Un strop de sânge, Stephen King - Un strop de sânge

 1-3

     În luna ianuarie a anului 2021, familia Conrad, vecină cu familia Anderson, primește un plic antișoc adresat detectivului Ralph Anderson*.

   *personaj din romanul „Străinul”

   Familia Anderson se află într-o vacanță prelungită în Bahamas, datorită unei greve interminabile a profesorilor din comitatul în care locuiau Andersonii. (Ralph a ținut morțiș ca fiul său, Derek, să-și ia manualele cu el, iar Derek a spus că pretenția tatălui său e „tare nașpa”). Familia Conrad a fost de acord să le trimită corespondența la adresa de vacanță până când aveau să revină în Flint City, numai că pe acest plic scria cu litere mari NU REEXPEDIAȚI PĂSTRAȚI PÂNĂ LA REMITEREA PERSONALĂ.

   Când Ralph deschide pachețelul, descoperă înăuntru un stick de memorie cu o etichetă pe care scrie „Un strop de sânge”, probabil o aluzie la vechea deviză a televiziunilor de știri, care spunea „Un strop de sânge crește audiența”. Stick-ul conține un folder cu fotografii și spectrograme audio, precum și un fel de raport, sau un jurnal verbal al lui Holly Gigney, alături e care detectivul a rezolvat un caz care a început în Oklahoma și s-a sfârșit într-o peșteră din Texas.

   Cazul acela a schimbat definitiv percepția asupra realității pe care o avusese Ralph Anderson până atunci.

   Ultimele cuvinte din raportul audio al lui Holly datează din 19 decembrie 2020. Pare cu răsuflarea tăiată.

   - Am făcut tot ce am putut eu să fac, Ralph, dar e posibil să nu fie de ajuns. Deși am plănuit totul până în cel mai mic amănunt, există șansa să nu scap cu viață. Dacă așa se va întâmpla, vreau să știi cât de mult înseamnă pentru mine prietenia ta. Dacă eu am să mor și tu ai să decizi să duci până la capăt ce am început eu, te rog să ai mare grijă. Gândește-te la soția și la fiul tău.

   Aici se încheie raportul.

8-9 DECEMBRIE 2020

1

      Pineborough este un orășel situat în apropiere de Pittsburg.

   Cu toate că mare parte a statului Pennsylvania este zonă agricolă, Pinesborough se fălește cu un centru înfloritor și aproape 40.000 de locuitori. Chiar când intri în oraș, dar cu ochii de un fel de sculptură uriașă din bronz, de o calitate artistică îndoielnică (deși se pare că localnicii o iubesc la nebunie). Placa de alături te anunță că reprezintă CEL MAI MARE CON DE BRAD DIN LUME! Este acolo și o alee pentru cei care vor să stea, să mănânce și să facă poze. Și sunt mulți aceia care vor asta - unii chiar își cațără copiii mici pe solzii conului. (Există un anunț mic pe care scrie: „Este interzisă urcarea pe Conul de Brad a copiilor peste 22 kilograme).

   Astăzi este prea frig ca să faci vreun picnic lângă Cel Mai Mare Con, toaleta mobilă a fost luată de acolo și va fi adusă înapoi abia la primăvară, iar opera din bronz, de calitate artistică îndoielnică, este împodobită cu beculețe de Crăciun.

   Nu prea departe de conul uriaș, aproape de locul unde se primul semafor indică de unde începe centrul Pineborough, se află gimnaziul Albert Macready, unde aproximativ 500 de elevi învață în calsele a VII-a, a VIII-a și a IX-a - profesorii nu sunt în grevă atunci.

   La ora 9:45, în data de 8 decembrie, o camionetă de livrări de la firma Pennsy Speed Delivery oprește pe aleea circulară din fața școlii. Curierul coboară și stă un minut sau două lângă camionetă ca să-și verifica lista cu adresele și comenzile. După care își împinge ochelarii în sus pe nasul îngust, își mângâie ușor mustăcioara și se duce în spate. Cotrobăie un pic și scoate un pachet pătrățos, care are în jur de 1 metru pe toate laturile. Îl duce fără să se opintească, deci nu poate să fie prea greu.

   Pe ușă este o înștiințare: TOȚI VIZITATORII TREBUIE ANUNȚAȚI ÎN PREALABIL ȘI SUPUȘI APROBĂRII.

   Curierul apasă butonul de la interfonul situat sub comunicatorul acela și doamna Keller, secretara școlii, îl întreabă cu ce îi poate fi de folos.

   - Am un pachet pentru ceva care se cheamă...

   Lasă capul în jos ca să vadă mai bine ce scrie pe tabel.

   - Măi, să fie. Parcă-i în latină. Pentru Asociația Nemo... Nemo Impune... sau o fi Impunitate...

   Doamna Keller îl scoate din încurcătură:

   - Asociația „Nemo Me Impune Lacessit”, da?

   Vede pe monitor chipul curierului care răsuflă ușurat.

   - Dacă așa ziceți dumneavoastră. Oricum primul cuvânt e „Asociație”, asta-i clar. Ce înseamnă?

   - Vă spun după ce intrați.

   Doamna Keller zâmbește în timp ce curierul trece de detectorul de metale și apoi intră în secretariat și pune pachetul pe masă. Este acoperit cu autocolante, câteva cu brazi de Crăciun și ilice și Moși Crăciuni, dar mai multe cu scoțieni care poartă kilturi și tichii negre și cu cimpoaie în brațe.

   - Deci, spune curierul, trăgându-și de la centură cititorul de coduri de bare și îndreptându-l spre eticheta cu adresa. Ce vrea și cu ce se ocupă Nemo ăsta?

   - Este deviza națională a Scoției, îi răspunde doamna Keller. Înseamnă „Nimeni nu mă rănește fără să scape nepedepsit”. Cercul de cunoștințe social-politice al domnului profesor Griswold s-a înfrățit cu o clasă de la o școală din Scoția, chiar de lângă Edinburgh. Copiii corespondează prin e-mailuri și sunt prieteni pe Facebook și își trimit tot felul de poze și alte chestii din astea. Puștii din Scoția susțin echipa de baseball Pittsburgh Pirates, ai noștri sunt fani ai echipei de fotbal Buckie Thistle. Elevii de la Cercul de dezbatere a problemelor de actualitate urmăresc meciurile pe YouTube. Dar probabil că a fost ideea lui Griswold să numească micul lor cerc Asociația ”Nemo Me Impune Lacessit”.

   Acum se uită și ea la adresa de pe pachet.

   - Da, gimnaziul Renhill este expeditorul, corect. Are și timbre și ștampile de la vamă și tot.

   - Sunt sigur că-s cadouri de Crăciun înăuntru, spune curierul. Precis. Uitați-vă aici!

   Întoarce pachetul și îi arată că pe fund scrie cu litere foarte frumoase și îngrijite A NU SE DESCHIDE MAI DEVREME DE 18 DECEMBRIE. De o parte și de cealaltă a acestei recomandări sunt alte două autocolante cu scoțieni care suflă în cimpoaie.

   Doamna Keller dă din cap.

   - E ultima zi de școală înainte de vacanța de Crăciun. Sper din suflet să le fi trimis ceva și elevii lui Griswold.

   - Dumneavoastră ce cadouri credeți că ar trimite copiii scoțieni copiilor americani?

   Doamna Keller începe să râdă.

   - Sper doar să nu fie haggis.

   - Asta tot în latină e?

   - E o mâncare făcută din inimă de oaie, îi explică doamna Keller. Plus ficat și plămâni. Știu ce e, pentru că m-a dus soțul meu în Scoția când am aniversat 10 ani de căsătorie.

   Curierul se strâmbă îngrețoșat, făcând-o să râdă și mai are. Apoi o roagă să semneze de primire. Doamna Keller semnează. Curierul îi urează o zi bună și un Crăciun fericit. Ea îi urează aceleași lucruri.

   După ce curierul pleacă, doamna Keller prinde un copil care ardea gazul pe coridor (fără să fie învoit de la oră, dar de data asta îl lasă să scape nepedepsit) și-i cere să ducă pachetul în debaraua dintre bibliotecă și cancelaria de la parte. În pauza de prânz îl anunță pe domnul Griswold despre sosirea pachetului. Acesta îi spune că îl va duce în sala de clasă la 3 și jumătate, după ultimul clopoțel. Dacă l-ar fi dus atunci, la prânz, probabil că ar fi fost mult mai multe victime.

   Copiii din clubul de la gimnaziul Renhill din Scoția nu au trimis niciun fel de cadou prietenilor lor de la Albert Macready. Nu există nicio firmă de livrări care să se numească Pennsy Speed Delivery. Camioneta - care a fost găsită abandonată mai târziu - fusese furată din parcarea unui mall imediat după Ziua Recunoștinței.

   Doamna Keller își va smulge părul din cap de supărare pentru că nu a observat că tipul care a adus pachetul nu avea niciun ecuson cu numele lui și al firmei de livrări și, atunci când a apropiat de etichetă cititorul de coduri de bare, aparatul nu a scos niciun sunet, așa cum fac cele de la UPS și FedEx, pentru că era fals. False erau și timbrele și ștampilele.

   Polițtiștii îi vor spune că oricui i-ar fi putut scăpa aceste detalii și că nu are niciun motiv să se simtă vinovată. Însă ea așa se simte. Ea reprezintă (mai bine zis, reprezanta) paznicul de la poarta școlii. Și i-a dezamăgit pe toți cei care au avut încredere în ea. I-a dezamăgit pe copii.

   Doamna Keller crede că brațul pierdut nu este decât începutul ispășirii sale.

2

   Ceasul arată 2:45, iar Holly Gibney se pregătește pentru ora care o face mereu fericită. Poate dă dovadă de prost-gust, dar se bucură nespus de cele 60 de minute zilnice când se uită la televizor.

   Ca să poată face asta în liniște, se asigură că sediul agenției de detectivi „Ce-am găsit al meu să fie” (un loc tare drăguț, situat la etajul al patrulea al Blocului Frederick) este gol de la 3 la 4. Din moment ce ea este șefa - chestie care și acum i se pare incredibilă - nu este prea greu.

   Pete Huntley, partenerul ei de afaceri de când a murit Bill Hodges, e plecat astăzi ca să dea de urma unei fete fugite de acasă. Vrea mai întâi s-o caute prin adăposturile pentru oamenii străzii.

   Tot pentru „Ce-am găsit...” lucrează, dar cu jumătate de normă, și Jerome Robinson, care și-a luat 1 an liber de la Harvard ca să vadă dacă poate să transforme în carte o lucrare de sociologie de doar 40 de pagini. În după-amiaza asta, el se află la sud de oraș, unde caută un labrador auriu, pe care îl cheamă Lucky și care a fost furat și se bănuiește că a fost abandonat într-unul dintre centrele de exarisaj de la Youngstown, Akron sau Canton, atunci când stăpânii lui Lucky au refuzat să plătească recompensa de 10.000 de dolari. Sigur că hoții ar fi putut elibera câinele în zona rurală a statului Ohio sau l-ar fi putut omorî. Sau poate nu.

   - Numele câinelui e un semn bun, i-a spus ea lui Jerome. Sigur îl vei găsi.

   - Numai Holly e în stare de speranțe din astea, a zâmbit Jerome.

   - Chiar așa, i-a răspuns ea. Du-te, Jerome! Hai, aport!

   A fost singură până în momentul când trebuia să închidă prăvălia, dar pe ea o interesează doar ora dintre 3 și 4.

   Cu un ochi la ceas, îi scrie un e-mail sever lui Andrew Edwards, un client îngrijorat de faptul că partenerul lui de afaceri încerca să ascundă active. S-a dovedit că partenerul nu făcea așa ceva, dar „Ce-am găsit...” și-a îndeplinit misiunea și trebuie să fie plătită.

   „Aceasta este a treia somație pe care v-o trimitem” scrie Holly. „Vă rugăm să vă achitați datoria, ca să nu fim nevoiți să apelăm la o agenție de recuperare a creanțelor.”

   Holly își dă deama că poate să fie mult mai autoritară atunci când scrie la plurat - „trimitem”, „să nu fim nevoiți”. Mare are mult de lucru până să scape de timiditate, dar, așa cum spunea bunicul ei, „nici Roma n-a fost construită într-o zi și nici Philadelphia”.

   Expediază e-mailul - „țaca-paca, slavă Domnului că am scăpat!”- și își închide computerul. Se uită la ceas. Mai sunt 7 minute până la ora 3. Se duce la frigiderul mic, de unde își ia o cutie cu Pepsi fără zahor. O pune pe unul dintre suporturile de pahare cu sloganul agenției (TU PIERZI, NOI GĂSIM, TU CÂȘTIGI(, apoi trage sertarul din stânga sus al biroului.

   În spatele unui teanc de hârtii, a ascuns o pungă cu ciocolățele Snickers. Ia 6, câte una pentru fiecare pauză de publicitate din timpul emisiunii preferate, le scoate din ambalaj și le aliniază în fața ei.

   Trei fără cinci.

   Dă drumul la televizor, dar fără sonor. Deocamdată pe ecran e doar Maury Povich, care se plimbă țanțoș printre invitați și îndeamnă publicul din platou să reacționeze la ce spune. O fi având Holly gusturi proaste, dar nici chiar în halul ăsta. Îi trece prin gând să mănânce o ciocolățică, dar își spune că trebuie să aibă răbdare. Aude ascensorul tocmai când se felicită pentru stăpânirea de sine de care dă dovadă. Dă ochi peste cap. Probabil că este Pete. Jerome e departe, în sud.

   Da, Pete este și râde cu gura până la urechi.

   - Care bucurie și la noi să fie, o anunță el. Până la urmă, tot s-a găsit cineva care să-l convingă pe Al să trimită un mecanic...

   - Ba Al n-a trimis pe nimeni, spune Holly. Eu și cu Jerome ne-am ocupat de problemă. A fost doar un defect minor.

   - Dar cum...

   - O dereglare.

   Holly stă tot cu ochii la ceas: 3 fără 3 minute.

   - A rezolvat-o Jerome, dar aș fi putut și eu.

   Și iarăși o apucă sinceritatea.

   - Cel puțin, așa cred. Ai găsit fata?

   Pete ridică degetele mari de la ambele mâini.

   - La Sunrise House. Chiar primul adăpost în care am căutat-o. Și veștile bune nu se opresc aici. Vrea să se întoarcă acasă. A sunat-o pe maică-sa, care se duce să o ia de-acolo.

   - Ești convins? Sau așa ți-a zis ea?

   - Eram cu ea când a dat telefonul. Am văzut-o cum plângea. A luat hotărârea cea mai bună, Holly. Sper doar ca mămica să nu ne rămână datoare ca tipul ăla, Edwards.

   - O să plătească și Edwards, spune Holly. Îl fac eu să plătească.

   Maury a fost înlocuit pe ecranul televizorului cu o sticluță cu un medicament împotriva diareii. Și sticla țopăie veselă. Lui Holly i se pare un real progres.

   - Gata, Pete, acum taci din gură! Îmi începe emisiunea.

   - Dumnezeule mare, tot te mai uiți la tipul ăla?

   Holly îi aruncă o privire amenințătoare.

   - Dacă vrei, stai să te uiți și tu, Pete. Dar dacă ai de gând să faci remerci sarcastice și să-mi strici toată plăcerea, aș prefera să pleci.

   „Impune-ți punctul de vedere”, îi spune Allie Winters mereu. Allie e psihoterapeuta ei,

   - Să trăiți, am înțeles! Fără remarci sarcastice, spune Pete. Măi, tot nu-mi vine să cred că tu și Jerome ați reușit să-l ocoliți pe Al. Ați luat taurul de coarne, cum se zice. Ești tare, Holly!

   - Încerc să fiu mai autoritară.

   - Și-ți iese. Avem Cola în frigider?

   - Doar dietetică.

   - Câh! Chestia aia are gust de...

   - Taci!

   Este ora 3:00.

   Dă drumul sonorului la televizor chiar în momentul în care începe cântecul de generic al emisiunii. Trupa Bobby Fuller Four cântă că s-a luptat cu legea. Pe ecran apare o sală de tribunal. Spectatorii - de fapt publicul din platou, așa cum a avut și Maury, dar nu atât de necivilizat - aplaudă în ritmul muzicii, iar crainicul anunță:

   - Fugi, dacă ești criminal, vine John Law, judecătorul nostru genial!

   - Toată lumea în picioare! răcnește George, aprodul.

   Continuând să aplaude și să se legene după muzică, spectatorii se ridică, iar judecătorul John Law iese din biroul său. Are 1 metru 98 (Holly a aflat amănuntul ăsta din revista People, pe care o ascunde chiar mai bine decât își ascunde ciocolata), este chel ca o bilă de biliard... o bilă de biliard de culoarea ciocolatei amărui. Poartă o robă uriașă, care face valuri în timp ce el se apropie în pași de dans de scaunul lui. Ia ciocănelul și îl mișcă înainte și înapoi ca pe un metronom. Zâmbește larg, dezvelind două șiruri perfecte de dinți albi.

   - Vai de capul meu, Isuse în scaun cu rotile și motor, ce ți-am greșit?

   Acum Holly îi azvârle cea mai amenințătoare privire din arsenalul ei. Pete își pune o mână peste gură, iar pe cealaltă o ridică în semn de capitulare.

   - Luați loc, luați loc! spune judecătorul Law.

   Tot din revista People, Holly a aflat că îl cheamă Gerard Lawson, dar numele seamănă destul de mult.

   Acum spectatorii se așază. Lui Holly îi place John Law pentru că vorbește direct, fără menajamente, nu o dă pe după vișin ca miorlăita aia de judecătoare Judy. Vorbește la obiect, așa cum făcea Bill Hodges... deși, pentru ea, judecătorul John Law nu reprezintă vreun înlocuitor al lui și nu numai din cauză că-i doar un personaj fictiv dintr-o emisiune TV.

   Au trecut mulți ani de la moartea lui Bill, însă lui Holly îi este dor în continuare de el. Tot ce este ea acum, tot ce are, i-o datorează lui Bill. Nu-i nimeni pe pământul ăsta la fel ca el, cu toate că Ralph Anderson, prietenul ei, care-i detectiv în Oklahoma, îi seamănă destul de mult.

   - Ce caz avem astăzi, Georgie, fratele meu dintr-o altă mamă?

   Publicul râde înfundat.

   - Caz civil sau penal?

   Holly știe că, în viața reală, este greu de crezut ca același judecător să se ocupe și de cazurile civile, și de cele penale, ca să nu mai vorbim că în fiecare după-amiază este câte o speță nouă, însă nu o deranjează. Cazurile din emisiune sunt mereu extrem de interesante.

   - Civil, domnule judecător, îi răspunde aprodul Georgie. Reclamanta este doamna Rhoda Daniels. Pârâtul este Richard Daniels, fostul ei soț. Litigiul se referă la custodia asupra câinelui familiei, Bad Boy.

   - Ia te uită! exclamă Pete. Un proces despre un câine. Aici ne-a nimerit.

   Judecătorul Law se sprijină în ciocănelul care este extrem de lung.

   - Și Bad Boy se află în sala de judecată acum, Georgie, dragul meu?

   - Este în anticameră, domnule judecător.

   - Foarte bine, foarte bine. Și Bad Boy mușcă, așa cum ne lasă să înțelegem numele lui?

   - Băieții de la pază spun că pare foarte prietenos, domnule judecător Law.

   - Excelent! Haide să ascultăm ce are reclamanta de spus despre Bad Boy.

   În acest moment, intră în sală actrița care o interpretează pe Rhoda Daniels. Holly știe bine că, în viața reală, atât reclamantul, cât și pârâtul, ar fi trebuit să fie deja înăuntru, dar acest detaliu de regie aduce mai mult dramatism scenei.

   În timp ce doamna Daniels înaintează printre rândurile de bănci, dând din șoldurile sugrumate în rochia prea strâmtă și făcând pași mici din cauza tocurilor prea înalte, crainicul anunță:

   - Vom reveni în sala de judecată după 1 minut.

   Începe o reclam la asigurările de viață și Holly își bagă în gură prima ciocolățică Snickers.

   - Nu-mi dai și mie una? o întreabă Pete.

   - Nu ziceai că ești la regim?

   - Cam pe la ora asta îmi scade glicemia.

   Fără prea mare tragere de inimă, Holly deschide sertarul, dar, înainte să ajungă la punga cu Snickers, bătrâna de pe ecran, care tocmai se văicărea că nu are de unde să plătească toate cheltuielile de înmormântare ale soțuluiei, este înlocuită de anunțul ȘTIRE DE ULTIMĂ ORĂ.

   Imediat apare Lester Holt și Holly înțelege că este vorba despre ceva grav. Lester Holt este o personalitate marcantă a postului TV.

   Lester spune:

   - Ne întrerupem programul ca să vă informăm că a avut loc o explozie mare la un gimnaziu din Pineborough, Pennsylvania, oraș situat la aproximativ 64 de kilometri sud-este de Pittsburg. Se vorbește despre numeroase victime, majoritatea copii.

   - Dumnezeule! icnește Holly.

   Își pune la gură mâna cu care a căutat în sertar.

   - Deocamdată, aceste date nu sunt confirmate, vreau să accentuez acest lucru. Cred că...

   Lester își duce o mână la ureche și ascultă.

   - Da, în regulă. La fața locului a ajuns Chet Ondowsky, de la postul nostru afiliat din Pittsburgh. Mă auzi, Chet?

   - Da, îi răspunde o voce. Da, te aud, Lester.

   - Ce ne poți spune, Chet?

   Lester Holt dispare de pe ecran și apare un individ între două vârste.

   După părerea lui Holly, are figura specifică a unui corespondent local: nu atât de atrăgătoare ca să-i aducă postul de cainic la ore de maximă audiență, dar nici atât de urâtă ca să te facă să închizi televizorul când i-o vezi. Numai nodul de la cravată îi stă șui, alunița din colțul gurii nu i-a fost acoperită cu fond de ten și are părul vâlvoi, de parcă nu a avut vreme să se pieptene.

   - Lângă ce stă? o întreabă Pete.

   - Nu știu, zice Holly. Sssst!

   - Mi se pare că seamănă cu un con de...

   - Taci odată!

   Pe Holly n-o interesează nici conul uriaș de brad, nici alunița și nici părul ciufulit al lui Chet Ondowsky; se uită țintă la cele două ambulanțe care trec prin spatele lui cu sirenele pornite și cu girofarurile aprinse. Victime, își spune ea. Numeroase victime, majoritatea copii.

   - Ce pot să-ți spun, Lester, este că sunt aproape sigur cel puțin 17 morți la gimnaziul Albert Macready și mult mai mulți răniți. Am aflat această informație de la unul dintre adjuncții șerifului, care mi-a cerut să nu-i dezvălui numele. Se pare că dispozitivul exploziv a fost amplasat fie în secretariat, fie într-o debara din apropiere. Dacă ne uităm acolo...

   Arată direcția și camera de luat vederi se ia după degetul lui.
   La început, imaginea este încețoșată, dar o reglează cameramanul și atunci Holly vede că într-o latură a clădirii a apărut o gaură mare. Și că tot gazonul e acoperit cu cărămizi. În timp ce încearcă să priceapă ce vede - probabil așa fac milioane de alți telespectatori - din gaura aceea imensă apare un bărbat cu o vestă galbenă pe el și cu ceva în brațe. Un trup mic, încălțat cu teniși. Ba nu, cu unul singur. Probabil celălalt i-a fost smuls din picior de suflul exploziei.

   Camera se întoarce spre corespondent, surprinzându-l chiar în momentul când își îndreaptă cravata.

   - Cu siguranță că departamentul șerifului va organiza o conferință de presă la un moment dat, însă acum au cu totul alte griji mult mai importante decât informarea publicului. Au început să apară părinții... Doamnă? Pot să vorbesc puțin cu dumneavoastră? Sunt Chet Ondowsky, de la WPEB, Channel 11.

   Femeia care apare acum în cadru este supraponderală spre obeză. S-a grăbit să ajungă la școală și nu și-a pus nicio haină pe ea, iar capotul înflorat îîi flutură ca un caftan în jurul trupului masiv. Este albă la față, doar pomeții îi sunt acoperiți cu niște pete roții; are părul atât de zbârlit, încât, prin comparație, părul ciufulit al lui Ondowsky pare aranjat la coafor; obrajii dolofani îi sunt uzi de lacrimi.

   N-ar trebui să arate așa ceva, își spune Holly. Și eu n-ar trebui să mă uit. Dar ei arată și eu mă uit.

   - Spuneți-mi, doamnă, aveți vreun copil care învață la Albert Macready?

   - Am doi, un băiat și o fetiță, răspunde femeia și îl apucă pe Ondowsky de braț. Sunt bine? Știi ceva despre copiii mei, domnule? Irene și David Vernon. David e într-a VII-a. Irene într-a IX-a. Îi zicem Irene Deenie. Știi ceva despre ei?

   - Nu știu, doamnă Vernon, spune Ondowsky. Ar trebui să vorbiți cu unul dintre polițiștii aceia care instalează acum barierele.

   - Mulțumesc, domnule, mulțumesc din tot sufletul meu. Roagă-te pentru copiii mei!

   - Așa voi face, spune Ondowsky.

   Dar femeia a și plecat de lângă el. 

   Ondowsky se întoarce cu fața la cameră.

   - Toți americanii se vor ruga pentru copiii familiei Vernon și pentru toți copiii care s-au aflat astăzi în gimnaziul Albert Macready. Am primit noi informații - pe surse, ce-i drept, ceea ce înseamnă că s-ar putea ca realitatea să fie alta - conform cărora explozia a avut loc în jurul orei 2:15 minute, adică acum o oră, și a fost atât de puternică, încât a spart ferestrele caselor aflate la distanță de 1 kilometru și jumătate. Cioburile... Fred, poți să iei un cadrul cu conul de brad?

   - Da, știam eu că e de brad, spune Pete, cu ochii lipiți de ecranul televizorului.

   Fred, cameramanul, lărgește cadrul și Holly vede acum fragmente de sticlă pe petalele conului, sau pe frunzele lui... sau cum s-or numi chestiile alea pe care le au conurile. Unul dintre cioburi pare că are stropi de sânge pe el, deși ea își spune că este doar o iluzie optică, provocată de luminile uneia dintre ambulanțe.

   Lester Holt:

   -Chet, este îngrozitor ce s-a petrecut acolo. Absolut îngrozitor!

   Camera se retrage și îl arată din nou pe Ondowsky.

   - Ai dreptate. Este o priveliște îngrozitoare. Acum, Lester, vreau să văd dacă...

   Pe stradă aterizează un elicopter pe latura căruia scrie MERCY HOSPITAL. Curentul puternic făcut de elice îi ridică părul în cap lui Chet Onsowsky, care începe să zbiere pentru a se face auzit:

   - Vreau să văd dacă pot da și eu o mână de ajutor! Este înfiorător, este o tragedie colosală! Îți predau legătura!

   Reapare Lester Holt și nu este prea zâmbitor.

   - Ai grijă de tine, Chet! Stimați telespectatori, acum vom reveni la programul nostru normal, dar vă vom ține la curent cu situația aceasta...

   Holly apasă butonul telecomenzii și închide televizorul. Nu mai are niciun chef de procese imaginare. Astăzi, cel puțin. Trebuie să afle neapărat câte victime sunt. Și câți sunt copii.

   Pete o ia de mână, făcând-o să tresară. Tot nu-i prea place să o atingă cineva, dar acum se simte mai bine cu mâna ei în mâna lui.

   - Vreau să ții minte o chestie, îi spune Pete.

   Se întoarce cu fața la el. Pete pare foarte serios.

   - Tu și cu Bill ați împiedicat să se petreacă un lucru mult mai rău decât asta de acum, îi zice el. Cretinul ăla bolnav la cap de Brady Hartsfield ar fi putut să omoare cu bomba lui sute de oameni la concertul rock. Poate mii de oameni.

   - Și pe Jerome, șoptește Holly. Jerome era acolo.

   - Era. Și tu erai. Și Bill. Și Jerome. Cei trei muschetari. Puteați să-l împiedicați. Și ați făcut-o. Dar chestia asta...

   Pete face un semn din cap spre televizor.

   - Chestia asta altcineva ar fi trebuit s-o împiedice.

3

   S-a făcut ora 7 și Holly tot la birou este. Examinează niște facturi care nu prea au nevoie de nicio examinare.

   A reușit să se abțină și nu a dat drumul la televizor la 6 și jumătate ca să-l vadă iarăși pe Lester Holt prezentând știrile.

   La fel ca majoritatea oamenilor din acest secol al XXI-lea suprasaturat de știrile din media, Holly s-a obișnuit cu actele de violență săvârșite de bărbați (pentru că mai ales bărbații se comportă astfel) în numele religiei sau politicii - devenite acum doar niște vorbe goale. Însă ce s-a întâmplat la gimnaziu acela seamănă prea mult cu ce era să se întâmple la Complexul de Cultură și Artă din Midwest, când Brady Hartsfield a vrut să arunce în aer câteva mii de copii; și seamănă cu ce s-a întâmplat la Complexul Municipal, unde a intrat cu un Mercedes în mulțimea de oameni în căutare de locuri de muncă, ucigând... nici nu-și mai amintește cât de mulți. Nu vrea să-și amintească.

   Tocmai pune dosarele la loc - la urma urmei, tot trebuie să se ducă acasă la un moment dat - când aude din nou liftul. Așteapt să vadă dacă va urca mai sus de etajul patru, însă liftul de oprește.

   Probabil că e Jerome, dar tot deschide al doilea sertar al biroului și stă cu mâna pe tubul de acolo. Are două butoane. Dacă-l apeși pe unul, se pornește o sirenă care-ți sparge timpanele. Îl apeși pe celălalt și dai cu un jet de piper în ochii nepoftitului.

   Dar el este.

   Holly ia mâna de pe dispozitivul de autoapărare și închide sertarul. Se minunează ( și nu-i pentru prima oară de când tânărul s-a întors de la Harvard) cât de înalt și frumos s-a făcut. Nu poate să sufere puful ăla pe care l-a lăsat să-i crească în jurul gurii și căruia el îi zice „țăcălie”, dar nu-i va spune niciodată.

   În seara asta, pășește agale și greoi, nu sprinten și ferm cum o face de obicei. Îi aruncă un „Salut, Hollyberry!” și se prăbușește pe scaunul rezervat clienților.

   În mod normal i-ar aduce aminte că nu-i place deloc numele ăla copilăresc de alint - așa începe orice dialog al lor - dar nu și în seara asta. Sunt prieteni și, pentru că ea nu a avut niciodată mulți, Holly se străduiește să și-i păstreze pe cei pe care îi are acum.

   - Pari foarte obosit.

   - A fost un drum lung. Ai auzit ce s-a întâmplat la școala aia? La radio numai despre asta se vorbește.

   - Mă uitam la „John Law” când au întrerupt emisiunea ca să dea știrea. De atunci încoace am evitat să deschid televizorul. Cât de rău e?

   - Cică deocamdată sunt 27 de morți, dintre care 23 sunt copii între doișpe și paișpe ani. Dar totalul o să fie mai mare. Mai sunt câțiva copii și doi profesori care n-au fost găsiți încă, plus că vreo 10 sau mai multe victime sunt în stare critică. E mai rău decât a fost la Parkland*. Ți-ai adus aminte de Brady Hartsfield?

   *atac armat la liceul din Parkland, Florida, în 14 februarie 2018, soldat cu 17 morți

   - Bineînțeles.

   - Mda, și eu. Mă gândesc la toți morții pe care i-a făcut la Complexul Municipal și pe care ar fi putut să-i fac la concertul băieților de la `Round Here. Nu vreau să mă gândesc la asta și îmi tot spun că atunci noi am câștigat, pentru că mă ia cu fiori doar când îmi aduc aminte.

   Holly știe cum e să te ia cu fiori. I se întâmplă foarte des.

   Jerome își trece palma încet peste obraz și, în liniștea așternută în birou, Holly aude cum îi fac „scârț-scârț” degetele pe țepii proaspăt crescuți.

   - Am făcut un curs de Filosofie în anul doi la Harvard. Ți-am povestit vreodată despre asta?

   Holly clatină din cap.

   - Se chema...

   Jerome face în aer semnul de ghilimele.

   - ...„Problema Răului”. Am vorbit mult atunci despre conceptele care se numesc „răul interior” și „răul exterior”. Și am... Ce ai, Holly? Ți-e rău?

   - Nu, n-am nimic, răspunde ea.

   Și chiar nu are... dar când a auzit de răul exterior, s-a dus imediat cu mintea la monstrul pe care l-a urmărit împreună cu Ralph până în vizuina lui. Monstrul care avusese multe nume și purtase multe chipuri, dar pe care ea îl numise întotdeauna „Străinul”, iar acel străin fusese inimaginabil de rău.

   Nu i-a spus niciodată lui Jerome ce s-a întâmplat în peștera aceea căreia localnicii îi spuneau Grota Marysville, deși crede că el cam știe că acolo s-au petrecut lucruri abominabile - mult mai cumplite decât s-a relatatat în ziare.

   O privește nu prea convins.

   - Hai, spune mai departe! îl roagă ea. Mi se pare extrem de interesant.

   Nu minte deloc.

   - Păi... consensul la care am ajuns a fost că există un rău exterior doar dacă accepți existența unui bine exterior...

   - Adică Dumnezeu, spune Holly.

   - Da. Atunci poți să crezi că există demoni și că exorcizarea este o ripostă justificată la adresa lor. Și mai poți să crezi că există spirite ostile...

   - Adică fantome, spune Holly.

   - Da. Ca să nu mă apuc acum să înșir blestemele care funcționează pe bune, și vrăjitoarele, și câte și mai câte. Dar, când ești în facultate, chestiile astea ți se par niște prostii. Dumnezeu Însuși, existența lui, ți se pare cea mai mare aiureală.

   - Sau existența ei, spune cu țâfnă Holly.

   - Mă rog, spune-i cum vrei. Dacă Dumnezeu nu există, cred că nu contează ce pronume folosim. Prin urmare, rămâne doar răul interior. Ăla pe care-l manifestă cretinii. Ăia care-și omoară copiii în bătaie, ucigașii ca boul ăla de Brady Hartsfield, ăia care fac epurări etnice, ăia care comit genocide, ăia care au comis atentatele de la 11 septembrie, ăia care comit asasinate în masă sau atacuri teroriste ca ăsta de azi.

   - Asta se spune? îl întreabă Holly. Că a fost un atac terorist, poate pus la cale de ISIS?

   - Așa se presupune, dar deocamdată nu l-a revendicat nimeni.

   Acum se scarpină pe celălalt obraz, și tot „scârț-scârț” se aude.

   Dar, stai puțin, are ochii înlăcrimați? Holly crede că da, îi are; dacă Jerome se apucă acum să plângă, o să plângă și ea, că nu-i în stare să se stăpânească. Tristețea e contagioasă - ei, cât de penibilă e scuza asta?

   - Dar uite cum stă treaba cu răul exterior și ăla interior - eu personal cred că nu există nicio diferență. Tu ce crezi, Holly?

   Ea se gândește la tot ce știe și la toate cele trăite alături de tânărul acesta, și alături de Bill, și alături de Ralph Anderson.

   - Nu, răspunde ea. Nici eu nu cred că există.

   - Eu cred că răul e o pasăre, spune Jerome. O pasăre mare, zbârlită și cenușie. Și pasărea asta zboară de colo până colo. Și a nimerit în capul lui Brady Hartsfield. Și a nimerit în capul tipului ăluia care a tras în mulțimea din Las Vegas. Și în Hitler. Și în Pol Pot. Le intră în minte și își ia zborul mai departe după ce își face treaba și se satură de sânge. Vreau să prind pasărea aia.

   Strânge pumnii și o privește drept în ochi și, da, îi are plini de lacrimi.

   - S-o prind și să-i sucesc gâtul.

   Holly se ridică, ocolește biroul, se așază în genunchi lângă el și îl ia în brațe. E o îmbrățișare cam stângace, pentru că Jerome stă pe scaun, dar își atinge scopul. Și barajul se sparge. O înțeapă în obraz țepii bărbii lui.

   - Câinele a murit.

   - Ce spui?

   Abia dacă-i înțelege cuvintele printre suspine.

   - Lucky. Labradorul auriu. Când a aflat că nu primește nicio recompensă, căcănarul ăla care l-a furat l-a spintecat și l-a aruncat într-un șanț. L-a găsit cineva - încă trăia - și l-a dus la spitalul veterinar din Youngstown. A mai trăit o jumătate de oră. N-au mai putut să-l ajute cu nimic. Deci n-a avut prea mult noroc, nu?

   - În regulă, murmură Holly, mângâindu-l pe spate.

   Normal că acum plânge și ea. Îi curge și nasul - păi, cum altfel?

   - În regulă, Jerome.

   - Ba nu e. Știi și tu că nu e.

   Se retrage ușor și se uită la ea. Are și țăcălia, și obrajii uzi de lacrimi.

   - I-a tăiat burta cățelului ăluia drăgălaș și l-a aruncat în șanț cu mațele pe-afară. Și mai știi ce s-a întâmplat atunci?

   Holly știe, dar clatină din cap.

   - Atunci pasărea a zburat mai departe, spune Jerome, șergându-și ochii cu mâneca. Acum a ajuns în capul altcuiva. „Măi, ce bine e aici, câte nebunii o să facem noi împreună!”

4

      Nu mai e mult și se face ora 10. Holly renunță la citit, că oricum nu se poate concentra, și dă drumul la televizor.

   Aruncă o privire la știriștii de la CNN, dar nu le poate suporta limbuția. Vrea să audă știri importante, știri de ultimă oră. Mută pe postul NBC și pe ecran apar cuvintele REPORTAJ DE ULTIMĂ ORĂ: TRAGEDIE ÎN PENNSYLVANIA. Fondul muzical este unul de doliu. Din studioul din New York, știrile sunt prezentate de Andrea Mitchell.

   Începe prin a-i informa pe toți americanii că președintele a postat pe Twitter un mesaj în care spune că toate gândurile și rugăciunile lui se îndreaptă spre victime și familiile acestora. Vorbăria asta goală este urmată de bilanțul actualizat: 31 de morți, 73 (Doamne Dumnezeule, cât de mulți!) răniți, 9 în stare critică.

   Dacă Jerome a avut dreptate, înseamnă că au murit cel puțin 3 dintre răniții aflați în stare critică.

   - Două organizații teroriste, Houthi Jihad și Tigrii Eliberării din Tamil Eelam, au revendicat acest atentat, spune Mitchell, însă sursele noastre din Departamentul de Stat ne-au informat că niciuna dintre aceste revendicări nu este plauzibilă și că pare mai degrabă un atac comis de un „lup singuratic”, similar aceluia săvârșit de Timothy McVeigh, care, în 1995, a detonat o bombă foarte puternică în sediul clădirii feredale Alfred P. Murrah din Oklahoma City. În explozia aceea au murit 178 de persoane.

   Și acolo au fost mulți copii, își spune Holly. Niciun foc al iadului nu este destul de arzător pentru cei care ucid copii în numele lui Dumnezeu sau al vreunei ideologii, sau ambele. Își aduce aminte de pasărea cenușie a lui Jerome.

   - Bărbatul care a pus bomba a fost înregistrat de o cameră de supraveghere când a intrat în gimnaziu, continuă Mitchell. Îi vom afișa fotografia în următoarele 30 de secunde. Priviți cu atenție și, dacă îl recunoașteți, sunați la numărul de pe ecran. Se oferă o recompensă de 200.000 de dolari pentru informația care ar duce la arestarea și aducerea sa în fața justiției.

   Apare imaginea. Este colorată și foarte clară. Evident, nu-i perfectă, pentru că bărbatul se uită drept înainte, iar camera este poziționată deasupra ușii, dar este destul de bună.

   Holly se apleacă spre televizor și imediat se activează calitățile ei de excepție, care o fac să fie un detectiv atât de bun - unele dintre aceste calități fiind înnăscute, iar altele perfecționate în timpul colaborării cu Bill Hodges.

   Tipul este ori un caucazian bronzat (puțin probabil în perioada asta a anului, dar nu imposibil), ori un hispanic sau un arab cu pielea mai deschisă, sau poate este totuși un caucazian care s-a dat cu fond de ten. Holly merge pe ultima variantă: caucazianul fardat. Estimează că ar avea 40 de ceva de ani. Poartă ochelari cu rame aurii. Mustața neagră e micuță și îngrijită. Părul - tot negru - este tuns scurt. Se vede chestia asta, pentru că nu poartă șapcă. Dacă ar fi purtat, nici nu i s-ar fi văzut bine fața.
   Cât tupeu pe tipul ăsta, își spune Holly. Știa că vor fi camere de supraveghere, știa că va fi filmat, dar nu i-a păsat deloc.

   - Nu-i un simplu ticălos, murmură ea, cu ochii țintă la ecran.

   Își întipărește în minte fiecare trăsătură. Nu pentru că s-ar ocupa de acest caz, ci pentru că așa este firea ei.

   - E un criminal, asta e.

   Revine Andrea Mitchell.

   - Dacă îl cunoașteți, sunați la numărul de pe ecran. Sunați imediat. Acum dăm legătura corespondentului nostru de la gimnaziul Macready. Mai ești acolo, Chet?

   Mai este. Stă în lumina camerei de luat vederi.

   În zona distrusă a gimnaziului se văd alte lumini puternice, iar fiecare cărămidă răsturnată aruncă propria-i umbră dezolantă. Se aude vâjâitul generatoarelor. Oameni în uniforme fug de colo până colo, strigând și vorbind în microfoanele minuscule din dotare. Pe geaca unora dintre ei scrie FBI, pe altele ATF. Este acolo și o echopă ai cărei membri poartă combinezoane albe de protecție. Se văd fluturând benzile galbene cu care au izolat polițiștii zona. Senzația pe care ți-o dă scena este a unui haos controlat.

   Probabil Lester Holt a ajuns deja acasă și se uită la televizor în pijama și papuci, dar Chet Ondowsky este la datorie. Foarte activ și plin de energie, chiar și după atâtea ore. Holly îi vede aburii respirației și este convinsă că sărmanul om tremură.

   Dați-i, măi, ceva mai gros să pună pe el, îi îndreamnă Holly în gând pe cei din jurul corespondentului local. Un hanorac, o bluză de trening, orice.

   Va trebui să arunce sacoul ăla. E mânjit cu moloz și sfâșiat în vreo două locuri - la mânecă și la buzunar. Și mâna în care ține microfonul îi este mânjită cu moloz. Și cu altceva... Sânge? Holly așa crede. Iar dunga aia pe care o are pe obraz... tot sânge este.

   - Chet?

   Vocea fără trup a Andreei Mitchell.

   - Mă auzi?

   Mâna fără microfon se ridică la casca din ureche, iar Holly observă că are și plasturi pe două degete.

   - Da, te aud.

   Se întoarce cu fața la camera de filmat.

   - Sunt Chet Ondowsky și vă relatez de la gimnaziul Albert Macready din Pineborough, Pennsylvania, unde mai devreme a explodat o bombă. Această școală liniștită a fost zguduită de o explozie de proporții azi după-amiază, imediat după ora două...

   Andrea Mitchell apare într-o fereastră mică din colțul ecranului.

   - Chet, o sursă din Departamentul pentru Securitate Internă ne-a spus că explozia a avut loc la 14 și 19 minute. Nu știu cum autoritățile pot stabili cu atâta precizie momentul, dar se pare că pot.

   - Da, spune Chet.

   Corespondentul pare că nu se mai poate concentra, iar Holly își zice că trebuie să fie îngrozitor de obosit. Dar oare va fi capabil să doarmă la noapte? Ea crede că nu.

   - Da, cam așa ceva. După cum vezi și tu, Adrea, se încheie căutările altor victime, dar abia acum începe munca criminaliștilor. Până mâine-dimineață, în acest loc vor fi mai mulți specialiști și...

   - Scuză-mă, Chet, dar ai luat și tu parte la căutări, nu-i așa?

   - Da, Andrea. Toți am dat o mână de ajutor. Localnicii - unii dintre ei părinți. Alison Greer și Tim Witchick, de la postul KDKA. Doona Forbes de la WPCW. Și Bill Larson, de la..

   - Sigur, dar am auzit că tu însuți ai scos doi copii de sub dărâmături.

   Chet nu încearcă să mimeze modestia și nici să pară stânjenit; Holly îi dă mai multe puncte pentru această reacție.

   - Așa este, Andrea, spune el pe același ton profesional. L-am auzit pe unul dintre ei gemând și l-am văzut pe celălalt. O fată și un băiat. Am aflar numele băiatului: Norman Fredericks. Fata...

   Își umezește buzele. Îi tremură microfonul în mână și Holly își spune că nu frigul e de vină.

   - Fata era în stare foarte gravă. Plângea... plângea după mama ei.

   Andrea Mitchell arborează o mină îndurerată.

   - Îngrozitor, Chet!

   Este. Prea îngrozitor pentru Holly. Ia telecomanda ca să închidă televizorul.

   Nu-și poate lua ochii de la buzunarul rupt al corespondentului. Poate Ondowsky și l-a sfâșiat când căuta victimele. Dar, dacă este evreu, s-ar fi putut să și-l fi sfâșiat în mod intenționat. Este un obicei care se numește keriah și care presupune să-ți sfâșii hainele după decesul cuiva și astfel să-ți expui simbolic inima rănită. Așa își dorește ea să creadă.

5

   În ciuda așteptărilor, nu are parte de insomnie. Holly adoarme în câteva minute.

   Se trezește la un moment dat înainte de ivirea zorilor. Este 9 decembrie. A deșteptat-o gândul la corespondentul acela, Ondowsky. Ceva în legătură cu el. Dar ce? Că părea epuizat? Că avea zgârieturi și moloz pe mâini? Că îi era rupt buzunarul de la sacou?

   Buzunarul, își spune ea. Ăsta trebuie să fi fost. Poate l-am visat.

   Își murmură în întuneric rugăciunea obișnuită:

   - Mi-e dor de tine, Bill. Îmi iau pastilele de Lexapro și nu mai fumez.

   Apoi adoarme din nou și nu se mai trezește decât atunci când sună ceasul deșteptător, la 6:00.

9-13 DECEMBRIE, 2020

1

      Agenția de detectivi „Ce-am găsit al meu să fie” a reușit să își mute biroul în apartamentul nou și mai scump de la etajul patru la Blocului Frederick din centru, pentru că afacerile au mers și merg bine. Prin urmare Holly și Pete au mult de lucru tot restul săptămânii.

   Holly nu mai are vreme să se uite nici măcar la „John Law” și se gândește din când în când la explozia de la școala din Pennsylvania, cu toate că la televizor continuă reportajele și transmisiunile în direct și cu toate că nu a uitat ce s-a petrecut acolo.

   Agenția colaborează cu două dintre cele mai mari firme de avocatură din oraș, firme de top, cu o mulțime de nume înșirate pe placa de pe ușă. Lui Pete îi place să facă bancuri pe seama lor. A fost polițist, așa că nu se dă în vânt după avocați, dar se câștigă foarte bine din scoaterea pârâților din ascunzători și înmânarea citațiilor.

   - Să aibă parte de un Crăciun fix așa cum o să am și eu, spune Pete joi dimineață, plecând cu o valiză plină cu nervi și frustrări.

   În afară de înmânarea citațiilor, „Ce-am găsit...” colaborează îndeaproape și cu câteva companii de asigurări - locale, nu din acelea mondiale - iar Holly își petrece aproape intreaga zi de vineri investigând o presupusă incendiere premeditată.

   Pe lângă toate aceste sarcini, pe care se bazează întotdeauna ca să-și achite facturile cele mari, mai au de dat de urma unui datornic fugar (îl găsește Holly în doi timpi și trei mișcări de la computer, urmărindu-i activitățile de pe card), mai au de găsit un tip care a ieșit pe cauțiune, dar nu s-a prezentat la proces. Și, desigur, mai trebuie să caute copii și căței pierduți.

   În mod normal, Pete caută copiii, iar Jerome - atunci când vine să lucreze la agenție - se înțelege de minune cu câinii.

   Prin urmare, nu o surprinde deloc că moartea lui Lucky l-a afectat atât de tare și nu doar din cauză că a fost ceva de o cruzime îngrozitoare, ci pentru că Odell,câinele iubit al familiei Robinson, a murit de inimă cu 1 an în urmă. 

   Nu au niciun câine în agenda de joi și vineri, nici pierduți și nici furați, ceea ce pică tocmai bine, pentru că Holly are prea multă treabă, iar Jerome este acasă la el, lucrând la ce lucrează el. Prioritatea lui de acum este proiectul început ca o simplă lucrare studențească.

   Urmărește cu coada ochiului ultimele știri despre explozia de la gimnaziu - nici nu sunt prea multe. A mai murit una dintre victime - profesor, nu elev - și mai mult copii cu răni minore au fost externați de la spitalele din zonă.

   Doamna Althea Keller, singura persoană care a stat de vorbă cu tipul de la firma de curierat/tipul care a adus bomba, și-a recăpătat cunoștința, însă nu are prea multe de adăugat la ceea ce știu deja investigatorii. Le spune doar că presupusul expeditor al pachetului era o școală din Scoția și că în săptămânalul din Pineborough a apărut un articol despre relația transatlantică dintre grupurile de elevi, alături de o fotografie de grup a Asociației „Nemo Me Impune Lacessit” (poate printr-o ironie a sorții, dar puțin probabil, toți cei 11 membri ai cercului - Impunii, așa cum își ziceau ei - au scăpat nevătămați din explozie).

   Camioneta a fost găsită într-o magazie din apropiere, ștearsă complet de amprente și spălată cu clor ca să nu se poată preleva ADN-ul persoanei care a folosit-o. Acum, speranța de a-l prinde cât mai repede este înlocuită cu spaima că individul poate nu și-a terminat treaba și că abia a început.

   Holly trage nădejde că nu este așa, însă experiența ei cu Brady Hartsfield o face să se aștepte la ce este mai rău. În cel mai fericit caz, își spune ea (cu o insensibilitate care pe vremuri nu o caracteriza), tipul ăla s-a sinucis.

   Vineri după-amiază, când mai are puțin și își termină de scris raportul pentru Lake Fidelity, sună telefonul.

   Este mama ei, care îi dă veștile de care se temea Holly. Ascultă, spune ce se cuvine să spună într-o asemenea situație și îi permite mamei să o trateze în continuare ca pe un copil (cu toate că scopul telefonului solicită o atitudine adultă din partea lui Holly). O întreabă dacă se spală pe dinți după fiecare masă, dacă ține minte să-și ia medicamentele numai după ce a âncat, dacă se uită doar la 4 filme pe săptămână, nu mai multe etc. etc. Holly încearcă să nu bage în seamă migrena pe care i-o declanșează aproape întotdeauna telefoanele mamei - în special acesta de azi. Își asigură mama că da, va veni duminică să dea o mână de ajutor, va ajunge până la prânz, ca să poată lua încă o masă în familie.

   Familia mea, își zice Holly. Familia mea sărită de pe fix.

   Pentru că Jerome își ține telefonul închis în timp ce lucrează, o sună pe Tanya Robinson, mama lui Jerome și a Barbarei. Holly îi spune Tanyei că nu va putea veni duminică să cineze cu ei, pentru că trebuie să plece din oraș. Are un fel de problemă de familie. Tanya o compătimește.

   - Vai de mine, Holly! Îmi pare tare rău, scumpa mea. O să te descurci?

   - Da, zice Holly.

   Așa răspunde mereu când îi pune cineva întrebarea asta cu atât de multe subînțelesuri oribile. Este destul de sigură că vocea îi sună normal. Însă, imediat după ce închide telefonul, își pune mâinile la ochi și începe să plângă. Din cauză că i s-a spus „scumpa mea”. Cineva i-a spus așa tocmai ei, care în liceu fusese poreclită „Bâlbeta”.

   Fie și numai pentru asta și tot trebuie să se simtă mulțumită cu viața ei de acum.

2

   Sâmbătă seara, Holly își face traseul folosind aplicația Waze din calculator, stabilind unde se va opri ca să meargă la toaletă și să-și alimenteze cu benzină Priusul. Ca să ajungă acolo până la prânz, va fi nevoită să plece la 7 și jumătate și va avea vreme de o ceașcă de cafea (fără cofeină), o felie de pâine prăjită și un ou fiert.

   După ce și-a stabilit programul în cel mai mic detaliu, se culcă, dar nu reușește să adoarmă în primele două ore, lucru care i s-a întâmplat și în noaptea de după explozia de la gimnaziul Macready. Iar când, în sfârșit, o ia somnul, îl visează pe Chet Ondowsky.

   Acesta descrie carnajul pe care l-a văzut când a sosit la fața locului și dă niște amănunte pe care nu le-ar destăinui niciodată în fața camerei de luat vederi. Era mult sânge pe cărămizi, spune el. Era un picior încălțat cu un pantof, dar fără trup, spune el. Fetița care plângea după mămica ei, spune el, a urlat de durere când a luat-o în brațe, cu toate că el s-a mișcat cu infinită blândețe. Înșiră toate aceste lucruri pe tonul lui sec, de corespondent TV. Însă, în timp ce vorbește, începe să-și sfâșie hainele de pe el. Nu doar buzunarul și mâneca de la sacou, ci mai întâi un rever, apoi și celălalt. Își smulge cravata de la gât și o rupe în două. Apoi și cămașa, smulgându-i nasturii.

   Fie visul se destramă înainte să treacă și la pantalonii costumului, fie mintea ei conștientă refuză să și-l amintească de dimineață, când o trezește ceasul deșteptător.

   În orice caz, nu se se simte deloc odihnită și mănâncă fără pic de poftă oul și felie de pâine prăjită. O face doar ca să capete ceva energie pentru ceea ce se anunță a fi o zi dificilă. În mod normal îi place să parcurgă drumuri lungi cu mașina, dar ce o așteaptă la destinație îi stă ca o greutate pe suflet.

   Geanta ei de voiaj, mică și albastră - căreia îi zice „trusa cu strictul necesar” - o aștepată lângă ușă. În ea și-a pus un schimb de haine și articolele de toaletă, pentru eventualitatea în care va fi nevoită să rămână peste noapte. O agață de umăr, ia ascensorul ca să coboare de la etajul unde își are apartamentul micuț și confortabil, deschide ușa și dă cu ochii de Jerome Robinson, care șade pe scara din față.

   Bea o Cola, iar lângă el are rucsacul pe care scrie JERRY GARCIA TRĂIEȘTE.

   - Jerome? Ce faci aici?

   Și, pentru că pur și simplu nu se poate abține, adaugă imediat:

   - Și bei Cola la 7 jumătate diminea? Cââh!

   - Vin cu tine, spune el.

   Iar felul în care se uită la ea o face să priceapă că nu are niciun sens să se opună. Foarte bine, pentru că nici nu vrea.

   - Mulțumesc, Jerome, zice Holly.

   Deși îi este greu, reușește să-și stăpânească lacrimile.

   - E foarte frumos din partea ta.

3

   Jerome conduce prima jumătate a drumului, iar apoi, după oprirea la benzinăria cu toaletă, schimbă locurile.

   Pe măsură ce se apropie tot mai mult de suburbia Covington din Cleveland, Holly simte cum i se instalează groaza în suflet la gândul lucrurilor care o așteaptă acolo (care ne așteaptă acolo, se corectează ea). Ca să nu cadă pradă disperării, îl întreabă pe Jerome cum avansează cu proiectul său. Cu cartea.

   - Bineînțeles, dacă vrei să vorbești despre asta. Cunosc câțiva scriitori care refuză să...

   Dar Jerome vrea.

   Totul a început de la o lucrare pe care a trebuit să o facă pentru un curs numit Sociologie în Alb și Negru. Jerome a decis să scrie despre stră-străbunicul lui, fiu al unor foști sclavi, născut în 1878.

   Alton Robinson și-a petrecut copilăria și o parte din tinerețe în Memphis, unde, în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, exista o înfloritoare clasă de mijloc formată din persoane de culoare. Dar atunci când febra galbenă și grupurile de justițiari albi au dat o lovitură puternică acestui sistem economic destul de bine echilibrat, foarte mulți oameni de culoare au plecat de acolo, lăsându-i pe albii pentru care lucraseră să-și facă singuri mâncarea, să-și arunce singuri gunoiul și să-și șteargă la fund proprii copii.

   Alton s-a stabilit în Chicago, unde a lucrat într-o fabrică de ambalare a cărinii, a reușit să strângă niște bani și a deschis un băruleț cu 2 ani înainte de Prohibiție. În loc să-l închidă, atunci când „muierile s-au apucat să spargă butoaiele” (expresie aceasta este dintr-o scrisoare trimisă de Alton surorii lui - Jerome a găsit o adevărată arhivă de scrisori și acte), s-a mutat în zona de sud a orașului, o zonă mai deocheată, și a deschis acolo o cârciumă clandestină, pe care a botezat-o „Bufnița neagră”.

   Cu cât Jerome descoperea mai multe informații despre Alton Robinson - afacerile necurate cu Alphonse Capone, cele 3 tentative eșuate de asasinat împotriva sa (a patra a avut succes), presupusa lui implicare în mai multe acțiuni de șantaj, influența lui în politică - cu atât lucrarea lui devenea mai exstină, iar celelalte cursuri i se păreau mai insignifiante. A predat eseul și a primit nota maximă.

   - Chestie de tot râsul, îi spune el lui Holly, când nu mai au decât 80 de kilometri până la destinație. Lucrarea aia n-a fost decât vârful aisbergului, înțelegi? Cam ca prima strofă din baladele alea englezești care nu se mai termină. Dar eram deja la jumătatea semestrului al doilea și trebuia să recuperez celelalte cursuri, unde rămăsem în urmă. Ca să-i fac mândri de mine și pe mater, și pe pater.

   - Atitudine foarte matură, îl laudă femeia care are sentimentul că nu a reușit niciodată să-și facă mama și tatăl mândri de ea. Dar îmi imaginez că ți-a fost greu.

   - A fost, zice Jerome. Eram în flăcări, fato. Voiam să las baltă totul și să mă ocup doar de stră-străbunicul Alton. Măi, omul ăsta a avut o viață fabuloasă. Purta ace de cravată cu diamante și perle și haine din blană de nurcă. Dar mi-am dat seama că-i mai bine să las să dospească toate datele strânse. Când m-am reapucat de lucru - asta a fost în iunie - mi-am dat seama că aveam un subiect trăsnet, sau aș fi putut să-l am dacă-mi făceam treaba cum se cuvine. Ai citit „Nașul”?

   - Am citit și cartea, am văzut și filmul, răspunde Holly. Toate cele 3 filme.

   Și se simte obligată să adauge:

   - Ultimul nu-i cine știe ce.

   - Mai ții minte mottoul de pe prima pagină a romanului?

   Ea clatină din cap.

   - E un citat din Balzac. „În spatele fiecărei mari averi se ascunde e mare crimă.” Ei, ăsta-i subiectul pe care l-am văzut eu, cu toate că averea aia imensă i-a scăpat printre degete cu multă vreme înainte să fie impușcat în Cicero.

   - Chiar că-i ca în „Nașul”, se minunează Holly.

   - Ba nu e, pentru că negrii nu o să fie niciodată la fel de americani cum sunt italienii și irlandezii. Pielea neagră nu-și schimbă culoarea când o bagi în malaxor. Ce vreau eu să spun e....

   Face o pauză, se gândește puțin, apoi continuă:

   - Vreau să spun că discriminarea este mama tuturor relelor. Vreau să spun că drama lui Alton Robinson a fost ideea că prin fărădelege, prin crimă, ar putea obține un soi de egalitate cu albii, iar ideea asta s-a dovedit a fi nimic altceva decât o himeră. Nu a fost omorât pentru că a intrat în competiție cu Paulie Ricca, succesorul lui Capone, ci pentru că era negru. Pentru că era un negrotei.

   Jerome, care-l enerva pe Bill Hodges (și o scandaliza la culme pe Holly) atunci când în apuca să facă pe nebunul și le vorbea cu un accent exagerat de pitoresc - șe mai fași, pretenaș și trebe musai să-ți zic lu` matale - aproape scuipă cu scârbă ultimul cuvânt.

   - Te-ai gândit ce titlu să-i pui? îl întreabă Holly pe un ton scăzut.

   Se apropie de intrarea în Covington.

   - Mda, cred că da. Dar nu e creația mea.

   Jerome pare stânjenit.

   - Uite, Hollyberry, dacă-ți zic ceva, promiți să nu mai zici nimănui? Nici lui Pete și nici lui Barb și nici părinților mei? Mai ales lor.

   - Sigur. Sunt în stare să păstrez un secret.

   Jerome știe că așa este, dar tot ezită o clipă înainte să i se destănuie.

   - Proful meu de la cursul de Sociologie în Alb și Negru mi-a trimis lucrarea unei agente din New York. O cheamă Elizabeth Austin. A interesat-o, așa că, după Ziua Recunoștinței, i-am expediat paginile pe care le-am scris din vară și până atunci, cam 100 și ceva. Doamna Austin spune că e bună de publicat și nu doar în literatura de specialitate, chestie la care oricum abia dacă îndrăzneam să sper. Crede că ar putea s-o publice chiar una dintre editurile mari. Mi-a sugerat să-i pun un titlu în care să se regăsească numele cârciumii pe care a avut-o stră-străbunicul. „Bufnița neagră. Mărirea și decăderea unui gangster american”.

   - E minunat, Jerome! Sunt convinsă că o mulțime de oameni ar fi interesați de o carte cu un asemenea titlu.

   - Despre oamenii negri vorbești tu.

   - Ba nu! Vorbesc despre toți! Tu îți imaginezi că doar albilor le-a plăcut „Nașul”?

   Îi vine o idee și îl întreabă cu teamă:

   - Dar cum va reacționa familia ta?

   Se gândește la propria ei familie, care ar fi oripilată dacă un asemenea schelet ar fi scos din dulapul ei.

   - Păi, spune Jerome, mi-au citit amândoi lucrarea și le-a plăcut. Desigur, o carte e cu totul altceva, nu? O carte e citită de mult mai mulți oameni, nu doar de un profesor. Însă este vorba despre ce s-a întâmplat în urmă cu patru generații...

   Jerome pare tulburat. Holly își dă seama că se uită țintă la ea, dar îl vede doar cu coada ochiului; la volan, întotdeauna stă cu fața drept înainte. O apucă nebuneala la secvențelea alea din filme când șoferul se uită la pasagerul din dreapta în timp ce discută cu el. Îi vine mereu să strige: „Uită-te la drum, prostule! Chiar vrei să dai peste vreun copil în timp ce-ți povestești viața amoroasă?”

   - Tu ce părere ai, Holly?

   Se gândește bine. Într-un final, spune:

   - Eu zic că ar trebui să le arăți și părinților paginile pe care le-ai trimis agentei. Întreabă-i ce cred și ia-le în considerare opiniile. Înțelege-le sentimentele și încearcă să le respecți. Apoi... mergi înainte. Scrie tot, și părțile bune, și cele rele, și cele urâte.

   Au ajuns la șoseaua care duce în Covington. Holly semnalizează.

   - Eu n-am scris niciodată o carte, așa că n-am de unde să știu, dar cred că e nevoie de destul curaj pentru asta. Deci uite ce cred eu că ar trebui să faci. Fii curajos.

   La fel cum trebuie să fiu acum, își spune ea.

   Mai au 3 kilometri până la casa părintească. Iar casa părintească este locul unde se simte nefericită.

4

   Casa familiei Gibney se află într-un cartier numit Meadowbrook Estates.

   În timp ce Holly face slalom prin păienjenișul de străzi (îndreptându-se către casa păianjenului, își spune ea și imediat i se face rușine pentru că se gândește astfel la propria-i mamă), Jerome spune:

   - Dacă eu aș locui aici și m-aș întoarce beat într-o noapte, cred că mi-ar trebui cel puțin o oră ca să-mi găsesc casa în care locuiesc.

   Are dreptate. Casele sunt construite în stilul sobru și fad al arhitecturii coloniale americane, toate cu acoperișul în pantă și deosebindu-se una de cealaltă doar prin nuanțele zugrăvelii... ceea ce nu ajută la nimic pe timpul nopții, chiar cu felinarele aprinse.

   Holly se pregătește sufletește pentru perspectiva unui prânz stresant și o după-amiază și mai chinuitoare. Ziua mutării. Of, Doamne!

   - Trebuie să te avertizez. Mama spune că starea i s-a înrăutățit mult în ultimele săptămâni. E drept că exagerează câteodată, dar nu cred că este cazul acum.

   - Înțeleg, spune el și o strânge ușor de mână. Nu-ți face griji pentru mine. Tu să fii bine, da?

   Nu apucă să-i răspundă, pentru că se deschide ușa și din casă iese Charlotte Gibney, îmbrăcată tot în hainele bune cu care merge duminica la biserică.

   Holly ridică mână în semn de salut, dar Charlotte nu-i răspunde.

   - Intră, zice ea. Ai întârziat.

   Holly știe că a întârziat: 5 minute.

   Când se apropie de ușă, o vede pe Charlotte aruncându-i lui Jerome o privire întrebătoare. Adică: de ce l-ai adus și pe ăsta?

   - Îl știi pe Jerome, spune Holly.

   Așa este; s-au întâlnit de vreo 5 sau 6 ori, dar Charlotte îi aruncă de fiecare dată aceeași privire.

   - A venit cu mine să-mi țină de urât pe drum și ca să mă susțină.

   Jerome îi zâmbește lui Charlotte în cel mai fermecător mod cu putință.

   - Bună ziua, doamnă Gibney! M-am invitat singur la dumneavoastră. Sper că nu vă deranjează.

   Charlotte nu-i răspunde și zice doar atât:

   - Intrați, am înghețat de frig.

   De parcă ei îi ceruseră să iasă din casă.

   În casa de la numărul 42, unde Charlotte locuiește împreună cu fratele ei de când i-a murit soțul, este mult prea cald și miroase atât de tare a potpourri, încât Holly speră din suflet să n-o apuce tusea. Sau să nu vomite, ceea ce ar fi mult mai rău.

   În holul mic sunt 4 măsuțe lipite de pereți, care îngustează atât de mult spațiul de trecere spre living, încât drumul printre ele pare o reală aventură, dar fiind că pe fiecare dintre ele sunt înghesuite bibelouri din porțelan pentru care Charlotte are o adevărată pasiune: elfi, gnomi, troli, îngerași, clovni, iepurași, balerine, cățeluși, pisicuțe, oameni de zămadă, Jack și Jill (fiecare cu câte o găletușă în mână) și, piesa de rezistență, un Pillsbury Doughboy*.

   *mascota unei companii producătoare de musli

   - Prânzul este pe masă, spune Charlotte. Doar o salată de fructe și niște pui rece, dar avem chec la desert și... și....

   I se umplu ochii de lacrimi, Holly le vede și simte că o cuprinde - în ciuda tuturor strădaniilor ei de la ședințele de terapie - un val de resentimente care seamnănă cu ura. Poate chiar ură este.

   Se gândește la toate dățile când a plâns în prezența mamei sale și i s-a spus să se ducă la ea în cameră „până îți trece”. Ar vrea să-i arunce în față toate vorbele astea, dar se stăpânește, se apropie cu mișcări stinghere și stângace de Charlotte și o îmbrățișează.

   După câteva secunde - foarte puține la număr - Charlotte o împinge pe Holly de lângă ea, strâmbând puțin din nas, de parcă i-ar fi venit în nări un miros urât.

   - Du-te la unchiul tău și spune-i că masa este gata. Știi unde este.

   Evident că știe. Din living se aud exclamațiile dramatice ale crainicilor sportivi din emisiunea de dinaintea meciului. Ea și cu Jerome se duc într-acolo în șir indian, nu cumva să răstoarne din greșeală vreun membru al galeriei din porțelan.

   - Câte chestii din astea are? o întreabă Jerome în șoaptă.

   Holly clatină din cap.

   - Habar n-am. I-au plăcut întotdeauna, dar situația a scăpat de sub control odată cu moartea tatei.

   Acum începe să vorbească mai tare și pe un ton care încearcă să sune cât mai vesel.

   - Bună, unchiule Henry! Vrei să mănânci? E gata prânzul.

   E limpede că unchiul Henry nu a putut ajunge astăzi până la biserică. Zace în fotoliul lui cu spătar rabatabil, îmbrăcat cu o bluză de trening (pătată cu gălbenuș de ou de la micul dejun) și o pereche de jeanși cu elastic în talie. Pantalonii i s-au lăsat în jos și i se vede partea de sus a boxerilor cu fanioane mici și albastre.

   Ridică ochii de la televizor ca să se uite la musafiri. Nu-i recunoaște în primul moment, apoi zâmbește larg.

   - Janey! Ce cauți aici?

   Numele ăsta îi răsucește un cuțit în inimă lui Holly, care se duce pentru o clipă cu gândul la mâinile zgâriate ale lui Chet Ondowsky și la buzunarul lui rupt. Și de ce să nu o doară? Janey a fost verișoara ei, o femeie inteligentă și optimistă și plină de viață, așa cum Holly nu va fi niciodată; și a fost iubita lui Bill Hodges până când a murit într-o explozie, victimă a unei bombe puse de Brady Hartsfiel și destinată lui Bill.

   - Nu sunte Janey, unchiule Henry.

   Vorbește cu aceeași veselie artificială, la care apelează de obicei atunci când trebuie să ia parte la cocktailurile cu clienții.

   - Sunt Holly.

   Altă privire golită de orice expresie, timp în care rotițele ruginite se chinuiesc să-și îndeplinească treaba pe care o făceau cu viteza fulgerului pe vremuri. După care bătrânul dă din cap.

   - Sigur că da. Mi se pare că nu mă mai ajută vederea. Din cauză că mă uit prea mult la televizor.

   Nu vederea este cea cu probleme, își zice Holly. Au trecut mulți ani de la moartea lui Janey. Asta-i problema.

   -Haide-ncoace și îmbrățișează-mă!

   Îl ascultă, dar scurtează îmbrățișarea cât de mult poate. Când se îndepărtează de el, îl vede că se holbează la Jerome.

   - Cine-i...

   Pe Holly o apucă groaza, imaginându-și că o să spună „tânărul ăsta negru”, poate chiar „negroteiul ăsta”, dar nu zice așa ceva.

   - ...tipul ăsta? Parcă te vedeai cu polițistul ăla.

   Nu se mai obosește să-l corecteze și să-i explice că nu este Janey.

   - Este Jerome. Jerome Robinson. V-ați cunoscut mai demult.

   - Da? Înseamnă că mă lasă memoria.

   Nici măcar nu pare să glumească, dar tot nu își dă seama că exact asta se întâmplă.

   Jerome dă mâna cu el.

   - Ce mai faceți, domnule?

   - Nu prea rău la cât de bătrân sunt, răspunde unchiul Henry.

   Dar, înainte să mai poată spune ceva, se aud strigătele - de fapt, zbieretele - lui Charlotte din bucătărie. Îi cheamă la masă.

   - Vocea stăpânei, zice amuzat Henry.

   Se ridică din fotoliu și îi cad pantalonii. Nu pare să observe.

   Jerome îi face semn din cap lui Holly, îndemnând-o să se ducă la bucătărie. Ea îi aruncă o privire nesigură, dar pleacă.

   - Dați-mi voie să vă ajut, spune Jerome.

   Unchiul Henry nu zice nimic, doar se holbează la ecranul televizorului, dar fără să vadă în realitate ce se petrece acolo. Mâinile îi atârnă moi pe lângă trup. Jerome îi ridică pantalonii.

   - Gata, am rezolvat. Vă e foame?

   Unchiul Henry se uită surprins la Jerome, de parcă abia acum l-a văzut prima oară. Probabil chiar așa și este.

   - Nu știu ce să zic despre tine, fiule, zice el.

   - Ce anume să ziceți, domnule? îl întreabă Jerome, luându-l de umeri și întorcându-l cu fața spre bucătărie.

   - Polițaiul ăla era prea bărând pentru Janey, dar tu îmi pari prea tânăr.

   Și clatină încet din cap.

   - Pur și simplu nu știu.

5

   Reușesc să ducă la bun sfârșit masa de prânz.

   Charlotte îl tot dojenenște pe unchiul Henry și îl ajută să-și ducă furculița la gură din când în când. Pleacă de două ori de la masă și se întoarce ștergându-și ochii.

   După masa de prânz, Charlotte îi alungă pe bărbați în living („Vedeți-vă de meciul vostru, băieți”), iar ea și Holly spală vasele. Imediat ce rămân singure, Charlotte îi zice lui Holly să-și trimită prietenul să-i mute mașina ca să poată s-o scoată din garaj pe a lui Henry.

   - I-am împachetat toate lucrurile și le-am pus în portbagaj.

   Vorbește din colțul gurii, așa cum vorbesc actrițele în filmele proaste cu spioni.

   - Crede că sunt Janey, zice Holly.

   - Normal că asta crede, Janey a fost preferata lui, spune Charlotte, răsucind din nou cuțitul în inima lui Holly.

6

   Nu o fi fost prea încântată Charlotte Gibney să-l vadă pe prietenul fiicei sale, dar este extrem de bucuroasă când acesta se oferă să conducă nmstodontul ăla vechi de Buick (cu peste 200.000 de kilometri la bord) până la căminul de bătrâni din Rolling Hills, unde îl așteaptă o cameră încă de la 1 decembrie.

   Charlotte a tot sperat că-și va putea ține fratele acasă de Crăciun, însă deja a început să facă pe el - chestie foarte gravă - și să plece aiurea prin cartier, câteodată doar în papuci - ceea ce este și mai rău.

   Când ajung la adresa respectivă, Holly nu vede prin preajmă niciun deal, ci doar un magazin de cartier din rețeaua Wawa și, vizavi, o sală dărăpănată de bowling. Un bărbat și o femeie în uniformele albastre ale centrului ajută un cârd de 6 sau 8 bătrânei să traverseze strada de la sala de bowling. Bărbatul stă cu mâinile ridicate ca să oprească mașinile până își vede tot grupul ajuns pe trotuar.

   Deținuții (sigur, nu-i deloc cuvântul potrivit, dar nu-i vine în cap altul) se țin de mână, ceea ce-i face să semene cu niște copilași îmbătrâniți prematur, care au plecat în excursie cu școala.

   - Aici se dă filmul? îl întreabă unchiul Henry pe Jerome când Buickul se oprește la intrarea în căminul de bătrâni. Credeam că mergem la film.

   Stă pe locul din dreapta.

   Înainte de plecare, chiar a încercat să se urce la volan, dar au reușit Charlotte și cu Holly să-l direcționeze către cealaltă portieră. Gata cu condusul pentru unchiul Henry. Charlotte i-a șterpelit perimisul din portofel încă din iunie, în timp ce el dormea. Și dormea din ce în ce mai mult în ultima vreme. Apoi s-a așezat la masa din bucătărie și a început să plângă.

   - Sunt sigură că dau și filme aici, spune ea.

   Încearcă să zâmbească, dar își și mușcă buzele în același timp.

   În holul de la intrare îi întâmpină o doamnă care spune că o cheamă Braddock și care se poartă cu unchiul Henry de parcă ar fi prieteni vechi: îi ia ambele mâini într-ale ei și îi spune că se bucură nespus să „te avem printre noi”.

   - Printre noi? întreabă Henry, uitându-se în jur. Mai am nițel și trebuie să plec la serviciu. Toate actele sunt făcute de mântuială. Hellman ăla nu-i bun de nimic.

   - I-ați adus lucrurile? o întreabă doamna Braddock pe Charlotte.

   - Da, răspunde Charlotte, continuând să zâmbească și să-și muște buzele în același timp.

   Probabil va începe să plângă în curând. Holly cunoaște semnele.

   - Îi aduc eu valizele, șoptește Jerome.

   Din păcate, tocmai auzul unchiului Henry a rămas perfect.

   - Ce valize? Care valize?

   - V-am pregătit o cameră foarte drăguță, domnule Tibbs, îi zice doamna Braddock. Cu mult soa...

   - Mi se spune Domnul Tibbs! răcnește unchiul Henry, imitându-l aproape perfect pe Sidney Poitier și făcând-o pe tânăra de la recepție să privească speriată în jur.

   Unchiul Henry începe să râdă și se întoarce spre nepoata lui.

   - De câte ori am văzut filmul ăla, Holly. De 5-6 sau de mai multe ori?

   Măcar acum i-a nimerit numele, iar asta o face să se simtă și mai prost.

   - De mai multe ori, răspunde Holly, știind că o să înceapă și ea să plângă foarte curând.

   S-a uitat la foarte multe filme împreună cu unchiul ei. Poate că era Janey preferata lui, dar Holly era partenera lui de filme și au petrecut nenumărate seri pe canapea, cu ochii la televizor și cu o găletușă cu pop-corn între ei.

   - Da, spune unchiul Henry. Chiar așa.

   Însă iar pare să-i zboare mintea.

   - Unde suntem? Serios acum, unde suntem?

   În locul unde probabil că ai să mori, îi răspunde în gând Holly. Dacă nu cumva o să te ducă la spital înainte.

   Îl vede afară pe Jerome scoțând din mașină două valize cu model ecosez. Și un costum într-o husă. Oare o să mai poarte vreodată costumul acela? Da, probabil că da... însă doar o singură dată.

   - Haide să-ți vedem camera, îi spune doamna Braddock. Să vezi ce o să-ți placă, Henry!

   Vrea să-l ia de braț, dar Henry se împotrivește. Se uită la sora lui.

   - Charlie, ce se întâmplă aici?

   Să nu plângi, îi zice Holly în gând. Stăpânește-te. Nu care cumva să îndrăznești să plângi. Dar, vai, iată că s-a deschis robinetul lacrimilor și nu poate să-l închidă.

   - De ce plângi, Charlie?

   Și imediat:

   - Nu vreau să stau aici!

   Însă rostește mai scâncit cuvintele acestea, de parcă nu el răcnise „domnul Tibbs” mai devreme. Are tonul unui copil care înțelege că i se va face o injecție. Își ia ochii de la lacrimile lui Charlotte și îl vede pe Jerome intrând cu bagajele lui.

   - Alo! Alo! Ce faci cu valizele alea? Sunt ale mele?

   - Păi... începe Jerome.

   Însă nu știe ce să mai zică.

   Acum apar și bătrâneii din călătoria până la sala de bowling, unde Holly e convinsă că majoritatea bilelor au ieșit de pe pistă. Angajatul care stătea cu mâinile ridicate ca să oprească mașinile vine lângă o asistentă apărută de nicăieri. Este lată atât în umeri, cât și în șolduri.

   Cei doi se apropie de Henry și îl iau cu blândețe de câte un braț.

   - Hai pe aici, îi spune tipul care a fost la bowling. Să vă vedeți cuibușorul. Să ne spuneți ce credeți.

   - Ce cred despre ce? îl întreabă Henry, dar începe să meargă în direcția în care este condus.

   - Știți ceva? spune și asistenta. În sala de recreere avem cel mai mare televizor din câte ați văzut vreodată. Și a început meciul. Cu ecranul ăla mare, o să vi se pară că sunteți chiar pe teren. Ne uităm repede la cameră și după aia puteți să vedeți meciul.

   - Avem și o grămadă de fursecuri, adaugă doamna Braddock. Proaspăt scoase din cuptor.

   - Joacă Cleveland Browns? întreabă Henry.

   Se apropaie de ușile duble. Curând el va dispărea în spatele lor. Unde, își spune Holly, va începe să-și trăiască restul nebulos al vieții.

   Asistenta râde.

   - Nu, nu, nu Browns! Au fost eliminați. De Baltimore Ravens. I-au ciugulit de le-au mers fulgii!

   - Bravo! spune Henry.

   Apoi adaugă ceva ce nici picat cu ceară n-ar fi spus înainte să-i ruginească rotițele neuronilor:

   - Ăia de la Browns nu-s decât o adunătură de pizde proaste.

   Și, gata, dispare în spatele ușilor.

   Doamna Braddock scoate un șervețel din buzunarul rochiei și i-l întinde lui Charlotte.

   - Este perfect normal să fie tulburați în ziua mutării. O să se acomodeze. Mai am niște formulare pe care am să vă rog să le completați, doamnă Gibney, dacă vă simțiți în stare să o faceți acum.

   Charlotte dă din cap. Pe deasupra șervețelului mototolit și ud, i se văd ochii înroșiți și înlăcrimați.

   „Aceasta este femeia care mă certa când plângeam în public”, se minunează Holly. „Cea care mi-a spus că trebuie să încetez să mai încerc să fiu în centrul atenției. Uite cum se întoarce roata, deși, sinceră să fiu, nu țineam morțiș s-o văd în halul ăsta.”

   A apărut alt infirmier (e plin locul de el, își spune Holly), care ia valizele și husa cu costumul lui Henry și le încarcă într-un cărucior, de parcă aici ar fi cine știe ce hotel de fițe. Holly stă cu ochii la el, încercând să-și stăpânească propriile lacrimi. Jerome o ia cu blândețe de braț și o conduce afară.

   Este foarte frig, dar se așază amândoi pe o bancă.

   - Simt nevoia să fumez, spune Holly. N-am mai simțit-o de multă vreme.

   - Simulează, îi zice el, expirând o dâră de aburi.

   Holly trage aer în piept și dă afară propriul ei fuior. Simulează.

7

   Nu rămân peste noapte, cu toate că Charlotte îi asigură că este suficient loc pentru toți. Lui Holly nu-i place gândul că mama ei va petrece prima noapte singură, dar nu suportă să mai rămână.

   De data asta conduce Holly prima jumătate a drumului, iar Jerome restul. S-a întunecat de multă vreme când zăresc luminile orașului.

   Holly mai moțăie din când în când, iar prin minte i se perindă tot felul de gânduri incoerente despre cum a confundat-o unchiul Henry cu Janey, femeia care a murit în explozia mașinii lui Bill Hodges. Apoi trece la explozia de la gimnaziul Macready și la corespondentul cu buzunarul rup și moloz pe mâini. Își aduce aminte că i s-a părut ceva neobișnuit la el în seara aceea.

   Dar este normal, își spune ea în timp ce o ia din nou somnul. Între prima corespondență, care a avut loc după-amiaza, și buletinuldin timpul serii, Ondowsky a ajutat la căutările prin dărâmături, făcând astfel trecerea de la observatorul care relata imparțial evenimentele la un participant activ la desfășurarea lor. Iar asta ar schimba ori...

   Deschide brusc ochii și se îndreaptă în scaun, ca străbătută de un curent electric. Îl sperie pe Jerome.

   - Ce-i? Ce-ai pă...

   - Alunița!

   Tânărul habar nu are despre ce vorbește Holly, iar ei nici că-i pasă. Poate oricum nu înseamnă nimic, dar este convinsă că Bill Hodges ar fi felicitat-o pentru această observație. Și pentru memoria ei, memorie care îl abandonează acum pe unchiul Henry.

   - Chet Ondowsky, spune ea. Corespondentul de la postul de televiziune, care a ajuns primul la fața locului, imediat după ce a explodat bomba în școală. În după-amiaza aia avea o aluniță în colțul gurii, dar la 10 seara, când au difuzat buletinul special, alunița nu mai era.

   - Slavă Domnului că există fardurile de la Max Factor, nu? râde Jerome, în timp ce ies de pe autostradă.

   Evident că are dreptate. Ideea aia i-a venit și ei când l-a văzut prima dată pe corespondent: cravata strâmbă, n-a avuti timp să-și acopere alunița cu fond de ten. Dar mai târziu, a apărut și restul echipei, cei de la machiaj s-au ocupat de el. Și totuși, este puțin cam ciudat.

   Holly este convinsă că i-ar fi lăsat zgârieturile de pe mâini - dădeau binela TV, îi dădeau un aer de erou corespondentului - dar, atunci când i-au acoperit alunița, n-ar fi trebuit să șteargă măcar o parte din praful ăla de cărămidă din jurul gurii lui Ondowsky?

   - Holly? Nu cumva iar ți-ai pus tot filmul cu încetinitorul în cap? o întreabă Jerome.

   - Ba da, îi răspunde ea. Prea mult stres, prea puțină odihnă.

   - Las-o baltă!

   - Bine.

   Este un sfat bun. Intenționează să-l urmeze.

14 DECEMBRIE 2020

1

   Holly se aștepta să nu poată dormi bine nici în noapte asta, însă adoarme imediat și se trezește abia când sună (cântându-i suav „Orinoco Flow”) alarma de la telefon.

   Se simte odihnită, se simte revigorată. Se așază în genunchi, își face meditația de dimineață, după care se așază în locșorul unde își ia micul dejun și mănâncă musli, iaurt și bea o cană mare cu ceai negru.

   În timp ce savurează această mâncare simplă, citește ziarul local pe iPad. Întrucât nu au apărut noutăți, știrile despre explozia de la gimnaziul Macready au fost retrogadate de pe prima pagină pe cea cu știrile naționale. Au mai fost externate alte câteva victime; iar 2 copii, unul dintre ei fiind un baschetbalist cu mult talent, sunt în continuare în stare critică; poliția susține că are mai multe piste. Holly se cam îndoiește de asta.

   Nu scrie nimic despre Chet Ondowsky, care este prima persoană la care s-a gândit când a trezit-o cântecul Enyei. Nu s-a gândit la mama ei. Și nici la unchiul Henry. Oare l-a visat pe Ondowsky? Dacă da, nu mai ține minte.

   Iese de pe site-ul ziarului, intră pe aplicația Safari și scrie numele lui Ondowsky. Primul lucru pe care îl află de acolo este că prenumele lui real este Charles (nu Chester, care ar fi explicat diminutivul „Chet”) și că lucrează de 2 ani la postul din Pittsburgh, afiliat NBC. Domeniul său preferat este alcătuit dintr-o aliterație încântătoare: crimă, comunitate, consumatori trași pe sfoară.

   Sunt și multe videoclipuri. Holly dă click pe cel mai recent intitulat „WPEN le urează bun venit acasă lui Chet și lui Fred”.

   Ondowsky intră in redacția postului TV (îmbrăcat cu un costum nou), urmat de un tânăr într-o cămașă în carouri și pantaloni kaki cu multe buzunare mari. Sunt întâmpinați cu ropote de aplauze de angajații postului, atât de cei din studio, cât și de cei care se aflau în emisie. Cam 40-50 cu toții. Tânărul - adică Fred - zâmbește larg. Reacția lui Ondowsky este mai întâi surprinsă, apoi încântată, dar plină de modestie. Ba chiar le răspunde tot prin aplauze.
   O femeie fardată și îmbrăcată elegant, probabil una dintre prezentatoarele de știri, se apropie de el.

   - Ești eroul nostru, Chet, îi spune ea și îl sărută pe obraz. Și tu, Freddy.

   Însă tânărul nu are parte de niciun sărut, doar de o bătaie ușoară pe umăr.

   - Pe tine te-aș salva oricând, Peggy, zice Ondowsky, stârnind hohote de râs și alt val de aplauze.

   Aici se termină videoclipul.

   Holly se uită și la altele, alese la întâmplare.

   Într-unul dintre ele, Chet stă în fața unui bloc de locuințe cuprins de flăcări. În altul, se află pe un pod, în locul unde s-a produs un accident în lanț. În al treilea, transmite de la începerea lucrărilor de construcție a unui nou sediu al YMCA: în imagine se vede un excavator, iar fundalul muzica este chiar „YMCA”, cântecul trupei Village People. În al patrulea videoclit, realizat chiar înainte de Ziua Recunoștinței, Holly îl vede bătând insistent la ușa unui așa-zis centru de „terapie a durerii” din Sewickley, dar pentru durerile de care se plânge el nu primește decât un „Nu răspundem la nicio întrebare, pleacă de aici!”

   Ocupat mai e și tipul ăsta, tare ocupat, își spune Holly.

   Chestia e că în niciun videoclip Charles „Chet” Ondowsky nu are aluniță. Normal că nu are, pentru că este acoperită cu fard, își repetă ea, în timp ce spală cele câteva farfurii. O singură dată i s-a văzut alunița - atunci când a trebuit să intre în emisie pe nepregătite. Și, în fond, de ce-ți bați capul cu chestia asta? E ca atunci când îți intră în minte un cântec enervant de care nu mai poți să scapi.

   Întrucât s-a trezit devreme, are timp să vadă un episod din „The Good Place” înainte să se ducă la birou.

   Intră în camera cu televizorul, ia telecomanda și... stă cu ea în mână și cu ochii la ecranul negru. După câteva secunde, pune telecomanda la locul ei și se întoarce în bucătărie. Își deschide din nou iPad-ul și caută videoclipul în care Chet Ondowsky face tărăboi în fața clinicii din Sewickley.

   După ce persoana dinăuntru îi cere să plece de acolo, Ondoswsky este prezentat în prim-plan mediu, cu microfonul (pe care se vede în mod intenționat foarte bine sigla WPEN)la gură și rânjind furios.

   - Ați auzit și dumneavoastră cum Stefan Muller, care se pretinde a fi medic acreditat în „terapia durerii”, a refuzat să ne răspundă la întrebări și ne-a cerut să plecăm de aici. Am plecat, dar vom reveni până când vom afla răspunsuri la întrebările noastre. Sunt Chet Ondowsky, transmițând din Sewickley. Înapoi la tine, David.

   Holly se mai uită o dată. Acum îngheață imaginea chiar în locul în care Ondowsky spune „vom reveni”. Microfonul este un pic mai jos și poate să-i vadă gura. Mărește imaginea până când gura lui ocupă tot ecranul. Nu are nicio aluniță. Ar putea să vadă o urmă chiar dacă ar fi acoperită cu fond de ten.

   Nici nu se mai gândește acum la „The Good Place”.

   Pe site-ul postului WPEN nu există prima relatare a lui Ondowsky de la locul exploziei, dar există pe cel de la NBC News. Intră pe el, mărește din nou imaginea până când gura lui Chet Ondowsky acoperă tot ecranul. Și știți ce? Chestia aia nu-i aluniță. Să fie praf sau țărână? Nu, nu crede. Crede că-s niște firișoare de păr. Poate că nu s-a bărbierit cum trebuie în locul ăla.

   Sau poate e altceva.

   Poate sunt rămășițele unei mustăți false.

   Acum nu se mai gândește nici că voia să ajungă mai devreme la birou, ca să verifice mesajele de pe robot și să se ocupe în liniște de hârțogărie înainte de venirea lui Pete. Se ridică de pe scaun, dă două ture în jurul bucătăriei. Îi bubuie inima în piept. Nu se poate să fie adevărat ce-i trece ei prin cap, e o tâmpenie fără margini.

   Dar dacă este adevărat? Dacă nu-i o tâmpenie fără margini?

   Intră pe Google, caută „explozie gimnaziu Macready” și găsește fotografia tipului de la firma de curierat/tipului care a adus bomba. Mărește și această imagine, concentrându-se asupra mustății.
   Îi trec prin minte tot felul de cazuri despre care citești uneori în ziare, cazuri în care un incendiator în serie se dovedește a fi un pompier, fie de la unitatea care a venit să stingă focul, fie de la o echipă de voluntari. Există chiar și o carte bazată pe întâmplări reale - Fire Lover, a lui Joseph Wambaugh. A citit-o când era în liceu. I s-a părut ca un fel de extrapolare trasă de păr a sindromului Munchausen prin transfer.

   Groaznic! Nu se poate.

   Abia acum se întreabă Holly, cum de a ajuns Chet Ondowsky atât de repede la locul exploziei, înaintea tuturor celorlalți corespondeți cu... nu știe cu cât timp. Chestia e că a fost primul acolo. Asta e cert.

   Dar, stai puțin, chiar este? Sigur, în timpul acelei prime transmisiuni, n-a văzut niciun alt reporter prin preajmă care să vorbească în fața camerelor de la posturile lor, dar poate să fie sigură de asta?

   Scotocește prin geantă după telefon.

   De la cazul rezolvat împreună cu Ralph Anderson - cel încheiat cu focuri de armă la Grota Marysville - stau deseori de vorbă, de obicei dimineața devreme. Câteodată o sună el; alteori îl sună ea.

   Stă cu degetul deasupra numărului lui de telefon, dar nu atinge ecranul. Ralph se află într-o neașteptată (și binemeritată) vacanță cu soția și fiul său și, chiar dacă nu doarme la 7 dimineața, este cu familia și are tot dreptul să-i dedice tot timpul. Oare vrea ea să-l deranjeze cu o problemă atât de puțin importantă?

   Poate va afla singură cu ajutorul computerului. Și se va liniști. În fond, a învățat de la cel mai bun ce trebuie să facă.

   Holly se așază la computer, caută poza tipului de la firma de curierat și o printează. Apoi selectează câteva fotografii tip portret ale lui Chet Ondowsky - e corespondent TV, așa că are de unde să aleagă - și le printează și pe acestea.

   La ia pe toate la bucătărie unde este mai multă lumină dimineața. Le așază într-un pătrat: poza tipului cu bomba în centru, pozele lui Ondowsky de jur împrejur. Le examinează 1 minut. Apoi închide ochii, numără până la 30, îi deschide și le studiază din nou. Scoate un oftat oarecum dezamăgit și exasperat, dar, în linii mari, este unul de ușurare.

   Își amintește de o discuție pe care a avut-o odată cu Bill, cam cu o lună sau două înainte să-l ucidă cancerul pancreatic pe fostul polițist și partener al ei de investigații. L-a întrebat dacă a citit romane polițiste și Bill a spus că doar povestirile cu Harry Bosch ale lui Michael Connelly și romanele despre secția 87 ale lui Ed McBain. Pentru că se bazau pe munca reală a polițiștilor. Majoritatea celorlalte erau doar niște „aiureli în stil Agatha Christie”.

   Și i-a rămas în minte ceva ce i-a povestiti Bill despre cărțile cu Secția 87.

   - McBain zicea acolo că sunt doar două tipuri de fețe umane, fețe porcine și fețe vulpești. Eu aș adăuga și fața cabalină, se mai întâmplă să o vezi și la femei și la bărbați, dar mult mai rar. În general sunt doar porci și vulpi.

   Holly se folosește de acest etalon când studiază fotografiile de pe masa din bucătărie.

   Ambii bărbați arată acceptabil (n-ar sparge nicio oglindă, ar fi spus mama ei), însă în moduri diferite.

   Tipul cu bomba - ca să-i fie mai simplu Holly a hotărât să-l numească „George” - are față de vulpe: destul de îngustă, cu buze subțiri, cu bărbia mică și fermă. Îngustimea chipului său este scoasă în evidență și de faptul că are linia părului negru mult retrasă și este tuns scurt. Pe de altă parte, Ondowsky are fața porcină. Nu că ar fi gras, dar chipul lui este mai degrabă rotofei decât îngust. Părul lui este castaniu. Are nasul mai lat, buzele mai pline. Ochii lui Chet Ondowsky sunt rotunzi, iar, dacă are nevoie de ochelari, înseamnă că poartă lentile de contact. Ochii lui George (așa cum îi poate vedea în spatele ochelarilor) par puțin oblici la colțuri. Plus că tenul lor are anuanțe diferite. Ondowsky este albul tipic, cu strămoșii veniți probabil din Polonia sau Ungaria sau din zonă. George - Teroristul cu bombă are pielea puțin mai măslinie. Și, colac peste pupăză, Onsowsky are o gropiță în bărbie. George, nu.

   Probabil nici măcar n-au aceeași înălțime își spune Holly, deși firește că îi este imposibil să-și dea seama.

   Cu toate astea, ia un marker din cana de pe blatul bucătăriei și mâzgălește o mustață pe una dintre fotografiile lui Ondosky. Apoi pune poza asta lângă imaginea lui George, surprinsă de camera de securitate. Nu schimbă nimic. Nu se poate să fie vorba despre aceeași persoană.

   Totuși... dacă tot e aici...

   Se întoarce la computer (tot în pijama) și începe să caute alte reportaje din primele momente, difuzate de stațiile locale ale altor posturi mari - ABC, FOX, CBS. În două dintre ele se vede în fundal carul de reportaj de la WPEN. În al treilea, în vede pe cameramanul lui Ondowsky strângând cablurile și pregătindu-se să plece în altă locație. Stă cu capul în jos, dar Holly îl recunoaște după pantalonii largi, de culoare kaki și cu multe buzunare. Este același Fred din videoclipul făcut când au revenit în redacție.

   Însă Ondowsky nu apare. Probabil că s-a dus deja să ajute la operațiunile de salvare.

   Intră din nou pe Google și găsește alt post TV, unul independent, al cărui corespondent ar fi putut să se afle și el acolo. Scrie în caseta de căutare „WPITT știre de ultimă ora gimnaziul Macready” și dă peste un filmuleț cu o femeie atât de tânără, încât pare că abia a terminat liceul. Vorbește la cameră lângă uriașul corn din metal, pe care sclipesc luminițele de Crăciun. Tot acolo este și carul de reportaj al postului, parcat pe marginea autostrăzii, în spatele unui sedan Subaru.

   Este limpede că tânăra corespondentă este oripilată de cele întâmplate, pentru că se bâlbâie și relatează într-o manieră incompetentă totul, chestie care nu o va ajuta să primească vreo slujbă la unul dintre posturile importante de televiziune (sau măcar să fie băgată în seamă de acestea). Însă nu relatarea ei nepricepută o interesează pe Holly.

   Atunci când cameramanul tinerei mărește imaginea cu zidul spart al școlii, ca să-i arate de aproape pe paramedicii și pe civilii care scormoneau printre ruine și cărau victimele pe tărgi, nimerește (așa zicea Bill) peste Chet Ondowsky. Scormonește printre dărâmături ca un câine care sapă în pământ; e cu fundul în sus și aruncă printre picioare cărămizi și scânduri sparte. Acum, pe bune, așa s-a ales cu zgârieturile alea de pe mâini.

   - El a fost primul la fața locului, murmură Holly. Poate nu înaintea echipajelor de inrvenție, dar clar înaintea oricărei alte echipe de tele...

   Îi sună telefonul. L-a lăsat în dormitor, așa că răspunde de la calculator, printr-o aplicație deșteaptă pe care i-a instalat-o Jerome într-una dintre vizitele sale.

   - Ești deja pe drum? o întreabă Pete.

   - Încotro?

   Holly este realmente buimăcită. Parcă a fost trezită brusc dintr-un vis.

   - Spre reprezentanța Toomey Ford, spuse el. Ai uitat? Nu-ți stă în fire, Holly.

   Nu-i stă, dar a uitat.

   Tom Toomey, proprietarul reprezentanței auto, este sigur că unul dintre agenții lui de vânzări - Dick Ellis, cel mai bun dintre cei mai buni - a declarat mai puține încasări decât au fost în realitate, posibil ca să-i facă gusturile prințesei cu care se vede fără știrea soției, sau poate ca să-și cumpere droguri. („Fonfăie tot timpul”, le-a spus Toomey. „Zice că-i de la aerul condiționat. În decembrie? Haide, măi, mă lași?”) Astăzi este ziua liberă a lui Ellis, ceea ce înseamnă că Holly poate să verifice cifrele, să facă anumite comparații și să afle dacă nu-i în regulă ceva.

   Ar putea inventa o scuză, însă nu vrea să-l mintă pe Pete, așa că nu o va face. Decât dacă este neapărată nevoie.

   - Da, am uitat. Iartă-mă.

   - Vrei să mă duc eu?

   - Nu.

   Dacă va ajunge la niște concluzii care vor confirma suspiciunile lui Toomey, atunci va trebui să se ducă Pete și să-l ia la întrebări pe Ellis. Pentru că a fost polițist, stăpânește de minune tehnica interogatoriului. Holly - nu cine știe ce.

   - Anunță-l pe domnul Toomey că voi lua prânzul cu el. Să aleagă el locul, iar agenția noastră va plăti consumația.

   - Cum zici, dar să știi că o să aleagă un restaurant scump.

   Pauză. Apoi:

   - Anchetezi ceva pe cont propriu, Holly?

   Așa face? Și de ce s-a gândit imediat la Ralph Anderson? Oare mai este ceva ce nu-și mărturisește nici ei însăși?

   - Holly? Mai ești la telefon?

   - Da, răspunde ea. Am dormit prea mult.

   Asta-i situația. Până la urmă tot l-a mințit.

2

   Holly face repede un duș, după care se îmbracă cu unul din costumele ei sobre, care o fac să treacă neobservată.

   În tot timpul acesta se gândește numai și numai la Chet Ondowsky. Îi trece prin cap că ar putea exista o modalitate prin care să afle răspunsul la întrebarea care o frământă, așa  că se întoarce la computer și intră pe Facebook.

   Se pare că Chet Ondowsky nu are niciun cont acolo; și nici pe Instagram. Bizară atitudine pentru o parsonalitate TV. De obicei, oamenii aceștia se dau în vânt după rețelele sociale.

   Holly mai face o încercare și intră și pe Twitter și, bravo, uite-l aici: Chet Ondowsky@condowsky1.

   Explozia de la gimnaziu s-a produs la 14:19. Prima postare a lui Ondowsky de la fața locului a apărut o oră mai târziu, fapt care nu o miră deloc pe Holly: condowsky1 a fost ocupat până peste cap.

   Acolo scrie: „Gimnaziul Macready. Îngrozitoare tregedie. 15 morți deocamdată; poate sunt mult mai mulți. Roagă-te pentru ei, Pittsburgh, roagă-te”.

   Mesaj sfâșietor, care însă nu-i sfârșie inima lui Holly. Nu pe acestea le caută ea.

   Începe să călătorească în timp, verificând tot ce a scris Ondowsky înainte de explozie.

   Găsește o fotografie de la ora 13:46. În ea se vede un birt de modă veche, cu o parcare în față. Pe firma de neon din vitrină scrie: MÂNCARE CA LA MAMA ACASĂ, TE LINGI PE DEGETE DE BUNĂ CE E! Postarea lui Ondowsky este chiar sub fotografie. „O cafea și o bucată de plăcintă la cârciuma lui Clauson înainte să plec spre Eden. Urmăriți diseară la 6 pe WPEN reportajul meu despre Cel Mai Mare Târg de Vechituri din Lume!”

   Holly caută pe Google birtul lui Caluson și îl descoperă în Pierre Village, Pennsylvania. Altă căutare pe Google (cum ne-am descurcat până acum fără el? se miră ea) și află că Pierre Village este situat la mai puțin de 25 de kilometri distanță de Pineborough și gimnaziul Macready. Asta explică de ce el și cameramanul au ajuns primii acolo. Mergea să transmită de la Cel Mai Mare Târg de Vechituri din Lume organizat într-un orășel care se cheamă Eden.

   Încă o căutare și descoperă că Eden este la 17 kilometri nord de Pierre Village și cam la aceeași depărtare de Pineborough. Pur și simplu Ondowsky a fost la locul potrivit - mă rog, în apropierea lui - la momentul potrivit.

   În plus, Holly e convinsă că poliția locală (sau poate anchetatorii ATF) i-au întrebat deja pe Ondowsky și pe cameramanul Fred cum de au avut atâta baftă să ajungă imediat la locul exploziei, dar nu pentru că i-ar suspecta pe vreunul dintre ei, ci pentru că autoritățile vor să lămurească absolut toate detaliile într-un asemenea caz deosebit de grav, cu mulți morți și răniți.

   Și-a pus telefonul în poșetă, dar acum îl scoate din nou, îl sună pe Tom Toomey și îl întreabă dacă mai poate veni la reprezentanță ca să verifice documentele. Poate să arunce și un ochi n computerul agentului de vânzări suspectat de fraudă.

   - Absolut! îi răspunde Toomey. Dar acum tocmai mă pregăteam să merg la prânz la De Masio`s. Fac acolo un fettuccine alfredo delocios. Mai luăm masa împreună, da?

   - Absolul, spune Holly, cu inima strânsă la gândul notei uriașe de plată pe care va trebui să o achite - restaurantul De Masio`s nu-i deloc ieftin.

   Pleacă de acasă, spunându-și să considere asta drept o pedeapsă pentru că l-a mințit pe Pete. Minciunile sunt ca un joc de domino: spui una și automat ești obligat să spui și altele.

3

   Cu șervetul din pânză îndesat în gulerul de la cămașă, Tom Toomey își mănâncă lacom porția de fettuccine alfredo. Plescăie și leorpăie cu dezinvoltură. Apoi comandă o panna cotta cu nuci caramelizate.

   Holly își ia doar un aperitiv și refuză desertul, preferând o ceașcă cu cafea (fără cofeină, pentru că o evită după 8 dimineața).

   - Zău că ar trebui să-ți iei și desert, îi spune Toomey. Doar sărbătorim. M-ai salvat de la o mare pierdere.

   - Noi te-am salvat, îl corectează Holly. Agenția noastră. Pete îl va face pe Ellis să mărturisească și îți va înapoia cel puțin o parte din suma. Și cu asta ar trebui să se încheie toată povestea.

   - Bravo! Haide! insistă el (se vede treaba că persuasiunea e o setare din fabrică a individului ăsta). Ia un dulce! Răsfață-te un pic!

   De parcă ea ar fi avut bănuiala că o înșela în angajat.

   Holly clatină din cap și spune că s-a săturat. De fapt, nici nu-i era prea foame când s-au așezat la masă, deși trecuseră ore bune de când își mâncase musliul. Nu poate scăpa de gândul la Chet Ondowsky. Ideea ei fixă.

   - Ai grijă de siluetă, nu-i așa?

   - Da, răspunde Holly.

   Și nu minte prea mult; este atentă câte calorii consumă, iar silueta ei își poartă singură de grijă. Nu că ar exista în viața ei cineva pe care să-și dorească să-l impresioneze. Domnul Toomey ar trebui să-și facă griji în privința siluetei sale, pentru că își sapă singur mormântul cu lingura și furculița. Însă nu-i treaba ei să i-o spună.

   - Ar trebui să-ți chemi avocatul și un expert contabil dacă vrei să-l dai în judecată pe domnul Ellis, îl sfătuiește ea. Calculele mele nu sunt suficiente pentru un proces.

   - Normal că așa o să fac.

   Toomey se concentrează la panna cotta din fața lui, hăpăie și ce a mai rămas din ea, după care ridică ochii.

   - Nu pricep, Holly. Credeam că o să fii mai mulțumită. Că doar ai prins un tip rău.

   Concluzia că agentul de vânzări este sau nu un om rău nu depinde doar de motivul pentru care s-a apucat să fure, dar nici asta nu-i treaba lui Holly. Așa că schițează zâmbetul pe care Bill obișnuia să-l numească „zâmbetul de Mona Lisa”.

   - Mai ai și alte probleme pe cap? o întreabă Toomey. Alt caz?

   - Nu, niciunul, răspunde Holly.

   Nici asta nu-i o minciună; nu tocmai; nici explozia de la gimnaziul Macready nu-i treaba ei. N-are niciun interes în afacerea asta (sau nu are de ce s-o ia grija, cum ar zice Jerome). Însă nu-i iese din minte alunița care nu era aluniță.

   Tot ce știe despre Ondowsky, toate informațiile pe care le-a găsit, absolut totul o face să creadă că este un om normal, care respectă legea. Mai puțin amănuntul acela care i-a stârnit curiozitatea de la bun început.

   „Sigur că există o explicație logică”, își spune ea în timp ce-i face semn ospătarului să aducă nota. „Doar că n-ai găsit-o tu. Las-o baltă!”

4

   Când se întoarce la birou, nu găsește pe nimeni acolo. Pete i-a lăsat un bilețel pe computer care o anunță:

   „Rattner a fost văzut într-un bar de lângă lac. Am plecat într-acolo. Sună-mă dacă ai nevoie de mine.”

   Herbert Rattner este tipul care a dispărut după ce a ieșit pe cauțiune și care are un trecut plin de neprezentări la procese (da, au fost mai multe).

   Holly îi urează în gând baftă lui Pete și se apucă să continue scanarea dosarelor agenției - activitate la care o ajută și Jerome când are timp. O să-i ia gândurile de la Ondowsky își spune ea. Se înșală.

   După nici 15 minute, se lasă păgubașă și intră pe Twitter.

   „Curiozitatea a omorât pisica”, își zice ea, „dar satisfacerea ei a înviat-o la loc. O să verific doar chestia asta și după aia mă întorc la munca de ocnaș.”

   Găsește postarea lui Ondowsky de la birtul acela. Mai devreme s-a concentrat doar asupra cuvintelor. Acum examinează fotografia. O cârciumioară tip rulotă argintie, cu aer retro. Firmă drăguță de neon în vitrină. Parcare în față. Doar o jumătate din ea este ocupată și nu se vede nicăieri carul de reportaj al postului WPEN.

   - Poate au parcat-o în spate, zice ea.

   Așa o fi - nu are de unde să știe dacă mai sunt spații de parcare și în spatele birtului - dar, de ce să faci asta când sunt atâtea locuri libere în față, la doar câțiva pași de intrare?

   Vrea să închidă postarea, se oprește brusc și se apleacă până când aproape atinge cu nasul ecranul computerului. A făcut ochii mari. Simte că o cuprinde aceeași satisfacție ca atunci când reușește să descopere un cuvânt greu într-un rebus sau când în sfârșit își dă seama unde se potrivește o piesă complicată în jocul de puzzle.

   Selectează fotografia cu birtul și o salvează. Apoi găsește videoclipul reporteriței diletante și prostuțe care se bâlbâie lângă conul uriaș. Carul de reportaj al postului independent - mai vechi și mai modest decât cele ale posturilor afiliate marilor rețele - este parcat pe marginea șoselei, în spatele unui sedan Subaru verde-închis. Ceea ce înseamnă că aproape sigur acel Subaru a venit primul, altminteri ar fi stat invers.

   Holly îngheață imaginea și mărește cât de mult poate fotografia cu birtul. Da, în parcare este un sedan Subaru verde-închis. Nu-i deloc concludent, pentru că există o mulțime de autoturisme Subaru, dar Holly este sigură. Este aceeași mașină. Mașina lui Ondowsky. A parcat pe marginea șoselei și apoi a plecat de urgență la locul exploziei.

   Este atât de concentrată, încât se sperie și scoate un țipăt ușor când aude țârâitul telefonului. E Jerome. Vrea să știe dacă n-are de găsit niște câini pierduți. Sau copii - zice că se simte pregătit să treacă la nivelul următor.

   - Nu, spune ea, dar ai putea...

   E tocmai pe punctul de a-i cere să descopere niște informații despre un cameraman de la WPEN, pe care îl cheamă Fred - poate dându-se drept blogger sau colaborator la vreo revistă. Dar e în stare să găsească și singură informații despre Fred cu ajutorul loialului ei computer. Și mai e ceva. Nu vrea să-l implice pe Jerome în povestea asta. Nu vrea să se gândească la motivele pentru care nu vrea, dar are convingerea fermă că așa e cel mai bine.

   - Ce pot să fac? o întreabă el.

   - Voiam să spun că dacă ai vrea să dai o tură prin barurile de lângă lac, l-ai putea căuta pe...

   - Îmi place la nebunie să dau ture prin baruri, zice Jerome. La nebunie!

   - Nu te prea cred, dar te duci acolo ca să-l găsești pe Pete, nu ca să bei bere. Vezi dacă are nevoie de ajutor. Îl caută pe tipul ăla care a fugit după ce a fost eliberat pe cauțiune. Îl cheamă Herbert Rattner. Este calb, cam de 50 de ani...

   - Are un tatuaj pe gât, un șoim sau așa ceva, spune Jerome. I-am văzut poza pe panoul din birou, Holly.

   - Nu există date că ar fi un infractor violent, dar ai grijă. Dacă îl vezi, nu care cumva să-l abordezi dacă nu-i și Pete cu tine.

   - Am priceput, am priceput.

   Jerome pare în culmea fericirii. E primul escroc pe care trebuie să-l prindă.

   - Ai grijă, Jerome!

   Se simte obligată să-i repete asta. Ar fi distrusă dacă tânărul ar păți ceva.

   - Și te rog să nu-mi mai spui „Hollyberry”. Nu mai are niciun haz.

   El îi promite solemn că n-o să-i mai spună așa, dar ea se îndoiește de sinceritatea promisiunii lui.

   Holly revine la computer, uitându-se la un Subaru verde-închis la celălalt. Și ce dacă par identine? Asta nu înseamnă nimic, își spune ea.

   În după-amiaza aceea, Holly nu se uită la „John Law”. Pleacă de la birou târziu, cu mai multe informații. Și este tulburată.

5

   Acasă, Holly își pregătește ceva de mâncare și, după nici 15 minute, uită că a mâncat și ce a mâncat.

   Își sună mama ca să o întrebe dacă l-a vizitat pe unchiul Harry. „Da, m-am dus”, îi spune Charlotte. Holly o întreabă ce mai face. „Este dezorientat, dar pare să se adapteze”, spune Charlotte. Holly habar nu are dacă lucrurile stau chiar așa, pentru că mama ei are obiceiul de a remodela realitatea până ajunge să fie exact așa cum își dorește ea să fie.

   - Ar vrea să te vadă, zice Charlotte.

   Iar Holly îi promite că va veni cât de curând - posibil în acest weekend. Știind foarte bine că unchiul Henry îi va spune „Janey”, pentru că pe Janey vrea el să o vadă. Nu este autocompătimire, este purul adevăr. Trebuie să accepți adevărul.

   - Trebuie să accept adevărul, spune ea. Trebuie, fie că-mi place sau nu.

   Cu gândul acesta în minte, ia telefonul ca să îl sune pe Ralph. Și din nou se înfrânează.

   Își dă seama că nici nu e nevoie să stea de vorbă cu el. Cel puțin, nu direct.

   Își ia telefonul și o sticlă cu suc de ghimbir și se duce în camera cu televizorul. Pereții sunt acoperiți cu rafturi - într-o parte, cărți; în cealaltă DVD-uri; toate aranjate în ordine alfabetică. Se așază în fotoliul ei confortabil, dar, în loc să deschidă Samsung-ul cu ecran uriaș, intră pe aplicația de înregistrare a telefonului.

   Se uită la ea câteva secunde, după care apasă butonul roșu.

   - Bună, Ralph! Eu sunt. Înregistrez mesajul acesta la data de 14 decembrie.  Nu știu dacă ai să-l asculți vreodată, pentru că, dacă tot ce cred eu se dovedește a fi o prostie, și probabil așa va fi, am să-l șterg. Însă am senzația că îmi... hm... limpezesc gândurile dacă vorbesc cu voce tare.

   Oprește puțin înregistrarea și se gândește cum anume să înceapă.

   - Știu că mai ții minte ce s-a întâmplat în grota aceea când am dat ochii cu Străinul. Nu se mai întâmplase să-i dea cineva de urmă, nu-i așa? M-a întrebat ce anume m-a făcut să cred că există. Brady mă făcuse să cred că răul poate lua forme concrete, Brady Hartsfield, dar Străinul nu știa cine a fost Brady. M-a întrebat dacă mai văzusem pe altul la fel ca el. Îți mai amintești cum arăta și ce ton avea atunci când mi-a pus întrebările astea? Eu da. Nu doar curios, ci și lacom. Își imagina că este singurul. Și eu am crezut așa. Cred că amândoi am crezut. Dar, Ralph, începi să mă întreb dacă nu mai există încă unul. Nu chiar identic - dar asemănătăr - așa cum câinii seamănă cu lupii, să zicem. Sigur, s-ar utea să fie doar o fixație de-ale mele, căreia vechiul meu prieten Bill Hodges îi zicea „sindromul Fordului albastru”. Dar, dacă am dreptate, trebuie neapărat să fac ceva. Nu?

   Întrebarea pare lamentabilă, întrebare pusă de cineva cu mințile duse. Oprește din nou înregistrarea, gândindu-se că poate ar fi mai bine să șteargă ultima parte, dar nu o face. Lamentabilă și cu mințile duse se simte ea în momentul acesta și, în plus, probabil că Ralph nu o să asculte niciodată mesajul ei.

   Și continuă.

   - Străinul nostru avea nevoie de timp ca să se transforme. Avea nevoie de o perioadă de hibernare de săptămâni, sau luni, timp în care să treacă de la o înfățișare la alta. Deținea o mulțime de chipuri, unele vechi de ani, poate chiar de secole. Însă tipul ăsta de acum... sigur, presupunând că am dreptate... se poate transforma mult mai repede. Și mie mi-e greu să cred așa ceva. Paradoxal, nu? Mai ții minte ce ți-am spus în seara de dinainte să plecăm după criminalul nostru? Că trebuie să uiți de felul în care ai conceput realitatea pe parcursul întregii tale vieți? Că nu conta dacă toți ceilalți nu cred, dar că tu trebuie să crezi. Ți-am spus că probabil o să murim amândoi dacă tu nu crezi și că moartea noastră îi va permite Străinului să meargă mai departe, să poarte chipurile altor oameni și să-i lase să poarte vina atunci când aveau să moară și alți copii.

   Acum Holly clatină din cap și chiar râde puțin.

   - Nu-i așa că parcă eram unul dintre predicatorii ăia ai Învierii, care îi îndeamnă pe necredincioși să-l găsească pe Isus? Numai că acum eu sunt cea care nu vrea să creadă. Eu încerc să-mi spun că e doar paranoia din capul meu, capul nebunei Holly Gibney, care se sperie și de umbra ei așa cum o făcea înainte de a-l cunoaște pe Bill care a învățat-o ce e curajul.

   Trage aer în piept.

   - Bărbatul din cauza căruia îmi fac probleme se numește Charles Ondowsky, dar i se spune Chet. Este reporter TV și domeniul lui preferat cuprinde cei 3 C, așa cum îi place lui să spună: crimă, comunitate, consumatori trași pe sfoară. Într-adevăr, se ocupă de problemele din plan local, cum ar fi inaugurarea de șantiere și Cel Mai Mare Târg de Vechituri din Lume; și se ocupă de consumatorii înșelați de furnizorii de bunuri sau servicii - postul lui are chiar o rubrică în programul de seară care se numește „Chet stă de pază” - însă cel mai mult și mai mult se ocupă de crime și de dezastre. Tragedii. Morți. Durere. Și aș fi extrem de surprinsă dacă toate astea nu te-ar duce cu gândul la Străinul care l-a ucis pe băiatul ăla din Flint City și pe cele două fetițe din Oklahoma. De fapt, aș fi chiar consternată.

   Oprește înregistrarea cât să bea din sucul de ghimbir - își simte gâtul mai uscat decât Sahara - și scoate un râgâit răsunător care o face să chicotească.

   Simțindu-se mai bine, Holly apasă iarăși butonul și își continuă relatarea pe un ton profesional, așa cum ar face-o în orice alt caz, fie că acesta s-ar referi la o executare silită, la un câine pierdut, la un vânzător de mașini care fură 600 de dolari de aici și 800 de dincolo.

   E bine că-i povestește totul lui Ralph. Are sentimentul că-și dezinfectează o tăietură care a început să se înroșească - nu mult, nu cât să se sperie prea tare, dar dându-i oricum de gândit că se poate transforma în ceva mai grav.

15 DECEMBRIE 2020

1

   Când se trezește în dimineața următoare, Holly se simte revigorată, gata de lucru și pregătită să uite de Chet Ondowsky și de suspiciunile ei paranoice în legătură cu acesta.

   A zis cineva - parcă Freud, sau să fi fost Dorothy Parker? - că uneori un trabuc este doar un trabuc. La fel se poate spune că, uneori, un punct negru de lângă gura unui reporter este doar păr sau praf care arată ca niște firișoare de păr. Asta i-ar zice Ralph, dacă ar asculta vreodată înregistrarea audio pe care aproape sigur nu o va primi niciodată. Însă vorbitul a ajutat-o să-și limpezeasă mintea. Din punctul ăsta de vedere a semănat cu ședințele de terapie cu Allie.

   Pentru că, dacă Ondowsky s-ar putea metarmofoza cumva în George-Teroristul și apoi s-ar transforma la loc și ar redeveni el însuși, atunci de ce să-și lase pe obraz o fărâmă din mustața lui George? Ideea este de-a dreptul ridicolă.

   Sau acel Subaru verde, de exemplu. Da, îi aparține lui Chet Ondowsky, e sigură de asta. A considerat de la sine înțeles că el și cameramanul (Fred Finkel îl cheamă, i-a găsit numele cât ai bate din palme, fără ajutorul lui Jerome) mergeau împreună în carul de reportaj. Însă aceasta a fost mai degrabă o presupunere, nu o deducție; iar Holly crede că drumul spre iad este pavat cu presupuneri greșite.

   Acum, cu mintea odihnită, își dă seama că decizia lui Ondowsky de a se deplasa singur este perfect logică și perfect naturală.

   Este reporter important la un mare post de televiziune. Este acel Chet care „stă de pază”, pentru Dumnezeu! Prin urmare, îi este permis să se trezească puțin mai târziu decât slujbașii de rând, să treacă poate un pic pe la redacție și apoi să se ducă să-și bea cafeaua și să-și mănânce bucata de plăcintă la birtul său preferat, în vreme ce Fred, devotatul său cameraman, se duce la Eden ca să filmeze câteva cadre de rezervă (fiind o cinefilă îîmpătimită, Holly știe cum se fac filmările) și poate chiar - în caz că Fred ar năzui să urce în ierarhia secției de știri - să discute puțin cu persoanele cu care va sta de vorbă Ondowsky la relatarea în direct de la Cel Mai Mare Târg de Vechituri din lume pentru programul de știri de la ora 6.

   Numai că Ondowsky află despre explozia de la gimnaziu - poate are stație radio cu care intră pe frecvența poliției - și pleacă valvârtej într-acolo. Fred Finkel face același lucru cu carul de reportaj. Ondowsky parchează lângă conul ăla caraghios și de acolo se duce cu Fred să-și facă meseria. Totul este perfect explicabil, nu-i nevoie de niciun fenomen supranatural. Aici este vorba doar despre un detectiv particular, aflat la sute de kilometri distanță, care se întâmplă să sufere de „Sindromul Fordului Albastru”.

   Voila!

   Holly are o zi bună la birou.

   Rattner, fugarul profesionist, a fost descoperit de Jerome într-un bar care se cheamă Bodega „Edmund Fitzgerald” (nume care o uluiește pe Holly), iar Pete Huntley l-a condus la închisoarea comitatului. Acum Pete se află la reprezentanța auto a lui Toomey, unde îl va interoga pe Richard Ellis.

   Barbara Robinson, sora lui Jerome, trece pe la agenție și îi spune lui Holly (pe un ton cam îngâmfat) că a fost învoită de la cursurile de după-amiază deoarece scrie o lucrare intitulată „Detectivii particulari Realitate vs. Ficțiune”. Îi pune lui Holly câteva întrebări (înregistrându-i răspunsurile pe telefonul personal), după care o ajută să treacă în calculator conținutul dosarelor.

   Se opresc la ora 3 ca să se uite la „John Law”.

   - Ce haios e tipul ăsta, mor după el! spune Barbara, în timp ce Judecătorul Law își execută mișcările obișnuite de dans îndreptându-se spre scaunul său.

   - Lui Pete nu-i place, zice Holly.

   - Pete a alb, spune Barbara.

   Holly face ochii mari la ea.

   - Și eu sunt albă.

   Barbara începe să râdă.

   - Da, dar există albi normali și există albi foarte albi. Așa cum e domnul Huntley.

   Râd amândouă, după care îl urmăresc pe Judecătorul Law care se ocupă de un spărgător care susține că este nevinovat, că n-a făcut nimic, că este doar o victimă a prejudecăților rasiale.

   Holly și Barbara se uită una la alta - vezi să nu! Apoi izbucnesc din nou în hohote de râs.

   Da, este o zi foarte bună, iar Holly aproape nici nu se gândește la Chet Ondowsky până la 6 seara când sună telefonul. Tocmai se pregătește să se uite la comedia „Animal House”. Iar apelul acela, din partea doctorului Carl Morton, schimbă absolut tot.

   Holly termină de vorbit și dă și ea un telefon. O oră mai târziu primește altul. Își face notițe despre toate cele 3 convorbiri.

   A doua zi de dimineață pleacă la Portland, Maine.

16 DECEMBRIE 2020

1

   Holly se trezește la ora 3.

   Are bagajul făcut, și-a printat biletul la cursa Delta, drumul până la aeroport este scurt, așa că nu trebuie să ajungă acolo decât pe la 7, dar nu mai poate să doarmă. De fapt, ar putea să creadă că nici n-a închis ochii, însă ceasul ei Fitbit îi arată că a dormit 2 ore și 30 de minute. Somn superficial și foarte scurt, dar este obișnuită și cu mai puțin.

   Bea o cafea și mănâncă un iaurt. Geanta de călătorie (una pe care să nu fie obligată să o lase în cală, firește) o așteaptă lângă ușă.

   Sună la birou și lasă un mesaj pentru Pete, în care îl anunță că nu va veni astăzi, posibil nici restul săptămânii. Trebuie să rezolve o chestiune personală. Tocmai vrea să încheie, când își aduce aminte de ceva.

   - Și te rog să-i spui lui Jerome s-o pună pe Barbara să se uite la „Șoimul maltez”, „Somnul de veci” și „Harper” pentru partea cu ficțiunea a lucrării ei despre munca unui detectiv particular. Le am pe toate 3 în colecția de acasă. Jerome știe unde țin cheia de rezervă de la apartament.

   După ce termină și cu asta, deschide aplicația de înregistrare a telefonului și adaugă ceva la mesajul pentru Ralph Anderson. Începe să creadă că totuși va fi nevoită să i-l trimită.

2

   Cu toate că Allie Winters este de ani buni terapeuta la care merge în mod regulat, după ce s-a întors din cumplita aventură din Oklahoma și Texas, Holly s-a documentat și l-a căutat pe Carl Morton.

   Doctorul Morton a scris două cărți în care a prezentat istoricul unor cazuri, foarte asemănătoare cu cele ale lui Oliver Sacks, însă cu prea mulți termeni de specialitate ca să poată fi pe placul publicului larg. Dar lui Holly i s-a părut că de el are nevoie, cabinetul lui era relativ aproape, așa că s-a dus să-l vadă.

   A avut cu Morton două ședințe de câte 50 de minute, suficient timp ca să-i spună în detaliu povestea completă și nestilizată a întâlnirii ei cu Străinul. Nu i-a păsat dacă doctorul Morton credea tot, doar o parte sau nimic. Pentru Holly era mult mai important să se poată descărca, înainte ca amintirea acelor evenimente să crească înlăuntrul ei aidoma unei tumori malinge. Nu s-a dus la Allie, pentru că s-a gândit că așa ceva ar fi fist în dezavantajul progresului făcut deja în legătură cu celelalte probleme ale ei, iar acesta era ultimul lucru pe care și-l dorea Holly.

   Și a mai avut un motiv pentru care s-a dus la un duhovnic laic ca doctorul Carl Morton.

   - Ai mai văzut pe altul la fel ca mine? întrebase străinul.

   Holly nu mai văzuse; Ralph nu mai văzuse; dar legendele despre asemenea creaturi, cunoscute sub numele de „El Cuco” în comunitățile hispanice de pe ambele țărmuri ale Altanticului, datau de multe secole. Deci... poate mai erau și altele.

   Poate mai erau.

3

   Către finalul celei de-a doua ședințe - care era și ultima - Holly și-a luat inima în dinți:

   - Îmi dați voie să vă spun ce cred eu că gândiți? Știu că-i o mare impertinență din partea mea, dar îmi dați voie?

   Morton i-a adresat un zâmbet pe care probabil că el și-l dorea încurajator, dar pe care Holly l-a perceput ca indulgent - doctorul acesta nu era chiar atât de greu de citit cum îi plăcea lui să creadă.

   - Te rog, Holly. Este timpul tău, în care poți să spui și să întrebi tot ce vrei.

   - Mulțumesc, a murmurat ea, încrucișându-și brațele. Probabil că știți că măcar o parte din povestea mea este adevărată, pentru că evenimentele au fost aduse la cunoștința publicului larg, începând cu violarea și asasinarea fiului damiliei Peterson din Oklahoma și până la cele petrecute - o parte din cele petrecute - în Grota Marysville din Texas. De exemplu, moartea detectivului Jack Hoskins, din Flint City, Oklahoma. Am dreptate?

   Morton a dat din cap.

   - Cât privește restul poveștii mele - Străinul care-și schimba înfățișarea și ce s-a întâmplat cu el în grota aia - dumneavoastră credeți că sunt doar halucinații provocate de stres. Am dreptate și acum?

   - Holly, eu n-aș defini...

   „Of, mai scutește-mă de termenii tăi medicali”, și-a zis atunci Holly și l-a întrerupt - gest de care ar fi fost incapabilă înainte.

   - Nu contează ce definiție dați. Din partea mea nu aveți decât să credeți ce doriți. Însă eu vreau ceva de la dumneavoastră, domnule doctor Morton. Știu că luați parte la multe conferințe și simpozioane. M-am documentat on-line și așa am aflat.

   - Stai, Holly, nu ți se pare ci divaghezi puțin de la povestea ta? Și de la percepțiile tale față de evenimentele de atunci?

   „Nu”, i-a răspuns ea în gând, „pentru că povestea aceea s-a încheiat. Acum contează ce va urma. Sper să nu mai urmeze nimic, probabil așa va fi, dar nu strică să fiu sigură de asta. Dormi mult mai bine noaptea atunci când ești sigur de ceva.”

....................