Omul de zăpadă, Jo Nesbo

 .........................................

9.

           Femeia își coborî ochelarii de soare, îl cercetă cu privirea, iar el hotărî că fotografia descărcată era mincinoasă. Ea era mult mai frumoasă în realitate. Atât de frumoasă, încât pentru o clipă el socoti că planul A conţinea un punct slab: concluzia că ea avea să îl dorească nu mai părea deloc certă.

   O femeie precum Rakel - mamă singură sau nu - dispunea de alternative. Planul B avea, pentru siguranţă, acelaşi rezultat ca şi planul A, dar nu era nici pe departe la fel de dătător de satisfacţii.
   - Sunt timid în societate, rosti el, ridicând paharul de plastic din mână într-o tentativă stingherită de salut. Am fost invitat aici de un amic care locuieşte în apropiere, însă el n-a apărut. Şi toţi par să se cunoască între ei pe aici. Promit să o şterg în clipa în care el apare.
   Ea râse. Lui Mathias îi plăcea râsetul ei. Ştia că primele 3 secunde critice trecuseră în favoarea lui.
   - Tocmai am văzut un băiat marcând un gol fantastic pe aleea aia de colo, zise Mathias. Nu m-ar deranja să pun pariu că eşti înrudită cu el.
   - Da? Poate că a fost Oleg, fiul meu.
   Femeia reuşi să mascheze asta, dar, după nenumărate şedinţe avute cu pacienţii lui, Mathias ştia că nicio femeie nu rezistă laudelor adresate copiilor ei.
   - Drăguţă petrecere, zise el. Vecini simpatici.
   - Îţi plac petrecerile cu vecinii altora?
   - Cred că prietenii mei sunt îngrijoraţi că îmi petrec prea mult timpul singur, răspunse el. Aşa că încearcă să mă înveselească. Prin vecinii lor de succes, de pildă.
   Luă o gură de lichid din paharul de plastic.
   - Şi prin vin de casă foarte dulce. Cum te cheamă?
   - Rakel. Fauke.
   - Bună, Rakel. Mathias.
   Îi strânse mâna. O mână mică şi fermă.
   - Nu ai nimic de băut, zise el. Dă-mi voie. Dulce şi de casă?
   La întoarcere, după ce îi dădu paharul, îşi scoase pagerul şi se uită la acesta cu o expresie de îngrijorare pe chip.
   - Ştii ceva, Rakel? Mi-ar plăcea să rămân şi să te cunosc mai bine, dar la Urgenţe e lipsă de oameni şi au nevoie de încă un om. Aşa că mă duc să îmi îmbrac costumul de Superman ca să îmi croiesc drum spre oraş.
   - Păcat, zise ea.
   - Aşa crezi? Durează doar câteva ore. O să stai mult pe aici?
   - Nu ştiu. Depinde de Oleg.
   - Bine. Atunci vedem. Oricum, mă bucur că te-am cunoscut.
   Îi strânse iarăşi mâna. Apoi plecă, ştiind că învinsese în prima rundă.
   Merse cu maşina până la apartamentul lui din Torshov şi citi un articol interesant despre canalele apoase din creier.
   Când se întoarse, la ora 8, ea şedea sub una dintre umbrele, purtând o pălărie mare şi albă pe cap. Îi zâmbi când el se aşeză alături de ea.
   - Ai salvat vreo viaţă? întrebă ea.
   - Mai mult julituri şi vânătăi, răspunse Mathias. O apendicită. Punctul culminant a fost un băiat care şi-a înfipt o sticlă de limonadă în nas. I-am spus maică-sii că probabil e prea mic ca să tragă coca pe nas. Păcat, dar oamenii în astfel de situaţii nu prea au simţul umorului...
   Ea râse. Acel râs rafinat şi înalt care aproape că îl făcea pe el să vrea ca toată acea poveste să fie adevărată.
   Mathias observase deja cum pielea i se îngroşa în diverse zone ale trupului, dar în toamna anului 2004 observă primele semne ale intrării bolii în faza următoare. O fază la care el nu dorea să asiste. Întinderea feţei. Intenţia lui fusese aceea de a o face pe Eli Kvale victima anului, apoi pe târfele, Birte Becker şi Sylvia Ottersen, în anii care ar fi urmat. Cel mai interesant era să vadă dacă poliţia reuşea să stabilească legătura între ultimele două victime şi nemernicul de Arve Stop.
   Însă, aşa cum stăteau lucrurile, planurile trebuiau devansate. Îşi promisese dintotdeauna că odată ce aveau să-l apuce durerile avea să încheie toate socotelile. Iar acum ajunsese acolo. Decise să le ucidă pe toate trei. Apoi să încheie cu marele final: Rakel şi poliţistul.
   Până atunci lucrase sub acoperire, iar acum venise vremea să îşi expună public munca de o viaţă. Să facă tot ce trebuia ca să lase în urmă indicii clare, să le arate conexiunile, să le ofere imaginea de ansamblu.
   Începu cu Birte. Conveniră să discute despre problema lui Jonas acasă la ea, după ce soţul ei pleca seara spre Bergen.
   Mathias ajunse la ora convenită, iar ea îi luase haina în hol şi se întorsese ca să o pună în cuier. Mathias avea rareori ocazia de a improviza, dar o eşarfă roz atârna de un umeraş, iar el o apucă din instinct. O răsucise de două ori înainte de a se posta în spatele femeii şi de a pune eşarfa în jurul gâtului ei. O ridică pe femeia micuţă de pe podea şi o aduse în faţa oglinzii ca să-i poată vedea ochii. Aceştia ieşeau din orbite, dându-i femeii aspectul unui peşte care tocmai a fost scos din apă pe uscat.
   După ce o ascunse în maşină, se duse în grădină la omul de zăpadă pe care îl confecţionase cu o noapte înainte. Presă telefonul mobil de pieptul omului de zăpadă, umplu restul cavităţii cu zăpadă şi legă eşarfa în jurul gâtului. Trecuse deja de miezul nopţii când ajunse la garajul de la Departamentul de Anatomie, unde injectă substanţă de conservare în corpul femeii, prinse de ea etichetele metalice şi puse cadavrul pe un loc neocupat dintr-una dintre cuve.
   Veni apoi rândul Sylviei. O sună, îi livră discursul obişnuit şi conveniră să se întâlnească în pădurea din spatele pistei de sărituri cu schiurile din Holmenkollen, un loc pe care el îl mai folosise în ocazii anterioare. Însă de această dată în apropiere se găseau oameni, aşa că nu riscă. Îi explică femeii că, spre deosebire de el, Idar Vetlesen nu era chiar un bun specialist în sindromul Fahr şi că ei doi trebuiau să se întâlnească din nou. Ea îi sugeră să o sune a doua zi, seara, când avea să fie singură acasă.
   A doua zi, Mathias conduse până acolo, o găsi în şopron şi se năpusti pe loc asupra ei.
   Însă totul fu cât pe-aci să se termine cu o catastrofă.
   Nebuna aruncase cu securea înspre el, îl lovise într-o parte, îi tăiase haina şi cămaşa şi-i lezase un vas de sânge, astfel încât sângele lui se împrăştiase pe toată podeaua şopronului. Sânge cu grupa B negativ. Sânge cu o grupă pe care o au doar doi oameni dintr-o sută. Ca atare, după ce o ucisese pe femeie în pădure şi îi abandonase capul pe trunchiul omului de zăpadă, se întoarse, omorî un pui şi împrăştie sângele acestuia pe podea ca să mascheze propriul sânge.
   Fuseseră 24 de ore stresante, dar cel mai ciudat lucru era acela că în acea noapte nu simţi nicio durere. Iar în zilele următoare citi despre caz în ziare, nutrind în tăcere un sentiment de triumf. Omul de zăpadă.
   Ăsta era numele pe care i-l dăduseră. Un nume care avea să fie ţinut minte. N-ar fi bănuit niciodată că doar câteva cuvinte tipărite într-un ziar îi puteau conferi o asemenea senzaţie de putere şi influenţă. Aproape că regreta că operase clandestin atâţia ani. Şi totul era atât de uşor! El se tot gândise la faptul că spusele lui Gert Rafto erau adevărate, că un detectiv bun găsea întotdeauna ucigaşul. Însă dăduse peste Harry Hole şi zărise frustrarea de pe chipul ridat al poliţistului. Era chipul cuiva care nu înţelegea nimic.
   Dar apoi, în vreme ce Mathias îşi pregătea ultimii paşi, ideea îi veni ca un fulger din senin. Idar Vetlesen. Îl sună ca să-i spună că Hole îl vizitase şi îi pusese întrebări despre Arve Stop şi îl presase ca să depisteze legături. Iar Idar însuşi se întreba ce se întâmpla; în definitiv, era improbabil ca alegerea victimelor să se fi petrecut la întâmplare. Şi, în afară de el însuşi şi de Stop, Mathias era singura persoană care ştia despre cererile de paternitate de vreme ce acesta, ca de obicei, îl ajutase pe Idar la stabilirea diagnosticelor.
   Idar se agită, evident, dar din fericire Mathias reuşi să-l calmeze. Îi spuse lui Idar să nu zică nimănui nimic şi să se întâlnească într-un loc sigur, unde nu puteau fi văzuţi de nimeni.
   Mathias aproape că izbucni în râs spunând toate astea; practic, erau aceleaşi cuvinte pe care le folosea pentru victimele lui de sex feminin. Presupuse că de vină trebuia să fie tensiunea momentului.
   Idar îi propuse clubul de curling. Mathias închise convorbirea şi se gândi la opţiuni.
   Îi veni ideea că putea aranja lucrurile să arate ca şi cum Idar era Omul de zăpadă şi în acelaşi timp să îşi facă rost pentru sine de un răgaz.
   Timp de o oră, după aceea, detalie în minte amănuntele sinuciderii lui Idar. Chiar dacă îl aprecia pe prietenul lui din multe puncte de vedere, un astfel de proces mental era ciudat de stimulativ şi chiar o sursă de inspiraţie. Asemenea lucrului la marele lui proiect. Ultimul om de zăpadă.
   Ea va trebui să stea - aşa cum procedase el cu atâţia ani în urmă, în prima zi de ninsoare - pe umerii omului de zăpadă, ca să simtă răceala prin coapse şi să vadă prin fereastră, să urmărească trădarea, bărbatul care îi va aduce moartea: Harry Hole.
   Închise ochii şi văzu cu ochii minţii laţul de deasupra capului ei. Acesta lucea şi scânteia. Ca un halou fals.

34

Ziua 21

Sirene

   Harry se urcă în maşina din garajul Departamentului de Anatomie.
   Închise portiera şi ochii şi încercă să gândească limpede. Primul lucru pe care îl avea de făcut era să descopere unde se afla Mathias.
   Îl ştersese pe Mathias din telefonul mobil, aşa că sună la serviciul de evidenţă a persoanelor, de unde obţinu numărul şi adresa. Tastă 1881, observă în vreme ce aştepta că respiraţia i se accelerase şi încercă să se calmeze.
   - Bună, Harry.
   Vocea lui Mathias era slabă, dar suna la fel de plăcut surprinsă ca de obicei.
   - Îmi cer scuze că te deranjez, zise Harry.
   - Nu mă deranjezi deloc, Harry.
   - A, bine. Unde eşti acum?
   - Acasă. Mă duc să mă văd cu Rakel şi cu Oleg.
   - Minunat. Mă întrebam dacă ai putea să-i dai ceva lui Oleg din partea mea.
   Urmă o pauză. Harry strânse din fălci, făcând dinţii să-i scrâşnească.
   - Bineînţeles, răspunse Mathias. Însă Oleg e acasă acum, aşa că poţi...
   - Rakel, îl întrerupse Harry. Noi... Nu prea am chef să o văd astăzi. Aş putea trece pe la tine o clipă?
   O nouă pauză. Harry îşi lipi telefonul mai bine de ureche şi ascultă cu mare atenţie, ca şi cum ar fi vrut să îşi dea seama ce gândeşte interlocutorul lui. Însă nu auzi decât o respiraţie şi ceva muzică de fundal în surdină, un soi de instrument japonez şi încă ceva asemănător. Şi-l imagină pe Mathias într-un apartament auster, minimalist. Poate nu foarte mare, dar în mod evident curat, fără să existe ceva lăsat la întâmplare. Iar acum probabil că se îmbrăcase cu o cămaşă neutră, albastru-deschis şi îşi schimbase bandajul de pe partea laterală a trupului.
   Asta deoarece, atunci când stătuse pe trepte în faţa lui Harry, nu îşi ţinuse braţele încrucişate atât de sus ca să nu i se vadă lipsa sfârcurilor, ci ca să ascundă rana provocată de secure.
   - Bineînţeles, zise Mathias.
   Harry nu-şi putu da seama dacă vocea celuilalt părea neutră. Muzica de fundal se oprise.
   - Mulţumesc, zise Harry. Vin repede, dar promite-mi că o să mă aştepţi.
   - Promit, replică Mathias. Dar, Harry...
   - Da?
   Harry inspiră adânc.
   - Ştii unde stau?
   - Mi-a spus Rakel.
   Harry se înjură singur. De ce nu spusese că avea adresa de la evidenţa populaţiei? Nu ar fi existat nicio suspiciune dacă ar fi spus asta.
   - Chiar aşa? se miră Mathias.
   - Da.
   - Bine. Vino direct. Uşa nu e încuiată.
   Harry închise şi se uită fix la telefon. Nu găsea nicio explicaţie raţională pentru presimţirea lui că timpul se grăbea şi că el trebuia să lupte pentru propria viaţă înainte de lăsarea întunericului. Aşa că decise că îşi imagina tot felul de lucruri. Că acel gen de frică nu ajuta la nimic, acea groază care se naşte odată cu lăsarea nopţii, când nu mai eşti în stare să vezi ferma bunicii tale.
   Tastă un alt număr.
   - Da, răspunse Hagen.
   Vocea lui era lipsită de tonalitate şi de viaţă. Harry presupuse că era vocea unui om care îşi scrie demisia.
   - Lasă hârţogăraia, îi zise Harry. Trebuie să-l suni pe şeful poliţiei. Am nevoie de autorizaţie de folosire a focului. Pentru arestarea criminalului suspect la adresa Asengata 12, Torshov.
   - Harry...
   - Ascultă. Rămăşiţele Sylviei Ottersen zac într-o cuvă de la Departamentul de Anatomie. Katrine nu e Omul de zăpadă. Înţelegi?
   Tăcere.
   - Nu, mărturisi Hagen.
   - Omul de zăpadă este un cercetător de la Departament, Mathias Lund-Helgesen.
   - Lund-Helgesen? Măi, să fie. Adică...?
   - Da, doctorul care ne-a ajutat atât de tare ca să ne concentrăm atenţia pe Idar Vetlesen.
   Viaţa revenise în vocea lui Hagen.
   - Şeful o să întrebe dacă există probabilitatea ca omul să fie înarmat.
   - Păi, din câte ştim, nu a folosit arme de foc împotriva niciuneia dintre victimele sale.
   Trecură câteva secunde înainte ca Hagen să-şi dea seama de sarcasm.
   - Îl sun chiar acum, zise el.
   Harry închise şi răsuci cheia în contact, în vreme ce îl suna pe Magnus Skarre cu cealaltă mână. Skarre şi motorul răspunseră în aceeaşi secundă.
   - Încă în Tryvann? strigă Harry ca să acopere huruitul motorului.
   - Da.
   - Lasă totul baltă şi urcă-te într-o maşină. Vino să te întâlneşti cu mine la intersecţia Asengata/Vogts. E o arestare.
   - S-a dezlănţuit iadul, nu-i aşa?
   - Mda, răspunse Harry.
   Cauciucurile scrâşniră pe asfalt când el dădu drumul ambreiajului.
   Se gândi la Jonas. Din cine ştie ce motiv se gândi la Jonas.
   Una dintre cele 6 maşini de patrulă cerute de Harry de la ofiţerul de gardă se găsea deja în intersecţia din Asengata atunci când detectivul coborî prin poarta Vogts dinspre Storo. Harry urcă maşina pe trotuar, sări din ea şi se duse la poliţişti. Aceştia coborâră geamurile portierelor şi îi dădură lui Harry staţia de emisie-recepţie cerută de el.
   - Opriţi luminile, ordonă Harry, arătând înspre lumina albastră rotitoare de pe maşină.
   Apăsă pe butonul de vorbire şi le ceru maşinilor de patrulă să oprească sirenele şi luminile cu mult înainte de a ajunge la faţa locului.
   Patru minute mai târziu, 6 maşini de poliţie aşteptau în intersecţie. Ofiţerii de poliţie, printre care se regăseau Skarre şi Ola Li, de la divizia Omucideri, se strânseseră în jurul maşinii lui Harry, în care acesta şedea, cu o hartă în poală, dând indicaţii.
   - Li, iei trei maşini şi blochezi toate rutele de evadare posibile. Aici, aici şi aici.
   Li se aplecă peste hartă şi încuviinţă din cap.
   Harry se întoarse către Skarre.
   - Îngrijitorul?
   Skarre ridică telefonul.
   - Acum vorbesc cu el. E pe drum spre uşa principală cu cheile.
   - Bine. Ia 6 oameni şi postaţi-vă lângă intrare, pe scările din spate şi, dacă e posibil, pe acoperiş. Voi acoperiţi spatele, da? A venit maşina Delta?
   - Aici.
   Doi dintre ofiţeri, asemănători cu ceilalţi din patrulă, semnalară că aveau un vehicul obişnuit pentru echipa Delta, Unitatea de Forţe Speciale instruită în mod special pentru acest gen de operaţiuni.
   - Bun, vreau să vă duceţi acum în faţa intrării principale. Sunteţi cu toţii înarmaţi?
   Ofiţerii încuviinţară. Unii dintre ei erau echipaţi cu mitraliere MP5, pe care le scoseseră din rastelul maşinii. Ceilalţi aveau doar revolvere de serviciu. Era o chestiune care ţinea de economii bugetare, aşa cum explicase o dată şeful poliţiei.
   - Îngrijitorul spune că Lund-Helgesen locuieşte la etajul doi, zise Skarre, strecurându-şi telefonul mobil în buzunarul de la haină. Pe fiecare etaj e doar câte un apartament. Nu există ieşiri către acoperiş. Ca să ajungă la scara din spate ar trebui să urce la etajul trei şi apoi să treacă printr-o mansardă încuiată.
   - Bine, zise Harry. Trimite doi oameni pe scările din spate şi spune-le să aştepte în mansardă.
   - Înţeles.
   Harry luă cu el pe cei doi ofiţeri în haine de poliţist care veniseră primii la faţa locului. Un ofiţer mai vârstnic şi un tânăr plin de coşuri, amândoi lucrând cu Skarre şi înainte.
   În loc să se ducă spre imobilul vizat, traversară strada şi intrară în blocul de vizavi.
   Cei doi băieţi mici ai familiei Stigson, care locuia la etajul doi, se uitară cu ochii mari la cei doi oameni în uniformă în vreme ce tatăl lor îl asculta pe Harry explicând de ce poliţia trebuia să folosească apartamentul familiei pentru scurtă vreme. Harry intră în sufragerie, împinse canapeaua de la fereastră şi se uită mai bine la apartamentul de pe cealaltă parte a străzii.
   - Luminile sunt aprinse în living, anunţă el.
   - Cineva stă jos acolo, rosti ofiţerul mai vârstnic, care ocupase poziţie lângă Harry.
   - Am auzit că vederea ţi se deteriorează cu 30% după ce faci 50 de ani, replică Harry.
   - Nu sunt orb. În fotoliul ăla mare de acolo se poate vedea vârful capului şi mâna odihnindu-se pe braţul fotoliului.
   Harry miji ochii. La naiba, avea nevoie de ochelari? Ei bine, dacă bătrânul credea că vede pe cineva, atunci aşa trebuia să fie.
   - Stai aici şi dă de ştire dacă se mişcă. Bine?
  - Bine, zâmbi celălalt poliţist.
   Harry îl luă pe tânăr cu el.
   - Cine e înăuntru? întrebă ofiţerul tânăr cu voce tare, pe deasupra zgomotelor scoase de picioarele lor, în vreme ce coborau în fugă treptele scării.
   - Ai auzit de Omul de zăpadă?
   - O, la naiba.
   - Corect.
   Traversară în goană strada către celălalt bloc. Îngrijitorul, Skarre şi cinci poliţişti în uniformă aşteptau, pregătiţi, la uşa de intrare.
   - N-am cheie pentru apartamente, rosti îngrijitorul. Doar pentru uşa asta.
   - E-n regulă, răspunse Harry. Toată lumea şi-a pregătit armele? Vom face cât mai puţin zgomot. Bine? Delta, veniţi cu mine...
   Harry scoase revolverul Smith&Wesson al lui Katrine şi îi făcu semn îngrijitorului, care răsuci cheia în broască.
   Harry şi cei doi oameni din echipa Delta, ambii înarmaţi cu arme MP5, urcară fără zgomot scara, câte trei trepte o dată.
   Se opriră la etajul doi, în faţa unei uşi albastre fără plăcuţă. Un ofiţer îşi lipi urechea de uşă, se uită la Harry şi clătină din cap. Harry dăduse la minimum volumul de la staţia de emisie-recepţie, pe care acum o duse la gură.
   - Alpha către... Harry nu alocase nume de apel şi nu ţinea minte prenumele oamenilor... către fereastra de lângă canapea. S-a mişcat ţinta? Terminat.
   Dădu drumul butonului şi se auzi un hârâit. Apoi se auzi şi vocea:
   - Continuă să stea pe fotoliu.
   - Înţeles. Intrăm. Terminat şi închis.
   Unul dintre ofiţeri încuviinţă din cap şi scoase o rangă, în vreme ce celălalt se dădu în spate şi se înfipse bine pe picioare.
   Harry văzuse acea tehnică folosită înainte; un om dărâmă uşa, iar celălalt năvăleşte în încăpere. Nu deoarece nu ar fi putut să spargă pur şi simplu uşa, ci pentru că bufnetul puternic, forţa şi viteza acţiunii paralizează ţinta, şi în 9 cazuri din 10 aceasta încremeneşte pe scaun, canapea sau pat.
   Însă Harry ridică mâna. Apăsă mânerul uşii şi împinse.
   Mathias nu minţise; era descuiată.
   Uşa se deschise fără zgomot. Harry arătă spre propriul piept în semn că va intra primul.
   Apartamentul nu era deloc minimalist în sensul pe care şi-l imaginase Harry.
   Era minimalist în aceea că nu se găsea nimic acolo: fără pantofi în hol, fără mobilă, fără tablouri. Doar pereţi goi care implorau un tapet nou sau o bidinea de vopsea.
   Apartamentul părea abandonat de destul de multă vreme.
   Uşa livingului era întredeschisă, iar prin spărtură Harry putea vedea braţul fotoliului şi o mână pe acesta. O mână mică, cu ceas. Îşi ţinu respiraţia, făcu doi paşi mari, strânse revolverul cu ambele mâini şi deschise uşa larg cu talpa piciorului.
   Simţi cum însoţitorii lui - care se deplasaseră la marginea razei lui vizuale - încremenesc.
   Şi auzi o şoaptă abia perceptibilă:
   - Isuse Hristoase...
   Un candelabru mare, aprins, atârna deasupra fotoliului şi lumina persoana care şedea acolo şi privea fix spre Harry.
   Gâtul purta urme de strangulare, faţa era palidă şi frumoasă, părul negru şi rochia albastră ca seninul cerului, cu floricele albe mici. Aceeaşi rochie ca în fotografia din calendarul din bucătăria lui. Harry simţi că îi explodează inima, în vreme ce restul trupului înţepeni ca o stâncă. Încercă să se mişte, dar nu se putea desprinde de privirea sticloasă a femeii. De acei ochi sticloşi şi acuzatori. Care îl acuzau că nu intervenise; el nu ştiuse nimic despre toată povestea, dar ar fi trebuit să intervină, ar fi trebuit să pună capăt poveştii, ar fi trebuit să o salveze pe femeie.
   Era la fel de albă cum fusese mama lui pe patul de moarte.
   - Verificaţi restul apartamentului, rosti Harry cu o voce groasă, lăsându-şi revolverul în jos.
   Făcu un pas nesigur către cadavru şi apucă încheietura mâinii femeii. Era rece ca gheaţa şi lipsită de viaţă, ca marmura. Cu toate astea simţea un ticăit, un puls slab, şi pentru o fracţiune absurdă de secundă îşi zise că femeia fusese doar aranjată ca să pară moartă. Apoi îşi plecă privirea şi observă că ticăia ceasul de la mâna ei.
   - Nu mai e nimeni aici, îl auzi spunând pe unul dintre ofiţeri în spatele lui. Apoi tuşi. Ştii cine e?
   - Da, răspunse Harry, plimbându-şi o mână peste geamul ceasului.
   Acelaşi ceas pe care cu doar câteva ore în urmă îl ţinuse în mâna lui. Ceasul care fusese uitat în dormitorul lui. Pe care îl lăsase în colivia pentru păsări, deoarece prietenul lui Rakel o scotea în oraş în seara asta. La o petrecere. Ca să sărbătorească faptul că de-acum înainte ei doi vor fi una.
   Harry privi din nou ochii ei, acei ochi acuzatori.
   „Da“, îşi zise el. „Vinovat de toate acuzaţiile.”
   Skarre venise şi el în apartament şi stătea în spatele lui Harry, uitându-se peste umăr la moarta de pe fotoliu. Alături de el stăteau cei doi ofiţeri Delta.
   - Strangulată? întrebă el.
   Harry nu răspunse şi nici nu se mişcă din loc. Una dintre bretelele rochiei albastre alunecase de pe umărul femeii.
   - Cam neobişnuit să porţi rochie de vară în decembrie, zise Skarre, mai mult de dragul conversaţiei.
   - Aşa face ea de obicei, răspunse Harry, cu o voce care părea că vine de tare departe.
   - Cine face? se miră Skarre.
   - Rakel.
   Poliţistul tresări. O văzuse pe fosta iubită a lui Harry în vremea când lucra pentru poliţie.
   - Este... este... acea Rakel? Dar...
   - E rochia ei, replică Harry. Şi ceasul ei. A îmbrăcat-o ca pe Rakel. Dar femeia care şade aici este Birte Becker.
   Skarre se uită în tăcere la cadavru. Nu semăna cu niciun alt cadavru văzut de el. Cel de faţă era alb precum ceara şi umflat.
   - Veniţi cu mine, zise Harry, îndreptându-şi atenţia către cei doi ofiţeri Delta înainte de a se întoarce spre Skarre. Tu stai aici şi cercetează apartamentul. Sună la unitatea de intervenţie din Tryvann şi spune-le celor de acolo că îi aşteaptă o nouă treabă.
   - Tu ce ai de gând să faci?
   - Să dansez, răspunse Harry.

   În apartament se instaură liniştea după ce cei trei bărbaţi coborâră scările în fugă. Câteva secunde mai târziu, Skarre auzi o maşină pornind şi scrâşnet de cauciucuri pe asfaltul de la poarta Vogts.
   Lumina albastră se învârtea şi lumina drumul. Harry stătea pe scaunul pasagerului din faţă şi asculta telefonul sunând la celălalt capăt al liniei. Atârnate de oglinda retrovizoare, două femei în miniatură şi îmbrăcate sumar dansau în sunetele tânguitoare ale sirenei de poliţie în vreme ce maşina făcea slalom printre vehiculele de pe Ring 3.
   „Te rog“, imploră el în gând. „Te rog ridică, Rakel.“
   Se uită la dansatoarele de metal de sub oglindă, gândindu-se că şi el era ca ele: cineva care dansa lipsit de voinţă proprie după muzica interpretată de altcineva, un personaj comic într-o farsă în care Harry se găsea mereu la doi paşi în spatele evenimentelor, trecând prin uşi întotdeauna puţin prea târziu şi fiind întâmpinat doar de râsetele publicului.
   Harry cedă.
  - La naiba, la naiba, la naiba! urlă el, izbind telefonul mobil de geamul portierei.
   Acesta alunecă pe bordul maşinii, apoi căzu pe podea.
   Ofiţerul care era la volan schimbă o privire cu colegul lui în oglinda retrovizoare.
   - Opreşte sirena, ceru Harry.
   Aceasta se opri.
   Iar atenţia lui Harry fu atrasă de un sunet venind dinspre podeaua maşinii.
   Ridică telefonul.
   - Alo! strigă el. Alo. Eşti acasă, Rakel?
   - Bineînţeles că sunt, mă suni pe numărul de fix.
   Era vocea ei.
   - Un râset blând şi calm. S-a întâmplat ceva?
   - Şi Oleg e acasă?
   - Da, răspunse ea. E în bucătărie şi mănâncă. Îl aşteptăm pe Mathias. Ce s-a întâmplat, Harry?
   - Ascultă-mă cu atenţie, Rakel. Mă auzi?
   - Mă înspăimânţi, Harry. Ce e?
   - Pune lanţul de siguranţă la uşă.
   - De ce? E încuiată şi...
   - Pune lanţul ăla, Rakel! urlă Harry.
   - Bine. Bine!
   O auzi spunându-i ceva lui Oleg, apoi se auzi un scârţâit de scaun şi paşi alergând. Când reveni, vocea lui Rakel tremura.
   - Acum spune-mi ce se petrece, Harry.
   - O voi face. Mai întâi trebuie să-mi promiţi că nu-l vei lăsa pe Mathias în casă sub nicio formă.
   - Mathias? Eşti beat, Harry? N-ai dreptul să...
   - Mathias e periculos, Rakel. Mă aflu într-o maşină de poliţie, alături de alţi doi ofiţeri, şi venim spre tine. Îţi explic restul mai târziu. Acum vreau să te uiţi pe fereastră. Vezi ceva?
   O auzi cum ezită. Însă nu mai spuse nimic, ci doar aşteptă. Căci ştia cu o bruscă certitudine că ea avea încredere în el, că îl credea, aşa cum făcuse întotdeauna. Se apropiau de tunelul din Nydalen. Pe marginea şoselei zăpada se întindea ca o lână gri-alburie. Apoi vocea ei reveni:
   - Nu văd nimic. Dar nu ştiu nici ce să caut, nu?
   - Deci nu vezi un om de zăpadă? întrebă încet Harry.
   După tăcerea care urmă, îşi dădu seama că lucrurile se limpezeau pentru ea.
   - Spune-mi că nu se întâmplă aşa ceva, Harry, şopti ea. Spune-mi că totul e doar un vis.
   El închise ochii şi se întrebă dacă ea nu cumva avea dreptate. Cu ochii minţii o văzu pe Birte Becker pe fotoliu.
   Bineînţeles că era un vis.
   - Ţi-am lăsat ceasul în colivia pentru păsări, rosti el.
   - Dar nu era acolo, probabil... începu ea, apoi se opri şi scoase un geamăt. O, Dumnezeule!

35

Ziua 21

Monstru

   Din bucătărie, Rakel putea vedea cele trei direcţii din care se putea apropia o persoană de casă.
   În spate exista o pantă scurtă, dar abruptă, greu de coborât, mai ales acum, că se aşezase zăpadă pe jos. Se plimbă de la o fereastră la alta. Se zgâi afară şi încercă toate ferestrele ca să se asigure că erau bine închise. După război, când construise acea casă, tatăl ei montase ferestrele sus pe pereţi, cu grilaje din bare de fier.
   Rakel ştia că toate acestea aveau de-a face cu războiul şi cu un rus care se furişase în buncărul lor din apropiere de Leningrad şi împuşcase toţi camarazii tatălui ei în somn. Îi împuşcase pe toţi, cu excepţia lui. El dormise cel mai aproape de uşă, atât de obosit, încât nu se trezise decât la sunetul alarmei şi descoperise că pătura lui e plină de cartuşe goale. Fusese ultima noapte în care el dormise ca lumea, conform spuselor lui. Însă Rakel urâse mereu barele de fier. Până acum.
   - Nu mă pot duce sus în camera mea? întrebă Oleg, lovind piciorul masiv al mesei de bucătărie.
   - Nu, răspunse Rakel. Trebuie să stai aici.
   - Ce a făcut Mathias?
   - Harry ne va explica totul când soseşte. Eşti sigur că ai prins cum trebuie lanţul de siguranţă?
   - Da, mamă. Mi-aş dori ca tati să fie aici.
   - Tati?
   Nu îl mai auzise folosind acel cuvânt. Cu excepţia lui Harry, dar asta se întâmplase cu câţiva ani în urmă.
   - Te referi la tatăl tău din Rusia?
   - El nu e tati.
   Oleg spusese asta cu o convingere care o înfioră pe Rakel.
   - Uşa de la pivniţă! ţipă ea.
   - Cum?
   - Mathias are chei şi de la uşa de la pivniţă. Ce facem?
   - Simplu, răspunse Oleg, terminându-şi de băut paharul cu apă. Bagi unul dintre scaunele de grădină sub mânerul uşii. Au înălţimea potrivită. Nicio şansă să pătrundă cineva pe acolo.
   - Ai încercat? întrebă ea, surprinsă.
   - Harry a încercat odată când ne jucam de-a cowboy-ii.
   - Stai aici, rosti ea, pornind spre hol şi spre uşa de la pivniţă.
   - Aşteaptă.
   Ea se opri.
   - Am văzut cum a procedat, zise Oleg, care se ridicase în picioare. Stai aici, mamă.
   Ea se uită la el. Doamne, cum mai crescuse în ultimul an; în curând avea să ajungă mai înalt decât ea. Iar în acei ochi negri ai lui, copilăria ceda loc la ceva ce pentru moment însemna doar sfidare tinerească, dar care, după cum ea îşi dădea deja seama, avea să se transforme cu timpul în spiritul hotărât al unui adult.
   Rakel ezită.
   - Lasă-mă pe mine, rosti el.
   În tonul lui se ghicea rugămintea. Iar ea ştia că asta reprezenta ceva important pentru el, ceva care se referea la chestiuni mult mai mari. Se referea la înfrângerea temerilor copilăreşti. Se referea la ritualuri de adult. Se referea la faptul că el începea să semene cu tatăl lui. Oricine ar fi crezut Oleg că este acela.
   - Grăbeşte-te, şopti ea.
   Oleg alergă.
   Ea rămase lângă fereastră şi privi afară. Ascultă posibilele sunete ale unei maşini pe alee. Se rugă ca Harry să ajungă primul. Se întrebă cât de linişte era. Şi nu avu nici cea mai vagă idee de unde îi apăru următorul gând: cât de linişte avea să fie.
   Însă atunci auzi un sunet. Un sunet slab. La început presupuse că venea dinafară. După aceea fu sigură că provine de undeva din spatele ei. Se întoarse. Nu văzu nimic altceva decât bucătăria pustie. Apoi se auzi iar acel sunet. Ca un ticăit greu de ceas. Sau ca un deget izbit de o masă. Masa. Făcu ochii mari. De acolo venea sunetul. Atunci văzu.
   O picătură de apă aterizase pe masă. Îşi ridică încet faţa spre tavan. În mijlocul zugrăvelii albe se formase un cerc închis la culoare. Iar din mijlocul acelui cerc se alungea o picătură scânteietoare. Aceasta căzu şi ateriză pe masă. Rakel văzu totul, şi totuşi sunetul o făcu să tresară, ca şi cum ea ar fi primit o palmă neaşteptată peste cap.
   „Doamne, trebuie să fie de la baie!“ Oare uitase iarăşi să închidă duşul? Nu mai fusese la etaj de când ajunsese acasă; se hotărâse să gătească imediat, aşa că era posibil ca apa să fi curs încă de dimineaţă. Şi trebuia să se întâmple taman acum, în mijlocul evenimentelor.
  Se duse în hol, urcă în grabă scara şi porni spre baie. Nu auzea duşul curgând. Deschise uşa. Podeaua era uscată. Apa nu curgea. Închise uşa de la baie şi rămase locului câteva secunde. Aruncă o privire spre uşa dormitorului alăturat. Se duse încet într-acolo. Îşi puse mâna pe clanţă. Ezită. Ascultă din nou după sunet de maşini afară. Apoi deschise uşa. Privi în încăpere. Voia să ţipe. Din instinct însă ştia că nu trebuie să facă asta, că trebuie să păstreze tăcerea. O tăcere deplină.

   - La naiba, la naiba, la naiba! urlă Harry, după care dădu un pumn în bordul maşinii de îl făcu pe acesta să tremure. Ce se petrece?
   Circulaţia maşinilor se oprise în faţa tunelului. Stăteau deja acolo de două minute.
   În acea secundă, prin staţia radio se auzi şi motivul:
   - A avut loc o coliziune pe Ring 3 la ieşirea din tunelul spre vest la Tasen. Nu sunt victime. Maşina de descarcerare e pe drum.
   Mânat de un impuls brusc, Harry înşfăcă microfonul.
   - Ştiţi despre cine e vorba?
   - Ştim că sunt două maşini, ambele echipate cu cauciucuri de vară, rosti laconic vocea nazală în staţia radio.
   - Zăpada de noiembrie întotdeauna provoacă haos, zise ofiţerul din spatele maşinii.
   Harry nu răspunse, ci bătu darabana cu degetele în bordul maşinii. Cântări opţiunile pe care le avea. În faţa şi în spatele lor se găsea un număr mare de maşini blocate; nu puteau trece printre ele cu toate luminile albastre şi sirenele din lume pornite. Putea sări din maşină ca să o ia la fugă spre capătul tunelului, să ceară unei maşini de patrulă ca să-l aştepte acolo, dar era vorba de aproape doi kilometri.
   Era linişte în maşină acum; nu se auzea decât huruitul slab al celorlalte maşini care stăteau pe loc. Duba din faţa lor înaintă cu un metru şi maşina de poliţie o urmă. Frână abia când aproape că lovi bara de protecţie spate a dubei, ca şi cum poliţistul de la volan s-ar fi temut că orice altceva în afară de condusul agresiv l-ar fi determinat pe inspector să explodeze din nou. Frâna bruscă le făcu pe cele două minidansatoare din metal să danseze vesele în tăcerea care urmă.
   Harry se gândi din nou la Jonas. Şi totuşi, de ce? Ce îl determinase să se gândească la Jonas atunci când vorbise cu Mathias la telefon? Era ceva legat de sunete. Sunetele din fundal.
   Harry se uită cu atenţie la cele două dansatoare prinse de oglindă. Şi, brusc, toate piesele jocului se uniră.
   Ştia de ce se gândise la Jonas. Ştia ce fusese acel sunet de fundal. Şi mai ştia că nu are nicio secundă de pierdut. Sau - încercă să-şi reprime gândul - că nu mai era nevoie să se grăbească. Era deja prea târziu.

   Oleg se grăbi pe coridorul întunecat al pivniţei fără să se uite în stânga sau în dreapta, ştiind că depozitele de sare de pe pereţii de cărămidă aveau forme de fantome albe.
   Încercă să se concentreze pe ceea ce avea de făcut, să nu se gândească la altceva, să nu permită gândurilor nepotrivite să pătrundă în mintea lui. Asta îi spusese Harry. Era posibil să-i învingă pe singurii monştri care existau, cei dinăuntrul propriului creier. Dar trebuia să munceşti serios pentru asta.
   Trebuia să te confrunţi cu ei şi să te baţi cu ei cât de des puteai. Bătălii minore pe care să le câştigi. Apoi să te duci acasă, să-ţi oblojeşti rănile şi să încerci din nou. Făcuse asta, căci fusese singur în pivniţă de multe ori; fusese obligat să se ducă acolo, evident, ca să se asigure că patinele lui stăteau la rece.
   Apucă scaunul de grădină şi îl trase după el, astfel încât zgomotul să spargă liniştea. Verifică dacă uşa pivniţei era încuiată. Apoi potrivi scaunul sub mâner şi se asigură că nu se mişcă. Gata. Încremeni. Ce era aia? Îşi ridică privirea spre ferestruica din uşă. Nu reuşi să mai ţină pe loc gândurile rele, care se năpustiră asupra lui. Cineva stătea afară.
   Vru să o ia la fugă, dar se forţă să rămână pe loc. Se luptă împotriva gândurilor cu alte gânduri. „Eu sunt înăuntru”, îşi spuse el. „Sunt la fel de în siguranţă aici ca şi acolo sus.”
   Inspiră adânc şi îşi simţi inima bătând ca o tobă. Apoi se aplecă în faţă şi se zgâi prin fereastră. Zări reflecţia propriului chip.
   Însă deasupra acestuia văzu un alt chip, unul deformat, care nu era al lui. Şi mai văzu mâini, braţe de monstru, care erau ridicate. Oleg se dădu înapoi, îngrozit. Se lovi de ceva şi simţi nişte mâini acoperindu-i faţa şi gura. Nu putea să urle. Căci voia să urle. Voia să ţipe că lucrurile nu se petreceau acum în mintea lui, acum era vorba despre monstru, care se găsea înăuntru. Şi cu toţii aveau să moară.

   - E în casă, zise Harry.
   Ceilalţi ofiţeri îl priviră neînţelegând, în vreme ce Harry apăsă butonul de reapelare de pe telefon.
   - Credeam că e muzică japoneză, dar erau tuburile metalice ale clopoţelului de vânt. Genul de jucărie pe care o are şi Jonas în camera lui. Şi pe care o are şi Oleg. Mathias a fost acolo tot timpul. Mi-a spus-o chiar el, nu...?
   - La ce te referi? riscă să întrebe ofiţerul din spatele maşinii.
   - A spus că e acasă. Iar asta înseamnă acum casa din Holmenkollveien, evident. A spus chiar că tocmai coboară pentru a se întâlni cu Rakel şi cu Oleg. Ar fi trebuit să-mi dau seama. În definitiv, Holmenkollveien este sus faţă de Torshov. Era la primul etaj din Holmenkollveien. Tocmai cobora. Trebuie să îi scoatem din casa aia acum. Răspunde, pentru numele lui Dumnezeu!
   - Poate că nu e în apropiere de...
   - Sunt patru telefoane în casă. El a tăiat legătura telefonică. Trebuie să ajung acolo.
   - Putem trimite o altă maşină de patrulă, zise şoferul.
   - Nu! ripostă Harry. Oricum e prea târziu. A pus mâna pe ei. Şi singura şansă pe care o avem este ultimul pion. Eu.
   - Tu?
   - Da. Fac parte din planul lui.
   - Vrei să spui că nu iei parte la planul lui, nu?
   - Nu. Fac parte. Mă aşteaptă.
   Cei doi poliţişti schimbară o privire în vreme ce auziră huruitul unei motorete care îşi croia drum printre maşinile staţionate în spatele lor.
   - Crezi că el e?
   - Da, răspunse Harry, zărind motoreta în oglinda retrovizoare.
   Îşi zise că ăsta era singurul răspuns pe care îl putea da. Deoarece era singurul răspuns care oferea oarece speranţă.

   Oleg se împotrivi cu toată puterea, dar deveni inert în strânsoarea de fier a monstrului când simţi lama rece de oţel lipită de gât.
   - Ăsta e un bisturiu, Oleg.
   Monstrul avea vocea lui Mathias.
   - Îl folosim ca să disecăm oameni. N-ai crede cât de uşor este.
   Apoi monstrul îi spuse să deschidă gura mare, înghesui o cârpă murdară în gura lui şi îi ordonă să se întindă pe burtă, cu braţele la spate. Cum Oleg nu se supuse imediat, lama de oţel ajunse lipită de ureche şi Oleg simţi sânge fierbinte începând să curgă de-a lungul umărului şi înăuntrul tricoului. Se întinse pe burtă pe podeaua de ciment îngheţat, iar monstrul se aşeză peste el. Lângă faţa lui căzu o cutie roşie. Oleg citi eticheta. Legături de plastic, genul de legături subţiri care se montează pe cabluri şi pe ambalajele de jucării, îngrozitor de enervante deoarece nu se puteau slăbi, ci doar întări şi nu puteau fi rupte, oricât de subţiri ar fi fost.
   Simţi plasticul subţire pătrunzându-i în pielea din jurul încheieturilor mâinilor şi din jurul gleznelor.
   Apoi se trezi ridicat şi aruncat. Nu avu răgazul necesar ca să aştepte durerea, căci ateriză moale, cu un bufnet. Îşi ridică privirea. Zăcea pe spate în congelator; simţea gheaţa care se rupsese arzându-i pielea de pe antebraţe şi de pe faţă. Deasupra lui stătea monstrul, cu capul înclinat într-o parte.
   - Adio, rosti acesta. Ne vom întâlni dincolo nu peste multă vreme.
   Capacul fu trântit peste Oleg, care rămase în beznă. Oleg auzi cheia răsucită în broască, apoi paşi depărtându-se.
   Încercă să-şi ridice limba, să o treacă peste cârpă. Trebuia să iasă. Trebuia să respire. Trebuia să aibă aer.
   Rakel încetase să mai respire. Stătea în uşa dormitorului ştiind că ceea ce vedea reprezenta o nebunie. O nebunie care îi înfiora pielea, îi căsca gura şi îi scotea ochii din orbite.
   Patul şi celelalte piese de mobilier fuseseră împinse la pereţi, iar podeaua era acoperită cu o suprafaţa aproape invizibilă de apă, tulburată doar atunci când peste ea cădea o nouă picătură. Însă Rakel nu observa asta; singurul lucru pe care îl vedea era imensul om de zăpadă care domina centrul încăperii.
   Pălăria de pe cap, cu gura zâmbitoare, aproape că atingea tavanul.
   Când îşi regăsi într-un târziu răsuflarea şi oxigenul reîncepu să circule către creierul ei, Rakel recunoscu mirosul de lână udă şi lemn ud şi auzi pârâitul zăpezii care se topea.
   Înspre ea năvăli un val de frig, dar nu asta îi înfiora pielea, ci căldura trupească a bărbatului care stătea în spatele ei.
   - Nu e o frumuseţe? zise Mathias. L-am făcut special pentru tine.
   - Mathias...
   - Şşt.
   Individul îşi puse un soi de braţ protector în jurul gâtului ei. Rakel se uită în jos. Mâna lui ţinea un bisturiu.
   - Nu vorbi, iubire. Sunt multe de făcut şi timpul e atât de scurt.
   - De ce? De ce?
   - Asta e ziua noastră, Rakel. Restul vieţii este atât de incredibil de scurt, aşa că trebuie să sărbătorim, nu să pierdem timpul explicând. Te rog să-ţi duci braţele la spate.
   Rakel se conformă. Nu-l auzise pe Oleg venind dinspre pivniţă. Poate că era încă acolo; poate că el reuşea să scape dacă ea îl reţinea pe Mathias.
   - Aş vrea să aflu de ce, zise ea, auzindu-şi propria emoţie cum îi deformează corzile vocale.
   - Pentru că eşti o târfă.
   Rakel simţi ceva subţire şi dur strângându-se în jurul încheieturilor mâinilor. Simţi respiraţia lui caldă pe gât. Buzele lui. Apoi limba lui. Strânse din dinţi, ştiind că dacă ţipă el s-ar putea opri, iar ea voia ca el să continue aşa, să piardă timp. Limba îşi croi drum în sus către urechea ei. Un pic de ronţăială.
   - Iar băiatul născut din destrăbălarea ta e în congelator, şopti el.
   - Oleg? rosti ea, simţind că-şi pierde controlul.
   - Linişteşte-te, draga mea, nu va muri de frig.
   - N-nu?
   - Cu mult înainte ca trupul să i se răcească, băiatul târfei va muri prin asfixiere. E doar matematică.
   - Matema...
   - Am făcut calculele cu multă vreme înainte. Totul a fost calculat.

   O motoretă zgomotoasă aluneca în sus pe şoseaua şerpuită din Holmenkollen, în întuneric. Zgomotul motorului reverbera printre case, iar cei care se uitau la vehicul socoteau o nebunie curată condusul în astfel de condiţii de ninsoare. Ar fi fost bine ca motociclistului să i se ia permisul.
   Numai că acesta nu avea aşa ceva.
   Harry acceleră pe şosea către casa de buşteni negri, dar în curba strânsă roţile derapară pe zăpada proaspătă şi Harry simţi cum motoreta pierde din viteză. Nu încercă să corecteze derapajul, ci se mulţumi să sară de pe şa, iar motoreta continuă să se rostogolească în josul pantei, ţâşni printre câteva crengi joase de copaci şi se opri într-un trunchi de copac, după care se răsturnă pe o parte, împroşcând zăpadă cu roata din spate, apoi rămase încremenită.
   Până în acel moment, Harry ajunsese deja la jumătatea scării.
   Nu se vedeau urme de paşi pe zăpadă, nici către casă, nici dinspre aceasta. Îşi scoase revolverul şi se năpusti spre uşă.
   Era neîncuiată. Aşa cum i se promisese.
   Se strecură în hol şi primul lucru pe care îl zări fu uşa pivniţei larg deschisă.
   Harry se opri ca să asculte. Se auzea un sunet, un soi de răpăit. Părea să vină dinspre bucătărie. Harry ezită. Apoi se hotărî pentru pivniţă.
   Cu revolverul aţintit înainte, coborî tiptil scara. Ajuns jos, se opri ca să-şi lase privirea să se obişnuiască cu bezna, şi ascultă. Avea senzaţia că întreaga încăpere îşi ţinea respiraţia. Zări scaunul de grădină sub mânerul uşii. Oleg.
   Privirea lui merse mai departe. Se decisese să urce scara înapoi când atenţia îi fu atrasă de pata întunecată de pe podeaua de cărămidă de sub congelator. Apă? Se apropie cu un pas. Trebuia să provină de sub congelator. Se forţă să nu se gândească la tot felul de ipoteze şi trase de capac. Încuiat.
   Cheia era în broască, dar Rakel nu încuia de obicei congelatorul. În creierul lui apărură imagini de pe insula Finnoy. Se grăbi, răsuci cheia şi înălţă capacul.
   Harry apucă să prindă o lucire metalică din adâncurile congelatorului înainte ca o durere arzătoare resimţită pe faţă să-l facă să se arunce repede pe spate. Un cuţit? Căzuse între două coşuri cu rufe murdare şi o siluetă, rapidă şi fantomatică, ieşise deja din congelator şi stătea aplecată deasupra lui.
   - Poliţia! strigă Harry, ridicându-şi repede arma. Nu mişca!
   Silueta se opri cu o mână ridicată deasupra capului.
   - H-harry?
   - Oleg?
   Harry coborî revolverul şi văzu ce ţinea băiatul în mână. O lamă de patină.
   - Eu... credeam că s-a întors Mathias, şopti Oleg.
   Harry se ridică în picioare.
   - Unde e Mathias?
   - Nu ştiu. A spus că ne vom revedea curând, aşa că am presupus...
   - De unde provine patina?
   Harry simţi gust metalic de sânge în gură şi degetele lui descoperiră tăietura de pe faţă, care sângera abundent.
   - Era în congelator.
   Oleg schiţă un zâmbet.
   - Aveam parte de atâta scandal că las patinele pe trepte, încât am decis să le ţin sub mazărea congelată, unde mami nu avea să le vadă. Noi nu mâncăm niciodată mazăre, după cum ştii.
   Oleg se luă după Harry, care începuse deja să urce scara.
   - Din fericire am dat la ascuţit lamele patinelor, aşa că am avut cu ce să tai legăturile. Mi-a fost imposibil să descui capacul, dar am reuşit să dau câteva găuri în el ca să intre ceva aer. Şi am spart becul, ca atunci când el deschide capacul să nu aibă lumină.
   - Iar căldura trupului tău a topit gheaţa care s-a scurs prin găuri, zise Harry.
   Ajunseră în holul casei, unde Harry îl trase pe Oleg către uşa din faţă, pe care o deschise, după care îi arătă băiatului clădirea de vizavi.
   - Vezi lumina de la vecini? Fugi şi stai acolo până ce vin să te iau. Bine?
   - Nu! se opuse Oleg cu fermitate. Mami...
   - Şşt! Ascultă. Acum cel mai bun lucru pe care îl poţi face pentru mami este să dispari de aici.
   - Vreau să o găsesc!
   Harry prinse umerii băiatului şi îi strânse până ce în ochii lui Oleg apărură lacrimi de durere.
   - Când spun să fugi, fugi, idiotule!
   Rostise asta cu voce joasă, dar cu atâta furie reprimată încât Oleg clipi nedumerit din ochi şi o lacrimă se rostogoli peste gene, după care se prelinse pe obraz. Apoi băiatul se răsuci pe călcâie, ieşi în goană pe uşă şi fu imediat înghiţit de întuneric şi de zăpadă.
   Harry apucă staţia de emisie-recepţie şi apăsă butonul de vorbire.
   - Aici Harry. Sunteţi departe?
   - Suntem la stadion. Terminat.
   Harry recunoscu vocea lui Gunnar Hagen.
   - Sunt înăuntru, zise Harry. Veniţi în faţa casei, dar nu intraţi până nu vă spun eu. Terminat.
   - Înţeles.
   - Terminat şi închis.
   Harry se îndreptă către sunetul care continua să se audă dinspre bucătărie. Din cadrul uşii observă şuvoiul subţire de apă care cădea din tavan. Fusese vopsit în gri de către tencuiala dizolvată şi acum răpăia furios pe masa de bucătărie.
   Harry urcă scara până la etajul întâi în patru paşi mari.
   Merse în vârful picioarelor până la uşa dormitorului. Înghiţi în sec. Cercetă clanţa uşii. De afară puteau auzi sunetul îndepărtat al sirenelor de poliţie apropiindu-se. Sângele din tăietură cădea pe podeaua din parchet cu un sunet înfundat.
   Acum simţea totul, ca pe o presiune exercitată asupra tâmplelor; acolo avea să se sfârşească totul. Exista şi un anumit gen de logică. De câte ori stătuse el aşa, în faţa uşii dormitorului, la ivirea zorilor, după o noapte în care promisese să stea acasă, cu ea, de câte ori stătuse acolo cu conştiinţa încărcată, ştiind că ea dormea înăuntru?
   Cu grijă, apăsă clanţa, ştiind că aceasta avea să scârţâie pe la jumătatea cursei. Iar ea avea să se trezească, să se uite la el cu ochi somnoroşi, să încerce să-l pedepsească printr-o privire mânioasă, până ce el avea să se strecoare sub plapumă, să se furişeze către trupul ei şi să simtă cum rigiditatea acestuia se topeşte. Iar ea avea să mormăie de plăcere, dar fără să manifeste prea multă încântare. Iar după aceea el avea să o mângâie şi mai mult, să o sărute şi să îi ronţăie urechea, să devină servitorul ei până ce ea avea să stea deasupra lui, nu ca o regină pe tron, ci torcând şi gemând, lacomă şi supărată în acelaşi timp.
   Închise pumnul în jurul clanţei şi observă cum mâna lui recunoaşte forma plată şi unghiulară. Apăsă cu infinită grijă.
   Aşteptă scârţâitul cunoscut. Care nu se auzi. Ceva era altfel.
   Întâmpina rezistenţă. Oare întărise cineva arcurile? Dădu drumul clanţei, cu blândeţe. Se aplecă la nivelul găurii cheii şi încercă să vadă ceva înăuntru. Negru. Cineva blocase gaura.
   - Rakel! strigă el. Eşti acolo?
   Niciun răspuns. Îşi lipi urechea de uşă. Avu impresia că aude un soi de zgâriat, dar nu era sigur. Apucă iarăşi clanţa.
   O zgâlţâi. Se răzgândi, îi dădu drumul şi se repezi în baia alăturată. Deschise ferestruica, îşi împinse trupul prin gaură şi se aplecă în afară. Printre barele negre de fier de la fereastra dormitorului se vedea lumină. Îşi înfipse călcâiele în cadrul pervazului, îşi încordă muşchii de la picioare şi ieşi cât putu de mult din baie, lipindu-se de zidul exterior.
   Degetele lui pipăiră în zadar ca să se prindă de ceva printre buştenii negeluiţi, în vreme ce pe faţă i se aşezau fulgi de zăpadă, care se topeau în sângele care îi curgea pe obraz. Se forţă mai tare; cadrul ferestrei apăsa pe piciorul lui atât de tare, încât Harry avea impresia că osul lui avea să cedeze.
   Mâinile continuau să se plimbe de-a lungul zidului ca nişte păianjeni cu cinci picioare înnebuniţi. Îl dureau muşchii stomacului. Însă fereastra era prea departe, nu putea ajunge la ea. Se uită în jos, la solul de sub el, ştiind că sub stratul subţire de nea se găsea pavajul dur.
   Simţi ceva rece cu vârfurile degetelor.
   O bară de fier.
   Reuşi să îşi pună două degete în jurul barei. Apoi cealaltă mână. Îşi eliberă picioarele îndurerate, se legănă în aer şi, înfrigurat, reuşi să găsească un sprijin de picior ca să mai elibereze din presiunea asupra braţelor. În sfârşit putea vedea în dormitor. Şi văzu. Creierul lui se luptă să absoarbă scena, în vreme ce el îşi dădu imediat seama la ce se uita: opera de artă finisată, al cărei prototip îl văzuse de atâtea ori până atunci.
   Rakel avea ochii larg deschişi şi negri. Era îmbrăcată cu o rochie. Roşie-închis. Culoarea paharului cu Campari. Carmin. Capul ei era ridicat spre tavan, ca şi cum ea ar fi stat pe un gard, încercând să vadă peste acesta, iar din acea poziţie se uita în jos şi în afară către Harry. Umerii ei erau traşi înapoi şi braţele ascunse vederii. Harry presupuse că avea mâinile legate la spate. Obrajii erau umflaţi, ca şi cum Rakel avea îndesat în gură un ciorap sau o cârpă. Şedea cu picioarele desfăcute pe umerii unui om de zăpadă imens.
   Picioarele ei goale stăteau încrucişate în faţa pieptului omului de zăpadă, iar Harry vedea de afară cum muşchii încordaţi ai picioarelor tremură. Nu trebuia să cadă de acolo.
   Nici nu putea. Căci în jurul gâtului ei nu se găsea un cablu cenuşiu, inert, ca în cazul lui Eli Kvale, ci un cerc alb lucitor, ca o imitaţie absurdă după o veche reclamă la pastă de dinţi, unde se promitea un cerc de încredere, noroc în dragoste şi viaţă lungă şi fericită. Un cablu înainta de la mânerul negru al laţului de tăiere înspre un cârlig din tavan, deasupra capului lui Rakel. Cablul continua către cealaltă parte a încăperii, înspre uşă. Înspre clanţă. Cablul nu era gros, dar era suficient de lung ca să furnizeze acea rezistenţă simţită de Harry când încercase clanţa. Dacă ar fi deschis atunci uşa, ba chiar dacă ar fi apăsat clanţa până la capăt, metalul alb şi incandescent i-ar fi tăiat gâtul lui Rakel, chiar sub bărbie.
   Rakel se uita fix la Harry, fără să clipească. Muşchii de pe faţa ei tresăltau, alternând între furie şi groază. Laţul era prea îngust ca ea să-şi scoată capul din el nevătămată; ca atare, îşi ţinea capul în jos ca să nu atingă incandescenţa aducătoare de moarte care atârna aproape vertical în jurul gâtului ei.
   Se uită la Harry, apoi se uită la podea şi înapoi la Harry.
   Iar Harry pricepu.
   Mormane cenuşii de zăpadă zăceau deja în apa care acoperea podeaua. Omul de zăpadă se topea. Cu repeziciune.
   Harry se sprijini bine cu piciorul şi trase de bare cât de tare putu. Acestea nu se clintiră şi nici măcar nu scoaseră vreun scârţâit dătător de speranţă. Fierul era subţire, dar ferm încastrat în lemn.
   Silueta dinăuntru se legăna.
  - Ţine-te! strigă Harry. Ajung repede la tine!
   Minciuni. Nu era în stare să îndoaie barele nici măcar cu o rangă solidă. Şi n-avea timp la dispoziţie ca să le taie cu fierăstrăul. La naiba cu tatăl ei, nebunul naibii! Îl dureau braţele. Auzi sirena asurzitoare a primei maşini virând pe alee. Privi în jur. Era unul dintre vehiculele speciale ale echipei Delta, un Land Rover mare şi blindat, ca o bestie.
   De pe scaunul pasagerului sări un bărbat îmbrăcat cu haină verde militară, care luă poziţie în spatele vehiculului şi ridică o staţie de emisie-recepţie. Staţia lui Harry pârâi.
   - Alo! strigă Harry.
   Surprins, omul se uită în stânga şi în dreapta lui.
   - Aici sus, şefu’.
   Gunnar Hagen se îndreptă în spatele vehiculului, în timp ce o maşină de patrulă se ivi în faţa casei, cu luminile albastre învârtindu-se.
   - Să ne repezim în casă? strigă Hagen.
   - Nu! ţipă înapoi Harry. A prins-o în laţ. Doar...
   - Doar?
   Harry îşi ridică privirea şi se uită fix. Nu în jos, înspre oraş, ci în sus, înspre pista de sărituri de schi iluminată Holmenkollen, aflată în susul muntelui.
   - Doar ce, Harry?
   - Doar aşteaptă.
   - Să aştept?
   - Trebuie să gândesc.
   Harry îşi odihni fruntea de barele reci. Îl dureau braţele. Îşi îndoi genunchii ca să-şi lase cea mai mare parte a greutăţii corpului pe picioare. Laţul de tăiere trebuia să aibă un comutator de oprire. Probabil pe mânerul de plastic. Puteau sparge fereastra şi introduce un băţ lung cu o oglindă ataşată ca astfel, poate... Dar cum naiba puteau apăsa pe comutatorul de oprire fără să mişte ceva din loc şi... şi...?
   Harry încercă să nu se gândească la stratul revoltător de subţire de piele şi ţesut moale care proteja artera carotidă.
   Încercă să gândească constructiv şi să ignore senzaţia de panică ce îi făcea urechile să ţiuie şi îi spunea să pătrundă înăuntru şi să preia controlul situaţiei.
   Puteau intra pe uşă. Fără să o deschidă. Doar să desprindă panoul. Aveau nevoie de o drujbă. Dar cine să aibă aşa ceva? Doar toată lumea din Holmenkollen. În definitiv, fiecare locuitor de acolo avea câte o pădure în propria grădină.
   - Fă rost de o drujbă de la casa vecinilor, urlă Harry.
   Auzi jos zgomot de paşi alergând. Şi ceva pocnind în dormitor. Harry simţi că-i stă inima în loc şi se holbă înăuntru. Întreaga parte stângă a omului de zăpadă dispăruse. Se desprinsese de restul trupului şi aterizase în apă. Omul de zăpadă se dezintegra. Harry văzu cum întregul trup al lui Rakel tremură în vreme ce ea se lupta să-şi menţină echilibrul ca să se ţină la distanţă de laţul-spânzurătoare în formă de lacrimă. Drujba aia n-avea să ajungă niciodată la timp, darămite să mai şi taie uşa.
   - Hagen!
   Harry îşi auzi isteria din voce.
   - Maşinile de patrulă au un lanţ de tractare. Ridică-l până aici şi lipeşte Land Roverul cu spatele de zid.
   Harry auzi mai multe voci, apoi motorul Land Roverlui dând în marşarier.
   - Prinde!
   Harry dădu drumul barei cu o mână şi se întoarse ca să vadă cablul încolăcit urcând spre el. Se întinse în întuneric, prinse cablul şi se ţinu bine în timp ce restul cablului se descolăci şi căzu înapoi pe sol cu un bufnet.
   - Leagă capătul de bara de tractare.
   La capătul cablului se găsea un cârlig de prindere ataşat.
   Manevrând cu iuţeală, prinse cârligul de joncţiunea barelor metalice din mijlocul ferestrei şi siguranţa pocni închisă.
   Prindere de cătuşe.
   Un alt zgomot din dormitor. Harry nu se mai uită. N-avea sens.
   - Dă-i drumul! urlă el.
   După care apucă marginea jgheabului de scurs apa cu ambele mâini, folosindu-se de grilaj pe post de scară şi auzi maşina crescându-şi turaţia, în vreme ce el se rostogoli pe acoperiş. Cu pieptul lipit de ţiglele de pe acoperiş şi cu ochii închişi, auzea motorul cum se căzneşte, cum turaţia lui variază şi cum gem barele de fier. Alte gemete. Şi altele.
   Haide! Harry era conştient că timpul trecea mai încet decât credea el. Şi totuşi nu suficient de încet. Apoi - în vreme ce el aştepta pocnetul binecuvântat - turaţia motorului se înteţi brusc. La naiba! Harry îşi dădu seama că roţile Land Roverului ajunseseră să se învârtă în gol.
   Prin minte îi trecu un gând: ar fi putut rosti o rugăciune.
   Ştia însă că Dumnezeu luase decizia Lui, că destinul era deja hotărât, că lozul lui trebuia cumpărat de pe piaţa neagră.
   Însă sufletul lui oricum nu valora cine ştie ce fără ea. Gândul dispăru în aceeaşi secundă, întrerupt doar de scrâşnetul cauciucurilor, o turaţie a motorului tot mai slabă şi un geamăt al barelor tot mai intens.
   Cauciucurile mari şi grele se afundau deja în pavaj.
   Apoi se auzi pocnetul. Turaţia crescu brusc, apoi muri.
   Urmă o secundă de tăcere totală. După care un bufnet îngrozitor când grilajul lovi acoperişul maşinii de dedesubt.
   Harry se împinse în sus. Se ridică cu spatele la curte, pe marginea jgheabului şi simţi cum acesta începe să cedeze.
   Apoi se aplecă, se prinse de jgheab cu ambele mâini şi îşi aruncă picioarele în jos. Se agită ca un pendul dinspre jgheab înspre fereastră. Un berbece. În clipa în care geamul vechi şi subţire al ferestrei cedă, trosnind sub loviturile bocancilor lui, Harry îşi dădu drumul. Câteva zecimi de secundă habar n-avu unde avea să aterizeze: jos în curte, pe colţii zimţaţi de sticlă ai ferestrei sparte sau în dormitor.
   Se auzi un pocnet puternic, probabil din pricina unei siguranţe electrice care sărise, şi totul deveni negru.
   Harry pluti în aer printr-o încăpere cu nimic, fără să simtă ceva, fără să-şi amintească ceva, fără să fie el însuşi ceva.
   Iar când lumina reveni, singurul lui gând fu acela că dorea să se întoarcă în spaţiul prin care trecuse. Durerea radia din întregul trup. Zăcea pe spate în apă rece ca gheaţa. Însă probabil că era deja mort, deoarece se uita în sus la un înger îmbrăcat în rochie roşie ca sângele şi îi vedea haloul din jurul capului lucind în întuneric. Treptat reveniră sunetele.
   Zgârieturile. Respiraţia. Apoi zări chipul distorsionat, panica, gura căscată şi înfundată cu o bilă galbenă, picioarele scurmând zăpada. Voia doar să închidă ochii. Un sunet, ca un geamăt pe ton coborât. Zăpadă udă prăbuşindu-se.
   Gândindu-se în retrospectivă, Harry nu putea spune ce se întâmplase exact; ţinea minte doar izul răscolitor al laţului tăietor arzând carnea.
   Chiar în clipele în care omul de zăpadă se prăbuşea complet, Harry se ridică. Rakel căzu în faţă. Harry îşi ridică mâna dreaptă, în vreme ce înconjura coapsele ei cu mâna stângă, pentru a o susţine. Ştia că e prea târziu. Carnea sfârâia, nările lui se umpleau cu un miros dulce şi grăsos şi sângele îi curgea pe faţă. Se uită în sus. Mâna lui dreaptă era plasată între lucirea incandescentă a laţului şi gâtul lui Rakel. Greutatea gâtului ei forţă mâna lui să coboare lipită de cablul fierbinte, care intră în carnea degetelor lui ca un cuţit încălzit printr-o bucată de unt. Iar după ce laţul avea să-i ardă lui degetele complet, avea să-i taie ei gâtul. Veni şi durerea, întârziată şi surdă, ca un baros iniţial ezitant, apoi insistent lovind un clopot de alarmă.
   Harry se luptă cu el ca să rămână în picioare. Trebuia să-şi ţină liberă mâna stângă.
   Orbit de sânge, o ridică pe Rakel pe umerii lui şi-şi întinse mâna liberă peste cap. Simţi pielea ei pe buricele degetelor, simţi părul ei des, simţi laţul arzându-i pielea înainte ca mâna să-i găsească plasticul dur, mânerul. Degetele lui dădură peste un comutator. Îl acţionă spre dreapta. Se opri imediat ce laţul începu să se strângă. Apoi degetele lui găsiră alt comutator şi apăsară. Sunetele dispărură, lumina clipi şi Harry îşi dădu seama că era pe punctul de a-şi pierde conştiinţa din nou. „Inspiră”, îşi ordonă singur. Cel mai important lucru era să transmită oxigen către creier. Însă genunchii lui începeau să-l trădeze. Lucirea albă de deasupra lui deveni roşie. Apoi se stinse treptat până ce deveni neagră.
   În spatele lui auzi sunet de sticlă zdrobită sub mai multe perechi de tălpi groase de bocanci.
   - Am prins-o, rosti o voce în spatele lui.
  Harry se prăbuşi în genunchi, în apa plină de sânge, cu ghemotoace se zăpadă şi legături de prindere din plastic plutind în jurul lui. Creierul lui pulsa, ca şi cum sursa de energie care îl ţinea în viaţă începea să cedeze.
   Cineva rosti ceva în spatele lui. Prinse fragmente din cele rostite, inspiră adânc şi gemu:
   - Cum?
   - Ea e în viaţă, repetă vocea.
   Auzul i se stabiliză. Şi vederea. Se întoarse. Doi oameni îmbrăcaţi în negru o întinseseră pe Rakel pe pat şi tăiaseră legăturile de plastic. Fără niciun fel de avertisment, Harry începu să verse tot ce avea în stomac. Două gemete puternice şi tot ce era înăuntru se revărsă. Se uită la voma care plutea pe apă şi simţi nevoia isterică de a râde tare. Deoarece degetul lui părea să fi fost scuipat împreună cu conţinutul stomacului. Îşi înălţă mâna dreaptă şi se uită la ciotul sângerând ca o confirmare. Degetul lui era cel care plutea în apă.
   - Oleg...
   Era vocea lui Rakel.
   Harry apucă o legătură de plastic, o înfăşură în jurul ciotului rămas din degetul mijlociu şi strânse cât putu de tare. Procedă la fel cu degetul arătător, care fusese despicat până la os, dar continua să stea ataşat de restul mâinii.
   Apoi se duse la pat, întinse plapuma peste Rakel şi se aşeză alături de ea. Ochii care îl priveau de pe pat erau mari şi negri din pricina şocului, iar sângele curgea din rănile provocate de laţul electric la contactul cu pielea de pe ambele părţi ale gâtului ei. Îi luă mâna cu mâna stângă, nevătămată.
   - Oleg, repetă ea.
   - E bine, zise Harry, răspunzând apăsării mâinii ei. E la vecini. S-a terminat.
   O văzu cum încerca să-şi concentreze privirea.
   - Îmi promiţi? şopti ea cu voce stinsă.
   - Îţi promit.
   - Slavă Domnului.
   Rakel oftă o singură dată, îşi îngropă faţa în palme şi începu să plângă.
   Harry îşi privi mâna rănită. Fie legăturile de plastic opriseră sângerarea, fie el nu mai avea sânge în organism.
   - Unde e Mathias? întrebă el încet.
   Rakel ridică brusc capul şi-i spuse repede.
   - Tocmai mi-ai promis că...
   - Unde s-a dus, Rakel?
   - Nu ştiu.
   - A spus ceva?
   Mâna ei mângâie mâna lui.
   - Nu pleca acum, Harry. Sunt sigură că altcineva poate...
  - Ce a spus?
   După felul în care reacţionă trupul ei, Harry îşi dădu seama că ridicase glasul.
   - A spus că totul s-a terminat acum şi că va trage concluzia, zise ea, în vreme ce lacrimile se strângeau iarăşi în ochii ei negri. Şi că sfârşitul va însemna un omagiu adus vieţii.
   - Un omagiu adus vieţii? Astea au fost cuvintele folosite?
   Ea încuviinţă. Harry îşi desprinse mâna din mâna ei, se ridică şi se duse la fereastră. Scrută cerul nopţii. Ninsoarea încetase. Se uită la monumentul iluminat care putea fi văzut aproape de pretutindeni din Oslo. Pârtia de sărituri cu schiurile. Ca o virgulă albă pe fundalul crestei negre. Sau ca un punct.
   Harry reveni la pat, se aplecă şi o sărută pe Rakel pe frunte.
   - Unde te duci? şopti ea.
   Harry îşi ridică mâna însângerată şi zâmbi.
   - La un doctor.
   Părăsi încăperea. Se împiedică pe scară. Ieşi afară în frigul şi întunericul alb din curte, însă greaţa şi starea de rău nu voiau cu niciun chip să-l părăsească.
   Hagen stătea lângă maşina Land Rover şi vorbea la un telefon mobil.
   Întrerupse conversaţia şi încuviinţă din cap când Harry întrebă dacă îl puteau duce cu maşina.
   Harry se aşeză în spate. Se gândea la felul cum Rakel îi mulţumise Domnului. Evident că ea nu avea de unde să ştie că altcineva merita mulţumirile ei. Sau că oferta fusese acceptată de către cumpărător. Şi că vremea plăţii începuse deja.
   - Spre centru? întrebă şoferul.
   Harry clătină din cap şi arătă în sus. Degetul arătător de la mâna dreaptă părea ciudat de singur între degetul mare şi inelar.

36

Ziua 21

Turnul

   Drumul cu maşina de la casa lui Rakel până la pârtia de sărituri Holmenkollen dura trei minute. O luară prin tunel şi opriră maşina pe promontoriul de vizionare, printre magazinele de suveniruri. Pârtia arăta ca o cascadă albă îngheţată, care plonja în jos printre standuri şi se lăţea o sută de metri mai jos într-o limbă lată de oprire a schiorilor.
   - De unde ştii că e aici? întrebă Hagen.
   - Pentru că el mi-a spus că o să fie, răspunse Harry. Stăteam la marginea unui patinoar şi mi-a spus că în ziua în care îşi va termina opera vieţii lui şi va ajunge atât de bolnav încât va fi în pragul morţii va sări de pe turnul de colo. Ca un omagiu adus vieţii.
  Harry arătă către turnul iluminat şi spre panta care urca înspre cerul negru de deasupra lor.
   - Şi ştia că eu voi ţine minte asta.
   - Nebunie, şopti Gunnar Hagen, zgâindu-se la cuşca imensă de sticlă înghesuită în vârful turnului.
   - Pot să împrumut cătuşele tale? întrebă Harry, întorcându-se spre şoferul maşinii.
   - Ai deja o pereche, zise Hagen, dând din cap către încheietura mâinii drepte a lui Harry, de care inspectorul îşi ataşase o cătuşă. Cealaltă atârna deschisă.
   - Aş vrea două, replică Harry, luând cutia de piele de la şofer. Mă poţi ajuta? Îmi lipsesc câteva degete...
   Hagen clătină din cap în vreme ce ataşa o jumătate din perechea de cătuşe a şoferului de încheietura celeilalte mâini a lui Harry.
   - Nu sunt deloc bucuros că te duci singur acolo. Mă sperie.
   - Sus nu prea există spaţiu şi, în plus, aşa pot să discut cu el.
   Harry scoase revolverul lui Katrine.
   - Şi-l mai am şi pe ăsta.
   - Păi tocmai asta mă sperie, Harry.
   Inspectorul Hole îi aruncă şefului său o privire rapidă înainte de a se răsuci şi a deschide portiera maşinii cu mâna întreagă.
   Ofiţerul de poliţie îl însoţi pe Harry până la intrarea Muzeului Schiului, prin care Harry trebuia să treacă pentru a ajunge la liftul care avea să-l ducă în turn. Luaseră cu ei o rangă ca să spargă uşa. Însă când se apropiară fasciculele luminoase ale lanternelor prinseră în raza lor fragmente de sticlă lucind pe podea după casa de intrare. O alarmă îndepărtată vuia undeva în interiorul muzeului.
   - Bun, deci ştim că omul nostru e aici, zise Harry, asigurându-se că revolverul lui stă bine prins la centură. Pune doi oameni la ieşirea din spate imediat ce soseşte următoarea maşină de patrulă.
   Harry luă lanterna, păşi în încăperile întunecate şi trecu în grabă pe lângă afişe şi fotografii cu eroi norvegieni ai schiului, steaguri norvegiene, unsoare norvegiană pentru schi, regi şi prinţese ai Norvegiei, toate acestea acompaniate de texte succinte în care se proclama faptul că Norvegia era o naţiune dată naibii, fapt care îi amintea lui Harry de ce el nu fusese niciodată în stare să înghită acel muzeu.
   Liftul se găsea în spate. Un ascensor îngust, închis pe toate laturile. Harry studie uşa liftului. Simţi sudoarea rece de pe piele. Lângă lift se găsea o scară de oţel.
   Opt etaje mai sus, Harry regreta decizia luată. Reveniseră ameţeala şi greaţa, aşa că îi venea tot mai des să vomite.
   Sunetul paşilor pe metal trezea ecouri în susul şi în josul scării, iar cătuşele care atârnau de încheieturile mâinilor scoteau o muzică proprie când se izbeau de balustradă. În aceste momente, inima lui Harry ar fi trebuit să pompeze adrenalină şi să-i pregătească trupul pentru acţiune. Poate că era prea epuizat, prea istovit de energie. Sau poate că ştia că se terminase totul. Jocul luase sfârşit, cu un final evident.
   Harry urcă mai departe. Păşea pe trepte cu hotărâre, fară să se mai deranjeze să fie discret, ştiind că fusese de mult auzit de celălalt.
   Scara ducea direct către cuşca întunecată. Harry stinse lanterna şi simţi un curent rece de aer imediat ce capul lui apăru deasupra nivelului podelei. Lumina palidă a lunii cădea în încăpere. Camera avea cam patru metri pătraţi, cu pereţi de sticlă de jur împrejur şi o balustradă de oţel de care se ţineau turiştii cuprinşi de un amestec de groază şi bucurie în vreme ce se bucurau de priveliştea oraşului sau îşi imaginau cum ar fi fost să se lanseze pe pantă în jos pe schiuri. Sau să cadă din turn, să se prăbuşească precum o piatră în direcţia caselor de jos şi să se zdrobească printre copacii aflaţi la mare distanţă.
   Harry păşi pe ultima treaptă şi se întoarse către silueta care ieşea în evidenţă pe fondul luminilor oraşului de dedesubt. Silueta şedea pe balustradă, în dreptul ferestrei mari deschise prin care intra aerul rece.
   - Frumos, nu?
   Vocea lui Mathias suna uşoară, aproape veselă.
   - Dacă te referi la privelişte, sunt de acord.
   - Nu mă refeream la privelişte, Harry.
   Unul din picioarele lui Mathias atârna afară, în vreme ce Harry stătea lângă scară.
   - Cine a ucis-o, tu sau omul de zăpadă, Harry?
   - Tu ce crezi?
   - Cred că tu ai făcut-o. În definitiv, eşti un tip deştept. Contam pe tine. E o senzaţie groaznică, nu-i aşa? Bineînţeles că aşa nu mai e prea uşor să vezi frumuseţea. Când tocmai ai ucis persoana pe care o iubeşti cel mai mult.
   - Ei bine, rosti Harry, apropiindu-se cu un pas, presupun că tu nu prea ai de unde să ai habar despre iubire, nu?
   - Nu?
   Mathias îşi sprijini capul de cadrul ferestrei şi râse.
   - Pe prima femeie pe care am ucis-o am iubit-o mai mult decât orice altceva pe pământul ăsta.
   - Atunci de ce ai făcut-o?
   Harry simţi un junghi dureros când îşi mişcă mâna dreaptă către spate şi către revolver.
   - Pentru că maică-mea era o mincinoasă şi o târfă, răspunse Mathias.
   Harry îşi scoase brusc mâna de la spate şi ridică revolverul.
   - Coboară de acolo, Mathias. Cu mâinile ridicate.
   Mathias îl privi pe Harry cu curiozitate.
   - Ştii că există o şansă de 20% ca maică-ta să fi fost la fel, Harry? O şansă de 20% ca tu să fii fiul unei târfe. Ce ai de spus faţă de aşa ceva?
   - M-ai auzit, Mathias.
   - Hai să fac lucrurile mai uşoare pentru tine, Harry. În primul rând, refuz să mă supun ordinului. În al doilea rând, poţi să declari că nu mi-ai văzut mâinile, aşa că puteam să fiu înarmat. Haide, trage, Harry.
   - Dă-te jos.
   - Rakel era o târfă, Harry. Iar Oleg era fiul unei târfe. Ar trebui să-mi mulţumeşti că te-am lăsat pe tine să o omori.
   Harry trecu arma în mâna stângă. Capetele libere ale perechilor de cătuşe se loviră unul de celălalt.
   - Gândeşte-te la asta, Harry. Dacă mă arestezi, o să fiu declarat iresponsabil, pe urmă o să fiu cocoloşit de atenţie în cine ştie ce spital de psihiatrie timp de câţiva ani, după care o să fiu eliberat. Împuşcă-mă acum.
   - Vrei să mori, zise Harry, apropiindu-se şi mai mult. Deoarece o să mori oricum de sclerodermie.
   Mathias lovi cu palma cadrul ferestrei.
   - Bine lucrat, Harry. Ai verificat ce ţi-am spus despre anticorpii din sângele meu.
   - L-am întrebat pe Idar. Iar după aceea am citit despre sclerodermie. Dacă ai boala în tine, e uşor să alegi o altă moarte. De exemplu, o moarte spectaculoasă, care ar părea să încununeze această aşa-zisă muncă de o viaţă a ta.
   - Aud dispreţul din vocea ta, Harry. Dar într-o bună zi o să înţelegi şi tu.
   - Ce să înţeleg?
   - Că lucrăm în aceeaşi branşă, Harry. Ne luptăm cu boala. Numai că bolile cu care ne luptăm noi doi nu pot fi eradicate. Toate victoriile sunt doar temporare. Ca atare, rămâne doar lupta ca munca noastră de o viaţă. Iar lupta mea se încheie aici. Nu vrei să mă împuşti, Harry?
   Harry se uită în ochii lui Mathias. Apoi întoarse revolverul în palmă. I-l întinse lui Mathias, cu mânerul înainte.
   - Fă-o tu singur, nenorocitule.
   Mathias se încruntă. Harry observă ezitarea, bănuiala. Care treptat fu înlocuită de un zâmbet.
   - Cum doreşti.
   Mathias se întinse dincolo de balustradă şi luă arma.
   Mângâie oţelul negru.
   - Ai comis o gravă eroare aici, prietene, zise el, îndreptând revolverul către Harry. Tu vei însemna un punct final extrem de spectaculos, Harry. Garanţia că opera mea nu va fi uitată.
   Harry se uită fix la ţeava neagră, urmărind cocoşul cum îşi înalţă micul lui cap urât. Totul părea să se mişte mai încet, iar camera părea să se învârtă. Mathias ţinti. Harry ţinti şi el.
   Şi îşi mişcă iute braţul drept. Cătuşele scoaseră un şuierat slab în aer, în vreme ce Mathias apăsă pe trăgaci. Clinchetul sec fu urmat de un pocnet metalic atunci când cătuşa desfăcută se prinse de încheietura mâinii.
   - Rakel a supravieţuit, zise Harry. Ai dat greş, nemernic sadic.
   Harry văzu cum Mathias face ochii mari. Apoi cum aceştia se îngustează. Îi văzu uitându-se fix la revolverul care nu trăsese, apoi la fierul din jurul încheieturii care îl lega de Harry.
   - Tu... ai scos gloanţele.
   Harry clătină din cap.
   - Katrine Bratt nu a avut niciodată gloanţe în revolverul ei.
   Mathias se uită la Harry, apoi se lăsă pe spate.
   - Haide.
   Apoi sări.
   Harry fu tras înainte şi îşi pierdu echilibrul. Încercă să se ţină pe picioare, dar Mathias era prea greu, iar Harry era slăbit de pierderile de sânge. Poliţistul ţipă în vreme ce era târât peste balustrada de oţel şi atras către fereastră şi către abis. În vreme ce îşi ducea mâna stângă deasupra capului, spre spate, văzu un picior de scaun şi pe el stând singur într-o garsonieră murdară, fără ferestre, în Cabrini Green din Chicago. Harry auzi scrâşnetul de metal frecat pe metal, apoi se rostogoli prin noapte în cădere liberă. Acum jocul luase cu adevărat sfârşit.

   Gunnar Hagen se uita fix la turnul de sărituri cu schiurile, însă ninsoarea care începuse din nou să cadă din cer îi deranja vederea.
   - Harry! repetă el în staţia de emisie-recepţie. Eşti acolo?
   Dădu drumul butonului, însă îi răspunseră din nou doar paraziţii electrostatici.
   Între timp, în parcarea deschisă a parcului ajunseseră patru maşini de patrulă, iar oamenii erau cuprinşi de o confuzie totală după ce auziseră cu câteva secunde înainte ţipătul venind dinspre turn.
   - Au căzut, rosti ofiţerul de lângă el. Sunt sigur că am zărit două siluete căzând din cuşca de sticlă.
   Gunnar Hagen îşi plecă fruntea în semn de resemnare. Nu prea ştia de ce sau cum, dar pentru o clipă avu impresia că există o logică absurdă a unui astfel de sfârşit; exista un soi de echilibru cosmic.
   Nonsens. Ce nonsens idiot.
   Hagen nu vedea vehiculele de poliţie în ninsoarea care cădea, dar auzea lamentările sirenelor, ca nişte femei care se tânguiau; forţele veneau deja în număr mare într-acolo. Şi ştia că acele sunete aveau să atragă prădătorii: vulturii din presă, vecinii curioşi, şefii dornici de sânge. Aveau cu toţii să apară ca să-şi ia partea favorită din cadavru, delicatesa la care râvneau. Iar cele două feluri de mâncare din seara aceea - omul de zăpadă urât de toţi şi poliţistul respingător - aveau să le placă enorm. Nu exista nicio logică, niciun echilibru, doar foame şi hrană.
   Staţia de emisie-recepţie a lui Hagen pârâi.
   - Nu-i putem găsi! Terminat.
   Hagen aşteptă, întrebându-se cum avea să le explice superiorilor că îl lăsase pe Harry să se ducă singur. Cum avea să le explice că el era doar superiorul lui Harry, nu şeful lui, şi nu fusese niciodată aşa ceva. Şi că exista şi acolo o logică, şi că el unul nu dădea, de fapt, doi bani pe faptul că ei aveau să înţeleagă sau nu.
   - Ce se petrece?
   Hagen se întoarse. Era Magnus Skarre.
   - Harry a căzut, zise Hagen, dând din cap înspre turn. Acum îi caută cadavrul.
   - Cadavrul? Al lui Harry? Nicio şansă.
   - Nicio şansă?
   Hagen se răsuci către Skarre, care mijea ochii înspre turn.
   - Credeam că îl cunoşti pe tip deja, Hagen.
   Hagen simţi că, în ciuda aparenţei, invidia convingerea tânărului ofiţer.
   Staţia de emisie-recepţie cârâi din nou.
   - Nu sunt aici!
   Skarre se întoarse către el. Privirile li se întâlniră şi Skarre dădu din umeri în semn de Ce-ţi-am-spus-eu?
   - Hei, tu! strigă Hagen către şoferul Land Roverului, indicând farul de căutare montat pe acoperişul maşinii. Îndreaptă chestia aia către cuşca de sticlă. Şi fă-mi rost urgent de un binoclu.
   Câteva secunde mai târziu, un fascicul luminos sfâşie noaptea.
   - Vezi ceva? întrebă Skarre.
   - Zăpadă, zise Hagen, lipindu-şi binoclul de ochi. Luminează un pic mai sus. Stop! Aşteaptă... Doamne!
   - Ce e?
   - Măi să fie.
   În acea clipă, ninsoarea se potoli, ca o imensă cortină care e trasă din faţa privirilor spectatorilor. Hagen auzi mai mulţi poliţişti strigând. Imaginea semăna cu aceea a doi oameni înlănţuiţi care atârnau de oglinda retrovizoare a unei maşini.
   Cel care se afla mai jos stătea cu o mână ridicată deasupra capului, într-un soi de gest de triumf; celălalt avea ambele braţe întinse în plan vertical, ca şi cum ar fi fost răstignit în lateral. Ambii păreau lipsiţi de viaţă, cu capetele plecate, în timp ce se legănau încet în aer.
   Prin binoclu Hagen vedea cătuşele care legau mâna stângă a lui Harry de balustrada din interiorul cuştii de sticlă.
   - Măi să fie, repetă Hagen.

   Dintr-o pură şansă, când Harry Hole îşi recăpătă conştiinţa, lângă el stătea ghemuit Thomas Helle, tânărul ofiţer de la unitatea Persoane Dispărute. Patru poliţişti îi trăseseră pe Harry şi pe Mathias Lund-Helgesen înapoi în cuşca de sticlă. Iar în anii care aveau să urmeze, Helle avea să repete la nesfârşit primele reacţii ciudate ale inspectorului urât de toţi.
   - Privea cu ochii mari, ca un nebun, şi întreba dacă Lund-Helgesen trăia! Ca şi cum ar fi fost îngrozit că tipul murise. Ca şi cum ăsta ar fi fost cel mai rău lucru care s-ar fi putut întâmpla. Iar când am spus „da“ şi l-am anunţat că era dus de acolo cu ambulanţa, a ţipat că trebuie să-i scoatem lui Lund-Hegelsen şireturile şi cureaua şi că trebuie să ne asigurăm că nu se va sinucide. Aţi mai auzit aşa ceva? Să arăţi atâta grijă pentru un individ care tocmai a încercat să-ţi ucidă fosta parteneră de viaţă?

37

Ziua 22

Tati

   Jonas avusese impresia că auzise sunetele metalice ale clopoţelului de vânt, dar adormise la loc. Deschise ochii abia când auzi zgomotele înăbuşite. În încăpere se afla cineva. Era tati, care şedea pe marginea patului.
   Iar sunetele înăbuşite erau plânsetele lui.
   Jonas se ridică în capul oaselor pe pat. Puse o mână pe umărul tatălui lui şi simţi cum acesta tremură. Era ciudat; nu observase niciodată până atunci ce umeri înguşti avea tatăl lui.
   - Au... au găsit-o, oftă el. Mami e...
   - Ştiu, îl întrerupse Jonas. Am visat.
   Tatăl se răsuci spre el, surprins. În lumina lunii care se strecura printre draperii, Jonas vedea lacrimile şiroind pe obrajii tatălui.
   - Acum suntem doar noi doi, tati, zise el.
   Taică-său deschise gura. O dată. De două ori. Însă nu reuşi să articuleze nicio vorbă. Apoi întinse braţele, îl înconjură pe Jonas cu ele şi îl trase la pieptul lui. Îl ţinu strâns lipit. Jonas îşi lăsă capul pe gâtul tatălui său şi simţi lacrimile fierbinţi cum îi cad pe pielea capului.
   - Ştii ce, Jonas? şopti tatăl lui printre lacrimi. Te iubesc enorm de mult. Tu eşti cel mai scump lucru pe care îl am. Eşti băiatul meu. Mă auzi? Băiatul meu. Şi vei fi aşa întotdeauna. Ne vom descurca, nu? Nu crezi?
   - Ba da, tati, şopti Jonas. Ne vom descurca. Tu şi cu mine.

38

Decembrie 2004

Lebedele

   Era decembrie şi câmpurile de dincolo de fereastra spitalului zăceau golaşe şi maronii sub cerul de un cenuşiu ca oţelul.
   De-a lungul şoselei, cauciucurile maşinilor sfârâiau pe asfaltul uscat, iar oamenii care mergeau pe jos traversau în fugă pasajul de trecere cu gulerele de la haine ridicate şi feţe îngheţate de frig. Însă înăuntrul zidurilor clădirii oamenii păreau mai dornici să se strângă laolaltă. Iar pe masa din curte, cele două lumânări marcau cea de-a doua duminică a Adventului.
   Harry se opri în cadrul uşii. Stale Aune şedea în capul oaselor pe pat şi pesemne tocmai spusese o glumă, căci şefa de la unitatea de Medicină Legală, Beate Lonn, încă râdea. În poala femeii se odihnea un bebeluş îmbujorat, care se uita la Harry cu ochi mari şi rotunzi şi gura deschisă.
   - Prietene! rosti Stale când dădu cu ochii de poliţist.
   Harry intră, o îmbrăţişă pe Beate şi întinse mâna spre Aune.
   - Arăţi mai bine decât ultima dată când ne-am văzut, zise Harry.
   - Ăştia spun că voi fi externat înainte de Crăciun, răspunse Aune, strângându-i mâna lui Harry. Astea-s minciuni pentru copii. Ce s-a întâmplat?
   Harry îi îngădui să-i studieze mâna dreaptă.
   - Degetul mijlociu a fost desprins cu totul şi n-a mai putut fi salvat. Au reparat cum au putut arătătorul, iar terminaţiile nervoase vor creşte la loc cu un milimetru pe lună încercând să refacă singure vechile legături. Totuşi, doctorii spun că va trebui să trăiesc cu o paralizie permanentă pe o latură a degetului.
   - Un preţ mare.
   - Nu, răspunse Harry. O bere mică.
   Aune încuviinţă din cap.
   - Vreo veste legată de aducerea cazului în instanţă? întrebă Beate, care se ridicase în picioare ca să aşeze bebeluşul în căruţ.
   - Nu, răspunse Harry, urmărind mişcările eficiente ale ofiţerului legist.
   - Apărarea va încerca să obţină ca Lund-Helgesen să fie declarat nebun, zise Aune, preferând acest termen colocvial, dar care, în opinia lui, reprezenta nu doar un termen potrivit pentru a descrie individul, ci şi unul poetic. Iar ca să nu obţină aşa ceva ar fi nevoie de un psiholog chiar mai prost ca mine.
   - A, da, oricum o să stea închis pe viaţă, rosti Beate, înclinându-şi capul şi aranjând păturica bebeluşului.
   - Ce ruşine că pe viaţă nu înseamnă cu viaţa, mârâi Aune, scoţând la iveală o mână pentru a lua paharul de pe noptiera de lângă el. Cu cât îmbătrânesc mai mult, cu atât tind mai mult să cred că răul e rău, indiferent că e vorba de boală psihică sau nu. Suntem cu toţii mai mult sau mai puţin dispuşi la acţiuni malefice, dar predispoziţia noastră nu ne poate exonera de fapte. Pentru numele lui Dumnezeu, cu toţii suferim de tulburări de personalitate. Şi acţiunile noastre sunt cele care ne definesc gradul de boală. Suntem egali în faţa legii, aşa se spune, dar aşa ceva e lipsit de sens câtă vreme nimeni nu e egal. În timpul Marii Ciume, marinarii care tuşeau erau imediat aruncaţi peste bord. Bineînţeles că erau. Căci justiţia înseamnă un cuţit bont, atât ca filosofie, cât şi ca judecător. Nu avem decât perspective medicale bune sau mai puţin bune, dragii mei.
   - Cu toate astea, interveni Harry, uitându-se la ciotul degetului mijlociu, încă învelit în pansament, în cazul ăsta decizia va fi pe viaţă.
   - Da?
   - Perspective medicale proaste.
   În încăpere se lăsă liniştea.
   - V-am spus că mi s-a oferit o proteză de deget? anunţă Harry, fluturându-şi mâna dreaptă. Însă mie îmi place mâna aşa cum e. Patru degete. Mână de desene animate.
   - Ce ai făcut cu degetul care era acolo?
   - Am încercat să-l donez Departamentului de Anatomie, dar cei de acolo nu au fost interesaţi. Aşa că o să-l împăiez şi o să-l aşez pe birou, aşa cum procedează Hagen cu degetul mic al japonezului. Poate că un deget mijlociu ridicat în sus ar reprezenta pentru vizitatori o întâmpinare potrivită, în stil Hole.
   Ceilalţi doi râseră.
   - Ce fac Oleg şi Rakel? întrebă Beate.
   - Surprinzător de bine, răspunse Harry. Nişte duri.
   - Şi Katrine Bratt?
   - Mai bine. Am vizitat-o săptămâna trecută. Revine la lucru în februarie. Se întoarce la vechea ei unitate din Bergen.
   - Zău? Nu a fost cât p-aci să împuşte pe cineva în elanul ei?
   - Greşeală de apreciere. S-a dovedit că ea umbla peste tot cu un revolver gol. De aceea a îndrăznit să apese pe trăgaci atât de mult. Iar eu ar fi trebuit să ştiu asta!
   - Da?
   - Când te muţi de la o secţie de poliţie la alta trebuie să predai revolverul de serviciu şi să primeşti unul nou, cu două cutii de muniţie. În sertarul ei de la birou se găseau două cutii nedesfăcute.
   Urmă o clipă de tăcere.
   - E bine că ea şi-a revenit, zise Beate, mângâind părul bebeluşului.
   - Da, răspunse Harry, cu mintea în altă parte.
   Îşi dădu seama că era adevărat. Katrine chiar părea să se simtă mai bine. Când o vizitase, acasă la mama ei, în Bergen, Katrine tocmai făcuse un duş după o alergare îndelungată pe muntele Sandviken. Părul ei era încă ud, iar obrajii roşii de la efort. Maică-sa îi servise cu ceai, iar Katrine vorbise despre cât de obsesiv devenise cazul tatălui ei. Şi îşi ceruse scuze că îl atrăsese şi pe Harry în această chestiune. Şi totuşi el nu zărise niciun fel de regret în ochii ei.
   - Psihiatra mea spune că sunt doar cu câteva centimi mai înclinată spre extremism decât majoritatea oamenilor, zisese ea, râzând şi ridicând din umeri. Însă acum am terminat cu toate astea. Sunt lucruri care m-au urmărit din copilărie. Acum el a fost reabilitat şi eu îmi pot vedea mai departe de viaţă.
   - Să învârţi hârtii pentru unitatea Ofense Sexuale?
   - O să încep de acolo, după care mai vedem. Chiar şi politicienii marcanţi au parte de reveniri.
   După aceea privirea ei se îndreptase către fereastră, dincolo de fiord. Poate către insula Finnoy. Iar când plecase de acolo, Harry îşi dăduse seama că rana din sufletul ei nu avea să se vindece niciodată.
   Îşi privi acum mâna. Aune avea dreptate; dacă fiecare copil era un miracol perfect, atunci viaţa însemna în esenţă un proces degenerativ.
   O soră medicală tuşi în dreptul uşii.
   - A venit vremea câtorva înţepături, Aune.
   - Of, lasă-mă te rog în pace, soră.
   - Nimeni nu e lăsat în pace pe aici.
   Aune oftă.
   - Ce e mai rău, soră? Să iei viaţa unei persoane care vrea să trăiască sau să iei moartea de la o persoană care vrea să moară?
   Beate, sora şi Aune râseră, şi niciunul nu-l observă pe Harry cum tresare pe scaunul lui.
   
   Harry urcă pe jos panta abruptă de la spital către lacul Sognsvann. Nu se vedeau mulţi oameni prin jur, ci doar amatori de plimbări care îşi urmau circuitele fixe în jurul lacului. Rakel îl aştepta la intrarea dinspre şosea.
   Se îmbrăţişară şi porniră să se plimbe în tăcere. Aerul era rece şi aspru, iar soarele strălucea mat pe un cer de un bleu palid. Frunzele uscate trosneau şi se fărâmiţau sub paşii lor.
   - Am umblat în somn, zise Harry.
   - Da?
   - Da. Şi probabil că fac asta de o vreme.
   - Nu e aşa de uşor să fii prezent tot timpul, replică ea.
   - Nu, nu.
   Harry clătină din cap.
   - Vorbesc serios. Cred că mă trezesc noaptea şi umblu prin apartament. Dumnezeu ştie ce făceam.
   - Cum ai descoperit?
   - În noaptea în care am venit acasă de la spital stăteam în bucătărie şi mă uitam la podea, la câteva urme umede de paşi. Apoi mi-am dat seama că sunt gol, cu excepţia cizmelor mele de cauciuc, că e miezul nopţii şi că ţin un ciocan în mână.
   Rakel zâmbi şi privi în jos. Sări un pas ca să meargă amândoi în acelaşi ritm.
   - Eu am mers în somn ceva vreme. Imediat după ce am rămas însărcinată.
   - Aune mi-a zis că adulţii devin somnambuli în perioade de stres.
   Se opriră la marginea apei. Urmăriră o pereche de lebede plutind pe lângă ei, imobile şi tăcute, pe suprafaţa cenuşie a apei.
   - Am ştiut din prima clipă cine e tatăl lui Oleg, zise ea. Însă n-am ştiut că el şi cu mine vom avea un copil atunci când el a fost informat că prietena lui din Oslo e gravidă.
   Harry îşi umplu plămânii cu aerul tare. Simţi cum acesta înţeapă. Mirosea a iarnă. Închise ochii în bătaia soarelui şi ascultă.
   - Până când am aflat, el luase deja decizia şi plecase din Moscova către Oslo. Aveam două opţiuni. Să-i dau copilului un tată în Moscova, un tată care să-l iubească şi să aibă grijă de el ca şi cum ar fi fost copilul lui - câtă vreme credea că este al lui - sau copilul să rămână fără tată. Era absurd. Ştii ce cred eu despre minciună. Dacă mi-ar fi spus cineva că eu - tocmai eu dintre toţi oamenii - voi alege într-o bună zi să-mi trăiesc restul vieţii pe baza unei minciuni, aş fi negat cu vehemenţă, evident. Crezi că totul e simplu când eşti tânăr; nu ştii nimic despre deciziile imposibile pe care s-ar putea să fii nevoit să le iei. Şi dacă ar fi trebuit să mă gândesc doar la mine, decizia ar fi fost simplă. Însă erau aşa de multe lucruri de luat în calcul. Nu doar dacă nu cumva l-aş fi zdrobit pe Fjodor şi i-aş fi sfidat familia, ci şi dacă nu cumva distrugeam şi viaţa omului care se dusese la Oslo şi a familiei sale. Şi pe urmă mai era şi Oleg de luat în calcul. Oleg venea pe primul loc.
   - Înţeleg, zise Harry. Înţeleg totul.
   - Nu, replică ea. Nu înţelegi de ce nu ţi-am spus toate astea înainte. Cu tine alături nu trebuia să mai iau pe nimeni în calcul. Probabil că gândeşti că am încercat să par o persoană mai bună decât sunt.
   - Nu gândesc asta, răspunse Harry. Nu cred că eşti o persoană mai bună decât eşti.
   Ea îşi lăsă capul pe umărul lui.
   - Crezi că e adevărat ce se spune despre lebede? întrebă ea. Că sunt credincioase una alteia până ce moartea le desparte?
   - Cred că sunt credincioase promisiunilor pe care le-au făcut, răspunse Harry.
   - Şi ce fel de promisiuni fac lebedele?
   - Aş zice că niciuna.
   - Deci te referi la tine acum? De fapt, îmi plăcea mai mult de tine atunci când făceai promisiuni şi le încălcai.
   - Vrei şi alte promisiuni?
   Ea clătină din cap.
   Când porniră din nou de pe loc, ea îşi vârî braţul sub braţul lui.
   - Aş vrea să o luăm de la capăt, oftă ea. Să pretindem că nu s-a întâmplat nimic.
   - Ştiu.
   - Dar mai ştii şi că nu e bine.
   Harry auzi intonaţia care însemna că vorbele reprezentau o declaraţie; în orice caz, un mic semn de întrebare rămăsese undeva ascuns acolo.
   - M-am gândit să plec, zise el.
   - Da? Unde?
   - Nu ştiu. Să nu vii după mine ca să mă cauţi. Mai ales nu în Africa de Nord.
   - Africa de Nord?
   - E o replică a lui Marty Feldman dintr-un film. Vrea să evadeze şi în acelaşi timp să fie găsit.
   - Înţeleg.
   O umbră trecu pe lângă ei şi peste copacii cenuşii-gălbui.
   Îşi ridicară privirea. Era una dintre lebede.
   - Cum au decurs lucrurile în film? întrebă Rakel. Ei doi s-au regăsit în cele din urmă?
   - Bineînţeles.
   - Când te întorci?
   - Niciodată, replică Harry. Nu mă întorc niciodată.

   Într-o pivniţă rece dintr-un bloc din Toyen, doi reprezentanţi îngrijoraţi ai comitetului locatarilor stăteau şi se uitau la un om îmbrăcat în salopetă de lucru, purtând mănuşi în mâini şi ochelari cu lentile neobişnuit de groase la ochi. Din gura omului răsuflarea ieşea ca un soi de praf de tencuială atunci când vorbea.
   - Asta e problema cu mucegaiul. Nu vezi că e aici.
   Omul făcu o pauză. Îşi apăsă degetul mijlociu pe şuviţa de păr care îi stătea lipită de frunte.
   - Dar el e.

SFÂRȘIT