Un strop de sânge, Stephen King - Șobolanul

 1-2

     În mod normal, lui Drew Larson îi veneau ideile pentru subiectele scrierilor sale - desigur, în ocaziile din ce în ce mai rare când chiar îi veneau - puțin câte puțin, ca niște stropi de apă scoși de pe fundul unui puț aproape secat. Și mereu exista un lanț de asocieri care-l ducea la ceva ce văzuse sau auzise: un moment critic din lumea reală.

   Pentru ultima lui povestire, îi venise inspirația atunci cândvăzuse un bărbat care schimba o roată pe rampa de intrare pe Autostrada 295 cum vii dinspre Falmouth.

   Tipul se chinuia să stea pe vine și se opintea la roată, în vreme ce oamenii din celelalte mașini îl claxonau prelung și îl ocoleau, strigându-i tot felul de înjurături. Scena asta fusese punctul de plecare al povestirii „Pană de cauciuc”, la care a trudit aproape 3 luni și pe care a reușit să o publice în „Prairie Schooner”.

   „Sare acul”, singura povestire publicată în „The New Yorker”, o scrisese în timp ce își făcea studiile de masterat la Universitatea Boston. Sămânța acestei scrieri îi fusese plantată în minte într-o noapte, pe când se afla în apartamentul său și asculta postul de radio al facultății.

   Studentul care făcea pe DJ-ul a vrut să pună cântecul „Whole Lotta Love”, cândtat de Zep și discul a început să sară. Chestia asta a durat aproape 45 de secunde, după care puștiul a oprit muzica și a bolborosit cu răsuflarea tăiată:

   - Scuze, prieteni, eram la budă.

   „Sare acul” a fost scrisă în urmă cu 20 de ani. „Pană de cauciuc” a fost publicată acum 3 ani. Între aceste două povestiri a reușit să scrie încă 4. Fiecare până la 3000 de cuvinte. Și toate au avut nevoie de multe luni de muncă și corecturi.

   Nu a scris niciodată un roman. A încercat, dar nu, nu i-a ieșit. Și cam renunțase la ambiția asta. Ultima tentativă se soldase cu probleme serioase. Arsese manuscrisul și fusese cât pe ce să dea foc și casei.

   Iar acum i-a venit această idee, una care nu mai avea nevoie de altele ca să o completeze. Idee care a apărut ca o locomotivă care trage după ea un tren cu vagoane superbe, pe care-l așteptai de o veșnicie în gară.

   Lucy îl întrebase dacă nu vrea să se ducă cu mașina până la Speck`s Deli și să cumpere niște sandivicuri pentru masa de prânz. Era o zi frumoasă de septembrie, așa că el a spus că mai bine merge pe jos. Ea a dat din cap și a comentat că i-ar face bine la siluetă.

   Mai târziu s-a întrebat dacă viața lui ar fi decurs astfel după aceea în caz că ar fi luat una dintre cele două mașini - camioneta sau autoturismul Volvo. Poate că nu i-ar fi venit ideea. Poate că nu s-ar fi dus la cabana tatălui său. Și aproape sigur nu ar fi văzut șobolanul.

   Mai avea jumătate de drum până la Speck`s și aștepta culoarea verde a semaforului la intersecția dintre Main Street și Spring Street, când a apărut locomotiva. Evident, locomotiva aceea nu era decât o imagine, dar una la fel de concretă ca realitatea.

   Fascinat, Drew se uita la ea prin albastrul cerului. Un student i-a dat un ghiont.

   - Culoarea aia înseamnă că poți să faci pași, omule.

   Drew nu l-a băgat în seamă. Studentul i- aruncat o privire mirată și a traversat. Drew a rămas singur pe marginea trotuarului. Lumina verde s-a stins. S-a aprins lumina roșie. S-a stins și ea și s-a aprins din nou cea verde.

   Deși a cam evitat să citească romane western și nici nu a văzut prea multe filme western din adolescență și până acum, ce vedea el când stătea încremenit la intersecția dintre Main și Spring era un salon.

   Din tavan atârna un candelabru construit dintr-o roată de căruță, cu lămpi de kerosen montate pe spițe. Parcă și simțea în nări mirosul combustibilului. Podeaua era din lemn. În spatele încăperii erau 3 sau 4 mese de joc. Mai era acolo și un pian. Individul care cânta la pian purta un melon. Numai că atunci nu cânta. Se întorsese să se uite la ce se petrecea la bar. Lângă el, holbându-se în aceeași direcție, era un tip înalt și slăbănog, cu acordeonul sprijinit de pieptul îngust.

   Iar, lângă bar, un tânăr îmbrăcat într-un costum de cowboy ținea țeava pistolului lipită de tâmpla unei fete a cărei rochie roșie avea un decolteu atât de adânc încât doar volănașul îngust din dantelă îi mai acoperea sfârcurile. Pe aceștia doi îi vedea Drew și lângă bar, și reflectați în oglinda mare din spatele sticlelor.

   Asta a fost locomotiva. Trenul vedea după ea. A văzut călătorii din fiecare vagon: șeriful cel șchiop (rănit la Antietam și rămas cu glonțul în picior); tatăl arogant, capabil mai degrabă să asedieze orașul decât să-și lase fiul dus în capitala comitatului unde ar fi urmat să fie judecat și spânzurat; mercenarii angajați de acest tată, urcați pe acoperișuri și cu puștile în mâini. Da, toți erau la locurile lor.

   Când s-a întors acasă, Lucy doar o privire i-a aruncat și apoi i-a zis:

   - Ori ai făcut gripă, ori ți-a venit o idee.

   - O idee, i-a răspuns Drew. Una buna. Poate cea mai bună pe care am avut-o eu vreodată.

   - Pentru o povestire?

   Probabil așa spera. Că precis nu dorea să primească altă vizită a pompierilor în timp ce stă pe peluza din față cu copiii sculați din somn și speriați la culme.

   - Pentru un roman.

   Lucy a scăpat din mânăă sandviciul cu șuncă și cașcaval pe pâine de secară.

   - Aoleu!

   Niciodată nu au numit starea lui o depresie nervoasă după incendiul care mai avea puțin și-i lăsa fără casă, însă exact asta a fost.

   - Acum e altfel. Am totul în cap, Lucy. În toate amănuntele. Parcă am primit cadoul pe care-l așteptam de o viață. O să fie ca și cum aș scrie după dictare!

   Ea s-a uitat lung la el și s-a încruntat.

   - Dacă așa zici tu.

   - Auzi? Anul ăsta parcă n-am închiriat cabana tatei, nu?

   Acum Lucy nu mai părea doar îngrijorată, ci de-a dreptul speriată.

   - De 2 ani n-am mai închiriat-o. De când s-a prăpădit Moș Bill.

   Moș Bill Colson fusese omul lor de serviciu și al părinților lui Drew înainte de asta.

   - Doar nu te gândești să...

   - Ba da, încă numai vreo două săptămâni. Cel mult trei. Ca să încep în forță. Poți s-o chemi pe Alice să te ajute cu copiii. Știi bine că îi place la noi și e mătușica lor preferată. Mă întorc la timp ca să împărțim împreună bomboane colindătorilor de Halloween.

   - Nu poți să scrii și aaici?

   - Normal că pot. Odată ce am început și merge bine, i-a explicat el, luându-se cu mâinile de cap de parcă l-ar fi încercat o migrenă sâcâitoare. În cabană n-o să scriu decât primele 40 de pagini, atâta tot. Sau poate 140, că s-ar putea să meargă foarte repede. Am totul în fața ochilor, absolut tot!

   Și a repetat:

   - O să fie ca și cum aș scrie după dictare.

   - Trebuie să mă gândesc, a spus ea. La fel și tu.

   - Bine, o să mă gândesc. Hai, termină-ți sandviciul!

   - Uite că mi-a pierit foamea, a zis ea.

   Lui Drew nu-i pierise. Așa că și-a mâncat propriul sandvici, apoi și o mare parte din al ei.

2

   În după-amiaza aceea s-a dus să discute cu fostul lui șef de catedră.

   Bătrânul Al Stamper se pensionase pe neașteptate la finalul semestrului de primăvară, permițând astfel ca Arlene Upton, cunoscută drept Vrăjitoarea cea Rea a Teatrului Elisabetan, să ajungă în postul de conducere la care râvnea de atâta vreme. Nu, nu, mai bine zis „după care îi curgeau balele” de atâta vreme.

   Nadine Stamper l-a informat pe Drew că Al era în curtea din spate. Bea ceai cu gheață și se bucura de razele soarelui.

   Femeia părea la fel de îngrijorată cum păruse Lucy când Drew o anunțase că vrea să stea o lună în mijlocul pustietății. Iar când a ieșit în curte a înțeles imediat cauza îngrijorării ei. Și a mai înțeles motivul pentru care Al Stamper - care, în ultimii 15 ani, condusese Catedra de literatură engleză ca un despot bun la suflet - ieșise la pensie.

   - Nu mai căsca gura la mine și vino să bei niște ceai. Știu că ți-e poftă.

   Al era întotdeauna convins că știe ce vor cei din jurul lui. Mai ales din cauza asta îl detesta Arlene Upton - pentru că Al știa mai mereu ce își doreau oamenii.

   Drew s-a așezat și a luat un pahar cu ceai.

   - Câte kilograme ai slăbit, Al?

   - Vreo 15. Știu că par multe, dar asta-i din cauză că n-am fost gras înainte. La pancreas e cancerul.

   A observat expresia lui Drew și a ridicat degetul, la fel cum făcea atunci când voia să liniștească spiritele în timpul disputelor de la ședințe.

   - Deocamdată nu-i cazul să vă apucați să vă stoarceți creierii ca să-mi faceți necrologul. Nici tu și nici Nadine și nici altcineva. Doctorii mi l-au depistat relativ devreme. Și am multă încredere că o să mă scape de el.

   Lui Drew nu i se părea că vechiul lui prieten ar fi încrezător, dar și-a ținut gura.

   - Hai să nu mai vorbim despre mine. Spune-mi mai bine ce vânt te-a adus pe-aici. Te-ai decis ce vrei să faci în anul pe care ți l-ai luat liber?

   Drew i-a mărturisit că ar dori să mai încerce o dată să scrie un roman. Dar acum, a adăugat el, era destul de sigur că îl va duce la bun sfârșit. De fapt, era convins de asta.

   - La fel ai zis și despre „Cătunul de pe deal”, i-a amintit Al, și a fost cât pe ce să-ți pierzi toate roțile de la căruciorul roșu când s-a ales praful de la ideile tale.

   - Parcă ai fi Lucy, a mormăit Drew. Nu mă așteptam la așa ceva de la tine.

   Al s-a aplecat spre el.

   - Ascultă bine la mine, Drew. Ești un profesor excepțional și ai scris câteva povestioare bune...

   - Doar 6, l-a întrerupt Drew. Haide, sună la Cartea Recordurilor.

   Al a făcut un gest care părea să lase să se-nțeleagă că asta nu era deloc relevant.

   - „Sare acul” a apărut în antologia „Cele mai bune povestiri...”

   - Da, l-a întrerupt iarăși Drew. În aia scoasă de Doctorow. Care, ce să vezi, e mort demult!

   - Știi bine că sunt mulți autori buni care nu au scris decât povestiri, a insistat Al. De pildă, Poe, Cehov, Carver. Înțeleg că ai tendința de a evita literatura mai accesibilă, dar exemple la fel de bune sunt și Saki și O. Henry. Iar din timpurile noastre, un foarte bun exemplu este Harlan Ellison.

   - Toți au scris mult mai multe povestiri, nu doar 6. Și, crede-mă, Al, este o idee extraordinară. Pe cuvânt.

   - În cazul ăsta, nu vrei să-mi spui și mie câte ceva? Cât să-mi fac o imagine de ansamblu, cum se zice.

   S-a uitat atent la Drew.

   - Nu vrei. Îmi dau seama.

   Drew, care exact așa își dorea să facă - pentru că era o idee nemaipomenită - a clătinat din cap.

   - Mai bine nu. O să stau o perioadă la cabana tatei. Doar cât să încep și să-mi dau seama că sunt pe drumul cel bun.

   - A-ha! Pe Route 90. Cu alte cuvinte, vrei să te duci la capătul lumii. Ce părere are Lucy despre planul ăsta al tău?

   - Nu se dă în vânt după el, dar o să vină sora ei să o ajute cu copiii.

   - Nu din cauza copiilor își face ea griji, Drew, iar eu cred că tu știi foarte bine asta.

   Drew nu a comentat nimic. Se gândea la saloon. Se gândea la șerif. Îi cunoștea deja numele. James Averill.

   Al a mai băut un pic din ceai, apoi a pus paharul lângă exemplarul jerpelit din „Magicianul” lui Fowles. Drew presupunea că erau pasaje subliniate pe fiecare pagină: cu verde pentru personaje, cu albastru pentru ideea principală; cu roșu pentru expresiile care lui Al i se păreau demne de reținut.

   Ochii albaștri ai fostului șef de catedră încă străluceau, dar parcă acum erau cam apoși și injectați. Drew nu voia să creadă că vede apropierea morții în ochii aceia, dar și-a spus că poate așa era.

   Al s-a aplecat din nou către el, cu mâinile împreunate între genunchi.

   - Ia spune-mi ceva, Drew. Spune-mi de ce este atât de important pentru tine să faci asta.

3

   În aceeași noapte, după ce au făcut dragoste, Lucy l-a întrebat dacă vrea neapărat să plece.

   Drew s-a gândit bine. S-a gândit îndelung. Merita să-i dea un răspuns de care să fie convins. Of, merita mult mai multe. A fost alături de el și nu l-a abandonat când i-a fost mai rău. Atunci ea a fost sprijinul lui. Așa că nu s-a complicat și i-a răspuns în cel mai simplu mod.

   - S-ar putea să fie ultima mea șansă, Luce.

   O vreme nu s-a mai auzit nimic dinspre partea ei de pat. El a așteptat, știind că o va asculta dacă îi va cere să nu se ducă. În cele din urmă, ea a spus:

   - În regulă. Vreau să faci ce simți tu că-i bine, dar mi-e cam teamă. N-are niciun rost să te mint. Despre ce o să fie vorba în romanul ăla? Sau nu vrei să-mi zici?

   - Ba vreau. Abia aștept să spun cuiva, dar cred că-i mai bine să am răbdare să se acumuleze mai multă presiune în mine. Același lucru i l-am spus și lui Al.

   - Nu contează, atâta vreme cât n-o să fie despre profesori care se culcă doar cu soțiile colegilor și beau prea mult și trec prin criza vârstei mijlocii.

   - Cu alte cuvinte, să nu semene cu „Cătunul de pe deal”.

   Lucy l-a înghiontit cu cotul.

   - Tu ai spus-o, domnule, nu eu.

   - N-are nicio legătură.

   - Dar nu mai poți aștepta încă puțin, scumpule? O săptămână? Cât să te convingi că-i o idee extraordinară?

   Și a adăugat, pe un ton mai sfios:

   - De dragul meu?

   Nu voia; ardea de nerăbdare să pornească spre nord chiar a doua zi și să se apuce de scris în ziua următoare. Însă... „cât să te convingi că-i o idee extraordinară”. Poate că nu era o sugestie prea rea.

   - Pot.

   - Bine. Bravo! Și ești sigur că n-ai să pățești nimic cât ai să stai acolo? Pe cuvântul tău?

   - N-o să pățesc nimic.

   I-a văzut sclipirea albă a dinților când i-a zâmbit.

   - Nu asta spun întotdeauna bărbații?

   - O să mă întorc dacă o să văd că nu merge. Dacă începe să semene cu... știi tu ce.

   Ea nu a mai zis nimic; poate îl credea, poate nu. Oricum nu conta. Cel mai important lucru era că nu aveau de gând să se certe din cauza asta.

   A crezut că Lucy adormise, când ea i-a adresat aceeași întrebare pe care i-o pusese Al Stamper.

   - De ce este atât de important pentru tine să scrii un roman? Din cauza banilor? Pentru că eu cred că ne descurcăm bine doar cu leafa ta și cu lucrările de contabilitate pe care le primesc eu. Sau din cauza prestigiului?

   - N-are legătură cu chestiile astea, din moment ce nu există nicio garanție ca o să mi-l publice cineva. Și nici nu m-ar deranja foarte tare dacă o să ajungă în fundul unui sertar așa cum li se întâmplă romanelor proaste din toată lumea.

   În timp ce rostea cuvintele acelea, și-a dat seama că exact așa gândește.

   - Atunci?

   Lui Al îi vorbise despre sentimentul împlinirii. Și despre emoția explorării unui teritoriu necunoscut. (Nu credea prea mult în acest ultim argument, dar știa că lui Al, un romantic în adâncul sufletului său, i se va părea de-a dreptul încântător)

   Din păcate, cu Lucy nu mergeau aiurelile astea.

   - Am uneltele necesare, a spus el în cele din urmă. Și am talent. Deci, n-ar avea de ce să nu iasă. Poate o să fie chiar ceva comercial, dacă pricep eu așa cum trebuie termenul ăsta când se aplică la literatură. Mă interesează să iasă ceva bun, dar nu ăsta-i lucrul important. Nu-i cel mai important lucru.

   S-a întors cu fața la ea, a apucat-o de mâini și și-a lipit fruntea de a ei.

   - Trebuie să termin. Atâta tot. Despre asta-i vorba. Și după aia fie o s-o mai fac o dată, cu o doză mult mai mică de „Sturm und Drang” decât acum, fie o s-o las baltă. Nu mă deranjează nici una dintre variantele astea.

   - Cu alte cuvinte, vrei să-ți găsești liniștea.

   - Ba nu.

   Folosise acest cuvânt în discuția cu Al, însă doar pentru că era un cuvânt pe care Al îl putea înțelege și îl putea accepta.

   - E vorba despre altceva. Ceva aproape fizic. Mai ții minte când lui Brandon i-a rămas în gât roșia aia cherry?

   - N-o să uit niciodată.

   Bran avea 4 ani. Luau masa pe terasa restaurantului Country Kitchen, din Gates Falls. Brandon a început să scoată niște sunete înăbușite, sacadate. Și se ținea cu mânuțele de gât. Drew l-a luat, l-a întors cu spatele și i-a făcut manevra Heimlich. S-a auzit un „gâh” destul de sonor, foarte asemănător cu acela făcut de un dop de plută scos din gâtul unei sticle, iar roșia a țâșnit afară întreagă.

   Copilul nu a pățit nimic, dar Drew nu va uita niciodată privirea imploratoare a fiului său atunci când și-a dat seama că nu mai poate respira. Și bănuia că nici Lucy nu o va uita vreodată.

   - E cam același lucru, a spus el. Numai că nu e o roșie cherry și nu mi-a rămas în gât, ci în minte. Și nu mă sufoc, dar nici aer suficient nu am. Trebuie să termin.

   - Bine, a zis ea și l-a bătut ușurel pe obraz.

   - Înțelegi?

   - Nu. Dar înțelegi tu, iar asta mi se pare suficient. Acum vreau să dorm.

   Și s-a întors pe cealaltă parte.

   Drew a mai stat treaz o vreme, gândindu-se la orășelul acela din vest, zonă în care le nu ajunsese niciodată. Nu că ar fi avut vreo importanță. Era convins că o să călătorească până acolo cu trenul imaginației. Se va documenta mai târziu, dacă va fi nevoie. Sigur, presupunând că, în cursul săptămânii următoare, ideea lui ne se va dovedi a fi doar un miraj.

   În cele din urmă a adormit și el și a visat un șerif șchiop. Și un fiu risipitor și păcătos, închis în celula strâmtă a unei pușcării. Și bărbați pe acoperișuri.

   A visat orășelul Râul Amărăciunii din Wyoming.

4

   Dar ideea lui nu a fost un miraj.

   A devenit mai puternică, mai vie, și, după o săptămână, într-o frumoasă și caldă dimineață de octombrie, Drew a pus 3 cutii cu provizii - în cea mai mare parte conserve - în spatele vechii lor camionete, pe care o foloseau doar în care de urgențe. Și-a mai pus acolo și o geantă de voiaj cu haine și obiecte de toaletă. Apoi laptopul și cutia zgâriată în care își ținea vechea mașină de scris Olympia, care aparținuse tatălui său. O lua cu el pentru orice eventualitate. Nu prea avea mare încredere în furnizarea curentului electric în regiunea aceea izolată; rețelele picau la o suflare mai puternică de vânt, iar localitățile autonome erau ultimele unde se aprindea din nou lumina.

   Își luase la revedere de la copii și îi sărutase de dimineață, înainte ca ei să plece la școală; când se vor întoarce acasă vor da cu ochii de sora lui Lucy. Acum Lucy stătea pe aleea din fața casei. Era îmbrăcată cu jeanșii decolorați și cu o bluză fără mâneci. Părea suplă și apetisantă, numai că se uita încruntată la el, de parcă o încerca una dintre migrenele ei premenstruale.

   - Te rog mult de tot să ai grijă, i-a spus ea, și nu mă refer doar la ce ai de gând să scrii. Știi bine că-i pustiu în regiunea aia de nord între Ziua Muncii și deschiderea sezonului de vânătoare, plus că telefoanele mobile nu au acoperire mai departe de 60 de kilometri de Presque Isle. Dacă, Doamne ferește, îți rupi vreun picior când te plimbi prin pădure... sau dacă te rătăcești...

   - Iubirea mea, eu nu mă plimb prin păduri. Iar când mă plimb - dacă mi se arată să mă plimb - rămân pe potecă.

   S-a uitat mai atent la ea și nu i-a plăcut deloc ce vedea. Nu era vorba doar de fruntea încrețită; ochii ei căpătaseră un luciu suspect.

   - Dacă nu vrei să plec, n-am să plec. Spune-mi exact ce vrei.

   - Adică ai să renunți? Pe bune?

   - Pune-mă la încercare.

   Rugându-se în gând să nu o facă.

   Lucy se uita în jos, la tenișii din picioare. Acum a ridicat privirea și a clătinat din cap.

   - Ba nu. Înțeleg că este important pentru tine. Înțeleg și Stacey și Brad. Am auzit ce ți-a zis Brandon când și-a luat rămas-bun de la tine.

   Brandon, fiul lor în vârstă de 12 ani, îi urase: „Să dai lovitura, tati!”

   - Dar vreau să mă suni în fiecare zi, domnule. Până în ora 5 și chiar dacă tocmai atunci te-a lovit inspirația. N-o să-ți meargă mobilul, dar o să-ți meargă telefonul fix. Îl plătim lunar și am sunat chiar azi dimineață să mă asigur că merge. Și, știi ce? Nu doar că a sunat, dar mi-a răspuns chiar robotul tatălui tău. M-au cam trecut fiori. Parcă auzeam o voce ieșită din mormânt.

   - Îmi dau seama.

   Tatăl lui Drew murise de 10 ani. Ei păstraseră cabana, s-au dus acolo de câteva ori, după care au închiriat-o grupurilor de vânători până când a murit Moș Bill, îngrijitorul. După aceea, nici nu s-au mai gândit la ea.

   Unul dintre grupurile de vânătoare nici nu plătise toată chiria și altul cam distrusese locul. Parcă nici nu merita să-și mai bată capul.

   - Ar fi bine să înregistrezi un mesaj nou.

   - Am s-o fac.

   - Te avertizez dinainte, Drew - dacă nu mă suni, mă urc în mașină și vin acolo.

   - N-ar fi o idee bună, iubita mea. Ultimii 20 și ceva de kilometri pe drumul ăla de tot rahatul o să ne-o lase pe biata Volvo fără țeavă de eșapament. Probabil și fără transmisie.

   - Mă doar fix undeva. Pentru că... o să-ți spun acum ce cred eu, da? Când se împute traba cu vreuna dintre povestirile tale, o lași deoparte. După aia te fâțâi bosumflat prin casă o săptămână sau dou. Și apoi îți revii. „Cătunul de pe deal” a fost cu totul altceva, iar anul care i-a urmat a fost unul foarte greu pentru mine și pentru copii.

   - Cartea asta de acum este...

   - Altfel, știu, mi-ai spus-o de vreo 6 ori și te cred, cu toate că nu știu decât că nu-i vorba despre profesorași în călduri care-și fac de cap pe unde apucă. Nu vreau decât...

  L-a luat de mâini și l-a privit drept în ochi.

   - Dacă vezi că nu mai merge, dacă începi să nu-ți mai găsești cuvintele, întoarce-te acasă. Înțelegi ce-ți zic? Întoarce-te acasă!

   - Îți promit.

   - Acum pupă-mă cu sentiment.

   Așa a făcut; cu limba i-a deschis ușor buzele și și-a strecurat mâna în buzunarul de la spate al jeanișilor ei. Când sărutul s-a încheiat, obrajii lui Lucy se făcuseră ca focul.

   - Da, a șoptit ea. Despre asta vorbeam.

   S-a urcat în camionetă și nici bine nu a ajuns la capătul aleii, când a auzit-o pe Lucy strigând:

   - Stai! Stai!

   Venea în fugă spre el. Probabil că urma să-i spună că se răzgândise, că nu voia ca el să mai plece și că de ce să nu încerce să-și scrie cartea în biroul de la etaj. Era sigur că așa va fi și a trebuit să se lupte cu dorința de a apăsa pedala de accelerație și să țâșnească pe Sycamore Street fără să se mai uite în oglinda retrovizoare.

   Dar a oprit și a deschis geamul.

   - Hârtie! a gâfâit Lucy, iar apoi și-a țuguiat buza de jos și și-a suflat părul căzut în ochi. Ai suficientă hârtie? Că nu prea cred că o să găsești așa ceva pe-acolo.

   Ea a zâmbit larg și a mângâiat-o pe obraz.

   - Două topuri. Ce zici, o să-mi ajungă?

   - Zic că da, dacă nu cumva vrei să scrii „Stăpânul inelelor”.

   Nu mai era încruntată - nu se știa însă cât o va ține.

   - Haide, Drew, cară-te de-aici și întoarce-te cu un roman care să rupă gura târgului!

5

   Când tocmai voia să intre pe rampa care ducea la Autostrada 295 - aceeași unde pe vremuri văzuse un om care își schimba roata spartă - Drew s-a simțit despovărat dintr-odată. Viața reală - copiii, cumpărăturile, treburile din jurul casei, drumurile după Stacey și Brandon pe care trebuia să-i ducă la activitățile extrașcolare - rămăsese în urma lui.

   Sigur, va reveni la ea peste două săptămâni, maximum trei, și probabil că atunci va avea de scris cea mai mare parte a cărții, în larma acelei vieți reale; însă acum îl aștepta o altă viață, una pe care o va trăi doar în imaginația lui. O viață la care nu reușise să se adapteze complet în perioadele în care încercase să scrie celelalte 3 romane. Dar, de asemenea, o viață care încă îl obseda. De această dată credea că totul va fi bine, va fi așa cum trebuie, cum își dorește să fie.

   Trupul lui va sta pe un scaun în cabana modestă, fără brizbizuri, din pădurile din Maine, însă mintea lui se va afla în orășelul Râul Amărăciunii, din Wyoming, unde un șerif șchiop și cele trei ajutoare înspăimântate ale lui trebuiau să protejeze un tânăr care omorâse cu sânge-rece o fată chiar mai tânără decât el, în fața a cel puțin 40 de martori. Trebuiau să-l apere de furia localnicilor, dar asta era doar jumătate din misiunea lor. Pentru că trebuiau să facă și în așa fel încât să-l ducă în siguranță la tribunalul din capitala comitatului, unde avea să fie judecat.

   Drew nu știa unde-i găsise bătrânul Prescott pe pistolarii cu care-și alcătuise mica armată cu care ar fi trebuit să-și facă treaba, dar era convins că o să-și dea seama la un moment dat.

   Totul urma să se rezolve la un moment dat.

   A intrat pe Autostrada 95 în dreptul localității Gardiner. Camioneta - cu aproape 200 000 de kilometri la bord - a ajuns cu mult efort la 96 de kilometri pe oră. Dar, când a forțat-o până la 110, bătrânica nu s-a mai hurducat și nu a mai gâfâit deloc, ba chiar a mers ca unsă. Mai avea 4 ore de condus, ultima dintre ele urmând a fi parcursă pe drumuri din ce în ce mai înguste, culminând cu acela căruia localnicii îi ziceau Drumul Rahatului.

   Ardea de nerăbdare să ajungă pe drumurile alea, dar nu la fel de mult pe cât anticipa momentul când își va deschide laptopul, îl va conecta la imprimanta Jewlett-Packard și va crea un document pe care-l va numi RÂUL AMĂRĂCIUNII 1. De data asta, gândul la vidul alb de sub cursorul mouse-ului nu-l mai umplea de amestecul de speranță și spaimă care-i era atât de familiar.

   După ce a trecut de orașul Augusta, n-a mai simțit decât concentrare, emoție, înfrigurare. Da, de data asta totul va merge bine. Ba mai mult decât bine. De data asta îi va ieși așa cum vrea.

   A dat drumul la radio și a început să cânte împreună cu trupa The Who.

6

   Mai către sfârșitul după-amiezii, Drew a oprit în fața unicei prăvălii existente pe Route 90 - o dugheană veche, cu acoperișul vai de mama lui, care se chema Marele Magazin Universal de pe 90.

   Și-a umplut rezervorul (aproape gol) al camionetei de la o pompă rotativă, veche și ruginită, deasupra căreia erau puse afișe care avertizau că plasa se face NUMAI NUMERAR și că se vinde doar BENZINĂ NORMALĂ și că HOȚII VOR FI ACȚIONAȚI ÎN JUSTIȚIE și că DUMNEZEU SĂ BINECUVÂNTEZE AMERICA. Costa doar 1 dolar litrul. Se vede treaba că în nord plăteai prețuri premium și pentru benzina obișnuită.

   Drew s-a oprit puțin în pragul prăvăliei ca să ridice receptorul mânjit cu gândaci morți al telefonului public, vechi din vremea copilăriei lui. De receptor era lipit anunțul - ce-i drept, acum atât de șters de trecerea anilor că abia dacă-l mai putea desluși: NU PUNEȚI FISE PÂNĂ NU VI SE RĂSPUNDE. Drew a auzit țiuitul telefonului, a dat aprobator din cap, a pus receptorul înapoi în furca ruginită și a intrat.

   - Aha, aha, încă merge, l-a întâmpinat personajul parcă fugit din Jurassic Park și adăpostit în spatele tejghelei. Mare chestie!

   Văzându-i ochii roșii, Drew s-a întrebat dacă nu cumva trăsese pe nas niscaiva prafuri din ținutul Aroostook. Dar imediat, bătrânul a scos din buzunarul de la spate o bandană plină cu muci și a strănutat în ea.

   - Deloc nu-mi dau pace afurisitele astea de alergii, le fac în fiecare toamnă.

   - Ești Mike DeWitt, da? l-a întrebat Drew.

   - Neee, Mike a fost tătâne-meu. S-a prăpădit în februarie. Nouăj` șapte de anișori avea și-n ăia 10 din urmă nici nu mai știa pe ce lume îi. Eu mi-s Roy.

   Și a întins mâna peste tejghea. Drew nu voia să i-o strângă - era mâna care atinsese cârpa cu muci - dar era bine crescut, așa că n-a avut încrotro.

   DeWitt și-a împins ochelarii spre vârful nasului coroiat și l-a studiat pe Drew pe deasupra loc.

   - Știu că semăn cu taica, ghionion, ce să-i faci, da` și tu semeni cu al tău. Ești băiatu` lu` Buzzy Larson, nu? Da` nu Ricky. Ălălalt.

   - Așa este. Ricky s-a mutat în Maryland. Eu sunt Drew.

   - Da, da, da. Mai treceai pe-acilea cu nevestica și copilașii, da` n-ai mai fost de mult. Profesor?

   - Da.

   I-a întins lui DeWitt 3 bancnote de câte 20 de dolari. DeWitt le-a băgat în sertar și i-a dat 6 hârtii mototolite de câte 10.

   - Am auzit că Buzzy a murit.

   - Așa este. Și mama a murit.

   A scăpat de o întrebare.

   - Îmi pare rău. Da` ce cați pe-acilea pe vremea asta?

   - Mi-am luat 1 an liber. Și m-am gândit să scriu ceva.

   - Ce vorbești? În cabana lui Buzzy?

   - Dacă este accesibil drumul până acolo.

   A răspuns astfel doar ca să nu pară neobișnuit cu muntele. Pentru că nu conta cât de prost ar fi fost drumul, tot va găsi el o modalitate să meargă cu camioneta pe acolo. Doar nu venise până aici ca să se întoarcă cu coada între picioare.

   DeWitt și-a tras nasul, după care a zis:

   - Păi, nu degeaba i se zice Drumul Rahatului și se prea poate ca unul sau două podețe să fi fost luate de ape astă primăvară, da` văz că ai o mașină din alea zdravene, așa că eu zic că n-ai de ce să-ți faci griji. Precis ai aflat că Moș Bill a dat colțu`.

   - Da. M-a anunțat unul dintre băieții lui. Din păcate, n-am putut ajunge la înmormântare. A avut probleme cu inima?

   - Cu capu`. Și-a tras un glonț în el, a spus Roy DeWitt cu evidentă satisfacție. Făcuse Alzheimer, pricepi? Era în prima fază. Polițiștii au găsit în mașină un carnețel cu tot felul de chestii notatr acolo. Trasee, numere de telefon, numele lu` nevastă-sa. Ba scria acolo chiar și cum îl cheamă pe afurisitul ăla de câine al lui. N-a putut să mai îndure, pricepi?

   - Dumnezeule! a exclamat Drew. Îngrozitor!

   Așa era. Moș Bill fusese un om cumsecade, cu voce blândă, care arăta întotdeauna îngrijit și mirosea a Old Spice, care ținea mereu minte să-l anunțe pe tatăl lui Drew - și, mai târziu, pe Drew însuși - când era ceva de reparat și cât anume avea să coste.

   - A-ha, a-ha, și, dacă n-ai știut asta, cred că n-ai de unde să știi că și-a tras glonțu` ăla chiar în curticica de la cabana voastră.

   Drew s-a holbat la el.

   - Glumești?

   - Asta nu-i de glumă...

   Și iarăși și-a scos bandana aia, acum și mai umedă, și mai mânjită. Și a strănutat în ea.

   - ...deloc nu-i bine să glumești cu una ca asta. Da, dom`le. S-a dus până acolo cu furgoneta, a oprit, și-a proptit sub bărbie țeava pușcociului lui 30-30 și a apăsat pe trăgaci. Glonțu` a trecut prin căpățâna lui, a ieșit pe partea ailaltă și a spart geamu` din spate. Dom` polițai Griggs stătea chiar unde stai tu acum, când mi-a zis cum a fost.

   - Dumnezeule! a repetat Drew.

   Și atunci s-a petrecut o schimbare în mintea lui.

   În loc să țină pistolul la tâmpla fetei de la bar, Andy Prescott, fiul cel risipitor, ținea acum țeava sprijinită de bărbia ei... iar atunci când va apăsa pe trăgaci, glonțul va ieși prin ceafa fetei și va sparge oglinda din spatele sticlelor.
   Sigur că profita de ocazie și avea să folosească în cartea lui ce a aflat de la sperietoarea asta de ciori bătrână despre moartea lui Moș Bill. Ba chiar se poate spune că ar plagia, dar asta nu îl va opri. Scena era mult prea bună.

   - Mda, a dracu` treabă! a spus DeWitt.

   Încerca să pară trist, poate chiar vag înțelept, însă nu-și putea ascunde exaltarea din voce. Și el își dădea seama că scena era mult prea bună, și-a zis Drew.

   - Dar să știi că Moș Bill a avut mințile la el până-n ultima clipă.

   - Adică?

   - Adică a făcut mizerie în furgoneta lui, nu în cabana lu` Buzzy. N-ar fi făcut în ruptul capului așa ceva, câtă vreme mai gândea cât de cât normal.

   A început din nou să horcăie și să fornăie și a dus mâna după cârpa aia; însă acum n-a mai reușit să și-o pună la gură în timp util. A strănutat. Iar strănutul ăsta a fost unul cu multă zeamă.

   - Pricepi? Era îngrijitor și a avut grijă de locu` ăla până la capăt.

7

   La 8 kilometri distanță de Marele Magazin Universal de pe 90, se termina asfaltul. După alți 8 kilometri parcurși pe un drum de pământ tasat, Drew a ajuns la o bifurcație.

   A luat-o la stânga, pe o potecă acoperită cu pietriș, care se lovea și ricoșa în șasiul camionetei. Da, acesta era Drumul Rahatului și, din câte își putea da el seama, nu se schimbase deloc din vremea copilăriei sale. De două ori a trebuit să încetinească până la 5 sau chiar 4 kilometri pe oră ca să se poată strecura cu camioneta prin porțiunile inundate, de pe care lipseau podețele. De alte două ori a fost nevoit să oprească, să se dea jos și să îndepărteze copacii căzuți de-a curmezișul drumului. Din fericire erau mesteceni tineri și erau ușor. Unul chiar i s-a frânt în mâini.

   A ajuns la proprietatea familiei Cullum - părăsită, cu geamurile acoperite cu scânduri, cu lanțuri la intrare - și a început să numere stâlpii de telefon și de curent, exact așa cum făcea împreună cu Rick în copilărie.

   Câțiva stăteau înclinați ca niște bețivi, fie spre dreapta, fie spre stânga, dar încă erau 66 cu toții între proprietatea aceea și aleea acoperită cu buruieni - și de asemenea baricadată cu lanțuri - unde se afla panoul pe care Lucy îl confecționase când copiii lor erau încă foarte micic: CHEZ LARSON. Știa bine că dincolo de aleea aceasta mai erau 17 stâlpi, al căror șir se încheia la cabana familiei Farrington, pe malul Lacului Agelbemoo.

   Dincolo de cabana aceasta începea o vastă regiune neelectrificată și pustie, care se întindea pe cel puțin 160 de kilometri de ambele părți ale graniței cu Canada.

   Uneori se ducea cu Ricky ca să se uite la ce numeau ei „Ultimul stâlp”. Li se părea fascinant. Dincolo de stâlpul acela nu mai era nimic care să i se împotrivească întunericului. Odată, Drew i-a luat cu el pe Stacey și pe Brandon și i-a dus să le arate Ultimul stâlp. Expresie de „ei, și ce-i cu asta?” era evidentă pe chipul ambilor copii, care erau convinși că electricitatea - ca să nu mai vorbim despre WiFi - era eternă.

   S-a dat jos din camionetă și a descuiat lacătul de la lanț. Nu i-a fost prea ușor, pentru că a trebuit să împingă bine cheia și s-o zgâlțâie de destule ori ca s-o convingă să se răsucească. Ar fi trebuit să-și ia o cheie universală de la magazin, dar nu poți să te gândești mereu la toate.

   Aleea îngustă avea aproape 400 de metri, iar crengile copacilor de pe margine se atingeau de portiere și de capota camionetei mai tot timpul. Erau două cabluri aeriene pe proprietate - unul pentru curentul electric și celălalt pentru telefon. Își aducea aminte că pe vremuri erau bine întinse, dar acum se lăsaseră mult.

   A ajuns la cabană. I se părea abandonată, uitată de toți.

   Zugrăveala verde începuse să se scorojească - iar acum nu mai era Bill Colson care s-o refacă; acoperișul din tablă de oțel era acoperit cu ace de brad și frunze uscate suflate de vânt, iar antena de satelit (și ea plină cu ace și frunze) părea cu totul nelalocul ei aici, în pădure.

   S-a întrebat dacă Luce ținuse minte să plătească și abonamentul lunar la antenă așa cum făcuse cu telefonul fix. Dacă îl plătise, probabil că a aruncat banii pe fereastră, pentru că el se îndoia că mai funcționează. Și se îndoia și mai tare că firma DirecTV o să-i ramburseze sumele plătite.

   Pridvorul era și el degradat de vreme, dar părea că se ține destul de bine (deși nu trebuia să te bazezi prea mult pe chestia asta). Sub el se vedea o prelată (verde, pe vremuri), care probabil că acoperea o stivă de lemne - poate ultimele lemne aduse vreodată acolo de Moș Bill.

   A coborât și a stat lângă camionetă, cu mâna sprijinită de capota caldă. De undeva s-a auzit un croncănit de cioară. Din depărtare i-a răspuns o surată. În afară de susurul pârâului Godfrey în drumul lui spre lac, ele erau singurele sunete din pustietatea asta.

   Drew s-a întrebat dacă oprise mașina în același loc unde-și oprise și Bill Colson furgoneta în care își zburase creierii. Oare nu existase un curent de gândire - parcă în Anglia Evului Mediu - care spunea că fantomele sinucigașilor erau obligate să bântuie locurile în care își luaseră viața?

   A pornit spre cabană spunându-și (mustrându-se, mai degrabă) că era prea bătrân pentru asemenea povești de groază, bune doar pentru a fi spuse noaptea, în jurul unui foc de tabără. Și atunci a auzit ceva apropiindu-se de el. Însă din mijlocul pinilor stufoși aflați între luminișul unde era cabana și malul pârâului nu a apărut nicio fantomă și nici măcar un zombi, ci un pui de elan, clătinându-se pe picioarele ridicol de lungi.

   A înaintat doar până la magazia micuță de lângă casă, apoi l-a văzut pe Drew și s-a oprit. S-au uitat unul la altul, Drew zicându-și că elanul acela - pui sau adult, nu conta - era una dintre cele mai urâte și mai bizare dintre toate creaturile lăsate de Dumnezeu pe acest pământ. Nimeni nu poate să știe ce gândea puiul de elan.

   - Nu-ți fac niciun rău, drăguță, a spus încet Drew și puiul și-a culit urechile.

   Acum s-au auzit alte zgomote, pocnete și trosnete mai sonore, iar mama puiuțului a ieșit și ea dintre copaci. I-a căzut o crenguță de pe grumaz și ea s-a scuturat ca să și-o dea jos. S-a uitat lung la Drew, a lăsat capul în jos și a început să scurme pământul cu copita. Își ținea urechile lipite de cap.

   Vrea să mă atace, și-a zis Drew. Crede că sunt o amenințare pentru puiul ei și vrea să mă atace.

   I-a trecut prin cap să fugă înapoi la camionetă, numai că i se părea - probabil așa și era - prea departe. Iar fuga lui, chiar dacă ar fi însemnat să se îndepărteze de puiul de elan, ar fi declanșat atacul mamei. Așa că a rămas pe loc, încercând să transmită gânduri bune vietății de 500 de kilograme, aflate la nici 30 de metri de el.

   Nu-ți face griji în privința mea, mămico, sunt inofensiv.

   Femela elan l-a studiat vreo 15 secunde, tot cu capul în jos și scurmând cu copita în pământ. Normal că lui i s-a părut mai mult. Apoi ea s-a apropiat de pui (fără să-și ia nicio fracțiune de secundă ochii de la intrus) și s-a poziționat între micuț și Drew. S-a mai uitat încă o dată la el, de parcă se gândea cum să procedeze în continuare.

   Drew tot nemișcat era. Îi era foarte frică, dar se simțea cuprins și de o stare bizară de exaltare. Și și-a spus:

   Dacă mă atacă de la distanța asta, ori mă omoară pe loc, ori mă rănește atât de rău că oricum o să mor. Iar dacă n-o s-o facă înseamnă că o să fac o carte extraordinară aici.

   Chiar și în momentele acestea de maximă tensiune, când îi era viața în joc, își dădea foarte bine seama că nu poate să compare mere cu pere - că doar nu mai era un copil ca să creadă cu tărie că va primi în dar o bicicletă de ziua lui dacă un nor anume (uite ăla din dreapta, care seamănă cu un pisoiaș) o să acopere soarele. Dar, în același timp, era convins că va fi.

   Mămica elan și-a mișcat brusc capul și și-a împuns ușor puiul în crupă. Cel mic a scos un behăit ca de oaie - deloc asemănător cu răgetul dogit pe care-l făcea cornul vechi cu care tatăl lui Drew obișnuia să atragă elanii - și a luat-o la trap spre pădure. Mămica a pornit spre el, însă nu înainte de a-i mai arunca lui Drew o ultimă privire amenințătoare:

   Dacă ții la viața ta, nu vii după mine.

   Drew a răsuflat prelung, abia acum dându-și seama că-și ținuse respirația în tot acest timp (și iată cum un clișeu din romanele de groază s-a dovedit a fi cât se poate de real) și s-a îndreptat spre verandă.

   Îi tremura puțin mâna în care avea cheile. Și-a spus că nu fusese deloc în pericol; dacă nu deranjezi un elan - fie acela și o mămică elan extrem de ocrotitoare față de puiul ei - nici elanul n-o să te deranjeze pe tine.

   Ca să nu mai zicem că ar fi putut să fie cu mult mai rău. Ar fi putut să fie o Mămică Urs.

8

   Așteptându-se să găsească un dezastru înăuntru, a intrat.

   Însă cabana era curată lună. Cu siguranță datorită lui Moș Bill; era posibil să fi dereticat pentru o ultimă dată chiar în ziua în care se sinucisese. Vechiul covor din iută al lui Aggie Larson încă se afla în mijlocul camerei, puțin destrămat pe la margini, dar atâta tot. Se mai afla acolo și o sobă Ranger pe lemne, proptită pe niște cărămizi, care abia aștepta să fie încărcată și aprinsă, iar geamul de la ușă era la fel de curat ca podeaua.
   Bucătărioara simplă era în stânga. În dreapta, lângă fereastra dinspre pădurea care cobora lin către pârâu, era o masă mare din lemn de stejar. În capătul celălalt al încăperii era o canapea desfundată, două scaune și un cămin în care Drew nu prea avea curaj să facă focul. Poate doar Dumnezeu să mai știe cât de mult creozot s-o fi adunat pe horn, ca să nu mai vorbim de tot soiul de vietăți micule: șoareci, veverițe, lilieci.

   Mașina de gătit marca Hotpoint probabil fusese nouă și la modă pe vremea când Luna era unicul satelit care se rotea în jurul pământului Lângă ea, cu ușa deschisă și semănând oarecum cu un cadavru autopsiat, se afla frigiderul scos din priză. În el nu era decât o cutie cu bicarbonat de sodiu.

   Televizorul din zona livingului era pus pe o comodă cu rotile. Drew își amintea cum se uitau toți patru la reluările serialului MASH și mâncau semipreparate.

   Lângă peretele dinspre vest era o scară simplă, din scânduri. Ducea la un fel de galerie cu rafturi pline cu cărți (majoritatea volume broșate) - pe care Lucy o numea „biblioteca improvizată pentru zilele ploioase”. Din galeria aceea intrai în două dormitoare. Drew și Lucy dormeau în unul, copiii în celălalt.

   Oare au încetat să mai vină aici când Stacey începuse să se vaite că împarte camera cu fratele ei și vrea să stea singură? Ăsta să fi fost motivul? Sau au fost mereu prea ocupați ca să-și mai facă timp să ajungă până aici în lunile de vară?
   Drew nu mai ținea minte. Dar acum se bucura că a venit. Se bucura că niciun chiriaș nu furase covorul de iută al mamei... deși, de ce să-l fi furat? Sigur, fusese superb pe vremuri, dar acum era bun doar să fie călcat de ghete pline cu noroi sau de picioarele goale și ude după o bălăceală în pârâu.

   - Pot să lucrezi aici, a zis Drew. Da, pot.

   A tresărit la auzul propriei voci - încă era încordat și cu toate simțurile treze în urma întâlnirii cu Mămica Elan. Și imediat a izbucnit în râs.

   Nu a avut nevoie să verifice dacă avea curent electric, pentru că vedea pâlpâind ledul roșu de la vechiul robot telefonic al tatălui său, dar oricum a aprins lumina în tavan, fiindcă afară începuse să se însereze. S-a dus la robot, a apăsat butonul și a ascultat mesajul înregistrat.

   - Sunt Lucy, Drew.

   Vocea îi era înfundată și tremura, de parcă ar fi vorbit de la 20 000 de leghe sub mări. Drew și-a adus aminte că robotul ăla vechi era de fapt un casetofon. Mare mirare că încă funcționa.

   - E 3 și 10 și am cam început să-mi fac griji. Ai ajuns? Sună-mă.

   Drew se simte deopotrivă amuzat și sâcâit.

   Venise aici tocmai ca să fugă de orice i-ar fi putut distrage atenția și ultimul lucru de care avea nevoie era s-o simtă pe Lucy suflându-i în ceafă în următoarele 3 săptămni. Totuși, trebuia să admită că avea motive să fie îngrijorată. Ar fi putut face un accident pe drum, sau să i se strice camioneta pe Drumul Rahatului. Cu siguranță n-avea de unde să știe că el se gândea numai și numai la cartea pe care nici nu începuse s-o scrie.

   Printr-o asociere de idei, și-a amintit acum de o conferință organizată de Catedra de Engleză în urmă cu 5 sau 6 ani.

   Invitat a fost Jonathan Franzen, care a vorbit în fața unei săli arhipline despre arta și tehnica scrierii unui roman. Le explicase că punctul culminant al acestei experiențe este atins înainte ca scriitorul să se apuce de carte, atunci când totul este încă în imaginația lui sau a ei.

   - Parcă și partea care își este cea mai clară în minte se pierde atunci când o pui în cuvinte, spusese Franzen.

   Drew și-a amintit că atunci își spusese că tipul era destul de egocentric dacă își imagina că experiența personală putea constitui o regulă universal valabilă.

   Drew a ridicat receptorul telefonului (receptor în forma veche, de ganteră, negru și uluitor de greu), a auzit tonul puternic și a sunat-o pe Lucy pe mobil.

   - Am ajuns, a anunțat-o. N-am avut nicio problemă.

   - Bravo! Cum e drumul? Cum e cabana?

   Au sporovăit o vreme, apoi el a vorbit puțin cu Stacey, care tocmai venise de la școală și îi cerea insistent lui Lucy să-i dea telefonul. Apoi a vorbit din nou cu Lucy, care i-a amintit să schimbe mesajul de întâmpinare de la robot, pentru că i se făcea părul măciucă de câte ori îl auzea.

   - Tot ce pot să-ți promit e că voi încerca. Probabil că scula asta a fost ultimul răcnet al tehnologiei în anii `70, numai că a trecut jumătate de secol de atunci.

   - Străduiește-te! Ai văzut vreun animal sălbatic?

   Drew s-a gândit cum stătea Mămica Elan cu capul în jos, încercând să se hotărască dacă să-l atace sau nu și știind că, dacă l-ar fi atacat, l-ar fi făcut una cu pământul.

   - Câteva ciori, atâta tot. Auzi, Luce? Acum aș vrea să-mi aduc bagajele înăuntru înainte să se întunece de tot. Te sun eu mai încolo.

   - Pe la 7 și jumătate ar fi cel mai bine. Atunci o să poți vorbi și cu Brandon, că o să ajungă acasă până la ora aia. Ia cina cu Randy și familia lui.

   - Am înțeles.

   - Mai ai ceva să-mi spui?

   I s-a părut, sau tonul soției sale era îngrijorat?

   - Nu, nimic. „Nimic nou pe Frontul de Vest”! Te iubesc, scumpa mea.

   - Și eu te iubesc.

   A pus înapoi în furcă receptorul arhaic și s-a pomenit că vorbește cu cabana pustie.

   - Stai puțin, mai e o chestie, iubirea mea. Moș Bill și-a zburat creierii chiar în fața ușii noastre.

   Și imediat a fost șocat la culme, când s-a auzit auzit în hohote.

9

   Trecuse deja de 6 și jumăătate până când și-a adus înăuntru toate bagajele și proviziile și îi era foame.

   A încercat robinetul de la bucătărie și, după ce țevile au pocnit și au horcăit de câteva ori, a început să curgă cu opinteli o apă destul de tulbure, dar care s-a limpezit repede și a continuat să curgă în șuvoi rece. A umplut o oală, a aprins arzătorul (al cărui bâzâit i-a adus aminte de atâtea și atâtea alte mese luate aici) și a așteptat să fiarbă apa ca să poată adăuga pastele. Avea și sos. Lucy îi pusese o sticlă cu ragut într-una dintre cutiile cu provizii. El ar fi uitat complet.

   S-a gândit dacă ar merita să-și încălzească și o conservă cu mazăre, dar a zis că mai bine nu. Era în excursie și va mânca așa cum o cereau împrejurările. Dar nu va bea nimic; nu-și adusese nimic de băut cu el și nici nu-și cumpărase vreo sticlă cu ceva de la Marele Magazin Universal.

   Dacă mergea bine cu scrisul - așa cum, de altfel, se și aștepta - poate o să-și facă cinste cu un bax mare cu bere Bud data următoare când va mai trece pe la prăvălia aia. Ba chiar s-ar putea să găsească acolo și ceva salată, deși cam avea el impresia că, în materie de legume, Roy DeWitt se limita la pop-corn și mirodenii pentru hotdogi și zicea că nici nu-i trebuie mai mult. Poate mai ascundea pe undeva și câteva borcane cu varză murată pentru clienții cu gusturi mai exotice.

   Drew a dat drumul la televizor, ca să aibă ceva de făcut cât timp aștepta să fiarbă apa și să se încălzească sosul. S-a pomenit că se uită la un ecran albastru, pe care scria SE CONECTEAZĂ LA DIRECTV. El cam avea dubii în privința reușitei acestei conexiuni, dar a lăsat aparatul în pace să-și facă damblaua. Presupunând că mai avea ce dambla să-și facă.

   Tocmai scotocea printr-unul dintre dulăpioarele de jos, când cabana s-a umplut de răcnetele lui Lester Holt, speriindu-l atât de tare că a scos un urlet și a scăpat din mână sita abia găsită.

   Când s-a întors, a văzut platoul știrilor de seară de la postul NBC și parcă imaginea era mai clară decât la televizorul de acasă. Lester dădea informații despre ultimele aiureli ale lui Trump. Apoi i-a predat legătura lui Cuck Todd, care cunoștea detaliile mai scarboase.

   În momentul acela, Drew a luat telecomanda și a închis televizorul. Era bine să știe că încă funcționează, dar nu avea nici cea mai mică intenție să-și umple mintea cu tâmpeniile lui Trump, acțiuni teroriste sau impozite.

   Și-a fiert o cutie întreagă de spaghete și le-a mâncat aproape pe toate.

  Cu ochii minții, a văzut-o pe Lucy admonestându-l cu degetul și amintindu-i - a câta oară? - de faptul că luase proporții de când trecuse de prima tinerețe. Tot în dialogul din minte, Drew i-a adus aminte că sărise peste prânz.

   A spălat cele câteva vase, cu gândul la Mămica Elan. Și la suicid. Oare ar fi avut loc ambele în Râul Amărăciunii? Mămica Elan probabil că nu. Suicidul, poate.

   Foarte posibil ca Franzen să fi avut dreptate când a vorbit despre perioada de dinaintea scrisului propriu-zic. Da, era o perioadă bună, pentru că tot ce vedeai și auzeai ți se părea a fi materie primă. De asemenea, puteai să adaptezi după nevoi orice-ți trecea prin minte. Imaginația ta putea să construiască un întreg oraș, să-l remodeleze, după care să-l demoleze, toate acestea petrecându-se în intervalul scurt în care tu făceai duș, te bărbiereai sau stăteai pe closet.

   Însă situația se schimba radical din momentul în care te apucai de scris. Fiecare scenă - ba nu: fiecare cuvânt - îți îngrădea opțiunile din ce în ce mai mult. Iar până la urmă ajungeai ca vaca aia care merge pe un culoar îngust, fără ieșire, îndreptându-se către...

   - Nu, nu, nu, nu-i deloc așa! a exclamat el, speriindu-se din nou de propria-i voce. Absolut deloc!

10

   În inima pădurii, noaptea se lăsa mult mai repede. Drew a aprins lămpile din toată casa (doar 4, cu abajururi unul mai urât decât celălalt), după care s-a ocupat de robotul telefonului.
   A ascultat de două ori mesajul tatălui său, al dragului său tătic, care, din câte mai ținea el minte, nu le adresase niciodată vreun cuvânt urât fiilor lui și nici nu ridicase mâna la ei. I se părea incorect să-l șteargă, dar, din cauză că nu mai există nicio altă casetă în biroul tatei, trebuia să se supună ordinului primit de la Lucy. Mesajul înregistrat de el a fost scurt și la obiect:

   - Sunt Drew. Vă rog să lăsați un mesaj.

   După ce a terminat, și-a pus geaca subțire și s-a dus afară ca să stea pe treptele pridvorului și să se uite la stele. Întotdeauna l-a uluit cât de multe poți vedea odată ce ai scăpat de poluare - fie ea și una moderată, precum cea dintr-un oraș mic ca Falmouth.

   S-a stârnit o adiere, care a smuls brazilor suspine de tristețe și, deodată, Drew s-a simțit foarte singur și neînsemnat. L-a trecut un fior și s-a întors în casă, hotărât să încerce soba, doar ca să fie sigur că nu se va umple camera de fum când va fi să facă un foc zdravăn în ea.

   În dreapta și în stânga căminului era câte o ladă. Una plină cu surcele, probabil aduse de Moș Bill tot atunci când a stivuit lemnele sub verandă. În cealaltă erau jucării.

   Drew s-a lăsat în genunchi și a scotocit printre ele.

   Un Wham-o Frisbee, de care-și aducea vag aminte. O păpușă Stretch Armstrong, probabil a lui Brandon; și o păpușă Barbie (indecentă, că nu mai avea bluză), care cu siguranță îi aparținuse lui Stacey. Mai erau și alte obiecte acolo, dar fie nu și le mai amintea, fie nu le mai văzuse niciodată.

   Un ursuleț de pluș cu un singur ochi. Un pachet cu cărți de Uno. Câteva cartonașe de baseball. Un joc care se chema Aruncă Purceii. Un titirez, pe care erau desenate niște maimuțe cu mănuși de baseball - l-a învârtit și titirezul s-a bălăngănit ca beat pe podea și a început să fluiere „Du-mă la meci”. Nu-i prea plăcea melodia asta; melodia suna cam sinistru spre final.

   S-a uitat la ceas înainte să ajungă la fundul lăzii, a văzut că era 8 și un sfert și a sunat-o imediat pe Lucy. Și-a cerut scuze pentru întârziere, spunându-i că pierduse noțiunea timpului din cauză că se uitase la jucăriile din ladă.

   - Cred că l-am recunoscut pe Stretch Armstrong. Al lui Bran era, nu?

   Lucy a gemut.

   - Of, Doamne, nu puteam să sufăr păpușa aia. Mirosea atâtde aiurea.

   - Țin minte. Și am mai găsit alte câteva jucării pe care le știam. Dar sunt acolo și chestii pe care pot să jus că nu le-am văzut în viața mea. Aruncă Purceii?

   - Ce să arunci? a început să râdă Lucy.

   - E un joc pentru copii. Știi ceva despre un titirez cu niște maimuțe pe el? Cântă „Du-mă la meci”.

   - Nu... ba, stai puțin. Acum 3 sau 4 ani am închiriat cabana unei familii. Parcă Pearson îi chema. Mai ții minte?

   - Vag.

   Nu ținea minte deloc. Dacă povestea se întâmplase în urmă cu 3 ani, probabil că lucra la „Cătunul de pe deal”. Mai bine zis, era cufundat în cartea aia până peste cap. Nu mai știa de el. Realmente îl obseda.

   - Aveau un băiețel de 6 sau 7 ani. Probabil că ale lui sunt unele dintre jucării.

   - Mă mir că le-a uitat aici, a spus Drew.

   Acum să uita la ursulețul cu un singur ochi, care avea aspectul flenduros al unei jucării strânse în brațe foarte des și foarte înfocat.

   - Vrei să vorbești cu Brandon? E lângă mine.

   - Sigur.

   - Bună, tati! a spus Bran. Ți-ai terminat cartea?

   - Tare amuzant, n-am ce zice. Mâine mă apuc de ea.

   - Cum e acolo? Bine?

   Drew s-a uitat în jur. Camera mare de la parter părea plăcută în lumina lustrei și a veiozelor. Nu-l mai deranjau nici abajururile hidoase. Iar dacă soba nu era înfundată, un foc mic va alunga răcoarea dinăuntru.

   - Mda. Bine.

   Chiar așa și era. Plus că se simțea în siguranță. Și se mai simțea și plin de inspirație, aproape să dea pe dinafară. Nu mai avea niciun fel de temeri în legătură cu cartea, ci doar ardea de nerăbdare să se apuce de ea a doua zi. Cuvintele aveau să țâșnească literalmente din el. Era convins de asta.

   Și uite că soba funcționa bine, hornul nu era înfundat și trăgea bine. Pe când focul mic se stingea, și-a făcut patul în dormitorul cel mare. Și-a pus cerșafurile și păturile care nu miroseau prea tare a stătut.

   S-a culcat la ora 10 și a stat întins pe pat, cu ochii ațintiți în întuneric și ascultând gemetele vântului prin streșini. S-a gândit la Moș Bill, care își luase viața în curtea cabanei. Dar n-a zăbovit cu gândul la el și nu a fost cuprins nici de teamă și nici de oroare. Emoția care-l încerca atunci când medita la clipele de sfârșit ale îngrijitorului era oarecum asemănătoare cu cea pe care o simțea mereu când se uita la lucrătura complicată și impresionantă a Căii Lactee.

   Realitatea era de nepătruns și era infinită. Cuprindea nenumărate taine și nu avea sfârșit.

11

   A doua zi s-a trezit devreme. A mâncat puțin, după care a sunat-o pe Lucy. Ea tocmai îi pregătea pe copii pentru școală - o certa pe Stacey, care nu-și terminase temele; și îi spunea lui Bran să-și ia ghiozdanul din living - așa că, din cauza împrejurărilor, nu au vorbit prea mult.

   După ce și-au spus la revedere, Drew și-a luat geaca pe el și s-a dus pe malul pârâului.

   Copacii de pe celălalt mal fuseseră tăiați de mult, lăsând vederii priveliștea de milioane a pădurii vălurate care se întinde până departe. Cerul era de un albastru intens. Drew a rămas acolo aproape 10 minute, bucurându-se de frumusețea nepretențioasă a lumii din jurul lui și încercând să-și golească mintea. Încercând să și-o pregătească pentru ce avea să urmeze.

   În fiecare semestru, preda Literatura Modernă Americană și Literatură Modernă Engleză; dar, pentru că fusese publicat, sarcina lui era să-i învețe pe studenți tehnicile creației literare.

   Începea fiecare curs sau seminar discutând despre proesul creației. Le spunea studenților că, aidoma celorlalți oameni care urmau o anumită rutină atunci când se pregăteau de culcare, și ei trebuiau să urmeze zilnic anumiți pași atunci când se pregăteau pentru scris. Aceste etape semănau cu pasele făcute de un magician care își pregătește subiectul pentru intrarea în transă.

   - Actul scrierii - fie că este vorba despre ficțiune sau poezie - a fost comparat cu visarea, le spunea el studenților. Însă mie nu mi se pare prea corectă această comparație. Mi se pare că este mai asemănător cu hipnoza. Cu cât pregătirea voastră seamănă mai mult cu un ritual, cu atât vă va fi mai ușor să intrați în starea necesară scrisului.

   Și el punea în practică aceste sfaturi.

   Când s-a întors la cabană, și-a făcut cafeaua. Tare și fără zahăr. Până la prânz va bea două căni mari. În timp ce o aștepta să fiarbă, și-a luat vitaminele și s-a spălat pe dinți. Unul dintre chiriași vârâse sub scară vechiul birou al tatălui său, iar Drew a decis să îl lase acolo. Nu era deloc un loc normal ca să scrie o carte, numai că lui i se părea bizar de confortabil. Cam ca un pântec de mamă.

   Și-a deschis laptopul și a creat un document nou. Probabil că și ceea ce a urmat făcea parte din ritual: denumirea documentului (RÂUL AMĂRĂCIUNII 1), formatarea documentului și alegerea fontului cel mai potrivit. La „Cătunul” folosise Book Antiqua, dar în niciun caz nu voia să se stingă de acest font la „Râul Amărăciunii”; chiar că ar fi fost semn rău. Știind foarte bine că ar putea să se întrupă curentul, obligându-l să lucreze la mașina mecanică de scris, a ales fontul American Typewriter.

   Mai avea ceva de făcut? Da, un singur lucru. A activat funcția de salvare automată. În cazul ăsta, chiar dacă s-ar fi pierdut curentul, nu pierdea ce a scris până atunci. Sigur, bateria laptopului era încărcată, dar se zice că paza bună trece primejdia rea.

   Cafeaua era făcută. Și-a turnat o cană și s-a așezat. A dus cursorul la mijloc și a scris:

Capitolul 1

   A apăsat „Enter” și a rămas o clipă complet nemișcat.

   La sute de kilometri de locul acela era Lucy, cu o ceașcă de cafea alături și așezată în fața laptopului în care erau dosarele clienților cărora le ținea contabilitatea. Foarte curând avea să intre și ea în propria transă - aceasta având legătură cu numerele, nu cu cuvintele - dar deocamdată se gândea la el. Drew era sigur de asta. Lucy se gândea chiar acum la el și spera - poate chiar se ruga ca nu care cumva să se întâmple cu el... cum se exprimase Al Stamper?... să nu-și piardă toată roțile de la căruciorul roșu.

   - N-o să fie cazul, a spus el. O să scriu ca după dictare.

   S-a uitat puțin la cursor și apoi a tastat:

   Când fata scoase un țipăt atât de ascuțit încât ar fi putut sparge sticla, Herk încetă că mai cânte la pian și se întoarce.

   După aceea Drew nu a mai știut de el.

12

   De la bun început își făcuse în așa fel orarul la facultate, încât să aibă cursuri mai spre sfârșitul zilei, pentru că, atunci când avea ceva de scris, voia să lucreze de la 8 dimineața. Se forța mereu să scrie până la ora 11, cu toate că au fost multe zile în care inspirația îl părăsea înainte de 10 și jumătate.

   Se gândea adesea la o povestire - probabil inventată - despre James Joyce.

   Un prieten al celebrului scriitor trecuse într-o zi pe la el și îl găsise la birou, cu capul culcat pe brațe, imagine a celei mai crunte disperări. Când prietenul respectiv l-a întrebat ce s-a întâmplat, Joyce i-a spus că nu-i veniseră în minte decât 7 cuvinte în dimineața aceea.

   - Dar asta-i foarte bine, James, l-a liniștit prietenul.

   La care Joyce a răspuns:

   - O fi bine, dar habar n-am în ce ordine să le pun!

   Drew empatiza cu situați descrisă în povestirea aceasta, indiferent dacă era reală sau inventată. La fel se simțea și el de obicei în acea ultimă și chinuitoare jumătate de oră. Atunci i se cuibărea în minte teama că nu-și va mai găsi cuvintele. Desigur că, în ultima lună de lucru la „Cătunul de pe deal”, se simțise așa în fiecare secundă nenorocită.

   Dar în dimineața aceasta nici vorbă de asemenea dificultăți. În capul lui se deschisese o ușă care dădea drept în cârciuma plină de fum și miros de kerosen, care purta numele Taverna „Cap de Bizon”. Și Drew a intrat.

   A văzut totul în cele mai mici detalii, a auzit fiecare cuvânt, fiecare șoaptă. Era chiar acolo și l-a văzut prin ochii lui Herkimer Belasco, pianistul, pe puștiul lui Prescott lipind gura pistolului de calibru 45 (cu pat elegant, împodobit cu perle) sub bărbia tinerei animatoare și începând s-o înjure. Acordeonistul și-a acoperit ochii atunci când Andy Prescott a apăsat pe trăgaci, dar Herkimer i-a ținut deschiși pe ai lui, așa că Drew a văzut absolut tot: erupția de sânge și păr, sticla de whisky Old Jim Dandy făcându-se țândări când a lovit-o glonțul, crăpătura în oglinda din spatele sticlelor.

   Niciodată în viața lui, Drew nu mai trăise o asemenea experiență scriitorească, iar când junghiurile foamei l-au smuls în cele din urmă din transă, s-a uitat la ceasul din partea de jos a laptopului și a văzut că se făcuse aproape două după-amiază. Îl durea spatele, îi ardeau ochiii și se simțea în al nouălea cer. Parc era beat.

   Și-a printat paginile scrise (18 erau - de-a dreptul incredibil), dar le-a lăsat în tava de la imprimantă. O să verifice diseară cu pixul în mână - tot un obicei al lui - dar știa deja că va avea extrem de puține corecturi de făcut. Unul sau două cuvinte omise, vreo repetiție neintenționată, poate vreo comparație prea subtilă sau nu îndeajuns de subtilă. În rest, cele 18 pagini erau perfect. Știa asta.

   - Parcă am scris după dictare, a murmurat el și s-a dus să-și facă un sandvici.

13

   În următoarele 3 zile a intrat într-o rutină de la care nu s-a abătut absolut deloc. Parcă toată viața numai în cabana aceasta scrisese.

   Lucra de la 7 și jumătate până la 2. Mânca. Trăgea un pui de somn sau se plimba puțin pe afară, numărând stâlpii. Seara, făcea focul în soba cu lemne, își încălzea o conservă, după care sună acasă ca să vorbească cu Lucy și copiii. După aceea, își redacta paginile scrise în timpul zilei și apoi citea una dintre cărțile din biblioteca de la etaj. Înainte de culcare, stingea focul din sobă și se ducea afară să privească stelele.

   Și povestea lui curgea.

   Mormanul de pagini de lângă imprimantă se făcea tot mai mare. Nu mai existau temeri care să-l bântuie când își făcea cafeaua, își lua vitaminele și se spăla pe dinți. Nu mai existau decât nerăbdarea și emoția. Odată așezat în fața laptopului nu mai avea nevoie să-și caute cuvintele. I se părea că era Crăciunul în fiecare zi, cu noi și noi daruri de despachetat. În a treia zi, aproape nici nu și-a că a început să trănute destul de mult și de tare și că îl cam ustura în gât.

   - Ce-ai mâncat? l-a întrebat Lucy când a sunat-o în seara aceea. Să nu mă minți, domnule.

   - Păi, ce mi-am adus aminte, dar...

   - Drew!

   Lungind vocala: Druuuuu.

   - Dar mâine vreau să mă duc să-mi cumpăr alimente proaspete. Sigur, după ce termin de scris.

   - Bravo! Să te duci la piața din St. Christopher. N-o să găsești mare lucru, dar oricum sunt produse mai bune decât la amărâta aia de prăvălioară de acolo.

   - Bine, a spus el, cu toate că nu avea nici cea mai mică intenție să bată tot drumul până la St. Christopher și înapoi, adică aproape 150 de kilometri în total, ceea ce însemna că ar fi ajuns acasă abia după lăsarea întunericului.

   Numai după ce a închis telefonul și-a dat seama că o mințise. Și nu o mai mințise din umltimele săptămâni de lucru la „Cătunul”, perioadă în care totul începuse să meargă prost.

   În vreme ce se pregătea de culcare, și-a spus că nu avea nicio importanță. Că minciuna lui fusese una inofensivă, o simplă metodă prin care să pună capăt unei certe înainte ca aceasta să înceapă. Doar așa procedau soții și soțiile. Așa supraviețuiau căsniciile.
   S-a întins pe pat, a stins veioza, a strănutat de două ori și a adormit.

14

   În a patra zi, Drew s-a trezit cu sinusurile înfundate și cu o durere de intensitate moderată în gât. Dar nu simțea că ar fi avut și febră.

   Răcise, ei și ce? Putea să lucreze și ala; de fapt, o făcuse de foarte multe ori de când era profesor; ba chiar se și mândrea cu faptul că se încăpățâna să meargă mai departe, în vreme ce Lucy obișnuia să se bage în pat încă din primul moment când își simțea nasul înfundat și se înconjura cu batiste de hârtie și pastile contra răcelii și reviste. Iar el, Drew, nu i-a reproșat niciodată asta, cu toate că își amintea deseori de vorba mamei lui pentru asemenea apucături: ipohondrie.

   Un oarecare scriitor - nu mai ținea minte numele - declarase pentru „The Paris Review”: „Când scri, șef îți este cartea”. Perfect adevărat. Dacă slăbești ritmul, povestea începe să se estompeze, la fel cum se întâmplă cu visele după ce te-ai trezit.

   Și-a petrecut întreaga dimineață în orășelul Râul Amărăciunii, dar cu o cutie de batiste la îndemână. Când a termina de scris (alte 18 pagini), a observat uimit că folosise jumătate din cantitatea de batise. Coșul de gunoi de lângă vechiul birou al tatălui său dădea pe dinafară.

   Dar trebuia să vadă partea bună a lucrurilor: când se chinuise la „Cătunul”, coșul de lângă birou era în permanență plin cu foi scrise - dumbravă sau crâng?; elan sau urs?; soare strălucitor sau arzător? Nu existau asemenea tâmpenii în orășelul Râul Amărăciunii, din care parcă nu îi mai venea să plece.

   Dar trebuia să o facă. Îi mai rămăseseră doar câteva conserve cu tocăniță de vită și macaroane cu carne. Nu mai avea lapte. Și nici suc de portocale. Avea nevoie de ouă, hamburgeri, poate niște carne de pui și neapărat vreo 6 pachete de semipreparate. Plus că nu i-ar fi stricat niște dropsuri de tuse și niște pastile contra răcelii, panaceul folosit mereu de Lucy.

   Probabil că la Marele Magazin Universal le va găsi pe toate. Dar nu, va strânge din dinți și se va duce până în St. Christopher. Și așa, minciuna inofensivă pe care i-a spus-o lui Lucy se va transforma în adevăr.

   A condus încet și prudent prin hârtoapele de pe Drumul Rahatului și a oprit în fața Marelui Magazin. Acum nu doar că strănuta tot timpul, ci îl mai apucase și tusea, parcă îl durea mai tare în gât, parcă i se înfundase și o ureche și parcă făcuse și puțină ferbă. Gândindu-se că va trebui să-și cumpere și un flacon cu Aleve sau Tylenol, a intrat în prăvălioară.

   În locul lui Roy DeWitt acum se afla în spatele tejghelei o tânră slăbănoagă, cu părul vopsit violet, un belgiuc în nas și ceva ce semăna cu o piuneză din crom pe buza de jos. Molfăia o gumă de mestecat.

   Cu gândurile încă la paginile scrise de dimineață (și puțin afectate de febra deloc mare), și-a imaginat-o locuind într-o rulotă sprijinită pe bolțari, împreună cu cei doi sau trei copii ai ei - copii cu fețe murdare și cu părul ciopârțit chiar de mămica lor; iar cel mai mic, cam de un an, un an și jumătate, avea pe el un scutec umflat la popou și un tricou pătat cu mâncare, pe care scria MONSTRULEȚU`LU` MAMI. Sigur că era un stereotip îngrozitor de jignitor și elitist ca naiba, dar asta nu însemna neapărat că nu ar fi putut să fie adevărat.

   Drew a luat un coș.

   - Aveți aici carne proaspătă sau produse proastepe din carne?

   - Hamburgerii și hotdogii sunt în figider. Poate și vreo două cotlete de porc. Și avem și salată de varză murată.

   Mă rog, și-a spus Drew, dacă o consideri a fi carne...

   - Dar pui?

   - Nimicuța. Avem ouă. Ați putea să scoateți niște pui din ele dacă le țineți la căldură.

   Și a râs singură de cât de spiritual a fost răspunsul. Râzând, și-a dezvelit dinții maronii. Deci nu gumă mesteca ea, ci tutun.

   Drew a umplut două coșuri. Nu a găsit pastilele de răceală pe care le lua Lucy, dar a dat peste un sirop care se chema Remediu Împotriva Tusei și Răcelii de la Dr. King și Anacin și pliculețe cu praf împotriva durerilor de cap. A mai luat și câteva conserve cu supă de pui cu tăieței, ditamai cutia cu margarină și două franzele.

   Pâinile erau din acelea buretoase, clar făcute din ingrediente mai puțin naturale, dar știți cum se spune: calul de dar nu se caută la dinți. Intuia deja că, într-un viitor nu prea îndepărtat, avea să mănânce doar supă și sandviciuri cu brânză. Cea mai bună haleală pentru durerea de gât.

   Mestecând în continuare, femeia de la tejghea i-a înregistrat produsele cumpărate.

   Pe Drew îl fascina felul în care i se ridica și se lăsa în jos butonul ăla din buză. Oare ce vârstă va avea Monstrulețu` lu` Mami când își va înfige în gură unul la fel - 15 ani; poate chiar 11? Și-a repetat în minte că gândește ca un elitist scârbos și cu multe ifose, dar mintea-i continua să facă tot felul de asocieri.

   - O sută opt și șaptezeci, a spus femeia, curmându-i șirul gândurilor.

   - Sfinte Sisoie! Serios?

   Vânzătoarea a zâmbit, dezvelindu-și dinții pe care Drew ar fi fost bucuros să nu-i mai vadă și a doua oară.

   - Vreți să vă faceși cumpărăturile aici, în pustietate, domnu`... Larson, da?

   - Da. Drew Larson.

   - Păi, dacă vreți să vă faceți cumpărăturile aici, în pustietate, domnu` Larson, tre` să fiți pregătit să plătiți un preț mai mare.

   - Unde-i Roy?

   Femeia și-a dat ochii peste cap.

   - Tata-i la spitalu` ăla din St. Christopher. A făcut gripă și n-a vrut neam să se ducă la doctor, că zicea că-i bărbat și nu-l doboară pe el o amărâtă de răceală, da` a dat-o în pneumonie. Are sor-mea grijă de copii ca să pot eu să mă ocup de prăvălia asta, și să știți, domnu`, că nu-i place deloc.

   - Îmi pare rău.

   În realitate, nu-i păsa deloc de starea de sănătate a lui Roy DeWitt. Îi păsa în schimb de batista aia uriașă, plină de muci - și numai la ea se gândea acum. La ea și la inconștiența de care dăduse dovadă el, Drew, atunci când îi strânsese mâna care o folosise.

   - Nu la fel de rău ca mie. Mâine o să fie nebunie aici, că vine furtuna aia în weekend.

   Apoi a arătat cu două degete spre coșurile lui cu alimente.

   - Sper că plătiți cash pe chestiilea alea, că nu s-a stricat scula aia care citește cardurile și tata uită mereu să cheme pe cineva s-o repare.

   - Da, așa am să plătesc. Despre ce furtună e vorba?

   - Una de vine de la nord, așa zic ăia din Riviere-du-Loup. Ăsta-i un post de radio din Quebec, dacă nu știați.

   A pronunțat „Kua-bec”.

   - Mult vânt și ploaie. Cică ajunge poimâine la noi. Stați acolo, pe Drumu` Rahatului, da?

   - Da.

   - Păi, eu zic că, dacă nu vreți să rămâneți acolo încă o lună, ați face bine să vă luați alimentele și băgăjuțele și să vă întoarceți în sud.

   Drew cunoștea genul acesta de atitudine.

   Aici, pe Route 90, nu conta dacă erai originar din statul Maine; dacă nu erai născut și crescut în ținutul Aroostook, erai considerat doar un orășean, care habar n-are să facă diferența între molid și pin.

   - Cred că am să mă descurc, a zis el și și-a scos portofelul. Locuiesc pe coastă.  Avem și acolo parte de suficiente furtuni care vin din est.

   Femeia l-a privit cu milă.

   - Nu vorbesc de amărâtele alea de vânturi din est, domnu` Larson. Eu vă zic de o furtună din nord, care vine drept peste Canada de la Polu` Nord. Se zice că o să fie un ger de o să crape pietrele. Pa și pusi douăj` de grade. O să fie doar 3. Poate chiar mai puține. Și atunci o să dea cu lapoviță și vântu` o să bată cu vreo 50 de kilometri la oră. Și o să rămâneți blocat pe Drumu` Rahatului, blocat o să rămâneți.

   - N-o să mi se întâmple nimic, a zis Drew. O să fie...

   S-a oprit brusc. Fusese cât pe ce să spună „O să fie ca și cum aș scrie după dictare”.

   - Ce?

   - Bine. O să fie bine.

   - Ce să vă zic, trăiți cu speranța asta.

15

   Pe drumul înapoi spre cabană - soarele care-i intra în ochi îi declanșase migrena care se alătura acum celorlalte simptome - Drew s-a tot gândit la batista aia plină cu muci. Și la cum Roy DeWitt crezuse că nu era decât o răceală și că o să-i treacă și, până la urmă, a ajuns la spital.

   S-a uitat în oglinda retrovizoare și și-a observat ochii înroșiți și umezi.

   - Nu fac niciun fel de gripă. Nu cât sunt pe val.

   Dar, pentru numele lui Dumnezeu, de ce dăduse mâna cu nenorocitul ăla, când era limpede că-i clocăiau microbii pe ea? Și, dacă tot făcuse asta, de nu nu-l întrebase unde se putea spăla pe mâini? Zău așa, până și copiii lui știau că trebuie să te speli tot timpul pe mâini. Chiar el îi învățase.

   - Nu fac niciun fel de gripă păcătoasă, a repetat și a lăsat în jos parasolarul ca să nu-l mai orbească soarele.

   Îl orbea? Sau îi intra în ochi? Era mai bine orbea, sau era prea exagerat?

   La asta a meditat pe drumul înapoi.

   Și-a dus cumpărăturile în cabană și a observat că pâlpâie ledul de la robotul telefonului. Era un mesaj de la Lucy, care-i cerea să sune neîntârziat acasă. Și a simțit iar un ghimpe în inimă și iar a avut sentimentul că Lucy îi suflă în ceafă, dar imediat și-a dat seama că s-ar putea să nu aibă nicio legătură cu el ceea ce voia ea să-i comunice. Poate se îmbolnăvise unul dintre copii, sau avusese un accident.

   A sunat-o, și pentru ultima oară de foarte multă vreme - probabil din perioada când lucra la „Cătunul” - s-au certat. Nu la fel de rău cum o făcuseră în primii ani ai căsniciei, când copiii erau mici și banii puțini. Certurile de atunci fuseseră cumplite. Dar și acum s-au certat destul de rău.

   Auzise și Lucy de iminența furtunii (normal că auzise, că doar urmărea cu rigurozitate toate buletinele meteo) și voia neapărat ca Drew să-și facă bagajele și să se întoarcă imediat acasă.

   Drew i-a spus că-i o idee proastă. De fapt, mai mult decât proastă. Îngrozitoare. Își stabilise un program de lucru foarte bun, își intrase în ritm și scria extraordinar de bine. Nu ar fi dăunat prea mult cărții dacă își întreruptea ritmul acesta o zi, dar schimbarea mediului ar fi putut să o facă. S-ar fi așteptat ca, după atâția ani, soția lui să înțeleagă fragilitatea creației literare, măcar din punctul lui de vedere. Dar uite că se înșela.

   - Ce nu pricepi tu e cât de puternică o să fie furtuna asta. Nu te-ai uitat la știri?

   - Nu.

   Și a adăugat, mințind absolut fără niciun motiv:

   - Nu am semnal. Nu funcționează antena.

   - Atunci, îți zic eu: o să fie foarte rău, și mai ales acolo în nord, în orășelele alea de lângă graniță. Și fix acolo ești tu acum, în caz că n-ai observat. Se așteaptă la întreruperi ale curentului pe suprafețe mari din cauza vântului care...

   - Bine că mi-am luat mașina de scris a tatei....

   - Vrei să mă lași să termin, Drew? Măcar de data asta?

   A tăcut. Îi pulsau dureros tâmplele și îl durea în gât. În acele clipe nu se prea dădea în vânt după soția lui. Da, o iubea - sigur că o iubea și o va iubi mereu - dar nu-i mai plăcea de ea.

   Acum o să-mi mulțumească, și-a zis el.

   - Mulțumesc, a spus Lucy. Știu că ți-ai luat mașina de scris a tatălui tău, dar o să stai zile întregi la lumina lumânării și o să te hrănești doar cu mâncare rece. Poate chiar mai mult decât câteva zile.

   Pot să fac mâncare la soba cu lemne.

   Asta ar fi vrut să-i spună, dar dacă o întrerupea iarăși, discuția o lua în altă direcție și ar fi ajuns să audă (din nou) că nu o ia în serios niciodată și la-la-la și lu-lu-lu și așa mai departe.

   - Îmi închipui că ai putea să-ți gătești câte ceva pe soba cu lemne, a continuat ea, pe un ton ușor mai rezonabil, dar dacă o să bată vântul așa cum se anunță - vijelii de durată, cu rafale de forța unor uragane - o să cadă o groază de copaci și o să rămâi blocat acolo.

   Oricum intenționam să rămân aici, și-a zis el.

   - Știu că voiai să rămâi acolo două sau trei săptămâni, a spus ea. Numai că unul dintre copacii ăia, în cădere, ar putea să facă o gaură în acoperiș, plus că s-ar putea să cadă și stâlpii de telefon împreună cu ăia de curent și o să fii complet izolat. Dacă pățești ceva?

   - N-o să...

   - Poate că nu, dar dacă pățim noi ceva?

   - Atunci, ai să te ocupi tu de tot, a spus el. N-aș fi plecat la dracu-n praznic dacă nu eram convins că poți să rezolvi orice. Plus că o ai și pe sora ta alături. Și știi bine că sunt multe exagerări în buletinele meteo. Transformă 15 centimetri de zăpadă proaspătă în cel mai mare viscol al secolului. E chestie de rating. Ai să vezi.

   - Mulțumesc pentru explicații, că eu sunt prea proastă și nu înțeleg ce se întâmplă, a zis Lucy, pe un ton sec.

   Și uite că iar se îndreptau către subiectul acela sensibil, pe care el sperase că-l va putea evita. Mai ales acum, când avea sinusurile înfundate și îl dureau și gâtul, și o ureche. Și capul, să nu uităm de cap.

   Dacă nu avea grijă la ce spune, vor ajunge la unul dintre scandalurile lor tradiționale când fiecare voia să aibă dreptate. Iar de acolo ei - ba nu, doar ea - ar fi ajuns la ororile societății misogine. Iar pe această temă, Lucy era capabilă să se văicărească la nesfârșit.

   - Vrei să știi ce cred eu, Drew? Cred că atunci când un bărbat zice „Știi asta” - chestie pe care o zic mereu toți bărbații - de fapt vrea să spună „Eu știu asta, iar tu ești prea bătută-n cap ca s-o știi și tu. De aceea, e necesar să-ți explic”.

   Drew a simțit nevoia să ofteze, dar a simțit că oftatul i se va tranforma în tuse, așa că și l-a înăbușit.

   - Pe bune? Vrei să discutăm despre asta?

   - Drew... așa suntem noi.

   L-a înfuriat atunci dezgustul din tonul ei, de parcă el n-ar fi fost decât un copil tâmpit care nu pricepea nici cea mai simplă lecție.

   - Bine, atunci, hai să-ți explic ceva, Luce. Să-ți explic așa cum o fac bărbații mari și grozavi. Aproape întreaga mea viață de adult m-am chinuit să scriu un roman. De ce? Habar n-am. Nu știu decât că asta-i tot ce-mi lipsește din viață. Trebuie s-o fac și o fac chiar acum. Este foarte, foarte important pentru mine. Iar tu îmi ceri să compromit tot ce am realizat până acum.

   - E la fel de important ca mine și copiii?

   - Normal că nu, dar de ce trebuie să aleg?

   - Mi se pare că tocmai ai ales.

   El a vrut să râdă, dar râsul i s-a transformat în tuse.

   - Ești nițeluș cam dramatică.

   Lucy n-a replicat la asta; avea altă grijă acum.

   - Te simți bine, Drew? Nu te-ai îmbolnăvit, nu?

   Și el a auzit-o în minte pe tânăra cu piuneză în buza de jos: „zice că-i bărbat și nu-l doboară pe el o amărâtă de răceală, da` a dat-o în pneumonie”.

   - Nu, a răspuns el. M-au apucat alergiile.

   - Măcar vrei să te gândești mai bine dacă n-ar trebui cumva să te întorci? Vrei? Te rog!

   - Da.

   Altă minciună. Deja se gândise.

   - Să suni diseară, da? Ca să vorbești cu copiii.

   - O să pot să vorbesc și cu tine? Dacă-ți promit că nu mă mai dau mare bărbat care le știe el pe toate?

   Lucy a râs. Mă rog, a chicotit puțin, dar tot semn bun era.

   - Bine.

   - Te iubesc, Luce.

   - Și eu te iubesc, i-a zis ea.

   Când punea receptorul în furcă, lui Drew i-a trecut prin cap - profesorii de literatură engleză foloseau termenul „epifanie” pentru așa ceva - că sentimentele ei nu erau cu mult prea diferite de ale lui. Da, era convins că îl iubea, numai că în această după-amiază de la începutul lui octombrie, nu se prea dădea în vânt după el.

   Și de asta era convins.

16

   În prospect scria că Remediul Împotriva Tusei și Răcelii de la Dr. King conținea 26% alcool.

   Drew a luat o dușcă zdravănă din sticlă, i s-au umplut ochii cu lacrimi și l-a apucat tusea. Atunci și-a zis că producătorul probabil a vrut să dea dovadă de modesite. Sau poate a vrut să nu-i ajungă așa-zisul medicament pe raftul cu băuturi de la prăvălia DeWitt, alături de lichiorul de cafea, rachiul de caise și făcătura aia de whisky cu scorțișoară care se cheamă Fireball Nip. Dar i-a desfundat sinusurile instantaneu, iar seara, când a vorbit cu Brandon, acestuia nu i s-a părut deloc că ar avea vreo problemă.

   În schimb, Stacey l-a întrebat dacă se simte bine. Am alergie, i-a răspuns el și a repetat minciuna și când Lucy l-a întrebat același lucru. Bine măcar că nu s-au mai certat. Însă firește că i-a sesizat tonul glacilar care îi era atât de familiar.

   Și aerul de afară era rece, nu doar tonul lui Lucy. Se pare că se cam terminase cu vara și toamna își intra repede în drepturi.

   Pe Drew l-au apucat frisoanele și a făcut focul în sobă. Apoi s-a așezat aproape de el, în balansoarul tatei, a mai luat o dușcă din licoarea aia de la Dr. King și a citit un roman vechi al lui John D. MacDonald.

   Din cele scrise pe pagina de date despre autor reieșea că MacDonald făcuse 60 sau 70 de cărți. Deci el n-avusese absolut nicio problemă când trebuia să găsească expresia sau cuvântul cel mai nimerit, iar pe la sfârșitul vieții chiar căpătase un oarecare simț analitic. Bafta lui.

   Drew a citit vreo două capitole, apoi s-a dus să se culce, sperând că-i va trece cât de cât răceala până dimineață și că nu se va trezi cu o mahmureală cât casa din cauza siropului de tuse. A dormit prost și a avut vise ciudate. A doua zi și-a amintit anul singur, în care se afla pe un coridor care părea nesfârșit și care avea uși pe ambele laturi. Era sigur că una dintre ele ducea afară, dar nu știa care anume și, înainte de a se hotărî pe care să o deschidă, s-a trezit.

   Dimineața era senină și friguroasă. El avea vezica plină și îl dureau toate articulațiile. S-a împleticit până la baia din celălaltă capăt al galeriei, înjurându-l neîncetat pe Roy DeWitt cu batista lui plină cu muci.

17

   Încă avea febră, dar parcă nu la fel de mare. Iar prafurile împotriva durerilor de cap și șiropul de la Dr. King îi mai amelioraseră celelalte simptome.

   A lucrat binișor, însă numai 10 pagini în loc de 18. Oricum era o realizare, ținând cont de starea lui proastă. Sigur că a trebut să se oprească din când în când, ca să-și scotocească prin minte după cuvântul sau expresia care să sune mai bine, dar a pus aceste pauze pe seama infecției care-și făcea de cap în organismul lui. Iar toate cuvintele și expresiile căutate îi veneau în minte după doar câteva secunde și se așezau frumușel la locul lor.

   Povestea mergea din ce în ce mai bine.

   Șeriful Jim Averill îl băgase pe ucigaș în spatele gratiilor, dar la miezul nopții sosiseră tâlharii înarmați într-un tren plătit anume de Andy Prescott, mare proprietar de vite, mare bogătaș, tăticuțul asasinului. Iar acum criminalii ăia asediau orașul.

   Spre deosebire de „Cătunul”, cartea aceasta se axa mai mult pe acțiune și mai puțin pe personaje. Iar faptul acesta îl cam îngrijorase pe Drew la început; fiind profesor și cititor pasionat, avea tendința de a se concentra mai degrabă asupra temei, a limbajului și a simbolismului, nu asupra narațiunii, însă acum toate elementele prindeau contur și se înlănțuiau parcă de la sine.

   Iar cel mai bun lucru era strania legătură care se înfiripa între Averill și puștiul lui Precott, care dădea poveștii o rezonanță la fel de neașteptată ca apariția acelui tren la miez de noapte.

   În loc să-și facă obișnuita plimbare de după-amiază, a aprins televizorul și, după o căutare îndelungată în lista de programe afișată de DirecTV, a dat peste postul meteo.

   În oricare altă zi poate că l-ar fi amuzat să descopere că are acces la atât de multe posturi TV tocmai aici, în mijlocul pustietății. Dar nu și astăzi. În loc să-l revigoreze, orele de scris îl epuizaseră, aproape îl storseseră de puteri.

   De ce naiba dăduse mâna cu DeWitt? Din politețe, firește; chestie perfect logică, dar de ce naiba nu se spălase după aia?

   Ți-am mai pus întrebările astea, și-a zis el.

   Da, dar uite că au revenit și îl macină. Și îi aminteau de catastrofa cu care se soldase ultima lui încercare de a scrie un roman, când stătea treaz în pat, mult după ce adormise Lucy, demolând și reconstruind în minte puținele paragrafe pe care reușise să le scrie în ziua respectivă, râcâindu-și gândurile până la sânge.

   Termină. Asta a fost atunci. Acum e altfel. Fii atent la afurisitul ăla de butelin meteo.

   Numai că nu era un simplu buletin; postul meteo nu avea asemenea programe minimaliste. Difuzau o adevărată operă a apocalipsei.

   Niciodată Drew nu fusese capabil să înțeleagă pasiunea soției sale pentru postul acesta, care părea a fi populat doar de pocitanii tocilare care nu știau nimic altceva în afară de cum și de unde bate vântul.
   De parcă ar fi vrut să-i dea dreptate, acum se apucaseră să le boteze și pe cele mai modeste. Iar vântul care aducea prăpădul cu privire la care îl atenționase tânăra de la prăvălie și care o îngrijora atât de tare pe soția lui fusese poreclit Pierre. Drew nu-și putea imagina un nume mai cretin pentru o furtună.

   Se năpustea asupra lor dinspre provincia canadiană Saskatchewan, pe direcția nord-est și în ziua următoare avea să ajungă în zona străbătută de Route-90. Fie după-amiază, fie mai pe seară. Aducea vânturi de peste 60 de kilometri la oră, cu rafale care puteau să atingă și 150 kilometri la oră.

   - Ați putea crede că nu va fi prea rău, a zis tocilarul de pe ecran, un tânăr cu barbă de 3 zile, modernă, care lui Drew i se părea foarte inestetică.

   Domnul Barbă-Nerasă era un adevărat poet al Apocalipsei Pierre - sigur, nu vorbea el în parametri iambici, dar nici mult nu mai avea.

   - Ce trebuie neapărat să știți este că temperaturile vor scădea brusc și foarte mult odată cu apariția acestui front atmosferic. Ce vreau eu să spun este că vor scădea drastic. Este posibil ca ploaia să se transforme în lapoviță, așa că voi, cei care mergeți cu mașina prin nordul regiunii New England, trebuie să vă așteptați la producerea poleiului pe șosele.

   Poate ar fi bine să mă întorc acasă, și-a spus Drew.

   Însă acum nu doar cartea îl reținea aici. Îl obosea și mai simplul gând că ar fi putut să plece la drumul acela lung în starea de slăbiciune în care era acum.

   Și, hai să zicem că reușea să străbată cu bine Drumul Rahatului și ar fi ajuns într-un loc cât de cât mai civilizat, atunci ce? Trebuia să o ia înapoi pe Autostrada 95, întremându-se din când în când cu câte o dușcă din siropul ăla de tuse pe bază de alcool?

   - Însă cel mai important lucru, zicea acum tocilarul neras, este că puiuțul ăsta o să se ciocnească cu un anticiclon care vine dinspre est - fenomen extrem de rar. Iar asta înseamnă că pe dragii noștri prieteni din nordul Bostonului îi așteaptă un adevărat coșmar.

   Ia de-aici, l-a îndemnat Drew în gând și s-a apucat de șliț.

   Mai târziu, după ce a încercat să doarmă puțin, dar n-a reușit - nu a făcut decât să se foiască de pe o parte pe cealaltă - l-a sunat Lucy.

   - Ascultă ce-ți zic eu acum, domnule!

   Drew nu putea să sufere când o auzea zicându-i așa, îi rașcheta timpanul așa cum ți-l rașchetează zgomotul făcut de unghiile unui elev neastâmpărat care zgârie tabla din clasă.

   - Prognoza meteo e și mai rea. Trebuie neapărat să te întorci acasă.

   - Da, Lucy, nu-i decât o furtună, tata îi zicea „o pârțâială de vânt”. Nu-i un război nuclear.

   - Trebuie săte întorci cât timp se mai poate.

   Se săturase de toată povestea asta cu furtuna și se săturase și de cicăleala lui Lucy.

   - Ba nu. Trebuie să rămân aici.

   - Ești nebun, i-a spus ea.

   Și, pentru prima oară în întreaga lor viață împreună, i-a închis telefonul.

18

   În dimineața următoare, de cum s-a trezit, Drew a deschis televizorul pe postul meteo.

   Spera să afle că Furtuna Pierre și-a schimbat traseul. Dar nu, nu și-l schimbase. Și nici frigul adus de ea nu se mai domolise.

   A sunat-o pe Lucy, dar i-a răspuns mesageria vocală. Poate se dusese la cumpărături, poate doar nu voia să vorbească cu el. Pe Drew nu-l deranja. Sigur, era supărată pe el, dar îi va trece; nimeni nu putea aruncala gunoi 15 ani de căsnicie din cauza unei amărâte de furtuni, corect?

   Drew și-a prăjit două ouă și a apucat să mănânce doar unul, înainte ca stomacul să-l avertizeze că mai multă mâncare ar duce la o evacuare năvalnică a tot ce ingerase până atunci. Și-a golit farfuria în coșul de gunoi, s-a așezat în fața laptopului și a deschis documentul la care scria acum (RÂUL AMĂRĂCIUNII 3).

   A scris bine aproximativ o oră, dar după aceea au început problemele. Mai întâi a fost vorba despre balansoarele pe care ar fi trebuit să stea șeriful Averill și cele trei ajutoare ale lui în fața închisorii din orașul Râul Amărăciunii.

   Trebuiau să stea în față, neapărată în față, ca să fie văzuți de localnici și de mercenarii lui Dick Prescott, pentru că tocmai pe asta se baza planul inteligent pus la cale de Averill, prin care îl putea scoate din oraș pe băiatul lui Prescott chiar sub nasul bătăușilor care voiau să-l împiedice. Oamenii legii trebuiau să stea la vedere, mai cu seamă că acel ajutor de șerif, pe care-l chema Cal Hunt și care era cam de aceeași înălțime și constituție ca puștiul lui Prescott.

   Hunt purta un poncho mexican foarte colorat și o ditamai pălăria de cowboy, cu ornamente argintii. Borul imens al pălăriei îi ascundea chipul. Chestie foarte importantă. Ponchoul și pălăria nu-i aparțineau; și spunea că se simte ridicol cu pălăria aia pe cap. Pe șeriful Averill nu-l interesa deloc cum se simte ajutorul lui. Voia ca oamenii lui Prescott să se uite la haine, nu la persoana care le purta.

   Excelent! Foarte bună poveste! Și apoi au început necazurile.

   - În regulă, le spuse șeriful Averill ajutoarelor sale. E momentul să ieșim la aer. Să ne vadă cine vrea să se uite la noi. Adu ulcica aia, Hank. Vreau să mă asigur că băieții ăia de pe acoperișuri îl văd bine pe șeriful tâmpit care bea cot la cot cu ajutoarele lui și mai tâmpite.

   - Trebuie neapărat să-mi pun pălăria asta? întreabă Cal Hunt pe un ton aproape smiorcăit. O să ajung de râsul orașului!

   - Lasă naibii rușinea și mai bine ai grijă să scapi nevătămat în noaptea asta, îi zise Averill. Hai! Puneți mâna pe balansoarele astea și...

   Și aici s-a oprit Drew din scris, consterant de imaginea celor 3 balansoare din micuțul birou al șerifului din Râul Amărăciunii. Ba nu, 4 balansoare, pentru că trebuia să adauge unul și pentru Averill.

   Ideea asta era mult mai absurdă decât cea cu pălăria uriașă de cowboy pe care o purta Cal Hunt ca să-i ascundă trăsăturile și nu doar din cauză că 4 balansoare ar fi ocupat tot spațiul din cămăruța aia nenorocită. Însăși găselnița cu balansoarele era în antiteză cu felul în care ar fi trebuit să fie percepuți oamenii legii, chiar dacă era vorba doar despre cei dintr-un orășel mic din vest așa cum era Râul Amărăciunii.

   Drew a șters cuvântul „balansoare” și s-a uitat la ce mai rămăsese.

   Puneți mâna și scoateți

.............................