Sanatoriul, Sarah Pearse

 ..............................................

3-7

      Cine poate fi așa de silențios? Dacă s-ar schimba, s-ar fi auzit: hârșâitul hainelor pe pielea udă, murmurul de frustrare când nasturii se încurcă în părul ud, când bretelele se întorc pe dos.

   Dar se aude încă o dată - clancul și mișcarea ușii de vestiar.

   Elin așteaptă, așteptându-se să apară cineva, dar nu-i nimeni.

   Tăcerea continuă, făcând bătăile pulsului să răsune mai puternic în urechi. Simțurile i se ascut când se întoarce și cercetează locul.

   Totul e nemișcat. Tăcut.

   Pornește spre ușa ce duce înapoi la recepție.

   Nu fi proastă! își spune. Nu-i nimic.

   Dar nu-i adevărat.

   A auzit ceva. Nu și-a imaginat.

   Elin pășește încet de-a lungul cabinelor.

   E o experiență ciudată: nu și-a dat seama până acum cât de neobișnuit e designul vestiarului, fiecare ușă părând că se pierde în următoarea. Efectul creat e cel al unui coridor intern care împarte în două spațiul. Un tunel pustiu, steril.

   Nu doar atât: cabinele nu au clanțe.

   Cum se deschid?

   Elin o împinge ezitant pe cea mai apropiată. Presiunea mâinii face ușa să se deschidă în interior cu un clanc.

   Examinează spațiul dinăuntru. Vede o bancă strâmtă, lipită de peretele stâng al cabinei. Are o parte rabatabilă care stă ridicată, așa încât să permită ușii să se deschidă. Când e lăsată în jos, devine o bancă de mărime normală și blochează ușa.

   Pășind de-a lungul cabinelor, împinge fiecare ușă.

   Clanc!

   Clanc!

   Clanc!

   Dar nu e nimeni acolo.

   Când ultima ușă se deschide, pășește înăuntru.

   Elin se întreabă:

   E posibil să fi ieșit prin altă parte?

   Punându-și palma pe peretele din față, împinge încet.

   Asta e!

   Cabina se deschide pe partea cealaltă a vestiarului, așa încât oamenii să poată intra și ieși pe ambele părți.

   Neliniștea pune stăpânire pe ea. E posibil: cineva a fost acolo și a ieșit pe partea cealaltă.

   Cu siguranță n-a ieșit pe la recepție. Fusese cu fața spre recepție tot timpul. Dar poate s-a dus spre piscină...

   Și atunci unde-i acum?

   Există un singur mod de a verifica. Își scoate pantofii, se întoarce la piscină și analizează atent locul.

   Simte un nod adânc în stomac.

   Numai Will e acolo, lovind apa cu mâinile. Elin rămâne nemișcată un minut, apoi se întoarce prin vestiar spre recepție.

   Cineva a fost acolo. Cineva a fost cu siguranță acolo. O urmărea.

   Margot își ridică privirea zâmbind.

   - Încă mai înoată?

   - Da. Pare că vrea să bată un record, răspunde Elin și se forțează să aibă un aer relaxat, care-i lipsește de fapt.

   - A mai intrat cineva după mine?

   - Nu, e liniște. Cred că lumea a plecat mai devreme din cauza schimbării vremii. O să se aglomereze din nou în curând acum, că a început să ningă.

   Elin încuviințează cu o mișcare a capului; degetele i se strâng în jurul curelei genții.

   O parte din ea ar vrea să ignore ce a azut, să-și spună că a fost o închipuire, că era un sunet cu totul diferit, dar o altă parte din ea e sigură: cine fusese acolo o urmărea.

   Aștepta.

26

   Vrând să-și limpezească mintea, Elin iese din hotel pe ușa din spate, urcă pe poteca scurtă spre pădure, în direcția opusă celei pe care urcase mai devreme cu Will.

   Gândurile i se tot învârt în jurul  a ce s-a întâmplat mai devreme în vestiar.

   A lăsat oare imaginația să o păcălească?

   Nu-i sigură.

   Dar, în ciuda confuziei, cu fiecare pas se simte mai puternică, mai stăpână pe sine.

   E mereu soluția cea mai bună; își rezolvă cel mai bine problemele când face mișcare - frământările legate de întrebări fără răspuns din diverse cazuri de la muncă, gânduri despre Sam, Isaac, mama ei.

   Dar zăpada îi face înaintarea solicitantă. Sub stratul gros de zăpadă afânată care tocmai s-a depus mai e un strat, mai vechi și mai compact.

   Elin se oprește în capătul cărării, chiar înainte de intrarea în pădure. Gâfâie. Zăpada i se așterne pe jachetă, prinsă în cutele materialului.

   Expiră și suflarea ei se ridică în vălături în aer. Ninsoarea s-a oprit, dar cerul e încă plumburiu, încărcat. Își dă seama că o să mai ningă.

   Deși nu se mai mișcă, inima îi bate cu putere și sudoarea i-a udat bluza de corp. E din cauza altitudinii - corpul ei încă nu s-a aclimatizat.

   Își strânge mâna în jurul inhalatorului din buzunarul interior al jachetei, atingând ușor marginea pătrățoasă care se bagă în gură. Aerul rece n-o ajută. Acasă, când face mișcare, aerul e cald, umed.

   Câtă vreme are inhalatorul la ea, se liniștește, e bine. Dar aici sus aerul e mai rece, mai rarefiat: trebuie să aibă grijă. Să se pună mereu în gardă.

   Își închide ochii, inspiră o dată, de două ori, și în acel moment, luând-o pe nepregătite, mintea îi zboară, o amăgește.

   O serie rapidă de imagini...

   O pală de vânt crestează suprafața ochiului de apă dintre stânci, tulburând imaginea stâncilor din fundal.

   O mână o prinde de braț.

   Sângele împrăștiindu-se ca fumul prin apă.

   Teama i se adună într-un nod înecăcios în piept. N-a mai trăit așa ceva. Infiltrarea amintirilor în conștiință, ieșind la suprafață în viața de zi cu zi. De obicei apar în momentele de tranziție, când adoarme sau când se trezește. Niciodată n-a trecut dincolo, în starea de veghe.

   Derutată, trage din nou aer în piept și merge mai sus. Zăpada acoperă totul: pământul, copacii, crengile care se apleacă sub greutatea ei.

   Bocancii o rod la spate, la călcâie. În ciuda șosetelor groase, picioarele i se mișcă în bocanci la fiecare pas. Vânzătorul o avertizase că-s prea mari, dar îl ignorase.

   Lui Elin nu i-a plăcut niciodată să poarte ceva prea strâmt. Din cauza astmului.

   E ciudat, se gândește, cum pentru ea claustrofobia există nu doar în spații din afară, ci și înlăuntrul ei.

   Acel sentiment îngrozitor de a fi captiv în propriul trup.

   Unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut când și-a cumpărat apartamentul a fost să dărâme peretele ce separa cele două camere principale.

   Pe când ultima bucată cădea într-un nor de praf și tencuială, lăsând lumina să inunde spațiul, a simțit o ușurare evidentă.

   Elin se întoarce, uitându-se și la peisajul din direcția opusă. Cerul gri și apăsător se întinde la nesfârșit, întrerupt doar de orizontul crestat al culmilor montane. Grupuri de cabane se văd ici-colo pe flancuri, ca niște punctulețe, imposibil de mici.

   Pe această parte a văii, fâșia unduită a drumului ce duce spre orășel în partea dreaptă e abia vizibilă printre troienele de zăpadă, care se înalță sus în jurul ei.

   În partea stângă, jos, e hotelul. Razele slabe de soare ce trec printr-o spărtură a norilor se reflectă în întinderea uriașă de sticlă, înconjurată de mormane de zăpadă.

   Asta e priveliștea pe care a vrut s-o vadă, perspectiva de care avea nevoie, dar, cu cât se uită mai mult, cu atât devine mai confuză.

   O întrebare continuă s-o sâcâie: Dacă Laure a plecat de capul ei, unde putea să meargă de aici?

   Hotelul e izolat, o entitate în sine. Nu e niciun loc în jur unde Laure ar putea să fie. Un loc unde să fie în siguranță, la căldură.

   Cu siguranță n-a urcat, se gândește Elin, uitându-se spre pădure.

   Isaac i-a spus că nu sunt cabane acolo, că nu e niciun adăpost. Dincolo de copaci sunt numai muntele și ghețarul. Înălțându-și privirea, vede totul învăluit într-o ceață groasă. Care parcă se rotește, cu filamente care se agață de piatră ca niște degete.

   Priveliștea o înfioară. Se întoarce.

   Există posibilitatea să fi coborât, ori spre orășel, ori înapoi în vale, spre Sierre, dar e la peste 20 de kilometri distanță.

   Cum?

   E aproape imposibil să fi mers în condițiile de acum și n-avea cum să fi luat un taxi; n-avea telefon, poșetă sau o geantă.

   Elin știe că singurul mod în care poate să găsească răspunsuri e să afle de ce a simțit că trebuie să plece. Ce motive a avut să plece.

   Personale, profesionale - trebuie să existe niște indicii, e sigură de asta.

   Vrea să știe mai multe - să afle care sunt lucrurile care o pun pe Laure în mișcare.

   Își scoate telefonul și începe să caute prin diversele rețele sociale. Deși e înregistrată pe mai multe, Elin n-a postat niciodată nimic. S-a simțit mereu prea conștientă de sine, ca să împărtășească lumii gândurile ei întâmplătoare.

   Cea mai mare parte din conturile lui Laure sunt private, în afară de unul: cel de Instagram.

   Elin intră pe fluxul de imagini încărcate de Laure. Nu știe ce-o să găsească, dar e puțin probabil s-o descopere acolo pe adevărata Laure. Unul dintre primele lucruri pe care le-a învățat în poliție, a fost cât de mult își cosmetizează oamenii imaginea: în CV-uri, în jurnale. În conversații cu prietenii. E-mailuri.

   Cele mai ușor de manipulat? Rețelele sociale. Colegul extrovertit care ia masa cu „gașca” poate de fapt să mănânce singur, citind o carte. Cartea premiată, fotografiată într-un stil cât mai artistic? A abandonat-o după prima pagină.

   Totuși, faptul că nu-ți spun tot e în sine revelator. Cosmetizarea - eul pe care-l afișează - putea spune multe: oferă o perspectivă asupra dorințelor, a nesiguranțelor unei persoane.

   Elin începe să deruleze imaginile.

   Rețeaua lui Laure îi amintește de cea a lui Will: e bine gândită, filtrată să arate ușor supraexpusă. Peisaje. Arhitectură. Intercalate, poze cu ea și Isaac, cu prieteni. Un bar. Un club de carte dintr-un apartament fițos. Maimuțăreli special puse în scenă pentru aparatul foto.

   Se uită la comentariile autoironice ale lui Laure: „Muncindu-mă să nu muncesc prea mult”.

   Nu sunt poze banale din viața de zi cu zi. Nu sunt citate motivaționale, nici membri mai vârstinici din familie pozând stingheriți. Nimic din acele imagini nu dezvăluie o parte mai slabă, vreo vulnerabilitate. Vrea să fie considerată serioasă, creativă, stăpână pe situație.

   Și asta spune multe: lipsa totală de defecte sau a capacității de a se arăta și altfel decât trăind o viață perfectă indică o nesiguranță. Laure nu era destul de sigură că oamenii o vor plăcea pe Laure cea adevărată, așa că mimează.

   Una peste alta, e cineva care se străduiește foarte mult.

   Totuși, niciun semn de instabilitate, nimic care să fie în mod serios anapoda. Ca să găsească așa ceva, ar trebui să caute într-un loc real. Undeva unde Laure n-ar încerca așa de mult să se cenzureze, unde prietenii ei n-ar fi capabili să o vadă și să o judece.

   În biroul ei.

   În timp ce începe să coboare pe poteca spre hotel, privirea lui Elin e încă o dată atrasă de imensitatea albă care se întinde mai jos.

   Un gând prinde dintr-odată contur.

   Dacă Laure voia să se piardă aici? Dacă toate astea sunt plănuite?

   Aproape că ar înțelege, își zice, dacă și-ar fi dorit să se piardă în necunoscut.

   O uitare perfectă, fără sfârșit.

   Apoi, imaginea petei de sânge de pe covor îi apare în minte.

   Puncte mici, ruginii. O constelație.

27

   Răpitorul ei a mutat-o de pe podea.

   Adele stă acum întinsă pe un fel de pat. E o suprafață mai moale, mai îngăduitoare.

   Clipind, își deschide ochii, dar formele și culorile din jurul ei sunt neclare. Îi ia câteva minute să vadă mai clar.

   Un perete: neregulat, striat, cu suprafața lucioasă din cauza umezelii.

   Adele încearcă să analizeze, să-și dea seama unde ar putea să fie, dar o distrage ceva:fața îi arde. Își amintește, panicată: masca.

   E cuprinsă de o panică clocotitoare, sudoarea se adună între carnea ei și stratul gros de cauciuc.

   Încearcă înnebunită să ajungă la ea, să o smulgă, dar mâinile nu vor s-o asculte.

   Adele își împinge capul în față, încercând să vadă mai bine, dar mișcarea o amețește, ca și cum creierul ar fi rămas în urmă, la trei pași în spatele craniului.

   Încearcă iar, sucindu-și trunchiul spre dreapta, dar când capul urmează trunchiul, tubul în formă de C atașat la mască, o curbă neagră, grotească, îi blochează vederea.

   Adele încearcă să-și întindă gâtul, înclinându-și capul spre dreapta, cât să vadă dincolo de tub.

   Funcționează: își zărește mâna dreaptă. E legată la nivelul încheieturii de pat. O masă se află la câțiva metri mai încolo. E din metal, similară celor folosite pentru camping - pliabilă, portabilă.

   În centrul ei, o tavă mică metalică. Instrumente chirurgicale sunt așezate pe suprafața tăvii în linie dreaptă - bisturie, un cuțit, o foarfecă subțire.

   Lui Adele îi tremură inima, îi stă pe loc.

   Și atunci aude sunetul care o face să se cutremure: aspirația umedă, bizară, a aerului inhalat, șuieratul ascuțit al aerului expirat.

   Sunetul măștii răpitorului. Diferit de al ei, mai zgomtos.

   Deși nu vrea, își înclină capul din nou, mai mult, și-l zărește în fugă.

   Ține ceva - un telefon. Telefonul ei, se gândește ea, recunoscând carcasa albastră uzată.

   Își mișcă degetele repede pe suprafața ecranului.

   După câteva clipe, Adele aude un sunet șuierător familiar. Îi ia puțin să-și dea seama ce înseamnă:

   A trimis un mesaj. Un mesaj de pe telefonul meu!

   Câteva secunde mai târziu, un alt sunet. Un sunet de avertizare mai slab.

   Cineva i-a răspuns.

   Și atunci își dă seama:

   A trimis un mesaj pretinzând că sunt eu!

   Simte o greutate apăsătoare în stomac: nimeni n-o să știe acum că a dispărut. O să primească mesajul, o să presupună că e bine.

   Nimeni n-o să te caute. Nimeni n-o să știe că e ceva în neregulă.

   Adele încearcă să strige, dar sunetul din spatele măștii e amortizat, patetic.

   Persoana care a răpit-o se întoarce, o privește câteva minute, ca și cum s-a gândi la ceva.

   Apoi se aude vocea:

   - Ești gata?

   O întârziere: urechile captează sunetul înainte ca mintea ei să-l înregistreze. Adele tresare, se clatină.

   Vocea. Cunoaște vocea aia.

   Adele își deschide gura, dar nu iese niciun sunet. Un cutremur în interiorul ei: ultima urmă de speranță... s-a stins.

   Nu se poate ieși de aici.

   Într-un fel, mereu a știut că o să vină momentul acesta. Ce s-a întâmplat n-a dispărut niciodată. L-a alungat în cele mai îndepărtate cotloane ale minții, dar a știut mereu că e acolo - ca un cheag inofensiv aflat într-o venă, așteptând momentul să se desprindă și să provoace dezastru.

   Adele stă perfect nemișcată, așteptând. Aude numai respirația celuilalt.

   În orice clipă. În orice clipă.

   Lumina lanternei saltă, se pune în mișcare. Aplecându-se, caută în geanta mică, neagră, de pe podea. Răscolește prin ea, scoate o seringă.

   O înțepătură dureroasă în braț și apoi totul se întunecă, dar nu destul de repede ca ea să nu audă sunetul măsuței de metal trase pe podea spre ea, clinchetul și zăngănitul instrumentelor metalice în timpul mișcării.

28

   - Nu s-a întors încă?

   Administratoarea hotelului e încordată, lucru vădit de faptul că strânge atât de tare hârtiile pe care le ține în mână, încât acestea se îndoaie.

   Elin se uită la numele de pe insigna prinsă pe bluza ei neagră: Cecile Caron. Director general. Femeia pe care a văzut-o ieri în piscină, sora dezvoltatorului.

   Există clar o asemănare: aceeași înălțime și zveltețe, aceeași construcție musculoasă, același păr blond nisipiu, deși al lui Cecile e mai scurt, chiar mai scurt decât al lui Elin. E tăiat aproape de conturul feței, dezvăluind pomeții ascuțiți, colțuroși.

   Are trăsături puternice, bine definite. Nu este deloc machiată, dar nici n-are nevoie. Orice încercare de înfrumusețare ar arăta cumva stupid. Ca un exces.

   - Nu, spune Elin, dând din cap. Isaac n-a primit nicio veste de la ea. Nimeni nu știe nimic de ea.

   O umbră traversează fața lui Cecile.

   - Ești sigură c-a vorbit cu toți?

   - Cu toți. Prieteni, familie, vecini. Credeau că e aici, cu Isaac, adaugă Elin și face o pauză. Nu știu dacă Laure ți-a spus, dar urmau să-și sărbătorească logodna.

   - Mi-a spus, răspunde Cecile și iese din spatele tejghelei de recepție, încă strângând hârtiile în mână. Mi-a spus și că ești ofițer de poliție în Mare Britanie.

   Expresa ei e de nedescifrat. O face imediat pe Elin să se simtă inconfortabil.

   - Sunt, răspunde Elin înroșindu-se.

   Ar fi trebuit să o corecteze, dar nu poate.

   - Da, Isaac.. e fratele meu. El a chemat poliția. Au promis c-o să urmărească situația, dar au spus că e prea devreme ca să demareze o investigație. Le-am zis că între timp o să pun eu câteva întrebări.

   Dând din cap cu asprime, Cecile îi șoptește ceva recepționerei. Se întoarce spre Elin.

   - Să mergem în biroul meu. E mai bine să vorbim acolo.

   Ies amândouă pe holul principal. Elin se străduiește să țină ritmul eficient al mersului lui Cecile.

   Pantalonii ei se ridică ușor în timp ce merge, de parcă s-ar strădui să nu rămână în urma picioarelor, iar mușchii coapselor sunt vizibili. E primul membru al personalului pe care Elin l-a văzut arătând cumva nepotrivit în uniformă, ca un pește scos din apă.

   Stilul scandinav sobru - cămașă neagră, strâmtă pe corp, pantaloni conici, pantofi cu tocuri gri - nu-i potrivit pentru umerii ei. Umerii ei lați, picioarele ei solide întind materialul, modificând ușor linia uniformei. La fel ca Elin, se simte probabil mai confortabil în haine sport.

   Cecile intră pe prima ușă din dreapta. Merg pe un alt coridor scurt. Birourile sunt la capăt, pe stânge. Cecile împinge ușa și o ține deschisă.

   - Te rog, intră. Ia loc.

   E prima oară când Elin îi aude accentul american. Ori a fost educată acolo, ori a trăit acolo destul cât să devină implicit.

   În biroul lui Cecile, Elin se trezește din nou în fața unui perete de sticlă, dar vederea spre munte e acum eclipsată de un nor compact, întunecat. Ninsoarea a început din nou; amețitoare în intensitatea ei, cu fulgi rotofei, năvălind spre pământ.

   Biroul lui Cecile e poziționat în centru, chiar în fața peretelui de sticlă. Asemenea unei ținte, observă Elin, și umerii i se încordează. Complet expusă.

   În timp ce se așază, își plimbă privirea peste restul încăperii două ecrane de computer, unul lângă altul pe birou, un teanc de hârtii, o ceașcă de cafea.

   Chiar în fața ei câteva fotografii sunt grupate laolaltă pe birou.

   Elin o recunoaște pe Cecile imediat: ține un trofeu, cu o medalie atârnată într-o parte în jurul gâtului. În altă poză e într-o piscină, având într-o mână casca de înot, cealaltă fiind încleștată într-un pumn.

   Cecile îi urmărește privirea.

   - Am fost înotătoare de performanță, spune și râde scurt, strident. Cândva.

   Elin roșește, stânjenită c-a fost prinsă trăgând cu ochiul.

   - O schimbare de carieră destul de serioasă.

   - N-am atins nivelul cerut, spune zâmbind. Știi cum e. Competiția e tot mai dură cu cât ajungi mai sus.

   Un vis neîmplinit, se gândește Elin, văzând-o pe Cecile privind încă o dată cu ochi scânteietori spre fotografii și îndepărtându-se apoi. Un vis ce-a însemnat destul pentru ea cât să țină o poză pe birou, oricât de dureros îi e să-și amintească.

   Dar cine n-are astfel de visuri? Cine nu se întreabă? „Ce-ar fi fost dacă viața ar fi urmat un alt parcurs?

   Schimbă subiectul:

   - Așadar, n-ai văzut-o pe Laure?

   - De ieri nu. Lua prânzul în salon.

   Cecile se încruntă.

   - Ești sigură că n-a sunat pe nimeni?

   - Nu.

   - N-a luat-o nimeni de aici? Cineva pe care Isaac nu-l cunoaște?

   - E posibil, dar tot nu explică de ce n-a dat niciun semn, de ce nu și-a luat lucrurile. Telefonul, geanta, poșeta... sunt încă aici.

   - Și sigur nu s-a dus acasă?

   - Nu. Vecinul are o cheie, a intrat să verifice. N-a fost nimeni acolo.

   - Dar e posibil, nu-i așa, să fi plecat din proprie inițiativă, fără să fi vrut să știe lumea. Poate și-a pierdut în ultima clipă entuziasmul față de logodnă? spune Cecile, ridicând din umeri. Eu știu că m-am speriat.

   Elin se uită în jos, spre mâna lui Cecile. Nu are verighetă.

   - Am divorțat.

   Sesizând nota de sfidare din vocea ei, Elin emaptizează cu riposta implicită. Oamenii întreabă și trebuie să suporte banalitățile clișeizate care urmează apoi: „O să-ți găsești partenerul potrivit, nu-ți face griji, nu-i prea târziu”.

   Elin are doar 32 de ani, dar, înainte să-l cunoască pe Will, le-a auzit pe toate. Cum te apropii de 30 de ani, oamenii simt nevoia să te pună într-o categorie, să-ți pună o etichetă.

   Dacă nu reușesc, te văd ca pe o amenințare.

   - Da, cedează ea și întoarce conversația spre Laure. Oamenii pleacă, se întâmplă mai des decât ai crede. Familia începe să se panicheze, ca pe urmă să afle că fusese ceva plănuit. Uneori oamenilor nu le place să explice, așa că o șterg, continuă Elin, aplecându-se în față. Nu știi prin urmare ce probleme ar fi putut avea? Ce motive să o șteargă?

   - Nu. Laure a fost mereu o angajată excepțională. Punctuală. Strălucită, spune Cecile jucându-se cu un creion de pe birou. Uite ce e, probabil nu-s persoana cea mai potrivită cu care să stai de vorbă. Am avut o relație bună, dar una profesională. Laure... e o persoană discretă. N-ar împărtăși lucruri personale. Numai dacă ar fi necesar.

   - Aș putea să arunc o privire prin biroul ei? Să văd dacă a lăsat ceva acolo. Detalii legate de călătorie sau ceva de felul ăsta, adaugă Elin, păstrându-și vocea intenționat relaxată.

   - Biroul ei? întreabă Cecile, iar chipul îi e pentru o clipă tulburat de o emoție pe care Elin n-o poate descifra.

   - Poți să stai cât mă uit, adaugă Elin. Nu-s interesată de nimic legat de muncă.

   - Bineînțeles. E pe aici, spune Cecile, relaxându-se și împingând sticla fumurie a peretelui din dreapta.

   Ușa se deschide în afară cu un clic.

   Biroul e aranjat la fel ca al lui Cecile, dar e de două ori mai mic. Așteptând la ușă, Cecile se uită în jos spre telefon.

   Elin analizează cu atenție biroul. E ordonat: laptop, suport de creioane, telefon, o mică plantă suculentă într-un ghiveci de culoare lămâii verzi. Capătul unui încărcător de telefon atârnă fără sens într-o parte a biroului. Totul e inofensiv. Impersonal. Nu dezvăluie nimic.

   Căutând sub birou, trage sertarul din dreapta. E descuiat, ușor de deschis. Nu-i mare lucru înăuntru: o prezentare, note de la o ședință, un dosar. Înăuntru sunt câteva foi împăturite. Un articol printat de pe un site. Titlul e în franceză: „Depression”. O carte de vizită e prinsă cu o agrafă de el: Amelie Frances. Psihoterapie. Psihologie. Rue de Lausanne 24.

   Elin se uită cu coada ochiului spre Cecile. Vorbește la telefon.

   Își strecoară cartea de vizită în buzunar și se întoarce spre sertarul din stânga.

   Înăuntru, e numai un dosar violet. Facturi ale telefonului mobil pe fiecare lună din ultimul an. Sunt pe numele lui Laure, dar au adresa hotelului.

   - Ai găsit ceva? întreabă Cecile, ridicându-și privirea.

   - Nu știu, ezită Elin. Folosiți telefoane mobile de serviciu?

   - Nu. Toate apelurile legate de muncă sunt efectuate de pe telefoanele mobile personale pe cheltuiala proprie, dar în general le folosim pe cele de aici, spune și arată telefonul fix de pe birou.

   Înseamnă că facturile sunt pentru telefonul mobil al lui Laure. Dar de ce să-și țină facturile de la mobil aici? Apoi Elin observă ceva. Rețeaua: Orange.ch. Dar telefonul mobil pe care i-l arătase Isaac nu era de pe Swisscom?

   Înseamnă că Laure are un alt telefon.

   Ridicând ultima factură, își coboară privirea automat în josul pagini. Un anumit număr se repetă de multe ori în lista de apeluri. Și în cea de mesaje.

   Probabil e numărul lui Isaac, își zice și scoate telefonul să verifice.

   Dar nu e.

   Persoana pe care a tot sunat-o nu e Isaac. De fapt, se gândește ea, uitându-se pe lista de apeluri, numărul lui Isaac nu apare aici nicăieri. Se încordează. E ceva ce nu-i place.

   De ce să-și țină facturile aici?

   Dar Elin știe răspunsul: Nu vrea ca Isaac să le vadă.

   Mintea face imediat următorul pas: Laure se vede cu altcineva? A aflat Isaac?

   Își amintește de convorbirea din fața hotelului: poate că Laure folosise telefonul ăsta. Și poate e numărul persoanei cu care vorbea, număr pe care nu-l văzuse pe celălalt telefon al ei.

   Îi vibrează mobilul. Se uită la ecran.

   Un mesaj de la Will.

   „La știri se anunță vreme rea. Au evacuat hotelurile de pe cealaltă parte a văii.”

   - Ai găsit tot ce-ți trebuia?

   Ridicându-și privirea de pe telefon, Elin observă nerăbdarea de pe chipul lui Cecile. S-a săturat. Vrea să se întoarcă la munca ei.

   - Da, răspunde și arată spre dosarul cu facturi. Pot să-l iau?

   - Bineînțeles. Și dacă pot să fac ceva, te rog să mă anunți.

   Vocea îi e sinceră, dar expresia feței e ciudat de opacă. Lui Elin îi e greu să-și dea seama dacă e cu adevărat sinceră sau dacă e vorba doar de profesionalism.

   - Vorbesc serios, adaugă Cecile, ca și cum i-ar fi simțit gândurile. Dacă pot să fac orice. Laure e un membru valoros al echipei...

   Se întrerupe, cu privirea ațintită spre geam.

   Elin îi urmărește privirea, până la mașina ce tocmai parchează afară. E una dintre mașinile 4x4 ale poliției. Se mișcă repede, roțile aruncând valuri de zăpadă.

   Se uită din nou spre Cecileși încremenește văzându-i expresia. E crispată de îngrijorare.

   Apoi își amintește că Laure îi spusese că toți cei din familia Caron crescuseră împreună cu Daniel Lemaitre.

   E cât pe ce să-și exprime condoleanțele, dar se răzgândește: văzând-o pe Cecile, Elin nu-i sigură că răspunsul pe care l-ar primi ar fi unul sincer.

29

   - Un articol printat? întreabă Isaac cu o vocea prea puternică, forțată, dar nu contează.

   Salonul e plin, vorbele i se pierd în murmurul de voci de pe fundal, în clinchetul tacâmurilor. Muzica e la un vomul scăzut: jazz contemporan, potrivit pentru toate momentele zilei.

   Nimeni nu se aventurează afară acum, se gândește Elin și se uită pe geam.

   Cerul e întunecat, fulgii de nea uriași sunt aruncați în toate direcțiile de vânt.

   Elin încuviințează:

   - Era în biroul lui Laure.

   - De asta l-ai trimis pe Will de aici. Ca să mă poți confrunta.

   Elin se zbârlește.

   - Nu l-am trimis nicăieri. Își terminase masa de prânz și voia să-și verifice e-mailurile.

   Lăsând furculița să cadă cu zgomot, Isaac își împinge farfuria într-o parte. Abia dacă s-a atins de salata de pui, frunzele sunt îngrămădite până sus, pe marginea farfuriei.

   E praf, se gândește Elin, uitându-se la obrajii nebărbieriți și la hainele șifonate.

   - Și despre ce e? o întreabă el abrupt.

   - Depresie. Cartea de vizită a unui psiholog era atașată de articol.

   Trecându-și un deget peste buza paharului, Elin se uită fix spre șemineul din spate. Flăcările saltă în sus, unduindu-se peste peretele de sticlă.

   - Un psiholog? întreabă Isaac cu ochii măriți înainte să apuce să se controleze. Ar avea... sens, adaugă și se uită la ea ca și cum ar încerca să-i vadă reacția. Laure s-a luptat cu depresia în ultimul timp. A fost și mai rău în ultimele luni. Pastilele ei... asta luasem de pe poliță. Nu eram sigur că m-ai văzut.

   - Te-am văzut, spune ea și-l privește în ochi. De ce le-ai ascuns?

   - Nu voiam să dezvălui ceva atât de personal fără permisiunea ei. Am crezut c-o să se întoarcă și că n-o să fiu nevoit să... spune și, dând din cap, se uită în jos, către podea. Dar totul s-a dus naibii, nu-i așa? adaugă și-și drege vocea. I-am anunțat pe toți că anulăm. Și pe prietenii lui Laure, și pe ai mei. Chiar dacă vremea nu se strică așa rău cum au anunțat la meteo, oricum n-are sens să mai vină.

   - Ești sigur?

   - Nu poți avea o petrecere de logodnă fără viitoarea mireasă, nu?

   Simțindu-i furia din voce, ea schimbă subiectul.

   - De cât timp suferă de depresie?

   - De ani de zile, cu perioade de criză și reveniri, de când a murit Coralie. N-a ajutat-o faptul că tatăl ei a plecat. Când a făcut 18 ani, el a șters-o înapoi în Japonia.

   - Coralie a murit? întreabă Elin șocată, amintindu-și-o: fața îngustă, ochii felini, migdalați. Coralie era excepțională, o răzvrătită în adevăratul sens al cuvântului, atât de plină de energie, că era greu să concepi că putea să moară.

   - A lovit-o cineva cu mașina și a fugit. În Geneva, lângă lac.

   - Laure nu mi-a spus.

   Oare de ce? se întreabă Elin, deși, cumva, în străfundul ei, știe... De ce-ar împărtăși Laure cu ea un astfel de lucru după ce Elin a rupt orice legătură cu ea?

   - Știe să întrețină aparențele, să pară curajoasă, dar pe dinăuntru se zbate să nu clacheze. Aici, mai ales. Nu-și permite să piardă încă un job.

   - Încă unul?

   - La ultimul job i-au sugerat mai mult sau mai puțin să plece. I-au dat o recomandare bună pentru că a renunțat fără să protesteze, dar chiar și așa.

   - Ce s-a întâmplat?

   - Programul, prea multă muncă... au copleșit-o. Nu dormea cum trebuie, tot anunța că-i bolnavă și lipsea, țipa la personal, la oaspeți.

   Elin încearcă să pună la un loc informațiile cu ceea ce știe despre Laure. E imposibil, de parcă ar vorbi despre doi oameni diferiți. Să pe gânduri dacă să spună ce-i stă pe limbă.

   - Am... am găsit de asemenea facturi de telefon, Isaac. Nu e telefonul pe care mi l-ai arătat. Cred că are un altul.

   - Altul? Cred c-aș ști dacă... începe Isaac să spună, și roșeața începe să-i cuprindă gâtul.

   - Are. E pe numele ei. Factura a fost trimisă la hotel.

   Elin ridică o bucată de pâine, o lasă din nou jos. Supa ei, cu picăturile tremurătoare de ulei care plutesc în lichidul abudind... e neapetisantă.

   - Ei, bine, dar dacă are un alt telefon, nu cred că l-a folosit prea mult.

   - Sunt multe apeluri, Isaac. Și mesaje. E un număr la care a sunat în mod repetat în ultimele luni. Un număr de mobil din Elveția.

   Isaac își trece limba peste dinți, neliniștit.

   - Ai factura?

   Elin caută în poșetă și i-o dă pe cea mai recentă. Isaac se uită pe foaie cu o încetineală chinuitoare. Nu recunoaște numărul.

   - O să sun acum, spune Isaac și-și scoate telefonul din buzunar.

   Părul îi cade peste frunte, umbrindu-i fața.

   - Să suni unde?

   - Pe celălalt telefon al lui Laure. Numărul e trecut în partea de sus a paginii.

   În timp ce sună, Elin își ronțăie unghia, simțind cum o neliniște copleșitoare pune stăpânire pe ea.

   Isaac își îndepărtează telefonul de ureche.

   - Intră direct mesageria vocală. O voce de robot.

   Ridică din nou factura, strângând-o atât de tare, că se îndoaie.

   - O să încerc la numărul la care tot suna ea.

   Trec câteva secunde până când răspunde cineva.

   - Alo?

   O ezitare.

   - Alo? repetă Isaac. Ești acolo?

   Își ia din nou telefonul de la ureche și-l pune pe masă. În ochii lui, Elin vede numai confuzia. Nu furie. Doar amărăciune multă.

   Laure l-a mințit, și el n-avea habar.

   Înduioșată, Elin se uită la mâinile ei. El n-o să vrea să fie compătimit. Niciodată n-a vrut.

   - A răspuns cineva, dar a închis imediat ce-am vorbit.

   - Încearcă din nou.

   Dar, de data asta, aproape imediat ce-și pune telefonul la ureche, îl și lasă jos.

   - Nici măcar nu mai sună.

   - Poate l-a închis. Isaac, nu contează. Dacă s-a întâmplat ceva, poliția poate să meargă pe firul ăsta mult în urmă. La fel și cu celălalt telefon. Compania de telefonie ăoate să ne dea o listă cu toate numerele apelate și cu apelurile primite în ultimele 6 luni...

   Isaac bate darabana cu degetele pe masă și tace. Elin nu e sigură dacă a auzit-o.

   O chelneriță brunetă șterge cu o cârpă masa de alături. Elin simte mirosul de lămâie al produsului de curățat. Când termină de șters, se întoarce și zâmbește.

   - Ați mai dori ceva?

   Elin e gata să răspundă, dar Isaac i-o ia înainte.

   - Nu, spune el încordat. Mâncarea e o porcărie, oricum.

   - Isaac... spune Elin și-i zâmbește chelneriței ca și cum s-ar scuza.

   - Ce vrei, spun doar cum e.

   Chelnerița își îndreaptă spatele, roșește.

   - Domnule, pot să vă aduc altceva dacă doriți și pot să transmit, bineînțeles, orice feedback echipei.

   - Nu, e în regulă, spune Elin și-i aruncă lui Isaac o privire amenințătoare. Serios, suntem bine.

   Când chelnerița se îndepărtează, Elin se încruntă.

   - De ce trebuie să faci asta mereu? Să te descarci pe alții? Nu-i vina ei c-a dispărut Laure.

   A fost dintotdeauna cusurul lui: să se descarce pe alții.

   Elin își amintește că Isaac a pierdut în copilărie o jucărie cumpărată de tatăl lor pentru că-și luase examenele cu note mari, un robot metalic cu picioare lungi, care vorbea când îi apăsai antenele: „Sunt în serviciul tău, dar tratează-mă cu prudență!” Sam a avut de suferit atunci de pe urma furiei lui - i-a întors camera pe dos și i-a răpit piratul Playmobil.

   Sam a stat pe lângă Elin săptămâni la rând după aceea. Au început să fie scut uman unul pentru celălalt: de câte ori Isaac se înfuria, încercau să se protejeze unul pe altul.

   Liniștea stânjenitoare continuă; Isaac își masează ceafa.

   - Ai dreptate, spune în cele din urmă, dar nu-mi place asta. E ceva... în neregulă. Dacă nu se întoarce diseară, sunt din nou la poliție.

   - Poate se întoarce până atunci, răspunde fără convingere Elin, Toate astea... poate că nu-i nimic serios.

   - S-ar putea să gândești altfel după ce vezi asta, spune Isaac și scoate din geantă un teanc de fotografii pe care le lasă pe masă. Uită-te la ele și spune-mi că nu-i nimic serios.

   Elin le trage spre ea. Respirația i se accelerează: fotografiile sunt diferite, dar sunt ale aceleiași persoane.

   Lucas Caron.

   - E dezvoltatorul hotelului... De unde le ai?

   Simte un fior rece de teamă. Nu se anunță nimic bun.

   Isaac se uită fix la ea, cu fața palidă, lipsită parcă de sânge. Dă din picior nervos, bătând în podea.

   - Le-am găsit ascunse în geanta de schi a lui Laure. Uită-te la ele.

   Lucas mergând spre hotel, cu gluga trasă pe cap, uitându-se în jos la telefonul lui. Lucas vorbind cu un membru al personalului la intrarea în salon.

   Lucas pe terasă cu un grup de oameni, bând vin.

   Arată ca și cum ar fi fost supravegheat. Ca și cum Laure l-ar fi urmărit. L-ar fi pândit.

   - E ciudat, nu? întreabă Isaac, mișcându-și piciorul mai repede, lovind cu genunchiul masa de dedesubt. Spune-mi că nu ți se pare ciudat. Nu-s poze de vacanță, nu? Nu pare că el știa că i se fac poze.

   Elin trage aer adânc în piept.

   - Până nu avem un context, e greu de spus. Trebuie să fie o explicație.

   Dar, în timp ce se foiește neliniștită în scaun, știe că vorbele ei sună neconvingător.

   - Cum ar fi? întreabă Isaac cu ochi oțeliți, strălucitori.

   Își freacă pleoapa cu furie.

   Timpul se derulează în urmă.

   E o copilă iar, Isaac o ajută să doarmă după un coșmar. Din cauza coșmarurilor, au împărit ani la rând aceeași cameră. Obișnuia să se întindă și să-i ia mâna într-a lui. A făcut la fel și pentru Sam când era bebeluș.

   O vreme, Sam a avut coșmaruri mai rele decât ea, și ea era de vină. Avuseseră o fază când se deghizau jucând diferite roluri. Sam era soldat, cavaler și, uneori, dacă-l convinge Elin, o oaie, înfășurat tot într-un costum alb, de lână, făcut în casă - interpretarea ei „creativă” a scenei nașterii Domnului.

   Dar apoi Sam a început să aibă coșmaruri legate de costume - le vedea cum prind viață la capătul patului, cum dansează, fără capete, prin cameră. Elin ăși amintește cum mama a făcut „pierdute” costumele, cu diplomație, și le-a șoptit să nu se mai joace o vreme așa.

   Sam.

   Gândul o trezește brusc. Elin își retrage mâna cu un sentiment îngrozitor de neliniște. S-a lăsat iar păcălită, nu? A luat iar lucrurile ca fiind ceea ce par.

   Tot ce i-a arătat el, tot ce i-a spus - sunt doar vorbe, nimic mai mult.

   Întindânzu-se după paharul cu apă, Elin clipește, furioasă pe ea însăși. În ciuda tuturor lucrurilor, și-a lăsat garda jos. Ar trebui să fie mai prevăzătoare.

   A uitat cât de ușor e să nu știi nimic despre cineva. Suma părților lui.

30

   Oboseala pune stăpânire pe ea abia când ajunge în cameră. Elin se freacă la ochi. Începutul unei dureri de cap: o zvâcnire surdă, constantă, în zona cefei.

   Ia sticla de apă, o deschide. Fâsâie, un fâsâit rapid, bulele țâșnind prin gâtul sticlei. Își toarnă un pahar, bea cu lăcomie. Trebuie să se odihnească, dar se tot gândește la Isaac.

   Lăsându-se în fotoliul de piele de lângă geam, Elin își scoate telefonul și scrie numele lui Lucas Caron în baza de căutare Google. Dar înainte să poată verifica rezultatele, vede un e-mail de la Anna, șefa ei:

   Elin ți-am scris să văd ce mai faci, fiindcă nu mi-ai răspuns la ultimul e-mail. Nu vreau să te hărțuiesc, dar avem nevoie de decizia ta până la sfârșitul lunii. Sună-mă, dacă vrei să vorbim.

   Urmărește cu privirea cuvintele de pe ecran de câteva ori, înainte să se întoarcă în browser, la căutarea legată de Lucas Caron.

   Au apărut câteva articole în lista de rezultate: o biografie din Wikipedia, numeroase articole în presa de afaceri și turism. Elin trece la următoarea pagină. Și mai multe articole. Printre ele, sunt rezultate sportive, cu timpurile obținute de el la maratoane și concursuri de schi fond.

   În mod evident, era la fel de entuziasmat în privința sportului pe cât era și în privința carierei, se gândește Elin, care, conform titlurilor de ziare, e cât se poate de înfloritoare: „Dincolo de brand: în ultimul deceniu, Lucas Caron a devenit omul pe care merită să-l urmărești când vine vorba de turismul elvețian”, „Începuturile unui impesiu: Lucas Caron reinventează minimalismul, transformând domeniul hotelurilor de lux”, „Hotelierul hippy: cum îl ajută sesiunile zilnice de yoga pe Lucas Caron să fie numărul 1 în tot ce face”.

   Și mai recente: „Le Sommet: adio cabanelor! Un studiu despre noul minimalism”, „De ce-i place lui Lucas Caron să caute inspirația în trecut”.

   Elin dă clic pe al doilea articol. O fotografie domină ecranul: Luca stă cu picioarele încrucișate pe una dintre canapelele din salonul lui Le Sommet. E complet relaxat, zâmbește larg, natural.

   Dar chiar și în această imagine mai convențională arată mai degrabă ca un sportiv pe coperta unei reviste de alpinism decât ca un dezvoltator imobiliar. E îmbrăcat într-o pereche de blugi uzați și o bluză gri, cu fermoar, care-i pune în evidență corpul musculos. Părul blond-închis îi care dezordonat pe față, barba îi e tunsă neglijent.

   Elin are spasme în piciorul de sub ea. Nu se potrivește, nu? Aerul relaxat nu e deloc în armonie cu hotelul, cu designul lui. Cercetând textul de dedesubt, îi sar în ochi câteva citate:

   Am ales mereu să lucrez la clădiri care au o istorie, clădiri care stăruie să continuăm să le spunem poveste. Faptul că povestea Le Sommet a început cu viziunea străbunicului meu legată de sanatoriu face această dezvoltare specială pentru mine. A fost mereu visul meu să reinventez clădirea; când eram copil, mă uitam la structura clădirii și mi-o imaginam renăscută, reinventată.

   Articolul continuă:

   Lucas a început să ridice clădiri la vârsta de 9 ani din orice găsea: piese Lego, bețe, mâncarea pe care mi-o aduceau la spital. De fapt cred că spitalul a fost locul unde a luat naștere dragostea mea pentru clădiri, pentru arhitectură. Am jurat că, dacă mă fac bine, o să trăiesc din plin fiecare zi din viață.

   Spital?

   Se uită mai departe pe articol, găsește un paragraf explicativ: „Lucas s-a născut cu o boală cardiacă congenitală numită DSA (defect septal atrial), o gaură în inimă. A fost tratat chirurgical cu succes, dar operația și alte complicații l-au obligat de multe ori să petreacă perioade lungi în spital în copilărie”.

   Personalitatea lui începe să aibă sens pentru Elin: Lucas Caron e un om care are ceva de dovedit: mental, fizic. E și un om care vrea să fie diferit. O frază anume reflectă asta: „o să trăiesc din plin fiecare zi din viață”.

   Înțelege de ce Laure ar putea fi intrigată - amestecul de om de afaceri și personalitatea boemă - dar tot nu explică de ce i-a făcut pozele.

   Întorcându-se la căutare, se uită în jos pe celelalte rezultate.

   În partea de jos a paginii observă un blog. E în engleză și are un titlu provocator: „Cum își distrug orașele dezvoltatorii imobiliari elvețieni”.

   Elin intră pe blog. Conținutul e o elaborare a titlului - o cronică despre diverși dezvoltatori, inclusiv Lucas.

   Secțiunea de comentarii din partea de jos îi atrage atenția: comentarii acide despre Lucas Caron și Le Sommet - insulte adresate designului propus de el și personalității lui:

   E genul de om care calcă peste oameni. Unul din categoria „fac ce vreau, la naiba cu toți cei care îmi stau în cale...”

   Se vorbește despre dispariția lui Daniel, despre relația sa personală și profesională cu Lucas. Bârfe, în general: acuzații de nepotism, zvonuri că Lucas voia să-l scoată din proiect.

   Încă intrigată, tastează numele lui Lucas pe Twitter. E șocată; numele apare în sute de twwet-uri, majoritatea negative.

   Aude zgomotul ușii.

   Will.

   - La ce te uitai? o întreabă el, venind spre ea, lăsându-și telefonul deoparte.

   - Un articol despre dezvoltator, Lucas Caron. Isaac tocmai mi-a arătat niște poze cu el făcute de Laure.

   - Și?

   - Se pare că nu știa că e fotografiat.

   - Elin, nu-i treaba ta. Cred că, dacă nu se întoarce până diseară, ar trebui să-l lași pe Isaac să sune din nou la poliție. Să-i lași pe ei să se ocupe.

   E ceva neobișnuit în vocea lui: un fel de resemnare rece. Nu doar atât, ochii lui... sunt lipsiți de expresie, se gândește ea, panicată. Goi. Se îndepărtează și e vina ei. Cel mai rău e că ea știe că poate să repare situația asta, să-i spună ce vrea să audă, că e gata să facă pașii necesari, dar ar fi o minciună.

   Nu e pregătită.

   Viața ei e suspendată până primește răspunsuri în legătură cu ce i s-a întâmplat lui Sam. Ceva în ea e blocat și e o parte importantă. Agățată de ziua morții lui, ca un ochi de pulover prins într-o creangă, trăgând-o mereu înapoi.

   Will caută în șifonier și își trage un pulover peste cap.

   - Știi, când mă schimbam, mă gândeam la ce am spus mai devreme... Te rog, Elin. Aș vrea să plecăm.

   - Dar...

   - Cât mai devreme. Și mai e și asta, îi spune și-i întinde telefonul. Nu vreau să rămânem blocați aici mai mult decât e nevoie. Vine o furtună puternică.

   Elin se uită spre ecran:

   O furtună de-o violență fără precedent se apropie de Alpi. Stațiunea italiană Cervinia a oprit toate telefericele după ce vânturile puternice au făcut telecabinele să se legene periculos. Previziunile anunță că peste 200 de centimetri de zăpadă se vor depune în următoarele 48 de ore.

   - Nu pot să plec, Will. Nu acum.

   - Nu poți? Sau nu vrei? întreabă Will, stând pe pat, privind-o cu ochi mijiți, neîncrezători. Elin, nu cred că mă asculți.

   Ea simte cum panica crește în ea. Trebuie să-i spună, nu-i așa? Să-i spună pentru ce a venit aici cu adevărat sau riscă să-l piardă.

   - Nu pot, îi răspunde și lasă paharul cu apă din mână. Am venit aici nu doar ca să-l revăd pe Isaac. Am venit să aflu adevărul.

   - Adevărul? Despre ce-i vorba? E ceva ce nu știu?

   - E vorba despre Isaac, zice ea cu o voce tremurătoare. Cred că l-a omorât pe Sam. De aia sunt îngrijorată pentru Laure. Știu de ce e capabil.

31

   - Omorât? repetă Will și o privește fix. Ai spus c-a fost un accident.

   Elin se așază pe pat lângă el, își simte gura uscată.

   - Asta a fost concluzia oficială. Presupunerea lor a fost că a căzut în bazin, s-a lovit cu capul de o piatră, s-a înecat. Se potrivea cu ce-mi amintea, dar apoi, câteva săptămâni mai târziu, am început să am un fel de... amintiri.

   - Cu ce s-a întâmplat?

   - Nu tocmai. Ce-mi aminteam le-am spus părinților și poliției - e diferit de ce vedeam în imaginile alea.

   Amintirile ei efective din ziua aceea sunt clare, se rezumă la cele mai importante imagini. Imagini pe care le analizează pentru a constata dacă sunt precise, pe care le întoarce pe o parte și pe alta ca să le verifice adevărul, dar în esență sunt mereu la fel. Adevărul sau ce credea ea că trebuia să fie.

   - Și ce le-ai spus polițiștilor?

   Elin își închide ochii.

   - Făceam baie toți trei.

   Își amintește clar: soarele de iunie nemilos, strălucind sus în cer, arzându-le pielea. Gâtul roșu al lui Sam, cu pielea jupuită, tricoul gri al lui Isaac, stropit cu pete de apă sărată.

   - Făceam un concurs, care prinde cei mai mulți crabi. Făcuserăm și un tabel, l-am prins pe peretele cabinei de schimb a plajei, spune Elin și-și freacă picioarele unul de altul. Băieții au luat totul foarte în serios. Totul era o competiție între ei.

   - Și eu eram așa cu frate-miu.

   - Dar atunci... a fost ciudat. Intensitatea. Cum se bucurau de ratările celuilalt. N-avea sens... nici măcar nu erau asemănători. Sam era opusul lui Isaac. O carte deschisă. Mama spunea mereu că era ca ea, copilul mai liniștit.

   Chiar și semăna cu ea, se gândește Elin - piele albă, păr blond, atât de fin, că, dacă se uda, puteai vedea pielea albă ca de os a capului.

   - Așadar, nu era un copil înțelegător? întreabă Will, ridicând o sprânceană.

   - Nu, nu ca Sam. Toată lumea spune că mezinul e cel mai fericit și e adevărat. El era mereu cel care ne făcea să râdem, ne împăca dacă ne certam. Îmi dau seama acum, retrospectiv, că avea cele mai bune părâi din mine și din Isaac, combinate. Multă energie, ca mine, dar având concetrarea de lase a lui Isaac. Putea să stea și să se concentreze într-un fel în care eu n-am reușit niciodată - la jocul de Lego, teme, lectură. Nimic nu părea să-l enerveze, în afară de Isaac. Isaac știa să-l provoace.

   - O făcea des?

   - Da. Era diferit de mine și de Sam. E... ca și cum ar avea o genă sălbatică. Mama era de obicei calmă, dar Isaac o enerva uneori, continuă Elin, strângând cuvertura de pe pat între degete. Mă enerva și pe mine. Era imprevizibil. Cred că o parte din explicație ar fi că era extraordinar de inteligent. Îi plăcea să se joace cu oamenii, cu situațiile, să înțeleagă de ce reacționau cum reacționau.

   - Sună destul de rece.

   - Da, putea să fie rece. Uneori, nu părea să aibă reacțiile obișnuite ale oamenilor. Ca și cum o parte din el înțelesese că emoțiile nu te duc nicăieri pe termen lung, așa că se plasa în afara lor.

   Will se uită la ea.

   - Sau poate simțise că Sam era preferatul mamei? Poate se închisese din instinct de autoconservare.

   - Dar n-am spus niciodată așa ceva, a replicat Elin cu o voce tăioasă care a surprins-o și pe ea. N-am spus niciodată că Sam era preferatul mamei.

   - Dar după cum povesteai, suna ca și cum...

   Will se oprește, ridicând din umeri.

   - Să trecem peste. Ce s-a întâmplat apoi?

   - Isaac era furios, fiindcă îl vedea pe Sam câștigând. Eu mă săturasem, i-am lăsat singuri, m-am dus la un alt ochi de apă dintre stânci. Plecasem abia de câteva minute, când am auzit strigăte. M-am întors, am văzut găleata lui Sam răsturnată, continuă Elin și clipește. Crabii lui se întorceau în apă. Sam țipa, lovindu-l pe Isaac cu pumnii. Situația o luase razna, așa că m-am dus la ei și le-am zis să se oprească.

   - Împăciuitoarea.

   - S-au împăcat. Isaac și-a cerut scuze. Totul părea în regulă, așa că m-am dus mai departe, spre stâncă. M-am gândit că se liniștiseră, adaugă Elin și ezită, chiar și acum simțind amintirea tăioasă ca un cuțit. Nu știu cât a durat exact, poate un sfert de oră, 20 de minute. L-am auzit pe Isaac. Urla. M-am întors în fugă.

   O simte acum, simte panica vuind în ea ca o sirenă de ambulanță.

   - L-am găsit pe Isaac în piscina naturală. Apa îi ajungea până la umeri. Lângă...

   Vorbele i se opresc în gât.

   - Lângă Sam. Îl ținea de sub brațe, încercând să-l scoată, dar nu reușea să se sprijine de nimic. Striga: „Îl putem salva, îl putem salva!” Dar știam că murise. Culoarea lui...

   Vocea i se frânge.

   - Am încercat, am tot încercat până au venit paramedicii, dar murise.

   Will îi ia mâna într-a lui, o strânge.

   - Și unde era Isaac când s-a întâmplat?

   - A spus că s-a dus la toaletă. Când s-a întors, l-a găsit pe Sam în apă. A presupus că a alunecat și s-a lovit cu capul de o piatră.

   - Fără să observe nimeni?

   - Ochiurile de apă erau izolate, erau la capătul plajei. Cineva ar fi putut să vadă ceva doar dacă ar fi fost întâmplător prin preajmă.

   Fruntea lui Will e încrețită de concentrare.

   - Și de ce crezi c-a fost Isaac de vină? întreabă, trecându-și degetul mare peste dosul palmei ei.

   - La câteva luni după, am început să văd imagini retrospective.

   - Amintiri?

   - Nu tocmai. Sunt ca niște vise, nu știu cum să le descriu altfel. Pentru un moment, sunt clare, dar apoi, odată ce te-ai trezit, îți scapă printre degete. Un instantaneu, conturul a ceva pe care încă n-am reușit să-l umplu. Dispare în mare parte până apare următorul.

   Psihoterapeutul la care fusese cu 1 an în urmă îi spusese că nu e un lucru neobișnuit, că e modul minții conștiente de a se proteja. De a o proteja pe ea.

   - Poți să-ți amintești ceva clar din instantanee?

   - Doar un singur lucru. O imagine pe care nu pot să mi-o scot din cap. Isaac e lângă stâncă. Mâinile lui...

   Cuvintele i se încleiază în gât.

   - Sunt pline de sânge,

   Will își schimbă poziția în pat.

   - Dar asta e evident imposibil. L-a găsit în apă, încerca să-l scoată pe Sam. Erau urme de sânge pe el atunci?

   - Nu. Asta nu reușesc să înțeleg.

   - Ai vorbit cu cineva despre asta? întreabă Will și, răsucindu-se, se întinde după sticla de apă de pe masă. Despre ce-ți amintești?

   - În afară de psihoterapeut, nu. Mama, tata... l-au pierdut pe Sam. Asta... ar fi fost ca și cum l-ar fi pierdut și pe Isaac. Nu puteam să le fac așa ceva.

   - Și nu i-ai spus nimic lui Isaac?

   - Nu. Știu ce s-ar întâmpla. Ar intra în modulul defensiv, ar crede că-l acuz că i-a făcut rău lui Sam.

   - Și de asta îl acuzi, nu?

   Will deschide sticla de apă, bea o gură. O privește fix. Direct, fără să clipească.

   Ea ezită.

   - Dar...

   - Haide, Elin. Asta vrei să spui.

   Ea tace.

   - Ce nu înțeleg e de ce mi-ai spus și mie? continuă Will și se forțează să zâmbească, dar se vede limpede în ochii lui că se simte rănit. E un lucru destul de important pe care mi l-ai ascuns.

   Elin își mușcă buza.

   - Fii sincer, ar fi vrut să fii implicat în treaba asta dac-ai fi știut? Dacă ți-aș fi spus la prima întâlnire „Will, cred că unul dintre frații mei l-a omorât pe celălalt și e posibil ca eu să fi văzut, dar creierul meu a reprimat cumva amintirea”, ce-ai fi zis? E ceva destul de apăsător.

   - Ar fi trebuit să-mi spui. N-aș fi judecat.

   - Nu puteam să risc. Îmi plăcea de tine, Will. Din clipa când ne-am cunoscut, mi-am imaginat un viitor cu tine.

   Vocea i se frânge. Trebuie să înțeleagă, să știe că nu i-a ascuns asta intenționat.

   - N-ai avut de-a face cu lucruri de felul ăsta. Ești normal, ai o familie normală, spune Elin și zâmbește, încercând să destindă atmosfera. Sora ta poate să fie uneori cam vacă, dar în afară de asta...

   Will îi zâmbește la rându-i.

   - Dar de ce ești așa de convinsă c-o să afli adevărul dacă-l înfrunți acum?

   - Acum, că mama nu mai e, e un moment bun. Nu pot să amân la nesfârșit.

   - O să-i spui despre ce-ți amintești?

   - Nu știu. Nu am un plan adevărat. Am crezut că, dacă vorbesc despre Sam, despre mama, o să-i scape ceva.

   Will își freacă nodurile degetelor.

   - Știi, dacă ai dreptate, dacă imaginile astea vin dintr-o amintire reală, atunci dispariția lui Laure...

   Elin dă din cap aprobator. Niciunul dintre ei nu trebuie s-o spună cu glas tare.

   - De asta nu pot să plec acum.

   Îi vin în minte imaginea lui Laure din urmă cu o z, cuvintele ei pline de compasiune când i-a spus despre mama ei. Și simte un junghi de vinovăție: îi datorează lui Laure asta.

   Întorcându-și privirea de la ecranul laptopului, își apasă fruntea cu degetele.

   - Cum te simți? o întreabă Will, uitându-se la ea cu o expresie îngrijorată.

   - Sunt doar obosită. Cred că o să am o durere de cap.

   El răscolește prin geantă și aruncă o cutie spre ea. Ibuprofen.

   - Ia astea și pe urmă mergem la centrul SPA. Cina e abia peste o oră.

   Elin se supune docilă. Orice, numai să slăbească nodurile din cap.

   Își pune telefonul pe masă. Își simte gândurile, întrebările fără răspuns, ca pe niște pietre grele care-i apasă tâmplele.

32

   - Els, hai!

   - Mai lasă-mă doar un minut!

   Elin se mută de pe un picior pe altul. Platforma e înghețată, scândurile sunt îmbrăcate într-un strat fin de zăpadă. Vântul bate în rafele, lipindu-i de corp materialul subțire al costumului ei de baie. Tremură.

   Zăpada cade din cer, înălțând nămeți în jurul celor două piscine exterioare și diferitelor scaune și șezlonguri. Rotocoale de aburi plutesc deasupra celei mai mari piscine, cea mai apropiată de ea, amestecându-se cu zăpada într-o ceață caldă, umedă. Numai câteva pătrățele de apă sunt vizible, insule misterioase de azuriu lucitor.

   Will o ia de mână și o trage pe lângă piscina principală.

   - Ai mai făcut asta până acum. E foar o cadă cu apă caldă, nu-i adâncă.

   Are pielea ca de găină.

   Se strecoară după o îngrăditură de panouri cu stinghii de lemn. Elin îl urmează, neliniștită la vederea îngrăditurii de lemn gălbui.

   Will urcă și-și scufundă corpul în apă. Se uită la ea cu o expresie provocatoare.

   - Vii?

   Fără ochelari, ochii îi par mai întunecați.

   Elin se uită fix la el. Și mai mult abur iese la suprafața apei, făcând întunericul să freamăte și să se legene. Îi vin în minte imagini nedorite: o față umbrită. Apă, pleoscăind pe marginile peșterilor. Panica tăioasă care parcă-i sfâșie pieptul.

   Clipind, alungă imaginile și urcă pe treptele spre cadă. Lăsându-și corpul să alunece în apă lângă cel al lui Will, e conștientă de conturul ascuțit al șoldurilor ei care-l ating, dar el nu pare să observe. Își strecoară un braț în jurul taliei ei și o strânge ușor.

   - OK?

   Ea încuviințează. Apa e așa de fierbinte, că e o senzație aproape dureroasă, dar ea deja simte căldura slăbind tensiunea din picioare, relaxându-le.

   Will are dreptate. Trebuie să se relaxeze. Să-și mai ia mintea de la griji.

   - De asta aveam nevoie, îi spune și se sprijină de el.

   - Ți-am zis eu.

   Will apasă un buton în spatel ei. Se aude un huruit slab, și apa începe să se vălurească. În câteva secunde bolborosește și îi masează spatele și coapsele.

   - Trebuie să înveți să te relaxezi. Toți avem nevoie de momente de pauză.

   Elin îl privește cercetător. Ochii lui negri sunt calzi când îl privește, pielea bronzată e presărată cu mici stropi de apă.

   Ești norocoasă, își spune ea, îi pasă și nu se teme să ți-o arate. N-ar trebui să crezi că asta e de la sine înțeles.

   - Vrei să vii mai aproape?

   Will își ia obișnuita privire pofticioasă, cu efect comic, și își duce mâna în sus spre coapsele ei. Își coboară fața spre ea și o sărută. Are gura caldă, moale, dar ea se desprinde, un sunet i-a atras atenția.

   E greu să-și dea seama ce se aude dincolo de zgomotul vântului și al apei. O bufnitură? Pași?

   Cu un sentiment neașteptat de neliniște, se întoarce și se uită în jur. Încă o dată, întunericul pare să freamăte, să se transforme. E o beznă tăcută, iscoditoare.

   Neliniștea o copleșește. Ca și în vestiar mai devreme, are senzația îngrozitoare că cineva o pândește.

   Se uită în cealaltă parte. Acolo, vede doar stinghiile de lemn: opace, inexpresive, înzăpezite.

   Nu-i nimeni acolo.

   - Ai auzit? îl întreabă pe Will. Părea că e cineva în spatele nostru.

   - Nu.

   Simțind încordarea în tonul lui, nu mai spune nimic. Rămân într-o tăcere înconfortabilă, bulele i se sparg de corp.

   Simte tensiunea venind dinspre Will, îi simte corpul țeapăn lipit de al ei.

   Elin se dojenește. A stricat momentul, nu-i așa? Din nou. Ar fi trebuit să fie un moment distractic, relaxant, și ea deja l-a transformat în ceva apăsător. Mereu a avut abilitatea asta. Să strice momentul. Să spulbere plăcerea.

   Mama ei spunea că e o teamă de a se lăsa dusă, de a pierde controlul asupra unor emoții pe care nu își dorea să le exprime: „Făceai asta de zilele de naștere ale altor copii. Nu cred că plănuiai să le strici, dar ceva mergea întotdeauna prost. Cădeai peste ceva sau vărsai o băutură. O dată, de ziua lui Isaac, ai mâncat prea mult tort. Ai vomat pe rochia de pe tine”.

   După câteva minute, Will se ridică, bule mici de apă încă-i stau lipite de piele.

   - Ai dreptate, spune încordat. Probabil n-a fost o idee prea bună.

   Nu se uită în ochii ei.

   - O să încerc cealaltă piscină. Dar mai întâi, vrei să te conduc înapoi?

   - Nu, e în regulă. Ne vedem în cameră, răspunde Elin cu o voce slabă.

   Nu-i place asta: reținerea neobișnuită din vorbirea, din tonul lui.

   Will iese. Elin îl urmează, îndreptându-se spre piscina din interior. În câteva secunde începe să tremure din nou, vântul tăios smulgându-i ultimele rămășițe de căldură.

   După câțiva pași, ezită. A ajuns la o răscruce. Platforma duce în două direcții: înfață, spre centrul SPA, pe unde a venit cu Will, și la stânge, spre un pătrat mic de apă.

   E singura secțiune de apă care nu scoate aburi, se gândește Elin, curioasă. În schimb, suprafața apei reflectă luminile de deasupra - o strălucire neagră, înghețată.

   Pornește spre ea, se oprește, la doar câțiva pași de margine. Are doar 1 metru lățime și o scară îngustă e sprijinită pe o parte.

   E una dintre piscinele strâmte și adânci, de o persoană, două, folosite de obicei pentru relaxare și răcorire.

   N-a mai văzut una de ani de zile. Ultima oară, a fost într-o excursie de weekend îm Cornwall cu Laure și mama ei; un hotel prăpădit de la malul mării, lângă Newquay. Aceea era și mai mică, ca un puț. Se provocau una pe alta, ea și Laure, să intre.

   Elin se uită în apă și simte aceeași frică de atunci: dimensiunile mici; te poți zgâria dacă nu-ți ții brațele lipite de corp.

   Dar e o mare diferență totuși: atunci, a îndrăznit. Pentru că a provocat-o Laure. Voia să-și dovedească și ei înseși că poate.

   Dar a fost înainte de moartea lui Sam. Înainte ca totul să se schimbe.

   E gata să plece, când simte că cineva se află în spatele ei. Will.

   - M-am uitat, dar mi-e teamă. Fă-o tu și pentru mine!

   Niciun răspuns. Niciun râs. Nicio mână pe brațul ei. În schimb, aude șuieratul unei respirații și zgomotul surd de pași pe platformă. Elin încremenește.

   Nu e Will, își dă seama și se crispează. Se întoarce, dar deodată simte o presiune pe spate, o forță subită, care o împnge chiar deasupra bazei coloanei.

   Inima  îi bate șchiopătat.

   Se dezechilibrează aplecându-se în față, își îndoaie degetele de la picioare, le strânge, încercând să se prindă de lemn, dar platforma e alunecoasă din cauza zăpezii și a gheții.

   Își lasă greutatea pe spate, încearcă să se prindă de ceva, de orice, dar nu-i nimic acolo. În schimb, brațele i se zbat zadarnic în aer.

   Se termină în câteva secunde. Elin sare în față și stratul subțire de gheață se sparte trosnind.

33

   N-are timp să strige, e înghițită de apa rece, plămânii i se strâng în doi pumni. Urechile îi iau foc, gura și ochii i se umplu cu apă.

   Se scufundă.

   Mai jos, tot mai jos.

   Elin se forțează să-și deschidă ochii, dar apa e întunecată, impenetrabilă. Plămâniii i se blochează, încinși din cauza șocului.

   Mișcă-te! Fă ceva!

   Începe să dea din picioare, să facă mișcări de pedalare prin apă. Aproape instantaneu, direcția mișcării se schimbă, începe să urce.

   Când ajunge, în cele din urmă, cu capul la suprafață, trage aer în piept cu lăcomie.

   Se agață de scară, se prinde cu mâna de metalul rece și se trage mai aproape. Picioarele i-au amorțit, îi alunecă la fiecare pas.

   N-are timp să se uite în sus, să vadă dacă persoana care a împins-o mai e acolo, să vadă ce-o să facă mai departe. I s-au trezit instinctele: trebuie să iasă.

   Refrenul e familiar: sunt aceleași vorbe pe care și le-a repetat anul trecut, când se lupta să iasă din peștere după ce Hayler o prinsese și o lovise, când luase decizia de a se salva de fluxul în creștere.

   Trebuie să iasă! Trebuie să iasă!

   Când ajunge sus, fuge, pe pilot automat, spre piscina principală.

   - Will! strigă, oprindu-se pe puntea din stânga piscinei.

   Nu vede nimic. Apa e abia vizibilă, aburi fierbinți plutesc deasupra ei în nori zdrențuiți.

   - Will, ești aici?

   Cu o suflare viguroasă, vântul îndepărtează aburii. Un cuplu de tineri se află la capătul piscinei și se uită în sus spre ea, dar Elin abia îi observă.

   Îl zărește: la marginea bazinului, vine spre ea.

   - Ce s-a întâmplat?

   - Cineva m-a împins în bazinul mic, spune cu o voce care suna degajată. M-am gândit că ești tu, pe urmă...

   Cuvintele i se opresc în gât.

   - Cineva m-a împins înăuntru.

   Will ezită, se lasă pe călcâie.

   - Ești sigură? Puntea e alunecoasă din cauza zăpezii. Poate-ai alunecat.

   Elin clipește, simte cum o izbesc vorbele lui, fiecare dintre ele ca o trădare.

   Chiar face asta? Se îndoiește de ea? Se îndoiește de ce s-a întâmplat?

   - Nu, spune ea cu asprime, simțindu-și ochii cuprinși de lacrimi fierbinți. Cineva m-a împins intenționat, a încercat să mă sperie.

   Și a funcționat. În apă, au copleșit-o toate spaimele ei nenumite: teama de a se scufunda, de a dispărea într-un loc de negăsit. Singură.

   Will o privește, pare că vrea să spună ceva, dar în loc de asta o ia de mână. Câteva clipe mai târziu, îi vin și cuvintele, dar sunt diferite de ce ar fi vrut să spună, își dă ea seama. Sunt vorbe neutre, șlefuite în mintea lui.

   - Hai să nu tragem concluzii pripite. Să mergem înăuntru, tremuri.

   Nu mai zăbovesc în vestiar. Elin se îmbracă în grabă cu haine uscate și se întâlnește cu Will la recepție imediat după aceea.

   Ajunși în cameră, Will o bagă în pat și mai adaugă niște pături peste cuvertura de pe ea. Elin își lasă capul pe pernă, dar lipsa neașteptată de activitate, nemișcarea absolută, nu face decât să-i accentueze bubuitul sălbatic din piept.

   El îi dă o ceașcă de cafea fierbinte și se așază alături, pe pat.

   - Decofeinizată. Nu cred că mai ai nevoie de stimulent în plus înainte de cină. Cum te simți?

   - Mai bine, spune Elin și soarbe din cafea.

   E prea fierbinte, dar îi place că-i mai distrage atenția.

   - A fost șocul... Știu că sună stupid, dar sincer am crezut că n-o să mă mai întorc.

    Vocea i se frânge.

   - O parte din mine așa a crezut, cum mi s-a întâmplat și anul trecut...

   Will îi cuprinde mâna, strângând-o ușor.

   - Și nu-i doar asta, îi spune ea, strângând pătura cu degetele. Mai devreme, când înotai, cineva m-a urmărit la vestiar. Am auzit o ușă deschizându-se și închizându-se, dar n-a ieșit nimeni.

   Will se încordează.

   - Te urmărea? Crezi că-i aceeași persoană?

   - Poate.

   O umbră îi trece peste față. Se gândește la același lucru, nu-i așa? Având în vedere ce i-a spus mai devreme.

   Isaac.

   Will își drege vocea.

   - Elin, chiar cred c-ar trebui să plecăm, spune cu o voce șovăitoare. Înțeleg povestea cu Sam, de ce ești aici, dar după ce s-a întâmplat la centrul SPA, e prea riscant. Nu poți să continui așa.

   Are dreptate. Să fie aici, în preajma lui Isaac, să fie implicată în ce se întâmplă... nu-i pregătită. O să fie nevoită să mai amâne chestiunea pentru care a venit aici.

   - Cred că...

   Elin se oprește, auzind o mișcare bruscă în apropierea ușii.

   - Will, ceva este împins pe sub ușă.

   Will se îndreaptă spre ușă, se apleacă și ia ceva - o foaie de hârtie.

   - Ce e?

   - Evacuează hotelul. Trebuie să plecăm mâine.

ZIUA A TREIA

34

   Ora 11 dimineața. Al treilea autobuz, penultimul, e gata să plece.

   Așteptând în salon, Elin urmărește cum se agită personalul din hol, cărând valize, genți, strigând instrucțiuni.

   Majoritatea oaspeților sunt deja la poalele munților, dar au mai rămas câțiva, stau tăcuți în grupuri mici, părând copleșiți de zgomot și haos.

   - Trebuie să plecăm, Elin, spune Will cu chipul marcat de îngrijorare. Nu mai putem amâna.

   - Știu, dar voiam să vorbesc cu Isaac mai întâi.

   Își toarnă cafea, adaugă puțin lapte și urmărește vârtejul lichidului negru.

   Sunt ultimii care iau micul dejun. Camera pare pustiită. Pe bufet au rămas numai câțiva croasanți într-un coș, câteva felii de șuncă autohtonă, cafea și carafe cu suc pe jumătate goale.

   - Uite ce-i afară, îi spune Will, privind fix pe geam. Trebuie să luăm următorul autobuz, Elin.

   Ea îi urmărește privirea.
   Aproape că nu-ți poți da seama că e zi: cerul e înnorat, întunecat, recepția e scăldată într-o lumină argintie. Geamurile sunt poleite cu gheață, dar tot poți vedea zăpada - bobițe de gheață căzând din cer. Parcarea și copacii din spatele geamului sunt acoperiți de un strat de zăpadă moale, care crește cu fiecare minut.

   E ca și cum hotelul ar fi invadat, și muntele însuși e sub atac.

   În timp ce-și bea cafeaua, în încăpere se lasă liniștea. Elin se uită spre holul de la intrare. Mare parte din personal a plecat. Probabil a plecat și autobuzul.

   - Uite, îi spune Will și-i dă telefonul. Am ajuns la știri.

   Ea începe să citească articolul:

AVALANȘA FORȚEAZĂ EVACUAREA

UNUI HOTEL ELVEȚIAN

   Autobuzele evacuează astăzi peste 200 de turiști și personalul unui hotel montan de 5 stele din Elveția din cauza unei ninsori abundente ce produce destabilizări masive de-a lungul Alpilor.

   Le Sommet, aflat la 2200 de metri altitudine, e o ronă de risc extrem de ridicat de producere de avalanșe, spune Katherine Leon de la departamentul de poliție Valais din Sion.

   „Riscul de avalanșă a ajuns acum la un maxim de 5 din 5, și cea mai mare parte a furtunii nu s-a dezlănțuit încă. Unii oaspeți nu vor să plece, așa că primarul, în deplin acord cu Comunele, a ordonat evacuarea obligatorie”, a declarat Leon. „Riscul de avalanșă este uriaș.”

   Evacuarea va avea loc duminică dimineață, fiecare autobuz transportând până la 500 de oameni odată spre hotelurile din stațiunea apropiată, Crans-Montana.

   Cecile Caron, administratoarea hotelului, a spus că persoanele evacuate și-au păstrat calmul.

   - Mă gândeam eu că vă găsesc aici.

   Elin își ridică privirea.

   Isaac.

   Arată răvășit. Părul îi e unsuros, buclele și-au pierdut volumul, stând lipite de scalp. Pielea de deasupra ochiului stâng e iritată, de un roșu strălucitor, inflamată.

   Se uită în jos, spre bagajele lor.

   - Plecați? întreabă cu o voce slabă, rece.

   - Trebuie, Isaac. N-avem de ales, răspunde Elin și face un schimb de priviri cu Will. Chiar dacă nu se impunea evacuarea, nu mai puteam să fac nimic.

   - Eu nu plec, spune Isaac. Am sunat la poliție. Au spus că vin azi. Îi aștept.

   - Ești sigur că mai vin? După ordinul de evacuare?

   - Nu știu, dar nu pot să plec, spune Isaac și se uită la ea fără să clipească. Dacă e afară, pe vremea asta? Dacă e rănită? Dacă plec, ar putea să treacă multe zile până mai vine cineva aici.

   - N-o să te lase să stai la nesfârșit. Trebuie să lași treaba asta în seama poșiției.

   - A poliției? râde forțat Isaac. Și ce crezi c-o să facă? Dacă se înrăutățește furtuna, n-o să-și riște viețile s-o găsească. Așa merg lucrurile în situațiile astea, Elin, știi și tu. Cântăresc riscurile și iau o decizie.

   - Uite ce-i, sunt șanse să se calmeze vremea în câteva zile. Poți să revii...

   Amândoi știu cât de improbabil e. Dacă furuna se va desfășura conform prognozei, o să dureze câteva zile să fie curățate drumurile. Și până atunci, o să fie prea târziu.

   - Isaac, nu mergem departe. O să stăm în oraș. Imediat ce se îmbunătățește vremea, ne întoarcem.

   - Chiar pleci, spune el cu o față crispată. Nu ești mai bună decât tata, nu? Când e mai greu, o iei la fugă.

   Elin clipește, tesărind din pricina forței cuvintelor lui. Fără să mai spună nimic, el se întoarce, se îndepărtează fără să se mai uite înapoi.

   În ea crește furia - e furioasă pe el, pe ea. Își împinge cu putere scaunul îi spate.

   Will îi pune o mână pe braț.

   - Lasă-l să se calmeze. Are nevoie doar de...

   Dar nu apucă să termine propoziția.

   Urlete. Urlete, apoi un strigăt.

   Sunetul e înfundat, slab, ca și cum ar veni dintr-un tunel.

   O față apare apoi la geam, contorsoniată într-o expresie de groază absolută.

35

   Elin scapă ceașca din mână, care cade zăngănind pe farfurioară. Cafeaua curge pe toată masa, într-o dâră subțire, neagră.

   Un bărbat - membru al personalului, se gândește Elin, văzându-i uniforma, geaca mare de puf cu silga lui Le Sommet.

   Bate în geam, bate atât de tare cu pumnii, încât sticla vibrează. Ninsoarea e împinsă de vânt dintr-o parte și-i ascunde fața. Tot ce poate distinge e părul negru, tuns scurt și trăsăturile masive.

   Bun! Bum!

   Pulsul i se accelerează; inima îi bate de două ori mai repede.

   Ridicându-se în picioare, Will înaintează împleticindu-se spre geam, Elin urmându-l îndeaproape.

   Fața bărbatului se vede mai clar. Are trăsăturile contorsionate, ochii mari, bulbucați, pupilele mărite.

   Murmură ceva: „La piscine...” Restul cuvintelor sunt risipite de vânt, dincolo de peretele gros de sticlă.

   - Mă duc să chem pe cineva, spune Will cu o voce răgușită.

   Ea încuviințează cu o mișcare a capului, fără să spună nimic. Cu adrenalina pompându-i în vene, caută bâjbâind clanța ușii ce dă spre terasă. O găsește și o apasă cu putere.

   Nu se deschide.

   Elin apasă din nou. Mai tare.

   În cele din urmă, cedează. Aerul înghețat îi biciuiește obrajii, împreună cu fulgii de nea.

   Bărbatul se mișcă spre ea, tremură din tot corpul.

   - La piscine...

   Vocea îi e ascuțită, nedeslușită, alunecă spre isterie. Repetă cuvintele la nesfârșit, ultima silabă contopindu-se cu prima. Arată spre centrul SPA.

   Ieșind pe terasă, Elin se uită în direcția indicată, dar nu vede nimic. Centrul SPA e la stânga, dar e în dosul unei structuri complexe de garduri și plante.

   - Te rog, lasă-mă...

   Elin îi recunoaște imediat vocea lui Cecile Caron. Will e în spatele ei.

   - Lasă-mă să trec, spune Cecile, trăgând deja o geacă pe ea.

   Tonul e calm, autoritar, dar Elin simte și notele mai subtile: teama, panica.

   - Axel, arată-mi!

   Urmându-l, Cecile se întoarce spre Elin.

   - Te rog, du-te înăuntru!

   Elin rămâne nemișcată, îl urmărește pe Axel cum pornește înapoi de-a lungul terasei. Are mișcări necontrolate, smucite, picioarele îi alunecă pe zăpada înghețatăă, compactăă.

   -  Trebuie să merg cu ei.

   - Nu, spune Will și-și pune o mână pe brațul ei. Nu știi ce e acolo.

   Ea îi aude vorbele, dar nu le procesează.

   Dacă e Laure?

   Se întoarce înăuntru, își ridică geanta și scoata haine de pe scaun. O trage pe ea și iese afară. Cecile și bărbatul dispar în jos pe niște trepte de la capătul terasei.

   Elin e chiar în urma lor. În ciuda polarului gros, vântul trece prin material, îi înțeapă pieptul, gâtul.

   Când ajunge la trepte, descoperă că-s abrupte și înghețate. Se agață de balustradă și coboară cu grijă și precizie.

   La capăt, e un gard de lemn ce separă curtea de centrul SPA.

   Axel împinge poarta și centrul SPA se înfățișează vederii. Aburii se ridică deasupra piscinelor, răsucindu-se, încolăcindu-se în aer în întâmpinarea ninsorii.

   Ea își întețește pașii, până ajunge aproape, în urma lor, și simte scândurile vibrând sub tălpi.

   Axel se grăbește, ocolește piscina mai mare, până ajunge la cea mai mică, aflată la un nivel mai jos. Se oprește.

   - Ici, spune și arată cu un braț temurător spre piscină.

   Corpul lui Axel blochează vederea apei, iar Elin trebuie să pășească într-o parte. O lumină pâlpâie deasupra, aruncând intermitent scena în întuneric.

   O rafală de vânt taie deodată aburii, destrămându-i. Piscina poate fi văzută, prelata de deasupra e pe o treime desfăcută, așa încât ninsoarea s-a depus inegal pe suprafața ei.

   Și atunci o vede: forma unui corp fără viață, întins pe fundul piscinei. Luminile de sus aruncă o lumină stinsă, evidențiindu-i părul ce plutește în apă.

   Ajunge până la umăr. Închis la culoare.

   O femeie, se gândește Elin și simte fierea în gât.

   O întrebare i se rotește obsesiv în minte: E ea? E ea?

   Elin face un pas mai aproape. Se uită din nou. E ea. O recunoaște imediat. O geacă neagră din puf. Blugi negri.

   Laure.

36

   Mușchii i se contractă, iar Elin are senzația că locul din jurul ei devine ciudat de îndepărtat, imaginea fiind clară doar pentru câteva clipe, pentru ca apoi să se tulbure din nou.

   - Trebuie s-o scoatem din apă! Să încercăm s-o resuscităm!

   Îi ia o clipă să-și recunoască vocea. E pe pilot automat de-acum. Pare calmă. Stăpână pe situație. Complet diferită de ce-i în sufletul ei.

   Dar înainte să apuce să se miște, cineva o trage de braț. Cineva se împnge cu putere, făcându-și loc printre ea și Cecile. Ridică zăpada cu picioarele, aruncând-o într-un arc de cerc neregulat.

   - Ea e, nu-i așa? întreabă cu o voce subțire, ascuțită, îngrozită.

   Isaac.

   - Dă-te... dă-te la o parte! spune cu mâna încă pe brațul ei, îmbrâncind-o. Vreau să văd dacă-i ea.

   A trecut de ea, cu o expresie sălbatică, cu obrajii împurpurați.

   Elin se aruncă înainte, încercând să-l prindă:

   - Isaac, nu...

   Dar e prea târziu. Mâna abia dacă i-a atins geaca, rămânând suspendată zadarnic în aer.
   Îndepărtându-se cu pași zgomotoși de ea, ocolește deja piscina, alunecând în zăpadă la fiecare câțiva pași. E la numai câțiva metri de apă.

   - Isaac, te rog..

   Isaac o ignoră, își scoate haina de pe el și-și aruncă, stângaci, pantofii. Plonjând în apă, frânge suprafața apei cu un pleoscăit răsunător. Apa saltă într-un val de stropi.

   Deasupra, lumina pâlpâie.

   Lumină, întuneric.

   Întuneric, lumină.

   Elin vede doar câteva frânturi: imaginea neclară a lui Isaac, mărit grotesc, distorsionat de apă în timp ce se lansează spre fundul bazinului.

   Abia mai poate respira, spaima i se încleștează ca o gheară de gât, amenințând să preia controlul.

   În câteva secunde, Isaac se mișcă spre suprafață, pe spate, ținând în brațe forma întunecată a corpului lui Laure.

   Dă  Doamne să fie bine! Te rog, fă să nu fi murit!

   Isaac ajunge la suprafața apei, are părul lipit de frunte în șuvițe negre, dezordonate. Trage aer cu lăcomie, pieptul i se umflă.

   - Să te-ajut, se aude vocea lui Will din spate.

   Elin nici n-a observat că era acolo.

   Will se lasă în genunchi la marginea apei. Se apleacă și o trage pe Laure din brațele lui Isaac, săltând-o pe platforma de lângă Elin.

   E prima oară când o vede cu fața în sus.

   Elin se crispează: o reacție viscerală a întregului trup.

   O mască de gaze neagră e prinsă pe fața lui Laure.

   Nu: nu e o mască de gaze. Nu are filtru. În loc de filtru e un tub gros, gofrat, care duce de la nas la gură.

   Ghemuit lângă corpul lui Laure, Will îi scoate masca, așezând-o pe o parte. Mișcările lui sunt precise, marcate de o urgență disperată.

   Elin se uită la fața descoperită, la apa care curge în picături mici peste pielea albă. Simte că i se taie respirația.

   Nu e ea.

   Femeia, oricine ar fi fost, are părul, silueta, hainele asemănătoare, dar nu e Laure.

   Will îi împinge capul spre spate, așezând-o în poziția pentru resuscitare, dar Elin știe fără urmă de îndoială că e prea târziu.

   Ochii verzi ai femeii sunt paralizați într-o privire înghețată, lipsită de viață, gura îi e ușor întredeschisă.

   Elin se apleacă totuși și-i verifică pulsul cu degetele lipite de gât. Nu simte nimic.

   - Will, spune ea cu blândețe, a murit.

   E sigură însă că n-a murit de mult - rigiditatea cadaverică apare de obicei între 2 și 6 ore după moarte, și la ea încă nu s-a instalat.

   Elin nu e expertă, dar știe că temperatura caldă a apei ar putea să scadă și mai mult acel interval - presupune că a murit cam de o oră, două maxim.

   Isaac nu s-a mișcat. E ud leoarcă, stă aplecat lângă trupul fără viață.

   Ea îl privește cercetător. Isaac chiar crezuse că e Laure. Nu poți să mimezi așa o reacție.

   Ceea ce înseamnă în mod evident că e sincer, nu știe unde-i Laure. Nu are nicio legătură cu dispariția ei.

   Se uită apoi la încheieturile femeii. Sunt legate strâns cu o sfoară subțire, împletită.

   A fost ținută captivă.

   Apoi altceva îi sare în ochi: o parte din degetele femeii lipsesc. Unul de la mâna stângă. Două de la dreapta. E străbătută de un fior involuntar.

   Will îi urmărește privirea, cu ochi sticloși.

   - O să-l duc pe Isaac înăuntru. Să se usuce.

   Elin dă să răspundăă, dar aude o voce.

   - E Adele, se aude vocea lui Cecile din spate, slabă, fără expresie. E o membră a personalului, menajeră.

   Uitându-se peste umăr, Elin vede că grupul din spate a crescut la 4-5 membri ai personalului. Unul dintre ei plânge, ceilalți vorbesc în șoaptă, aruncând priviri spre cadavru.

   Trebuie să facă imediat ceva. Trebuie să preia controlul.

   Asta... e probabil o scenă a crimei și deja e haos. Zăpada din jurul piscinei e ciuruită de urme de tălpi, unele pătate, altele deja acoperite cu un strat proaspăt de nea.

   Elin se întoarce spre cadavru. Zăpada se așază pe fața mefeii, pe haine, pe masca de alături. Imaginea ei o lasă, încă o dată, fără respirație. E ca și cum ar fi pe pauză, fiecare fibră din trupul ei e în stază.

   O parte din ea ar vrea să fugă, să scate de tot, dar știe - acesta e un moment-cheie. Dacă nu poate să ajute acum, într-o situație așa de disperată, când nimeni altcineva nu e calificat s-o facă, atunci probabil că n-o să fie niciodată capabilă.

   Se întoarce cu totul și se uită spre grupul din spate.

   - Pot să ajut eu. Sunt ofițer de poliție, spune ezitând.

   Grupul de oameni nu-și ridică privirile.

   Elin își îngăduie o clipă, ca să-și adune gândurile.

   Tușește și-și ridică vocea.

   - Sunt ofițer de poliție. Vă rog, faceți un pas înapoi. Aceasta ar putea fi scena unei crime. Nu vrem să distrugem vreo dovadă.

37

   - Am sunat la poliție. Sunt pe drum. Eu... începe Cecile, dar se oprește, privirea alunecându-i spre cadavru; fața i se schimonosește. Mă tot gândesc, poate ar fi trebuit să încercăm resuscitarea. Pare greșit ca nici măcar să nu...

   - Nu se putea face nimic, spune domol Elin.

   I se pare și mai evident acum, când se uită la Adele, la obrazul ei, la gâtul țeapăn, la fața albăstrie.

   Se apleacă și o privește mai atentă.
   Femeia e cam de aceeași vârstă cu Laure, poate un pic mai tânără. Geaca neagră de puf are fermoarul desfăcut, tricoul i s-a ridicat, dezvăluind un trunchi zvelt, musculos.

   Teoria ei inițială e corectă - rigiditatea cadaverică clar nu s-a instalat încă în corp, așa că nu e de multă vreme în apă.

   Părul negru îi e lipit de cap, apa de la suprafață îngheață deja în cristale transparente, tivite cu fulgi de zăpadă. O spumă albicioasă i se prelinge din gură. Se răcește, solidificându-se la colțuri.

   Elin știe ce înseamnă asta: spuma e un amestec e mucus, aer și apă ce se combină în timpul respirației. Prezența ei e de ajuns ca să indice că a fost scufundată când încă respira, deși nu dovește în mod concludent că s-a înecat.

   Se uită la ochii ei, care par încă vii, lucesc. Nu există linii care să indice expunerea la aer după moarte.

   Își aruncă o privire într-o parte, către masca de pe podea. Simte furnicături în tot corpul. Cauciucul negru e deja acoperit cu zăpadă, dar își păstrează în continuare forma grotească.

   Ce e asta?

   Elin a urât mereu măștile de orice fel: măștile de Halloween, cele chirurgicale. O îngrozește ascunzișul. Să nu știe ce pândește din spatele măștii.

   - Masca aia... spune Cecile, urmărindu-i privirea. O recunosc de la arhivă. Era folosită aici, la sanatoriu. E un dispozitiv pentru pacienții cu probleme respiratorii.

   Își duce o mână la gură, începe să-și roadă unghiile.

   Elin încuviințează.

   Ce înseamnă? E vreun jos care a luat o turnură proastă? Are o tentă sexuală?

   Se uită din nou la mâinile lui Adele. Sfoara din jurul încheieturilor sugerează c-a fost răpită, poate ținută captivă undeva o vreme.

   Destul cât să-i amputeze degetele, se gândește cu tristețe, mutându-și privirea spre cioturile mici rămase, cam de 1 centimetru.

   Dar nu există niciun indiciu despre cum a ajuns în apă și ce s-a întâmplat acolo.

   Toate semnele par să arate că s-a înecat, atunci de ce a fost momentul atât de liniștit? Dacă era vie când a ajuns în apă, de ce n-a auzti nimeni nimic? Chiar și cu mâinile legate la spate, ar fi putut să plutească, să bată apa, să câștige destul timp cât să strige după ajutor. Să facă gălăgie plescăind...

   Chiar dacă a ținut-o cineva cu capul în apă, ceea ce pare improbabil, având în vedere lipsa de urme, tot s-ar fi produs un zgomot, așa că de ce n-a auzit nimeni nimic?

   Și atunci Elin o vede: o umbră întunecată, pe fundul piscinei, la câțiva metri de locul unde fusese cadavrul lui Adele. Cu un sentiment crescând de neliniște, se ridică și îndreaptă lumina lanternei spre apă.

   Un sac de nisip.

   Elin inspiră adânc. Adele a fost trasă în jos.

   Din cauza asta n-a auzit nimeni nimic. Cineva a vrut ca ea să moară cât mai repede. Eficient.

   Orice îndoieli ar fi avut înainte s-au spulberat acum: are o revelație neașteptată, pe care o simte ca pe un nod în stomac.

   Ăsta... n-a fost un accident. A fost omorâtă.

   E vorba de o crimă.

   E copleșită de groază.

   Elin simte o durere fizică în fața acestei revelații: o viață curmată atât de violent. O mie de alte moduri ar fi fost mai rapide, mai puțin dureroase. A vrut s-o facă să sufere.

   Uitându-se din nou la chipul lui Adele, privindu-i ochii, expresia ei capătă un nou înțeles. E o expresie de frică. De spaimă cumplită.

   Era speriată, fiindcă știa ce-o să se întâmple.

   Simâise greutatea sacului de nisip trăgând-o în jos, simțise presiunea apei în jurul măștii, strecurându-se pe dedesubt și ajungându-i la ochi și la gură. Se mișcase frenetic pe fundul picinei, folosind prețioasa rămășiță de aer încercând să se elibereze. Își ținuse respirația până când n-a mai putut, inhalând involuntar apă până când, picătură cu picătură, apa a înlocuit aerul din plămâni.

   Întorcându-se, nu tocmai sigură pe picioare, Elin încearcă să-și adune gândurile.

   Cine ar face așa ceva și de ce? Ar trebui să fie un motiv destul de puternic.

   Mintea începe să i se frământe, se gândește la pașii următori. Cu cine să vorbească. Ce întrebări să pună. Dar apoi o lovește realitatea. Trebuie să-și reamintească: nu e cazul tău. Polițiștii o să fie aici în curând. Trebuie să-i lase pe ei să se ocupe de asta.

   Elin aude pe cineva în spate tușind ca să-și dreagă vocea.

   - Vă rog, spune, automat, păstrați distanța. Trebuie să păstrăm zona cât mai liveră.

   Dar pașii continuă să se apropie.

   Se întoarce, își schimbă atitudinea, e pregătită să fie mai convingătoare.

   Lucas Caron.

   Cuvintele furioase de avertisment se pierd sub privirea lui scrutătoare.

   E mai înalt decât pare în fotografii. Jacheta lui neagră, tehnică, stă strânsă pe umerii lați, dar nu e îndesat. E într-o formă bună în urma orelor petrecute afară, practicând un sport mai degrabă decât să tragă de fiare într-o sală. Încă o dată, și-l imaginează la jumătatea unui munte. Agățat de o stâncă.

   Se uită printre șuvițele părului răvășit spre cadavru și se crispează. Își freacă apoi cu mâna barba pudrată cu fulgi de zăpadă.

   Văzut de aproape, e clară înrudirea sa cu Cecile. Asemănarea fizică e înfricoșătoare.

   - Lucas Caron, spune și-i întinde mâna.

   Elin i-o strânge. Îi simte palma tăbăcită. Aspră.

   - Elin Warner, răspunde și arată n jos. Îmi pare rău, dar n-ar trebui să calci pe aici. Încerc să păstrez locul intact pentru poliție.

   Ochii cenușii ai lui Lucas o fixează.

   - Asta voiam să-ți spun. Poliția... nu mai vine, spune cu o voce joasă, apăsată. A fost o avalanșă. Drumul e blocat. Nu pot să treacă.

38

   - Avalanșa s-a produs cam la jumătate de kilometru mai în vale. Unul dintre șoferi s-a dus să inspecteze zona, a spus că zăpada adusă de avalanșă are în jur de 5 metri înălțime. O s-o curețe, dar o să dureze câteva zile.

   Lucas își pune gluga jachetei. Mișcarea îi ascunde pentru un moment fața, dar Elin a zărit deja sclipirea de spaimă din ochii lui.

..........................................