat la telefon. Are părul prins la spate într-un nod larg. Pentru prima oară, ea îi vede clar fața și expresia.

   Lui Elin nu-i place. E închisă. Opacă.

   Ca și cum i-ar fi simțit privirea, el își ridică privirea, dar nu face nicio mișcare spre ea în semn de recunoaștere, doar vorbește în continuare, cu telefonul lipit de ureche.

   Cecile își pune brațele în jurul corpului.

   - Trebuie să fie cineva de aici, nu? întreabă cu o voce încordată. Trebui să vorbești din nou cu toată lumea. Cu personalul, cu oaspeții. Să vezi dacă au alibiuri pentru dimineață.

   - Bineînțeles, spune Elin pe un ton egal. Evident, o să fie nevoie să-mi spuneți și voi unde erați și ce făceați.

   Vorbele ei rămân suspendate în aer pentru câteva momente, fără să primească răspuns, pentru ca apoi Cecile să răspundă:

   - E-n regulă, spune ea cu asprime. Nimic ieșit din comun. Am fost singură în camera mea și pe urmă cu un angajat...

   - O să iau mai târziu notițe. Mai întâi, vreau să întreb de camerele de supraveghere. E o cameră video pe holul spre lift?

   - Nu, răspunde Cecile. Ar trebui să fie, dar a căzut.

   - Camera?

   - Tot sistemul. Peste noapte. Încercăm să luăm legătura cu cineva care să lucreze de la distanță, dar e o problemă de software. Pare corupt. Tehnicianul extern a spus că o să-i ai câteva zile, adaugă, și fața i se crispează. Înainte de asta credeam c-a fost un accident, dar acum...

   Elin îi înregistrează cuvintele, simte o greutate în piept.

   Ucigașul a făcut-o.

   A înlăturat camerele: singurul lucru pe care Elin putea să-l folosească pentru a-l identifica. În lipsa lor, Elin e oarbă.

   E pe cale să răspundă, când observă că Lucas se îndreaptă spre ele. Ține telefonul întins, cu o expresie serioasă.

   - E poliția... vor să stea de vorbă cu tine.

   Elin ia telefonul și-l duce la ureche.

   - Alo?

   E Berndt. Vocea i se aude înfundat.

   - Elin, am o informație de ultimă oră. Îmi pare rău, dar n-o să putem trimite pe nimeni azi. Grupul de intervenție tocmai a primit o informare de la pilot. Au primit actualizarea METAR...

   - METAR?

   - Informații radar pentru următoarele câteva ore. Vizibilitatea e sub 50 de metri și viteza vântului e de 60 de noduri, urcând spre peste 80.

   Ca și cum ar fi primit undă verde, vântul începe să urle. Pare că vrea să smulgă clădirea, săpând în zona fundației.

   - Nu puteți veni prin urmare?

   - Nu, răspunde Berndt stânjenit. Elin, nu-i o alegere. Ar fi împotriva regulamentului. Condițiile meteo sunt așa de aspre, încât au fost nevoiți să ducă aparatul de zbor înapoi în hangar ca să nu fie izbit de alte obiecte zburătoare. Nu arată deloc bine lucrurile aici.

   - Dar drumul?

   - Zona din jurul avalanșei e încă de netrecut. Avem oameni care merg pe jos, dar tot o să dureze câteva zile.

   - Și chiar nu există o altă cale? 

   Trec câteva clipe de tăcere.

   - Niciuna singură, nu, spune Berndt, părând stânjenit. Grupul de intervenție e bine antrenat, dar nu e alcătuit din ghizi alpini calificați. Cel mai optimist scenariu ar fi să ajungem mâine la tine, dacă nu se schimbă vremea.

   - Suntem deci pe cont propriu, spune cu o voce șovăitoare.

   Încă o dată, o chinuie lipsa de încredere de sine. Nu poate să facă asta. Nu-i în stare.

   - Mă tem că da.

   Berndt ezită înainte să vorbească din nou, dar continuă cu o voce scăzută:

   - Elin, te rog să asculți. Acum, că a mai fost omorâtă o persoană, respectarea protocolului pe care l-am stabilit e extrem de importantă. Toată lumea trebuie să stea împrună. Fără excepție.

   - OK, spune Elin și vocea îi tremură.

   Vrea să plângă - cu lacrimi adevărate.

   - O să te sun când voi ști mai multe despre vreme.

   Berndt își drege vocea. În timp ce-și ia la revedere, privirea îi alunecă încă o dată spre lift, spre Laure.

   Realitatea o lovește ca o ușă trântită în față.

   Nu vine nimeni. Nici acum, nici în câteva ore.

   Laure e moartă, și ei sunt captivi aici - nimeni nu poate intra, nimeni nu poate ieși, n-are habar ce-ar putea să urmeze.

   S-a gândit deseori la asta, la riscurile unei crime într-un loc izolat. Cât de vulnerabili ar fi oamenii, cât rău s-ar putea face într-o perioadă scurtă de timp.

   Gândurile îi sar la atacul terorist din Norvegia, din 2011. Anders Breivik, un extremist de dreapta dezlănțuit, a împușcat adolescenții care se aflau pe insula Utoya într-o tabără de vară. Izolarea insulei a făcut ca până la venirea poliției să fie omorâți 69 de oameni.

   Nu se poate abține să nu se întrebe: De ce-ar fi capabil ucigașul de aici, dacă ar avea ocazia?

   Gândurile îi sunt întrerupte de vocea lui Lucas:

   - Hei, uită-te la asta!

   Ridicându-și privirea, îl vede pe Lucas lângă lift, aplecat lângă caseta de sticlă.

   - Ce e? întreabă Elin încordată îndreptându-se spre el, acut conștientă de faptul că Lucas ar putea să atingă din greșeală ceva și să distrugă probele. Te rog! spune ea, apropiindu-se. Nu atinge caseta.

   - Brățara asta... e ceva pe ea. Sunt șterse, dar cred că-s niște cifre, spune Lucas, înclinându-și capul într-o parte. Sunt gravate. La fel ca brățările găsite lângă corpul lui Adele.

   Elin îngenunchează lângă el.

   - Cea de-aici, spune Lucas și arată brățara din stânga. Uite.

   Are dreptate.

   Cinci cifre, gravate slab în metal, atât de fin, c-ai putea să nu le vezi.

   Elin se uită atentă: își dă seama de ceva.

   Cu siguranță că cifrele astea au o semnificație, nu-i așa?

   - Crezi că sunt importante?

   - Trebuie să fie, spune Elin, și privirea ei coboară, să le compare cu cele pe care le văzuse pe cele 3 brățări de lângă corpul lui Adele.

   Își poziționează telefonul, e gata să fotografieze când, deodată, surprinde o mișcare cu coada ochiului: Lucas se uită deasupra capului ei spre Cecile.

   Cei doi fac un schimb de priviri, și apoi Lucas se întoarce cu un aer răvășit.

61

   - Ești sigură că ai tot? o întreabă Will și împinge ușa ce dă dinspre apartament către casa scării.

   - Așa cred, răspunde Elin, ezitând și aruncând o ultimă privire spre lift, spre Laure. Nu cred că mai pot fotografia și altceva.

   Înainte să plece, a făcut câteva ultime fotografii cu locul crimei și caseta de sticlă cu brățări, s-a asigurat că liftul a fost deconectat de la curent, dar a mai rămas acolo, mai mult decât ar fi trebuit.

   Era ceva instinctiv: nu voia să o lase pe Laure singură acolo, izolată.

   În timp ce Will închide ușa în urma lor, e din nou copleșită de vinovăție. Nu poate să scape de sentimentul că a greșit cumva față de Laure - că i-a scăpat ceva esențial care ar fi putut să-i împiedice moartea.

   - O să aduc mai târziu niște bandă. Să izolez perimetrul. Cecile o să blocheze accesul prin coridor...

   Elin se oprește, văzând expresia de pe fața lui Will. Se uită la ea, dar privirea e îndepărtată, ca și cum se gândește la altceva.

   - Ce e?

   - Ce crezi despre cei doi? Despre Lucas și Cecile? întreabă, coborându-și vocea. E ceva tare bizar între ei.

   - În ce sens?

   - Nu știu. Probabil că interpretez prea mult, dar felul cum vorbeau unul cu altul... părea forțat, spune și face primul pas în jos, ținându-se de balustrada metalică. Trebuie să fie ciudat... să lucreze împreună... ca frate și soră...

   Nu apucă să-și termine propoziția.

   Elin aude voci. Pereții de beton ai casei scărilor crează un efect de ecou, trimit sunetul în sus, așa că e imposibil de spus de unde vin vocile: ar putea fi de la două sau patru etaje mai jos.

   Se uită peste balustradă. Casa scării e întunecată și treptele de ciment sunt învăluite în umbră. Doi oameni se află în capărul scării, la bază. Se vede doar partea de sus a capetelor, dar Elin îi recunoaște imediat.

   Îngheață, simte un fior pe spinare. Lucas și Cecile. Au plecat de peste 20 de minute.

   Au stat aici tot timpul ăsta?

   Mișcându-se ușor, îi face un semn lui Will, ducându-și degetul la buze.

   Elin se îndepărtează de balustradă, își lipește spatele de perete. Acum, că nu se mai mișcă, aude mai clar vocile celor doi.

   Vorbesc în franceză. Propoziții scurte, rapide. De neînțeles.

   Se întoarce spre Will, îl întreabă cu o voce joasă:

   - Franceza ta e mai bună decât a mea. Ce spun?

   - E un fel de jargon, șoptește el, dar Cecile îi spune că e ceva serios, că el ar trebui să spună și că tot ce i s-a întâmplat lui Laure... nu-i o coincidență.

   - Și Lucas?

   - Nu-i încântat.... A spus: „Ei nu știu nimic sigur.”

   Ce-i scapă? Ce se petrece între cei doi?

   - Trebuie să-i spui?

   - Nu, nu! N-am ce face, Cecile! Nu uita că nu-l unul dintre cei din echipele de-aici. Sunt șeful, patronul tău.

   Elin se miră de tonul lui Lucas. Tonul relaxat a dispărut cu totul. Vorbele îi sună agresiv, dominant. Se uită la Will.

   - Cecile îi spune din nou că trebuie să spună cuiva, dar el se enervează, îi amintește că el e șeful...

   Elin face un pas și se uită din nou în jos. Cei doi și-au schimbat pozițiile, s-au îndepărtat de la baza scărilor. Mâna lui Lucas e pe brațul surorii sale.

   Alte vorbe furioase. Două, trei propoziții schimbate de cei doi.

   Tăcere. Zgomotul pașilor pe podea în timp ce pleacă. Will se uită la ea cu o expresie îngrijorată.

   - Cecile tocmai a zis că o să spună ea, dacă el refuză.

   - Să spună ce?

   - N-a zis, răspunde Will și oftează. Ce părere ai?

   - Nu știu.

   Elin se gândește la mâna lui Lucas pe brațul lui Cecile, la ochii lui aprinși, mânioși. Are nevoie de timp de gândire, ca să-și limpezească mintea.

   Dar, înainte de asta, trebuie să facă lucrul de care-i era cel mai teamă: să stea de vorbă cu Isaac, să-i spună ce i s-a întâmplat lui Laure.

   - O să merg singură să-i spun lui Isaac, OK? întreabă Elin, rostindu-și cu voce tare gândurile.

   - Bine, spune Will. Eu o să lucrez puțin.

   Coboară pe scări. Când ajunge la ultima treaptă, simte ceva - vag, nedefinit. O sâcâie abia răscolindu-i simțurile, dar dispare înainte să-și dea seama despre ce e vorba.

62

   - Dar spuneai, credeai... încearcă Isaac să-și găsească vorbele.

   Are fața puhavă, umflată, ochii arată ca două fante. Eczema de pe pleoapă e acum de un roșu aprins, ca o rană deschisă și dureroasă.

   - Știu. Am înțeles greșit.

   Mutând un teanc de haine, Elin se așază pe pat lângă el, dureros de conștientă de inadecvarea cuvintelor ei. Își lasă geanta să-i alunece de pe umăr pe podea.

   Isaac se apropie. Elin poate să vadă pelicula fină de sudoare de pe fruntea lui.

   - Dar camerele video? întreabă el. Faptul că Laure te-a împins...

   - Nu știu, spune Elin, îndepărtându-și o șuviță de păr de pe frunte, simțindu-și pielea umedă, lipicioasă și întrebându-se de ce îi e atât de cald. Poate încerca să mă avertizeze. Poate că știa ce se întâmplă, despre pericolele...

   El dă din cap dezaprobator, cu fața apropiată de a ei:

   - Și tu te-ai gândit că Laure e implicată în asta. Ai suspectat-o, spune împăturind șervețelul în mână într-un pătrat inegal, cu o privire vădit acuzatoare. Abia aștepta să reluați relația, Elin. Știi asta, da? N-a înțeles niciodată de ce s-a răcit relația dintre voi. A încercat să-ți scrie, să sune...

   Elin se dă înapoi, simțindu-se stânjenită, cu familiarul nod de vinovăție în gât. A mai dezamăgit încă pe cineva.

   - Isaac eram în stare de șoc. Toți eram.

   Un fir de transpirație i se prelinge pe spate. Se ridică și se întoarce spre șemineu. E pornit: flăcări roșii-portocalii se înalță spre geam.

   - Asta nu-i o scuză, Elin, insistă Isaac. Era prietena ta. Te-ai lepădat de ea așa cum a făcut și mama față de Coralie.

   Urmează o tăcere stânjenitoare, apăsătoare. Ea știe de unde vine furia lui - nu e legată doar de ea, ci și de întreaga situație, de neputința lui, dar nu se poate abține să nu-i răspundă.

   - Nu m-am lepădat de nimeni. Viața... s-a oprit în ziua aia. Nu doar în ce-o privește pe Laure. Mama a rupt relațiile cu aproape toată lumea.

   - Nu, spune Isaac, frământând șervețelul în mâini, rupându-l, mama se gândea numai la ea. La suferința ei. Credea că suferința ei era cea mai mare, cea mai importantă. Nu voia să se gândească la altcineva, continuă Isaac, privind-o în ochi fără să clipească.

   Elin înțelege aluzia - se referă și la ea, dar îi e mai ușor în schimb s-o blameze pe mama ei. Nu-i aici să se apere.

   Are dreptate?

   Urmărește cu privirea ninsoarea de afară și se gândește la vorbele lui. Poate că da. Doliul ei pentru Sam... a înghițit tot ce-i stătea în cale, și ea a permis asta. A tolerat asta. Ceea ce poate fi trecut cu vederea la 12 ani, dar nu și acum.

   Isaac se întoarce, umerii înălțându-se și coborând ritmic.

   - Prin ce-a trecut Laure... începe Isaac, dar vocea i se frânge. E vina mea. Ar fi trebuit să am mai multă grijă de ea, spune, și umerii îi cad, cearta epuizându-l.

   Elin îl privește. Nu știe de ce, dar neputința lui de a rămâne supărat pe ea, de a continua cearta, îi pune un nod în gât.

   Pășind în față, ea întinde o mână spre el, dar gestul pare desuet, stângaci. Mâna îi rămâne pentru o clipă întinsă în aer, apoi îi cade pe lângă corp.

   Știe că vorbele n-o să fie de ajutor, că acum e doar începutul. Doliul... e ca o serie de bombe care explodează una după alta. În fiecare oră, o nouă explozie. Șoc după șoc după șoc.

   - Isaac, nu puteai să faci mai mult. Individul ăsta... e deștept. E mereu cu un pas înainte.

   Are impresia că el nici măcar n-a auzit-o, urmărește cu privirea ninsoarea de afară. Își șterge tăcut ochii cu mâna. Albul ochilor e tivit cu roșu.

   Elin ezită, fără să știe ce să facă mai departe. Isaac are nevoie de timp. Trebuie să proceseze totul fără să fie nevoit să vorbească sau să analizeze.

   - Uite ce-i, o să plec, spune Elin și se ridică. Mă uit ce e pe stickul de memorie. O să vin mai târziu să văd cum mai ești, OK?

   Nu primește niciun răspuns.

   În timp ce înaintează spre ușă, o frântură de mișcare îi arage atenția - e ceva în șemineu, printre flăcările care saltă spre geam. Se oprește, se uită mai atentă. Nu e lemn, e ceva mai subțire, care se răsucește. Hârtie?

   - Ce e acolo? întreabă cu un aer relaxat, arătând cu mâna.

   - Ce? întreabă el și își ridică privirea.

   - În șemineu. Pare o bucată de hârtie.

   Acum, e sigură că vede și o imagine: forme, mai degrabă decât cuvinte. Siluete, poate.

   O fotografie?

   - Doar niște chitanțe, spune el în grabă. Fleacuri din geanta mea, răspunde fără s-o privească în ochi.

   În timp ce ea pune mâna pe clanță, flăcările se avântă mai sus, pâlpâind în tonuri portocaliu-purpurii, ca și cum ar încerca deodată să scape. Imaginea, dacă asta era acolo, a pierit. S-a răsucit, transformându-se într-un pumn de cenușă.

   Elin știe că probabil nu-i nimic, dar îndoiala încă o bântuie.

   Îndoiala e legată de o imagine închisă în mintea ei - Isaac, cu mâinile întinse, cu degetele mânjite de sânge.

63

   Când Elin se întoarce în camera ei, descoperă că Will nu-i acolo.

   Își verifică telefonul și găsește un mesaj:

   M-am dus să iau ceva de mâncare.

   Elin zâmbește. Will are nevoie constant de combustibil când lucrează. Dacă stă la ea și își aduce și de lucru, ea îi pregătește meu gustări chiar și după cină - omletă sau terci. Brânză și biscuiți.

   Îi răspunde:

   OK. M-am întors în cameră. Ne vedem în curând.

   Își scoate mănușile din geantă și scoate și stickul de memorie. Când îl bagă în laptop, apare o fereastră pe ecran: „Aceesează partiția F”.

   Dă un clic. Conținutul stickului se desfășoară pe întreg ecranul: 20, poate 30 de documente individuale. Numele fișierelor sunt identice, cu excepția cifrei de la final.

   Îl deschide pe primul. E un document. A fost scanat; hârtia e ușor îngălbenită la colțuri, cuvintele par să fi fost mai degrabă scrise la mașină decât generate pe calculator.

   Privirea îi sare către cuvintele din partea de sus a paginii: GOTTERDORF KLINIK. E și o dată în stânga: 1923.

   Dedesubt, sunt câteva câmpuri de completat: Namen, Geburstsdatum, Krankengeshichte.

   Reușește să înțeleagă ce înseamnă prime două: „nume”, „data nașterii”, dar a treia o depășește.

   Deschide o fereastră și scrie cuvântul în Google Translate: „istoric medical”.

   Instinctul ei inițial e corect - e un dosar medical.

   Dar e o problemă: în afară de partea de sus, restul documentului e cenzurat, ascuns sub dungi de culoare neagră. Cuvântul e ștampilat chiar peste text cu negru: CENZURAT.

   Încearcă un altul. La fel.

   CENZURAT.

   Și tot așa. Simte că o cuprinde frustrarea: niciunul dintre fișiere nu conține vreo informație concretă - nicio sugestie legată de numele pacientului, nimic despre istoricul lui.

   Apoi ochii îi sar în partea dreaptă, sus, sub locul unde ar fi trebuit să fie numele pacientului:

   ID Nr.

   Alături e un număr. Intact. Cum de nu l-a văzut mai devreme?

   Inima începe să-i bată puțin mai repede. Numărul are același format precum cele de pe brățările găsite lângă cele două cadavre.

   Sare în picioare, își caută bâjbâind carnetul în geantă. Îl scoate, găsește locul unde a notat numerele de pe brățările găsite în apropierea corpului lui Adele.

   Caută în telefon imaginile cu brățările lăsate lângă Laure. Niciunul dintre numere nu se potrivește, așa că se uită din nou în carnet.

   Îl găsește patru rânduri mai jos: 87534.

   Elin se uită la număr până când cifrele se suprapun, încercând să proceseze: fișierul, brăara, legătura dintre ele. Înseamnă că e o conexiune între clinică și crime.

   Dar care e conexiunea?

   Deschide o altă fereastră și caută clinica pe Google. Primul rezultat e site-ul instituției.

   Textul de prezentare de deasupra linkului e în germană.

   Chiar și fără să știe o boabă de germană tot înțelege că e vorba de o instituție psihiatrică.

   Dar unde?

   Elin deschide pagina cu datele de contact. Adresa clincii e în Berlin.

   Se întoarce la pagina principală, vede că găzduiește câteva paragrafe.

   Le copiază și le transferă în Google Tranlate: „Investigăm cauzele tulburărilor psihiatrice pentru a dezvolta terapii mai bune, personalizate, precum și abordări profilactice. Clinica noastră, care se concentrează asupra tratării bolilor psihice, continuă activitatea spitalului fondat în 1872”.

   O confirmare imediată: a fost și încă este o instituție psihiatrică.

   De ce-ar fi avut Laure la ea documente cenzurate de la o clinică psihiatrică din Germania?

   Elin știe că există o singură cale de a afla. Derulează până ajunge la detaliile de contact, ia telefonul și apelează. Sunt de doar câteva ori până-i răspunde o femeie.

   - Guten Tag, Gotterdorf Klinik*! se aude o voce răspucată, profesionistă.

   *Bună ziua, Clinica Gotterdorf!”

   Elin își reproșează din nou lipsa de cunoștințe în domeniul limbilor străine. A fost mereu problema ei. A făcut cursuri de franceză și germană, poate să citească destul de bine, dar e incapabilă să spună mai mult de câteva cuvinte.

   - Vorbiți engleza?

   - Bineînțeles, spune cu ușurință femeia. Cum pot să vă ajut?

   - Mă numesc Elin Warner, sunt ofițer de poliție în Marea Britanie. Lucrez la un caz și am găsit câteva documente cenzurate care par să fie de la clinica dumneavoastră, datând până în 1920. Mă întrebam cum aș putea să aflu mai multe?
....................................................