Sanatoriul, Sarah Pearse

 .......................................

4-7

      - Nu pot s-o curețe mai repede?

   - Nu-i ușor, îi răspunde el cu o expresie mohorâtă. E o avalanșă uscată. Nu e doar zăpadă. Muntele a fost efectiv dezgolit - de copaci, stânci, vegetație. E un monstru.

   - De ce-i așa de greu de curățat?

   - Avalanșele astea... sunt incredibil de violente. Forța căderii toacă zăpada în particule tot mai fine. Până se oprește, zăpada e atât de compact lipită de grohotiș, că nu poți să folosești un plug. Rămâne blocată în mașinărie, spune și își drege vocea. Apoi, mai e mișcarea. Avalanșa încălzește un strat mic de zăpadă și creează un lichid care îngheață, așa că avalanșa nu-i doar comapctă, ci și dură ca betonul.

   - Și nu mai e nicio altă cale de a ajunge în oraș?

   - Nu. Cealaltă posibilitate ar fi elicopterul, dar vântul e prea puternic. N-o să se aventureze nimeni pe vremea asta. Nu-i sigur.

   Elin îi analizează cuvintele și înțelege în cele din urmă consecințele informațiilor: sunt pe cont propriu.

   Se uită din nou spre cadavru și simte cum tulburarea i se înnoadă din nou în stomac.

   - Poți să ne ajuți? Până vin ceilalți? întreabă Lucas, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul. Au mai rămas doar câțiva oaspeți, dar sunt și mulți membri ai personalului. Nu pot să risc.

   Elin îl simte că evaluează situația, că o evaluează pe ea. Pentru prima oară își dă seama de siguranța de sine a omului de afaceri, perspicatitatea lui contrastând cu înfățișarea relaxată.

   E obișnuit să dețină controlul, se gândește ea, privindu-l. Să dea ordine.

   - Nu pot. N-am jurisdicție aici.

   Nici acasă, se gândește Elin, mușcându-și buza de jos, deja regretând că a mințit.

   - Dar poți să ajuți, nu-i așa? În timp ce așteptăm? insistă Lucas, uitându-se în jurul lui cu o expresie rigidă pe față; prea rigidă, de parcă și-ar ascunde panica. Asta... nu e ceva ce vreunul dintre cei de aici ar putea...

   Se oprește, ca și cum ar fi copleșit de avergura situației.

   Elin simte o undă de compasiune: e prea mult pentru el. O posibilă crimă pe teritoriul lui, când abia a deschis... Reputația hotelului e în joc. Vrea să facă tot ce e necesar. Să minimizeze pierderile.

   - Sincer, nu știu ce aș putea să fac. Elveția are proceduri și protocoale diferite.

   - Cu siguranță nu pot fi atât de diferite, nu? o întreabă el cu o voce tensionată. Lucrurile de bază adică.

   Elin se gândește:

   - Să sun la poliție mai întâi, spune în cele din urmă. Dacă sunt de acord să mă implic, o să văd ce am voie să fac în această situație.

   El încuviințează.

   - Trebuie să suni la 117, numărul principal al centralie de la poliție. Toate convorbirile se înregistrează acolo mai întâi.

   Își scoate telefonul din geantă și sună conform indicației. I se răspunde aproape imediat.

   - Bonjour. Police. Comment vous appelez-vous? Guerzi, Polizei. Wie ish Ihre name bitten? „Bună ziua. Poliția. Cum vă numiți?”

   O voce de bărbat, oficială.

   Simte că-i ard obrajii sub impulsul fricii ei copilărești de a vorbi în altă limbă.

   - Hello...

   - Da, vorbesc engleza, o întrerupe bărbatul. Cum pot să vă ajut?

   - Mă numesc Elin Warner. Sunt la hotelul Le Sommet din apropiere de Crans-Montana. Cred că deja ați vorbit cu proprietar despre situația de aici. Voiam să văd dacă pot să ajut.

   - Să ajutați? întreabă cu o voce abruptă, suspicioasă.

   - Da. Sunt detectiv al poliției din Marea Britanie. Domnul Caron m-a rugat să intervin, întrucât polițiștii nu pot să ajungă la noi. Sunt îngrijorată, fiindcă scena crimei se deteriorează rapid. Nu știu câte dovezi voi putea să adun, dar aș vrea să încerc.

   O clipă de liniște înainte să vorbească din nou.

   - OK, o clipă.

   Lucas se uită la ea, încruntându-se:

   - Ce-au spus?

   - Deocamdată nimic, răspunde Elin îndepărtând telefonul de ureche. M-au pus să aștept.

   - Doamnă Warner, sunteți acolo.

   Ofițerul a revenit la apel. Ea își duce înapoi telefonul la ureche.

   - Da.

   - L-am întrebat pe sergentul meu despre posibila dumneavoastră colaborare. Trebuie să discutăm și o să revenim cu un telefon.

   Elin își ia la revedere și dă drumul telefonului în geantă.

   - O să mă anunțe. Oricum, instinctul îmi spune că trebuie să facem ceva acum. N-o să afecteze în niciun fel munca poliției. Timpul este extrem de important, chiar și când victima e moartă. Zăpada înlătură dovezile, fibrele, firele de păr. Amintirile încep să pălească. Prioritatea e să conservăm cât mai mult din scenă. E vital să protejăm orice dovadă.

   Vorbele par a fi rostite cu mai multă siguranță decât simte ea de fapt.

   Elin privește spre adâncurile învolburate ale piscinei cu un sentiment de disperare. O să fie o luptă cu imposibilul, e cea mai dezastruoasă scenă a crimei cu care ai putea avea de-a face: vântul și zăpada sunt în flux constant și se așază peste zăpada veche, ascunzând potențialele dovezi; oameni deja au călcat peste tot în jurul piscinei.

   - De ce ai nevoie? o întreabă Lucas și tușește ca să-și dreagă vocea.

   Elin îl vede dintr-o parte, urmărește cum, încă o dată, privirea lui coboară spre cadavrul femeiii. De data asta observă o emoție nouă în trăsăturile lui, o emoție pe care n-o poate descifra.

   Stânjeneală?

   E posibil. Realitatea sumbră a unei morți afectează oamenii într-o mie de feluri.

   - Avem nevoie de o funie să facem un cordon provizoriu în jurul piscinei. Știu că majoritatea oaspeților au plecat, dar trebuie să știe și personalul.

   Elin începe să deruleze în minte protocolul.

   - Pot să-mi folosesc telefonul să fac poze, apoi trebuie să cercetez zona piscinei, să adun și să pun în pungi orice probă.

   Ezită pentru o clipă.

   - Dacă aveți mănuși de plastic, pungi sigilabile, echipament steril, pensete de exemplu, mi-ar fi de ajutor.

   - Sunt sigur că avem cam tot ce-ai spus. Poate că sunt rudimentare, dar....

   Lucas se întrerupe și face semn spre câțiva membri ai personalului.

   - Am nevoie de o listă completă a tuturor celor care mai sunt încă în hotel. Oaspeți, membri ai personalului.

   - Nicio problemă, răspunde Lucas. E totul scris deja.

   Căutând în buzunar, Elin își scoate telefonul. De unde să înceapă cu pozele?

   Cadavrul lui Adele.

   Vântul puternic schimbă deja scena crimei; așterne zăpadă pe trăsăturile ei, îi smucește hainele. Dar înainte să înceapă, aude o voce, abia detectabilă în zgomotul vântului.

   - Am găsit ceva.

39

   Întorcându-se în direcția vocii, Elin vede o femeie din personalul hotelului, aflată la câțiva metri în față, cu o mână tremurătoare ridicată în aer.

   Elin își ridică geanta și ocolește cu grijă latura piscinei, îndreptându-se spre ea. Când se apropie, vede că e tânără - în jur de 20 de ani. Are părul dat pe spate și ochii cafenii, marcați de îngrijorare.

   Când Elin se oprește lângă ea, mâna femeii coboară arătând cu un deget spre podea.

   Privirea îi urmează degetul. Vede imediat caseta de sticlă de lângă ea, pe jumătate ascunsă de picioarele unui scaun.

   E invadată pe neașteptate de un val de spaimă. Înțelege din expresia femeii că orice e acolo... nu e de bine.

   - Am văzut-o când am pornit-o înapoi spre hotel.

   Vocea femeii se frânge, își duce o mână la gură.

   Lăsându-și geanta la câțiva metri distanță, Elin se apleacă să cerceteze cutia. Nu-i diferită de casetele de expunere pe care le poți vedea peste tot prin holul hotelului: e în întregime din sticlă, nu are mai mult de 50 de centimetri lungime.

   E acoperită cu un strat fin de zăpadă, dar o porțiune de sticlă a fost deja ștearsă, probabil de femeie - se văd amprente în zăpadă.

   Elin privește conținutul pe jumătate descoperit al casetei și simte cum i se strânge stomacul.

   Degete. Trei degete.

   Carnea lor e de un alb cenușiu îngrozitor, pătată de urme întunecate de sânge.

   Mâinile încep să-i tremure.

   Respiră adânc, își spune, simțind privirile celor din grupul aflat la câțiva pași mai încolo.

   Își face curaj, se apleacă mai mult spre casetă și suflă cu grijă restul de zăpadă de pe ea.

   Elin poate să vadă acum totul: fiecare detaliu. Acesta era și scopul, se gândește, dezgustată. Sticla asta... e menită să atragă privirile curioase.

   Fiecare deget e prins de fundul casetei cu un cui subțire. În jurul fiecăruia e o brațară îngustă de cupru.

   Trei degete. Trei brățări.

   Își înclină capul. Aproape că izbutește să deslușească inscripția din interiorul unei brățări.

   Numere?

   Apropiindu-se de sticlă, îți dă seama că într-adevăr așa e: e un rând de cinci cifre minuscule. 87499... Își mută privirea spre următoarea brățară: alte cifre. 87534.

   În timp ce face o poză, creierul încearcă să înțeleagă ce vede: cineva a amputat degetele lui Adele, apoi le-a prins în caseta asta cu brățările în jurul lor.

   Înseamnă că n-a fost un impuls de moment. A fost planificat. Premeditat. Fiecare element - mâinile legate, amputarea, sacul de nisip, asta...

   Totul e gândit cu atenție, parte dintr-o narațiune. Pentru că asta și e, se gândește, copleșită de greață: o poveste. Cineva încearcă să transmită un mesaj. Ceea ce implică o crimă organizată. Un criminal organizat.

   E o persoană inteligentă, care știe cum lucrează poliția. Ceea ce înseamnă și că vor fi puține probe de la care să pornească. E un criminal mai greu de găsit.

   Elin simte sudoarea înțepătoare la subraț. Situația o depășește. Nu e țara ei, și jumătate din ce face acum nu-i în domeniul ei de expertiză.

   Când se uită din nou spre casetă, e roasă de sentimentul de inadecvare, îi vin în minte frânturi din greșelile trecute, pe care le percepe acum ca fiind uriașe.

   Simte că i se strânge pieptul, vederea i se încețoșează, și când clipește, își dă seama că tot conținutul arată diferit. Degetele se umflă, devenind mai mari, mai însângerate. Sângele nu mai e uscat; curge din vârfurile degetelor, se prelinge prin marginile casetei în zăpadă.

   Atât de mult sânge, încât sapă șanțuri în zăpadă, ajungându-i deja la vârful bocancului...

   Elin se uită îngrozită, dându-se înapoi, împiedicându-se. Se luptă să-și recapete respirația.

   Își desprinde privirea de casetă, își scoate inhalatorul din buzunar și trage 2-3 guri.

   - Ești bine?

   Elin își ridică privirea. Lucas Caron stă deasupra ei, cu o față lipsită de expresie.Vântul îi smucește jacheta, încrețind materialul în cute subțiri.

   - Da.

   Își pune inhalatorul înapoi în buzunar, trage aer adânc în piept de câteva ori, până când simte că și-a mai revenit.

   - Am adus o parte din ce mi-ai cerut, spune Lucas și-i dă o cutie mică. Mănușile, pungile. Vine și restul echipamentului. Un angajat se ocupă să fie toate sterile.

   - Mulțumesc.

   Elin scoate o pereche de mănuși și o pungă. Le pune pe restul în geantă, să le păstreze în siguranță.

   Aruncând o privire spre casetă, vede că sângele și degetele supradimensionate au dispărut. Totul arată la fel ca prima oară.

   Dar groaza rămâne, o groază tipică pentru o astfel de situație.

   Ce s-a întâmplat aici nu e logic, rațional, nu e ceva ce poate fi explicat. Elin știe că-și are rădăcinile în ceva întunecat, ceva atât de întunecat, că e aproape tangibil.

40

   Intrând în zona de vestiare, Elin își scoate mănușile de plastic. Își freacă viguros mâinile. Sunt reci, vârfurile degetelor s-au înroșit, dar încă n-au degerat.

   E unul dintre beneficiile obiceiului ei de a alerga, al orelor petrecute tropăind pe drumul de coastă, pe dealurile Dartmoor, în condiții vitrege - trupul îi e puternic, obișnuit să iasă din zona de confort.

   Se uită la ceas - 4:30 p.m. Au trecut peste 5 ore de când au găsit cadavrul lui Adele. E beznă afară, vremea se înrăutățește în continuare - ninsoarea se răsucește nebunește în vârtejuri, ca și cum s-ar transforma într-o centrifugă, fulgi albi, mari, sunt luminați pe fundalul cerului de smoală.

   Din când în când, vântul ridică zăpada de la pământ și o poartă într-un dans înspăimântător, pentru ca apoi s-o arunce altundeva. Dacă ar fi fost acum în Marea Britanie, cei din echipa de legiști ar fi fost turbați de furie. Elin vede fața trasă a colegului ei Leon și fruntea lui încruntată, își imaginează înjurăturile mormăite.

   Nu poate să facă mai mult - a făcut sute de fotografii, a colectat metodic orice probă posibilă, puține câte au fost și împrăștiate. Intuiția ei inițială era corectă: cine a făcut asta era o persoană organizată.

   În pungile improvizate pentru probe nu are aproape nimic: câteva fire de păr, câteva pliculețe de zahăr goale, câteva chiștoace. O pereche de bikini albaștri, numai chiloții, legați într-un nod, pe jumătate îngropați în zăpadă. Le-a cules pe toate, dar nu-și pune mari speranțe.

   În timp ce-și adună lucrurile, îi vibrează telefonul în buzunar. Îl scoate și se uită la ecran. Nu recunoaște numărul, pare să fie din altă țară.

   - Alo...

   - Bună ziua, pot să vorbesc cu Elin Warner?

   E vocea unui bărbat, vorbește engleza cu un accent greoi. Nu în cadența franceză, cu un accent nemțesc însă. Abrupt, gutural.

   - La telefon.

   - Sunt inspectorul Ueli Berndt, de la Poliția Judiciară Valais, spune și-și drege vocea. Am înțeles că voiați să vorbiți cu cineva despre implicarea dumneavoastră în cazul de la Le Sommet.

   Elin ezită, e derutată pe moment de tonul lui direct, de tonul oficial.

   - Așa e. Ați vrea să vă descriu detaliile scenei.

   - Monsieur Caron i-a spus ofițerului meu ce s-a întâmplat, dar vă rog, aș vrea să aud totul din nou, din perspectiva dumneavoastră.

   O ascultă în tăcere, în timp ce ea îi expune faptele și observațiile ei. Aude în fundal sunetul unui creion pe hârtie, respirația lui domoală, ritmică și e acut conștientă de felul ruginit în care redă informațiile - limbajul imprecis, lipsa de siguranță din tonul ei.

   Ea încheie, dar el nu vorbește imediat. Încă se aude scârțâitul creionului pe hârtie și murmurul vocilor din fundal.

   Când în cele din urmă vorbește, are tonul bine cumpănit.

   - OK, deci e o situație neobișnuită. În mod normal ar trebui să fim acolo, la locul crimei, să facem dovada incidentului înainte ca procurorul să deschidă o investigație oficială.

   - Înțeleg.

   Cu telefonul lipit de ureche, Elin începe să se miște, pășind de-a lungul vestiarului.

   - Și nu puteți să aduceți pe cineva aici?

   - Nu. Am vorbit la jandarmerie și la poliția locală din Crans-Montana, dar nu au cum să trimită pe cineva la voi, spune Berndt pe un ton simplu.

   - Și atunci cum rămâne cu noi? întreabă Elin, făcând cale întoarsă.

   Simte cum se înfierbântă, nu din cauza mișcării, ci din pricina fricii care-i pulsează în vene pe măsură ce realitatea vorbelui lui își face efectul.

   Chiar suntem pe cont propriu. Complet izolați.

   - Asta am și discutat. E o situație... delicată, cu care nu ne-am mai confruntat până acum. Am organizat o echipă ca să hotărâm următorii pași. Eu ca ofițer de poliție, jandarmeria reprezentând Crans-Montana, un procuror și grupul de intervenție.

   - Ați ajuns la vreo concluzie? întreabă Elin, ascultând vuietul vântului de afară și un tunet asurzitor.

   - Da. Constituția elvețiană spune clar că nu aveți niciun fel de autoritate aia ca ofițer britanic; însă, în urma discuțiilor, procurorul a decis că ați fi de ajutor dacă ați urma anumite instrucțiuni, spune Berndt, iar vocea i se înmoaie ușor. Cred c-ar fi o prostie în această situație să nu ne folosim de expertiza dumneavoastră, adaugă, apoi ezită. Dar trebuie să ne asigurăm mai întâi de ceva - domnul Caron e de acord să vă implicați?

   - Da. El e cel ce mi-a cerut ajutorul. Puteți să-l contactați, să-l rugați să confirme...

   - În regulă, spune Berndt. Puteți, vă rog, să-mi spuneți câți oameni au rămas în hotel?

   - Patruzeci și cinci în total. Domnul Caron deja mi-a dat o listă.

   - Câți oaspeți și câți membri ai personalului?

   - Sunt 8 oaspeți și 35 de angajați. Majoritatea au fost deja evacuație până în momentul când s-a produs avalanșa. Ultimul autobuz, care n-a mai plecat, urma să-i ia pe ultimii rămași.

   -E mai bine decât credeam. E un număr cu care se poate lucra. Așadar, după cum sunt sigur că știți, prioritatea numărul 1 e siguranța. Vă rog să folosiți procedura standard și să încercați să țineți situația sub control. Aș vrea să-i țineți pe toți la un loc pe cât de mult posibil. Dacă nu e posibil, să vă asigurați măcar că știți unde se află.

   - Bun.

   Pân acum, totul era cum se așteptase.

   - Apoi, vom avea nevoie de fotografiile făcute la locul crimei, de probe. Puteți să mi le trimiteți direct mie, spune și-și drege vocea. Următoarea prioritate e să obțineți o listă completă cu numele, datele de naștere și adresele tuturor celor prezenți și să stabiliți unde se aflau dimineață.

   - Ați vrea să vorbesc cu persoana care a găsit-o sau și cu ceilalți martori?

   Elin se așază pe banca din spatele ei, simțindu-se dintr-odatăă epuizată: ultimele câteva ore începuseră să-și facă simțite efectele.

   Berndt face o pauză.

   - Da. Evident, n-o să fie clasate ca interviuri oficiale, admisibile în investigație, dar tot o să ne fie de ajutor.

   - Are sens, spune Elin, dar e conștientă că e imperios nevoie ca interviurile să fie de ajutor în ceea ce privește conținutul.

   În această fază trebuie numaidecât să fie desăvârșite. Ezită, un alt gând îi vine în minte: Laure. Trebuie să-i spună că a dispărut.

   - Mai e ceva. O persoană a dispărut din hotel. E o angajată, dar se afla aici pentru petrecerea de logodnă. Fratele meu Isaac a raportat ieri la poliție dispariția.

   - Am fost înștiințat, spune tăios Berndt. Numele ei este Laure Strehl, corect?

   - Da.

   - Puteți să-mi prezentați încă o dată circumstanțele?

   Elin spune ce știe, dându-și seama că e foarte puțin. Nimeni n-a văzut-o plecând și se bazează numai pe cuvintele lui Isaac în privința ultimelor sale mișcări.

   - E posibil să fi plecat din proprie inițiativă? o întreabă Berndt după ce Elin încheie.

   - Da, dar cred că e improbabil, având în vedere condițiile și că nu și-a luat geanta. Nu s-a dus acasă. Am verificat.

   - Putem să verificăm și camerele video de la stația din Crans, Sierre.

   Berndt murmură ceva către o altă persoană în fundal.

   - Vezi dacă a ajuns acolo cumva, spune și face o pauză. Și sigur nu e niciun semn de violență, de răpire?

   - Nu, dar după ce am găsit-o pe Adele, sunt îngrijorată...

   - Asta e de înțeles, spune și trage aer în piept. Și e ceva ce-ați aflat până acum care ar putea să ne ajute să stabilim ce i s-a întâmplat?

   - Nimic precis, dar sunt câteva lucruri care ar merita analizate. Am găsit cartea de vizită a unui psiholog în biroul ei. Fratele meu a spus că suferea de depresie. Probabil că psihologul ne-ar putea spune câte ceva despre starea ei psihică din ultima vreme.

   - Altceva?

   - Am aflat că are încă un telefon. Nu e legat de muncă și fratele meu nu știa nimic despre el. Cu o seară înainte să dispară, am auzit-o afară, suna pe cineva. N-am reușit să înțeleg ce spune, vorbea în franceză, dar era în mod evident neliniștită. Furioasă.

   - Credeți că a folosit acest al doilea telefon să sune?

   - Posibil; sau mobilul pe care îl avem aici.

   - O să cer informații de la firmele de telefonie și o să contactăm și psihologul. Dacă mi-ați trimite detaliile...

   Elin pune telefonul pe difuzor în timp ce Berndt îi dictează adresa lui de e-mail. Ea o notează în telefon.

   - Mulțumesc, spune Berndt, și vă rog să ne informați dacă se schimbă situația. O să vă ținem la curent în legătură cu vremea, dacă putem să trimitem pe cineva și dacă aflăm ceva pornind de la informațiile pe care ni le-ați furnizat.

   Mai vorbesc câteva minute și apoi Elin își ia la revedere. În ciuda oboselii, simte o urmă de mândrie: a reușit.

   Simțise de câteva ori un fel de umbră lângă ea - claustrofobia unui atac care o amenința - dar o învinsese, își depășise teama.

   Dar euforia e de scurtă durată.

   Ce i s-a întâmplat lui Adele pune și mai multă presiune în a o găsi pe Laure. Dacă există o legătură între cele două situații și ucigașul o ține captivă pe Laure, cum a ținut-o pe Adele, atunci în curând o să i se întâmple și ei ceva.

   La fel ca răpirea lui Adele, și a lui Laure a fost premeditată și, uitându-se la cadavrul lui Adele, Elin bănuiește ce urmează.

41

   Elin îl găsește pe Axel în salon.

   Stă separat de grupul de angajați de la masa de alături, se uită afară la cerul întunecat, la fulgii de zăpadă luminați de becurile din exterior. Nu pare să se fi atins de cafeaua de pe masă, o spirală de lapte se întinde pe suprafața lichidului.

   Chipul îi e palid, lipsit de expresie, nu pare să fie conștient de senzația de teamă mocnită din cameră, de murmurul slab al conversațiilor, dar Elin a văzut de multe ori asta și știe despre ce e vorba. Starea de șoc.

   Elin îi atinge cu blândețe brațul.

   - Axel?

   - Oui? răspunde, abia ridicându-și privirea.

   Când se uită în cele din urmă în ochii ei, ea observă că ochii îi sunt roșii, iar pielea din jurul lor umflată.

   - Mă numesc Elin Warner, începe ea și vorbele-i sunt acoperite de un tunet, urmat de un fulger care spintecă bezna.

   Ea încearcă din nou.

   - Axel, sunt oaspete aici, în hotel, dar sunt și ofițer de poliție în Mare Britanie. Domnul Caron m-a rugat să cercetez împrejurările morții lui Adele cât așteptăm să vină poliția. Ești de acord să vorbim în engleză?

   - Da, răspunde, ținându-și mâinile în poală, cu degetele încleștate.

   - Mă întrebam dacă ai putea să-mi spui ce s-a întâmplat înainte s-o găsești pe Adele. E important să înregistrăm detaliile câtă vreme amintirile tale sunt încă proaspete, ca să le transmitem polițiștilor când vor veni.

   - O să încerc, spune el șovăitor și trage pentru ea scaunul de alături.

   Elin se așază și-și scoate carnețelul din geantă.

   - Dacă ai putea să începi cu momentele de dinainte, ce făceai afară...

   - Mă duceam să verific piscinele, spune, încă privind fix afară. Să mă asigur că erau acoperite. Evacuarea era aproape completă... administrația voia ca zona piscinelor să fie în siguranță.

   Elin încuviințează cu o mișcare încurajatoare a capului.

   - Tocmai terminasem cu piscina principală și mă pregăteam de a doua. Atunci am văzut-o, spune Axel cu o voce tremurătoare. Abia declanșasem mecanismul prelatei. E electronic, automat. Era întinsă cam la o treime când a bătut vântul și a împrăștiat aburul aflat deasupra bazinului.

   Degetele îi zvâcnesc.

   - Nici nu m-am gândit la început că ar fi o persoană, dar apoi i-am văzut părul. Se mișca în apă.

   Se lasă o tăcere apăsătoare.

   - Atunci am luat-o la fugă, adaugă și-și duce palma spre față. Știu ce-o să spui: de ce n-ai sărit în apă s-o scoți? Și eu m-am întrebat, tot derulând imaginea în minte. Dacă aș fi sărit atunci, poate ar mai fi avut o șansă...

   Elin pune o mână pe brațul lui, ignorând privirile celor de la masa vecină.

   - Axel, oamenii nu reacționează mereu în același fel, spune ea cu blândețe, cu o voce scăzută. Nu există un fel corect de a reacționa într-o astfel de situație și, oricum, chiar nu cred că puteai să faci ceva. Sunt sigură că murise deja când ai găsit-o.

   După privirea lui, Elin își dă seama că n-o crede. O să trăiască mereu cu frământarea asta. O să fie bântuit de gândul ăsta de o mie de ori pe zi.

   „Dacă aș fi... dacă aș fi.... dacă aș fi...?”

   - Și în momentele de dinainte, n-ai văzut nimic suspect în zona piscinelor?

   - Nu, dar nici nu ieșisem de mult. Am dat o mână de ajutor celor cu autobuzele. Aveau probleme din cauza zăpezii.

   - N-ai mai văzut pe nimeni altcineva? Vreun alt angajat? Oaspeți?

   - Nu. Mai rămăseseră doar câțiva oaspeți și angajații care ajutau la evacuare.

   Elin simte un val de deznădejde. Niciun martor. E improbabil să fi existat o persoană care să fi văzut ceva. Ucigașul a profitat de faptul că hotelul era evacuat. Niciun oaspee n-ar fi fost prin preajmă, și din echipa hotelului rămăseseră doar câțiva membri. Momentul perfect.

   Dă încă o pagină din carnet.

   - Cât de bine o cunoșteai pe Adele?

   - Nu prea ne cunoșteam. Doar cât ne salutam, poate, spune Axel, ridicând din umeri. Am familie. Trei copii. Nu prea socializez cu oamenii de aici decât în chestiuni legate de muncă.

   - Deci n-ai avea de unde să știi dacă avea probleme?

   - Nu, dar ea ar putea să știe mai multe, răspunde și arată spre o femeie brunetă de la masa de alături. Ea e Felisa, manager al departamentului de curățenie și întreținere. Adele lucra în subordinea ei.

   - În regulă, mulțumesc.

   Elin se ridică și-și ia geanta.

   - Să-mi spui, te rog, dacă-ți mai amintești ceva, indiferent cât de nesemnificativ ar fi.

   - Stai, spune Axel și se încruntă. Mai e ceva. Probabil nu-i relevant, dar Adele... Am văzut-o certându-se cu cineva.

   Curioasă, Elin se așază la loc.

   - Recent?

   - Săptămâna trecută. Fusesem la centrul SPA, la bazinul principal, am curățat o scurgere. Adele era în spatele clădirii. Când am dat colțul, am auzit voci ridicate. Era o atmosferă... încinsă. Mi-amintesc că m-am gândit că erau atât de prinse, că abia m-au observat.

   - Ai auzit despre ce era vorba?

   - Nu. M-am dus mai departe, înăuntru, spune și zâmbește trist. Mereu îmi spun să nu mă implic în chestiuni legate de muncă. Să-mi țin capul plecat.

   Elin îi analizează cuvintele.

   - Ai recunoscut persoana cu care se certa?

   - Da. Administratoarea adjunctă de aici. O cheamă Laure. Laure Strehl.

42

   O conexiune, se gândește, în timp ce se îndreaptă spre Felisa. O legătură între Laure și Adele. E clar că se cunoșteau îndeajuns de bine cât să se certe.

   Poate are legătură cu ce s-a întâmplat?

   Alungă gândul și se oprește lângă masă, cam la 1 metru de ea.

   - Felisa?

   Femeia se uită la Elin, care-și ține carnetul în mână. E zveltă, cu trăsături delicate, sprâncene perfect arcuite, care se subțiază terminându-se în două puncte mici. Părul negru îi e aranjat într-un coc complicat. Are pielea măslinie. Poate e spaniolă? Portugheză?

   - În legătură cu Adele?

   Elin încuviințează.

   - E în regulă dacă mergem într-un loc mai retras? întreabă Elin și arată spre masa de alături.

   - Bineînțeles.

   Felisa își ia paharul cu apă și se ridică. Se uită mai bine la Elin, o evaluează. Ochii îi cercetează șuvițele rebele de păr blond date după urechi, piersing-ul în formă de spirală. A auzit că e ofițer de poliție, nu? Se așteptase la ceva... diferit.

   Elin e obișnuită - știe bine ce spun oamenii pe la spatele ei.

   „Băiețoasă. Prea concentrată pe carieră ca să se pună în valoare.” Ce-o mai fi însemnând și asta.

   Nu-i pasă, mereu i s-a părut dificilă toată chestiunea feminității.

   Chiar și când era mică, știa că există o lume dincolo de ea - o ceată de femei cu păr strălucitor și degete abile, care știau cum să-l sucească și să-l răsucească în stiluri complicate. Femei care se uitau la clipuri pe YouTube referitoare la stăpânirea tehnicii perfecte de machiaj ca să-și facă pomeții „să sară în ochi”.

   Prietena ei Helen, inspector de poliție, era una dintre ele. Îi arătase lui Elin o dată, când ieșiseră la un vin și un curry. Un videoclip despre „conturare”. I l-a arătat încă o dată, de parcă, dacă l-ar fi văzut de mai multe ori, Elin l-ar fi înțeles mai bine, dar tot i se părea o limbă străină. Un instrument pe care n-o să-l mânuiască bine niciodată.

   Elin se îndreaptă spre scaunul din față al Felisei, dar înainte să se poată așeza, se apropie o femeie din rândul oaspeților. Are spre 40 de ani, e mică și voluptoasă, cu părul negru prins într-un nod larg. E trasă la față, are o expresie îngrijorată.

   Elin o privește cu prudență.

   Femeia pășește în față, prea aproape. E în spațiul personal al lui Elin.

   - Mă scuzați, sunt ofițer de poliție, da? întreabă cu un accent puternic, posibil italian.

   - Da, eu...

   - Suntem îngrijorați, o întrerupe femeia, aruncând o privire în spate, spre masa din stânga. Părinții mei... sunt vârstnici, sunt... ezită, iar fruntea i se cutează din cauza concentrării, de parcă s-ar lupta să găsească vorbele potrivite. Sunt neliniștiți. Speriați. Cred că avem nevoie de mai multe informații.

   Elin încuviințează și-și drege vocea.

   - Vă rog, înțeleg că situația e puțin înfricoșătoare, dar totul e sub control. Am discutat deja de mai multe ori cu poliția locală și s-a stabilit un plan. Eu...

   Simte că începe să vorbească în plus, așa că se oprește.

   Femeia se încruntă, e ceva nou în expresia ei. Furie, se gândește Elin. O reacție normală când cineva se simte speriat și neputincios, dar pe ea o îngrijorează oricum.

   Furia e cel mai adesea imprevizibilă, un obstacol în păstrarea ordinii.

   - Sub control, repetă femeia cu o voce ridicată, ascuțită, împreunându-și mâinile. Nu pare deloc așa. Oamenii sunt speriați. Și nu doar oaspeții, ci și angajații. I-am auzit vorbind pe cei de acolo, spune arătând cu mâna spre masa angajaților. Vorbeau despre cât de mult o să dureze să ajungă oamenii la noi, spune cu obrajii împurpurați. Dacă ei lucrează aici și sunt speriați, cum ar trebui să ne simțim noi, oaspeții?

   Elin schimbă o privire cu Felisa.

   - O să fac o informare completă în câteva minute, îi răspunde pe un ton egal. Am stabilit protocoale să ținem situația sub control. În seara asta, o să mutăm toți oaspeții în camerele de la etajele inferioare, camere de obicei rezervate angajaților. Membri ai personalului vor fi folosiți ca paznici în toate spațiile publice.

   - Paznici?

   - Da. Pe fiecare coridor. Facem tot ce putem să ținem oamenii în siguranță.

   După ce termină de vorbit, femeia rămâne concentrată asupra cuvintelor ei într-o tăcere interminabilă.

   În cele din urmă, umerii i se relaxează. Spre ușurarea lui Elin, spune arătând din nou spre masa unde stau părinții ei:

   - O să le transmit. Dar tot cred că trebuie să comunicați mai bine. Să informați pe toată lumea dacă se schimbă ceva.

   - Bineînțeles.

   Elin așteaptă ca femeia să plece, apoi se așază.

   - Scuze, murmură Elin.

   - E OK, răspunde Felisa. Era de așteptat, nu? Oamenii sunt îngrijorați.

   Elin își pune carnetul pe masă.

   - Așadar, încerc să-mi dau seama cum au arătat ultimele zile ale lui Adele, să înțeleg ce ar fi putut provoca atacul.

   Felisa ia o înghițitură din paharul cu apă.

   - Și-a terminat tura vineri, urma să se întoarcă abia marți, săptămâna viitoare.

   - Ai văzut-o vineri, înainte să plece?

   Elin notează frenetic. Scrie lăbărțat, neciteț, dar nu poate mai bine. Oboseala pe care o simțise în vestiar o consumă acum cu totul, fiecare mișcare îi e înceată, fără vlagă, ca și cum ar înainte printr-o mlaștină.

   Trebuie să mănânce ceva.

   - Puțin. Se grăbea, voia să se întoarcă la fiul ei, înainte să plece cu tatăl lui pentru o săptămână.

   - Nu sunt împreună?

   Felisa dă din cap:

   - Dar nu-i ceva recent. N-au fost niciodată cu adevărat împreună. Cred că au încercat o vreme, de dragul băiatului, dar...

   - Și cum ți s-a părut că e?

   - Bine. Stresată, fiindcă nu voia să întârzie, dar...

   Se întrerupe.

   - Crezi... că măcar a ajuns acasă? o întreabă șovăind.

   - Nu știu. Sunt sigură c-o să verifice poliția.

   În sinea ei, e sigură că n-a ajuns acasă. Pentru că știe că Adele a fost legată, Elin presupune că a fost ținută undeva în hotel sau pe undeva în apropiere până când a fost omorâtă.

   Felisa își încleștează mâna în jurul paharului, încheieturile degetelor albindu-i-se din cauza presiunii.

   - Cine ar face asta? N-are sens.

   Elin continuă:

   - Știai dacă Adele avea probleme? Personale? Profesionale?

   - Nu, dar Adele e elvețiană. Știu că sună ciudat, dar chiar există o reținere... elvețiană, spune zâmbind slab. Când am locuit în Geneva, vecinilor mei le-a luat 2 ani să treacă de la „Bună ziua” la „Bună ziua, ce mai faceți?”

   Felisa ezită, de parcă s-ar gândi să mai spună ceva.

   - N-a fost numai atât. Adele, ca persoană, putea să fie... distantă.

   - În ce sens?

   - Era neobișnuită pentru o angajată la curățenie. Personalul de felul ăsta se schimbă mereu. Sunt mulți străini. Faptul că Adele era elvețiană e ceva rar. Cred că-i plăcea jobul, dar mereu am simțit că se gândea că poate mai mult de-atât, așa că nu voia să aibă contacte. Prefera să fie discretă, spune Felisa zâmbind. Cred că avea probabil dreptate. Era o fată deșteaptă. M-a surprins că o fată ca ea făcea munca asta.

   - De ce o făcea?

   - Am întrebat-o o dată. Mi-a zis că n-are de ales. N-are nicio calificare și are copilul în grijă.

   Elin se gândește la ce a auzit.

   Ceva nu-i în regulă cu situația lui Adele. Ceva nu se potrivește.

   - Încă un lucru. Voiam să te întreb despre Laure Strehl. Știi că lipsește?

   - Da, răspunde Felisa și-și sprijină coatele pe masă. Crezi... că cine i-a făcut asta lui Adele...

   Înghite în sec.

   - Nu știm. De aia trebuie să înțeleg dacă e vreo legătură între ele. Ai zice că Adele și Laure erau prietene?

   - Da, spune ea și chipul îi e traversat pentru o clipă de o emoție pe care Elin nu poate să o descifreze.

   Știe ceva, nu-i așa? Știe ceva și nu-i sigură că ar trebui să spună.

   - Erau apropiate? insistă Elin.

   Felisa răsuflă zgomotos.

   - Până acum câteva luni, da. Le vedeam mereu împreună, pe urmă nu le-am mai văzut. Am presupus că a fost doar o neînțelegere, apoi, acum câteva săptămâni, eram cu Adele și Laure a trecut pe lângă ea fără s-o salute. A fost ciudat. Fața lui Adele apoi, expresia ei... părea speriată, e singurul mod în care pot s-o descriu.

   - De Laure?

   - Da.

   A răspuns clar, fără ezitare.

   - Nu m-a surprins. Laure... nu mă înțelege greșit, dar poate fi... severă. Se ia mult prea în serios. La întâlniri, ea e cea care nu zâmbește niciodată și notează orice mărunțiș, spune și-și coboară vocea. Cecile, managera, e la fel, adaugă încruntându-se. Dar cred că din motive diferite. N-are familie, partener, așa că-și investește toată energia aici, în locul ăsta. Prea mult, aș zice.

   Elin încuviințează, se gândește la ce-a spus Felisa, un amănunt o frământă în special: cearta dintre Laure și Adele.

   Când o să stea de vorbă cu Cecile, trebuie s-o întrebe dacă știa despre ceartă, dacă observaseră și alții.

   Se teme că asta o să facă lucrurile și mai neclare. De câte ori cineva vorbește despre Laure, imaginea din mintea ei se schimbă, chiar și puțin. La început era clară, acum e tulbure.

43

   - Niciunul dintre angajați n-a văzut nimic?

   Lucas își scoate polarul, îl agață de spătarul scaunului. Mânecile suflecate scot la iveală brațe musculoase, cu pielea bronzată, două brățări vechi de bumbac în jurul încheieturii de la mâna dreaptă. Una de culoarea lămâii verzi, cealaltă, albastră.

   - Nu. Am vorbit cu toți. Ajutau cu evacuarea, erau ocupați cu ultimii oaspeți din hol, angrenați în pregătirile de plecare. Toți au un...

   Elin ezită, nu vrea să folosească termenul „alibi”.

   - Se știe unde erau toți.

   Fiecare dintre ei, se gândește, derulând conversațiile în minte. Toți cu alibiuri plauzibile, verificabioe. Și oaspeții la fel. Cum e posibil?

   Își întinde mâna după cafea și soarbe lacom. Lichidul fierbinte, amar, îi arde gâtul, dar îi face bine, cafeina alungând ceața din mintea ei.

   - A ales momentul perfect.

   Cecile își șterge nasul cu un șervețel uzat. Are fața trasă, ochii adânciți în orbite.

   - OK, acum c-am stabilit că nimeni n-a văzut nimic, trebuie să verificăm camerele video. Sunt camere la piscină și în zona din jur?

   - Da. O să vorbesc cu directorul de la monitorizare și pază. N-o să dureze mult.

   Cecile face o pauză, de parcă s-ar pregăti să spună ceva, dar se răzgândește.

   Lucas se îndreaptă spre geam.

   - Dacă mai ai nevoie de ceva, te rog să-mi spui. Aș vrea să prindem... repede făptașul, oricine ar fi. Ce i s-a întâmplat...

   Elin îi observă spasmul feței. O repulsie autentică.

   Lucas e foarte încordat. Pete de umezeală în formă de semilună i-au apărut în zona de la subraț și în partea de jos a spatelui. Este în mod evident stresat, dar, în ciuda stresului, Elin reușește să pună la loc ultimele piese de puzzle din imaginea lui. Ce-a citit, ce-a văzut... e adevărat.

   Acesta, spațiul lui personal, îi reflectă ambele laturi, contradicțiile pe care le observase mai devreme - omul de afaceri și atletul relaxat.

   Camera e neostentativă: pereți albi, un birou de lemn foarte lustruit. Un espressor cromat într-un colț. Deasupra, un raft cu un singur rând de cărți - cele de alpinism și cățărare într-un capăt, cele de design și arhitectură, cu coperte lucioase, în capătul opus.

   Pe peretele din dreapta sunt o serie de lucrări de artă: desene anatomice vechi reprezentând inima, cu rame albe. gravuri precise, grăitoare.

   Mintea îi zboară la articolul pe care l-a citit despre perioada din copilărie petrecută în spital.

   Totul se potrivește, dar Elin simte o ușoară discordanță. Într-un fel, totul la Lucas ar fi mai ușor de explicat dacă una dintre părțile lui n-ar fi reală. Gândul e deconcentrant.

   Cecile se joacă cu ceașa goală de cafea, trecându-și degetul peste margine.

   - Ai putea să spui cu precizie când a fost omorâtă Adele? întreabă el, vorbele revărsându-se prea repede, încărcate de spaimă. Ca să știm dacă ucigașul e încă aici sau dacă e posibil să fi fost cineva din autobuze.

   - Nu pot să spun categoric, răspunde Elin, pe un ton egal. Trebuie să așteptăm autopsia.

   - Dar sigur ți-ai făcut o idee! spune Cecile, ridicându-și vocea. Trebuie să știi, din experiență, când a murit cineva.

   - Cecile... îi atrage Lucas atenția pe un ton aspru, îndreptându-se spre ea.

   - Ce-i? îi răspunde Cecile, pe un ton isteric. Trebuie să știe ceva, nu-i așa? Să aibă vreo idee măcar?

   Lucas se uită la sora lui cu buzele strânse într-o linie dreaptă. Se vede că e stânjenit de izbucnirea ei emoțională.

   - Te rog, îi spune și-i pune o mână pe braț, aruncându-i o altă privire de avertisment. Trebuie să fim calmi.

   Elin observă intimitatea gestului și ușoara condescență din tonul lui. Își dă seama că schimbul lor de replici urmează un model familiar de comportament; sunt obișnuiți cu rolurile acelea, cu felul în care se desfășoară conversația.

   Atitudinea lui Lucas îi amintește de Isaac în astfel de momente: o blândețe studiată, care nu face decât cel mult să amplifice situația, în loc s-o desamorseze.

   - Calmi? întreabă Cecile și se uită la el cu bărbia ridicată. Lucas, una dintre angajatele tale a fost omorâtă. În hotelul tău. N-aș fi calmă dac-aș fi în locul tău, aș fi îngrozită. Poate că e acum aici și pe cale să ia o nouă victimă...

   - Uite ce e, începe Elin, dregându-și vocea. N-avem nicio dovadă că ucigașul, dacă e printre noi, vrea să mai omoare pe cineva. Nu știm circumstanțele personale ale lui Adele. În astfel de situații, făptașul e de obicei un apropiat al victimei, având un motiv bine definit. Un partener. Un prieten. Un membru al familiei.

   - Dar cum rămâne cu Laure? întreabă Cecile, încă bătând din picior într-un ritm neregulat. Încă lipsește. Cine i-a făcut asta lui Adele poate c-a răpit-o și pe ea, nu?

   - Încă lipsește? întreabă Lucas, și trăsăturile i se încordează pentru ca apoi să revină la o expresie neutră.

   Reacția lui îi stârnește curiozitatea lui Elin.

   - O cunoști bine pe Laure?

   Lucas se așază și se foiește neliniștit în scaun. Răsfoiește niște hârtii de pe birou, de parcă ar trage de timp ca să se adune.

   Ascunde ceva.

   - Așa cum îi știu și pe ceilalți membri ai personalului, răspunde în cele din urmă.

   Elin decide să treacă la subiect.

   - Întreb pentru c-am găsit câteva poze cu tine printre lucrurile lui Laure.

   - Poze? repetă Lucas, cu o voce șovăitoare.

   Ia un creion de pe birou și începe să-l răsucească între degete.

   - Da. Fotografii. Nu cred că știai că ai fost pozat, spune Elin ezitând. Știi de ce-ar avea așa niște poze?

   Lucas rămâne tăcut o vreme, apoi ridică privirea spre ea, cu o expresie resemnată.

   - Eu și Laure... am fost împreună.

   - Ați avut o relație?

   Elin e conștientă că i s-a tăiat respirația pentru o clipă, o tulburare pe care n-ar trebui s-o simtă. Era singura explicație rațională pentru prezența fotografiilor, dar sperase că nu avea să se adeverească.

   - N-aș descrie-o așa. N-a fost ceva serios.

   Cecile râde scurt, nervos.

   - Nu credeam că ești așa de previzibil.

   Elin se uită la ea, uimită de tonul ei.

   - Când s-a întâmplat asta? întreabă Elin, întorcându-se spre Lucas.

   El încă răsucește creionul între degete.

   - Imediat după ce am deschis. A fost un lucru prostesc. Știu prea bine că n-ar trebui să mă încurc cu o angajată, dar s-a întâmplat. A fost un eveniment, ne-am apropiat... Am mers mai departe, deși n-ar fi fost cazul. Ne-am culcat împreună de câteva ori, pe urmă eu i-am pus capăt. Era supărată, dar...

   Se oprește pentru o clioă, lăsând creionul să-i scape cu zgomot pe birou.

   - Asta a fost tot, cel puțin din partea mea. Sunt destul de sigur că și în ceea ce-o privește pe ea.

   Cu 18 luni în urmă.

   Elin se gândește la vorbele lui. Laure era cu Isaac atunci, ceea ce înseamnă că l-a înșelat. Se gândește la Isaac - ce să-i spună, cum o să reacționeze.

   - Ai spus că Laure s-a supărat când ai pus capăt?

   - Da. A venit la birou după câteva săptămâni, m-a înfruntat. A spus c-am folosit-o, c-am făcut-o să creadă altceva, adaugă Lucas cu o expresie chinuită de remușcări. A fost urât, dar n-am vrut ca ea să se simtă aiurea, să fie nevoită să renunțe la job din cauza asta, mi-am cerut scuze, i-am spus că-mi pare rău dacă am amăgit-o.

   - Și asta a fost tot? Ultima întâlnire pe care ați avut-o?

   - În afară de muncă, da, spune Lucas cu fața crispată. Uite ce-i, nu cred că asta, ce-a fost între mine și ea... are vreo legătură cu dispariția. S-a întâmplat mai demult. E evident că și-a văzut mai departe de viață, cu fratele tău.

   Simțindu-i stinghereala, ea schimbă subiectul.

   - Vreau să te mai întreb un lucru în legătură cu Laure și Adele. Felisa a spus că erau prietene, dar se certaseră de curând. Știi ceva despre asta?

   - Nu.

   - Tu? întreabă Elin, întorcându-se spre Cecile.

   - Nimic.

   - Au mai fost alte probleme legate de hotel? Vreun conflict recent cu personalul sau vreo altă plângere?

   Niciunul nu răspunde. Tăcerea se prelungește, devenind stânjenitoare. Elin surprinde privirea aproape imperceptibilă pe care Lucas i-o aruncă pe furiș lui Cecile.

   Ce nu vor să-i spună?

44

   - Ar fi ceva, începe Lucas, se apleacă și, deschizând sertarul de sub birou, scoate o foaie pe care o împinge spre ea. Acum câteva luni, am primit astea. „Il faut bonne memoire apres qu`on a menti.” „Un mincinos ar trebui să aibă o memorie bună”, traduce Lucas, cu vocea ușor tremurătoare. La început, am ingnorat-o, dar acum, după ce s-a întâmplat...

   - Știi la ce se referă? întreabă Elin și cercetează foaia.

   Își simte gura uscată. Cuvintele sunt scrise cu litere mari, acoperind mare parte din pagină.

   E o amenințare. N-ai cum s-o interpretezi altfel.

   - Am presupus că are de-a face cu hotelul. Am primit un număr uriaș de plângeri înainte să începem construcția. Mai întâi de la localnici, apoi de la grupurile de protecția mediului. A început discret, apoi a explodat online. Au venit grupuri tot mai mari. Nu doar elvețieni, ci și francezi.

   - Protestatari plătiți?

   - Ceva de felul ăsta. A devenit ceva personal, spune și, coborându-și vocea, rosește. O răzbunare. Părea să fie ceva mai mult decât hotelul. Un pretext pentru ură, pentru a provoca probleme.

   - Și ceilalți? întreabă Elin, încă studiind foaia.

   Textul tipărit nu e tocmai clar, curat, ceea ce dă de înțeles c-a fost scos la o imprimantă cu cerneală, și nu una cu laser. Înseamnă c-a fost printat aproape sigur la o imprimantă obișnuită de casă, așa că șansele de a afla cine a trimis-o sunt minime. Va fi nevoie să aștepte poliția să se ocupe de asta.

   - O mai am doar pe aceasta, îmi pare rău, spune Lucas și, căutând din nou în sertar, scoate o altă foaie pe care o împinge spre ea. A mai fost una, prima, dar am aruncat-o. Mi s-a părut absurdă. Ceva despre răzbunare.... și tot așa.

   Elin se uită la hârtie. „Chassez le naturel, il revient au galop.”

   De data asta, Cecile e cea care traduce.

   - „Alungă naturalul și o să se întoarcă în galop”.

   - Ce înseamnă?

   Lucas își trece mâna peste părul de la spate.

   - Cred c-ar avea drept corespondent... „lupu-și schimbă părul, dar năravul ba”?

   Ea încuviințează.

   - Cum le-ai primit.

   - Mi-au fost trimise direct prin poștă.

   În spatele lui, zăpada izbește geamul cu un bufnet furios și-i face pe toți trei să se întoarcă și se uite într-acolo.

   - Și în afară de protestatari, n-ai nicio idee cine ar fi putut să le trimită?

   - Nu, răspunde Lucas, părând sincer confuz și arătând spre scrisori. Crezi că au legătură cu ce s-a întâmplat?

   - E prea devreme să putem spune.

   Elin încă întoarce chestiunea pe toate părțile.

   Dacă sunt legate... însă, cum? Ce legătură ar putea să fie între moartea lui Adele și asta?

   - Pot să le iau?

   El dă din cap, părul alunecându-i de după ureche și ascunzându-i pentru o clipă trăsăturile.

   Elin își pune carnetul în geantă și se ridică.

   - Încă ceva. Mi s-a spus ieri c-au fost recuperate niște rămășite pământești de pe munte.

   Se oprește intenționat pentru o clipă, așteptând reacția lor.

   - Da, spune Lucas încordat. Dar încă nu știm cui aparțin. Din ce-a spus poliția, nu pare să fi murit de curând.

   În timp ce-i înregistrează cuvintele, lui Elin i se ridică părul de pe brațe.

   - Prin urmare, n-au habar cine e?

   Elin are grijă să nu spună ce-a aflat. Vrea să știe cât de departe o să ducă el minciuna.

   Întrebarea rămâne suspendată în aer. Lucas ezită, își deschide gura, apoi o închide și, în cele din urmă, spune:

   - Nu.

   Elin se gândește la cuvintele lui.

   De ce-ar ști Margot, iar el nu? Cu siguranță poliția i-ar fi spus lui.

   Probabil că minte. Prietenul lui din copilărie e cel care-a fost găsit, un prieten cu care avea și o legătură profesională, un prieten atât de apropiat, încât dispariția lui a întârziat deschiderea hotelului.

   De ce să mintă? Ce anume încearcă să ascundă?

   Telefonul îi sună în timp ce iese din biroul lui Lucas.

   - Elin, sunt Berndt. Poți vorbi?

   - Da, sunt singură, răspunde Elin, înaintând pe hol spre lifturi. Ați aflat ceva?

   Se crispează când își aude ezitarea din voce, e ca și cum s-ar îndoi de sine.

   Dar știe care-i răspunsul: minciuna lui Lucas... a tulburat-o. Nu reușește să înțeleagă ce înseamnă, care-s implicațiile.

   - Nu tocmai, răspunde el obosit. Am făcut o căutare pe numele date de tine, folosind RIPOL, baza noastră de date, dar n-a apărut nimic de un interes deosebit, nu pentru Valais, în orice caz.

   - Ce înseamnă „de interes deosebit”?

   Elin își mută greutatea de pe-un picior pe altul, confuză: se referă la antecendente? La investigațiile în curs, sau la cele încheiate?

   - Nu pot să spun mai multe din motive de protecție a datelor, dar să știi că n-am găsit nimic care să mă facă să cred că tu sau o altă persoană ați fi în pericol în acest moment acolo unde vă aflați. Totuși...

   Se întrerupe pentru câteva clipe.

   - Am o rugăminte. În Elveția, procedura pentru căutarea unor persoane în baza noastră de date e mai complexă ca-n Marea Britanie. Există o bază de date centrală, dar o putem accesa numai pentru un singur canton.

   - Un singur canton?

   Derutată, e cuprinsă de un sentiment de rușine, își simte palma asudată pe telefon.

   - Da, îi răspunde Berndt. Înseamnă că cineva ar putea să aibă cazier într-un canton vecin sau într-o altă regiune, cum e Vaud, să zicem, dar n-ar apărea aici, în cantonul Valais.

   Berndt ezită. Se aude un telefon sunând în fundal.

   - Pot să fac o cerere pentru fiecare canton, dar trebuie să fie legată de o informație precisă despre o persoană suspectă.

   Analizând ce-a auzit, Elin se oprește la câțiva metri în fața liftului.

   - Trebuie deci să marchez pe oricine ar fi semnificativ pentru investigație, și apoi poți cere mai multe informații?

   - Da, dar să știi, fiecare cerere trebuie aprobată de procuror. O să încerc să accelerez lucrurile, dar o să ia ceva timp.

   - În regulă. Dar în legătură cu Laure? Camerele video? Înregistrările telefonice?

   Elin încearcă să-și tempereze nerăbdarea din voce. Nu-i place senzația asta de neputință. Nu-i place să nu dețină controlul, să nu știe exact ce se întâmplă.

   - Am verificat camerele video de la stație. Nimeni care să semene cu Laure n-a coborât din autobuz sau din funicular, nici târziu în acea seară și în niciun alt moment din ziua următoare. Am verificat și firmele locale de taximetrie și nimeni n-a preluat de o lună pe cineva de la hotel. Încă mai așteptăm răspunsul companiei de telefonie.

   - Și psihologul?

   - I-am lăsat mesaj. N-o să dureze mult.

   - OK:

   Elin răspunde pe cât se poate de sigură pe sine, dar o parte din ea simte că se scufundă. Până acum, n-are nicio informație legată de dispariția lui Laure sau de moartea lui Adele.

   Nu știe nimic.

   În timp ce spune la revedere, primește un mesaj de la Will, în care îi spune că el și Isaac iau cina în salon.

   Se uită în gol, vederea i se tulbură, și în loc apar imagini mai clare, mai bine conturate.

   Imagini cu Adele.

   Nu se poate gândi decât la spaima din ochii ei. Cum trebuie să se fi simțit când s-a scufundat în apă și a știut că n-o să mai iasă niciodată la suprafață.

45

   - Laure... și Lucas? întreabă Isaac, și privirea i se întunecă. Au fost împreună?

   - Da. Imediat după ce s-a deschis hotelul.

   Foindu-se în scaun, Elin ridică furculița și-și aruncă o bucățică de cartof în gură. Deși e ora cinei și ar trebui să-i fie foame, se forțează să mănânce.

   Elin se uită în jur, prin salon. Puținii oaspeți rămași sunt strânși în jurul meselor, beau, vorbesc.

   Sunt neliniștiți, se gândește ea, observând gesturile exagerate, râsul forțat, prea zgomotos. Ea știe de la muncă, e o reacție comună: se prefac că nu s-a întâmplat nimic.

   Dar iluzia e destrămată rapid: vede un angajat lângă ușă, se uită și el în jur. Paznic, e de gardă, după instrucțiunile ei.

   Trăsăturile lui Isaac se relaxează.

   - Asta a fost când eram într-o pauză. Ne certam pe chestii stupide...

   Ia o gură mare de bere și-și împinge farfuria într-o parte. Sunt paste, neatinse, sosul alb, cremos, rămânând lipicios și închegat pe farfurie.

   În ciuda siguranței din vorbele lui, Elin observă că înghite în sec. E șocat. Nu știa.

   - O pauză? repetă ea, uitându-se în ochii lui Will, incapabilă să alunge senzația de gol în stomac. Nu erau tocmai un cuplu fericit, așa cum își închipuia ea.

   Era o vreme când știa totul despre el.

   Care anume era mașinuța lui de jucărie preferată. Forma precisă a semnului de naștere fragmentat dintre degetele lui de la picioare. Câte linguri de Nesquik voia în lapte.

   Elin se simte pe neașteptate săgetată de un dor pentru tot ce-ar fi putut să fie: o viață, o relație apropiată. Vorbeau despre asta în copilărie - să-și cumpere case una lângă alta, să organizeze mese zgomotoase în familie, copiii lor să se joace unii cu alții, să fie prieteni.

   Dar asta a fost acum mult timp. Simte un nod în gât și e nevoită să tușească, să scape de el. Își ia paharul și bea o gură de apă.

   Isaac își freacă pleoapa. Eczema s-a întins. Arată ca un mic continent, care se apropie de ochiul lui.

   - Dar dacă e mai mult de atât?

   - Cum adică?

   - Pozele alea pe care i le-a făcut. Nu-i ceva normal, nu?

   Will bate cu degetele în masă cu o expresie mohorâtă.

   - Dacă a fost ceva între ei și nu știm?

   - Cum ar fi?

   Will trage coșul cu pâine spre el, ia o felie din bagheta cafenie, cu semințe.

   - Nu știu. Poate s-a terminat urât sau...

   Elin își drege vocea.

   - Isaac, nu putem să presupunem nimic. Nu încă. Să ne grăbim să tragem concluzii ar fi cel mai nepotrivit lucru acum. Trebuie să ne limităm la fapte. Adele a fost omorâtă, și Laure a dispărut. Asta-i tot ce știm.

   - Isaac, prietene, are dreptate, spune Will și rupe pâinea în bucăți. Nu te gândi încă la ce-i mai rău. Nu în situația în care nu avem destul informații.

   Elin se uită la el și-i zâmbește pentru sprijin - încă un lucru la care Will excelează.

   - Doamne, mă simt atât de inutil! Să o găsim pe femeia aia așa....

   Vocea lui Isaac se frânge.

   - Elin, Laure e în pericol, nu-i așa? Cu fiecare clipă în care nu facem nimic, sunt șanse ca ea să...

   Ea simte presiunea vorbelor lui; o greutate care-o trage în jos. Bătăile inimii i se accelerează.

   - Dacă poliția nu poate să ajungă aici în seara asta? Și nici mâine. Trebuie să facem ceva. Să o găsim, spune și se uită spre geam la ninsoarea deasă, luminată de becurile din afară. Uite ce-i acolo.

   - Isaac, fac tot ce pot. Țin legătura cu poliția, dar sunt limitată, n-am o echipă completă. Nu-i bine să...

   El o întrerupe:

   - Dacă ar fi fost vorba de Will? întreabă și își aruncă brusc privirea spre el. Ai vrea să-l găsim, nu? Știind ceea ce tocmai s-a întâmplat...

   Și-a mijit ochii și o fixează acum pe ea, ca și cum o testează.

   Elin clipește, derutată de forța reacției lui.

   - Cum am spus, nici nu știm dacă evenimentele sunt legate.

   Isaac se uită la ea cu ochii mari, cu o expresie neîncrezătoare.

   - Chiar crezi că tot ce i s-a întâmplat lui Adele a fost un incident izolat? Că n-are nicio legătură cu Laure? Nu poate să fie o coincidență. Au lucrat amândouă aici, erau prietene...

   Elin ezită înainte să-i răspundă. E de acord cu el. După ce a vorbit cu Lucas, e și mai convinsă că evenimentele sunt legate.

   - Uite ce-i... Eu...

   - Ce e? o întreabă Isaac, aplecându-se deasupra mesei, cu ochii strălucitori. Știi ceva, nu-i așa?

   Elin se dă puțin înapoi, îi simte izul de bere în răsuflare, acreala transpirației. Privirea lui... o sperie.

   Îi amintește de momentele de dinaintea crizelor lui. Când o lua razna. Când arunca lucrurile prin toată casa ca pe niște confetti. Își amintește chiar și acum expresia mamei ei când se întâmpla: tresărirea abia suprimată, dezamăgirea orientată în mod bizar nu spre Isaac, ci spre ea, de parcă ea ar fi fost vinovată pentru comportamentul lui.

   La câteva luni după ce mama lor a murit, Elin a găit o cutie de carton prăfuită în apartamentul ei, plină cu cărți de psihologie, articole rupte din reviste, toate pe aceeași temă: „Cum îți afectează stilul parental copii” „Cum să-ți faci copilul să fie mai deschis”.

   Descoperirea a făcut-o nespus de tristă: alesese să se învinovățească pe ea însăși în locul lui Isaac. Justificarea finală pentru un băiat care-a luat-o pe căi greșite.

   - Tocmai voiam să-ți spun, începe Elin, alungându-și gândurile. Am vorbit cu șefa lui Adele, Felisa. A spus că Adele și Laure se certaseră. Ți-a pomenit ceva despre asta?

   Isaac dă din cap, iar buclele negre îi cad peste față.

   - Nu. Din câte știam eu, erau încă prietene.

   Elin își mușcă buza, frustrată. Cum o să afle ce s-a întâmplat cu ele? În minte îi încolțește o idee - laptopul lui Laure.

   Nu dezvlăuise mare lucru la prima vedere, dar nici nu se uitase prea serios, în acel moment nu era convinsă că Laure e dispărută.

   - Hai să ne mai uităm o dată în laptopul ei, spune și se întoarce spre Isaac. Poate e ceva ce-am trecut cu vederea și ar putea să fie relevant în lumina a ce știm acum.

   El încuviințează și se ridică.

   - Îl aduc.

   După ce Isaac se îndepărtează îndeajuns de mult ca să mai poată auzi ceva, Will o întreabă uitându-se la ea:

   - Chiar crezi c-o să găsești ceva acolo?

   - Nu știu, dar merită să încercăm. O să mă uit încă o dată și pe conturile ei de socializare online, să văd dacă mi-a scăpat ceva.

   - Știi, cred că toate astea... te-au forțat să iei decizia fără să-ți dai seama, nu-i așa?

   - Cum adică?

   - Să te întorci la lucru. Nu erai deloc sigură, iar acum pari destul de hotărâtă, spune cu o expresie serioasă. Parc-ai prins din nou viață, Elin, de când faci asta.

   - M-au rigat să-i ajut.

   - Și ai fi putut să refuzi. Să explici.

   - Poate, spune Elin, ridicând din umeri.

   Nu știe cum să răspundă, fiindcă el are dreptate - o parte din ea a înviat într-adevăr, dar încă e o mare diferență între a ajuta aici și a se întoarce la lucru. N-a luat încă hotărârea.

   Lăsându-se pe spătarul scaunului, Elin își ridică telefonul și se uită din nou pe contul de Instagram al lui Laure.

   De data asta, în lumina a ceea ce tocmai a aflat, caută orice lucru legat de Laure și Adele.

   Începe să deruleze fotografiile. Nu e nimic care să se potrivească perfect cu teoria emisă de Felisa că relația dintre cele două s-ar fi răcit. Trebuie să meargă cu două sau trei luni în urmă până să o găsească. Iar asta confirmă bănuiala că incidentul lor avusese lor relativ recent.

   Prima imagine le înfățișează pe cele două: Laure, într-un bar, purtând un top subțire, cu bretele, ținându-și capul, într-o postură relaxată, în jurul umerilor lui Adele. A doua e dintr-un restaurant slab luminat; sunt parte dintr-un grup mare. Cineva a stat în spatele mesei și a făcut o fotografie de grup.

   Elin continuă să deruleze imaginile, se duce tot mai mult în trecut: cu peste 4 luni în urmă. O imagine anume îi atrage atenția. A fost făcută aici, în salonul hotelului.

   - Uită-te la asta, spune și-i întinde telefonul lui Will.

   Laure e în prim-plan cu un bărbat. Ține un pahar de rose ridicat spre cameră, are capul dat pe spate într-un hohot de râs. Paharul e aburit din cauza condensului.

   În fundal, la una dintre mese, Elin observă doi oameni cu capetele aplecate, la doar câțiva centimetri distanță.

   Sunt adânciți într-o conversație, cu niște expresii mohorâte.

   Deși imaginea e neclară, tot îi recunoaște.

   Adele și Lucas.

46

   Limbajul intim al corpurilor, posturile lor - e ceva mai mult decât o conversație politicoasă.

   - Adele și Lucas aveau o relație personală...

   Elin simte o neliniște crescândă: e clar că se cunoșteau, cu siguranță mai bine decât lăsase Lucas să se înțeleagă.

   Oare conflictul dintre ele s-a produs din cauza lui?

   În previzibilitatea lui tristă, gândul o dezamăgește.

   - La ce te uiți?

   Isaac. Se uită peste umărul ei. Încă o dată, ea îi simte mirosul amar de bere din răsuflare.

   - Am găsit asta, îi spune ea și înclină ecranul telefonului mobil spre el. Lucas și Adele, împreună.

   Isaac se așază lângă ea. Îi ia telefonul din mână și mărește imaginea.

   - Par destul de apropiați, nu? spune și râde nervos, ochii aprinzându-i-se cu o intensitate familiară. Poate că a fost și cu ea?

   Isaac se uită încă pe contul de Instagram al lui Laure. Viteza mișcărilor, gesturile smucite... o neliniștesc pe Laure. Îi atinge mâna.

   - Isaac oprește-te. Ne pregăteam să ne uităm prin laptop.

   El deschide gura, gata să protesteze, apoi o închide.

   Elin își trage laptopul spre ea, îl deschide. De data asta se decide să lucreze mai metodic, începând cu desktopul, cu dosarele aliniate în rânduri ordonate de-a lungul ecranului.

   Se uită cu ochi sticloși la numărul lor mare, la similaritatea etichetelor - date, nume. Majoritatea arată a fișiere de lucru. Le verifică.

   La jumătatea listei, găsește un dosar cu un nume mai generic: Muncă.doc.

   Accesează dosarul, și în loc de o serie de fișiere, găsește un alt dosar cu același nume. Degetul lui Elin stăruie deasupra dosarului, dă clic din nou.

   Un alt dosar, dar de data asta adăpostește ceva.

   Își simte pulsul crescând.

   O listă de fișiere.

   Își dă seama imediat din denumirile lor că sunt criptate.

   De ce? De ce să aibă fișiere criptate în laptopul personal?

   - Ce-ai găsit? o întreabă Will și se apleacă peste masă.

   - Unele dintre fișiere de pe desktop sunt criptate.

   - Poți să le deschizi? întreabă Isaac și se uită spre ecran.

   - Nu, dar știu pe cineva care poate, un coleg vechi, Noah.

   Șeful echipei de criminalistică digitală, Noah, avusese un rol cheie în câteva cazuri importante la care lucrase ea, mai întâi ca inspector de poliție, apoi la ultimul caz ca ofițer de poliție, în urma promovării.

   - O să-i trimit un mesaj, să văd dacă le poate decripta.

   Își ia telefonul și tastează: „Fișiere criptate... ai putea să mă ajuți? Avertisment: am nevoie de ele destul de repede”.

   Trei puncte apar în partea de jos a ecranului, în stânga. Îi răspunde: „Să presupun că nu-i o cerere oficială?”

   „Nu, dai ai putea...?”

   Un moment de întârziere. Se uită la ecran, întrebându-se dacă n-a mers prea departe: va vrea s-o ajute, având în vedere că n-au mai vorbit de câteva luni de zile?

   În cele din urmă, un răspuns: „OK, am încredere în tine, dar sunt curios. Lucrezi din nou? Ne-ai abandonat pentru zări mai senine?”

   „E o poveste lungă. Îți trimit fișierele pe e-mailul personal.”

   Elin i le trimite lui Noah și apoi se întoarce spre Isaac.

   - Odată ce le avem pe astea...

   Se oprește, o vede pe Cecile venind spre ei. Părul ei scurt e răvășit, ochii roșii, pielea de sub ei inflamată. Pare obosită.

   - Scuze că te deranjez, dar înregistrările făcute de cei de la pază sunt pregătite, dacă vrei să te uiți.

   Elin se uită la Isaac, cerându-și scuze din priviri.

   - Îmi pare rău, te superi?

   El își mijește ochii, dar se regrupează repede:

   - Nu-i nicio problemă.

   Elin se ridică în picioare și-i strânge mâna lui Will.

   - Ne vedem mai târziu, OK?

   El îi zâmbește, dar are o expresie neliniștită. Se uită îngrijorat în jur, spre ușa deschisă.

   Elin știe că ar tebui să simtă aceeași neliniște la rându-i, dar, urmând-o pe Cecile, își simte inima bubuind.

   Nu din cauza fricii, dar e ceva la fel de primitiv.

   Exaltare: un val subit de adrenalină.

   Will are dreptate când spune că parcă a înviat. Uitase asta - să nu lași viața să te poarte în ritmul ei, s-o conduci tu. Să schimbi cursul lucrurilor. Să acționezi.

47

   - Înainte să ne uităm la înregistrare, spune Cecile, arătând spre tableta de pe birou, voiam să vorbim despre Lucas. Ce-a spus el mai devreme despre Laure, nu vreau să-ți facă o impresie greșită, spune părând stânjenită în timp ce se uită în ochii lui Elin.

   - În legătură cu ce?

   Parfumul lui Cecile plutește în aer: ușor, cu o notă de citrice, surprinzător de feminin.

   - În legătură cu ce s-a întâmplat între ei, spune așezându-și o șuviță de păr după ureche. Nu știu dacă știi, dar Lucas e fratele meu.

   - Mi-am dat seama. Numele este un indiciu destul de solid.

   - Bineînțeles.

   Zâmbind, Cecile își trage scaunul de pe partea ei de birou până când ajunge lângă Elin.

   - Ce-a spus, felul cum a spus-o, e doar o încercare de a salva aparențele, un fel de a se proteja, spune Cecile, cuvintele rostogolindu-se în cascadă. Lui Lucas nu i-a fost deloc ușor. Căsnicia lui s-a terminat urât. N-a mai avut nicio relație adevărată. Aceste mici aventuri... sunt doar din cauză că-i e frică.

   - De ce?

   - Să se deschidă. Să devină vulnerabil.

   Cecile își mușcă buza, jucându-se cu manșeta cămășii. Vorbele îi sunt cât se poate de directe, dar se simte emoția din vocea ei.

   - Pentru că a tot stat în spital în copilărie, ceilalți oameni, părinții în special, l-au tratat de parcă ar fi fost fragil. Cred că a avut sentimentul că trebuie să dovedească mereu ceva. Când Helene, soția sa, l-a părăsit, acele sentimente de inferioritate s-au intensificat.

   - O despărțire poate fi destabilizatoare, răspunde Elin, gândindu-se la relația ei de dinainte de Will, cum o dăduse cu totul peste cap, cum o făcuse să pună totul la îndoială.

   - Da. Și eu am fost la fel după divorț. Analizezi lucrurile întruna în minte. Te învinovățești, continuă Cecile cu ochii goi, cu o privire pierdută. Aveam o mulțime de planuri, ca și Lucas. Copii. Viață de familie... nu s-a îndeplinit niciunul. E nevoie de timp să te readaptezi mental.

   - Presupun că l-a afectat și ce i s-a întâmplat lui Daniel Lemaitre, faptul că a dispărut înainte de a inaugura hotelul... probabil a fost greu.

   - A fost. A crescut presiunea. Din punct de vedere financiar. Și al relațiilor publice. În privința tuturor lucrurilor. Construcția a fost amânată cu aproape 1 an, adaugă, apoi ezită. Dar pentru Lucas stresul n-a fost doar de natură financiară. Daniel și Lucas erau apropiați.

   - Și tu îl cunoșteai, nu-i așa? intervine Elin.

   - Nu la fel de bine ca Lucas, dar da. Părinții noștri erau prieteni. Mergeam împreună să schiem aproape în fiecare weekend și mai târziu, când am crescut, la cine, la petreceri...

   O expresie pe care Elin n-o poate descifra traversează chipul lui Cecile, înainte să zâmbească.

   - Dar era prieten mai bun cu Lucas, care avea tendința să domine orice prietenie pe care o aveam ca grup. Ai și tu un frate, probabil știi cum e.

   Elin se gândește la asemănările dintre ele. Două femei puternice încă definite de dinamica delației cu fratele lor, luptându-se pentru oxigen în fața fraților alfa.

   Cecile ridică tableta și râde scurt.

   - Oricum, probabil că Lucas n-ar fi încântat că vorbesc despre viața lui personală, spune și roșește, stânjenită.

   Elin e mișcată. Nu doar de faptul că e protectoare cu fratele ei, dar și de stângăcia ei. Mai recunoaște ceva din ea la Cecile - efortul de a vorbi despre subiecte dificile, de a-și exprima emoțiile.

   Cecile se ferește de privirea ei și bate repede, într-o rafală de mișcări, un cod pe ecranul tabletei.

   - Sistemul nostru de securitate... e de ultimă generație. Un sistem de supraveghere video conectat în rețea. Asta înseamnă că poate să transmită live către oricare dintre dispozitivele noastre.

   Luminile de deasupra scot în evidență urmele șterse de degete din partea de jos a ecranului.

   - Ecranul de start afișează toate camerele, în direct. Trebuie doar să selectezi una, apoi să găsești intervalul de timp care te interesează. Înregistrările au și sunet.

   - În regulă, spune Elin și-și lasă brațul pe masă. Arată-mi tu o dată, ca să văd cum se face.

   - Unde vrei să începi?

   - Ce zici de centrul SPA? E vreo cameră afară?

   - Este, răspunde Cecile, făcând o grimasă, dar nu știu cât de clară e imaginea, din cauza aburilor, a furtunii...

   Începe să deruleze, dar se oprește brusc, selectând o imagine din partea de jos a ecranului.

   - Uite. Aici e în timp real.

   Are dreptate, se gândește Elin cu disperare, văzând imaginea.

   Camera înfățișează conturul piscinei, dar aburii și ninsoarea ascund cea mai mare parte din imagine. Filmarea are un aer lichid, volatil.

   - Nu e ideal, spune Cecile, dar poate că imaginea e mai clară mai devreme, în cursul zilei. Ce interval anume ne interesează?

   - Aș vrea să văd totul începând din dimineața asta până când Axel a găsit cadavrul.

   Cecile derulează filmul, imaginea rămânând vizibilă pe ecran.

   - Bun, deci ne întoarcem până la ora 9 dimineață.

   Înainte să-și termine propoziția, ecranul se întunecă, chiar înainte de 5 după-amiaza.

   - Cred că e o greșeală, murmură, încruntându-se și repetând mișcarea. Nu e nimic. Toată înregistrarea de dimineață și după-amiază a dispărut.

   - Ești sigură? o întreabă Elin, cuprinsă de neliniște.

   Cecile încearcă din nou, mai lent de data asta, dar rezultatul e același: imaginile au dispărut. Se uită în ochii lui Elin:

   - Cineva a șters înregistrarea.

   - A șters-o ori s-a asigurat că nu filmează nimic, spune Elin și simte cum i se strânge stomacul, dându-și seama că și partea asta fusese plănuită.

   Elin se mișcă în față cu scaunul, ca și cum ar fi fost împinsă de o nevoie neașteptată.

   - E posibil să fi șters înregistrarea fără ca sistemul să trimită notificări?

   - E posibil, sunt sigură. Majoritatea sistemelor pot fi sparte, nu-i așa?

   - Cine are acces la sistem?

   - Directorul departamentului de monitorizare și pază, angajații lui...

   Și toți au alibiuri, se gândește Elin, descurajată, trecând mental prin notițele pe care și le luase.

   - Hai să încercăm altă cameră. E una la intrarea în centrul SPA?

   - Da. E pe hol, cred.

   Cecile apasă din nou pe ecran, cu mișcări neliniștite, panicate.

   - Asta e.

   Camera e îndreptată spre coridor. Se vede totul - podeaua de ciment lustruită, albul pereților.

   De data asta, Elin caută de-a lungul înregistrărilor, derulând din prezent până spre amiază. Dar încă o dată, chiar înainte de ora 5 după-amiaza, ecranul se întunecă.

   Următoarea înregistrare e din ziua precedentă. Rămân tăcute pentru o clipă, căci tocmai i-a venit o idee:

   - Pot să văd înregistrarea de ieri?

   - Bineînțeles.

   Elin dă înapoi, găsind cu ușurință momentul aproximativ. Îi ia doar câteva minute până când se vede apărând în imagine, mergând pe coridor spre centrul SPA unde avea să-l găsească pe Will în piscină.

   Continuând să deruleze, încearcă să-și dea seama cât timp a stat în centrul SPA.

   Cinci, zece minute, cât a vorbit cu Margot? La fel cu Will?

   Derulează înregistrarea până la punctul în care se vede ieșind din centrul SPA, înaintând pe coridor spre anticameră. Uitându-se la ecran înțelege deodată: Margot avea dreptate. Nimeni n-a intrat în centrul SPA până când a ieșit ea. Dacă a fost cineva în vestiar cu ea, trebuie să fi ieșit prin altă parte.

   - Mai e vreo intrare în centrul SPA? Prin vestiar?

   - Da. E o ușă în spate. Folosită pentru acces la zona cu generatoare, pompe. Dă spre vestiare, dar e folosită numai de personalul de întreținere, spune și ezită. Ai avea nevoie de cod ca s-o poți folosi.

   - Camere acoperă ușa aceea?

   Cecile își mușcă buza și se înroșește din nou, gâtul și obrajii fiindu-i cuprinși de fierbințeală.

   - E o cameră afară, pe acoperișul de vizavi. Personalul... nu știe că-i acolo, spune și ezită iar. Sunt camere peste tot. La unul dintre hotelurile lui Lucas din Zurch erau hoți printre angajați.

   - Poți să găsești înregistrarea? întreabă Elin, fără să-i pese de problema morală a camerelor ascunse; vrea doar să vadă imaginile.

   - Numai câțiva dintre noi avem acces, așa că e un sistem diferit.

   Cecile ia tableta și deschide un alt ecran, tastează o parolă. I-o dă lui Elin.

   - Uite.

   Elin știe deja cu aproximație din cealaltă înregistrare ora care o interesează: în jur de 3 și jumătate, când a terminat de vorbit cu Will.

   Găsește momentul și dă drumul înregistrării. Nu se întâmplă nimic în primele minute. Imaginea e statică, fixată pe ușă. Singura mișcare e cea a fulgilor de nea care alunecă prin fața ecranului. Sunetele sunt înăbușite de vânt.

   Ținându-și respirația, Elin bate cu degetele în masă, dorindu-și ca intuiția ei să fie corectă.

   Lângă ea, Cecile privește fix ecranul.

   În continuare nicio mișcare.

   Elin inspiră adânc și expiră zgomotos, frustrată. Oricine ar fi fost trebuie să fi folosit ușa asta ca să intre în vestiar - dacă nu cumva a intrat înaintea ei...

   - Este... începe și încremenește.

   O persoană în partea din stânga jos a ecranului.

   E cineva inalt, solid, îmbrăcat cu o haină impermeabilă neagră, cu gluga trasă pe cap. Poartă pantaloni negri, largi.

   Elin simte că i se taie respirația. A avut dreptate.

   Cineva a fost acolo. Cineva o urmărea.

   Se concentrează asupra persoanei necunoscute; în mod evident, nu știa de existența camerei. Nu aruncă nici măcar o privire spre ea. Merge hotărât spre ușă.

   Cine era? Cine o urmărea?

   E imposibil de spus. Dacă nu se întoarce, n-are nicio șansă să-l identifice. Hainele largi, gluga - e deghizarea perfectă. Nu poate spune nici măcar dacă-i bărbat sau femeie.

   Elin se holbează la ecran, vede cum silueta pune cartela magnetică în suportul de la ușă, cum o deschide.

   Întoarce-te, întoarce-te!

   Apoi, ca și cum ar fi auzit-o, silueta se uită împrejur, spre cameră, verificând în mod clar dacă e cineva în spare care s-o fi văzut.

   Elin se uită atât de intens la ecran, încât ochii încep să-i lăcrimeze. Imaginea devine neclară. Clipește o dată, de două ori, dar imaginea rămâne la fel.

   Întinde o mână, apasă pe pauză. Imaginea e oprită pe un cadru.

   Cu o mână tremurătoare, Elin atinge ecranul, depărtându-și degetele. Iamginea se mărește și e atât de clară, încât aproape că-i vede și porii feței.

   Sângele îi vuiește în vene, iar pulsul îi răsună asurzitor în urechi.

   Știe cine e. Știe exact cine o urmărea.

48

   - E Laure, spune Elin și-și simte gura uscată. E cu siguranță ea.

   Își drege vocea și se întoarce spre Cecile.

   - Când eram ieri în centrul SPA, am simțit că mă urmărește cineva în vestiar. Am auzit una dintre ușile cabinelor deschizându-se și închizându-se, dar n-a ieșit nimeni. Am verificat toate ușile... nu era nimeni acolo. Acum înțeleg. Cineva a intrat pe ușa asta.

   Mâna lui Cecile arată tremurătoare spre ecran.

   - Crezi că te urmărea?

   - Dacă nu e nicio cameră în vestiar, nu pot să spun cu siguranță, dar altfel de ce-ar fi intrat?

   Derulează înregistrarea cu câteva minute înainte și simte cum spaima îi năvălește în stomac.

   Cum se aștepta, Laure apare din nou.

   Imaginea e încă o lovitură în viscere.

   O senzație instinctuală de ușurare că Laure e vie, nevătămată, care e anulată de o durere uriașă. De dezamăgire.

   De ce ar face așa ceva?

   Apoi face următoarea legătură în minte.

   - Mai e ceva ce vreau să verific. Ieri, cineva m-a împins în piscina adâncă.

   Fața lui Cecile se întunecă.

   - Crezi că era ea?

   - Nu știu, răspunde Elin și se uită din nou spre ecran. E vreo cameră prin apropiere?

   - Nu oficial, dar da. E pe balustrada din stânga.

   Cecile găsește înregistrarea.

   Din cauza umezelii, fețele sunt greu de distins, se văd doar frânturi de corpuri, forme pe jumătate dezbrăcate, brațe strânse în jurul corpului.

   Elin nu vede nici piscinele principale, doar bazinul adânc și o mică secțiune din puntea de lemn. Timp de câteva minute, nu-i nicio mișcare. Apoi apare un grup de oameni - cinci, șase - ies din cadru și se îndreaptă spre piscina acoperită.

   Nici urmă de ea.

   Imaginea rămâne din nou nemișcată, numai aburii se înalță în aer în vălătuci.

   Încă două minute.

   Elin apare în cele din urmă în imagine, mergând din partea de jos a cadrului pe puntea de lemn. Se  vede cum face stânga, părul ei e ca o săgeată spălăcită, arătând în jos spre ceafă.

   Se înfiorează; e ciudat să se vadă așa, pe jumătate dezbrăcată, vulnerabilă. În mintea ei, e la fel de puternică și de infailibilă fizic ca orice bărbat, dar în imagine nu pare deloc așa.

   Se vede cum se oprește lângă bazin. Camera e prea jos ca să-i prindă capul. Vede doar un profil fragmentat al trunchiului ei.

   Nu mai e nimeni. Nu vine nimeni spre ea.

   Elin își mușcă buza de frustrare. Nu e posibil să se fi înșelat.

   Dar apoi surprinde o mișcare bruscă în spatele ei.

   Cineva ascuns în umbre e în spate.

   Elin își ține respirația. Ar vrea să-și strige: „Mișcă-te! Întoarce-te! Fugi!”

   Dar nu poate să facă nimic, decât să urmărească scena.

   Se vede căzând în față. Deși atunci i se păruse incredibil de rapid, aici totul pare aproape monstruos de încet.

   Fragmente individuale de mișcare.

   Tresare când se vede căzând în apă și aruncând stropi în aer.

   Abia atunci se vede și cine a împins-o. I se face greață.

   Laure.

   Mai verifică o dată. Trebuie să fie sigură.

   Elin dă înapoi înregistrarea și mărește imaginea.

   Poartă aceleași haine: aceeași glugă cu vârful lăsat în jos. Fața nu-i la fel de clară ca în imaginea din camera cu generatorul, dar e sigură că-i Laure.

  Se uită cu coada ochiului la Cecile, îi tremură mâna pe birou.

   - E Laure, spune cu gura încleiată. Laure m-a împins.

   Știe că ăsta... e unul dintre acele momente fără cale de întoarcere.

   Unul dintre momentele în care informația descoperită e atât de puternică, încât șterge tot ce-a fost înainte.

   Lui Elin nu-i vine să creadă. Nu vrea să creadă, dar știe că-i adevărat.

   Laure o urmărea. Laure e cea care a împins-o.

   Gândul - rece, tulburător - duce la altul: că Laure poate nu-i deloc o victimă. Că poate e implicată. Că poate ea e răpitorul.

49

   Liftul spre etajul lor se oprește cu o zguduitură și ușile se deschid.

   Elin iese pe hol, își simte picioarele moi ca jeleul. Nu poate să gândescă deloc clar - își imaginase orice, mai puțin asta: Laure nu fusese ținută captivă de ucigașul lui Adele; Laure o împinsese. Laure o împinsese în bazinul acela.

   Gândurile ei haotice se întorc mereu în același punct: de ce s-o împingă? De ce să-i provoace lui Isaac suferința de a dispărea, dacă nu dintr-un motiv de rău augur?

   Deși ar vrea s-o ignore, concluzia evidentă e că Laure e implicată în tot.

   Că e capabilă să omoare pe cineva.

   Totul indică asta, tot ce-a aflat până acum, toate aceste informații noi...

   Frânturi de imagini i se perindă prin minte: Laure alergând pe plajă, cu placa de skimboard sub braț. Laure citind, cu buza de jos răsfrântă de concentrare. Laure plonjând de pe stânci în mare.

   Nu! Este imposibil, dar...

   Să nu fi văzut Isaac semnele care o trădau? Colegii, prietenii ei?

   Nu-i imposibil, totuși. Își amintește un caz de acum 3 ani: o femeie de 40 de ani condamnată pentru uciderea noii partenere a fostului ei soț.

   O înjunghiere sălbatăciă, feroce: de 17 ori în cap, în gât, în piept. Un vecin a găsit-o sângerând lângă căsuța de jucărie a copilului ei din grădină.

   Suspecta lucrare într-o bancă din Exeter, unde se ocupa de creditele ipotecare.

   Colegii, prietenii, toți o descriseseră în același fel: tăcută. Modestă. Blândă.

   Elin și echipa ei au descoperit că plănuise crima timp de 2 ani. Echipa criminalistică digitală a scos la iveală pagini nenumărate de căutări pe laptop referitoare la metode de a omorî pe cineva fără să fii descoperit.

   Ce o înfiorase pe Elin cel mai mult a fost faptul că nimeni n-a bănuit nimic: era în relații bune cu victima, chiar fusese într-o vacanță cu ea cu câteva luni în urmă.

   De la cocktailuri băute împreună pe plajă la săvârșirea unei crime cu sânge-rece.

   Au judecat-o greșit pe Laure în același fel?

   Deschizând ușa camerei, gândurile îi alunecă în sens opus.

   Poate că s-a grăbit să tragă concluziile. Faptul că a împins-o în apă înseamnă neapărat că e implicată în moartea lui Adele?

   Dar gândul o sâcâie totuși: din ce alt motiv ar fi făcut-o?

   Așezându-se la biroul, Elin își scoate carnetul. Singurul mod de a-și limpezi gândurile e să scrie. Cu o mână șovăitoare, notează un rezumat a ceea ce aflase până atunci:

   Problemele psihice ale lui Laure, articolul, cartea de vizită a psihologului.

   Relația cu Lucas/fotografiile cu el.

   Al doilea telefon al lui Laure/apelurile ratate către un număr necunoscut.

   Convorbirea încărcată de furie din seara dispariției.

   Cearta dintre Laure și Adele.

   Posibilele scrisori de șantaj către Lucas - sunt în vreun fel legate?

   Elin reflectă asupra cuvintelor, incapabilă să evite imaginea evidentă pe care o construise: toate elementele de aici arată că e vorba de o persoană imprevizibilă. Instabilă.

   Dar e destul să tragă concluzia că Laure e capabilă de a fi implicată în uciderea cuiva? Și o întrebare și mai mare îi dă târcoale: De ce?

   De ce ar vrea Laure să-i facă rău lui Adele?

   Gândurile lui Elin zboară la felul în care a fost omorâtă Adele: sacul de nisip, masca, caseta de sticlă, degetele. Totul este exacerbat, niciun detaliu indispensabil dacă ar fi vrut s-o omoare, ceea ce arată clar faptul că n-a fost întâmplător. Înseamnă ceva; poate ceva profund personal.

   Dar ce?

   Știe că Laure și Adele s-au certat - e posibil să fi fost cearta, orice ar fi cauzat-o, un motiv pentru ca Laure s-o omoare?

   Nu explică deloc moartea lui Daniel Lemaitre. E vreo legătură între cele două morți, și dacă da, care?

   Telefonul începe să sune. Scoțându-l din buzunar, vede că e Noah.

   Fișierele.

50

   - Când am spus „repede”... începe Elin, uimită să vadă că-i tremură mâna pe telefon... nu mă așteptam... mai ales la ora asta atât de târzie, adaugă și se uită la ceas: e 8 și 10.

   - Mereu lucrez până târziu. Doar știi asta.

   - Știam, zice ea încetișor.

   E un sentiment ciudat să vorbească din nou cu Noah și știe că stânjeneala asta e numai din vina ei.

   În timpul perioadei de pauză nu s-a mai întâlnit cu niciun membru din echipă față în față, doar au făcut schimb de mesaje. I-a ținut la distanță, i-a pus într-o categorie.

   Noah râde. Un sunet familiar: pronunțat, ușor răgușit. Trec câteva clipe.

   - Warner, mi-a lipsit tonul plăcut al vocii tale.

   - Aș putea spune același lucru despre tine, îi răspunde Elin și se simte pe neașteptate copleșită de dorul de casă.

   Nu, se corectează ea, nu de dorul de casă, ci de dorul de muncă. Oricât ar fi negat față de Will, îi lipsise asta: nu doar comunicarea, dar și agitația de la birou, biroul de anchetă. Ședințele. Anchetele. Să trăiască dincolo de ce se întâmplă în mintea ei.

   - Ești sigură? o întreabă Noah. Din câte am auzit, ești destul de mulțumită cu decizia ta de a te retrage din activitate.

   Vorbește cu lejeritate, dar Elin a observa c-a tras aer adânc în piept, trecând de la tonul glumeț la cel serios.

   - Nu-i ușor, Noah, îi spune co o voce nesigură. Să hotărăsc dacă să mă întorc. Nu vreau să dezamăgesc lumea.

   - Dar știi că suntem toți alături de tine, da? În legătură cu ce s-a întâmplat. Niciunul dintre noi nu crede că a fost vina ta. Ai acționat instinctiv. Toți am fi făcut la fel.

   Se lasă o tăcere lungă.

....................................