Sanatoriul, Sarah Pearse

 .......................................

2-7

      Abia când simte mâinile pe ea, Adele își dă seama c-a fost o greșeală să-și închidă ochii, că, fără să fie conștientă, judecata i-a fost deja blocată. Închizând ochii, îi ușurase treaba, pierduse orice șansă, oricât de mică, de a scăpa.

   Da. Teama își dusese la îndeplinire efectul devastator.

   Adele nu simte la început. Frigul, osteneala - îi amorțiseră pielea.

   Tot ce simte e presiunea. Presiunea unui vârf de deget pe coapsa dreapta.

   Simțurile îi revin abia când vârful ascuțit metalic al unui ac lunecă prin țesutul subcutanat până la mușchi.

   O durere surdă, apăsătoare.

   Adele încearcă să dea din picior, să țipe. Își deschide ochii, dar nu poate să vadă nimic. Bezna o închide deja. O beznă impenetrabilă, ce sufocă totul.

13

   - Te rog, îi spune Will, după ce o ajunge din urmă și o prinde de mână, întoarce-te.

   - Nu pot.

   Legănându-se înapoi pe tocuri, Elin simte din nou smucitura: cum e cuprinsă de panică.

   - Elin, spune el și o strânge tare de mână. Dacă pleci de fiecare dată când vorbim, nu mai are niciun rost să fim împreună, nu? Dacă nu putem comunica, nimic nu ne mai leagă. Nimic real.

   Ea îl privește. Fața lui e roșie, furioasă, dar ochii îi sunt calzi în spatele ochelarilor.

   Elin simte un val de vinovăție: lui chiar îi pasă, asta-i tot. Vrea să vorbească, e o treabă normală, nu? Într-un cuplu. Normală, așa trebuie să fie - încearcă să fie - pentru Will.

   Ea încuviințează și îl urmează înapoi la masă.

   Odată ce s-au așezat din nou la masă, Will îi atinge ușor brațul.

   - Vrei să vorbești cu mine?

   - Da.

   Elin ezită. Nu vrea să stârnească iar conflictul, dar cuvintele îi ies înainte să le poată opri.

   - Will, ce spuneai... te înșeli. Chiar încerc. Uită-te la noi.

   - Încercai, dar n-ai mai făcut asta în ultimele luni. Trecutul e ca o barieră. Ieși din casă doar să alergi și nu-ți mai place să socializezi, spune, după care face o pauză. Te-am auzit, știi, noaptea trecută, în pat. Strigai numele lui Sam. Credeam că faci față suferinței legate de doliu, Elin. Că e mai bine.

   Ea se gândește la cuvintele lui Will.

   Mai bine? Cum ar putea să fie mai bine vreodată? Suferința cauzată de Sam e înscrisă în ea, în fiecare celulă.

   Elin nu știe cum să rezolve situația. Cum scoți pe cineva din viața ta când acel cineva e firul ce ține legate la un loc toate părțile tale?

   Ea știe că-i greu pentru Will - vrea să vadă progras, să vadă un semn că o să-și depășească starea, dacă nu acum, măcar în curând. Uneori se întreabă dacă a văzut-o ca un fel de proiect când s-au cunoscut, ca pe una dintre clădirile lui vechi ce trebuie renovate.

   - Mă sperie, Elin. Cât de departe poate să meargă asta, îi spune Will și o privește. Slujba ta... n-o s-o păstreze pentru tine la nesfârșit, știi asta, nu?

   Știu asta, ar vrea să spună, dar nu-s sigură că pot să mai fiu detectiv.

   Își tot spune că descoperirea adevărului despre ce s-a întâmplat în ziua în care a murit Sam o să repare totul, că o să meargă apoi mai departe, dar dacă n-o să fie așa? Dacă asta e noua stare permanentă a lucrurilor?

   Dă să suspine, însă nu-i iese decât un soi de sughiț sugrumat.

   Will își pune mâna peste a ei, o strânge.

   - Mai bine nu spuneam nimic! Suntem amândoi obosiți.

   Se întinde după pahar.

   - Te-ai uitat printre lucrurile mamei tale, am călătorit toată ziua și acum și asta.

   Are dreptate. În ultimele două seri, a sortat lucrurile mamei sale până târziu în noapte. Fiecare obiect, cărți, haine, fotografiile decolorate încă în ramele lor i-au retrezit amintiri și i-au dat un sentiment de ciudată izolare, că e în derivă. Trecuseră mai mult de 6 luni de când murise, dar suferința încă e vie.

   Terminându-și paharul de vin, Will spune cu o voce scăzută.

   - Asta mă irită cel mai tare, știi. Faptul că Isaac te-a lăsat să ai grijă de mama ta, de proprietatea ei, de administratorul ăla căcăcios, de chestiunile personale, și acum ai venit aici pentru el, și el se ține de jocuri.

   - Știu, spune Elin încordată. Dar am crezut că o să fie diferit acum.

   Will își ridică o sprânceană.

   - Haide, ar trebui să vrea să fie aici, Will. N-ar trebui să fie așa de greu... și a spus, nu? A spus că ne vedem după cină.

   - Oprește-te, o întrerupe Will. Cădem în capcana lui. Ce facem noi acum, că ne enervăm, că ne punem întrebări și supraanalizăm - tu ai spus că e ceea ce vrea el. Hai doar să ne bucurăm de seara asta, adaugă și ia meniul de băuturi, răsfoindu-l. Ce spui de un cocktail?

   Elin ezită, încearcă să se liniștească:

   - Ai dreptate. Hai să profităm de faptul că suntem aici.

   Will îl cheamă pe chelner.

   - Am vrea să încercăm asta, spune și împunge meniul cu degetul. Și asta.

   Când vin cocktailurile, râde.

   - Minimaliste, ca tot ce-i pe aici.

   Are dreptate. Băuturile sunt austere, modeste. Fără să fie de un albastru sau de un roz aprins, fără nicio decorațiune țipătoare. Băutura ei, un Lychee Martini, e de un roz stins, cu un fruct întreg înfipt în buza paharului. A lui e aproape fără culoare.

   Elin ia o înghițitură. Gustul dulce-înțepător o lovește pe loc. Votca îi arde gâtul și o încălzește imediat. E tare.

   - Vrei să-l încerci pe al meu? o întreabă Will și își împinge paharul spre ea.

   Îi zâmbește, dar zâmbetul lui e anemic. Se preface acum, dar după câteva pahare o să fie adevărat.

   Strângându-și mâna în jurul paharului, Elin simte cum i se stinge încordarea din umeri. Will are dreptate. N-o să-l lase pe Isaac s-o afecteze. În plus, se gândește ea, nu e aici să stabilească punți de legătură.

   E aici ca să-l determine să recunoască tot ce a făcut, o dată pentru totdeauna.

14

   Will deschide ușa și intră în cameră, împleticindu-se. Cu o mișcare smucită a mâinii, încearcă apoi cu stângăcie să vâre cartela magnetică în locașul din perete.

   Ratează: cartela de plastic se îndoaie, alunecă pe lângă țintă.

   - Dă-mi-o mie, spune Elin râzând, o ia de la el și o bagă cu grijă în fanta strâmtă.

   Camera se luminează, spoturile strălucitoare aflate deasupra capului ei fac toate obiectele acut de vizibile.

   Reacționează imediat: e străbătută de un fior rece. Tot ce ține de cameră e strident și are un efect neliniștitor asupra ei.

   Nu doar din cauză că e o cameră goală - un pat, o canapea, o masă și scaune, dar e fără vreunul din obișnuitele obiecte decorative de care să se agațe privirea - perne, perdele, vaze.

   Patul e construit în perete și iese în afară într-o linie continuă, dulapul de haine la fel, cu un spațiu ciudat dedesubt. O canapea lungă, joasă, se potrivește armonios cu peretele de care e lipită, cuvertura de pânză albă e aproape de aceeași culoare ca peretele.

   Poate că disconfortul pe care-l simte spune ceva despre ea. Își amintește de ultima evaluare de la muncă: „Elin întâmpină dificultăți în ceea ce privește adaptarea la schimbare, ceea ce poate să-i afecteze perspectivele profesionale.”

   - Ce s-a întâmplat? întreabă Will și-și aruncă pantofii din picioare, iar gura i se relaxează într-un rânjet strâmb.

   Pleoapele îi atârnă greoaie, lăsându-se peste ochi. E beat. Cum nu l-a văzut de mult.

   Își ține telefonul în mână. Se aude un bip puternic.

   Elin știe ce e - e grupul de WhatsApp al colegilor lui Will de școală. Glume fără număr.

   Grupul lui Will comunică într-un mod total diferit de prietenii ei - nu e permisă nicio altă interacțiune în afară de distribuirea efectivă a glumei și de un răspuns scurt. Fără amabilități sau discuții, doar un bombardament de glume.

   Will se uită zâmbind la ecran.

   - Uite, îi zice și-i arată telefonul.

   Elin se uită spre ecran: „Doi pereți vorbesc: Ne întâlnim la colț!”

   Râde. Deși n-ar recunoaște, majoritatea glumelor sunt bune. Umor pueril, elementar - un umor de care nici ea și nici Will nu s-au plictisit.

   Se uită la telefonul ei și oftează.

   - Isaac tot n-a sunat. Și nici n-a dat vreun mesaj.

   Aruncă telefonul pe pat, își duce degetele la tâmple. Capul începe să-i pulseze, o durere surdă la baza craniului.

   Se întinde după un pahar, își toarnă apă minerală în el și ia o înghițitură serioasă.

   Nu reușește să scape de gustul cocktailurilor: simte înțepătura alcoolului, gustul acru, metalic, din josul gâtului.

   - Uită de asta, îi spune Will, zâmbindu-i. Nu-ți strica seara acum. Nu acum, că te-ai relaxat.

   Elin simte că se încordează. Efectele alcoolului încep să se ducă. E din nou supărată.

   Will o prinde de talie, o trage spre el și-i cuprinde șoldurile în palme.

   - Am putea avea o primă noapte romantică...

   Elin se desprinde din strânsoarea lui.

   - Poate.

   N-o să se întâmple. Cu cât încearcă mai mult să nu se gândească la Isaac, la cina de care uitase, cu atât devine mai frustrată.

   Singurele gânduri din mintea lui Elin sunt că-i prima lor seară și i-a lăsat baltă.

   Urmând o rută șovăielnică, Elin traversează camera, deschide ușa și iese pe balcon. Vârtejuri de gheață lăptoasă s-au prins pe stinghii.

   Trage adânc în piept aerul curat, cere.

   Și încă o dată.

   Mintea începe să i se limpezească, zăpușeala provocată de alcool se destramă treptat și dispare.

   - Will, uite! strigă ea. În sfârșit, poți să vezi peisajul.

   Norii se risipesc, e nemaipomenit, dar, cu cât se uită mai mult, cu atât își dă seama cât de sinistră e imaginea munților: vârfurile tăioase, crestate. Cel mai înalt e încovoiat, ca o gheară.

   Elin se înfioară. Se gândește la ce i-a spus Isaac despre Daniel Lemaitre, arhitectul dispărut: „Nici urmă de cadavru. Nicio dovadă.”

   Nu-i greu de crezut, se gândește, privind afară; locul acesta ar putea cumva să mistuie un om, ar putea să-l înghită cu totul.

   - E impresionant, spune Will din ușă, dar mai bine-ai veni înăuntru. Bluza ta e subțire. Am auzit povești despre oameni care au băut și nu au mai simțit frigul. Sunt găsiți în ziua următoare, semiîmbrăcați, morți de hipotermie.

   Se uită cu ochi mari, fascinat, spre scaunul de lemn de lângă ea.

   - Scaunul ăla cu spătar rabatabil... este similar celui folosit pe vremea când aici era sanatoriu...

   - Tocilarule, îi spune Elin zâmbind, apoi încremenește și-și duce degetul la buze.

   Aude ceva: sunet de pași, scârțâitul zăpezii. Un zgomot de brichetă. O voce vorbind într-o franceză melodioasă.

   Se uită peste balcon și zărește părul negru cu breton și o eșarfă.

   Își ține respirația.

   Laure.

   Iese de la recepție, înaintând cu atenție prin zăpada din fața hotelului. Poartă o geacă neagră, groasă, din puf, descheiată. Eșarfa gri e încă înfășurată în jurul gâtului, dar e lăsată liber în jos, capetele atârnându-i până la talie.

   Laure se oprește fix sub balconul lor. Ține o țigară în mână, dâre subțiri de fum se ridică în rotocoale în aer. Vorbește la telefon, repede, gesticulând, licărul firav din vârful țigării săltând pe fundalul cerului întunecat ca un licurici.

   Elin rămâne nemișcată, se teme să mai facă vreo mișcare, să nu atragă atenția asupra ei.

   Laure se întoarce ușor. Lumina din afară îi atinge fața, reliefându-i unghiurile mai pronunțate: tăietura maxilarului, nasul îndrăzneț, sprâncenele.

   Expresia feței e fioroasă, ochii îi sunt mijiți, iar buza puțin curbată.

   Elin nu înțelege franceza, dar emoția din vocea lui Laure e cât se poate de limpede. E tăioasă. Furioasă. Nu seamănă deloc cu persoana pe care a văzut-o cu câteva ore mai devreme.

   Elin se holbează, încremenită. Își dă seama că această nouă Laure îi e străină.

ZIUA A DOUA

15

   Mai întâi, simte mirosul: pâine proaspătă, cafea amară, aroma delicioasă a brânzei.

   Elin examinează masa: coșuri cu croasanți strălucitori, baghete, chilfe mici, presărate cu fulgi de sare. Un chelner brunet învârte niște clești de lemn, transferând pains au chocolat într-un coș gol. Se mișcă într-o parte, lăsând la vedere șunca, salamurile, somonul afumat, bolurile de ceramică pline cu iaurt cremos.

   I se întoarce stomacul pe dos.

   - Așa da mic dejun, spune Will, frecându-și mâinile.

   - Ești sigur c-o să faci față? îl întreabă Elin, râzând.

   Apetitul lui e legendar. Se știe că, după ce mergea la surfing, mânca nu una, ci două pizza mari și o cantitate industrială de înghețată. Micul dejun e masa lui preferată, marea realimentare.

   Rânjind, Will îi dă un ghiont.

   - Tu ce-ți iei?

   - Nu prea mi-e foame.

   Elin se întinde după carafa cu suc de portocale și-și toarnă în pahar. Pe la jumătatea mișcării, mâna îi tremură.

   - Rahat.

   Se uită la balta de pe fața de masă, lumină de soare lichidă, înainte să fie absorbită.

   - Amatoare, șoptește Will, încercând să nu râdă.

   Elin zâmbește, încearcă să ignore durerea surdă din tâmple. Din cauza asta nu bea de obicei. S-a străduit prea mult, se gândește, conștientă de moment, 4 cocktailuri, nu pentru distracție, doar ca să uite.

   Ecouri periculoase, își spune.

   Mama ei a făcut la fel când a murit Sam. A băut ca să uite.

   Elin își amintește zilele când mama ei abia ieșea din casă. Petrecea ore în șir uitându-se pe geam spre plajă, un număr nesfârșit de cești de ceai i se răceau în mână.

   Tatăl ei a avut o abordare opusă. A accelerat și s-a aruncat în activități fără oprire. A golit camera lui Sam. A scos toate ziarele din casă. Schimba postul TV de câte ori erau știri.

   Ei mereu i s-a părut că plecarea lui, la numai câțiva ani după moartea lui Sam, era o continuare firească. Să înceapă o viață nouă în Țara Galilor, cu o soție și o familie nouă: soluția extremă pentru a merge mai departe. Să pui capăt ștergând trecutul.

   Elin nu putea totuși să scape de ele, de vorbele pe care tatăl ei se străduia din răsputeri să le lase în urmă.

   Erau pretutindeni: la chioșcul de pe faleză, la știrile auzite la radio în magazine:

   Un băiat din localitate s-a înecat. Orășelul e încă în doliu după moartea tragică a lui Sam Warner, care avea vârsta de 8 ani.

   Elin încearcă să alunge gândul.

   - Sunt aici?

   Ia o farfurie și se uită prin încăpere. Oricât de pozitivă ar încerca să fie, știe c-o să fie un moment stânjenitor - absența lor de la cină și scena cu Laure pe care o văzuse de la balcon, furioasă și vulnerabilă.

   Will se uită peste umărul ei.

   - Nu. Liber.

   Înfige furculița într-o felie de salam și o pune pe farfurie.

   Elin simte că i se face greață. Feliile groase de cârnat sunt uleioase și au în interior bucățele de grăsime albă.

   - O să iau niște pâine.

   Ia o chiflă simplă și își pune o singură lingură de gem roșu pe farfurie.

   Elin găsește o masă lângă fereastră și își bea sucul de portocale. Lichidul e gros, proaspăt, pulpa se simte consistentă pe limbă.

   Mintea începe să i se limpezească, se uită afară. Zăpada proaspătă s-a strâns până sus pe geamuri, de un alb imposibil, pe fundalul cerului albastru. Pentru prima oară, arată ademenitor, și nu sinistru. Poate că sugestia lui Will de a ieși la o plimbare nu-i o idee așa rea.

   Will înaintează spre ea cu farfuria plină vârf.

   - Nu te uita acum, dar Isaac tocmai a intrat. E singur.

   Se așază și adaugă cu voce scăzută.

   - Vine încoace.

   Elin își ridică privirea spre fratele ei, care se apropie.

   - Hei!

   Își păstrează tonul neutru, pregătindu-și în minte niște vorbe, niște propoziții istețe, dar se oprește când îi vede fața.

   Ceva nu-i în regulă, se gândește Elin și se uită la părul lui răvășit și la expresia sălbatică din ochi.

   - Laure a dispărut, spune el în șoaptă și se uită în jur să se asigure că nu-l aude nimeni.

   - Ce? întreabă Elin și simte cum i se accelerează pulsul.

   - A dispărut, repetă Isaac. S-a întâmplat ceva cu ea.

16

   Jeremie Bisset urcă în forță cărarea îngustă din spatele hotelului Le Sommet prin pădure.

   Pe dată, împrejurimile se întunecă, cărarea deschisă fiind înlocuită de o mare densă de pini. Vara, drumul e o potecă pietroasă folosită de călători ca să ajungă la ghețarul din spate, dar acum e inundată de zăpadă. Înăbușită.

   Își lasă capul pe spate și se uită în sus. Peste noapte, cerul s-a limpezit. E acum de un albastru lăptos, șters, împestrițat cu rotocoale de nori risipite. N-o să țină. Săptămâna următoare se anunță o vreme mohorâtă.

   În câteva minute, își găsește un ritm, un metronom constant al bețelor și schiurilor. Îl cuprinde euforia: îi place urcușul ăsta istovitor. Iarna, în fiecare dimineață înainte de lucru, face o tură. Își pune ceasul să sune înainte de răsărit și urcă pe cărare în sus spre Aminona.

   E singurul lucru pe care-l face cu regularitate. În mod obișnuit, urăște rutina de orice fel. Îi amintește de spital. De ultimele zile ale tatălui său. Fiecare zi era de o monotonie sumbră - vizitele doctorilor, administrarea medicamentelor, stingerea.

   Jeremie se forțează să se gândească la altceva. Respiră mai greu acum, mai iute. Tendoanele și cvadricepșii s-au încins deja.

   Nu e o ascensiune ușoară, dar de asta îi și place. O parte din el se întreabă dacă-i ceva psihologic - urcușul repetitiv ca mod de a scăpa de sentimentul că e într-o cădere continuă. Noaptea trecută s-a trezit iar înainte de răsărit în cearșafurile ude. Doliu. Muncă. Lupta continuă pentru custodie.

   Revede în minte fața fostei lui soții, cu disprețul clar întipărit pe chip în timp ce-l instala pe Sebastien în mașină.

   Jeremie încearcă să alunge și acest gând și se lansează mai departe în sus.

   În câteva minute, a ajuns în pădure.

   O lumină neașteptată face zăpada orbitoare. Întunericul de nedeslușit creat de coronamentul pădurii face loc unei adâncituri, deasupra lizierei. Niciun fel de vegetație nu poate să crească aici. Între el și ghețarul de mai sus e un perete de calcar cutat, ale cărui onduleuri crestate sunt acoperite cu o pojghiță de zăpadă.

   Jeremie se oprește și-și ascultă respirația, sunetele expirației sale, niște gâfâituri scurte, neregulate. Sudoarea îi curge pe spate pe sub bluza de corp. Așteptând să i se domolească răsuflarea, se uită în jur. Poate vedea până jos, în vale.

   Vede macaralele proeminente de deasupra orășelului, unghiurile drepte gigantice, proiectate peste formele cubice ale zonei industriale. O geometrie pătrățoasă, creată de om, deloc asemănătoare cu naturalețea sălbăticiei de aici.

   Vântul se dezlănțuie într-o rafală, smucindu-i jacheta. Tremură, gândindu-se la prognoza meteo, la furtuna ce se apropie.

   Mișcându-se rapid, smulge pieile de pe schiuri, fâșiile subțiri lipite de talpa schiurilor pentru a facilita urcușul, ca s-o ia la vale. Suprafața specială îi permite să alunece pe zăpadă în față, dar nu și înapoi.

   Le scoate cu îndemânare și le împăturește în așa fel încât să nu se lipească una de alta. Le pune înapoi în geantă. Trage fermoarul și se oprește.

   Un zgomot. Pași?

   Jeremie se învârte, cercetând împrejurimile.

   Nimic. Niciun semn de viață.

   Din nou.

   De data asta, sunetul e înăbușit.

   Își întoarce capul și se uită atent în jur, mai lent. Nu e nimeni acolo. Își ține respirația, urechile îi țiuie în liniștea absolută.

   Încă un sunet.

   Poate vine de sus...

   Jeremie își aruncă privirea spre peretele abrupt al stâncii de deasupra lui.

   Se sperie, inima bătându-i mai tare.

   Cu cât se uită mai mult, cu atât pare că munții vin spre el. Cu un strat de zăpadă mai gros decât văzuse vreodată în ultimele zeci de ani, cornișele și crestele impunătoare ale muntelui nu mai par familiare, ci sinistre, străine...

   Jeremie își abate privirea. Se gândește că-i obosit. Numai 4 ore de somn... îi afectează judecata.

   Se lasă pe vine, își strânge clăparii, își pregătește schiurile pentru coborâre. Alunecă înainte și ajunge la poteca paralelă cu pădurea.

   Fără niciun sistem de telescaune pe jumătatea asta a văii, zăpada e groasă, neatinsă, o întindere albă nesfârșită.

   Își începe drumul de întoarcere și simte cum un val de adrenalină îi străbate corpul. Schiurile aruncă în aer nori voluminoși, transparenți, de zăpadă pufoasă.

   Pe la jumătatea drumului, încetinește. Vede ceva în față: o sclipire, o reflecție în zăpadă care n-ar trebui să fie acolo.

   O bucată de metal? E greu de spus...

   Coboară în paralel, se oprește.

   O brățară.

   O bandă arcuită, netedă, de metal arămiu. Cupru.

   Atunci vede și altceva, prins de un fel de material. O bucată de bumbac albastru decolorat. I se oprește respirația o clipă, ochii lui dând de nasturele de dedesubt. Bucata de material... e o haină.

   Jeremie coboară de pe schiuri, și un fior îi străbate tot corpul. La fiecare pas, se afundă în zăpada adâncă, moale, în care picioarele i se cufundă până la genunchi.

   Când ajunge la brățară, îngenunchează. O prinde cu degetele și trage. Nu pare să iasă ușor.

   E prinsă acolo, cimentată în zăpadă și gheață. Sapă în zăpadă și dă cât mai multă la o parte, încercând să câștige destul loc cât să miște brățara dintr-o parte în alta.

   Nu se clintește. O să fie nevoit să dea la o parte toată zăpada din jurul ei. Își scoate o mănușă și sapă cu degetele.

   Degeaba.

   În câteva secunde, degetele i se înroșesc și-i amorțesc. Își caută briceagul în rucsac. Îl deschide, începe să izbească în zăpadă, să străpungă suprafața tare cu lama, aruncând la o parte bucățile tari, cristaline.

   Mai bine acum.

   Vede mai mult din brățară și mai mult din material.

   Prinde brățara cu degetele și trage mai tare. Se opintește lăsându-se pe spate, materialul și brățara urmându-l, laolaltă cu altceva.

   Jeremie încremenește și se holbează.

   Simte fiere amară în gât. Scapă briceagul și brățara și vomită iar și iar în zăpadă.

17

   - Isaac... începe Elin, cuvintele ei spărgând tăcerea ciudată. Dacă e vreo glumă proastă de-a ta...

   Când era copil, făcuse astfel de farse. N-avea nicio limită. Orice, numai să obțină o reacție.

   - Nu e, îi răspunde Isaac privind-o fix. Când m-am trezit, dispăruse.

   E palid, are umbre vineții sub ochi.

   - Poate s-a dus să înoate sau la gimnastică? sugerează Elin. Hotelul ăsta e uriaș. Sunt o mulțime de locuri în care ar putea să fie.

   - Am verificat. N-a văzut-o nimeni. Nu e stilul ei să plece așa.

   Își trage un scaun, se așază.

   - Am găsit șia asta lângă ușa noastră, adaugă și scoate ceva din buzunar, punându-l pe masă în fața ei.

   Un lănțișor.

   Zalele fine se revarsă pe masă, aur lichid, sinuos. Elin îl privește atentă și vede micul „L” auriu din centru.

   - O fi căzut...

   - Uită-te la el, insistă Isaac. Lanțul e rupt. S-a întâmplat ceva.

   - Ce, adică? întreabă cu un sentiment familiar de frustrare, de care uitase - uitase de nevoia lui permanentă de atenție, de trecerea continuă de la o dramă la alta.

   - Nu știu, ar fi simțit dacă s-ar fi rupt. S-ar fi oprit să-l ridice. L-a primit de la Coralie. E special, spune și are un moment de ezitare. Cum e lănțișorul lui Sam pentru tine.

   Mâna lui Elin se duce automat spre lănțișorul de la gât și îl strânge. Mama a făcut colierul la comandă la câțiva ani după moartea lui Sam: cârligul lui norocos de prins crabi, turnat în argint.

   - Deci ce vrei să spui?

   - E ca și cum ar fi plecat în grabă, n-a avut timp să-l ridice sau n-a putut...

   - Poate.

   Un chelenr își face apariția lângă Isaac.

   - Cafea?

   Isaac încuviințează cu o mișcare bruscă din cap.

   - Fără zahăr, te rog.

   - Poate s-a dus să facă o plimbare? întreabă Will, încă mestecând. Vremea e mai bună acum.

   - Poate, dar de ce n-ar fi lăsat un bilet? Ceva nu-i în regulă. Știu asta. N-ar fi plecat fără să-mi spună.

   Neliniștea lui e molipsitoare. Ea-și simte inima bătând mai tare, deși ce spune Isaac e clar o exagerare. De ce să presupună c-a dispărut? Nu lipsește de mult. Sunt multe alte explicații posibile.

   Apoi își amintește de scena din noaptea precedentă. Laure, vorbind la telefon, expresia ei aspră, furioasă.

   - Când ai văzut-o ultima oară?

   - Noaptea trecută. Era în pat, citeam. Am stins lumina pe la 11.

   - N-ai auzit nimic în timpul nopții? Nicio mișcare?

   Will se uită la ea cu vădită surprindere. N-a văzut-o niciodată așa. La lucru. O surprinde și pe ea: 1 an în afara poliției și totuși încă e acolo, un reflex - pune întrebări, adună informații.

   - Nimic, răspunde Isaac.

   Chelnerul se întoarce cu o cafetieră, o pune pe masă în fața lor. Aburul se ridică într-o linie neregulată până la tavan.

   - Uite, spune Elin, la muncă ne confruntăm tot timpul cu astfel de situații. Oamenii sunt cuprinși de panică fiindcă pleacă cineva, își fac griji că e ceva neobișnuit, dar, de obicei, există o explicație - o urgență neașteptată, un prieten care are nevoie de ajutor...

   - Fără să lase un bilet? Fără să sune? o întrerupe tăios Isaac. Abia ce-ați venit, aveam planuri pentru azi.

   Din nou, Elin se gândește la imaginea de seara trecută, Laure vorbind la telefon, făcând pași mari aseară, vârful scânteietor al țigării săltând sălbatic în beznă.

   - N-ai habar unde ar putea să fie?

   Isaac se posomorăște.

   - Nu.

   Își toarnă cafea în ceașcă. Lichidul aburind dă pe dinafară, revărsându-se într-o baltă pe masă.

   - Lipsește telefonul ei? Sau orice alt lucru?

   Dacă ar fi fost un caz de dispariție, se gândește Elin, ar fi fost primul lucru pe care l-ar stabili. Dacă era ceva spontan sau plănuit.

   - Nimic. Nici telefonul, nici geanta, spune Isaac, ia un șervețel și șterge cafeaua de pe masă. Elin, hainele ei sunt aici, cosmeticele... n-a luat nimic. Dacă ai pleca undeva, n-ai lăsa chiar tot în urmă, nu?

   - Uite, îi spune ea cu tact, uneori oamenii pleacă. Și își lasă lucrurile. Nu e ceva nemaiauzit, după care ezită, nesigură cum să formuleze următoarea întrebare: Isaac, s-a întâmplat ceva aseară?

   - Nu.

   Ceva din vocea lui o face să fie atentă, să se încordeze.

   Îmi ascunde ceva!

   - Isaac, te rog. Trebuie să fii onest.

   Ultimul colț al șervețelului absoarbe lichidul de pa masă, colorându-se într-un maro întunecat.

   Isaac încuviințează.

   - Aseară, Laure era supărată. Era nervoasă. Am presupus că e stresată că te revede, dar acum cred că era vorba de altceva, spune și se încruntă. Era absentă, preocupată. Mă pregăteam să cobor la cină și ea a ieșit de la duș și a anunțat că nu mai vine. A spus că a apărut o problemă. M-am înfuriat, i-am spus că orice problemă ar fi, să o lase de-o parte, fiindcă am stabilit să ne vedem cu voi.

   - Plănuiați deci să veniți? îl întreabă ea cu voce egală, remarcând că el nu-și cere scuze.

   - Da, dar voiam să vină și Laure, continuă, și-și freacă ochii. Nu știu, poate ar fi trebuit să-i spun că nu-i nimic, că mă duc singur, dar era prima voastră seară aici. Am început să ne certăm. Conflictul a escaladat. Laure e încăpățânată. Odată ce-și alege o poziție...

   - Ți-a spus ce avea de gând să facă în schimb?

   - Nu. Și asta m-a enervat cel mai rău. Mi-a zis doar că e ceva legat de hotel.

   - Ceva la muncă?

   - Ultimele câteva luni... au fost de muncă non-stop pentru ea.

   Își bea cafeaua și se ridică. Își simte corpul strâns, tensionat.

   - O să-i sun pe prietenii ei, pe cei din familie, pe vecinii din Sierre. Dacă e posibil să fi plecat fără să-și ia lucrurile, merită să încerc.

   - Ești sigur că nu vrei să mănânci ceva mai întâi?

   Niciun răspuns; Isaac se îndepărtează deja.

   Will aștepată până când e sigur că nu poate fi auzit și apoi spune uitându-se la Elin:

   - Ai spus tu că excursia asta n-o să fie prea simplă.

   - Cuvintele lui au un aer voios, dar ea îi simte tensiunea. Își înfige furculița în felia de somon din farfurie.

   Elin se forțează să zâmbească.

   - E posibil să fie în hotel. S-au certat, probabil că ea-și bea cafeaua în vreun colț întunecat al salonului, ascunzându-se.

   - Tu așa mi-ai face? întreabă Will cu o expresie indiferentă, ducându-și o bucată de somon către gură. Te-ai ascunde ca să mă pedepsești?

   - Will, nu glumi.

   - Scuze, spune el, zâmbindu-i și continuând după un moment lung de tăcere. Cred doar că e prea devreme, nu-i așa? Ca el să tragă concluzia că s-a întâmplat ceva rău.

   - Dar ce zici de seara trecută? Lare. La telefon. În fața camerei noastre. Dacă lipsește, ar putea fi relevant.

   Vorbele ei au rămas suspendate în aer. Elin se dojenește. E o supoziție, nu se știe nimic. Încă o dată, și-a amintit de ce n-ar trebui să se întoarcă la lucru. Nu e pregătită, așa-i că nu? Să faci supoziții pe ghicite, să tragi concluzii - toate astea sunt greșite.

   - Elin, deja te-a tulburat, spune Will mușcându-și buza.

   - Și ce propui să fac? Să ignor ce spune?

   Elin își strânge paharul de suc, iar buricele degetelor i se albesc din cauza presiunii.

   - Nu, dar dacă are vreo importanță, eu cred că e o porcărie. S-au certat și tu suporți tot greul.

   Ea nu-i răspunde.

   Înălțându-și privirea, îl vede pe Isaac la ușă. Îl vede cum pleacă, privindu-i silueta, mersul săltat, ușor crăcănat. E atât de familiar, că o doare. Clipește. Amintirile se ridică la suprafață ca bulele.

   Cer. Nori fugari. Păsările ca niște săgeți negre.

   Pe urmă sânge, mereu sânge.

   - Nu știu dacă-ți dai seama, îi spune Will privind-o, dar arăți într-un fel anume de fiecare dată când îl vezi.

   - În ce fel? întreabă Elin simțindu-și pulsul în urechi.

   - Speriată, răspunde Will și-și împinge farfuria. De fiecare dată când îl vezi, pari speriată.

18

   Ștergându-și gura cu dosul palmei, Jeremie se întoarce, se forțează să se uite din nouă spre zăpadă, către descoperirea sumbră. Simte voma acidă în gât.

   Sub brățară e un os. Un os contorsionat într-o formă inumană.

   Își schimbă poziția, abia reușind să respire. Picuri de transpirație îi brobonesc fruntea.

   Mai fuseseră câteva descoperiri asemănătoare în ultimii ani, încălzirea globală forțase ghețarii să se retragă, scoțând la iveală cadavre dispărute de zeci de ani.

   Cu doar câțiva ani în urmă, un cuplu, soț și soție, fusese găsit pe un ghețar în apropiere de Chandolin la peste 75 de ani de la dispariție. Căzuseră într-o crevasă adâncă.

   În ziare și în mediul online au apărut poze zile la rând: sugestive și intruzive, în ciuda trecerii anilor. O geantă de piele uzată, o sticlă de vin. Cizme negre, cu tocuri demodate, bătute în cuie într-o manieră grosolană.

   Jeremie fusese fascinat, nu doar de detaliile legate de un stil de viață uitat, pe care pozele le dezvăluiau, dar și de însemnătatea a ceea ce repezentau: o încheiere. Și-i imagina pe cei din familie, pe urmașii lor în sfârșit putând să țină doliu.

   Își coborî privirea mai jos. Sub brățară e un ceas. E scump, se vede: curea generoasă de aur, cadran mare, strălucitor, înconjurat de mici diamante.

   În interiorul curelei sunt gravate câteva cuvinte. Se uită mai de aproape.

   „Daniel Lemaitre”

   Jeremie dă înapoi. Arhitectul dispărut.

   Deschizându-și buzunarul, își scoate telefonul, sună la Urgențe și o peliculă proaspătă de sudoare îi tivește fruntea.

19

   - Isaac, spune Elin, ciocănind în ușă. Isaac, eu sunt.

   Simte mâncărimi pe pielea încinsă, din cauza bluzei de lână merinos cu care e îmbrăcată, care e menită să fie purtată numai în afară.

   Ușa se deschide larg. Isaac are fața roșie, umflată.

   - Scuze că n-am sunat mai devreme, spune Elin ezitând. Will a vrut să iasă la plimbare după micul dejun, adaugă zâmbind forțat. N-am ajuns prea departe. Stratul de zăpadă e atât de mare.

   Ceva se schimbă în expresia lui Isaac: o licărire de emoție, care dispare prea repede ca să-și poată da seama ce e. La fel se întâmpla și când erau copii, iar Elin s-a împotmolit, prinsă pe picior greșit, întrebându-se ce-i trece prin minte.

   Isaac se întoarce și înaintează în cameră.

   - Isaac, pot să intru?

   E ridicol că trebuie să întrebe, dar e imposibil să-și dea seama dacă el vrea ca Elin să fie aici.

   - Da, răspunde el tăios.

   Intrând, ea îi vede bocancii de drumeție pe podea. Sunt uzi, cu șireturile negre desfăcute, îmbrăcate în cristale de gheață.

   - Ai fost și tu afară?

   - Tocmai m-am întors, îi răspunde trecând prin dreptul ferestrei.

   Elin nu-i răspunde, derutată de cât de repede vorbește el. E în priză, se vede - mișcările frenetice, fața înroșită. E panicat.

   - Ce-ai făcut afară?

   - Am căutat-o. Sus, înspre pădure. M-am gândit că poate a ieșit afară și a căzut, spune cu o expresie crispată. Am verificat orice altă variantă. Am căutat-o prin hotel, prin jur. I-am sunat prietenii, familia, vecinii. Nimeni n-a auzit nimic, nimeni n-a văzut-o.

   Elin îl privește și simte că e cuprinsă de o senzație copleștioare, de parcă ar fi îmbrățișată prea strâns. Mișcările lui Isaac, pașii lui dintr-un capăt în altul, par deodată exagerate.

   - Și?

   - Nimic. Nici urmă de ea. Nimeni n-a primit niciun apel de la ea. Tocmai am sunat la poliție.

   - Deja? întreabă ea, încercând să-și păstreze expresia neutră.

   El încuviințează.

   - Degeaba. Mi-au spus că nu lipsește de prea mult timp și n-au cum să înceapă o investigație. Au spus că dacă nu există indicii că ar fi plecat într-o expediție sau la schi și nu e pierdută, să mai așteptăm. Știu că n-a plecat de mult timp, dar nu-mi place. Dacă-i OK; de ce n-a sunat până acum?

   - Nu știu, răspunde Elin și intră în cameră. Ar putea fi...

   Se oprește.

   Peretele de sticlă!

   Din nou, o copleșește. Camera lui Isaac dă spre pădure. Zona e sălbatică: o masă densă de brazi înzăpeziți urcând spre munți.

   Privirea îi zboară către locul dintre copaci. Deși crengile sunt înzăpezite, impresia generală e de întunecime impenetrabilă.

   Își simte inima bătându-i mai repede. Înghite în sec, e conștientă că nu-i capabilă să-și controleze reacția.

   De ce reacționează așa? De ce are o reacție viscerală, de respingere, cu fiecare celulă a corpului, a ceea ce se află în fața ei?

   Isaac îi urmărește privirea, cu o expresie indiferentă.

   - Laure urăște pădurea. Mereu spune că e acoperirea perfectă pentru cineva care ne-ar putea urmări. Noi nu-i putem vedea, dar ei da. Geamurile astea, luminile.. au o priveliște perfectă.

   - Destul.

   Cu cât se uită mai mult, cu atât mai distorsionată devine imaginea, de parcă pomii din fața ei s-ar multiplica.

   - Ești OK? o întreabă Isaac, privind-o scrutător.

   - Sunt bine.

   - Mai ai atacuri de panică...

   - Nu, i-o retează ea. Nu mai am.

   Supracompensează cu un căscat zgomotos, exagerat, înainte să se silească să-și întoarcă privirea spre cameră.

   E același aranjament ca-n camera ei, doar că o lucrare de artă mai mare și mai încărcată atârnă pe perete, iar canapeaua și fotoliile au o nuanță cenușiu lăptoasă.

   Ochii ei înregistrează detaliile: laptopul, televizorul, sticle de apă nedesfăcute. Pe podea sunt împrăștiate haine și pantofi. Pantofii lui Laure: o pereche de adidași New Balance bleumarin, bocanci de drumeție uzați, mocasini de piele întoarsă.

   De fapt, cea mai mare parte din lucruri îi aparține lui Laure. Bijuteriile de o parte, o eșarfă de culoarea mușchiului de pădure aruncată peste ușa șifonierului, un tub de cremă de față cu capacul scos.

   Elin se uită la pat. Aici e influența lui Isaac - urma estompată a corpului său pe cearșafuri, pilota strânsă într-un nod larg. Așa dormea și când era copil. Amândoi dormeau așa. Ca și cum patul n-ar fi putut să le stăpânească energia. Ea nu mai doarme așa acum. Și-a pierdut energia cu luni în urmă.

   Își trece privirea peste un teanc de cărți așezate pieziș pe una dintre noptiere. Cărți franțuzești. Una e cu fața în jos, deschisă larg.

   Isaac are dreptate, își dă ea seama. Camera are un aer de însuflețire suspendată, ca și cum Laure ar fi coborât pur și simplu pentru micul dejun. Nu arată ca o decizie deliberată de a pleca.

   - Unde-i telefonul ei?

   - Telefonul? întreabă Isaac și-și întoarce brusc privirea spre ea.

   Elin se încordează, ceva din tonul lui îi dă furnicături.

   - Încerc doar să ajut.

   El zâmbește forțat, dar iat-o din nou: umbra unei expresii, care dispare înainte ca ea s-o descifreze.

   - Uite-l, spune și scoate un telefon din buzunar, tastează un cod și i-l întinde. M-am uitat prin el. N-am văzut nimic ieșit din comun.

   Elin se uită spre ecran. E aproape complet încărcat, conectat la aceeași rețea pe care o găsise și telefonul ei când a aterizat în Geneva - Swisscom. Derulează lista de convorbiri. Ultima a fost ieri. Cu o persoană pe nume Joseph. Cum e posibil? A auzit-o pe Laure vorbind la telefon după cină - cu siguranță și apelul acela ar trebui să fie înregistrat aici.

   Isaac se uită peste umărul ei, îi simte pe gât respirația inconfortabil de fierbinte.

   - E vărul ei.

   - Și îi știi pe toți din listă?

   - Bineînțeles. Prieteni, cum ți-am zis. Și nici în e-mailuri nu-i nimic, adaugă și face un pas înapoi, înroșindu-se la față. N-am vrut să mă uit, dar...

   - Dar în laptop?

   - Nimic.

   Isaac îl ia de pe birou și i-l dă.

   - E sincronizat cu telefonul. Emailul e același. Iar restul sunt chestiuni legate de muncă.

   Elin se așază pe marginea patului, se uită pe desktop, trece prin fișierele salvate, prin istoricul căutărilor de pe internet. Are dreptate, totul pare legat de muncă. Nimic care să fie îngrijorător.

   Așază laptopul înapoi pe birou și se îndreaptă spre baie, urmată de Isaac.

   În jurul chiuvetei sunt împrăștiate produse cosmetice - pudriere, creme hidratante. Câteva prosoape sunt pe podea, îndoite sub forma unor S-uri strâmbe. Pe polița de deasupra chiuvetei, e deschisă o geantă pentru cosmetice din pânză albă.

   Răscolind prin geantă, găsește niște pensete mari, roz, benzi depilatoare, o pensulă pentru fard de obraz și niște creme hidratante colorate, compacte, rimeluri. Tampoanele sunt într-un buzunar lateral, închis cu fermoar, lângă antihidtaminice și o folie de ibuprofen.

   Închide fermoarul genții cu o senzație crescândă de neliniște. Nu și-ar fi lăsat asta aici. Dacă Laure ar fi plănuit săplece undeva, dacă gândea câtuși de puțin ca Elin, geanta cu cosmetice ar fi făcut parte din arsenalul protector - o parte din armura ei zilnică.

   Se întoarce, pregătită să vorbească, și-l vede în oglindă pe Isaac luând ceva de pe un raft și îndesându-l apoi în buzunar.

   Elin îl privește nemișcată. Isaac se întoarce și-i zâmbește - nu și-a dat seama că fusese văzut.

   Rapid, dar nu îndeajuns de rapid.

   A luat ceva. A ascuns ceva de mine. Ar trebui să fie supărat că i-a dispărut iubita, dar umblă deja cu ascunzișuri.

   Își strânge degetele, lehamitea urcându-i în gât ca o masă solidă. Cum a putut să fie atât de proastă? Era cât pe ce s-o păcălească - vorbele, emoția minunată - dar oamenii nu se schimbă, nu-i așa? Abilitatea de a minți, de a înșela, e înscrisă în noi atât de adânc, încât e imposibil s-o dai deoparte, s-o îndepărtezi.

   Când erau copii, Isaac mințea tot timpul. Nu-i plăcea statutul de frate mijlociu - cu 2 ani mai mic decât Elin, cu 2 ani mai mare decât Sam - așa că mințitul devenise comportamentul lui firesc: un mod de a atrage atenția, de a obține un avantaj, de a-i pune la punct.

   Elin își amintește de expresia abia ascunsă de agonie a lui Isaac când Sam a adus acasă, mândru, primul său trofeu obținut la o competiție de înot, iar părinții îl lăudau entuziasmați. Două săptămâni mai târziu, un șanț adânc a apărut în suportul de lemn al trofeului și nu era doar o zgârietură, era o crestătură. Ceva ce nu putea în niciun caz să pară accidental.

   Isaac a negat, dar știau cu toții că era opera lui. Știau de ce e capabil.

   - Acum e ca și cum te-ai fi întors la muncă, îi spune el, ridicând un prosop de pe podea și punându-l pe suport. Știi, nu m-aș fi gândit niciodată c-o să ajungi polițistă.

   - Știu.

   - N-ai spus niciodată, continuă el, de ce-ai ales asta. Când eram mici voiai să te faci inginer.

   Elin se uită la el, simte cum se ivesc vorbele, cum se adună în ea. Ar putea să le și rostească, nu?

   Am ales asta din cauza ta, Isaac. Din cauza a ce-ai făcut.

20

   - La ce lucrezi acum? o întreabă Isaac, întrerupându-i gândurile.

   Ar fi ușor să mintă, dar Elin nu poate. Nu poate să mai adauge un strat la ceva mult prea complex deja.

   - Nu lucrez... Sunt într-o pauză, răspunde, întorcându-se în dormitor.

   - O pauză? o întreabă Isaac, urmând-o și oprindu-se lângă geam.

   - Am avut un caz... unul important, bolborosește ea, simte fierbințeala cum îi urcă pe ceafă. Am dat-o în bară.

   Îi vin imagini în minte, una după alta: degete desfăcute pe fața ei. Striațiile pietrei: dungi pestrițe gri și negre. Apa. Mereu apa.

   - Ce s-a întâmplat?

   - Nu pot să spun...

   - Elin, haide, n-o să spun nimănui.

   - Cazul era unul important. Primul meu caz ca detectiv sergent. O crimă, două fete, ambele de 15 ani. Tipul le legase corpurile de o barcă și lăsase elicea să-și facă treaba, spune Elin și se încordează pe măsură ce-și amintește. N-aveam nicio pistă de pornire. Barca era furată. Nu erau amprente. Nu erau înregistrări ale sistemului de supraveghere video din gofl, camerele fuseseră sparte. În cele din urmă, am făcut un apel public. În mediul online, în ziare. O conferință de presă cu părinții, continuă și-și drege vocea. După o lună, am primit un indiciu. Un anonim ne-a dat un nume - Mark Hayler. L-am găsit în baza de date. Mai fusese arestat pentru posesie de droguri de mare risc, avea o condamnare că bătuse rău pe cineva.

   - Un indiciu adevărat, spune Isaac, frecându-și coada ochiului, pielea părând inflamată și iritată.

   Elin încuviințează.

   - Ne-am dus la el acasă, dar aflase că eram pe urmele lui. L-am găsit la fosta lui soție. Ne-a luat prin surprindere, a fugit spre faleză. Ne-am despărțit. L-am zărit, am încercat să-i chem și pe ceilalți, dar nu-mi mergea stația. Nu m-am gândit, doar l-am urmat. De-a lungul plajei, în peșteri. Am intrat, dar îl pierdusem. Până m-am întors, nivelul apei crescuse din cauza mareei, îmi ajungea până la gât. M-am pus pe înotat, dar el era în apă, aștepta. M-a lovit cu o piatră, a continuat atingându-și buza. Așa m-am ales cu cicatricea asta.

   - Am văzut-o.

   - Mă împingea tot mai adânc. Am... am încremenit. Era ca și cum corpul... îmi paralizase. În cele din urmă, m-am dus în jos și nu am mai ieșit la suprafață, a continuat râzând într-un fel ciudat, ascuțit. Cred că s-a gândit c-am murit și m-a lăsat acolo.

   Elin nu-i spune cum, când era sub apă, o parte din ea aproape renunțase. O simțise atât de puternic. Dorința de a renunța. De a nu se mai lupta. Dar dorința de a trăi a fost mai puternică. Dorința de a afla adevărul despre ce i se întâmplase lui Sam.

   Încă o dată, gândul ăsta o trezește. Îi aminteșe de ce se află acolo.

   - Mi-am luat un concediu medical care s-a transformat într-o pauză lungă și iată-mă. Șomeră în mod neoficial.

   - Nu vrei să te întorci?

   - Nu că nu vreau. Simt că nu pot. Că nu mă țin puterile. Greșelile pe care le-am făcut, că nu m-am oprit să gândesc, că n-am așteptat întăriri, m-au făcut să pun la îndoială judecata, abilitatea mea... faptul că am paralizat așa în apă m-a făcut să înțeleg că n-am trecut peste unele lucruri așa cum crezusem.

   - Nu știam. Îmi pare rău, spune Isaac, fixând-o cu privirea.

   Elin îi înfruntă în cele din urmă privirea. Cu prudență la început, apoi, dintr-odată, cu o furie care-i e mai confortabilă, mai familiară. Mai ușor de stăpânit.

   - N-am mai vorbit, Isaac. Din cauza asta nu știi. N-am vorbit mai deloc de când ai plecat.

   - Știu, răspunde el și vocea i se stinge. Dar nu știam atunci ce-o să se întâmple.

   - Te referi la faptul că mama a fost bolnavă de cancer, îi spune ea cu răceală.

   - Da, spune Isaac, lăsându-și bărbia în piept. Nu știam cum să mă întorc, chiar dacă ar fi trebuit. Nu voiam să tublur apele. Să clatin barca, adaugă cu o față posomorâtă.

   Elin se uită la el neîncrezătoare, cuprinsă de furie.

   Nu pricepe.

   Nici măcar acum nu pricepe. Nu înțelege ce-a făcut absența lui, cum a sfâșiat-o pe mama lor.

   - Să nu tulburi apele? Mama voia să te vadă, Isaac. Nu doar să o suni sau să-i trimiți niște e-mailuri de doi bani, spune Elin și simte cum tremură. N-ai venit nici măcar la înmormântare. Știi cum a fost asta? Cum a părut în ochii celorlalți?

   - La asta se rezumă totul pentru tine, nu-i așa? răspunde el încordat. La cum par lucrurile.

   Elin ezită.

   Iată, din nou, cum iese la suprafață cine e cu adevărat!

   Vorbe mărunte, ascuțite, ca niște săgeți otrăvite.

   - Nu încerca să arunci asta în cârca mea! Are de-a face numai și numai cu tine.

   - N-am putut să plec de la muncă. Ți-am spus.

   - Prostii. E doar o scuză.

   Mâna lui Isaac zvârcnește din nou spre ochi, și el se trage de pleoapă.

   - N-o să încerci nici măcar să te justifici?

   Un moment de liniște, apoi:

   - Bine! spune el, tăios. Vrei să știi adevărul? M-am simțit ca dracu`, Elin. Vinovat. Vinovat că nu m-am întors, că n-am sunat destul. Vinovat pentru felul în care am lăsat totul în urmă.

   Gândurile ei aleargă repede.

   - Te-ai gândit deci să vii.

   - M-am tot întrebat dacă să mă întorc, să vin în vizită, dar o parte din mine știa că venirea mea o să aibă efectul contrar. Că o s-o rănească.

   - S-o rănească? Mama e rănită de ani de zile. De când a murit Sam.

   Isaac tresare vizibil când îi aude numele. Elin e cuprinsă de o dorință neașteptată de a-l întreba:

   Te gândești vreodată la Sam, Isaac? Te gândești?

   Pentru că ea se gândește. Se gândește tot timpul la el; Sam sărind de pe caiac, trupul lui subțire dansând în aer. Sam pe Dows, zmeul lui tăind cerul în petice albastre. Sam luând-o de mână când Isaac țipa. Șoapte dulci-fierbinți în urechea ei: „N-o să-ți dau drumul...”
   - Sam... ce s-a întâmplat cu el... a distrus-o pe mama. Știi asta. În ziua aia, când l-a găsit...

   Vorbele îi ies repede, prea repede. Se teme că nu le poate controla, ca n-o să se poată opri să nu-l întrebe direct.

   Tu ai făcut-o, Isaac? Tu ai fost de vină?

   Panica i se citește în ochi.

   - Hai să nu dezgropăm asta acum! Voiai doar să știi de ce nu m-am întors.

   Elin ezită iar. Ar putea încă să o facă, să-l întrebe, dar dacă îl sperie? Nu mai rămâne cu nimic.

   În cele din urmă, încuviințează.

   - Mama... a fost mai bine, spune Isaac cu o voce șovăitoare. Cu tine, mai târziu, a găsit un... echilibru. Tu te-ai descurcat mult mai bine cu ea decât mine. Când s-a îmbolnăvit, știam că dacă mă vede, o să fie și mai rău. Că s-ar stresa că locuiesc aici, că-mi ia așa mult să-mi găsesc un job...

   Elin se uită la el, simțind înțepăturile fierbințelii în obraji, nu-i vine să creadă ce aude: încercarea lui de a-și justifica egoismul. Deschide gura, e gata să-i dea o replică tăioasă, dar atenția îi e atrasă spre geam. Un elicopter se rotește pe cer. E vopsit în roșu și alb, și pe o parte are o puzderie de stele căzătoare.

   - Ce-i asta?

   Acum poate să-l și audă: vâjâitul ritmic al elicei.

   - Un elicopter Air Zermatt, spune Isaac, urmărindu-i zborul spre pădure.

   - De ce-ar fi aici? întreabă Elin și-și mijește ochii, privind în sus.

   Lamele elicei se mișcă așa de repede, că abia mai pot fi văzute. O ceață.

   - Nu știu. De obicei, sunt folosite pentru transport: să ducă provizii, protecții împotriva avalanșelor. E cel mai ieftin mod de a duce lucruri în jurul muntelui.

   Ea surprinde o altă mișcare: două mașini 4x4, urcând pe drumul șerpuit spre hotel, roțile aruncând pulberea fină de zăpadă în aer.

   Primul vehicul are girofar. Pe capotă sunt dungi aprinse, de un portocaliu fluorescent. Stele albe și portocalii formează un steag pe una dintre portiere. Alături, un singur cuvânt, cu litere mici, de culoare neagră: „Poliția”.

   Mașinile opresc lângă intrarea hotelului. Elin vede cum coboară două grupuri. Șase-șapte oameni. Perechea din prima mașină poartă pantaloni bleumarin, jachete în două nuanțe de albastru și cuvântul „Poliția” scris pe spate. Al doilea grup e îmbrăcat în haine mai tehnice - echipament de protecție împotriva vântului și jachete subțiri fără mâneci deasupra.

   Mișcările lor sunt marcate de urgență în timp ce se grăbesc spre portbagajul mașinii și scot tot felul de piese de echipament. Sprijinindu-se de ușa rabatabilă din spate, își scot pantofii și-i înlocuiesc cu clăpari de schi. Își trag pe ei niște hamuri negre, parcă la unison. De ele sunt atașate carabine, scripeți și curele, care se leagănă pe piepturile lor în timp ce lucrează.

   Elin simte un fior rece de teamă pe spinare.

   - Cine sunt?

   - Echipa de intervenție, spune Isaac cu vocea strangulată. Sunt un fel de forțe speciale ale poliției. Sunt antrenați să facă față unor situații speciale... Luări de ostatici. Terorism. Unii dintre ei, cum sunt aceștia, lucrează pe crestele munților.

   - De ce-ar fi aici?

   Fața îi tresare într-un spasm și urmărește cu privirea elicopterul, care zboară la mică înălțime deasupra muntelui.

   - Nu știu.

   Cei din grupul rămas la sol își pun rucsacuri mari în spate. Elin și Isaac îi urmăresc cum își pun căștile și scot schiurile din mașină. Se mică repede spre cărarea ce duce în pădure.

   Pentru prima oară, Elin obseră un bărbat cunoscut, îmbrăcat cu un polar gri, vorbind cu primul grup de polițiști și arătând spre pădure.

   - Lucas Caron, murmură Isaac.

   - El e, spune Elin.

   Și atunci îl vede: pe covorul de sub picioarele ei.

   Sânge.

   Abia vizibil, dacă nu știai cum arată, dacă nu mai văzuseși până atunci.

   O pată difuză, înflorind în cercuri mici, neregulate.

21

   Adele tremură. Simte furnicătui în picioarele amorțite.

   Cât a dormit? Câteva ore? Toată noaptea? E imposibil de spus: lumea pare să se fi dizolvat în jurul ei. Oriunde s-ar afla, e întuneric. Nu, nu întuneric. E legată cu ceva la ochi - un material aspru, înțepător, îi presează genele când încearcă să-și deschidă ochii.

   E cuprinsă de un val de panică. Pe neașteptate, claustrofobia pune stăpânire pe ea, dă din picioare, încearcă să se opintească în mâini și picioare, dar nu reușește.

   Stop. Calmează-te. Încearcă să-ți dai seama ce se întâmplă.

   Adele o ia mai ușor acum, încearcă să facă mișcările pe rând. Își răsucește mâinle, degetele, își dă seama că-s legate la spate. La fel și gleznele.

   Se află încă pe podea, cu spatele sprijinit de un perete.

   Continuă, își spune ea.

   Dacă e singură, și crede că e, trebuie să se orienteze. Să-și dea seama unde se află.

   Rămânând perfect nemișcată, Adele ascultă. Aude numai un picurat constant. E pe undeva prin hotel? Cu siguranță nu putea s-o ducă prea departe. Nu fără să observe cineva.

   Și dacă ar striga? Dacă încearcă să atragă atenția cuiva?

   Atunci simte ceva în gură: un gust de cupru, ceva sărat. Îi ia o clipă să-și dea seama ce ea.

   Sânge.

   Adele încearcă să-și treacă limba în jurul dinților, să-și dea seama de unde vine sângele, dar nu poate. E ceva în gura ei... un căluș. Are gura așa de amorțită că nu observase.

   Gândurile îi aleargă cu toată viteza: o să mor aici, așa-i? N-o să ies niciodată de aici. Nu pot să mă mișc, nu pot să strig. N-o să mă găsească nimeni.

   Trage adânc aer în piept. Trebuie să scape. Pentru Gabriel.

   Gândește-te.

   E în formă, solicitările fizice ale muncii ei au făcut-o puternică, Poate să găsească o soluție.

   O idee începe să se contureze: poate să profite de faptul că, oricine ar fi persoana asta, e posibil să nu se întoarcă pentru o vreme. Ar fi deci destul timp să strângă informații despre spațiul din jur și ce anume ar putea să folosească să se elibereze.

   Nu e altă soluție, se gândește, încercând să-și domolească panica. Nimeni n-o să-mi ducă lipsa.

   Gabriel urmează să se întoarcă de la tatăl lui abia peste o săptămână. N-o să i se pară neobișnuit că nu l-a sunat câteva zile. Stephane vrea ca săptămâna cu fiul să fie numai și numai a lui. Adevărul e că-i convenea și ei. Adele nu voia să audă pe fundal tonul ridicat, super-entuziast al vocii lui Lise, iubita lui Stephane.

   Nici la muncă n-o să se tragă un semnal de alarmă. Tura ei e abia peste câteva zile.

   Adele se încordează. Aude pași.

   Planurile ei... prea târziu.

   Răpitorul s-a întors, e aproape. Adele îi simte mirosul: ceva chimic, caustic, mirosul de dezinfectant de spital.

   Și ceva în plus, care parcă atârnă, greoi, în aer. Mirosul a ceva primar - excitație, adrenalină, anticipare.

   Vrea să-ți facă rău.

   Încă un zgomot: sunetul de respirație greoaie, chinuită.

   E chiar lângă tine.

   Cuprinsă de teroare, încearcă să se miște, dar încheieturile îi zvâcnesc, sfoara îi arde carnea.

   Deodată, simte degetele pe față, o ating și par că o analizează. Banderola de pe ochi e smulsă cu atâta forță, că-i smucește carnea de pe obraji și-i lasă zvâcnind. Lacrimi îi înțeapă ochii, dar se forțează să se oprească.

   Lumina unei lanterne, care saltă sălbatic, ricoșează din podea în tava și înapoi.

   I se oprește pe față și strălucirea ei intensă o orbește. Adele clipește, vrea să ducă mâna la ochi, să-i apere de ferocitatea arzătoare a luminii, dar nu poate.

   Lumina lanternei coboară pe moment și fuge pe podea.

   Riscă și se uită în sus. Simte adrenalina în tot corpul. Nu vede multe, ochii încă i se adaptează la lumină. La fiecare mișcare a capului, scena întunecată din fața ei pare să se rotească, dar reușește totuși să vadă ceva mai clar: conturul unei măști.

   Persoana respectivă, neclară și amorfă, se lasă pe vine. Din cauza hainelor largi și a măștii, e imposibil de spus dacă-i unbărbat sau o femeie.

   Răpitorul ei pune lanterna pe podea, cu lumina îndreptată spre peretele din spate. Începe să răscolească printr-o geantă de pe podea.

   Ce face?

   Așteaptă: liniște.

   E un moment ciudat de suspensie, o întârziere. Adele ia o decizie: dacă se apropie, o să folosească singura armă pe care o are: forța trupului. O să se opintească înainte, o să-l lovească apoi cu toată greutatea capului. O să-i facă rău pe cât poate. Nu vrea să se lase ușor.

   Dar nu se apropie. În schimb, întinde o mână cu o bucată de hârtie între degete. E la câțiva centimetri de fața ei, atât de aproape, încât imaginea e aproape neclară, formele și culorile amestecându-se. Silueta trage hârtia mai înapoi. Fotografia se clarifică.

   Adele îl recunoaște imediat - corpul unui bărbat. Fără viață. Mutilat. Însângerat.

   Știe acum că n-a fost confundată. Că n-a fost atacată la întâmplare. E ceva plănuit cu meticulozitate.

   Răzbunare.

   I se întoarce stomacul pe dos. Vrea să vomite, dar știe că n-are cum. Având călușul în gură, o să se înece. În schimb, încearcă să-și controleze respirația. Să tragă aer adânc în plămâni.

   Nu te mișca. Nu reacționa. Nu-l lăsa să știe că te afectează.

   Se forțează să se gândească la Gabriel. Să înlocuiască imaginea brutală cu unele fericite: degețelele lui de bebeluș îndoindu-se în sus când era hrănit. Mâini grăsuțe, ca niște stele de mare, ținând bastonașe umede de castravete. Ochii lui verzi-albaștri.

   Dar imaginile cu Gabriel se destramă: imaginea din fața ei e înlocuită cu alta.

   Un cadru de aproape.

   Fotografia care pe podea. Simte mișcare în spatele ei. O mână pe ceafă, în păr. Strânsoarea cârpei de la gură slăbește.

   Răpitorul i-a scos călușul. Poate că asta e. Poate că pozele erau finalul poveștii. Au vrut să vadă pozele și acum o lăsau liberă. Și atunci o vede: încă o mască, chiar în fața ei, cu crăpături subțiri în cauciuc ca niște ulcerații.

   Adele se întreabă dacă vede dublu. Dacă mai e o persoană în cameră.

   Dar pe măsură ce masca se mișcă, se apropie, își dă seama că nu e vorba de altă persoană.

   Masca e pentru ea.

22

   Isaac îi urmărește privirea, ochii i se măresc.

   - Rahat, n-am văzut...

   - N-ai văzut că e sânge pe covor? îl întreabă Elin cu o voce egală.

   Isaac se lasă pe vine, aplecându-se în față.

   - Nu, dar abia se vede, nu? În plus, de unde știi că-i sânge? Ar putea fi orice, o pată...

   - E sânge, spune Elin și-și încleștează pumnul.

   - Păi, dacă e, probabil a fost acolo de secole, îi răspunde Isaac și mici picuri de sudoare îi apar pe buza de sus.

   Elin neagă, dând din cap:

   - Nu cred. Standardul de curățenie e destul de înalt într-un hotel ca ăsta. Așa niște urme... covorul ar fi fost curățat sau înlocuit.

   Tonul ei e alert, expune faptele, fără emoție, dar pe dinăuntru fierbe:

   Are răspunsuri la toate, așa-i? Nimic nu-l tulbură.

   Isaac se ridică, își dă la o parte părul de pe față.

   - Crezi că e al lui Laure?

   - Pare proaspăt, așa că mă gândesc că e ori al tău, ori al ei. S-a rănit vreunul dintre voi de când ați ajuns aici? O tăietură sau...

   Un val de ușurare se revarsă în trăsăturile lui Isaac.

   - Știu ce e. Laure s-a tăiat seara trecută în timp ce se rădea. O tăietură adâncă, nu se mai oprea sângerarea. A fost nevoie să-i aduc un plasture de jos. Probabil a curs pe covor.

   Elin procesează informația. E explicația cea mai probabilă.

   Dar mai e un gând acolo, care-i vine în minte:

   A mai făcut-o. E capabil.

   Ochii lui Elin se pironesc asupra vazei din colț, geamul reflectând o mică prismă a camerei, care înoată în fața ei. Capul e cât pe ce să-i explodeze. Nu știe ce să simtă.

   Uitase cât de schimbător e totul când ești cu Isaac.

   Să-ncerci să-l prinzi... era ca și cum ai fi încercat să vezi prin apă. Pentru o clipă, imaginea e limpede, vezi până la fund, dar în câteva secunde, apa s-a tulburat și totul devine opac și neclar.

   - Elin, ești bine? întreabă Isaac și-i atinge brațul.

   Ea ezită puțin cam prea mult.

   - Sunt bine, răspunde zâmbind slab, dar ochii ei depistează și mai mult sânge.

   Și mai multe puncte de culoarea ruginii pe fibrele fine ale covorului.

   Întoarsă în camera ei, Elin închide ușa și se sprijină de ea, așteptând să scape de senzația de greață.

   Într-o parte, un bilet de la Will:

   „Am plecat să înot, vii și tu?”

   Își scoate pantofii și se duce la geam. Vremea s-a înrăutățit: cerul azuriu din urmă cu câteva ore fiind înghițit de un nor gros, cenușiu. Zăpada cade cu furie. Totul e de un alb perfect, imaculat: mașinile parcate lângă această latură a hotelului, panoul informativ, luminile din exterior.

   Însă de câte ori clipește, nu vede alb, ci roșu. Roșu-sângeriu.

   Sânge pe covor. Picături mici.

   Gândurile îi zboară spre ce-a făcut Isaac cât a fost în baie: a ascuns ceva de ea. Și-a strecurat ceva în buzunar.

   Gândurile îi aleargă.

   Ce-ar fi putut să fie? Ce legătură are cu Laure?

   Elin deschide ușile duble, de sticlă. Aerul rece inundă camera. Încearcă să-și pună gândurile în ordine: logica spune că explicația lui Isaac pentru prezența sângelui are sens, că orice ar fi strecurat în buzunar era personal, fără nicio legătură cu presupusa dispariție a lui Laure, dar tot o roade gândul: dacă a păcălit-o așa, de câte altele e capabil?

   Adevărul e că n-are habar. Elin nu știe nimic despre el, despre relația lui cu Laure. În ultimii ani, a cunoscut doar lucurile de suprafață din viața lui - fărâme de informație filtrate, trunchiate, pe care i le-a aruncat el.

   Viața lui înainte să plece din Marea Britanie e mai clară - primul la informatică din Exeter, un an de pregătire ca să devină instructor de schi. S-a întors în Marea Britanie, a făcut un curs postuniversitar în anul următor. După ce și-a terminat cercetarea, a lucrat la universitate. A predat câțiva ani, apoi s-a mutat în Elveția în 2016.

   Și de atunci?

   Un gol. Bucăți mari lipsă.

   Elin își scoate Mac Book-ul din geantă. Îl pune pe birou, îl deschide.

   Se așază și tastează câteva cuvinte-cheie în bara de căutare Google: Isaac Warner. Elveția.

   Apar rezultatele. Câteva rânduri mai jos, ceva interesant, o școală de schi în Crans-Montana. Numele lui Isaac apare la rubrica Personal.

   Elin intră pe pagină. În secundele următoare, apare o mică poză cu el. E bronzat și poartă ochelari de soare. Câteva informații: instructor cu jumătate de normă, evaluat ca BASI Nivel 2. Specializat în instruirea copiilor și începătorilor.

   Bun, un job cu jumătate de normă, dar cum rămâne cu universitatea?

   Se întoarce la pagina principală de căutare și scrie: Isaac Warner, informatică, Universitatea din Lausanne.

   Aranjându-și părul după ureche, Elin se uită peste primele rezultate. Niciun rezultat care să facă trimitere la universitate.

   A scris greșit numele? Nu crede, i l-a spus de câteva ori. Atunci de ce nu-i nimic acolo?

   Sunt niște semnale de alarmă, dar încearcă să treacă totuși cu vederea. Nu trebuie să judece. Nu trebuie să tragă concluzii pripite.

   Elin încearcă din nou. De data asta, intră direct pe site-ul universității. Apasă link după link, până găsește, în cele din urmă, pagina departamentului de informatică.

   Personal: o listă de nume. Mai multe fotografii-portret.

   Niciuna nu-i a lui Isaac.

   Își forțează ochii să se concentreze, se uită din nou. Nimic.

   Ridicându-și ochii de la ecran, Elin ia telefonul cu un sentiment de groază, conștientă că informațiile sunt într-o spirală ascendentă, că unele duc către altele, cu o viteză amețitoare.

   Ce face cu această... verificare? E greșit, e o invazie a intimității lui, din cauza unei idei fără temei, dar trebuie să știe. Să știe dacă tot ce-a făcut el mai devreme în cameră a fost o abatere, unică, sau dacă Isaac își confirma reputația.

   Dacă Isaac mințea în continuare.

   În timp ce i se face legătura cu departamentul de informatică, simte cum tensiunea îi face stomacul ghem.

   E pusă în așteptare. Se aude o muzică metalică, o piesă străină nefamiliară. La jumătatea unei măsuri, se întrerupe.

   - Bună ziua. Marianne Pavet la telefon.

   Elin e luată pe nepregătite, își caută cuvintele.

   - Bună ziua, numele meu este... Rachel Marshall. Am CV-ul unui domn pe nume Isaac Warner. Mă întrebam dacă ar putea cineva de la departamentul dumneavoastră să-mi dea o recomandare în ceea ce-l privește?

   Marianne i-o taie într-o engleză cu un accent puternic.

   - Nu, nicio recomandare. Nu vă pot da nicio recomandare.

   Urmează o pauză stânjenitoare.

   - Vă rog. Departamentul dumneavoastră a fost trecut la secțiunea de recomandări.

   Un oftat.

   - Uitați, nu știu de ce ar fi dat domnul Warner numele departamentului nostru pentru recomandări. A fost concediat anul trecut.

   Lui Elin i se tare respirația.

   - Concediat? Sunteți sigură că vorbim de aceeași persoană? Isaac Warner?

   - Da, a fost concediat.

   Vocea e mai aspră acum, nerăbdătoare.

   - Pot să întreb de ce?

   Inima îi bate în piept.

   Încă o minciună! Jobul lui încărcat îi slujise drept scuză pentru absența de la înmormântarea mamei, nu?

   Urmează o tăcere apăsătoare.

   - A intimdat alți membri ai personalului. Îmi pare rău. Asta e tot ce pot să vă spun.

   Se aude un clic. Convorbirea s-a încheiat.

   Elin pune telefonul pe birou. Care-i următoarea mișcare?

   Trebuie să-și dea seama dacă e mai mult de aflat și, dacă Isaac nu-i spune adevărul, trebuie să întrebe pe altcineva.

   Dar pe cine? Cine de aici îi cunoaște pe amândoi, și pe Isaac, și pe Laure?

   Gândurile îi zboară către conversația șoptită și către râsetele lui Laure cu Margot, recepționera de la centrul SPA. Păreau destul de apropiate...

   Dar gândul că ar trebui să vorbească pe la spatele lui Isaac o face să simtă un junghi rece de frică.

   Își închide ochii și aude ecoul amenințătilor.

   „Numai bebelușii pârăsc, și tu nu ești un bebeluș.”

   „O să amuțești dacă mă pârăști.”

   Capul îi zvâcnește.

   „Dacă faci asta, te omor.”

23

   - Ai venit pentru un tur complet? Partenerul tău deja l-a făcut, spune Margot și zâmbește, jumătate de față fiindu-i ascunsă de ecranul mare al calculatorului. Are toată piscina numai pentru el.

   - Nu tocmai, răspunde Elin, în timp ce ușa de la centrul SPA se închide în urma ei cu un pocnet slab. Voiam să avem o mică discuție.

   Ochii lui Margot se ridică spre ea, iar gura i se rotunjește în semn de surpriză.

   Lui Elin îi amintește de Laure: ascuțită, reținută în acel stil european care o face mereu să se simtă ușor inadecvată. Păr scurt, unghii vopsite în gri, machiaj minimal: o singură linie iscusită făcută cu dermatograful, ruj mat, închis. Părul îi e prins în partea din față cu niște clame argintii, împodobite cu steluțe.

   Dar cu cât Elin se apropie mai mult de ea, cu atât mai mult se destramă iluzia. Unghiile lui Margot sunt ciupite, roase; rujul se scurge în niște linii subțiri gravate în jurul gurii.

   Lăsându-se la nivelul biroului, Elin vede un croasant pe jumătate mâncat pe raftul de dedesubt.

   - E în legătură cu Laure? o întreabă Margot, având pe buze mici firmituri. Nu s-a întors încă?

   Margot își trage bluza neagră, lăsând-o să cadă lejer peste burtă.

   Nu e în largul ei. Ascunderea în grabă a croasantului, încercarea de a-și ascunde corpul... e mai slabă decât ar vrea și e conștientă de asta. Și e înaltă, se gândește Elin, uitându-se la picioarele ei lungi, încrucișate sub birou.

   - Nu, eu...

   Ezitând, Elin simte un val de panică. E o greșeală? Se lasă dusă de val? Până la urmă, Laure a dispărut numai de câteva ore...

   Prea târziu. E aici acum.

   - N-a trecut pe aici recent?

   - Nu, spune Margot și se uită spre ușă de parcă s-ar aștepta pe jumătate să o vadă intrând pe neașteptate. Am fost aici de când s-a deschis centrul SPA. Probabil lucrează.

   - Nu lucrează. A verificat Isaac. N-a văzut-o nimeni.

   - Chiar crezi că a dispărut? Că e ceva serios? întreabă Margot, și fața i se întunecă.

   Elin îi zărește cerceii argintii, mici săgeți striate orientate spre podea.

   - Nu știm, dar urma să aibă loc petrecerea lor de logodnă, așa că plecarea ei.... Isaac crede că nu-i stă în fire.

   - Are dreptate, confirmă Margot. Laure n-ar fi în stare să facă pe nimeni să se îngrijoreze. Nu intenționat.

   Elin se gândește la asta în tăcere. Acum trebuie să formuleze întrebările cu prudență.

   - Laure nu ți-a spus nimic? Despre ceva care ar putea explica de ce-ar pleca așa, pe neașteptate? întreabă cu un zâmbet forțat. Am încercat să-l întreb pe Isaac, dar...

   O pauză stânjenitoare. Din nou, mâna lui Margot urcă spre talie, depărtându-și bluza de corp.

   - E puțin nepotrivit, spune ea, iar obrajii i se împurpurează. E fratele tău.

   - Nu-ți face griji, rostește Elin pe un ton mai relaxat. Doar voiam să mă asigur că totul e în regulă.

   - Cred că au... probleme. Laure... începe Margot și-și mușcă buza. În ultimul timp, s-a simțit puțin... cum să spun? Claustrată... în relație.

   Elin observă ritmul ciudat în care vorbește. Nu e doar accentul german, e un mod sacadat; o pauză prea lungă între cuvinte.

   - De când s-au logodit?

   - Nu. Și înainte.

   Margot se apleacă peste biroul ei și începe să-și râcâie unghiile. Mici fragmente de ojă gri zboară aterizând pe birou.

   - De ce s-a logodit dacă avea îndoieli?

   - Laure s-a gândit că o să fie mai bine dacă își ia un angajament, că, dacă sunt logodiți, Isaac o să se simtă mai în siguranță.

   Margot împinge cu mâna fragmentele de ojă, răsturnându-și geanta fără vrea.

   Aceasta cade pe podea, revărsându-și conținutul. Clame de păr se împrăștie, o sticluță de ojă, o carte, un plic. Margot se apleacă, repezindu-se să le culeagă.

   - Și a mers?

   Margot dă din umeri, înroșindu-se.

   - Nu știu cum să spun. A zis de curând că Isaac a fost... agresiv. Că nu era el însuși.

   - Agresiv? întreabă Elin, încercând să pară cât mai neutră.

   - N-a intrat în amănunte. Dar uite ce e, din ce zicea părea că nu-s fericiți. Dar sunt bine. Grijile lui Laure... sunt normale, nu? Când ești pe cale să te măriți, adaugă, apoi ezită. Nu sunt sigură că vorbea serios.

   Elin încearcă să-și înăbușe neliniștea tot mai mare.

   - A mai pomenit un alt motiv de îngrijorare? Legat de prieteni? De familie?

   - Nu.

   - Dar munca? Isaac zicea că a muncit mult în ultima vreme.

   O licărire apare pe fața lui Margot, dar dispare atât de rapid, încât Elin nu-i sigură că nu și-a imaginat.

   - Da, dar n-a fost nicio presiune. Lui Laure îi place ce face.

   Elin încuviințează.

   - Uite ce-i, probabil am spus prea multe, continuă Margot și își drege vocea. Au problemele lor, dar, cum am zis, nu cred că înseamnă ceva.

   Și atunci de ce mi-ai vorbit despre ele?

   De ce să pomenească despre toate astea, dacă mintea ei nu a făcut automat legăturile? Margot poate că n-a verut conștient să pună în legătură grijile lui Laure referitoare la relație cu dispariția ei, dar a făcut-o.

   - Înțeleg, spune Elin și trage adânc aer în piept. Mai e ceva... Mă întrebam dacă știi de ce e poliția aici?

   - N-are nimic de-a face cu Laure, spune Margot repede. Dacă la asta te gândești.

   - Atunci despre ce e vorba?

   Roșeața din obrajii ei se intensifică.

   - Nu cred că trebuia să știu despre asta.

   - Te rog.

   O clipă de liniște. Elin își ține respirația.

   - Au găsit niște rămășițe. Un cadavru, spune Margot, coborându-și vocea. Dincolo de pădure. Cred că e vorba de arhitectul care a proiectat hotelul. Fusese dat dispărut.

   Daniel Lemaitre. O mare ușurare îi cuprinde corpul. Nu-i Laure.

   - Isaac ne-a spus ieri despre el, adaugă Elin. Se crede că avea ceva probleme în afaceri, nu-i așa?

   - E una dintre teorii.

   - Sunt mai multe?

   - Uite ce e, o să fiu cinstită. Renovarea a stârnit... cum spuneți voi? Resentimente, continuă Margot cu o voce mai puternică. Lumea credea că dispariția lui are legătură cu ranchiuna.

   - Resentimente? În ce sens?

   - Unii dintre localnici nu voiau un hotel aici, continuă Margot, strâmbând din buze. Au fost demonstrații, petiții. A durat câțiva ani să ducă proiectarea la capăt, fiindcă erau atâtea obiecții.

   - De ce?

   - Motivele obișnuite, răspunde Margot, ridicând din umeri. Design prea modern, îngrijorări legate de mediu, erau deja prea multe hoteluri în zonă... Sinceră să fiu, continuă ea după un moment de șovăială, cred că unele erau scuze pentru ceva ce oamenii nu voiau de fapt să spună cu glas tare.

   - Ce anume?

   - Faptul că oamenii nu voiau să fie nimic construit aici, răspunde Margot, tot mai șoptit. Nu cred că ar fi contat natura contrucției. Hotel, parcare, fabrică - oamenilor nu le-ar fi plăcut.

   - De ce? întreabă Elin, dar știe ce răspuns urmează, pentru că și ea a simțit asta.

   De când a coborât din microbuz a simțit-o - senzația insidioasă că locul acesta are ceva întunecat, amenințător.

   - Locul ăsta... nu le lace oamenilor. Faptul că aici a fost un sanatoriu. Presupun că e doar o superstiție, adaugă cu o față lipsită de expresie. Cred că Daniel a încasat ponoasele.

   Elin ezită. Vrea să spună că moartea lui Daniel n-a fost un accident?

   - Crezi că l-a atacat cineva din cauza implicării sale în proiectarea hotelului?

   - Nu m-ar surprinde. Oricât mi-ar plăcea mie ce fac, uneori locul ăsta... nu știu, simt că are ceva neprielnic.

   - Neprielnic? întreabă Elin și simte că i se strânge stomacul.

   - Nu pot să descriu altfel. E neprielnic.

   Elin zâmbește forțat, dar simte că e străbătură de un fior în timp ce se gândește la vorbele lui Margot. Partea logică a creierului îi spune că e doar un eveniment vechi. Posibil o crimă din trecut fără legătură cu dispariția lui Laure, dar ceva nu-i dă pace.

   Mergând să-l caute pe Will la piscină, se simte cuprinsă de o altă neliniște: dispariția lui Laure are loc în același timp cu descoperirea cadavrului lui Daniel. Ciocnirea celor două evenimente... e ca un semn rău.

24

   Will face lungimi de bazin, taie cu brațele apele licăritoare cu mișcări rapide, curate. Nu se dă în spectacol, se simte doar la el acasă în apă. E în largul lui.

   Elin îl fixează, îi urmărește mișcarea ritmică. la capătul bazinului se răsucește, schimbă direcția. Ea își întoarce capul, clipește.

   Prea strălucitor.

   Spoturile de lumină de pe tavan se reflectă în apă, dungi subțiri de lumină ricoșând ca niște lame.

   Amețit trage adânc aer în piept.

   Stăpânește-te! Nu le lăsa controlată! Continuă să respiri. Inspiră, expiră! Repetă!

   - Will! strigă, mergând spre marginea piscinei.

   El n-o aude.

   - Will! repetă ea, mai tare.

   De data asta, o observă și încetinește; mișcarea fluidă devine sacadată. Înotând până la margine, se saltă în afara piscinei folosindu-se de brațe.

   - Mă priveai, așa-i? o întreabă, rânjind. N-aș fi crezut că ești un voyeur... spune accentuând cuvântul voyeur și ridicându-și o sprânceană.

   - Nu-i nimic greșit într-o porție de desfrânare, îi răspunde Elin, zâmbind, doar pentru o clipă însă, căci gândurile i se întorc la Isaac, la ce-a aflat.

   - Ce e?

   Picături mai de apă cad de pe umerii lui Will pe prosoape.

   - Oricât mi-ar plăcea să cred că ai venit să-mi admiri aptitudinile deosebite de înot, îmi dau seama că e ceva în neregulă.

   - E vorba de Isaac, spune Elin și, ducându-și mâna la gură, își mușcă unghia de la degetul mare. Am fost să-l văd.

   Will se ridică în picioare, încă șiroind de apă și respirând greoi.

   - Dă-mi voie să ghicesc! S-a întors Laure?

   Elin îi observă mușchii încordați ai brațelor, pieptul mare, umerii puternici presărați cu pistrui. La 34 de ani, nu mai e zvelt ca un băiat, dar e încă în formă: nicio moliciune, niciun strop de burtă.

   Forma lui excelentă a fost unul dintre lucrurile care au atras-o când sau cunoscut. Îi dădea siguranță, era dovada vizibilă că era capabil să se motiveze singur, că era disciplinat, puternic - și psihic, și fizic. Că n-o să aibă nevoie în viitor de sprijinul ei.

   - Nu... spune Elin, căci îi era greu să-și găsească cuvintele. Am găsit sânge. Pe covorul din camera lor era sânge. Părea proaspăt.

   Will zâmbește, albul ochilor lui fiind dantelat cu roșu din cauza clorului.

   - Haide, Elin, doar nu crezi...

   - Bineînțeles că nu, spune Elin, încercând să aibă o voce relaxată. A spus că Laure s-a tăiat în timp ce se rădea.

   - Ceea ce probabil s-a și întâmplat.

   - Dar nu e numai asta, totuși. Când mă uitam prin baie, Isaac a strecurat ceva în buzunar.

   - A strecurat ceva în buzunar? repetă Will, privind-o cu atenție.

   Fără ochelari, culoarea ochilor lui pare mai vie.

   - Da. Înainte să vod ce e.

   - Putea să fie orice. Ceva personal. Prezervative, pastile...

   - Poate.

   Împreunându-și degetele, Will își întinde brațele. Gestul e relaxat, lejer, dar ea știe că ascunde altceva: e enervat. Frustrat.

   Nu știe de ce se frământă cu asta.

   Will nu supraanalizează. E o trăsătură de familie. Ba mai mult, Elin a auzit-o pe sora lui spunând chiar că e mottoul neoficial al familiei: „Descurcă-te. Mergi mai departe”.

   Nu mai cunoscuse așa o familie până la cea a lui Will. El e copilul mijlociu, are un frate mai mare și o soră mai mică și toți, inclusiv părinții, sunt genul de oameni sănătoși și puternici care nu fac un caz din mai nimic.

   Nu în stilul arogant, ascunzând mizeria sub covor - ci păstrând pur și simplu o abordare clinică. Dacă apare o problemă, discută despre ea la nesfârșit, în toate amănuntele ei, și apoi se descurcă. E făcut un plan, și apoi e pun în aplicare. Misiune îndeplinită. Fără să privească înapoi. Fără regrete.

   Asta e posibil doar pentru că toți sunt așa deschiși, în contact cu emoțiilor lor și unii cu alții - iau prânzul împeună în fiecare dumincă, au conversații plăcute și glume numai ale lor. Își petrec sărbătorile împreună în fiecare an.

   Elin se întreabă uneori dacă Will nu ia de la sine înțeles toată această dragoste și afecțiune.

   Eși un pic invidioasă, nu se poate abține, nu doar în ceea ce privește apropierea dintre ei, dar și pe cât de ușor pare totul - fără tăceri bizare sau secrete, fără jocuri dubioase. O viață de familie complet diferită față de tot ce a cunoscut ea vreodată.

   - Știi, începe Will, supranalizezi toată treaba. E ciudat. Lipsește doar de dimineață. Cum am spus, cred că Isaac are o reacție exagerată. Nu te lăsa și tu prinsă în chestia asta. Toată drama asta e intenționată. O să apară ea, și tu ți vei fi risipit prima zi din ce se presupunea că va fi o vacanță...

   Vocea i se stinge. Elin știe ce vrea să spună, dar el s-a oprit. Chiar și acum, merge pe vârfuri în jurul ei. Îi e greu să-i spună cum stau lucrurile în realitate.

   - ...doar pentru că ți-ai bătut capul cu așa ceva, încheie Will. Hai să ne simțim bine. Noi doi, adaugă zâmbind. Seara trecută am reușit, nu-i așa?

   - Dar mai e ceva. Tocmai am vorbit cu recepționera, Margot. A spus că Laure și Isaac se certau, că ea era îngrijorată în privința logodnei.

   - Asta e normal, nu? ripostează Will ridicând din umeri. Să te căsătorești e un pas important.

   - Dar cred că Isaac minte. Am aflat c-a fost concediat de la universitate. Pe motv de hărțuire. Mie mi-a spus că încă lucrează acolo.

   - Și cum de știi toate astea? o întreabă el, cu o voce periculos de calmă.

   - Am... ezită, se crispează, știe cum o să sune răspunsul. Am sunat la universitate în Lausanne.

   El face un pas înainte, trăsăturile feței fiind marcate de disperare.

   - Ai scotocit după informații despre el? o întreabă cu un rictus. Elin, ideea cu venirea aici era să-ți dai o șansă de a te detașa de tot căcatul care te bântuie acasă, dar așa... ai luat-o de la capăt.

   - Dar dacă i s-a întâmplat ceva lui Laure? întreabă ea și ochii i se aprind.

   - Pentru numele lui Dumnezeu! spune Will și vocea i se înalță cu o octavă. Nu i s-a întâmplat nimic.

   - Dar nu ți-am zis tot. Când eram cu Isaac a venit poliția.

   Știe că vorbește cao moară stricată, dar el de ce nu vede ce vede și ea? Că se leagă toate?

   - Au găsit un cadavru dincolo de pădure. Margot spune că polițiștii cred că ar putea fi arhitectul dispărut.

   - Daniel Lemaitre?

   - Da.

   - Și crezi că are legătură cu Lare?

   Își trece o mână prin păr. Picături de apă îi cad peste față.

   - Nu știu, dar ceva nu-i în regulă. Laure a dispărut, și acum asta...

   - Elin, uite ce e, chiar dacă s-a întâmplat ceva, chiar dacă i s-a întâmplat ceva lui Laure, nu-i responsabilitatea ta, îi spune el, vorbind prea lent, cu prea multă precauție. Știu că-i complicată situația, dar nu mai ești detec...

   Will se oprește, se înroșește.

   Ea clipește. Știe ce voia să spună.

   „Nu mai ești detectiv.”

   Vorbele o dor, numai că are dreptate. Nu e detectiv, și ăsta nu-i cazul ei. Nu-i încă un caz. Totuși, o doare. Prima oară când cineva a spus-o.

   În ce moment a încetat să fie detectiv? Și ceilalți oameni au încetat să creadă asta despre ea? Când s-a transformat pauza de 3 luni într-una de 6? De 9 luni? Simte că e îngrozitor, nefiresc. Munca ei a definit-o mereu. După ce a murit Sam, a știut că e tot ce vrea să facă îîn viață. Să afle adevărul. Să primească răspunsuri.

   Dacă nu mai poate să facă asta, atunci ce mai e ea? Cine mai e ea?

   Nu-și poate opri tremuratul din voce:

   - E fratele meu. Încerc să-l ajut.

   - Depășești cu mult sfera unui simplu ajutor și, dacă e să fiu sincer, nu știu de ce. Unde era când aveai nevoie de el? Când mama ta a fost bolnavă? îi spune Will, fixând-o cu privirea. După cum văd eu lucrurile, ești dispusă să te implici mai mult pentru el decât pentru noi.

   - Haide, Will, nu-i o competiție între tine și Isaac...

   - Nu are nimic de-a face cu asta. Vorbesc serios, Elin, spune cu o voce calmă. Am văzut mai multă emoție la tine în privința asta, în legătură cu Isaac, decât am văzut că pui în încercarea noastră de a merge mai departe.

   - De a merge mai departe? repetă Elin.

   Tactica întârzierii. Știe la ce se referă. Luna trecută, a lăsat un vraf de reviste pe măsuța de cafea. Reviste de decorațiuni interioare. A vorbit despre culori, despre soluții de depozitare. A întrebat-o ce ar prefera - un apartament sau o casă?

   - Știi ce spun. Să ne mutăm împreună. Suntem aproape de 3 ani împreună și încă locuim în apartamente separate, spune Will și își coboară privirea spre podea. Vreau să fim împreună, Elin, tot timpul. Să împărtășim lucrurile cotidiene. Să fim un cuplu adevărat.

   - Știu, dar e greu să facem pasul ăsta cât timp încă mă lupt cu toate problemele.

   - Nu cred că e vorba despre asta. Știu că ar putea părea că sunt un idiot lipsit de empatie, dar cred că ai făcut o alegere. Poți să fii curajoasă, Elin, și să alegi să nu lași trecutul să-ți domine viața.

   - O alegere? întreabă ea, cu voce tremurândă. Crezi c-aș alege să simt ce simt...

   - Dar poți să faci o alegere, îi spune el, simplu. Uită-te la tatăl meu. Degenerescență maculară. A fost nevoit să-și schimbe întreg modul de viață ca să se adapteze, dar nu s-a plâns. A făcut o alegere, Elin. A ales să nu se lase copleșit, să-și distrugă viața. Și tu poți să faci la fel.

   - Nu toți pot să fie ca tine și ca familia ta, spune ea încordată. Al naibii de puternici. Sunteți norocoși, Will, că sunteți atât de aproapiați. E mare lucru să ai un grup de suport, oameni cu care să vorbești fără să te judece. Când ai asta ca bază, e mai ușor să riști, să iei decizii.

   - Știu, spune el, obosit. Dar avem o șansă să construim același tip de familie - familia noastră. Singurul mod prin care putem să ajungem acolo e dacă pui la pământ zidul pe care l-ar ridicat între noi. Nu înțeleg, pur și simplu, cum, pentru chestia asta cu Isaac, dai totul din tine, dar în privința noastră...

   Instinctul lui Elin e să răspundă, să se apere, dar are dreptate. A ridicat un zid între ei. Nu a vrut, dar a făcut-o.

   - E vorba de faptul că... Isaac...

   Se oprește. O parte din ea vrea doar să-i spună, să-i spună lucrul care ar putea să-l ajute să înțeleagă ce face ea cu adevărat acolo. Să-i explice că, în vreme ce el e disperat să meargă mai departe, ea nu are cum să facă asta până nu află adevărul despre ce i s-a întâmplat lui Sam în acea zi, dar vorbele nu vor să-i iasă de pe buze.

   Mereu i se întâmplă același lucru - e pe punctul de a-i spune, dar se oprește. I se pare că ar face un pas prea mare, că ar expune nu doar o parte din ea, dar și o parte din familia ei: o intimitate care o sperie.

   Will o privește.

   - Știi, dacă o să continui așa, când Laure o să se întoarcă mai târziu - și n-am nicio îndoială că o să se întoarcă - crad c-ar trebui să vorbim dacă e o idee bună... să rămânem.

   - Vrei să plecăm? repetă Elin, șocată, simțind cum panica pune stăpânire pe ea, cumo împresoară, săgetându-i simțurile.

   Nu pot să plece. Nu încă. Dacă pleacă acum toată călătoria asta a fost în zadar. Nici măcar nu s-a apropiat de vreun răspuns.

   Will încuviințează.

   - Nu vreau să te văd așa. Nu-mi place reacția ta. Ești stresată, Elin. Nu cred că-i bine pentru tine să fii aici, în preajma lui. Ești... nu ești tu însăți.

   Elin vrea să protesteze, dar el are dreptate. Nu e ea însăși. Gândurile ei nu sunt calme, sunt nestatornice, schimbătoare, iar ea nu reușește să le pună în ordine.

   Will e pe care să spună și altceva, dar se răzgândește. Prudent, coboară înapoi în piscină, ținându-se cu mâinile de margine.

25

   În timp ce Elin împinge ușile vestiarului, vorbele lui Will îi răsună în minte: „Nu ești tu însăți”.

   Cu ochii împăienjeniți de lacrimi, își încalță pantofii, se apleacă și-și ridică geanta. Când se ridică în picioare, se oprește.

   Aude un sunet: o ușă care se deschide și se închide.

   Elin se întoarce, așteptându-se să vadă pe cineva ieșind dintr-una din cabinele de schimb, cu părul ud, cu geanta cu echipament de înot într-o mână.

   Tăcere.

..........................................