Sanatoriul, Sarah Pearse

 ................................................

6-7

      Se lasă o tăcere lungă.

   - Îmi pare rău, mi-ar plăcea să vă ajut, dar orice cerere legată de informații din dosare trebuie să urmeze un parcurs oficial. După cum știți probabil, contractul de confidențialitate ne împiedică să dezvăluim informații.

   Se așteptase la asta.

   - Înțeleg, dar ați putea să-mi sugerați ce-ar putea să conțină dosarele?

   - Așteptați o clipă, vă rog.

   Elin aude un foșnet de hârtie și un murmur de voci în fundal.

   - Da, spune femeia, în cele din urmă. Nu-i nicio problemă să vă spun asta. Avem pentru fiecare pacient rapoarte cu privire la toate detaliile, de la primele semne de patologie și diagnosticul inițial până la tratamentul primit înainte de admiterea în clinică. Odată ajunși în clinica noastră, începem să facem propriile noastre înregistrări la dosar... cu medicația, tratamentele, reacțiile pacienților.

   Elin expiră zgomotos.

   - Fișierele pe care le-am găsit, având în vedere că datează din 1920, există pe hârtie, sau în format digital?

   - Și, și. Am făcut copii electronice tuturor documentelor care erau pe suport de hârtie.

   Elin se hotărăște să-și încerce norocul.

   - Ați putea verifica dacă aveți cu siguranță ce am eu aici? Am ceea ce cred că e numărul unui pacient, continuă cu o voce neutră. Nu am nevoie de informațiile despre conținutul dosarului, doar de confirmarea că există la clinică și că sunt autentice.

   - În regulă, spune femeia după un moment de ezitare. Puteți să-mi dați vă rog numărul?

   Deschizând din nou fișierul pe ecran, Elin i-l dictează:

   - LL87534.

   - Mulțumesc. Vă rog să așteptați o clipă. O să văd dacă-l găsesc.

   Elin aude zgomotul slab al bătăii de taste.

   Apoi o aude pe femeie cum trage aer adânc în piept, iute.

   Elin încremenește.

   A găsit ceva.

   Mai trec câteva momente până când femeia vorbește din nou.

   - Există un dosar cu acest număr, dar, îmi pare rău, a fost... înlăturat.

64

   - Dosarul a dispărut? întreabă Elin fără să-și poată controla uimirea din voce.

   - Da, dar sunt sigură că e vorba de o greșeală, atâta tot, spune femeia și-și drege vocea. Îmi pare rău că nu vă pot fi de mai mult ajutor.

   Apoi se aude un clic.

   A închis, dar Elin a reușit să-și surprindă tonul alarmat. Asta.... nu-i o coincidență.

   Oricine ar fi fost înregistrat în dosar e în mod evident îndeajuns de semnificativ pentru ca o persoană să facă efortul de a se asigura că informația nu ajunge pe mâinile nepotrivite.

   Dar despre ce e vorba? Și cum a ajuns Laure la dosare în primul rând.

   Elin își sprijină tâmpla cu degetele. Oricum ar întoarce lucrurile, totul se reduce la faptul că e în urmă și caută răspunsuri la întrebări despre care nici nu-i sigură că sunt cele care trebuie puse.

   Și știe că nu-i prea grozav că face singură lucrurile astea, că n-are pe nimeni cu care să schimbe idei. Poate să vorbească cu Berndt, dar nu-i același lucru.

   Cu echipa ei are o relație vitală, care s-a dovedit de atâtea ori a fi cheia descifrării unui caz.

   Întinde mâna spre telefon și găsește e-mailul trimis de Berndt, conținând listele cu apelurile lui Laure.

   O deschide pe prima. Laure a sunat mai mult sau mai puțin la aceleași numere în mod regulat: la Isaac, la mama ei, la sora ei, o verioșoară și la alți câțiva care au fost identificați ca fiind prieteni. Nu există apeluri neobișnuite înainte de disparația ei.

   Elin deschide următorul fișier, cu apelurile efectuate de pe al doilea telefon al lui Laure, dar renunță imediat, frustrată. Tiparul e interesant - o mulțime de apeluri către același număr în ultimele câteva săptămâni, inclusiv unul care e posibil să fi fost cel la care a fost martoră Elin în ziua în care a ajuns la hotel, dar e aproape inutil. Dacă nu poate să afle numele interlocutorului, nu-i folosește la nimic.

   Își trage carnetul spre ea și trece prin declarațiile scurte luate de la angajați și de la oaspeți după moartea lui Adele.

   I-a scăpat ceva esențial? Vreo altă legătură între cineva cu care au vorbit și Laure, și Adele?

   Dar, uitându-se prin însemnări, e uimită, încă o dată, de cât de cinstite sunt declarațiile. Toate alibiurile sunt în regulă, nu s-a observat nimic suspect sau măcar demn de menționat în perioada premergătoare omorârii lui Adele.

   Singurul lucru pe care poate să-l facă mai departe e să noteze ce a dedus până acum. Trebuie să noteze, ca să-și limpezească gândurile. Începe cu crimele:

   - Două victime femei, amândouă angajate ale hotelului, de vârste apropiate.

   Notează tot ce a aflat despre Laure și Adele și începe cu Adele:

   - Nicio problemă cu prietenii, familia, fostul. Niciun partener în prezent. (NICIUN MOTIV EVIDENT)

   - Nicio problemă la muncă, în afară de prietenia ruptă cu Laure (Axel a auzit cearta dintre ele, Felisa confirmă că existau niște probleme)

   Se gândește apoi la tot ce știe despre Laure. O listă mai lungă:

   - Cearta de la telefon pe care a auzit-o în prima seară (posibil către un telefon de unică folosință, cu cartelă preplătită)

   - Cel de-al doilea telefon al lui Laure - cui aparținea telefonul de unică folosință către care suna Laure?

   - Relația dintre Laure și Lucas. Mai specific: scrisorile pe care ea i le-a trimis și fotografiile cu el pe care le avea. Relația fusese reluată recent?

   - E-mailurile către jurnalistă referitoare la presupua corupție/mită

   - Cearta dintre Laure și Adele

   Apoi trece la crime:

   - Ambele victime probabil sedate înainte să fie omorâte

   - Metode diferite de operare (înec și rană de cuțit în gât), dar cadavrele au aceeași semnătură

   Își pune creionul în gură. Se gândește uitându-se la ce-a scris. Ochii i se tot întorc către un cuvânt: semnătură.

   Trebuie să se gândească la asta, să analizeze detaliul. Nu toate crimele au o semnătură, dar dacă au, ea ascunde și semnificația din spatele crimei, e marca personală a ucigașului.

   Nu e esențială - nu e ceva cu adevărat necesar înfăptuirii crimei - așa că singurul scop e să împlinească nevoile emoționale sau psihologice ale criminalului.

   Elementul-cheie al unei semnături e întotdeauna același, un tipar, pentru că vine din fantezii sau dorințe care au evoluat ani la rând înainte de omorârea primei victime.

   Ce poate prin urmare să-i spună semnătura din cazul ăsta?

   Selectează 4 elemente- cheie și le notează:

   - Casetă de siclă de expunere

   - Amputarea degetelor (și plasarea lor în casetă)

   - Brățările cu numere.

   - Masca prinsă pe capul victimei. (Și ucigașul poartă una) Masca pare să fie una dintre cele folosite în sanatoriu pentru tratamentul TBC-ului.

   Elin se uită la ce a notat, mintea i se învârte în jurul notițelor și un gând îi tot vine, stăruitor.

   Un șoc: dacă s-a concentrat în tot timpul ăsta pe detaliile nepotrivite?

   Dacă a fost atât de concentrată pe relațiile personale, pe dinamica dintre oamenii de aici, încât i-a scăpat ceva esențial?

   Elementul medical!

   Punând dosarele în context cu semnătura - masca, amputările, caseta de sticlă - devine dintr-odată evident.

   Adrenalina îi pompează prin întregul corp. Îi vine să-și dea o palmă. Asta e, nu-i așa? Asta-i partea care lipsea.

   Nu-i vorba deloc despre hotel. Are legătură cu trecutul, cu ce-a fost hotelul cândva.

   Are legătură cu sanatoriul.

65

   Încă uitându-se la pagina de carnet, Elin nu observă când se deschide ușa și nici pe Will venind în spatele ei.

   Îi pune o mână pe umăr și-l strânge ușor.

   - Hei. N-ai primit mesajul meu?

   - Ți-am răspuns, nu?

   - Nu și la acela. Ți-am trimis unul legat de vreme.

   - Iartă-mă, eram cu gândurile în altă parte, spune și se înclină spre el ca să-l sărute. Ce se întâmplă?

   - M-am uitat la o emisiune locală de știri împreună cu o parte din membrii personalului. Ninsoarea... o să fie tot mai abundendă în următoarele câteva ore. Riscul de avalanșă e uriaș.

   Elin se uită afară. Ninsoarea cade nemilos. E mai mult decât un viscol - e un asalt. Nămeții din jurul geamurilor par să se înalțe tot mai mult cu fiecare clipă. Imaginea o copleșește și simte un nod în stomac.

   - Ar putea să se mai producă încă o avalanșă, cum s-a întâmplat zilele trecute?

   - Au anunțat că e posibil, îi răspunde Will neliniștit. O cantitate de zăpadă atât de mare într-un interval de timp atât de scurt.. spune sprijinindu-se de birou. Cum a fost cu Isaac?

   - Destul de rău. M-a învinovățit pe mine, pe urmă pe el însuși...

   Se uită dinnou spre carnet. Cuvintele notate pe pagină se tulbură iar. Își freacă ochii. Sunt dureroși, nisipoși.

   - Ai vrea te rog să te duc la el? Să vezi ce face? Ar putea să-i facă bine să fie și altcineva cu el.

   Will o privește atent:

   - Dar tu? Ai mâncat, ai băut ceva de când te-ai întors în cameră?

   - Nu, răspunde ea, dând din picior din spatele biroului. Aveam de gând, după ce vorbeam cu Isaac, dar pe urmă m-am luat cu astea. N-am avut timp.

   Will oftează, își trece mâna prin păr.

   - Uite ce-i, știu că ești pornită să lucrezi la asta, dar trebuie să ai grijă de tine. Ce s-a întâmplat acolo...

   Elin îi întâlnește privirea îngrijorată, dă repede din cap, aprobator.

   - Vrei niște ceai?

   - Nu, mulțumesc.

   - Cafea? insistă ridicându-și o sprânceană.

   I se citește hotărârea în ochi. Așa e el - încăpățânat. Fără nicio înclinație să facă compromisuri. Din această cauză toate clădirile pe care le proiectează sunt admirate și câștigă premii. E capabil să stea ore în șir și să se joace cu orice detaliu de design ca să-i iasă cum trebuie.

   - OK, mulțumesc, spune ea și se forțează să-i zâmbească.

   Will merge spre espressor, așază o ceașcă sub gura de scurgere.

   - Și acum ce făceai?

   - Mă uitam pe stickul de memorul pe care l-am găsit în buzunarul lui Laure.

   Apasă butonul de pornire al espressorului și își ridică vocea ca să acopere sunetul apei care fierbe.

   - Și?

   - Sunt câteva dosare acolo de la o clinică psihiatrică din Germania, din anii 1920.

   - Și ce conțin?

   Apa a fiert. Vine și cafeaua: un huruit surd în timp ce-i împinsă prin mașinărie.

   - Asta-i partea interesantă, spune ea, urmărind curgerea sacadată a cafelei în ceașcă. Toate informațiile sunt cenzurate. Nume, istoric medical, tratamente. Totul.

   Will se încruntă, îi așază ceașca de cafea în față.

   - De ce-ar avea Laure așa ceva?

   - Nu știu. Am sunat la clinică, am încercat să aflu ce-ar putea să conțină. Și aici devine interesant. Fișierele au fost șterse. Femeia cu care am vorbit a închis destul de repede. Părea răvășită.

   Will o privește în ochi.

   - N-a fost deci o coincidență?

   - Nu cred, răspunde Elin și ia o gură de cafea.

   Are dreptate - avea nevoie de ceva: lichidul fierbinte, amar îi risipește ceața din minte.

   - I-ai spus lui Berndt despre fișiere?

   - Nu i-am spus nici măcar de stickul de memorie. Am vrut, dar...

   Se oprește, dându-și seama că e o scuză firavă. De fapt, nu voie să-i spună. Voia să-l examineze singură - să conducă ea, să acționeze.

   - Nu știu dacă mai pot acum. Dacă află că am sunat la clinică fără să-l întreb...

   - Crezi că te-ar opri să investighezi? întreabă Will, încruntându-se.

   - E posibil. Totul trebuie făcut urmând protocolul potrivit. M-au delegat să fac numai lucrurile de bază ale investigației, spune și ezită. Sinceră să fiu, nu cred că pot să cer aprobarea lor pentru orice acțiune. N-avem timp.

   - Și nu există niciun alt mod de a afla ce conțin dosarele?

   - Nu, dar am găsit ceva important, spune Elin și, ridicându-și un deget spre dosarul de pe ecran, arată spre numărul pacientului. Dosarul include un număr, unul dintre puținele lucruri necenzurate.

   - Codul unui pacient?

   - Da. Se potrivește cu numărul de pe una dintre brățările din caseta de sticlă găsită lângă Adele.

   - Așadar există o legătură, începe Will, ridicându-și o sprânceană, între dosarele astea și crime?

   - Da, răspunde Elin, incapabilă să-și stăpânească entuziasmul din voce. Cred că ne spun ceva. Că leagă toate celelalte lucruri.

   - Dar dacă nu știi ce conți...

   - Nu contează. Ce-i important e că știm că sunt legate de crime și că știm ce sunt.

   - M-ai pierdut, spune el încruntându-se.

   - Faptul că-s niște dosare medicale trebuie să fie important. Până acum, m-am gândit numai la hotel, la relația dintre oamenii de aici, ca motive potențiale pentru crime, dar cred că m-am înșelat. Nu cred că-i deloc legat de hotel. Cred că-i vorba despre ce a fost odinioară.

   - Sanatoriul? întreabă Will și-și trage un scaun; Elin îi captase atenția.

    - Da. Gândește-te la felul cum a fost aranjată scena crimelor, la recuzită. Masca și casetele de sticlă, brățările... e ca și cum ucigașul încearcă să ne atragă atenția spre ceva, adaugă îndreptându-și degetul spre ecran. E vorba de trecutul hotelului, nu-i așa? De trecutul lui clinic, de sanatoriu. Dosarele astea medicale, când sunt datate, au legătură cu el.

   - Are sens, spune Will prudent, dar ce poți să faci în continuare pornind de la asta?

   - Trebuie să verific alibiurile tuturor. Să văd dacă există neconcordanțe. Nu pot să verific și camerele video, cât timp sistemul de supraveghere a căzut.

   - Și dacă se susțin alibiurile? Tot n-ai altă pistă concretă.

   Elin își duce ceașca de cafea la gură, soarbe din ea prelung.

   - M-am gândit la asta. Laure trebuie să fi luat dosarele astea de undeva, nu-i așa?

   - De undeva de aici?

   - Din arhivă. E singurul loc din hotel care nu a fost modernizat. Dacă povestea asta e despre trecutul hotelului, cred că trebuie să arunc o privire acolo.

66

   Cecile se află deja lângă ușa arhivei când ajunge Elin. Are o expresie încordată, umbrele negre de sub ochii ei sunt acum mai intense, ca niște vânătăi.

   E încă îmbrăcată în uniformă, dar efectul e probabil contrar celui pe care și-l dorise. În loc să dea impresia că hotelul funcționează normal, pedanteria ei nonșalantă pare cumva ironică, ecusonul cu numele care stă înclinat fiind tușa finală, macabră.

   - Ești sigură că e în regulă?

   - Dacă tu crezi că ajută, spune Cecile, încuviințând cu o mișcare scurtă a capului.

   - Nu cred că avem vreo altă opțiune. E singura noastră pistă.

   Tocmai a vorbit cu toată lumea despre ce-au făcut cu o seară înainte și în această dimineață. Au alibiuri solide sau pe care nu le poate verifica pe moment. Dacă oamenii declară că erau singuri în camera lor, n-are cum să demonstreze că spun sau nu adevărul.

   O deranjează faptul că are mâinile legate în privința asta, dar fără o echipă, fără înregistrările video, fără obișnuitele verificări încrucișate, nu poate să facă nimic mai mult. Și-a atins limita.

   - Bine.

   Vocea lui Cecile e seacă, sobră, dar Elin poate să-i simtă încordarea. Apropie cartela de cititor, ușa se deschide cu un clic și Elin o urmează înăuntru.

   Miroase la fel cum își amintește că mirosea și înainte: acel iz stătut, de hârtie veche și praf gros. Din nou, neorânduiala o copleșește: grămezi de cutii peste alte cutii. Sticle, borcane înnegrite. Un aparat vechi de citit microfilme. Fișete pline de hârtii.

   Dar, în ciuda haosului, simte că totuși ceva e ușor diferit în cameră.

   - E vreo problemă? o întreabă Cecile, privind-o.

   - Nu știu. Crezi că a fost cineva aici recent?

   - Mă îndoiesc. Camera asta nu-i niciodată folosită cu adevărat.

   - Laure mi-a spus că vă gândeați la început să faceți din ea una dintre atracțiile hotelului. O arhivă.

   - Da. Laure demarase discuțiile cu un arhivist înainte să fie retras proiectul.

   - De ce-a fost retras?

   Urmează un moment de tăcere, ca și cum Cecile s-ar fi gândit cum să răspundă.

   - Lucas nu se putea hotărî dacă ar avea succes, răspunde ea în cele din urmă. Până la urmă, a stabilit că nu, că oaspeții n-ar vrea să vadă detalii explicite a ce s-a întâmplat aici.

   - Ce vrei să spui prin explicite?

   - O parte dintre tratamentele pentru tuberculoză erau cel puțin simpliste. Oamenii credeau că pacienții veneau aici doar pentru cura de aer curat, că stau pe terase și se bucură de soare, dar asta era numai o parte din ce se întâmpla aici.

   - Dar Laure spunea că tratamentul era în principal bazat pe mediul înconjurător.

   - Nu în întregime, spune Cecile cu un zâmbet forțat. Unul dintre tratamentele era pneumotoraxul artificial - colabarea plămânului. Asta se făcea prin introducerea aerului în cavitatea pleurală, ori prin colabarea sa permanentă, îndepărtând o parte din cutia toracică. Unele metode erau chiar și mai primitive. În una dintre ele, foloseau de pildă un ciocan de lemn pentru a colaba țesutul plămânului.

   - Nu știam.

   Elin nu se poate abține să nu-și închipuie - o imagine vie, zguduitoare.

   - Multă lume nu știe, răspunde Cecile cu o voce egală. Tratamentul nu avea mereu succes. În ciuda tratamentelor, o mulțime de pacienți au murit aici de-a lungul anilor... Cred că Lucas s-a gândit că ăsta va fi un lucru nedigerabil pentru o parte dintre oaspeți.

   - Și tu ești de acord?

   Vocea ei e tăioasă. E înveninată: se simte nu în ceea ce spune, ci în felul în care o spune. Totul e despre Lucas. Despre cum controlează el totul.

   - Da. Cred că avea dreptate. Poate că oaspeților le-ar plăcea ideea de a sta într-un sanatoriu vechi, să-și facă aici poze pe care să le posteze pe rețelele de socializare, dar să afle amănunte despre ce s-a întâmplat? contnuă Cecile ridicând din umeri. Nu sunt așa de sigură.

   - Prin urmare, Lucas e cel care a respins proiectul până la urmă.

   - Da, răspunde cu o expresie impenetrabilă.

   - Ce spune el e mereu literă de lege? spune Elin fără să se gândească.

   Cuvinte nepotrivite, fiindcă bineînțeles el are drept de veto. E proprietatea lui. Deciziile importante îi aparțin mereu.

   Cecile îi aruncă o privire tăioasă, cu ochii mijiți.

   - Cum adică.

   Elin se mustră în gând și decide că trebuie pur și simplu s-o întrebe direct. Nu are timp să se joace.

   - V-am auzit pe hol când coboram din apartamentul de lux de la etaj. Încercai să-l convingi pe Lucas să-i spună cuiva despre un lucru anume.

   Ezită, neliniștea năvălindu-i în piept în timp ce se întreabă dacă nu a mers prea departe.

   - Nu părea prea încântat de asta.

   Cecile rămâne tăcută. Trec câteva momente, apoi spune:

   - E vorba despre corpul găsit pe munte. Corpul lui Daniel.

67

   - Prietenul lui Lucas lucrează la CUMLL, Centrul Universitar pentru Medicină Legală din Lausanne. Rămășițele pământești ale lui Daniel au ajuns acolo. Ce-a spus el... se pare că ar exista similarități cu celelalte crime.

   - În felul în care a fost omorât?

   Cecile încuviințează, lovind cu piciorul în mochetă. Mici nori de praf se ridică în aer.

   În timp ce se împrăștie, Elin își coboară privirea și simte un zvâc. Iată-l din nou: conturul unui gând, încă neclar, care dispare însă înainte să-l poată înțelege.

   - Daniel a fost... dezmembrat, spune Cecile, și trăsăturile i se încordează. Mai rău decât Adele și Laure, dar într-o manieră similară. Cadavrul a fost conservat parțial în zăpadă, dar se pare că nu a murit recent.

   Elin nu răspunde, adâncită în gânduri. E o șansă mare să fie legat de ceea ce li s-a întâmplat lui Adele și lui Laure, totuși o roade un lucru: crima asta a fost comisă cu ani în urmă, cam când a dispărut Daniel, atunci de ce așa o întârziere, dacă sunt legate?

   - De ce n-a vrut Lucas să-mi spui? întreabă Elin, uitându-se în ochii lui Cecile.

   - Răspunsul oficial ar fi că informația n-a fost făcută publică încă, dar o să fiu sinceră, nu mi se pare că gândește limpede. Încearcă să țină asta sub control, dar e imposibil, spune cu o voce încărcată de frustrare. Situația a luat proporții prea mari.

   - S-o țină sub control? repetă Elin neîncrezătoare.

   - Da. Ce s-a întâmplat aici ar putea să fie un dezastru pentru el, nu doar profesional, ci și personal. Locul ăsta... înseamnă mai mult pentru el decât o preocupare legată de muncă. De când era mic visa să construiască hotelul ăsta. Boala lui, faptul că a tot stat prin spitale... i-au dat imboldul ăsta.

   - Problemele lui cu inima?

   - Cum am mai spus, au fost câteva operații, complicații, perioade lungi de recuperare. N-a avut o copilărie obișnuită. Când s-a întors la școală, a trecut prin momente dificile.

   - Bullying?

   - Da, nu arăta prea bine, știi? spune ea cu un ton amar. Era plăpând, subțirel. Jumătate dintre copii îl tachinau, și cealaltă îl compătimeau.

   - Și asta l-a marcat?

   - Da. Locul ăsta... n-a spus-o niciodată, dar cred că-i vorba despre exorcizarea acelor fantome. A fost un proiect imposibil. Un loc despre care toți spuneau că nu poate fi reînviat, adaugă Cecile, ridicând din umeri. La fel ca el. Nimeni nu credea că o să ajungă ceea ce este în prezent.

   - Un lucru pe care voia să-l dovedească, răspunde Elin, încuviințând. La fel e și cu Isaac. Mereu a avut nevoia să fie cel mai bun. Primul, spune încruntându-se. Probabil vine tot dintr-o nesiguranță.

   - Nu cred că e un lucru care-i caracterizează doar pe ei. Dorința de a dovedi ceva. De a fi cineva, spune Cecile și un zâmbet îi apare pe buze. Știi, am citit undeva că majoritatea bărbațulor vor să construiască un monument propriu. Fostul meu voia asta. Când și-a cunoscut noua soție, s-a mutat în Australia și și-a  construit casa în mijlocul pustietății, adaugă și se întoarce făcând un gest larg în jurul ei. Asta e, nu? Monumentul lui Lucas. Un monument uriaș, frumos, de sticlă, care să-i sfideze pe toți cei care spuneau că nu e în stare.

   Elin nu răspunde, uimită de forța emoției ei, de aerul ei protector. Întoarce cu totul scena la care a asistat în casa scării. Acum îl vede pe Lucas într-o lumină diferită. Una mai favorabilă.

   Totuși, ceva o sâcâie la felul în care vorbește Cecile despre el. Are aceeași atitudine pe care o observă și la ea când analizează ce simte pentru Isaac: în timp ce-i protejează, îi și scuză, găsind justificări pentru comportamentul lor de tot rahatul în situații în care poate că n-ar trebui.

   - Cred că din cauza asta a fost reținut, spune Cecile și se uită prin încăpere. Ideea că locul ăsta ar putea să nu fie un succes... nu cred că vrea nici măcar să se gândească la asta.

   Elin se gândește la ce-a spus ea și, deși raționamentul are sens, pare în continuare neconvingător. Char dacă vrea să protejeze hotelul, cu siguranță primul instinct ar fi să împărtășească tot ce știe, nu-i așa?

   Trebuie să fie ceva mai mult de-atât.

   - Dar când am vorbim mai devreme, ai spus că el și Daniel erau apropiați...

   - Da, spune și-și drege vocea. Din cauza asta ar trebui probabil să vorbești cu el despre asta.

   - În regulă.

   Elin observă cum a încheiat Cecile conversația. Până acum fusese deschisă, sinceră.

   - Dar încă erau prieteni buni, nu?

   O ezitare. Cecile se înorșește:

   - Nu, spune în cele din urmă. Nu i-aș descrie ca fiind prieteni buni. Relația dintre ei în ultimii câțiva ani era mai mult profesională decât altfel. Firma lui Daniel lucrase la câteva dintre hotelurile lui Lucas.

   - Dar ai spus că erau apropiați?

   - În copilărie, da, dar când Lucas s-a îmbolnăvit... totul s-a schimbat. Daniel s-a apropiat de tatăl meu. Era un schior talentat și părinții mei obișnuiau să-l urmărească la concursuri. Cred că Lucas simțea că-l comparau cu el. Că era un standard pe care trebuia să-l aibă mereu în perspectivă. Ceva de felul ăsta. Pe măsură ce-au crescut, s-au îndepărtat.

   - Dar relația trebuie să fi fost destul de solidă, ca să-și dorească să lucreze împreună, nu?

   - Da, dar ca să fiu sinceră, cred că amândoi regretau decizia de a colabora.

   - Cum adică?

   - Au fost unele certuri în ultimele luni de dinaintea dispariției lui Daniel. Presiunea era imensă pentru amândoi - protestele împotriva construcției, reclamațiile, spune Cecile, părând dintr-odată trasă la față. Cu câteva zile înainte să dispară, s-a certat cu Lucas.

   - Din ce cauză?

   - Nu știu. Nu mi-a spus niciodată mai multe despre asta.

   Elin se gândește la ce-a spus Cecile. În ciuda poveștii din spate, a compasiunii pentru copilăria lui Lucas, ar fi stupid să ignore faptul că a avut un motiv posibil, oricât de fragil, nu doar pentru a o omorî pe Laure, dar și pentru a-l ucide pe Daniel.

   - Ce anume spuneai că vrei să cauți aici? schimbă Cecile subiectul. Eu...

   Se aud niște ciocănituri puternice în ușă, urmate apoi de altele.

   Cecile deschide ușa. O femeie de 30 și ceva de ani stă de cealaltă parte. E îmbrăcată în uniforma hotelului, are părul blond prins într-un coc la spate, șuvițe căzându-i dezordonat peste față. Răsuflă greu.

   - Scuze, spune cu un accent puternic franțuzesc. Nu vreau să vă deranjez dar...

   Buza îi tremură.

   - E în regulă, Sara.

   Pășind în față, Cecile îi atinge cu blândețe brațul.

   Elin se uită la ele și o senzație îngrozitoare de neliniște îi roade stomacul.

   - Doar că, doar... începe să spună, cu obrajii împurpurați. Margot... n-o găsesc nicăieri.

   Orice pretenție de profesionalism se destramă dintr-odată. Începe să plângă, cu un suspin care-i face pieptul să salte.

   - Cred că a dispărut. N-am mai văzut-o de aseară.

68

   - A dispărut? repetă Cecile, uitându-se spre Elin.

   Sara încuviințează încordată, încă plângând.

   - Am căutat-o peste tot. N-o găsesc, spune frământându-și mâinile. După ce s-a întâmplat...

   Răsuflând adânc, Cecile face un pas în față, afară, în coridor, cu mișcări sacadate. Elin își dă seama că încearcă să rămână calmă.

   - Sara, știu că-i greu, dar, te rog, spune ce știi.

   - O să încerc, răspunde Sara, respirând neregulat, încercând să-și stăpânească suspinele. Eu și Margot dormim în aceeași cameră. Când m-am trezit de dimineață, era plecată. M-am gândit imediat că e ceva în neregulă, dar mi-am spus că-i o prostie, că-mi imaginez lucruri, că doar s-a trezit mai devreme, spune Sara și se oprește, încercând să tragă aer în piept printre sughițuri. Nu-s sigură, dar partea ei de cameră... arată de parcă s-ar fi luptat cu cineva.

   - I-ai întrebat și pe alții dacă au văzut-o?

   - Da, asta am făcut dimineață. Nimeni n-a văzut-o. Am rămas doar câțiva angajați. Dacă ar fi fost în locurile obișnuite, ar fi fost văzută.

   - Și telefonul ei? întreabă Cecile.

   - Lipsește și nu răspunde când o sun.

   - Dar sunt angajați pe holurile spre camere, spune Cecile nesigură, ezitând. Nimeni nu poate să intre și să iasă fără să fie văzut.

   - Știu, spune Sara și ochii i se întunecă. Dar a dispărut. Știu sigur, adaugă cu o voce acum ascuțită, panicată. Am căutat-o peste tot.

   Elin stă nemișcată, atentă la ce spune.

   E încă o victimă, e clar.

   Nu-i place. La un timp atât de scurt după Laure... pare că lucrurile au luat-o razna... că au scăpat de sub control.

   Teama i se încolăcește în stomac, se uită la Sara:

   - Trebuie să aruncăm o privire în camera ta. Imediat.

   Dormitorul Sarei e la doar 3 camere distanță de al ei. E identic, dar cu paturi separate.

   - Ăsta e al ei, spune Sara, arătând spre patul dinspre ușă.

   Elin se uită unde i-a arătat, apoi o privește pe Cecile în ochi.

   Sara are dreptate - se vede clar că a fost o luptă. Cearșafurile ivorii, încâlcite într-un nod, au fost smulse de pe pat. Pe podea se află un pahar de sticlă fără picior răsturnat, restul de apă care s-a vărsat s-a adunat într-o băltoacă alături,și o carte - din coleția Livre de Poche - având cotorul rupt.

   De parcă ar fi fost târâtă din pat.

   - E vina mea, spune Sara și, ducându-și mâna la gură, trage de pielea uscată din colțul buzelor. Am probleme cu somnul. Iau pastile, stau cu ochelari de somn și dopuri în urechi. Oricine altcineva ar fi auzit...

   - Nu-i vina ta, îi spune Elin, încă examinând camera, găsind și mai multe lucruri lângă patul lui Margot: un semn de carte îndoit, la aproape jumătate de metru de cearșaf, o geantă de pus pe umăr, lăsată pe o parte.

   - Nu știm ce s-a întâmplat încă.

   Sara își freacă ochii umflați.

   - Dar nu-i adevărat, nu-i așa? întreabă cu o voce spartă, acuzatoare. Cine a omorât-o pe Adele a răpit-o și pe Margot, nu?

   - Cum am spus, nu putem să presupunem nimic, insistă Elin, păstrându-și tonul neutru.

   Dar chiar și ei i se pare neconvingător ce spune. Găunos. Scena din fața ei arată destul de clar ce s-a întâmplat.

   Ucigașul ori a luat-o pe Margot în timpul nopții, înainte s-o răpească pe Laure, ori imediat după. Oricum ar fi fost, situația n-arăta deloc grozav.

   Sara se întoarce, umerii ridicându-se și coborând într-o mișcare ritmică.

   - Sara, știu că-i greu, dar aș vrea să recapitulăm ce-ai făcut ieri, înainte să te bagi în pat.

   Sara trage aer adânc în piept, se adună și spune:

   - Am luat cine cu toți ceilalți în sala de mese. Am stat o vreme, am vorbit, adaugă zâmbind slab. E tot ce facem acum. Vorbim. Bem. Nimeni nu vrea să meargă la culcare.

   - Și apoi? o încurajează Elin.

   - Am venit sus, în cameră. M-am uitat la ceva pe Netflix. Margot citea.

   Vorbele i se revarsă rapid, în continuare puternic accentuate. Elin trebuie să facă un efort s-o înțeleagă.

   - Am stins lumina pe la 11 și jumătate.

   - Și asta ai găsit când te-ai trezit?

   Sara încuviințează.

   - N-am atins nimic. M-am îmbrăcat, am coborât și am început s-o caut.

   - Și când a fost asta?

   - Pe la 10. Am dormit mai mult în dimineața asta.

   Elin cântărește lucrurile în minte. La 10! Asta înseamnă că e posibil ca Margot să fi fost răpită după incidentul cu Laure din apartamentul de lux. O posibilitate slabă, având în vedee că majoritatea celor din hotel s-ar fi trezit și ar fi ieșit din camere la ora aceea, dar nu e imposibil.

   Varianta mai probabil e că a fost răpită în timpul nopții. Totuși, ceva nu se leagă: un angajat a stat de pază toată noaptea lângă ușile camerelor.

   Cum a trecut de el?

   Elin deschide ușa și înaintează pe coridor spre el. E tânăr, cu o față rotundă, cu urme vagi de cicatrice pe nas, pe obraji.

   - E totul în regulă? întreabă, dar aerul neștiutor asociat întrebării e contrazis de privirea neliniștită orientată spre camera Sarei.

   Știe ce se întâmplă. Și e speriat.

   - Ai fost aici noaptea trecută?

   - Cea mai mare parte, răspunde și-și umezește buzele cu limba. Am venit imediat după 11. N-a trecut nimeni pe coridor cât am stat eu aici. Chestia aia e ca un combustibil pentru rachete, adaugă arătând spre termosul argintiu de lângă el.

   - Ești sigur? N-ai auzit nimic?

   - Nimic. Au fost doar oaspeți și angajați care s-au întors în camerele lor.

   Elin își apasă degetul arătător în palmă.

   Gândește-te, Elin, gândește. Cum putea să intre agresorul în cameră fără să fie văzut?

   Elin îi mulțumește și se întoarce în camera Sarei, o cercetează din nou.

   Îi scapă ceva?

   Privirea i se oprește asupra ușilor franțuzești.

   Elin merge încet spre ele. Se oprește foarte aproape și se apleacă. Își înclină capul într-o parte și se uită la podea.

   Pulsul i se întețește. Poate să vadă urma ștearsă, ușor murdară, a unei tălpi, acolo unde apa de sub un călcâi s-a uscat lăsând un contur.

   Se ridică, se uită la ușă. Sunt mici semne în lemn - a fost foțată. Elin simte un val de frustrare. Măsurile de precauție luate ca să-i țină pe oameni în siguranță i-au ușurat ucigașului acțiunile. Mutându-i pe toți cei rămași la etajele inferioare, s-a putut cățăra fără probleme. Și i-a fost mai ușor să iasă.

   - Ai făsit ceva? o întreabă Cecile din partea cealaltă a camerei.

   Elin dă din cap cu hotărâre:

   - Cred că a intrat pe ușile astea.

   Le deschide, și aerul înghețat năvălește în cameră. Odată cu el, intră șuieratul ascuțit al vântului și un val rece de ninsoare.

   Tot ce poate vedea e inundat de alb. Copacii din depărtare sunt albiți de zăpadă.

   Când cercetează terasa, Elin vede imediat că zăpada fusese răvășită - pe stratul ei compact sunt denivelări. Deși s-a așternut ninsoare proaspătă deasupra și a umplut denivelările, încă pot fi văzute urmele de tasare.

   E greu de spus ce vede - nu sunt urme de tălpi. E ceva mai mare, mai întins.

   Analizează conturul și încearcă să reconstituie forma.

   A fost ceva mare și greu: un corp.

   Margot a fost târâtă.

   Elin se gândește mai departe: dacă a fost târâtă în afara camerei, asta implică și că ea a fost sedată.

   E străfulgerată de o înțelegere subită: n-au mult timp la dispoziție.

   Dacă vor s-o găsească, trebuie să se miște repede. Din ce știe de la ultimele două crime despre evoluția lucrurilor, ucigașul va acționa probabil rapid. Fără milă.

   Trage aer adânc în piept, se întoarce spre Cecile și spre Sara. Înainte să apuce să vorbească, Sara dă din cap cu o voce gâtuită:

   - Crezi că a luat-o, nu-i așa? întreabă și-și îngroapă fața în palme. Persoana care...

   Suspinele îi scutură pieptul și umerii.

   Cecile își pune un braț în jurul ei.

   - Uite ce-i, hai să mergem în salon și să stăm puțin. Ești în stare de șoc.

   Se uită spre Elin și o întreabă din priviri: „E în regulă?”

   Elin s-a întors deja spre zăpada de afară și spre urmele neobișnuite.

   Dacă a mers pe aici, urmele trebuie să continue.

   Dar gândul - evident, prea evident - o sâcâie.

   Sigur ucigașul n-ar fi atât de prost, încât să lase o urmă? O cale de a fi găsit?

   Doar dacă n-a avut de ales.

   Poate a fost nevoit să improvizeze, cum a făcut în apartamentul de lux. E posibil să fi plănuit s-o scoată pe Margot pe coridor, dar ceva n-a mers bine.

   Cealaltă explicație și cea mai probabilă e că ucigașul devine neglijent. Oricum ar fi, e o pistă. Ceva ce îi duce la Margot.

69

   Îi ia mai mult decât credea să ajungă înapoi în cameră, să-și ia haina. Îi tremură degetele pe cartela magnetică și când își trage fermoarul, în minte îi trec tot soiul de gânduri.

   E o idee bună, oare? Poate că nici n-ar trebui să se gândească să iasă singură? Să vorbească mai întâi cu Berndt?

   Elin respinge imediat ultima variantă: să-l contacteze pe Berndt, să-l convingă... nu doar că o să piardă timp prețios, dar riscă să audă de la el că n-are voie din capul locului s-o caute pe Margot. Dacă nu-l contactează, nu poate fi acuzată că a încălcat în mod direct instrucțiunile.

   Își ia niște mănuși și câteva pungi de plastic din cele pe care i le dăduse Lucas, deschide ușile franțuzești și iese pe terasă.

   Lumea de afară încearcă să o înșface: încălțările i se scufundă în stratul adânc de zăpadă moale, ș vântul îi aruncă părul pe față.

   Și-l așază după urechi și cercetează balustrada de sticlă din fața ei. Poate să treacă peste? Nu e foarte înaltă, dar nu-i nici ușor de trecut.

   Își ridică un picior, încearcă să sară peste, dar rămâne agățată cu un picior într-o parte și unul în cealaltă.

   Încearcă din nou. De data asta reușește, dar efortul a obosit-o, i-a stors puterea din brațe și din coapse.

   Cum a trecut-o pe Margot pe deasupra? Sedată, trebuie să fi avut o greutate covârșitoare.

   Ajunsă în siguranță pe partea cealaltă, Elin gâfâie din cauza efortului. A făcut o deducție, oricât de mică: ucigașul trebuie să fie o persoană puternică, se gândește, privindu-și răsuflarea care iese sub forma unor aburi albi, risipiți de vânt. Trebuie să fie capabil să ridice pe cineva repede și cu ușurință.

   Ninsoarea cade des. E claustrofobică. Sufocantă. Abia reușește să vadă la câțiva metri în față, nu poate să distingă nimic în albul zăpezii în afară de conturul arborilor înghețați și formele geometrice ale firmei Le Sommet.

   Previziunea meteo a fost corectă: furtuna se întețește.

   Își face curaj și pășește în față, apoi se oprește, a auzit un huruit înfundat.

   Un huruit urmat de un bubuit enorm, care reverberează în aer.

   Se aude un vâjâit, un val de aer rece, arctic.

   Gândurile îi fug spre ce-i spusese Will mai devreme: o avalanșă.

   A citit undeva că mai întâi o auzi, și apoi o vezi. În timp ce zăpada și gheața se prăbușesc pe munte,e exercită o forță uriașă asupra aerului, comprimându-l într-un șuierat terifiant.

   Elin îl aude acum: un sunet pătrunzător, asurzitor, care trece prin ea ca un cuțit.

   Cuprinsă de panică, fuge spre hotel, o ia înapoi pe urmele ei, dar e o decizie zadarnică: nu știe dacă merge spre avalanșă sau dacă o lasă în urmă.

   În câteva clipe, Elin știe că a luat decizia bună.

   Tocmai a ratat-o. E încă în picioare.

   Dar e înghițită de ceea ce pare a fi urmarea: un nor alb de zăpadă care a fost ridicat de forța avalanșei.

   Particule mici, scânteietoare, o izbesc în față. Sunt dureroase, înțepătoare.

   Clipește, își șterge fața de zăpadă, dar tot nu vede nimic: doar și mai multă zăpadă.

   O să mai dureze câteva minute să se așeze și atunci o să poată vedea unde a căzut valul de zăpadă adus de avalanșă.

   Inima îi bubuie și așteaptă îngrozită să audă următorul sunet amenințător, următorul huruit, care ar putea să fie mai aproape de ea.

   Dar nu urmează nimic - e doar norul de zăpadă, particule scânteietoare, încă suspendate, plutind în aer spre pământ. Elin insipăr și expiră încet, dar e încordată, simte încă adrenalina pompându-i în membre.

   În câteva minute, zăpada se așază, și aerul se mai limpezește. Trage încă o dată aer adânc în piept, se întoarce, încearcă să-și dea seama care a traseul avalanșei. Vede imediat că e în partea dreaptă: la aproximativ 100 de metri distanță, în direcția drumului.

   Întinderea de zăpadă afânată, imaculată, pe care a tot văzut-o în ultimele zile a dispărut. În locul ei, sunt mormane uriașe, colțuroase de zăpadă, unul peste altul, care se înalță peste 3 metri.

   În ciuda distanței, vede ce-a luat în timpul căderii asurzitoare de pe munți: pietre și copaci, trunchiuri întregi ieșind din masa de zăpadă.

   Își lasă capul pe spate și cercetează urma căderii dezastruoase. E ca și cum o greblă uriașă ar fi trecut peste versant și ar fi măturat tot în drumul său. E greu de crezut că natura poate să fie așa de violentă.

   Elin se întoarce, se uită în față, întrebându-se dacă zăpada avalanșei a acoperit urmele ucigașului, făcând imposibilă orice încercare de recontituire a drumului.

   Se gândește la opțiunile pe care le are: rațional ar fi să se întoarcă, dar dacă o face, pierde orice șansă, oricât de mică, de a-i găsi urmele, mai ales că se anunță și mai multă ninsoare, ninsoare care o să le acopere cu siguranță.

   Mai mult, Elin știe că, din cauza acestei noi avalanșe, șansa ca poliția să ajungă la ei în curând e și mai mică. Înseamnă că e și mai important să preia frâiele întregii situații.

   Decide pe neașteptate: trebuie să meargă mai departe. Să încerce s-o găsească pe Margot.

   În timp ce-și continuă drumul, vântul suflă în rafale, spulberând și ultimele particule de ninsoare din aer.

   Își trage fularul mai sus, ca să-și acopere gura și nasul, și o ia la stânga, spre camera Sarei și a lui Margot.

   Are grijă să se țină la câțiva metri distanță, ca atunci când ajunge la urme să nu le distrugă.

   E epuizant, răsuflă din greu, dar continuă să meargă până ajunge în paralel cu terasa din fața camerei lui Margot.

   Se oprește, inspiră adânc și expiră - un nor mare de abur. Se simte ușurată. Zăpada avalanșei a acoperit câteva denivelări, dar împrejurul terasei încă se mai văd urme clare ce înconjoară o zonă mai largă, mai netedă, de zăpadă aplatizată. Încă poate să reconstituie traseul urmelor.

   Se uită cu atenție în jos și-și dă seama că teoria ei e corectă: urmele arată că cineva a fost târât pe acolo. Face câteva poze și pornește după urme, ținându-și privirea ațintită spre zăpadă. Urmele continuă până în fața hotelului.

   Dâra e uniformă, confirmând ceea ce deja presupusese: cel care a târât-o pe Margot era o persoană puternică. Îndeajuns de puternică, încât să o tragă cu o singură mișcare egală.

   Dâra cotește spre o altă latură a hotelului pentru încă 10-15 metri, apoi se oprește brusc în fața intrării hotelului.

   Elin verifică de două ori să se asigure că urmele nu duc mai departe - se dă înapoi câțiva pași dincolo de intrare, dar acolo nu mai vede nimic. Stratul de zăpadă e gros, neatins.

   Nu poate să tragă așadar decât o singură concluzie: ucigașul a dus-o probabil pe Margot în hotel.

   Se apropie de intrare, și ușile glisante se deschid automat, detectându-i prezența. Privirea îi coboară imediat pe podea.

   Prea târziu.

   Nu sunt urme uscate de tălpi, cum erau în cameră. Piatra lustruită strălucește uniform: a fost curățată.

   Detaliul aproape c-o face să zâmbească: în ciuda a tot ce s-a întâmplat, unul dintre angajați a fost instruit să șteargă podeaua.

   Unde s-ar fi putut duce?

   Au făcut căutări prin hotel când a dispărut Laure. Nu-i niciun loc destul de retras, autonom, în care ucigașul să se ascundă, cu atât mai puțin în care să-și ducă victimele.

   Elin își simte inima bubuind. E cât se poate de conștientă de presiunea apăsătoare. Trebuie să rezolve asta. Timpul se scurge.

   Dacă are dreptate și impulsurile ucigașului, violența lui, au scaladat, e o chestiune de minute, nu de ore.

   Și atunci care să fie următorii pași?

   Ar putea să răscolească hotelul de sus până jos, dar nu-i nicio garanție că o să-l găsească.

   Își dă seama: un amănunt stupid, evident.

   Telefonul lui Margot.

   Sara confirmase că-i dispăruse și telefonul. Concluzia provizorie ar fi că Margot îl avea cu ea. Dacă e așa, ar putea să-i detecteze poziția..

   Elin se întoarce, gata să intre în hotel, când vede ceva la unul dintre geamurile de la primul etaj: o mișcare în fața peretelui de sticlă. Își concentrează privirea.

   Cineva stă acolo, se uită în jos, cu fața aplecată spre sticlă.

   Elin își schimbă poziția și găsește un unghi mai bun, în care lumina nu se reflectă atât de puternic.

   Poate desluși silueta mai clar: un top negru și o claie de păr blond.

   Lucas.

   O urmărește cu o privire fixă, impasibilă.

70

   - Telefonul lui Margot? întreabă Sara, dându-și după ureche o șuviță rebelă de păr. Crezi că e la ea?

   - E posibil, răspunde Elin, lăsându-se pe spate în scaun. Dacă e la ea, am putea s-o localizăm.

   Știe că există o aplicație numită Find My iPhone. Chiar dacă telefonul a fost închis sau a rămas fără baterie, va indica ultima locație unde a avut semnal.

   Elin se uită împrejur în salon. Un grup de angajați stau la câteva mese mai încolo. Vorbesc între ei, dar simte că o privesc cu ochi întrebători.

   - Dacă ucigașul l-a aruncat pur și simplu? întreabă Cecile, uitându-se la ea cu o expresie de nedescifrat.

   - Atunci am dat de naiba, răspunde Elin și se străduiește să zâmbească. Dar oricum, trebuie să încercăm.

   Își schimbă poziția și lovește masa cu piciorul, făcând ceașca de cafea să cadă. Lichidul se împrăștie pe lemnul deschis la culoare, scurgându-se deja până la margine și de acolo pe podea.

   - Rahat...

   Cecile sare în picioare și se îndreaptă către bar. Aduce o cârpă și o întinde peste baltă. Se așază și se uită cu atenție la Elin.

   - E totul în regulă?

   - Cu mine? întreabă Elin și se încruntă. Sunt bine. M-am speriat, dar n-a fost atât de aproape. Cred c-a urmat mai mult sau mai puțin traseul ultimei avalanșe.

   Cecile frământă cu stângăcie cârpa.

   - Știu, dar după ce ne-am dus în camera Sarei, nu știam c-o să ieși afară în condițiile astea și-o să începi...

   - A fost un risc, știu, spune Elin încordându-se, dar trebuia să fac asta.

   Își simte fața învăluită de o căldură familiară.

   - Voiam să mă uit afară, să cercetez locul.

   Vocea îi e mai puternică și mai stridentă decât intenționa.

   Lângă ea, Sara își mușcă buza, uitându-se în altă parte.

   - Eu... începe Cecile ezitând, încă insistând să șteargă pata, deși lichidul a fost de mult absorbit. Eu nu cred c-a fost cel mai înțelept lucru, spune cu un rictus al feței.

   Elin o privește nelămurită.

   Are senzația neplăcută că-i scapă ceva: un strat al conversației cumva esențial pentru înțelegere.

   Dar înainte să poată răspunde, Cecile se ridică brusc, ducând cârpa udă înapoi la bar.

   Elin se hotărăște să ignore gândul și se întoarce la Sara.

   - Ai cumva datele de conectare ale lui Margot la iCloud?

   - Nu leștiu, dar aș putea să le găsesc. Sunt sigură că-și notează parolele în jurnal.

   - Nu e prea atentă la securitatea cibernetică, nu-i așa?

   - Nu, spune Sara și schițează un zâmbet. Glumeam despre asta zilele trecute. Contul ei Apple a fost spart și trebuia să-și schimbe parola, dar cea nouă era prea greu de reținut, așa că și-a notat-o.

   - Știi unde-i jurnalul?

   - Jurnalul cui? întreabă Cecile și se așază lângă ele.

   Sara ezită. O privește pe Elin în ochi, înțelegându-se din privir.

   - Al lui Margot, răspunde ea clar. Îl ține în geantă. Îți arăt.

   - Mă simt aiurea, spune Sara, punând geanta lui Margot pe pat și începând să răscolească în ea. Ca și cum i-aș viola intimitatea.

   - Știu, spune domol Elin, dar trebuie să facem orice ca s-o găsim.

   O urmărește pe Sara cum scoate tot din geantă - un portmoneu, clame de păr, o sticlă de apă pe jumătate goală, gumă de mestecat. Ultimul obiect scos e un carnet îmbrăcat în piele.

   - Ăsta e. Nu-i chiar un jurnal adevărat.

   Sara răsfoiește carnetul și se oprește curând.

   - Uite, spune și arată spre parte de sus a paginii. Cred că asta-i parola.

   Elin își caută telefonul, găsește funcția iCloud Find My iPhone.

   - Îi știi adresa de e-mail?

   - O clipă, spune Sara și caută repede în telefonul ei. MarMassen@hotmail.com.

   - Și parola...

   Elin o citește din carnet și o tastează în același timp în cel de-al doilea câmp din mijlocul ecranului.

   În locul ecranului albastru apare conturul slab al unei busole, care e apoi înlocuită de o rețea de linii. Rețeaua se transformă într-o hartă care se concentrează pe o anumită zonă, mărindu-se - se văd nume de străzi, repere. În câteva secunde, apare un punct verde.

   Au găsit ceva.

   Elin simte că i se accelerează pulsul. Apasă pe punctul verde.

   Un rând de text: iPhone-ul lui Margot. Și dedesubt: Acum 40 de minute.

   - I-ai localizat telefonul?

   - Da.

   Sara se uită la ecran.

   - E undeva aici, așa-i? Undeva în hotel.

71

   - Poți să spui exact unde e?

   Mijindu-și ochii, Elin examinează harta de pe telefon, încercând să-și dea seama de coordonatele hotelului.

   - Cred că da, spune Cecile și arată spre mijlocul ecranului. Nu poți să vezi în detaliu, la nivel de cameră, dar e zona hotelului de lângă centrul SPA, în camera cu generatorul.

   Simte un val de entuziasm.

   - Am nevoie de o cartelă specială să intru acolo?

   - Nu. Cea pe care ți-am dat-o e valabilă pentru toată clădirea.

   În vocea lui Cecile e o urmă de emoție. Elin își dă seama c-ar vrea să mai spună ceva, dar cântărește dacă e o decizie bună.

   Trăsăturile ei sunt tulburate de o emoție trecătoare. Elin nu reușește să-și dea seama despre ce e vorba.

   - Da, îi răspunde Elin, prvind-o frustrată.

   De ce amână?

   - Cezi că pot să-l sun pe Lucas să-i spun? întreabă Cecile, mușcându-și buza.

   Elin ridică din umeri, încordată. Știe că nu-și ascunde prea bine iritarea, dar diplomația n-a fost niciodată punctul ei forte. Mereu a lăsat lucrurile să o roadă, s-o macine, să ajungă atât de adânc înăuntrul ei, încât i se imprimau pe față.

   Cecile vorbește la telefon în franceză, într-un ritm rapid. Câteva momente mai târziu se întoarce, își pune telefonul în buzunar cu o expresie răvășită.

   - Lucas nu crede c-ar trebui să faci asta singură, spune cu gura crispată. Să te pui într-o situație vulnerabilă.

   - Ce vrei să spui? întreabă Elin șovăind.

   - Lucas crede că e prea riscant.

   Cecile vorbește  de parcă ar încerca să explice un lucru unei persoane pe care n-o duce capul.

   - Eu... începe din nou, înroșindu-se. Mi-e greu să spun asta, dar sunt de acord cu el. Ai fost de mare ajutor, dar după ce i s-a întâmplat lui Laure, și ție, probabil nu ești în starea cea mai bună să demarezi o acțiune.  Cred c-ar trebui să așteptăm poliția.

   - Poliția? repetă Elin neîncrezătoare. Dar știm deja că nu vin, nu în curând.

   Își încleștează mâna pe sub masă, strângând atât de tare, că-și simte unghiile în palmă.

   Nu te pierde cu firea! Nu spune ceva ce ai regreta mai târziu.

   - L-ai sunat pe Berndt? I-ai spus despre Margot?

   - Încă nu, spune Elin.

   Cecile se uită din nou la ea cu o privire fixă, neutră. Cu o privire plină de tâlc.

   - Îmi pare rău, spune ridicându-și mâinile într-un gest de scuză. O să fiu sinceră. Nu voiam să fiu eu cea care spune asta, dar Lucas... a aflat de jobul tău.

   - Jobul meu? întreabă Elin cu gura uscată.

   Cecile încuviințează:

   - Lucas a aflat că ești într-o perioadă de pauză nedefinită. În condițiile astea, nu e de acord să continui tu investigația. Nu i-ai spus asta. Dacă ne-ai fi spus, dacă ne-ai fi explicat...

   - Dar asta nu afectează capacitatea mea de a vă ajuta.

   Inima i se zbate în piept: au aflat despre ea, i-au demascat impostura.

   - Îmi pare rău, repetă Cecile, coborându-și privirea. Este decizia lui Lucas.

   E ceva definitiv și nemilos în tonul ei.

   Elin își lasă privirea în podea, încercând să-și domolească furia. Îndoieli familiare încep să i se adune în cap, încercând s-o domine.

   Se ridică și-și trage scaunul în spate.

   - Mă întorc în camera mea.

   Pleacă și se concentrează pe fiecare pas, ca și cum, dacă ar rupe ritmul, și-ar pierde autocontrolul și-ar redeveni victima reproșurilor furioase.

72

   Elin încearcă să trântească ușa camerei în urma ei, dar nu obține efectul dramatic dorit - mecanismul cu arc oprește ușa la jumătate de metru de cadru înainte să alunece ușor în poziția cuvenită.

   - Liniștește-te, murmură Will. Spune-mi exact ce a zis.

   Elin se plimbă înante și înapoi spre fereastră.

   - Că nu crede că ar trebui să continui să o caut pe Margot. Că nu-s în „starea cea mai bună”.

   Se poticnește, amintirea vorbelor lui Cecile îi face fața să ardă.

   - Au aflat, Will. Că sunt într-o perioadă de pauză.

   Will își întinde mâna spre brațul ei.

   - Poate au dreptate, spune lent, precaut. Poate e mai bine să așteptăm poliția.

   - Poliția, repetă ea, încercând să pară calmă. S-a mai produs o avalanșă. N-o să ajungă la noi prea curând, nu până nu scade vântul și pot să trimită un elicopter.

   El o întreabă la fel de domol și de grijuliu:

   - Ce-a spus Berndt?

   - Nu l-am sunat, răspunde Elin și își ferește ochii de privirea lui. Probabil că n-ar fi de acord să încerc s-o găsesc pe Margot, nu fără o echipă în spate, și nu știu dacă Lucas a vorbit cu el, adaugă ezitând. În orice caz, nu putem să-i așteptăm. Ucigașul ar putea să-i facă rău lui Margot până atunci și e un risc - ucigașul poate să vadă că vine poliția.O să pierdem avantajul elementului surpriză.

   - Ai dreptate, spune Will și-și împinge ochelarii mai sus pe nas. Mă tot gândesc la ce s-a întâmplat în apartamentul de lux. La cât de aproape a fost avalanșa de tine mai devreme, continuă cu o voce tremurătoare. Dacă ți s-ar întâmpla ceva...

   - O să fiu în regulă. O să am grijă, spune Elin și-l trage spre ea. Will, n-aș face asta dacă n-aș crede că așa trebuie. Situația asta a ajuns dincolo de orice mi-am imaginat. Nu mi-aș asuma riscuri inutile.

   - În regulă, spune el brusc, făcând-o să-și ridice privirea, surprinsă. Caut-o, dar oricare ar fi planul tău, nu mergi singură. N-ai făcut nicio pauză de dimineață. Ești obosită, n-ai mâncat nimic.

   Ea se trage din brațele lui. Se îndoiește de ea? La fel ca Lucas și Cecile?

   - Will, sunt pregătită pentru astfel de situații. Ce s-a întâmplat mai devreme a fost diferit. Nu mă așteptam, judecata îmi era afectată de relația cu Laure, dar acum sunt în ofensivă. Știu ce măsuri de siguranță să-mi iau.

   - Elin, nu vreau să spun numic altceva decât că nu vreau să te duci singură.

   Ea rămâne tăcută pentru câteva secunde. Când vorbește, vocea îi e șovăitoare:

   - Vrei să spui că vii cu mine?

   - Nu te duci fără mine. Nu și de data asta.

   Elin se străduiește să zâmbească, dar e străbătută de o senzație îngrozitoare de tulburare. Simte că sunt aproape, în aer crește tensiunea.

73

   - Vezi ceva? întreabă Will în șoaptă, sunetul pașilor răsunând pe podeaua de marmură.

   - Nimic, deocamdată.

   Elin intră în zona de recepție a centrului SPA, dar nu pare să fi trecut cineva pe acolo. Nimic nu-i răvășit, toate sunt la locul lor. Chiar și revistele de sub masă sunt aranjate într-un teanc perfect, uniform.

   Se apleacă și se uită spre biroul recepției, dar e aproape gol - numai tastatura calculatorului, monitorul cu ecran plat și o plantă înaltă într-o vază albă în partea stângă.

   În aer e același amestec de arome ca prima oară când a intrat aici - mentă și eculapit, laolaltă cu izul chimic al produselor de curățat.

   O amintire prinde viață - turul pe care l-a făcut în centrul SPA, ghidată fiind de Laure. Elin clipește ca să-și oprească lacrimile.

   - Să verificăm vestiarele.

   Will trece pe lângă ea, părând că nu e deloc în largul lui în timp ce se uită în jur.

   Aceasta era zona indicată de dispozitivul de localizare iPhone - piscina și camera generatorului. Dar când împinge ușile, văd că și vestiarele sunt pustii. Faianța albă e lustruită și strălucește, ușile cabinelor sunt închise.

   Dar le verifică totuși. Începând de la stânga, se uită sistematic în fiecare cabină. Nu găsesc nimic: nu-i nimeni acolo și nu e niciun semn c-ar fi fost.

   - La piscină? întreabă Elin, încercând să păstreze o urmă de entuziasm în voce, dar se îndoiește că o să găsească totuși ceva acolo.

   E foarte posibil ca ucigașul să fi aruncat telefonul undeva în apropiere. Și locația indicată de dispozitiv să fie inutilă.

   Will pășește în fața ei, mergând în jurul piscinei.

   - Nimic, spune el, oftând apăsat.

   Are dreptate. Zona piscinei e liniștită, apa e brăzdată de pâlpâiri de lumină. Podeaua e uscată, nu se văd urme de tălpi sau băltoace. A mai rămas un singur loc de verificat: camera tehnică.

   Elin pornește spre vestiar și Will o urmează. Știe din înregistrările video că ușa de acces este pe peretele opus - ușa folosită de Laure ca să intre în vestiar și s-o urmărească.

   O găsesc repede - e o ușă albă, metalică, la jumătatea peretelui din capăt. Elin lipește cartela magnetică de panoul de lângă ușă și aceasta se deschide cu un clic.

   Când pășește înăuntru, vede un talmeș-balmeș imposibil de cabluri metalice întinse pe tavan. Pe podea, o masă compactă de mașinării și țevi. Spațiul e mai mare decât își imaginase. Labirintic. Probabil are lungimea vetiarului și a piscinei la un loc.

   Se aude un bâzâit constant, înfundat, asemenea unor sinistre bătăi mecanice de inimă, însoțite de mirosul chimic, vag industrial.

   Ea se uită la Will:

   - Să rămânem împreună. O să...

   Dar nu apucă să termine propoziția.

   Totul se întunecă, de parcă ar fi plonjat într-o beznă lichidă, impenetrabilă.

   Elin caută bâjbâind un întrerupător lângă ușă. Apasă cu putere, îl simte sub degete, dar nu se întâmplă nimic: lumina nu se aprinde.

   E cuprinsă de o teamă îngrozitoare.

   Se întoarce dezorientată, în timp ce un semnal de alarmă începe să-i răsune în minte.

   - Telefonul tău, spune Will. Folosește lanterna.

   Elin caută în buzunar, îl scoate. Atinge ecranul, căutând lanterna cu o mișcare de glisare în sus. O aprinde, dar lumina e jalnică: abia dacă-i luminează mâna.

   Will o trage înapoi:

   - Elin, nu putem să facem asta. Nu vedem nimic, spune cu o voce încordată. Cineva a făcut asta intenționat. Nu-mi place.

   Ea apropie lanterna de fața lui. Lumina firavă îi scoate la iveală cearcănele, pelicula de transpirație de pe frunte.

   N-ar fi trebuit să-l aducă. E deja cuprins de panică.

   - Întoarce-te! O să caut singură.

   Își coboară vocea, continuând în șoaptă:

   - Dacă a făcut cineva intenționat asta înseamnă că suntem pe aproape.

   - Nu mă întorc fără tine, spune Will, mușchii gâtului încordându-i-se vizibil.

   Merg înainte încet, pășesc cu grijă, urmând linia peretelui, dar mașinăriile uriașe le fac orientarea dificilă. Trebuie să fie mereu atenți, să-și ajusteze constant traseul.

   Fiecare mașinărie scoate un sunet diferit: unele par să freamăte, să huruie; altele, asemenea unei insecte în zbor, produc un bâzâit de aripi frenetice.

   După câțiva pași, spațiul se lărgește, dar nu cu mult. Elin poate să distingă câteva coridoare strâmte care înaintează printre mașinării.

   Elin își ridică brațul și mișcă telefonul într-un cerc. Iluminează cutia metalică din jurul mașinăriei.

   Nimic.

   E gata să se pună din nou în mișcare, când aude un sunet de undeva din fața ei. Zgomotul o sperie, făcând-o să scape telefonul pe podea.

   Se apleacă, îl caută bâjbâind, îl ridică. E intact. Lumina încă strălucește.

   Se rotește, dă să-i spună ceva lui Will, dar aude un alt sunet: un hârșâit slab.

   Elin întoarce telefonul, astfel încât lumina să se îndrepte în față. În strălucirea firavă, distinge o formă pe podea - o siluetă.

   Încearcă să țină lumina orientată fix spre ea și rămâne fără respirație.

   Margot.

   Zace pe podea, ghemuită într-o poziție semifetală, cu picioarele strânse sub ea. Are capul înclinat, așa că Elin nu-i vede fața.

   Nu se mai aude niciun sunet, nu-i nicio mișcare, dar chiar și așa continuă să miște lanterna de jur împrejur, ca să verifice dacă-i cineva acolo, ascuns în beznă.

   Nimeni.

   Elin respiră adânc, ușurată.

   E posibil ca acesta să fie doar un loc unde-și ține victimele. Dacă e așa, ar putea s-o ia pe Margot înainte ca ucigașul să se întoarcă.

   Parcurge rapid spațiul dintre ele - un metru, doi - ținând lumina ațintită spre Margot. De aproape, se vede că are încheieturile și gleznele legate. O bucată de cârpă aspră e legată strâns în jurul capului, trecându-i printre buze.

   Will rămâne în urmă, în umbră, uitându-se în jur.

   Elin își pune telefonul pe podea cu lumina orientată în sus și se apleacă lângă ea să-i vadă fața.

   - Margot, sunt Elin.

   Margot se uită în sus la ea cu ochi goi. Toată fața îi e mânjită de murdărie - are dâre negre pe frunte, pe obraji.

   - Margot, ești OK acum. O să te scoatem afară.

   Dar ea nu-i răspunde. Nu-i dă niciun semn c-ar fi auzit-o. Doar continuă să se holbeze cu ochii ei goi.

   Elin ridică telefonul, îl orientează spre picioarele lui Margot, cercetând legăturile din jurul gleznelor.

   - O să te dezleg și o să te ducem sus.

   Dintr-odată, o mișcare: o mișcare imposibilă, având în vedere felul în care e legată.

   Margot o lovește pe Elin în genunchi.

   Elin simte cum picioarele cedează sub ea.

   Incapabilă să se îndrepte, se izbește cu putere de podea, o undă de șoc trecându-i prin coapse, fese, vertebre. Telefonul îi cade pe podea, se aude cum plasticul se face țăndări, dar rămâne aprins, aruncând o lumină slabă în spațiul dintre ele.

   Elin țipă, încearcă să se uite în sus, dar durerea din partea de jos a corpului o amețește, îi tulbură vederea.

   Când privirea i se limpezește, se sperie descoperind că Margot stă deasupra ei, încordată, pregătită de acțiune. Legăturile îi atârnă larg în jurul încheieturilor, gleznelor.

   Pentru o clipă, Elin nu-și dă seama ce se întâmplă.

   A confundat-o Margot cu altcineva? Cu agresorul ei?

   Apoi înțelege cu o claritate revoltătoare.

74

   Elin se ridică anevoios în picioare. Tresare panicată, se trage câțiva pași în urmă.

   S-a înșelat din nou.

   Privirea îi sare spre sforile care atârnă larg în jurul încheieturilor și gleznelor lui Margot. N-a fost legată propriu-zis: nodurile erau îndeajuns de slăbite, încât să se elibereze imediat din strânsoare.

   Toată treaba asta.... a fost o capcană.

   - Tu. Tu ai făcut asta, reușește să spună cu mare greutate.

   Își simte capul greu, ca de plumb.

   Margot nu-i răspunde. O privește pur și simplu pe Elin cu ochi goi, fără expresie.

   Elin e copleșită de spaimă. N-a rămas nicio urmă din persoana stânjenită, nesigură, de acum câteva zile: cocoșată, rușinată de trupul ei. Margot stă dreaptă - cu toată înălțimea ei de peste 1 metru 80. Puterea și musculatura ei sunt în mod dureros vizibile.

   E posibil, nu? Ar fi putut să facă asta. Să fi răpit oameni. Să-i fi omorât.

   Margot se apleacă, ia telefonul. Îl îndreaptă spre fața lui Elin. Lumina e orbitoare, o amețește.

   Unde-i Will?

   Elin clipește, încercând să se protejeze de lumină.

   - Da, răspunde în cele din urmă Margot. Eu am fost, spune cu o voce, lipsită de emoție, fără niciun licăr de căldură.

   - Nu te-a răpit nimeni, nu-i așa? A fost o capcană, ca și mesajul de la Laure. Tu ai pus la cale totul, adaugă Elin, căutând în urmă, derulând evenimentele din ultimele zile, încercând să găsească legături.

   E ceva adevărat din ce i-a spus Margot?

   Despre relația lui Isaac cu Laure? Despre cearta lui Laure și Lucas? Fusese atât de credulă. Înghițise toate poveștile lui Margot, fără să le pună la îndoială.

   Margot îi citește ezitarea, un zâmbet rece i se ivește pe buze.

   - Nu te îngrijora. Greșelile tale puteau fi făcute de oricine - sunt greșeli omenești. Vanitatea câștigă mereu. E slăbiciunea tuturor: dorința de a ști cel mai mult, de a fi eroul salvator. De asta ți-ai ales jobul pe care-l făceai.

   În ciuda șocului, a fricii, Elin simte un val de furie. Cum îndrăznește să vorbească despre ea de parcă o cunoaște?

   Margot face încă un pas spre ea.

   Elin vede pentru prima oară cuțitul din mâna ei, cu lama scânteind în lumina lanternei. Simte înțepătura transpirației pe spate, cum se prelinge între omoplați.

   Un gând îi trece fulgerător prin minte: Unde-i Will? Ce face?

   - Nu înțeleg, spune, încercând să tragă de timp. De ce toate astea?

   - În numele adevărului, spune Margot cu o voce robotică. Locul ăsta e otrăvit. N-ar fi trebuit să fie redeschis.

   Face încă un pas în față, e la numai câțiva centimetri depărtare de Elin:

   - Îmi pare rău. Nu intenționam să te implic și pe tine.

   Elin înțepenește. E înspăimântător cât de egală e vocea lui Margot, chiar și în starea de surescitare în care e. E rece, mecanică. Elin e un obstacol, așa că trebuie să fie îndepărtată.

   - Margot, nu trebuie să faci asta. Nu-i nevoie să faci rău, mie sau altcuiva. Putem să-i punem capăt acum.

   Dar pare că Margot n-o aude. Cu o mișcare lină, își ridică mâna, înălțând și mai mult cuțitul, cu o față impasibilă, lipsită de expresie. E ca un robot: nimic n-o s-o oprească acum.

   Elin se dă înapoi, abia respirând. Capul începe să i se învârtă.

   - Te rog, Margot, nu...

   Margot se aruncă în față. E o acțiune precisă, decizivă: lama taie aerul.

   Elin se răsucește într-o parte, cuțitul trecând la mică distanță de fața ei.

   Dar asta n-o derutează pe Margot - sare în față, parcugând cu ușurință spațiul rămas între ele.

   În acest moment intervine Will: o mișcare fantomatică.

   Sare în față și o împinge pe Margot într-o parte. Telefonul îi sare din mână și se izbește de podea.

   Acum au rămas în beznă.

   Tăcere, după care Elin aude o trosnitură înspăimântătoare și bufinitura înfundată a unui corp care se prăbușește pe podea.

   Se aud zgomotele unei lupte: o mișcare, încăierare, icnete, sunetul unui material sfâșiat care se destramă. Un geamăt stins. Un altul, o pocnitură surdă; ceva care cade pe podea.

   După numai câteva clipe, un alt sunet: un zgomot greu de pași în beznă, însoțit de gâfâieli.

   Lui Elin îi tresare inima, groaza pune stăpânire pe ea.

   Își dă seama imediat că pașii nu-s ai lui Will.

   Will n-ar fugi. N-ar lăsa-o de izbeliște.

   Orice ar fi făcut-o să-și țină firea până în acel moment s-a spulberat. E cuprinsă de o teamă neașteptată, fără sfârșit.

   - Will! strigă cu o voce puternică, dezlănțuită. Mă auzi?

   El nu-i răspunde.

   Elin își dă seama imediat că nu e pentru că nu vrea.

   Nu poate. Nu-i poate răspunde.

   Margot avea dreptate: voia să rezolve situația asta, să-și hrănească vanitatea și de aceea l-a pus pe Will în pericol.

   Elin se lasă în patru labe și bâjbâie cu mâinile pe podea, căutând telefonul. Secundele par să se lungească, să se dilate, devenind minute.

   În cele din urmă, atinge plasticul, își încleștează mâna în jurul carcasei telefonului.

   Oare lanterna mai merge?

   Glisând pe ecran, apasă iconița lanternei. Lumina se aprnde deodată. Will devine imediat vizibil, e la numai 1 metru distanță. E întins pe o parte, își ține mâinile încleștate peste stomac. Ceva întunecat crește în jurul lui, o umbră.

   Dar nu-i o umbră.

   Simte un gol adâncindu-i-se în piept. E sânge.

   Elin se târăște spre el, se oprește.

   Dacă Margot e încă acolo, ascunsă în beznă?

   Mișcă lanterna, dar nu vede pe nimeni.

   Margot a plecat.

   Cu picioarele grele, Elin se împleticește spre el și se oprește alături.

   - Will.

   Își simte limba grea în gură.

   - Sunt aici.

   Pune lanterna pe podea lângă el. Îi vede rana - o tăietură îngustă, adâncă, la câțiva centimetri sub buric.

   Își pune mâna tremurătoare deasupra, încearcă să oprească sângele.

   - O să fie OK, Will. O să fie OK.

75

   Elin nu-l regăsește pe Will al ei în omul palid întins pe pat.

   Nu e nicio scânteie, nimic din pofta lui obișnuită de viață, din energia lui potențială ce amenința mereu să se descătușeze. Nu-i sigură dacă mintea îi joacă feste, dar îi aude respirația sacadată, inegală.

   Se apleacă și-și pune mâna peste a lui. Nu se mișcă, pare să nu-i simtă greutatea degetelor. Elin încearcă să respire normal în timp ce-l privește.

   Will are capul înclinat spre stânga, părul lui blond-închis e împrăștiat pe pernă. Fața îi e palidă, liniile familiare sunt aplatizate, netezite. Are vânătăi purpurii pe față și multe alte contuzii mici.

   E învelit cu o pătură trasă mult peste talie, acoperindu-i rana. E adâncă, dar cuțitul n-a atins organele  sau arterele vitale.

   După ce l-au dus în cameră, Sara, o asistentă calificată, s-a ocupat de el cu eficiență, cu meticulozitate. I-a curățat rana, l-a îmbrăcat, i-a administrat calmante și sedative luate din camera pentru intervenții montane, dar o să aibă nevoie în curând de un tratament mai complex - antibiotice și monitorizare.

   Elin încremenește. Respirația i s-a schimbat din nou: e ca un hârșâit greoi, revenind apoi la ritmul neregulat dinainte. Suntele animalice stârnesc ceva în ea - panică.

   E numai vina ei. Ea e responsabilă.

   Deși Cecile și Lucas au asigurat-o că n-ar fi putut să anticipeze implicarea lui Margot, Elin știe că ea e vinovată că l-a adus pe Will. L-a pus în calea pericolului.

   Se îndepărtează de pat și mijește ochii, sperând să obțină o altă perspectivă, să schimbe cumva imaginea.

   Și funcționează: timpul se răstoarnă către sine. Nu spre Will, ci spre Sam.

   Își amintește că l-a văzut așa, întins lângă piscina dintre stânci. Arăta ca întotdeauna: palid, slăbănog, cu părul deschis la culoare și încâlcit, dar avea un aer pustiit, de parcă o creatură flămândă își făcuse loc înlăuntrul lui și-l golise.

   Își amintește că simțea că arde, apoi că e furioasă. În egoismul ei copilăresc, se așteptase la mai mult, la o expresie pe fața lui - un semn de vreun fel că e trist că s-a dus, că a lăsat-o, dar nu era nimic. Numai un gol. E la fel și acum cu Will.

   Umerii încep să-i salte.

   - O să fie în regulă, îi spune Isaac, luând-o de mână. L-am scos la timp.

   Aproape, se gândește Elin, și imaginile i se ivesc în minte: mâinile mânjite de sânge, podeaua. Cum îl sunase pe Isaac și degetele alunecoase care abia țineau telefonul.

   A pierdut detaliile celor ce-au urmat. Frânturi de imagini: Sara îl îngrijea pe podeaua murdară, angajații se mișcau în jurul lui - o forfotă continuă și instrucțiuni rostite repede.

   - Elin, îndată ce doctorii vor ajunge, o să-l ducă la spital. O să fie bine, îi spune Isaac, încercând să-i întâlnească privirea, dar ea se uită în altă parte.

   Nu-și poate stăvili gândurile, aude aceleași vorbe încontinuu: Will e înpatul ăla din cauza ta! Din cauza a tot ce-am făcut.

   A vrut să vină cu ea, să o protejeze, și ea l-a abandonat.

   - Eu i-am făcut asta, Isaac. L-am implicat în asta. M-a avertizat...

   - Elin, nu! N-aveai de unde să știi despre Margot. Nu te-a păcălit numai pe tine - se pare că toată lumea a fost păcălită.

   - Știu, dar eu l-am tras în asta, în toată povestea asta. Am fost o iubită de rahat. Nu-i doar asta - i-am greșit de la începutul relației. L-am ținut la distanță, nu l-am lăsat niciodată să se apropie...

   Vocea i se frânge.

   - Dacă i se întâmplă ceva? Dacă i se agravează starea? Nu i-am spus niciodată ce simt, nu așa cum trebuie.

   Elin se oprește, își duce degetele la tâmplă.

   Ceva ciudat se întâmplă în mintea ei: o furtună de emoții, de sentimente încrucișate, care nu-și ating scopul.

   Isaac se uită la ea, fața îi e inundată de stinghereală și de teamă. Isaac, care a avut mereu vorbele la el, e în dificultate acum. Doliul lui îl oglindește pe al ei; e prea mult de suportat. Și el, ca și ea, se destramă.

   Gura i se mișcă, începe să spună ceva, dar nu iese niciun cuvânt sau ea nu le poate auzi. E o distanță stranie, lumea se strânge până la mărimea unui punct - o beznă lichidă familiară. O familiaritate. Suflarea din plămânii ei e înlocuită de ceva mai dens, mai greu - un bolovan care i se rostogolește în piept.

   - Nu pot să fac asta, Isaac, nu pot.

   Răsuflările i se încalecă, se opresc, pe jumătate formate. Încearcă să se concentreze pe imaginea de pe perete: sunt niște tușe abstracte, dar liniile nu se leagă.

   - Elin? Ai inhalatorul la tine?

   Ea își închide ochii. E beznă. Simte o mișcare bruscă, o mână scotocind în buzunarele ei, apoi aproape de gura ei. Plasticul pătrățos lipit de buze, apoi între dinți.

   - Inspiră.

   Simte asaltul neașteptat al gazului rece, uscat, în gură.

   Durează numai câteva secunde. Pieptul începe să i se relaxeze, răsuflarea i se domolește.

   Încă amețită, se întoarce spre Isaac:

   - Scuze, eu...

   - E în regulă.

   El îi ia brațul, o împinge în spate, pe canapea.

   - Nu știam că forma ta de astm e atât de gravă.

   Elin își îndreaptă spatele. Pentru câteva momente, se gândește să mintă, dar știe că nu poate. Minciuni peste minciuni - nu poate să o țină tot așa.

   - Isaac, ăsta... nu e astm, nu tocmai. Vreau să zic... sufăr încă de astm, dar e sub control. Ceea ce tocmai s-a întâmplat a fost un atac de panică. S-au tot agravat în ultimul an, de când a murit mama, de la cazul de care ți-am zis.

   Arată spre inhalator.

   - Ajută, evident, dar, într-un fel, e doar de recuzită. Pentru confortul psihic.

   El o privește fix, pătrunzător.

   - Când au început toate astea?

   - După moartea lui Sam. Aveai dreptate când spuneai mai devreme că mereu trebuie să caut răspunsuri. E din cauza lui Sam. Caut răspunsuri în toate cazurile la care lucrez, dar Sam e cel la care mă întorc mereu. Vreau doar să știu ce s-a întâmplat. Adevărul, ca să merg mai departe.

   Vorbele i se revarsă într-un torent. Vorbe pe care a vrut să le spună de atâta timp. Isaac scoate un sunet de frustrare. Se uită la ea cu ochi roșii, injectați.

   - Elin, oprește-te, te rog. Nu mai face asta.

   - Ce să nu mai fac?

   - Să te tot întorci la ziua aia. Chiar și acum, când Will e în starea asta.

   Arată brusc cu o mână spre pat.

   - Sam a murit și nu mai putem să facem nimic. Crezi că eu nu mă gândesc mereu la asta? Mă uit la poze cu el și aș vrea să-l trag de-acolo, să-l ating, să-l fac din nou real, dar n-o să se întâmple niciodată. Nu-i aici. Trebuie să accepți. Să mergi mai departe.

   - Isaac...

   Elin se oprește derutată.
   Cum poate să facă asta? Să aibă tonul ăsta moralizator când el e vinovatul.

   - Ce? E adevărat. Nu mai suport să te văd așa. Ești o umbră a ceea ce ai fost. Nimeni nu te învinovățește, Elin. Nimeni. N-am vrut să fiu nevoit să o spun, dar cred că ai nevoie s-o auzi.

   Elin se uită la el neîncrezătoare:

   - Să mă învinovățească? Pentru ce? îl întreabă cu o voce ascuțită. Toate astea-s din cauza ta, Isaac. Din cauza a ce i-ai făcut în ziua aia lui Sam. Asta mă ține blocată acolo.

   - Eu? întreabă Isaac șovăitor.

   - Încă îmi vin imagini în minte. Imagini cu ce s-a întâmplat acolo. Tu, cu mâinile mânjite de sânge. Tu ai făcut-o, așa-i? Tu l-ai omorât. V-ați certat, și lucrurile au scăpat de sub control.

   Rostește cu ușurință vorbele hâde, încărcate de resentimente, de furie - tot ce-a ascuns atâta vreme.

   - Nu, spune el și se oprește.

   Când privirile li se întâlnesc, trăsăturile lui sunt încordate.

   - Cum am spus, hai să nu intrăm în asta acum, adaugă uitându-se la pat. Nu când Will e așa.

   - Nu, n-o să fie așa de ușor. Vreau să știu, Isaac. Vreau să-mi spui exact ce s-a întâmplat.

   Tăcere. Trec câteva clipe. Și mai multe vorbe nerostite, mai multe întrebări i se adună în gât.

   - Haide, spune Elin și-l prinde de braț. Poți să începi cu prima minciună. Nu te-ai dus la toaletă, nu-i așa? Erai acolo, cu Sam.

   Și atunci observă ceva ciudat în ochii lui, ceva care o îngheață de frică: milă.

   E ceva în neregulă, se gândește panicată. Ar trebui să fie trist, să-i pară rău, să fie defensiv poate, dar nu așa... n-ar trebui să-i fie milă de ea.

   Isaac își ridică privirea și se uită în ochii ei. Sunt triști, stinși.

   - În regulă, spune în cele din urmă. Vrei să știi adevărul? N-am fost acolo când a murit, Elin. Tu ai fost cu el, nu eu.

76

   Elin ezită.

   - Nu înțeleg ce spui. Nu eram acolo. Eram după stâncă.

   - Nu, spune Isaac, frecându-se la ochi cu putere. Te întorseseși. Te-am rugat să ai grijă de Sam cât mă duc la toaletă. Când m-am întors, era în apă. Mormăiai, repetând întruna aceleași cuvinte, spuneai că l-ai văzut cum s-a dus și că n-ai putut să faci nimic.

   Ezită.

   - Doctorii au spus că erai în stare de șoc. Că erai aproape catatonică.

   - Nu. Nu.

   Legănându-se în față, Elin își pune brațele în jurul corpului. Nu reușește să asimileze cuvintele.

   - Nu-i așa.

   Isaac continuă:

   - Au spus că n-ai fi putut să faci nimic. Autopsia arăta că a murit instantaneu, în urma unei hemoragii cerebrale provocate de cădere. S-a lovit de stâncă exact cu partea cea mai nepotrivită a craniului, asta-i tot. A avut ghinion.

   Elin simte că e copleșită pe neașteptate de un val crâncen de greață; lumea, așa cum o știa ea, s-a spulberat, devenind ceva nou.

   Trec câteva secunde.

   Elin e cea care vorbește maiîntâi:

   - Spune-mi ce s-a întâmplat, șoptește ea. Cu detalii.

   - Ești sigură?

   Ea încuviințează.

   Isaac se întoarce așa încât să stea față în față cu ea.

   - Când am plecat la toaletă, îți stabiliseși aceeași graniță ca a lui. Ăsta e ultimul lucru pe care l-am văzut.

   - Și apoi? întreabă ea cu o voce abia auzită.

   - M-am întors, l-am văzut pe Sam în apă. Am intrat, l-am scos afară. Eu...

   Se oprește,și Elin știe de ce. Nu vrea să rostească vorbele. Nu vrea s-o implice. Să-i spună că a văzut-o acolo stând nemișcată, fără să facă nimic.

   Într-o reacție dureroasă, gândul o face să tragă iute, lacom, aer în piept.

   În tot timpul ăsta, ea l-a învinovățit pe Isaac. A crezut că el le-a făcut rău lui Sam, lui Laure...

   - Dar, continuă ea, ce era cu sângele de pe mâinile tale?

   - Era sângele care s-a întins pe mâinile mele când l-am tras din apă. Avea o trăietură la cap.

   Elin rămâne tăcută, își dă seama că-și mișcă degetele, aproape cu totul independent de creier. Se desfac, apoi se strâng în aer.

   - Spui deci că eram acolo și n-am făcut nimic să-l ajut, continuă ea, poticnindu-se.

   - Da, dar doctorii spun că erai în stare de șoc, răspunde Isaac și-și pune mâna pe a ei. Oamenii reacționează diferit când se întâmplă așa ceva, probabil știi de la job. Elin, aveai doar 12  ani. M-am gândit mult la asta, am citit despre ce se poate întâmpla când treci printr-un evenimtent traumatizant. Ai văzut ceva îngrozitor. Ai împietrit. E normal.

   - Nu. Nu. Nu s-a întâmplat. Nu se poate să se fi întâmplat. Nu așa, spune cu o voce țipătoare, care are ceva animalic, scăpat de sub control. Isaac, nu, adaugă lovind cu pumnii brațul canapelei. Te rog, spune-mi că nu-i adevărat ce mi-ai mărturisit acum. Nu-i adevărat.

   - Elin, n-am vrut să-ți spun, nu așa, dar poate acum, că știi adevărul, poți să accepți ce s-a întâmplat. Să mergi mai departe. Toate fricile pe care le-ai avut.. poate că au fost înrădăcinate în tine.

   - În mine?

   - Da. Ar fi trebuit să te ducem la un terapeut, să vorbești despre asta, dar ama era îngrijorată că o să te învinovățești. Așa că, în schimb, creierul tău cred că a ridicat bariere în acea zi, ascunzând tot ce s-a întâmplat.

   - Asta nu-i adevărat.

   Nu vrea mila lui, nu vrea clișeele astea. Se simte de parcă cineva i-ar fi scos măruntaiele. Capul îi zvâcnește, e gata să-i explodeze. Nu-și amintește să se fi simțit vreodată așa de obosită. Vrea doar să fie singură.

   - Te rog, Isaac, pleacă.

   Vocea îi sună bizar. Pustiită.

   El ezită, deschide gura și cum ar vrea să spună ceva, apoi pleacă.

   Ea îl urmărește cu privirea, apoi își închide ochii ca să blocheze totul, dar nu reușește să le oprească - gândurile, tăioase ca niște cuțite.

   Nu l-a ajutat. Pe Sam. Pe Sam al ei. Frățiorul ei. Iubitor de povești și fabule. Soldatul.

   Cavalerul.

   Oița timidă în costumul ei alb de lână.

   Elin își pune capul în mâini. Simte cum se învârt rotițele, adânc în creier, cum se așază unde trebuie.

   Totul are sens acum.

   Reticența mamei de a vorbi despre Sam - fața crispatăă de efort când ea îi menționa numele. Plecarea tatălui lor, încercările lui fără tragere de inimă de a păstra legătura.

   Au învinovățit-o, au crezut că l-ar fi putut salva.

   Fragmentele unei amintiri se ridică la suprafață: prima comemorare a morții lui Sam. Mama lor în camera lui Sam, pe patul lui, ținând o carte: Peepo. Una dintre preferatele lui Sam încă din copilărie, pe care a apreciat-o și mai târziu pentru limbajul simplu, pentru repetiții.

   Mama o citea în șoaptă, legănându-se ușor. Elin s-a dus la ea și a strâns-o ușor de umăr. S-a tras de sub palma ei cu un gest îndeajuns de energic cât să arunce cartea direct în nava spațială din piese Lego a lui Sam.

   A aruncat-o de pe suportul ei, spulberând-o în bucăți. Mama, fără să-i răspundă în continuare, s-a așezat în patru labe și a început să culeagă piesele.

   La acea vreme, lui Elin i s-a părut ciudat cum s-a tras mama de sub atingerea ei, dar n-a înțeles semnificația gestului.

   Până acum.

   Se lasă pe pernă, lacrimi fierbinți umplându-i ochii.

   Totul are sens acum.

   Mama ei știa.

   Toți știau.

   Ea fusese vinovată.

ZIUA A CINCEA

77

   Când Elin se trezește, n-are habar cât e ceasul.

   Întinde o mână să verifice și se trage înapoi - partea de jos a spatelui îi e încă înțepenită și o dor toate. Nu doar din cauza luptei cu Margot; e într-un pat pliant pus la dispoziție de hotel, așa încât Will să aibă tot patul numai pentru el, ca să-și revină. E îngust și șubred, salteaua e ca o foaie de hârtie, abia acoperă plasa rigidă de arcuri.

   E ora 6 și 1 minut, e destulă lumină ca să-l vadă pe Will. E încă palid, dar respirația îi e ritmică, egală.

   Ușurată, Elin își lasă din nou capul pe pernă. Capul în zvâcnește, e greoi, fiecare fibră a corpului ei tânjește după somn. Se rostogolește pe burtă și simte cum i se închid ochii.

   De data asta, somnul îi vine cu o forță mai mare, mai rapid, o cuprinde, o trage în adânc. În câteva minute, e dusă. E periculos, știe, fiindcă de data asta, când vin amintirile, nu-s fragmente, cum au fost mereu, ci e întreg ansamblul.

   Sam, aplecându-se peste piscina dintre stânci, cu plasa scufundată adânc în apa tulbure, plină de alge. Se întâmplă lent: Sam se întoarce să spună ceva - „nu-i niciun crab”, poate, sau „îmi arde pielea de pe ceafă” - și când se întoarce din nou spre apă, își pierde echilibrul.

   Elin începe să râdă, să râdă de expresia lui amuzată, care, își dă curând seama, nu-i deloc o expresie caragioasă, e frică. Frica îi strâmbă trăsăturile, pentru că se duce în spate.

   Nu-i nimic mai rău, așa-i? Nu vezi unde cazi. N-ai niciun control.

   Trece dincolo de suprafața apei fără să arunce stropi.

   Ea știe că ăsta a fost primul semn de alertă: ar fi trebuit să arunce stropi. Să facă un zgomot, să țipe când ajungea în apă, să dea din mâini, râzând în timp ce încerca să se echilibreze.

   Nimic din toate astea însă: doar un pleoscăit, urmat de sunetul îngrozitor al unei trosnituri.

   Apoi, Sam zace menișcat, ciocnirea fiind preluată de mișcarea apei: cercuri care se văluresc spre exterior.

   O parte din piatră e pătată: un roșu strălucitor, întunecat, peste sforile albe.

   Fața lui Sam nu arată ca fața lui Sam. Are ochii larg deschiși. Se uită în gol. Corpul îi e lipsit de viață, membrele îi par moi, gelatinoase, ca atunci când era bebeluș și încă n avea oasele formate.

   Pe o parte a capului are o tăietură. Mai mult decât o tăietură, o rană deschisă. Elin vrea să se miște, își amintește asta; vrea să plonjeze, să facă o magie să-l ajute, dar picioarele nu i se mișcă.

   Sunt înțepenite. Lipite de piatră și de jumătatea de cochilie care-i împunge călcâiul stâng.

   Picioarele lui Sam se leagănă odată cu apa, o algă îi atână de gleznă ca un steag zdrențuit. Ei îi cade găleata din mână: se aude un trosnet pe stânca de dedesubt.

   Apa cu alge se scurge printre cochilii și plasa albă. Crabii au pornit în marș, înghesuindu-se spre piatră, căutând cu disperare apa.

   Și atunci mintea i se agață de ceva.

   Mărește detaliul. Se oprește pe o acțiune, pe care o reia în buclă:

   Căldarea îi cade din mână. Căldarea îi cade din mână.

   Elin își întinde mâna și prinde strâns lănțișorul de la gât, încovoindu-și degetele în jurul verigii principale, inima bubuindu-i în timp ce amintirea face loc ecoului alteia.

   O acțiune similară.

   Ceva căzând pe podea.

   În lupta dintre Will și Margot, ceva a căzut pe podea. A auzit cum a căzut ceva.

   Își închide ochii, și amintirea prinde viață: cei doi se luptau, îmbrâncelile, gemetele, gâfâielile și, pe fundalul ăsta, un sunet mai slab.

   O pocnitură înăbușită, hârșâitul unui obiect care alunecă pe podea.

   Elin se ridică, se întinde după apă. Ia o gură mare, mintea dând târcoale aceluiași gând.

   Ce putea să fie? Ce căzuse pe podea?

78

   - Ești sigură că vrei să faci asta? o întreabă Isaac calm, dar în ochi i se citește îngrijorarea. După tot ce s-a întâmplat? Nu erai într-o stare prea bună când am plecat.

   Se întoarce spre nopteră, își ia ceașca de cafea și o bea până la fund.

   Fața are o paloare cenușie stând în semiîntuneric, buclele îi par lipsite de stălucire și de volum.

   În spatele lui, camera e un haos: cearșafurile sunt răscolite, pe noptieră ceștile sunt împrăștiate de-a valma. Elin e cuprinsă de un sentiment de acută vinovăție: Isaac e în doliu, abia face față, și acum ea vine cu asta.

   - Nu pot s-o las așa, îi spune ea, alungând celelalte gânduri. Am auzit cum a căzut ceva, sunt sigură. Trebuie măcar să mergem și să ne uităm.

   - Dar dacă era ceva acolo, sigur am fi văzut când îl ajutam pe Will, îi spune cercetându-i fața. Era un grup întreg de oameni acolo. Dacă cineva ar fi găsit ceva, ne-ar fi spus.

   Elin îi analizează reacția reținută, expresia prudentă, neutră. Isaac crede că ea e prea obosită și că se agață de nimicuri.

   Urmează o tăcere stânjenitoare.

   Devine dintr-odată conștientă de felul cum arată - fața îi e slinoasă, transpirată, părul răvășit în urma somnului agitat.

   Roșeața îi crește în obraji.

   - Nu neapărat, spune Elin, trecându-și o mână prin păr, încercând să-l netezească. Eram cu toții concentrați să-l ajutăm pe Will. E posibil să ne fi scăpat ceva.

   - Oricum ar fi, spune Isaac prudent, probabil că nu-i mișcarea cea mai înțeleaptă. Margot e pe aici, pe undeva prin hotel. A ieșit din camera aia, a scăpat. E prea riscant, insistă Isaac. Și nu-i numai asta? Cum rămâne cu Will? N-ar trebui să stai cu el?

   Elin simte cum i se încordează umerii - încă un val de vinovăție.

   Are dreptate. Ar trebui să stea cu Will. Măcar atât să facă după tot ce s-a întâmplat, dar dorința de a-și urma instinctele... e prea puternică.

   - Când am plecat, încă dormea. A fost bine toată seara. Sara mi-a trimis un mesaj, mi-a zis că o să meargă  curând să-l vadă, iar asta... n-o să dureze mult, spune și se oprește, neplăcut surprinsă de propriile cuvinte.

   - Ești sigură? întreabă Isaac, luând un pulovers și îmbrăcându-l.

   - Da. Faptul că Margot m-a atacat demonstează că n-o să se oprească acum. Voia să mă înlăture, fiindcă mai are ceva în plan.

   El se uită peste ea spre fereastră.

   - Tot mai cred c-ar trebui să aștepți. Prognoza spune că mai târziu e posibil ca vremea să se domolească. Poliția ar putea astfel să ajungă aici.

   - Nu pare să fie așa, spune Elin, uitându-se afară.
   Încă e întuneric, dar în lumina din exterior se poate vedea ninsoarea deasă, cu fulgi uriași, căzând din cer.

   - Nu ne permitem să așteptăm. După cum vorbea Margot, îmi dau seama că-i ceva personal. E o răzbunare.

   Ochii lui Isaac rătăcesc în depărtare, apoi se opresc asupra unui scaun aflat la câțiva pași distanță.

   Elin îi urmărește privirea. Geaca de piele a lui Laure e aruncată pe spătar.

   Ceva se schimbă în expresia de pe chipul lui.

   Încuviințează cu o mișcare rapidă, hotărâtă a capului.

   - OK. Hai s-o facem.

   Ochii îi ard cu o emoție care e dincolo de furie. E ceva brut, întunecat, profund personal.

79

   Luminile sunt acum aprinse în camera generatorului.

   Sub strălucirea nemiloasă a neonului, spațiul arată diferit - steril, inert, mașinăriile huruitoare funcționând monoton, banal, fără aerul sinistru de mai devreme.

   - L-a atacat pe Will undeva în capătul camerei, nu?

   - Da. Nu suntem departe.

   Mai merg câțiva metri și Elin vede sângele. Sângele lui Will. În timp ce se apropie, simte cum i se strânge stomacul.

   Plăcile de gresie sunt pătate - dâre roșii de unde a fost ridicat Will. Urme sângerii, șterse, de tălpi se văd înaintând pe o porțiune și dispărând apoi cu totul.

   Elin se forțează să inspire adânc.

   - Dacă a căzut ceva, trebuie să fie undeva pe aici.

   Cercetează podeaua, spațiile dintre aparatele masive.

   - Vezi ceva? o întreabă Isaac și vine lângă ea.

   - Nimic deocamdată, răspunde mușcându-și buza, frustrată.

   Nu e nimic care să fie asemenea sunetului auzit - pocnitura înăbușită, hârșâitul unui obiect care alunecă pe podea.

   Cu excepția cazului în care, se gândește Elin, lăsându-se în genunchi, în urma ciocnirii, obiectul a ajuns mai departe decât credeam. Până la urmă, gresia e netedă, alunecoasă...

   Își înclină capul într-o parte, lănțișorul atârnându-i peste bărbie, și se uită sub mașinăria din față.

   E destul loc, încât să fi alunecat ceva dedesubt? Așa pare...

................................................