Omul de zăpadă, Jo Nesbo

 ................................................

5-9

          Harry fumă o țigară cât timp ascultă.

   Oare aceasta să fi fost penitenţa lui Vetlesen? Contraponderea la rău, talgerul necesar al balanţei? Sau toată povestea doar accentua răul, îl reliefa? Despre doctorul Mengele se spusese că iubea enorm copiii.
   Limba lui se umfla în gură; avea să îl sufoce dacă nu avea să bea ceva cât mai curând.
   Femeia încetase să mai vorbească. Se juca însă cu bancnota de două sute de coroane.
   - Doctorul vine înapoi? întrebă ea într-un târziu.
   Harry deschise gura ca să răspundă, dar în calea vorbelor stătea limba lui umflată. În acea clipă sună telefonul lui mobil şi el luă apelul.
   - Hole la telefon.
   - Harry? Aici e Oda Paulsen. Îţi aminteşti de mine?
   Nu-şi amintea; oricum, avea o voce de femeie tânără.
   - De la NRK, continuă ea. Eu te-am invitat la Bosse data trecută.
   Documentarista. Capcana de prins muşte.
   - Ne gândeam că poate ţi-ar face plăcere să ni te alături din nou mâine. Am vrea să aflăm mai multe despre acest triumf în cazul Omului de zăpadă. Da, ştim că e mort, dar totuşi. Vrem să aflăm ce trece prin mintea unei asemenea persoane. Dacă se poate spune că...
   - Nu, i-o reteză Harry.
   - Cum?
   - Nu vreau să vin la voi.
   - Dar e Bosse, rosti Oda Paulsen cu o uimire autentică în voce. La NRK TV.
   - Nu.
   - Da, ascultă, Harry, n-ar fi interesant să vorbeşti...?
   Harry aruncă cu telefonul mobil în peretele negru. O bucată de tencuială se desprinse din perete.
   Harry îşi luă capul în palme, încercând să îl prindă bine ca să nu-i explodeze. Trebuia să bea ceva. Orice. Când îşi înălţă privirea la loc, descoperi că era singur în încăpere.

   Poate că lucrurile ar fi fost de evitat dacă la barul Fenris nu s-ar fi servit alcool. Dacă pe rafturile din spatele barmanului nu s-ar fi lăfăit domnul Jim Bean, urlând cu vocea lui răguşită de whisky despre anestezie şi amnistie:
   „Harry! Vino încoace, hai să fim din nou ca pe vremuri! Hai să ne amintim de fantomele alea pe care le-am alungat împreună, să ne amintim de nopţile în care puteam dormi.“
   Pe de altă parte, poate că nu ar fi fost.
   Harry abia dacă îşi remarcă acolo colegii, iar aceştia nu îl observară. Când intrase în barul garnisit cu interiorul lui roşu din pluş danez, colegii lui erau deja bine ameţiţi. Se ţineau unii de alţii de umeri, strigând şi emanând aburi de alcool unii către alţii, cântând împreună cu Stevie Wonder, care susţinea că tocmai sunase ca să spună te iubesc. Pe scurt, arătau şi se manifestau ca o echipă de fotbal care câştigase un trofeu. Iar când Stevie Wonder termină afirmând că declaraţia lui de dragoste venea din adâncul inimii, Harry se trezi cu al treilea pahar de băutură pe tejgheaua barului în faţa lui.
   Primul pahar amorţise totul din el. Nu mai putuse respira şi se amuzase singur spunându-şi că o asemenea senzaţie trebuia să dea şi substanţa aceea, carnadrioxide. Cel de-al doilea pahar aproape că îi întorsese stomacul pe dos. Însă trupul lui trecuse peste primul şoc şi înţelesese că primise ceea ce cerea de atâta amar de vreme. Iar acum îi răspundea cu un murmur de satisfacţie. Îl inundau valuri de căldură.
Era muzică pentru suflet.
   - Bei?
   Katrine stătea alături de el.
   - Este ultimul, zise Harry.
   Nu-şi mai simţea limba umflată, ci suplă şi netedă.
   Alcoolul îi îmbunătăţea articularea cuvintelor. Iar oamenii nu prea observau că el se ameţise aproape de punctul de beţie.
   De aceea Harry încă mai avea o slujbă.
   - Nu e ultimul, replică Katrine. E primul.
   - Ăsta e unul dintre preceptele Asociaţiei Alcoolicilor Anonimi.
   Harry se uită la tânără. Ochii albaştri cu privire intensă, buzele pline.
   - Doamne, arăta minunat. Eşti alcoolică, Katrine Bratt?
   - Am avut un tată care era.
   - Mmm. De aceea nu ai vrut să le faci o vizită în Bergen?
   - Eviţi să le faci o vizită oamenilor pentru că au o boală?
   - Nu ştiu. Poate că ai avut o copilărie nefericită din pricina lui sau ceva de genul ăsta.
   - Nu el mă putea face nefericită. M-am născut aşa.
   - Nefericită?
   - Poate. Cum e cu tine?
   Harry strânse din umeri.
   - E de la sine înţeles.
   Katrine sorbi din paharul ei cu o băutură limpede. Limpezime de votcă, nu de gin, stabili Harry.
   - Şi la ce se reduce nefericirea ta, Harry?
   Cuvintele ieşiră de pe buzele lui înainte de a avea timpul să le gândească.
   - La a iubi pe cineva care mă iubeşte.
   Katrine râse.
   - Bietul de tine. Ai avut parte de un start armonios în viaţă şi o dispoziţie veselă care ulterior a fost distrusă? Sau calea ţi-a fost trasată dinainte?
   Harry privi fix lichidul maroniu-auriu din paharul lui.
   - Mă întreb şi eu uneori. Dar nu prea des. Încerc să mă gândesc la alte lucruri.
   - Cum ar fi?
   - Alte lucruri.
   - Te gândeşti uneori la mine?
   Cineva o înghionti pe Katrine şi ea se apropie mai tare de Harry. Parfumul emanat de trupul ei se amesteca cu aburii de Jim Bean.
   - Niciodată, răspunse el, apucând paharul şi dând peste cap conţinutul.
   Privi fix înainte, în oglinda din spatele sticlelor, în care îi văzu pe Katrine Bratt şi Harry Hole stând mult prea aproape unul de celălalt, Tânăra se aplecă în faţă.
   - Harry, minţi.
   Se răsuci spre ea. Ochii ei păreau că ard, gălbui şi înceţoşaţi, ca nişte faruri de ceaţă ale unei maşini care se apropie. Nările tinerei fremătau şi ea respira greu. Se simţea un iz, ca şi cum ea şi-ar fi pus lămâie verde în votcă.
   - Spune-mi exact, cu amănunte, ce ai vrea să faci acum, Harry.
   Din vocea ei emana seriozitatea.
   - Totul. Şi să nu mă minţi de această dată.
   Gândurile lui se întoarseră la zvonurile menţionate de Espen Lepsvik despre Katrine Bratt şi înclinaţiile soţului ei.
   La naiba, mintea lui refuza să se întoarcă în timp, povestea fusese mereu socotită prea deplasată de către cortexul lui cerebral. Inspiră adânc.
   - Bine, Katrine. Sunt un om simplu cu nevoi simple.
   Ea îşi dăduse capul pe spate, aşa cum procedau unele specii de animale ca să-şi arate supunerea. El îşi ridică paharul.
   - Simt nevoia să beau.
   Katrine fu împinsă şi mai aproape de Harry atunci când un coleg nesigur pe picioarele lui o izbi din spate. Harry îi opri căderea apucând din stânga cu mâna lui liberă. Chipul Katrinei se strâmbă de durere.
   - Scuze, zise el. Vreo rană veche?
   Ea se ţinu de coaste.
   - De la scrimă. Nu-i nimic. Scuze.
   Katrine îi întoarse spatele şi îşi croi drum printre colegii ei.
   Harry observă mai mulţi colegi cum o urmăresc cu privirile.
   Katrine se duse la toaletă. Harry inspectă încăperea şi observă cum Lepsvik se uită repede în altă parte când privirile lor se întâlniră. Nu mai putea rămâne acolo. Existau şi alte locuri în care el şi Jim Beam puteau purta o discuţie.
   Plăti şi se pregăti de plecare. În paharul lui rămăseseră câteva picături. Însă Lepsvik şi alţi doi colegi îl urmăreau cu privirile din cealaltă parte a barului. Era doar o chestiune de autocontrol. Harry vru să-şi mişte picioarele, dar acestea păreau lipite de podea cu clei. Luă paharul, îl duse la buze şi goli complet conţinutul.
   Aerul rece al nopţii dădea o senzaţie minunată pielii lui încinse.
   Era în stare să sărute oraşul acela.
   Când ajunse acasă, Harry încercă să se masturbeze în chiuvetă, însă nu reuşi decât să vomite şi se zgâi la calendarul care atârna de cui sub partea de sus a dulapului.
   Calendarul îi fusese dăruit de Rakel de Crăciun, cu câţiva ani înainte. Conţinea fotografii cu ei trei. Câte o fotografie pentru fiecare lună. Noiembrie. Rakel şi Oleg râdeau spre el pe un fundal tomnatic gălbui de frunze căzute şi un cer albastru-deschis. La fel de albastru precum rochia pe care o purta Rakel, cea cu flori mici albe. Rochia pe care ea o purtase la prima întâlnire. Harry decise ca în noaptea asta să se viseze undeva în înaltul acelui cer.
   Deschise dulapul de sub tăblia de lucru, mătură din cale sticlele goale de cola, care se răsturnară cu zgomot, şi găsi ce căuta - chiar în fundul sertarului. Sticla neatinsă cu un litru de Jim Beam. Harry nu riscase niciodată să rămână fără alcool în casă, nici măcar în momentele lui de maximă sobrietate. Deoarece ştia prea bine ce era în stare să facă pentru a pune mâna pe alcool dacă intra în stare de turbare. Ca pentru a mai amâna inevitabilul, îşi plimbă palma mâinii peste etichetă. Apoi deschise sticla.
   Oare cât însemna îndeajuns? Seringa folosită de Vetlesen era încă pătată cu roşu după otrava folosită, dovedind că fusese iniţial plină. Şi de un roşu stacojiu. Stacojiu, dragă.
   Inspiră adânc şi ridică sticla. O duse la gură, simţi cum i se încordează trupul şi se întări pentru şoc. Apoi bău. Cu lăcomie şi disperare, ca şi cum ar fi vrut să termine totul dintr-odată. Sunetele scoase de gâtul lui între înghiţituri semănau cu nişte oftaturi.

17

Ziua 14

Veşti bune

   Gunnar Hagen străbătu coridorul în viteză.
   Era luni şi trecuseră 4 zile de la rezolvarea cazului Omul de zăpadă. Ar fi trebuit să fie 4 zile plăcute. Şi existaseră, era adevărat, felicitări, şefi zâmbitori, comentarii pozitive în presă şi chiar cereri de la ziare străine dacă puteau obţine întreaga poveste de fundal şi mersul anchetei de la început până la sfârşit. Iar de acolo începuseră problemele: persoana care i-ar fi putut oferi lui Hagen detaliile poveştii de succes nu fusese prezentă. Trecuseră patru zile şi nimeni nu mai ştia nimic despre Harry Hole. Iar motivul era evident. Colegii îl văzuseră bând la barul Fenris.
   Hagen ţinuse informaţia pentru sine, însă zvonurile ajunseseră la urechile superintendentului-şef. Iar Hagen fusese convocat în biroul acestuia chiar în această dimineaţă.
   - Gunnar, de data asta nu mai ţine.
   Gunnar Hagen spusese că ar putea exista alte explicaţii.
   Harry nu avea obiceiul de a-şi informa întotdeauna prompt şefii în privinţa unor chestiuni legate de profesie. Mai existau încă multe lucruri de lămurit în cazul Omul de zăpadă, chiar dacă ei îl găsiseră pe criminal.
   Însă superintendentul-şef luase o decizie.
   - Gunnar, am ajuns la capătul drumului în ceea ce îl priveşte pe Hole.
   - E cel mai bun detectiv al nostru, Torleif.
   - Şi cel mai prost reprezentant al unităţii noastre. Îţi doreşti un asemenea model pentru tinerii noştri ofiţeri, Gunnar? Omul e un alcoolic. Toată lumea de aici ştie că a băut la Fenris şi că de atunci nu s-a mai prezentat la lucru. Dacă vom tolera aşa ceva vom fixa nişte standarde foarte joase de conduită, iar daunele vor fi practic iremediabile.
   - Dar concedierea? Nu putem să...?
   - Fără alte avertismente. Regulile privind funcţionarii civili şi abuzul de alcool sunt suficient de clare.
   Această conversaţie încă mai genera ecouri în mintea şefului de la Investigaţii Criminale când ajunse din nou la uşa superintendentului-şef şi ciocăni în ea.
   - A fost văzut, anunţă Hagen.
   - Cine?
   - Hole. M-a sunat Li ca să-mi spună că l-a văzut intrând în biroul lui şi închizând uşa în urmă.
   - Bine, rosti superintendentul-şef, ridicându-se în picioare. Atunci să plecăm imediat acolo şi să avem o mică discuţie cu el.
   Porniră cu paşi lungi prin secţie, zona roşie de la etajul şase al sediului poliţiei. Iar oamenii din secţie, ca şi cum ar fi adulmecat ceva în aer, ieşiră pe la uşile birourilor, îşi iţiră capetele pe coridor şi se uitară la cei doi bărbaţi cum străbat coridorul umăr lângă umăr, cu chipuri lipsite de orice expresie şi sobre.
   Ajunşi la uşa numerotată 616, cei doi se opriră. Hagen inspiră adânc.
   - Torleif... începu el, însă superintendentul-şef prinsese deja mânerul uşii şi îl răsucea.
   Se opriră în cadru şi făcură amândoi ochii mari.
   - Doamne Dumnezeule, şopti superintendentul-şef.
   Harry Hole, îmbrăcat cu tricou, şedea în spatele biroului, cu un elastic prins în jurul antebraţului şi cu capul aplecat.
   O seringă atârna de piele chiar sub banda elastică.
   Conţinutul seringii era transparent şi chiar aflaţi la distanţă, în cadrul uşii, cei doi puteau vedea mai multe puncte roşii acolo unde acul străpunsese braţul alb ca laptele.
   - Ce naiba faci aici, omule? şuieră superintendentul-şef, împingându-l pe Hagen în faţa lui şi trântind uşa în urma lor.
   Capul lui Harry ţâşni în sus. Se uită la cei doi ca de la mare depărtare. Hagen observă că Harry ţinea un cronometru. Brusc, Harry smulse seringa din mână, se uită la conţinutul rămas, aruncă seringa şi îşi notă ceva pe o bucată de hârtie.
   - As... asta face de fapt lucrurile mai uşoare, îngăimă superintendentul-şef. Deoarece avem veşti proaste.
   - Eu am veşti proaste, domnilor, zise Harry, rupând o bucată de vată dintr-un şomoiog şi ştergându-şi braţul. Este imposibil ca Idar Vetlesen să se fi sinucis. Şi presupun că ştiţi ce înseamnă asta?
   Gunnar Hagen simţi un impuls brusc de a izbucni în râs.
   Întreaga situaţie i se părea atât de absurdă, încât creierul lui pur şi simplu nu putea genera vreo altă reacţie satisfăcătoare. Iar după chipul superintendentului-şef îşi putea da seama că nici acesta nu ştia ce să facă.
   Harry îşi privi ceasul şi se ridică.
   - Veniţi în sala de întruniri exact peste o oră şi veţi afla de ce, zise el. Acum am câteva alte chestiuni de rezolvat.
   Inspectorul trecu repede pe lângă cei doi superiori uluiţi, deschise uşa şi dispăru pe coridor cu paşi lungi şi grăbiţi.

   O oră şi patru minute mai târziu, Gunnar Hagen intră în sala de întruniri împreună cu superintendentul-şef şi şeful cel mare. În încăpere era linişte.
   Camera era plină la refuz cu ofiţeri din echipele lui Lepsvik şi Hole, şi singura voce care se auzea îi aparţinea lui Harry Hole. Cei trei găsiră locuri în picioare în spatele încăperii. Pe un ecran erau proiectate imagini cu Idar Vetlesen care arătau cum fusese găsit trupul omului în sala de curling.
   - După cum puteţi vedea, Vetlesen are seringa în mâna dreaptă, zise Harry Hole. Nu este anormal de vreme ce era dreptaci. Însă curiozitatea mea a fost stârnită de bocancii lui. Priviţi aici.
   O altă imagine prezenta un cadru apropiat al încălţărilor.
   - Aceşti bocanci reprezintă singura probă medico-legală de care dispunem. Însă este suficientă. Deoarece amprentele tălpilor se potrivesc cu cele pe care le-am descoperit în zăpada din Sollihogda. Însă uitaţi-vă la şireturi.
   Hole le arătă mai exact cu un indicator.
   - Ieri am efectuat nişte teste cu bocancii mei. Ca nodurile să fie astfel executate ar trebui să-mi închei şireturile din spate spre înainte. Ca şi cum aş fi stângaci. Alternativa ar fi să stau în faţa bocancului, ca şi cum aş face operaţiunea pentru altcineva.
   Un freamăt de nelinişte se auzi în încăpere.
   - Eu sunt dreptaci.
   Era vocea lui Espen Lepsvik.
   - Şi îmi închei şireturile exact aşa.
   - Ei bine, asta ar putea fi doar o coincidenţă. În orice caz, genul acesta de lucruri este cel care stârneşte o anumită...
   Hole păru să caute cuvântul potrivit înainte de a-l rosti.
   - ...nelinişte. O nelinişte care te obligă să pui alte întrebări. Oare sunt cu adevărat bocancii lui Vetlesen? Încălţămintea asta este de slabă calitate. Ieri m-am dus la mama lui Vetlesen şi am obţinut permisiunea să văd colecţia lui de pantofi. Sunt scumpi, fără nicio excepţie. Şi, aşa cum credeam, el nu era diferit de noi, ceilalţi, căci uneori îşi arunca pantofii din picioare fără să-şi desfacă şireturile. Ca atare, pot să spun doar atât - Hole bătu cu indicatorul pe imagine - că ştiu sigur că Vetlesen nu îşi lega şireturile aşa.
   Hagen aruncă o privire spre superintendentul-şef, a cărui frunte era brăzdată de o cută adâncă.
   - Întrebarea care se naşte, continuă Hole, este dacă nu cumva i-a pus cineva bocancii lui Vetlesen în picioare. Aceiaşi bocanci pe care individul în cauză i-a purtat în Sollihogda. Motivul ar fi acela de a face ca lucrurile să pară ca şi cum Vetlesen ar fi fost Omul de zăpadă, evident.
   - Un şiret şi o pereche de bocanci ieftini? strigă un inspector din echipa lui Lepsvik. Avem un psihopat care dorea să cumpere favoruri sexuale de la copii, care le cunoştea pe ambele victime din Oslo şi pe care îl putem plasa la locul crimei. Nu ai decât nişte speculaţii.
   Poliţistul înalt îşi înclină capul.
   - Corect, cu ce v-am zis până acum. Însă acum ajung la chestiile tari. În aparenţă, Idar Vetlesen şi-a luat viaţa folosind substanţa carnadrioxide prin inserarea unei seringi cu un ac foarte fin într-o venă. Conform raportului de autopsie, concentraţia de carnadrioxide era atât de mare, încât trebuia să-şi fi injectat cam douăzeci de mililitri în braţ. O asemenea cantitate se potriveşte cu reziduurile rămase în interiorul seringii şi care demonstrează că aceasta a fost plină. Aşa cum ştim deja cu toţii, carnadrioxide este o substanţă paralizantă, care în doze chiar foarte mici poate ucide, deoarece inima şi organele aparatului respirator sunt instantaneu blocate. Conform expertizei medico-legale, ar dura maximum 3 secunde ca un adult să moară dacă o asemenea doză este injectată într-o venă, aşa cum a fost cazul cu Idar Vetlesen. Iar chestia asta pur şi simplu nu are sens.
   Hole flutură o bucată de hârtie pe care Hagen putea vedea că erau trecute câteva numere cu creionul.
   - Am efectuat câteva teste pe mine însumi cu acelaşi gen de seringă şi de ac precum cele folosite de Vetlesen. Mi-am injectat o soluţie de apă sărată, care se potriveşte cu carnadrioxide din punct de vedere al faptului că toate soluţiile înseamnă cel puţin 95% apă. Şi am urmărit cifrele. Oricât de tare am apăsat, acul îngust înseamnă că nu se pot injecta 20 de mililitri în mai puţin de opt secunde. Ca atare...
   Inspectorul aşteptă ca inevitabila concluzie să fie bine percepută înainte de a merge mai departe:
   - Vetlesen ar fi paralizat înainte de a-şi injecta o treime din conţinut. Pe scurt, nu ar fi putut injecta toată seringa. Nu fără ajutor exterior.
   Hagen înghiţi în sec. Ziua avea să fie mult mai proastă decât anticipase el.
  După ce întâlnirea se încheie, Hagen îl văzu pe şeful cel mare şoptind ceva la urechea superintendentului-şef, iar acesta din urmă se aplecă spre Hagen.
   - Cere-le lui Hole şi echipei lui să vină în biroul meu acum. Şi pune lacăt pe gurile lui Lepsvick şi ale oamenilor lui. Nici măcar un cuvânt din ce s-a spus aici nu trebuie să treacă de aceste ziduri. Înţeles?
   Hagen înţelegea. Cinci minute mai târziu şedeau cu toţii în birou mare şi mohorât al superintendentului-şef.
   Katrine Bratt închise uşa şi luă ultima loc pe un scaun.
   Harry Hole se lăsase pe spate pe scaunul lui, iar picioarele întinse ajungeai chiar în faţa biroului superintendentului-şef.
   - Am să fiu scurt, zise superintendentul-şef, trecându-şi o mână peste faţă ca pentru a şterge din faţa ochilor imaginea pe care o vedea: o echipă de anchetă revenită la punctul de unde plecase iniţial. Ai şi nişte veşti bune, Hole? Ca să îndulceşti faptul amar că în timpul misterioasei tale absenţe le-am spus celor de la presă că Omul de zăpadă este mort ca rezultat al eforturilor noastre neabătute.
   - Păi putem presupune că Idar Vetlesen ştia ceva ce n-ar fi trebui să ştie şi că ucigaşul a descoperit că suntem pe urmele lui şi, ca atare a eliminat posibilitatea să fie demascat. Dacă ceea ce spun e corect atunci este încă adevărat că Vetlesen a murit ca urmare a eforturilor noastre neabătute.
   Obrajii superiorului lui Hole se îmbujoraseră de tensiune.
   - Nu la asta m-am referit prin veşti bune, Hole.
   - Nu, vestea bună este că ne apropiem de un loc mai cald. Dacă nu ar fi fost aşa, Omul de zăpadă nu ar fi depus atâtea eforturi ca să creeze impresia că Vetlesen este omul vânat de noi. El vrea ca noi să oprim ancheta, crezând că am rezolvat cazul. Pe scurt, e sub presiune şi în astfel de momente criminalii precum Omul de zăpadă încep să comită greşeli. În plus, chestia asta sugerează că el nu îndrăzneşte să revină la baia lui de sânge.
   Şeful lui Hole îşi supse dinţii şi rumegă cele auzite.
   - Deci asta crezi tu, nu-i aşa, Hole? Sau e doar ceea ce speri?
   - Păi, răspunse Hole, scărpinându-şi genunchiul prin gaura din blugi, tu eşti cel care ai cerut veşti bune, şefu’.
   Hagen gemu. Se uită pe fereastră afară. Se înnegurase. Avea să ningă.
 
  Filip Becker se uită la Jonas, care şedea pe podeaua livingului, cu privirea lipită de ecranul televizorului. De la dispariţia lui Birte, băiatul stătuse aşa ore întregi în fiecare după-amiază. Ca şi cum ecranul ar fi fost o fereastră către o lume mai bună. O lume în care el o putea găsi dacă ar fi căutat mai abitir.
   - Jonas.
   Băiatul îşi înălţă privirea supus, dar fără interes. Chipul lui se încordă de groază când privirea lui căzu peste cuţit.
   - O să mă tai? întrebă băiatul.
   Expresia de pe chip şi vocea înfricoşată erau atât de amuzante, că Filip Becker aproape izbucni în râs. Lumina lămpii de pe măsuţa de cafea lucea pe oţelul lamei.
   Cumpărase cuţitul de la o fierărie din Storo Mall. Imediat după ce îl sunase pe Idar Vetlesen.
   - Doar un pic, Jonas. Doar un pic.
   După care făcu o incizie.

18

Ziua 15

Vedere

   La ora două, Camilla Lossius mergea acasă cu maşina de la sala de fitness. Ca de obicei, se dusese în cealaltă parte a oraşului, în Oslo West, la centrul de fitness Colosseum Park.
   Nu pentru că cei de acolo ar fi avut echipamente diferite de cele ale centrului situat aproape de casa lor din Tveita, ci pentru că oamenii din Colosseum erau mai mult asemenea ei. Erau genul de oameni din West End. Mutarea în Tveita făcuse parte din înţelegerea de căsătorie cu Erik. Iar ea fusese nevoită să considere totul ca venind la pachet.
   Coti pe strada unde locuiau ei. Văzu lumini în ferestrele vecinilor cu care se saluta, dar cu care nu discutase niciodată. Erau oamenii din categoria lui Erik. Frână. Ei doi nu erau singurii care să aibă un garaj dublu pe această stradă din Tveita, dar era singurul garaj cu porţi acţionate electric. Erik era obsedat de astfel de lucruri; ei nu-i păsa nici cât negru sub unghie.
   Apăsă comanda de la distanţă, uşa se clinti şi se înălţă, iar ea dădu drumul ambreiajului şi se strecură cu maşina înăuntru. Aşa cum se aşteptase, maşina lui Erik nu era acolo. Probabil că Erik era încă la lucru. Se aplecă peste scaunul pasagerului din dreapta, îşi luă sacul cu haine de gimnastică şi punga cu cumpărături de la supermarketul ICA, după care, din obişnuinţă, se privi în oglinda retrovizoare înainte de a se da jos. Arăta bine sau aşa îi spuneau prietenele. Încă nu împlinise 30 de ani şi avea o casă, o a doua maşină şi o reşedinţă de ţară în apropiere de Nisa, aşa o lăudau ele. Şi o întrebau cum era să locuiască în East End. Şi o mai întrebau cum se simţeau părinţii ei după faliment. Ciudat cum creierele lor făceau automat legătura între cele două întrebări.
   Camilla se privi din nou în oglindă. Aveau dreptate. Chiar arăta bine. Crezu că zăreşte şi altceva, o mişcare la marginea oglinzii. Nu, era doar uşa garajului care revenea în poziţia iniţială. Ieşi din maşină şi se apucă să-şi caute cheile casei când îşi dădu seama că telefonul ei mobil rămăsese în suportul de hands-free de pe bordul maşinii.
   Se răsuci pe călcâie şi scoase un ţipăt.
   Bărbatul stătuse în spatele ei. Îngrozită, Camilla făcu un pas în spate, cu mâna dusă la gură. Vru să se scuze cu un zâmbet, nu pentru că ar fi avut vreun motiv să se scuze, ci pentru că individul părea complet nevinovat. Însă în acea clipă zări arma din mâna lui. Era îndreptată spre ea. Primul lucru la care se gândi fu acela că arma părea de jucărie.
   - Mă numesc Filip Becker, zise bărbatul. Am sunat. Nu era nimeni acasă.
   - Ce doriţi? întrebă ea, încercând să-şi controleze tremurul din voce, căci instinctul îi spunea că nu trebuia să-şi arate frica. Despre ce e vorba?
   El schiţă un rânjet.
   - Despre desfrâu.

   Harry îl urmări în tăcere pe Hagen, care întrerupsese întâlnirea echipei din biroul lui ca să repete ordinul superintendentului-şef legat de ideea că „teoria“ asasinării lui Vetlesen nu avea voie să fie dezvăluită, în nicio circumstanţă, nici măcar partenerilor, soţilor sau altor cunoscuţi. În tot acest timp, Hagen se uită ţintă în ochii lui Harry.
   - Ei bine, asta a fost tot ce am avut de spus, trase el repede concluzia, după care părăsi încăperea.
   - Zi-i mai departe, îi ceru Harry lui Bjorn Holm, care până atunci le dăduse informaţii despre descoperirile de la locul crimei din sala de curling.
   Sau, mai exact, despre lipsa descoperirilor.
   - Abia ne apucaserăm de treabă când s-a decis că e vorba de o sinucidere. Nu am descoperit dovezi, iar acum locul crimei este contaminat. Am aruncat o privire pe acolo de dimineaţă şi mă tem că nu prea e ceva de văzut.
   - Hmm, făcu Harry. Katrine?
   Tânăra îşi privi însemnările.
   - Da, în fine, teoria ta spune că Vetlesen şi ucigaşul s-au întâlnit la clubul de curling, iar întâlnirea trebuia să fie aranjată dinainte. Concluzia evidentă de tras este aceea că ţineau contactul prin telefon. Mi-ai cerut să verific lista de apeluri.
   - Da, replică Harry, înăbuşindu-şi un căscat.
   Katrine îşi răsfoi carnetul.
   - Am obţinut liste de la Telenor pentru telefoanele lui Vetlesen de la clinică şi de pe mobil. Le-am dus la casa lui Borghild.
   - La casa ei? se miră Skarre.
   - Evident - ea nu mai are un serviciu unde să se ducă. Mi-a spus că Idar Vetlesen nu a avut alţi vizitatori în afara pacienţilor în ultimele două zile. Iată o listă a lor.
   Scoase o foaie de hârtie dintr-un dosar şi o puse pe masă.
   - Aşa cum am presupus, Borghild cunoştea bine contactele profesionale şi sociale ale lui Vetlesen. M-a ajutat să identific practic toţi oamenii de pe lista cu apeluri. I-am împărţit în două: contacte profesionale şi contacte sociale. Ambele liste conţin numere de telefon, ora şi data apelului, dacă a fost apel efectuat sau primit şi cât a durat.
   Ceilalţi trei membri ai echipei îşi alăturară capetele şi studiară listele. Mâna lui Katrine atinse mâna lui Harry. El nu detectă niciun semn de stinghereală în gestul ei. Poate că visase el totul, sugestia pe care ea i-o făcuse la barul Fenris.
   Ideea era totuşi că Harry nu visa atunci când bea ceva.
   Tocmai ăsta era şi scopul băutului. Şi totuşi el se trezise a doua zi cu o impresie care probabil se născuse cândva între golirea sistematică a sticlei cu whisky şi durerosul moment al deşteptării. Ideea de stacojiu şi de seringă plină a lui Vetlesen. Iar aceea fusese ideea care îl împiedicase să se năpustească drept în traficul de pe Vinmonopol de la poarta Thereses, determinându-l în schimb să se întoarcă imediat înapoi la lucru. Un drog care să anihileze alt drog.
   - Al cui număr e ăsta? întrebă Harry.
   - Care? zise Katrine, aplecându-se în faţă.
   Harry indică un număr de pe lista de contacte sociale.
   - Ce te face să întrebi despre numărul ăsta anume? întrebă Katrine, zgâindu-se curioasă la el.
   - Faptul că acest contact social a fost cel care l-a apelat şi nu viceversa. Trebuie să credem că ucigaşul e cel care aranjează scena, ca atare că el e cel care a sunat.
   Katrine verifică numărul pe lista cu nume.
   - Îmi pare rău, dar acea persoană este pe ambele liste, căci e şi pacient.
   - Bun, dar trebuie să începem de undeva. Cine e? Bărbat sau femeie?
   Katrine zâmbi ironic.
   - În mod cert un bărbat.
   - Cum adică?
   - Bărbat. Arve Stop.
   - Arve Stop? sări Holm. Acel Arve Stop?
   - Pune-l în capul listei noastre de oameni de vizitat, ceru Harry.
   După ce terminară, se treziră cu o listă cu 7 apeluri de investigat. Aveau şi numele corespondente numerelor, cu excepţia unuia singur: un telefon public cu plată din Storo Mall în dimineaţa uciderii lui Idar.
   - Avem ora exactă, zise Harry. Există vreo cameră de supraveghere lângă telefon?
   - Nu cred, răspunse Skarre. Dar ştiu că există câte o cameră la fiecare intrare. Pot să verific la firma care se ocupă de securitate dacă au vreo înregistrare.
   - Monitorizează toate chipurile cu jumătate de oră înainte şi după, îl instrui Harry.
   - O să ia cam mult, zise Skarre.
   - Ia ghiceşte cui trebuie să-i ceri ajutorul, ripostă Harry.
   - Lui Beate Lonn, răspunse Holm.
   - Corect. Transmite-i salutări.
   Holm încuviinţă din cap şi Harry simţi o strângere de inimă. În acea clipă sună mobilul lui Skarre pe tonul melodiei There She Goes a lui La.
   Se uitară unii la alţii în vreme ce Skarre asculta. Harry se gândi la felul cum renunţase de atâta vreme să o sune pe Beate. De la acea vizită din vară, după naştere, el n-o mai văzuse. Ştia că ea nu-l învinuia pe el că Halvorsen căzuse la datorie. Însă totul fusese un pic prea mult pentru Harry: să vadă copilul lui Halvorsen, acel copil pe care tânărul ofiţer nu mai apucase să îl zărească şi să ştie în sufletul lui că Beate se înşela. El l-ar fi putut şi ar fi trebuit să îl salveze pe Halvorsen.
   Skarre închise.
   - O femeie din Tveita a fost dată dispărută de soţul ei. Camilla Lossius, 29 de ani, căsătorită, fără copii. Apelul a venit doar de două ore, dar există câteva detalii îngrijorătoare. S-a găsit o sacoşă cu cumpărături pe blatul din bucătărie şi nimic din sacoşă nu a fost pus în frigider. Telefonul mobil a fost lăsat în maşină, iar conform spuselor soţului femeia nu pleacă niciodată undeva fără el. Iar un vecin i-a spus soţului că a zărit un bărbat în preajma proprietăţii şi a garajului lor, ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva. Soţul nu poate spune dacă lipseşte ceva, nici măcar obiecte de igienă sau valize. Sunt genul de oameni care deţin o vilă lângă Nisa şi au atât de multe posesiuni, încât nu observă dacă dispare ceva. Înţelegeţi la ce mă refer?
   - Mmm, făcu Harry. Ce cred cei de la unitatea Persoane Dispărute?
   - Că ea va apărea. Au vrut doar să ne anunţe şi pe noi.
   - Bun, zise Harry. Atunci să mergem mai departe.
   Nimeni nu mai comentă pe marginea veştilor până la sfârşitul şedinţei. În orice caz, Harry simţea curiozitatea atârnând în aer, precum huruitul unui tunet îndepărtat care se putea - sau nu - apropia. După ce terminară de parcurs lista de apeluri, membrii echipei părăsiră biroul lui Harry.
   Harry reveni la fereastră şi se uită înspre parc. Serile se lăsau tot mai devreme; chestia asta aproape că se simţea fizic pe măsură ce trecea timpul. Se gândi la mama lui Idar Vetlesen şi la momentele când îi povestise despre ajutorul medical gratuit pe care el îl oferea seara prostituatelor africane. Pentru prima dată ea îşi lăsase masca jos - dezvăluind nu durere, ci furie - şi strigase că erau doar minciuni, că fiul ei nu avea grijă de curve negrese. Poate că minciuna era mai bună. Harry se gândi la ceea ce îi spusese superintendentului-şef cu o zi înainte, anume că baia de sânge încetase deocamdată. În întunericul care se lăsa sub el abia dacă mai desluşea ceva sub nivelul ferestrei. În parc veneau adesea copii de grădiniţă cu clasa, mai ales dacă afară ninsese, aşa cum se întâmplase în noaptea precedentă.
   Cel puţin aşa crezuse atunci când văzuse acel lucru de dimineaţă, pe drumul spre lucru. Era un om de zăpadă mare, alb-cenuşiu.

   Deasupra birourilor redacţiei publicaţiei Liberal din Aker Brygge, la ultimul etaj, cu vedere spre fiordul Oslo, fortăreaţa Akershus şi satul Xesoddtangen, se găseşte o suprafaţă de 230 de metri pătraţi din cele mai scumpe suprafeţe imobiliare aflate în posesie privată.
   Suprafaţa aparţine proprietarului publicaţiei, Arve Stop. Sau doar Arve, aşa cum scria pe soneria uşii la care Harry sună. Scara şi platforma de acces la etaj fuseseră decorate într-un stil funcţional, minimalist, însă de o parte şi de alta a uşii din stejar se vedeau două vase ceramice pictate de mână, iar Harry se trezi întrebându-se cât ar fi câştigat dacă ar fi dispărut cu unul din acele vase.
   Sunase o dată şi acum auzi în sfârşit voci înăuntru. O voce era veselă, cealaltă calmă şi profundă. Uşa se deschise şi prin ea răzbătu afară un râset de femeie. Femeia purta o pălărie din blană albă - sintetică, după cum presupunea Harry - de sub care cădea părul blond ca o cascadă.
   - Abia aştept! rosti ea, întorcându-se cu faţa şi abia atunci zărindu-l pe Harry.
   - Bună, zise ea pe un ton neutru.
   Apoi îl recunoscu şi exclamă:
   - A, bună!
   - Bună, răspunse Harry.
   - Ce mai faci? întrebă ea, iar Harry îşi dădu seama că îşi amintise de ultima lor conversaţie.
   Conversaţia care se încheiase cu telefonul aruncat în peretele negru al hotelului Leon.
   - Aşadar o cunoaşteţi pe Oda?
   Arve Stop se postă în cadrul uşii, cu braţele încrucişate la piept. Avea picioarele goale şi purta un tricou cu un logo Louis Vuitton abia vizibil şi pantaloni verzi de lână, care ar fi părut feminini pe oricare alt bărbat. Căci Arve Stop era aproape la fel de înalt şi de lat ca Harry şi avea un chip pentru care orice candidat american la preşedinţie ar fi fost în stare să comită o crimă ca să-l aibă: bărbie hotărâtă, ochi albaştri copilăreşti mărginiţi de riduri de veselie şi păr des şi cărunt.
   - Tocmai ne-am salutat, zise Harry. Am fost odată la emisiunea lor.
   - Trebuie să fug, oameni buni, zise Oda, împărţind bezele din vârful buzelor.
   Paşii ei se auziră pe trepte în jos ca şi cum viaţa ei întreagă depindea de viteza cu care cobora.
   - Da, discuţia asta a fost tot despre nenorocita aia de emisiune, zise Stop, invitându-l pe Harry înăuntru şi strângându-i mâna. Mă tem că exhibiţionismul meu se apropie de un nivel jalnic. De această dată nici măcar n-am întrebat care este subiectul înainte de a-mi da acordul de participare. Oda a venit aici ca să-şi facă cercetările. Mă rog, ai trecut prin asta, aşa că ştii cum lucrează ei.
   - În cazul meu, s-au mulţumit să telefoneze, replică Harry, continuând să simtă pe piele căldura mâinii lui Stop.
   - La telefon păreai extrem de serios, Hole. Cu ce te poate ajuta un amărât de jurnalist?
   - E vorba de doctorul şi colegul tău de curling, Idar Vetlesen.
   - Aha! Vetlesen. Bineînţeles. Intrăm?
   Harry îşi scoase ghetele şi îl urmă pe Stop de-a lungul coridorului până într-un living coborât cu două trepte faţă de restul apartamentului. O singură privire era îndeajuns ca să-şi dea seama de unde se inspirase Idar pentru sala lui de aşteptare. Lumina lunii sclipea pe apele fiordului dincolo de fereastra încăperii.
   - Să înţeleg că faci o anchetă a priori? rosti Stop, trântindu-se pe cea mai mică piesă de mobilier, un scaun de plastic turnat dintr-o bucată.
   - Poftim? se miră Harry, aşezându-se pe canapea.
   - Începi de la soluţie şi mergi înapoi ca să-ţi dai seama cum s-a petrecut.
   - Asta înseamnă a priori?
   - Dumnezeu ştie, mie îmi place doar cum sună în latină.
   - Mmm. Şi ce părere ai de soluţia noastră? O crezi?
   - Eu?
   Stop izbucni în râs.
   - Eu nu cred nimic. Dar evident că asta e deformaţia mea profesională. Imediat cum ceva începe să semene a adevăr stabilit, treaba mea este să-l contest. Aşa e cu liberalismul.
   - Şi în acest caz?
   - Oof. Nu-mi dau seama ce motive raţionale ar fi avut Vetlesen. Sau poate era nebun de o manieră care sfida definiţiile standard.
   - Deci tu nu crezi că Vetlesen este asasinul?
   - Combaterea credinţei că lumea e rotundă nu este acelaşi lucru cu convingerea că ea este plată. Presupun că ai dovezi. Bei ceva alcoolic? Cafea?
   - Da, cafea, te rog.
   - Te tachinam, zâmbi Stop. Am doar vin şi apă. Nu, mint, am nişte cidru dulce de la Ferma Abbediengen. Şi va trebui să guşti asta, indiferent că vrei sau nu.
   Stop se repezi într-un soi de bucătărie şi Harry se ridică pentru a inspecta împrejurimile cu privirea.
   - Ai un apartament pe cinste aici, Stop.
   - De fapt au fost 3 apartamente, strigă acesta din bucătărie. Unul a aparţinut unui armator de succes, care s-a spânzurat de plictiseală, mai mult sau mai puţin cam pe unde şezi tu acum. Al doilea, unde mă aflu eu, a aparţinut unui broker care a fost închis pentru tranzacţii ilegale. În puşcărie omul şi-a găsit mântuirea, mi-a vândut mie apartamentul şi a dăruit toţi banii unui predicator de la Inner Mission. Dar şi ăla e un gen de comerţ ilegal, dacă înţelegi ce vreau să spun. Cu toate astea, am auzit că omul e mult mai fericit acum, aşa că de ce nu?
   Stop veni în living ducând în mâini două pahare cu un conţinut gălbui. Îi dădu unul din pahare lui Harry.
   - Cel de-al treilea apartament era al unui instalator din Ostenjo, care atunci când se întocmeau planurile de dezvoltare ale zonei portuare Aker Brygge a decis că vrea să locuiască acolo. Bănuiesc că era o amplasare mai potrivită pentru cei din clasa lui. După ce a făcut economii şi a mai făcut ceva afaceri în paralel - sau a lucrat pe piaţa neagră la suprataxă - timp de 10 ani, şi-a cumpărat casa. Însă totul l-a costat atât de mult, încât nu şi-a mai permis şi o firmă de mutare mobilier, aşa că a făcut mutarea singur, împreună cu câţiva amici. Omul avea un seif care cântărea 400 de kile. Presupun că avea nevoie de el pentru toţi banii câştigaţi cu munca la negru. Oamenii ajunseseră pe ultimul palier şi mai aveau doar 18 paşi, când nenorocitul de seif a alunecat. Instalatorul a căzut sub seif, şi-a frânt şira spinării şi a paralizat. Acum trăieşte într-un azil pentru bolnavi din zona din care venea el, cu vedere la lacul Ostensovann.
   Stop se postă la fereastră, sorbi din paharul lui şi privi gânditor dincolo de fiord. E adevărat că e doar un lac, dar priveliştea e minunată.
   - Mmm. Ne întrebam cu privire la legătura ta cu Vetlesen.
   Stop făcu o piruetă teatrală, cu mişcări la fel de uşoare ca ale unui om de 20 de ani.
   - Legătură? Ăsta e un cuvânt al naibii de tare. Era doctorul meu. Şi din întâmplare jucam curling împreună. Mai exact, noi jucam. Idar nu făcea altceva decât să împingă o piatră şi să cureţe gheaţa.
   Dădu din mână a lehamite.
   - Da, da, ştiu, omul a murit, dar aşa au stat lucrurile.
   Harry lăsă paharul neatins pe măsuţa din faţa lui.
   - Despre ce discutaţi?
   - În cea mai mare parte despre corpul meu.
   - Îhî?
   - Era doctorul meu, pentru numele Domnului.
   - Şi tu doreai să-ţi modifici părţi din trup?
   Arve Stop râse din toată inima.
   - N-am simţit niciodată nevoia de aşa ceva. Bineînţeles că ştiu că Idar făcea operaţiile alea ridicole de chirurgie plastică, liposucţii şi chestii dintr-astea, dar mie îmi place mai degrabă prevenţia decât tratamentul. Fac sport, inspectore. Nu-ţi place cidrul?
   - Conţine alcool, răspunse Harry.
   - Zău? făcu Stop, contemplându-şi paharul. Nu-mi pot imagina aşa ceva.
   - Deci despre care părţi ale corpului aţi discutat?
   - Despre cot. Am făcut epicondilită şi chestia asta mă deranjează la curling. Mi-a prescris nişte analgezice înainte de antrenamente, idiotul. Asta pentru că analgezicele combat şi inflamaţia. Ca atare, îmi forţam muşchii de fiecare dată. Ei bine, presupun că nu ar trebui să lansez vreun avertisment medical de vreme ce vorbim aici despre un doctor mort, dar n-ar trebui să iei niciodată pilule contra durerii. Durerea e ceva bun; n-am supravieţui fără ea. Ar trebui să fim recunoscători durerii.
   - Ar trebui?
   Stop bătu cu degetul arătător în cadrul ferestrei, care era atât de gros, încât nu lăsa să se audă niciun sunet venind dinspre oraş.
   - Dacă mă întrebi pe mine, nu e la fel ca atunci când aduci o opinie proaspătă. Sau e, Hole?
   - Eu nu am o opinie.
   - Nu? Ar trebui să ai. O opinie dă o perspectivă.
   - Că veni vorba de perspective, Telenor ne-a dat o listă cu cele mai recente convorbiri telefonice ale lui Vetlesen. Despre ce aţi discutat cu o zi înaintea morţii lui?
   Stop se uită cu o privire sfredelitoare la Harry, în vreme ce se lăsa pe spate şi îşi termina de băut cidrul din pahar. Apoi inspiră adânc şi scoase un oftat de mulţumire.
   - Aproape uitasem că am vorbit, dar presupun că tot despre articulaţia cotului.
   Tresko explicase odată că jucătorul de poker care îşi bazează jocul pe capacitatea de a intui o cacealma are tendinţa de a pierde. E adevărat că noi toţi ne trădăm prin manierisme de suprafaţă atunci când minţim; în orice caz, nu există nicio şansă de a da de gol pe cineva care se pricepe la blufat, în afara cazului în care se face o hartă la rece a acestor manierisme pentru fiecare individ, după cum spunea Tresko.
   Harry tindea să-i dea dreptate lui Tresko. Ca atare, nu-şi baza convingerea că Stop minte după expresia omului, vocea lui sau limbajul trupului.
   - Unde ai fost între orele 4 şi 8 în ziua morţii lui Vetlesen? întrebă Harry.
   - Hei!
   Stop ridică din sprâncene.
   - Hei! E ceva legat de cazul ăsta despre care eu sau cititorii mei ar trebui să afle?
   - Unde erai?
   - Ce spui arată clar că nu l-ai prins nicidecum pe Omul de zăpadă. Aşa e?
   - Aş aprecia dacă m-ai lăsa pe mine să pun întrebările, Stop.
   - Bine, am fost cu...
   Arve se opri. Iar pe chipul lui înflori brusc un zâmbet copilăresc.
   - Nu, stai o secundă. Tu insinuezi că eu aş fi putut avea vreo legătură cu moartea lui Vetlesen. Dacă aş răspunde, aş accepta premisele întrebării.
   - Aş putea cu uşurinţă să menţionez că ai refuzat să răspunzi la întrebare, Stop.
   Stop îşi ridică paharul în chip de toastare.
   - O contramutare obişnuită, Hole. Una pe care noi îi presăm pe oameni să o folosească zilnic. De aici şi numele. Presă. Oameni. Însă observă te rog că eu nu refuz să răspund, Hole. Pur şi simplu mă abţin să fac asta în această clipă. Cu alte cuvinte, mă gândesc.
   Se întoarse la fereastră, unde rămase locului, înclinând din cap pentru sine.
   - Nu refuz, doar că nu m-am decis dacă să răspund şi ce anume să răspund. Între timp, va trebui să aştepţi.
   - Am tot timpul la dispoziţie.
   Stop se întoarse.
   - Iar eu n-am chef să ţi-l irosesc, Hole, dar am declarat în trecut că singurul capital şi mijloc de producţie al Liberalului este reprezentat de integritatea mea personală. Sper să apreciezi faptul că eu, ca om de presă, am obligaţia să exploatez această situaţie.
   - Să exploatezi?
   - La naiba, ştiu că acum am în faţă o mică bombă atomică a ştirilor exclusive. Presupun că niciunui ziar nu i s-a dat de înţeles că e ceva suspect cu moartea lui Vetlesen. Dacă ar fi să-ţi dau un răspuns acum, aş ieşi de sub orice bănuială. Mi-aş juca cartea din mână. Pe de altă parte, e prea târziu să cer informaţii relevante înainte de a răspunde. Am dreptate, Hole?
   Harry avea o bănuială către ce se îndrepta toată povestea. Iar Stop era un nemernic mai inteligent decât anticipase el.
   - Nu de informaţii ai tu nevoie, zise Harry. Ce ai tu nevoie e să ţi se spună că poţi fi anchetat pentru obstrucţionarea poliţiei cu bună ştiinţă în cursul investigaţiilor.
   - Touche.
   Stop râse, în mod clar cu entuziasm acum.
   - Dar ca om de presă şi ca liberal am nişte principii pe care să le iau în considerare. Chestiunea aici este dacă eu, ca un câine de pază antisistem declarat, ar trebui să-mi pun necondiţionat serviciile la dispoziţia forţelor conducătoare ale legii şi ordinei.
   Rostise cuvintele fără să-şi ascundă sarcasmul.
   - Şi care ar fi precondiţiile tale?
   - Exclusivitate asupra poveştii, evident.
   - Îţi pot oferi exclusivitatea, replică Harry. Împreună cu interzicerea transmiterii informaţiilor mai departe către oricine.
   - Hm, în fine, aşa nu ajungem nicăieri. Păcat.
   Stop îşi înfipse mâinile în buzunarele pantalonilor lui de in.
   - Însă am deja ce îmi trebuie ca să pun public la îndoială faptul că poliţia a pus mâna pe omul potrivit.
   - Te avertizez.
   - Mulţumesc. Deja ai făcut asta.
   Stop oftă.
   - Gândeşte-te, în orice caz, cu ce te confrunţi, Hole. Sâmbătă se va ţine mama tuturor petrecerilor la Plaza. Şase sute de oaspeţi vor sărbători 25 de ani de Liberal. Nu-i deloc rău pentru o revistă care a împins mereu mai departe graniţele libertăţii de exprimare, care a navigat mereu pe apele murdare ale legii. Douăzeci şi cinci de ani, Hole, şi încă n-am suferit nicio înfrângere în tribunal. O să discut despre povestea asta cu avocatul nostru, Johan Krohn. Cred că poliţia ştie cine e, Hole?
   Harry înclină încruntat din cap. Cu o discretă mişcare a capului înspre uşă, Stop îi indică faptul că din punctul lui de vedere vizita se încheiase.
   - Promit să te ajut pe orice cale voi putea, spuse Stop când cei doi ajunseră lângă uşa de la intrare. Dacă şi voi ne ajutaţi pe noi.
   - Ştii foarte bine că ne este imposibil să încheiem o asemenea înţelegere.
   - Habar n-ai câte înţelegeri am încheiat deja, Hole.
   Stop zâmbi şi deschise uşa.
   - Chiar nu ai. Mă aştept să te revăd în curând.

   - Nu mă aşteptam să te revăd aşa de repede, zise Harry, ţinând uşa deschisă.
   Rakel urcă ultimele trepte până la apartamentul lui.
   - Ba da, te aşteptai, replică ea, oprindu-se în braţele lui.
   După care ea îl împinse înapoi, trânti uşa cu piciorul, prinse capul lui Harry cu ambele mâini şi îl sărută cu lăcomie.
   - Te urăsc, zise ea, în vreme ce slăbea cureaua lui. Ştii că n-aveam nevoie de aşa ceva în viaţa mea acum.
   - Atunci pleacă, replică Harry, descheindu-i haina, apoi bluza.
   Pantalonii ei aveau un fermoar pe lateral. Harry îl trase şi îşi strecură mâna înăuntru, chiar în capătul de jos al coloanei ei vertebrale, deasupra chiloţeilor ei mătăsoşi şi netezi. Era linişte în hol. Se auzeau doar respiraţiile lor şi un singur sunet ascuţit scos de tocul cizmei ei pe podea atunci când ea îşi mută piciorul ca să permită mâinii lui un acces mai bun.
   După aceea, în pat, în vreme ce împărţeau o ţigară, Rakel îl acuză că ar fi traficant de droguri.
   - Nu aşa procedează ei? întrebă ea. Primele doze sunt gratuite. Până ce victima e prinsă în laţ.
   - După care trebuie să plătească, zise Harry, suflând un inel mare şi unul mai mic de fum spre tavan.
   - Mult de tot, replică Rakel.
   - Eşti aici doar pentru sex, zise Harry. Nu-i aşa? Ca să ştiu şi eu.
   Rakel îi mângâie pieptul.
   - Ai slăbit aşa de mult, Harry.
   El nu răspunse. Aşteptă.
   - Lucrurile nu merg aşa de bine cu Mathias, zise ea. Adică el funcţionează bine. Funcţionează perfect. Eu nu funcţionez.
   - Care e problema?
   - Dacă aş şti. Mă uit la Mathias şi îmi spun: Uite-ţi cavalerul din vis. Şi îmi zic că el mă aprinde, iar eu încerc să îl aprind, aproape că îl atac, pentru că vreau un pic de plăcere, înţelegi? Ar fi aşa de bine, aşa de potrivit. Dar nu pot s-o fac...
   - Mmm. Îmi vine cam greu să-mi imaginez aşa ceva, dar aud ce spui tu.
   Ea îl trase tare de lobul urechii.
   - Faptul că am fost mereu atraşi unul de celălalt nu a însemnat neapărat un reper al calităţii pentru relaţia noastră, Harry.
   Harry se uită cum inelul mai mic de fum prinde din urmă inelul mai mare şi formează cifra opt. „Ba da, a fost“, îşi zise el în gând.
   - Am început să caut pretexte, continuă ea. Să luăm de exemplu chestia asta fizică amuzantă pe care Mathias a moştenit-o de la tatăl lui.
   - Care anume?
   - Nu e nimic special, dar îi e puţin jenă de asta.
   - Haide, spune-mi.
   - Nu, nu, nu are absolut nicio importanţă şi la început jena lui mi s-a părut doar ceva dulce. Acum am început să cred că este iritantă. Şi încerc să fac un caz din această bagatelă legată de Mathias o scuză ca să... ca să...
   Rakel tăcu.
   - Ca să fii aici, o completă Harry.
   Ea îl strânse în braţe. Apoi se ridică în picioare.
   - Nu mă întorc, anunţă ea, strâmbând din buze.
   
   Se făcuse aproape miezul nopţii când Rakel părăsi apartamentul lui Harry. O ploaie fină şi tăcută făcea asfaltul să lucească în luminile felinarelor.
   Rakel o luă pe Stensberggata, unde îşi lăsase maşina. Se urcă la volan şi tocmai era pe punctul să pornească motorul când zări ceva scris de mână şi pus sub ştergătorul de parbriz.
   Întredeschise portiera, luă bucata de hârtie şi încercă să citească literele pe care ploaia aproape că le ştersese.
   „O să murim, târfă.”
   Rakel se înfioră. Privi în jurul ei. Era singură. Pe stradă nu se vedeau decât alte maşini parcate. Oare şi pe acestea se găseau bileţele? Nu vedea niciunul. Trebuia să fie vorba de o chestie la noroc; nimeni nu avea de unde să ştie unde se găseşte maşina ei. Deschise geamul, ţinu biletul între două degete şi îi dădu drumul, apoi porni motorul şi ieşi pe calea de rulare.
   Chiar înainte de capătul Ullevalsveien avu brusc senzaţia că cineva stătea pe bancheta din spate a maşinii şi o privea.
   Privi în oglindă şi zări un chip de băiat. Nu pe al lui Oleg, ci chipul necunoscut al unui alt băiat. Apăsă cu putere frâna, făcând cauciucurile să scrâşnească pe asfalt. Se auzi sunetul furios al unui claxon. De trei ori. Se holbă în oglinda retrovizoare în vreme ce respira cu dificultate. Şi văzu chipul înspăimântat al tânărului din maşina aflată în spatele maşinii ei. Tremurând, băgă din nou maneta în viteză.

   Eli Kvale stătea în hol, parcă prinsese rădăcini. În mână continua să ţină receptorul telefonului. Nu, imaginaţia nu-i juca feste.
   Îşi reveni în simţire doar atunci când Andreas îi rosti numele de două ori.
   - Cine era? întrebă el.
   - Nimeni. Greşeală.
   Când ajunse în pat, vru să se furişeze până la el. Însă nu putea. Nu se putea decide să o facă. Era impură.
   - O să murim, rostise vocea de la telefon. O să murim, târfă.

19

Ziua 16

TV

   A doua zi de dimineaţă, la ora la care echipa de investigaţie se strânsese pentru şedinţă, fuseseră verificate 6 dintre cele 7 nume de pe lista lui Katrine Bratt. Rămăsese un singur nume.
   - Arve Stop? se mirară, la unison, Bjorn Holm şi Magnus Skarre.
   Katrine Bratt nu spuse nimic.
   - Bun, rosti Harry. Am vorbit cu Krohn la telefon. Mi-a transmis în mod explicit că Støp nu doreşte să răspundă la întrebările legate de existenţa vreunui alibi. Sau la vreo altă întrebare. Îl putem aresta pe Stop, dar este dreptul lui să nu dea nicio declaraţie. Procedând astfel, singurul lucru pe care îl vom obţine va fi acela că vom da de veste întregii lumi că Omul de zăpadă este încă în libertate. Chestiunea importantă aici este dacă Stop spune adevărul sau totul e doar actorie.
   - Dar o celebritate de prim rang ca asasin... rosti Skarre, făcând o grimasă. Cine a mai auzit de aşa ceva?
   - O.J. Simpson, răspunse Holm. Phil Spector. Tatăl lui Marvin Gaye.
   - Cine naiba e Phil Spector?
   - Ar fi mai bine să îmi spuneţi cu toţii ce gândiţi, interveni Harry. Acum, pe loc, spontan. Are Stop ceva de ascuns? Holm?
   Bjorn Holm îşi frecă perciunii.
   - E ciudat că nu vrea să răspundă la o întrebare atât de exactă legată de locul unde era când a murit Vetlesen.
   - Bratt?
   - Cred că pe Stop îl amuză să fie suspect. Iar din punct de vedere al revistei lui, asta nu înseamnă nimic. Ba dimpotrivă. Îi întăreşte imaginea. Marele martir care rezistă cu stoicism curentului de opinie format.
   - De acord, zise Holm. Îmi schimb opinia. Nu şi-ar fi asumat un asemenea risc dacă era vinovat. Ar fi mers pentru o exclusivitate.
   - Skarre? întrebă Harry.
   - Blufează. Chestia asta e doar un rahat. A înţeles cineva cu adevărat partea legată de presă şi principii?
   Niciunul dintre ceilalţi nu-i răspunse.
   - Bun, rosti Harry. Presupunând că majoritatea are dreptate şi el spune adevărul, atunci ar trebui să-l eliminăm cât mai repede posibil şi să mergem mai departe. Există cineva la care să ne putem gândi şi care să fi fost cu el la momentul morţii lui Vetlesen?
   - Nu prea, răspunse Katrine. Mi-am sunat o cunoscută de la Liberal. Mi-a spus că, în afara orelor de muncă, Stop nu prea e sociabil. Se cam izolează în apartamentul lui din Aker Brygge. Cu excepţia tipelor, ca să fiu mai precisă.
   Harry se uită la Katrine. Îi aducea aminte de un elev silitor din cale-afară, care este în permanenţă cu materia înaintea profesorului.
   - Tipe la plural? făcu Skarre.
   - Ca s-o citez pe amica mea, Stop e faimos pentru că se agită ca nebunul în jurul borcanului cu miere. Imediat după ce amica mea i-a respins avansurile, el i-a declarat în termeni lipsiţi de echivoc că nu se ridică la înălţimea aşteptărilor lui ca jurnalistă şi ar trebui să-şi caute altceva.
   - Nemernicul cu două feţe, pufni Skarre.
   - O concluzie pe care o împărtăşiţi amândoi, zise Katrine. Însă cert este faptul că ea e o jurnalistă de doi bani.
   Holm şi Harry izbucniră în râs.
   - Întreab-o pe amica ta dacă ne poate da numele vreunei amante, zise Harry, ridicându-se de pe scaun. Iar după aceea sună-i pe ceilalţi angajaţi ai revistei şi întreabă-i acelaşi lucru. Vreau ca el să simtă cum îi suflăm în ceafă. Să-i dăm drumul.
   - Şi cu tine cum rămâne? întrebă Katrine, care nu se mişcase de pe loc.
   - Cu mine?
   - Nu ne-ai spus dacă tu crezi că Stop blufează.
   - Ei bine, răspunse Harry, zâmbind, în mod cert nu spune întregul adevăr.
   Ceilalţi trei se uitară la el.
   - A zis că nu-şi aminteşte ce a discutat cu Vetlesen în cursul ultimei lor conversaţii telefonice.
   - Şi?
   - Dacă voi aţi afla că un om cu care aţi vorbit cu o zi în urmă este un asasin în serie care tocmai s-a sinucis, nu v-aţi aminti instantaneu conversaţia şi nu aţi revedea-o în amănunt, întrebându-vă dacă nu cumva puteaţi sesiza ceva despre ce avea să se întâmple?
   Katrine înclină încet din cap.
   - Celălalt lucru care mă intrigă, continuă Harry, este de ce m-ar contacta Omul de zăpadă ca să-mi spună să-l caut. Iar când mă apropii, aşa cum ar fi trebuit să anticipeze, de ce să devină disperat şi să încerce să aranjeze lucrurile de aşa natură, încât Vetlesen să pară că e Omul de zăpadă?
   - Poate că asta a fost ideea de la început, replică Katrine. Poate că avea un motiv ca să arate înspre Vetlesen, poate vreo dispută rămasă neîncheiată între ei. Te-a îndreptat în direcţia respectivă încă de la început.
   - Sau poate că aşa voia el să te bată, sugeră Holm. Să te forţeze să greşeşti. După care să se bucure în tăcere de victorie.
   - Fii serios, pufni Skarre. Faci toate astea să sune de parcă ar fi vorba de ceva personal între Omul de zăpadă şi Harry Hole.
   Ceilalţi trei se uitară tăcuţi la detectiv.
   Skarre se încruntă.
   - Este?
   Harry îşi luă haina din cuier.
   - Katrine, vreau să te duci din nou la Borghild. Spune-i că avem un mandat care ne permite să verificăm fişele medicale ale pacienţilor. Îmi asum eu responsabilitatea dacă va fi nevoie. Apoi vezi ce poţi găsi despre Arve Stop. Mai e ceva înainte să-i dăm drumul?
   - Femeia asta din Tveita, zise Holm. Camilla Lossius. E în continuare dispărută.
   - Du-te să arunci o privire, Holm.
   - Tu ce vei face? întrebă Skarre.
   Harry schiţă un zâmbet.
   - Voi învăţa să joc pocher.

   Stând în faţa apartamentului lui Tresko de la etajul şase al singurului bloc de locuinţe din Frogner Plass, pe Harry îl încercă aceeaşi senzaţie pe care o avusese atunci când era mic şi toată lumea pleca în vacanţă în Oppsal. Aceasta era ultima speranţă, ultima acţiune disperată, după ce sunase pe la soneriile tuturor celorlalte case. Tresko - sau Asbjorn Treschow, după numele lui adevărat - deschise uşa şi se holbă îmbufnat la Harry. Deoarece ştia şi acum, aşa cum ştiuse şi atunci. Ultima speranţă.
   De la uşă se intra direct într-un living pătrat de 30 de metri pătraţi, pe care unii l-ar fi putut numi, cu indulgenţă, o garsonieră spaţioasă, cu o bucătărie deschisă, iar fără indulgenţă, o vizuină de dormit. Miasma dinăuntru îţi tăia răsuflarea. Era un miros de bacterii colcăind pe picioare nespălate şi aer stătut, de unde şi răutăciosul, dar plasticul termen norvegian tafis sau degete-băşinoase. Tresko moştenise picioarele urât mirositoare de la tatăl lui. Aşa cum moştenise şi porecla, tresko, papainoage, de la încălţările dubioase pe care le purta mereu cu convingerea că lemnul absorbea mirosul.
   Singurul lucru pozitiv pe care îl puteai spune despre miasma emanată de picioarele lui Tresko junior era că aceasta masca izul vaselor nespălate stivuite în chiuvetă, al scrumierelor dând pe afară de mucuri de ţigară şi al tricourilor impregnate de sudoare care se uscau pe spătarele scaunelor.
   Lui Harry îi trecu prin minte ideea că era foarte posibil ca picioarele mirositoare ale lui Tresko să-i fi dus pe adversarii lui în pragul demenţei cu ocazia semifinalelor campionatelor mondiale de pocher de la Las Vegas.
   - A trecut ceva vreme, zise Tresko.
   - Da. Ce bine că ţi-ai găsit un pic de timp şi pentru mine.
   Tresko râse, ca şi cum Harry i-ar fi spus o glumă. Iar Harry, care n-avea de gând să petreacă mai mult timp decât era strict necesar în duhoarea aia, trecu direct la subiect.
   - Spune-mi de ce tot şpilul la jocul de pocher este să fii capabil să îţi dai seama când adversarul tău minte?
   Lui Tresko nu păru să-i pese că se trecuse peste orice fel de introducere politicoasă.
   - Lumea crede că pocherul se referă la statistici, şanse şi probabilităţi. Dar atunci când joci la cel mai înalt nivel toţi jucătorii ştiu pe dinafară şansele, aşa că nu pe acel teren se duce bătălia. Ce îi separă pe cei mai buni de restul este capacitatea lor de a-i citi pe ceilalţi. Înainte de a mă duce la Vegas ştiam că o să mă confrunt cu cei mai buni. Şi îi puteam vedea pe cei mai buni jucând pe Gamblers’ Channel, pe care l-am recepţionat prin satelit. Am înregistrat programul şi i-am studiat pe fiecare dintre tipi atunci când blufa. Am derulat imaginile cu încetinitorul, am legat ceea ce se citea pe feţele lor de cele mai mici detalii, de ceea ce spuneau şi făceau, de fiecare acţiune repetată. Iar după ce am muncit enorm la chestia asta, am constatat că mereu era vorba de câte un tic care se repeta. Unul îşi scărpina nara dreaptă; altul mângâia spatele cărţilor de joc. La plecarea din Norvegia eram sigur că o să câştig. Din păcate, s-a dovedit că eu însumi eram mult mai plin de ticuri.
   Râsul amar al lui Tresko suna mai degrabă ca un vaiet şi-i scutura corpul dezlânat.
   - Aşadar, dacă aduc un individ la interogatorii, tu îţi poţi da seama dacă minte sau nu?
   Tresko clătină din cap.
   - Nu e aşa de simplu. Mai întâi am nevoie de o înregistrare. În al doilea rând, trebuie să fi văzut cărţile ca să ştiu când blufează. După aia pot da înapoi ca să analizez ce face diferit. E ca atunci când calibrezi un detector de minciuni, nu-i aşa? Înainte de a face testul, îl pui pe tip să spună ceva evident adevărat, cum ar fi numele. Apoi o minciună evidentă. Iar după aceea citeşti diagrama, ca să ai puncte de referinţă.
   - Un adevăr evident, mormăi Harry. Şi o minciună evidentă. Pe o înregistrare video.
   - Dar, cum am zis la telefon, nu-ţi pot garanta nimic.

   Harry o găsi pe Beate Lonn în Casa Durerii, încăperea unde ea îşi petrecuse majoritatea timpului atunci când lucrase la unitatea Jafuri.
   Casa Durerii era un birou fără geamuri plin cu echipamente de supraveghere şi editare imagini, de individualizare imagini şi de identificare a oamenilor din instantanee video cenuşii sau a vocilor din înregistrări telefonice cu zgomot de fond. Însă acum Beate era şefa unităţii de Medicină Legală, în Brynsalleen, şi abia revenise din concediul de maternitate.
   Maşinile bâzâiau, iar căldura uscată din încăpere îi îmbujorase obrajii femeii aproape transparenţi şi palizi.
   - Bună, rosti Harry, lăsând uşa de fier să se închidă fără zgomot în urma lui.
   Femeia micuţă şi agilă se ridică de la locul ei şi îl îmbrăţişă pe Harry. Amândoi se simţeau un pic stingheri.
   - Eşti slab, zise ea.
   Harry ridică din umeri.
   - Cum... mai merg lucrurile?
   - Greger doarme când trebuie, mănâncă ce trebuie şi plânge rareori.
   Femeia zâmbi.
   - Iar pentru mine asta e totul acum.
   Harry îşi zise că ar trebui să spună ceva despre Halvorsen. Ceva care să arate că nu uitase. Însă nu îi veneau în minte cuvintele potrivite. În loc de asta, părând să înţeleagă, ea îl întrebă cum se mai simte.
   - Bine, răspunse el, lăsându-se să cadă pe un scaun. Nu foarte rău. Absolut îngrozitor. Depinde pe cine întrebi.
   - Şi azi?
   Femeia se întoarse la monitorul TV, apăsă un buton şi oamenii de pe ecran porniră să se deplaseze înapoi către intrarea în Storo Mall.
   - Sunt paranoic, replică Harry. Am senzaţia că vânez pe cineva care mă manipulează, că totul e haotic şi că individul mă determină să fac exact ce vrea el. Cunoşti senzaţia?
   - Da, răspunse Beate. Eu o numesc Greger.
   Se opri din datul înapoi.
   - Vrei să vezi ce am descoperit?
   Harry îşi apropie scaunul. Nu era o legendă că Beate Lonn era înzestrată cu un dar special, că giroscopul ei fusiform, adică acea parte a creierului care înmagazinează şi identifică feţe umane, era atât de dezvoltat şi de sensibil, încât Beate ajunsese o bază de date ambulantă a infractorilor.
   - Am trecut prin instantaneele de care dispui referitoare la cei implicaţi în caz, zise ea. Soţi, copii, martori şi aşa mai departe. Evident, ştiu cum arată vechii noştri prieteni.
   Beate mişcă imaginile cadru cu cadru.
   - Uite, zise ea, oprindu-se.
   Imaginea îngheţă pe ecran şi începu să tremure, arătând un grup de oameni într-o combinaţie grunjoasă de negru şi alb, lipsită de focus clar.
   - Unde? întrebă Harry, simţindu-se la fel de neajutorat cum se simţea de obicei atunci când studia poze împreună cu Beate.
   - Acolo. E aceeaşi persoană din poza asta.
   Beate scoase una dintre fotografiile din dosarul ei.
   - Ar putea fi asta persoana care îţi urmăreşte mişcările, Harry?
   Harry studie, uluit, imaginea. Apoi înclină scurt din cap şi înşfăcă telefonul. Katrine Bratt îi răspunse după două secunde.
   - Ia-ţi haina şi coboară la garaj, îi zise Harry. Mergem la plimbare.

   Harry străbătu Uranienborgveien, apoi Majorstuveien ca să evite stopurile dese din Bogstadveien.
   - Era sigură că e el? întrebă Katrine. Calitatea imaginilor de pe camerele de supraveghere...
   - Crede-mă, replică Harry. Dacă Beate Lonn spune că e el, atunci el e. Sună la secretariat şi ia numărul lui de acasă.
   - L-am salvat în mobilul meu, zise Katrine, ridicând telefonul.
   - Salvat? Harry îi aruncă o privire. Faci aşa cu toată lumea pe care o cunoşti?
   - Da. Pun numele în grupuri. Apoi şterg grupul la încheierea cazului. Ar trebui să încerci şi tu. E o senzaţie minunată atunci când apeşi butonul de ştergere. Cu adevărat... tangibilă.
   Harry opri vizavi de casa galbenă din Hoff.
   Toate ferestrele erau întunecate.
   - Filip Becker, zise Katrine. Ca să vezi.
   - Ţine minte că stăm doar de vorbă cu el. Poate că a avut motive plauzibile ca să-l sune pe Vetlesen.
   - De la un telefon public din Storo Mall?
   Harry se uită la Katrine. Se vedea clar cum îi pulsează o venă sub pielea gâtului. Îşi mută privirea spre fereastra de la livingul casei.
   - Haide, zise el.
   În momentul în care puse mâna pe broasca portierei îi sună mobilul.
   - Da?
   Vocea de la celălalt capăt părea emoţionată, însă vorbea cu propoziţii scurte şi concise. Harry întrerupse şuvoiul de vorbe cu două Mmm-uri, un Ce? surprins şi un Când?
   În cele din urmă, cealaltă voce tăcu.
   - Sună la cei de la Incidente, ceru Harry. Roagă-i să trimită două dintre cele mai apropiate maşini de patrulă în Hoffveisen. Fără sirene, şi spune-le să oprească la capetele şirului de reşedinţe... Ce?... Deoarece înăuntru e un băiat şi nu avem chef să-l facem pe Becker mai nervos decât este cazul. Bine?
   Evident că era bine.
   - Holm era.
   Harry se aplecă în faţa lui Katrine, deschise compartimentul de mănuşi, scotoci prin el şi scoase o pereche de cătuşe.
   - Oamenii lui au dat peste câteva amprente pe maşina din garajul familiei Lossiuse. Le-au comparat cu celelalte amprente de care dispunem în acest caz.
   Harry scoase cheia din contact, se aplecă în faţă şi scoase o cutie metalică de sub scaun. Introduse o cheie în broască, deschise cutia şi ridică de acolo o armă Smith & Wesson neagră, cu ţeavă scurtă.
   - Una dintre amprentele de pe parbriz se potrivea.
   Katrine formă un „O“ tăcut cu buzele şi întrebă dând scurt din cap dacă era vorba despre personajul din casa galbenă.
   - Da, răspunse Harry. Profesorul Filip Becker.
   Văzu cum ochii lui Katrine se măresc. Însă când ea vorbi, o făcu cu o voce la fel de calmă ca de obicei.
   - Am senzaţia că în curând voi apăsa pe butonul de ştergere.
   - Poate, replică Harry, verificând cartuşul revolverului.
   - Nu pot exista doi oameni diferiţi care să răpească femei într-un asemenea mod.
   Katrine îşi clătină capul dintr-o parte în alta ca şi cum s-ar fi pregătit pentru o competiţie de box.
   - E o presupunere rezonabilă.
   - Ar fi trebuit să ne dăm seama de prima dată când am venit aici.
   Harry o studie cu privirea, întrebându-se de ce nu împărtăşea emoţia ei şi ce se petrecuse cu plăcerea imensă de a face o arestare. Oare să fi fost de vină faptul că ştia prea bine că acea senzaţie avea să fie în scurt timp înlocuită de sentimentul pustiitor că au ajuns prea târziu, că ei sunt doar nişte pompieri care aruncă cu apă peste nişte ruine?
   Nu, nu era vorba de aşa ceva. Era altceva, un lucru de care acum îşi dădea seama. Îl sâcâia îndoiala. Amprentele şi înregistrările de la Storo Mall erau probe solide în cazul unui proces, dar totul fusese prea uşor. Ucigaşul acesta nu era aşa; nu comitea astfel de erori banale. Nu era aceeaşi persoană care pusese capul Sylviei Ottersen pe trunchiul unui om de zăpadă, care pusese la rece un poliţist în propriul lui congelator, care îi trimisese lui Harry o scrisoare în care îi scria Ar trebui să te întrebi aşa: „Cine a făcut omul de zăpadă?”
   - Ce facem? întrebă Katrine. Îl arestăm noi înşine?
   După intonaţie, Harry nu-şi dădu seama dacă era o întrebare sau o afirmaţie.
   - Deocamdată aşteptăm, răspunse Harry. Până ce întăririle ajung pe poziţii. Apoi o să sunăm la uşă.
   - Şi dacă el nu e acasă?
   - Este.
   - Da? De unde...?
   - Priveşte fereastra livingului. Concentrează-ţi privirea.
   Katrine se uită. Iar când lumina albă se modifică în spatele ferestrei mari panoramice, Harry observă că ea înţelese.
   Lumina provenea de la un ecran de televizor.
   Aşteptară în tăcere. Nu se auzea niciun sunet. O cioară croncăni. Apoi se lăsă iarăşi liniştea. Se auzi telefonul lui Harry sunând.
   Întăririle ajunseseră pe poziţii.
   Harry puse oamenii la curent. Nu dorea să vadă nicio uniformă până ce poliţiştii erau chemaţi, în afara cazului în care ei auzeau împuşcături sau strigăte.
   - Pune-l pe vibraţii, zise Katrine după ce Harry închise telefonul.
   Harry schiţă un zâmbet, se conformă cererii ei şi furişă o privire spre ea. Îşi aminti de chipul ei atunci când se deschisese uşa congelatorului. Însă acum pe chipul ei nu se citea nici teamă, nici încordare, ci doar concentrare. Puse telefonul în buzunarul de la haină şi auzi cum acesta se loveşte de revolver.
   Coborâră din maşină, traversară strada şi deschiseră poarta. Zloata udă de pe jos li se lipea de încălţări. Harry îşi menţinu privirea aţintită asupra ferestrei, căutând umbre sau mişcări înspre peretele alb.
   Apoi ajunseră pe pragul uşii. Katrine se uită scurt la Harry, care încuviinţă din cap. Femeia sună la sonerie.
   Dinăuntru se auzi un ding-dong profund şi ezitant.
   Aşteptară. Niciun zgomot de paşi. Nicio umbră proiectată pe gemuleţul ferestrei de lângă uşă.
   Harry făcu un pas în faţă şi îşi lipi urechea de geam, o cale simplă şi surprinzător de eficientă de a monitoriza o locuinţă.
   Nu auzi nimic, nici măcar televizorul. Se dădu trei paşi înapoi, apucă de streaşina de deasupra treptelor frontale, se ţinu bine şi se trase în sus, cât să vadă întregul living prin fereastră. Pe podea şedea o siluetă, cu picioarele încrucişate, cu spatele la el, îmbrăcată cu o haină cenuşie. O pereche de căşti enorme înconjurau capul siluetei, ca un halou negru.
   Un cablu se întindea de la căşti până la televizor.
   - Nu ne aude deoarece are căşti pe urechi, zise Harry, lăsându-se jos la timp ca să o vadă pe Katrine prinzând mânerul broaştei de la uşă.
   Uşa se deschise cu un sâsâit slab.
   - Se pare că suntem bine-veniţi, rosti Katrine cu voce înceată, după care intră.
   Prins nepregătit şi înjurând în sinea lui, Harry păşi după ea. Katrine ajunsese deja la uşa livingului, pe care o deschise. Rămase acolo până ce Harry veni lângă ea. Apoi Katrine se dădu înapoi, se lovi de un piedestal şi aşteptă ca vaza de pe acesta să nu se mai clatine.
   Erau cel puţin 6 metri între ei şi persoana care continua să şadă cu spatele la ei.
   Pe ecran, un bebeluş încerca să meargă în vreme ce se ţinea de degetele arătătoare ale unei femei zâmbitoare.
   Lumina albastră a player-ului DVD lucea sub televizor. Harry avu o clipă senzaţia de deja-vu, senzaţia că avea să se repete o tragedie. Exact în acest mod: tăcere, un film casnic din vremurile fericite ale familiei, contrastul între atunci şi acum, tragedia care se petrecuse deja şi care avea nevoie doar de o încheiere.
   Katrine îi arătă ceva, dar Harry deja văzuse.
   Arma zăcea în spatele siluetei, între un puzzle pe jumătate finalizat şi un Game Boy, şi arăta ca o jucărie. Un Glock 21, după cum bănuia Harry, simţind încordarea cum îi stârneşte adrenalina din corp.
   Aveau de ales. Să stea la uşă, de unde să-l strige pe Becker şi să rişte consecinţele confruntării cu un om înarmat. Sau să-l dezarmeze pe acesta înainte ca el să-i vadă. Harry îşi lăsă o mână pe umărul colegei şi o trase în spatele lui, în vreme ce calcula în minte timpul de care Becker ar fi avut nevoie ca să se răsucească, să apuce arma, să ţintească şi apoi să tragă. Patru paşi mari i-ar fi fost suficienţi, iar în spatele lui Harry nu exista nicio lumină care să proiecteze vreo umbră, în vreme ce ecranul televizorului emitea prea multă lumină ca să mai reflecte altceva din exterior.
   Harry inspiră adânc şi porni. Îşi lăsă piciorul cât putu de blând pe podeaua cu parchet. Spatele din faţa lui nu reacţionă. Se găsea la mijlocul celui de-al doilea pas mare când auzi zgomotul în spatele lui. Instinctiv îşi dădu seama că era vorba de vaza buclucaşă. Zări silueta rotindu-se şi văzu expresia de agonie de pe chipul lui Filip Becker. Harry încremeni, şi cei doi se holbară unul la celălalt. Ecranul TV din spatele lui Becker se înnegri. Becker deschise gura ca pentru a rosti ceva. În albul ochilor lui se vedeau dâre de sânge. Individul avea obrajii buhăiţi, ca şi cum ar fi plâns.
   - Arma!
   Era strigătul lui Katrine, iar Harry îşi înălţă din instinct privirea şi zări reflecţia fetei în ecranul negru. Katrine stătea la uşă, cu picioarele desfăcute, cu mâna întinsă în faţă, strângând cu ambele mâini un revolver.
   Timpul păru să încetinească, să se transforme într-un material gros, inform, în care doar simţurile lui Harry continuau să funcţioneze în timp real.
   Un poliţist instruit precum Harry ar fi trebuit automat să se arunce la podea şi să scoată arma. Însă mai exista ceva, ceva mai presus de instincte, dar care funcţiona cu o forţă mai mare decât acestea. Harry avea ulterior să-şi schimbe opinia, dar la început crezu că a acţionat aşa din pricina unei alte experienţe deja-vu, vederea unui mort pe o podea, ucis de un glonte de poliţist din pricină că ştia că ajunsese la capătul drumului, că nu mai avea energia să se mai lupte cu alte fantome.
   Harry păşi în dreapta, în raza armei colegei lui.
   Auzi un clinchet moale. Sunetul unui cocoş de revolver activat, sunetul degetului slăbind apăsarea pe trăgaci.
   Mâna lui Becker stătea apăsată pe podea, în apropiere de pistol. Degetele şi carnea dintre ele erau albe. Ceea ce însemna că Becker îşi lăsase greutatea corpului pe ele.
   Cealaltă mână - dreapta - ţinea telecomanda. Dacă Becker s-ar fi îndreptat spre armă cu mâna dreaptă, din poziţia în care şedea şi-ar fi pierdut controlul.
   - Nu mişca, ordonă Harry cu voce tare.
   Becker nu făcu altceva decât să clipească de două ori din ochi, ca şi cum ar fi vrut să şteargă din faţa lui imaginile cu Harry şi Katrine. Harry merse mai departe calm, dar hotărât.
   Se aplecă să ia arma, care era surprinzător de uşoară. Atât de uşoară, încât ar fi fost imposibil să fie încărcată.
   Harry ascunse arma în buzunarul de la haină, lângă propriul revolver, şi se lăsă pe vine. În ecranul televizorului se reflecta imaginea armei colegei lui îndreptată către ei doi, în vreme ce Katrine îşi schimba nervoasă poziţia de pe un picior pe celălalt. Harry întinse o mână către Becker, care se retrase ca un animal timid, şi îi dădu omului căştile jos de pe cap.
   - Unde e Jonas? întrebă Harry.
   Becker se uită la poliţist ca şi cum n-ar fi înţeles nici situaţia, nici limba în care i se vorbea.
   - Jonas? repetă Harry.
   Apoi strigă:
   - Jonas! Jonas, eşti aici?
   - Şşşt, făcu Becker. Doarme.
   Vocea lui părea ca de somnambul, ca şi cum el ar fi luat tranchilizante.
   Becker arătă înspre căştile audio.
   - Nu trebuie să se trezească.
   Harry înghiţi în gol.
   - Unde e?
   - Unde?
   Becker îşi înclină capul şi se uită la poliţist, părând abia atunci să-l recunoască.
   - În pat, evident. Toţi băieţii trebuie să doarmă în paturile lor.
   Vocea lui crescu în intensitate, apoi scăzu, ca şi cum ar fi recitat din versurile unui cântec.
   Harry îşi băgă mâna în celălalt buzunar al hainei şi scoase de acolo cătuşele.
   - Întinde mâinile, ordonă el.
   Becker clipi din nou.
   - E pentru siguranţa ta, căută Harry să-l liniştească.
   Era o replică intens folosită, una care era îndelung exersată la Academia de Poliţie, şi care avea ca scop principal relaxarea arestaţilor. În orice caz, când se auzi rostind-o, Harry îşi dădu instantaneu seama de ce intrase în linia de tragere. Şi nu din pricina fantomelor.
   Becker îşi ridică mâinile înspre Harry, ca într-un supliciu, iar oţelul îi prinse încheieturile înguste şi păroase.
   - Rămâi unde eşti, zise Harry. O să aibă ea grijă de tine.
   Harry se îndreptă de spate şi se duse spre cadrul uşii, unde stătea Katrine. Colega lui îşi lăsase arma în jos şi îi zâmbi lui Harry cu o lucire curioasă în ochi. Undeva, în adâncurile acelor ochi, tăciunii păreau aprinşi.
   - Eşti bine? întrebă Harry cu voce coborâtă. Katrine?
   - Evident, râse ea.
   Harry ezită o clipă. După care îşi continuă drumul în sus, pe scară. Îşi amintea unde era camera lui Jonas, dar deschise mai întâi celelalte uşi. Încerca să amâne clipa pe care o ura. Deşi în dormitorul lui Becker lumina era stinsă, Harry distingea conturul patului dublu. Cuvertura simplă fusese dată la o parte de pe o latură. Ca şi cum Becker ştia deja că soţia lui n-avea să se mai întoarcă niciodată.
   Apoi Harry ajunse în faţa camerei lui Jonas. Îşi goli mintea de orice gânduri şi imagini înainte de a deschide uşa. Un şir de obiecte metalice răsună melodios în întuneric. Chiar dacă nu vedea nimic, Harry ştia că micul curent de aer stârnit de deschiderea uşii mişcase din loc un şir scurt de ţevi înguste metalice, deoarece Oleg avea şi el clopoţei de vânt atârnaţi de tavanul din camera lui. Harry intră şi zări ceva sau pe cineva sub plapumă. Ascultă după o respiraţie. Nu auzi decât clopoţei continuând să vibreze, ca şi cum nu ar mai fi vrut să se potolească. Îşi lăsă mâna pe plapumă. Pentru o fracţiune de secundă încremeni de groază. Chiar dacă nu exista nimic în acea încăpere care să reprezinte o ameninţare fizică, Harry ştia prea bine de ce anume se temea. Deoarece altcineva, bătrânul lui şef Bjarne Moøller, îi explicase odată. Se temea de umanitate.
   Trase cu atenţie plapuma de pe trupul care se ascundea acolo. Era Jonas. În întuneric băiatul chiar părea să doarmă.
   Mai puţin ochii lui, larg deschişi şi holbându-se la tavan.
   Harry observă un plasture pe braţul băiatului. Se aplecă peste gura pe jumătate deschisă a băiatului şi îi atinse fruntea. Tresări când simţi pielea caldă şi un suflu slab de aer înspre urechea lui. Şi auzi o voce somnoroasă murmurând:
   - Mami?
   Harry fu complet nepregătit pentru propria reacţie. Poate că reacţionă aşa pentru că el se gândea la Oleg. Sau poate deoarece se gândea la el însuşi atunci când, băiat fiind, se trezise, gândindu-se că ea este încă în viaţă, şi se repezise în dormitorul părinţilor lui din Oppsal, unde văzuse patul dublu cu cuvertura dată complet la o parte de pe o latură.
   Harry nu reuşi să-şi înăbuşe şuvoiul de lacrimi care îi umplu brusc ochii, până ce chipul lui Jonas se înceţoşă în faţa lui, după care se scurseră pe obraji, lăsând dâre fierbinţi pe pielea brăzdată de riduri şi ajungând la colţurile gurii.

PARTEA A PATRA

20

Ziua 17

Ochelarii de soare

   La ora şapte dimineaţa, Harry descuie uşa celulei 23 din blocul de arest preventiv.
   Becker stătea întins, complet îmbrăcat, pe pat, şi se uita la el cu o expresie tâmpă pe chip.
   Harry puse scaunul pe care şi-l adusese din sala de întruniri în mijlocul celulei de cinci metri pătraţi alocate oaspeţilor nocturni şi arestaţilor preventiv din sediul central al Poliţiei, se aşeză pe marginea scaunului şi îi oferi lui Becker o ţigară din pachetul lui boţit de ţigarete Camel.
   - Nu prea e legal să fumezi aici, nu-i aşa? zise Becker.
   - Dacă aş sta aici aşteptând o condamnare pe viaţă, replică Harry, cred că mi-aş asuma riscul.
   Becker se mulţumi să se uite fix la el.
   - Fii serios, zise Harry. Nu vei găsi un loc mai bun ca să tragi câteva fumuri.
   Profesorul rânji şi luă ţigara pe care Harry i-o scosese din pachet.
   - Jonas se simte bine, ţinând cont de cele întâmplate, continuă Harry, scoţând şi bricheta. Am discutat cu soţii Bendiksen, care au fost de acord să îl ţină la ei câteva zile. A trebuit să mă cert puţin cu cei de la asistenţa socială, dar au acceptat şi ei. Iar presei nu le-am dat încă vestea arestării tale.
   - De ce nu? întrebă Becker, inhalând cu grijă pe deasupra flăcării brichetei.
   - O să revin la asta. Dar sunt sigur că înţelegi faptul că, dacă nu cooperezi, nu voi mai putea opri vestea.
   - Aha, tu eşti poliţaiul bun. Iar cel care m-a interogat ieri este poliţaiul rău, nu?
   - Corect, Becker. Eu sunt poliţaiul bun. Şi aş vrea să-ţi pun câteva întrebări, neoficial. Orice îmi spui nu va fi şi nu poate fi folosit împotriva ta. Mă susţii în acest sens?
   Becker ridică din umeri.
   - Espen Lepsvik, cel care te-a interogat ieri, crede că minţi, zise Harry, suflând fumul albastru de ţigară drept înspre alarma de incendiu din tavan.
   - În legătură cu ce?
   - Când ai declarat că ai vorbit cu Camilla Lossius doar în garaj, după care ai plecat.
   - Dar e adevărat. El ce crede?
   - Ce ţi-a spus noaptea trecută. Că ai răpit-o, ai ucis-o şi apoi i-ai ascuns cadavrul.
   - E o nebunie! izbucni Becker. Doar am discutat, asta a fost tot, şi ăsta e adevărul!
   - De ce refuzi să ne spui despre ce aţi discutat?
   - E o chestiune personală, v-am mai spus asta.
   - Şi recunoşti că l-ai sunat pe Idar Vetlesen în ziua în care a fost găsit mort, dar să înţeleg că socoteşti şi acea conversaţie ca pe o chestiune personală?
   Becker se uită în jurul lui, ca şi cum s-ar fi gândit că trebuie să existe o scrumieră undeva.
   - Ascultă, n-am făcut nimic ilegal, dar nu doream să mai răspund la întrebări în lipsa avocatului meu. Iar el vine abia azi, mai încolo.
   - Noaptea trecută ţi-am oferit un avocat care ar fi putut veni imediat.
   - Vreau un avocat ca lumea, nu un... angajat al autorităţilor locale. Nu crezi că e vremea să îmi spui de ce crezi că i-am făcut ceva acestei neveste a lui Lossius?
   Harry fu surprins de fraza folosită. Sau, mai exact, de referirea la Camilla. Această nevastă a lui Lossius.
   - Dacă ea a dispărut, ar trebui să-l arestaţi pe Erik Lossius, continuă Becker. Nu întotdeauna soţul e cel care comite fapta?
   - Ba da, răspunse Harry. Numai că el are un alibi; era la muncă la ora dispariţiei ei. Motivul pentru care te afli aici este acela că noi credem că tu eşti Omul de zăpadă.
   Lui Becker îi căzu falca. Clipi din ochi, aşa cum procedase şi în livingul din Hoffsveien cu o noapte înainte. Harry arătă înspre fumul de ţigară care se răsucea în spirală dintre degetele lui.
   - Va trebui să tragi un pic din ea ca să nu pornim alarma.
   - Omul de zăpadă? izbucni Becker. Dar ăla era Vetlesen, nu-i aşa?
   - Nu, răspunse Harry. Ştim că nu era el.
   Becker clipi de două ori înainte de a izbucni într-un hohot de râs atât de amar, încât părea un acces de tuse.
   - Deci de aceea n-a avut loc nicio scurgere de informaţie către presă. Nu trebuie să se afle că aţi dat-o în bară. Iar între timp căutaţi cu disperare omul care trebuie. Sau unul potenţial.
   - Corect, zise Harry, trăgând din propria ţigară. Iar în acest moment ăla eşti tu.
   - În acest moment? Credeam că rolul tău este de a mă convinge că tu ştii totul, ca eu să mărturisesc pe loc.
   - Dar nu ştiu nimic, replică Harry.
   Becker închise un ochi.
   - Ce păcăleală mai e şi asta?
   Harry ridică din umeri.
   - E doar vorba de instinct. Am nevoie ca tu să mă convingi că eşti nevinovat. Scurtul interogatoriu de azi-noapte mi-a întărit impresia că eşti un om cu multe lucruri de ascuns.
   - N-aveam nimic de ascuns. Adică, nu am nimic de ascuns. Şi nu văd de ce ţi-aş spune ţie ceva dacă eu nu am făcut nimic rău.
   - Ascultă-mă cu atenţie, Becker. Eu nu cred că eşti Omul de zăpadă sau că ai omorât-o pe Camilla Lossius. Şi mai cred că eşti o persoană raţională, care gândeşte. Genul de persoană care poate să aprecieze că vei avea mai puţin de suferit dacă îmi dezvălui chestiuni personale mie, aici şi acum, decât să citeşti în ziarele de mâine că profesorul Filip Becker a fost arestat sub bănuiala de a fi cel mai faimos criminal al Norvegiei. Deoarece tu ştii că, fie şi în cazul în care acuzaţiile ar fi retrase şi ţi s-ar da drumul a doua zi, numele tău va fi pe vecie legat de acele titluri de o şchioapă. Ca şi numele fiului tău.
   Harry se uită cum mărul lui Adam se ridică şi coboară pe gâtul neras al lui Becker. Urmări cum creierul omului ajunge la concluzii logice. Concluzii simple. Apoi răbufnirea veni, cu un ton iritat pe care iniţial Harry îl crezu datorat gustului neobişnuit al ţigării.
   - Birte, nevasta mea, era o târfă.
   - Cum?
   Harry încercă să-şi mascheze şocul.
   Becker lăsă ţigara să cadă pe podea, se aplecă în faţă şi scoase un carneţel negru din buzunarul de la spate al pantalonilor.
   - Am descoperit chestia asta a doua zi după dispariţia ei. Se afla în sertarul ei de la comodă, la vedere. La prima vedere, părea destul de banal. O agendă banală cu însemnări pentru ea însăşi şi numere de telefon. Asta era pentru mine atunci când m-am apucat să verific numerele în cărţile de telefoane şi am constatat că aceste numere nu există. Erau coduri. Însă mă tem că nevasta mea nu prea se pricepea să scrie codificat. Am avut nevoie de mai puţin de o zi ca să le sparg pe toate.

   Erik Lossius deţinea Rydd & Flytt, o firmă de transport bunuri care îşi găsise o nişă pe o piaţă altfel extrem de puţin profitabilă din pricina preţurilor standardizate, a marketingului agresiv, a forţei de muncă ieftine din străinătate şi a contractelor care pretindeau plata cu bani gheaţă imediat ce vehiculele erau încărcate cu bunuri, dar înainte de a pleca spre destinaţie.
   Lossius nu pierduse niciodată bani cu vreun client, deoarece, printre altele, contractul tipărit cu litere mici stipula că orice plângeri legate de daune sau furturi în timpul transportului trebuiau făcute în mai puţin de 48 de ore, ceea ce, în practică, însemna că 90% din plângerile destul de numeroase ajungeau prea târziu şi, ca atare, puteau fi ignorate. Cât despre cele 10 procente rămase, Erik Lossius concepuse o serie de rutine prin care să se facă inaccesibil sau prin care să încetinească procedurile obişnuite, astfel încât totul devenea atât de chinuitor, încât chiar şi aceia care pierduseră televizoare cu plasmă sau îşi văzuseră pianele distruse în cursul mutării lor renunţau la plângeri până la urmă.
   Erik Lossius intrase în această industrie la o vârstă fragedă, alături de fostul proprietar al firmei Rydd & Flytt.
   Proprietarul era un prieten al tatălui lui Erik, iar tatăl lui îi găsise o slujbă acolo.
   - Băiatul e prea agitat ca să meargă la şcoală şi prea deştept ca să devină escroc, zisese tatăl lui. Îl poţi lua la tine?
   Ca agent de vânzări, lucrând cu comision, Erik se distinsese rapid prin farmec personal, eficienţă şi brutalitate.
   Moştenise ochii căprui ai mamei şi părul cârlionţat al tatălui şi avea o constituţie atletică; în special femeile hotărau să nu mai obţină cotaţii de la alte firme de transport, ci să semneze un contract pe loc, cu Erik. Iar el era inteligent şi priceput la cifre şi intrigi în rarele ocazii când compania participa la licitaţii pentru contracte mai mari. Preţul serviciului era fixat jos, iar cotele de plată în caz de daune sau pierderi sus. Cinci ani mai târziu, firma se bucura de profituri substanţiale şi Erik devenise mâna dreaptă a patronului în cele mai multe zone ale afacerii.
   În timpul unei misiuni relativ uşoare de mutare mobilier, chiar înainte de un Crăciun - mutarea unei mese către noul birou al lui Erik, aflat alături de biroul patronului, la primul etaj - proprietarul suferise un atac de cord şi decedase. În zilele care urmaseră, Erik o liniştise pe văduvă cum se pricepuse mai bine - şi se pricepea bine la astfel de treburi - astfel că la o săptămână după funeralii cei doi conveniseră asupra unei sume aproape simbolice de bani care să fie transferaţi de la angajat la soţia patronului şi care reflecta ceea ce Erik subliniase ca fiind „o afacere mică pe o piaţă extrem de puţin profitabilă, cu riscuri mari şi marje de profit inexistente”. Însă, continuase el, cel mai important lucru era acela că cineva avea să continue munca de o viaţă a soţului femeii. O lacrimă luci în ochii căprui ai lui Erik în timp ce rostea vorbele, iar femeia îşi lăsase mâna tremurândă peste mâna lui şi îi spusese să vină personal la ea din când în când ca să o ţină la curent cu treburile.
   Cu asta, Lossius devenise proprietarul Rydd & Flytt, şi primul lucru pe care îl făcuse în noua lui calitate fusese să arunce la gunoi toate plângerile scrise, să rescrie contractele şi să trimită circulare tuturor reşedinţelor din cartierul de bogătaşi West End al oraşului Oslo, unde rezidenţii se mutau frecvent şi erau cei mai sensibili la chestiuni legate de preţuri.
   Când Erik Lossius împlinise 30 de ani, deţinea suficienţi bani ca să-şi cumpere două limuzine BMW, o reşedinţă de vară în nordul oraşului Cannes şi o casă de cinci sute de metri pătraţi, undeva în Tveita, unde blocurile înalte în care el crescuse nu blocau lumina soarelui. Pe scurt, ajunsese să şi-o permită pe Camilla Sanden.
   Camilla provenea din rândurile proprietarilor de fabrici de îmbrăcăminte sărăciţi de condiţiile economice. Era din Blommenholm, o zonă la fel de străină pentru fiul muncitorului precum vinul franţuzesc pe care el acum îl depozita în pivniţa lui din Tveita. Însă atunci când intrase în casa aceea mare şi văzuse toate lucrurile care trebuiau mutate, descoperise ceea ce îi lipsea şi, ca atare, trebuia să deţină: clasă, stil, splendoare a trecutului şi o superioritate naturală pe care politeţurile şi zâmbetele nu făceau altceva decât să o sublinieze.
   Toate acestea erau personificate de fiica familiei, Camilla, care stătea pe balcon şi privea dincolo de fiordul Oslo printr-o pereche de ochelari mari de soare care, din câte se pricepea Erik, puteau fi cumpăraţi de la orice benzinărie, dar care pe nasul ei deveneau Gucci, Dolce & Gabbana sau cum naiba se mai chemau alte mărci de renume.
   Între timp aflase cum se chemau toate mărcile.
   Mutase toate lucrurile lor, mai puţin vreo două tablouri care trebuiau vândute, într-o casă mai mică, la o adresă mai puţin de soi şi nu primise niciodată vreo plângere legată de pierderea lucrului pe care şi-l însuşise cu bună ştiinţă din grămada de obiecte. Părinţii ei nu dovediseră nici cel mai mic semn de dezaprobare legat de alegerea fetei lor nici măcar atunci când Camilla Lossius stătea în faţa bisericii din Tveita ca mireasă, cu coloanele mari ale bisericii pe post de martori tăcuţi. Poate din pricină că observaseră că Erik şi Camilla se completau; lui îi lipsea rafinamentul, ei îi lipseau banii.
   Erik o trata pe Camilla ca pe o prinţesă, iar ea îl lăsa să o facă. Îi dădea tot ce-şi dorea, o lăsa în pace în dormitor de câte ori dorea ea şi nu-i cerea mai mult decât să se facă frumoasă atunci când ei doi ieşeau în oraş sau invitau la ei, la cină, „cupluri cu care se împrieteniseră“ - adică prieteni din copilăria lui. Ea se întreba din când în când dacă el chiar o iubea şi treptat începuse să nutrească o afecţiune profundă pentru fostul băiat ambiţios şi energic din Oslo East.
   În ce-l privea, Erik era extrem de fericit. Ştiuse de la început că soţia lui nu făcea parte din tagma femeilor înfocate; de fapt, în ochii lui, ăsta fusese unul dintre lucrurile care o situaseră pe ea pe un plan mai înalt decât fetele cu care era obişnuit. Nevoile lui fizice erau îndeplinite prin contacte intime cu clientele. Erik ajunsese la concluzia că trebuia să existe ceva în natura mutării dintr-o casă care îi făcea pe oameni sentimentali, nefericiţi şi deschişi unor experienţe noi. În orice caz, se cupla cu femei singure, separate, cu prieten sau măritate pe saltele înfăşurate în plastice şi pe podele din parchet proaspăt spălat, printre cutii de carton pline cu lucruri şi pereţi goi care reflectau sunetele, în vreme ce se întreba care avea să fie următorul cadou pe care i-l va cumpăra Camillei.
   Partea cea mai bună a unui astfel de aranjament era aceea că, în mod firesc, el n-avea să se mai vadă niciodată cu acele femei. Ele aveau să se mute şi să dispară din viaţa lui. Şi chiar aşa se întâmpla. Cu o excepţie.
   Birte Olsen era brunetă, dulce şi avea un corp de revista Penthouse. Era mai tânără ca el, iar vocea subţire şi limbajul folosit o făceau să pară chiar şi mai tânără. Era însărcinată în două luni şi se muta din zona lui de Tveita către
   Hoffsveien împreună cu viitorul tată, un bărbat din West End cu care avea să se mărite. Era genul de mişcare cu care Erik Lossius se putea identifica. Şi nu se putea abţine de la a nu face sex cu ea - îşi dăduse seama de asta după ce o regulase pe un scaun rotativ simplu în mijlocul unei încăperi golite de mobilă.
   Pe scurt, Erik Lossius îşi găsise perechea.
   Da, chiar aşa, şi asta deoarece se gândea la ea ca un bărbat, unul care nu pretindea că ea ar fi vrut altceva de la el: să se reguleze cu celălalt în neştire. Într-un fel, aşa şi făcuseră. Începuseră să se întâlnească în orice condiţii, în apartamente goale, din care se mutau obiecte sau în care se muta mobilă, cel puţin o dată pe lună, întotdeauna sub spectrul riscului de a fi prinşi. Erau rapizi, eficienţi, cu ritualuri bine stabilite şi fără variaţii. Cu toate astea, Erik Lossius abia aştepta aceste întâlniri, ca un copil care aşteaptă Crăciunul - adică cu o bucurie sinceră, simplă, care doar creştea în intensitate în urma certitudinii că totul avea să rămână neschimbat, că aşteptările lor aveau să fie îndeplinite.
   Trăiau vieţi paralele, aveau realităţi paralele, iar toate astea păreau sa li se potrivească de minune atât lui, cât şi ei. Ca atare, continuaseră să se vadă, întrerupţi fiind doar de naşterea copilului ei - petrecută din fericire prin cezariană - de câteva vacanţe rezonabil de lungi şi de o perioadă de tratament pentru o boală cu transmitere sexuală, provenită dintr-o sursă pe care el nici nu a dorit, nici nu reuşi să o identifice.
   Trecuseră aşa zece ani, iar acum, în faţa lui Erik Lossius, stând pe o cutie de carton într-un apartament pe jumătate golit de lucruri din Torshov, şedea un bărbat înalt, cu capul pleşuv şi cu o voce iritantă, care îl întreba dacă o cunoscuse pe Birte Becker.
   Erik Lossius înghiţi în sec.
   Individul se prezentase ca fiind Harry Hole, inspector de la divizia Omucideri, dar arăta mai degrabă ca unul din hamalii de la firma lui decât ca un inspector de orice fel. Ofiţerii de poliţie cu care Erik discutase după ce raportase dispariţia Camillei erau de la unitatea Persoane Dispărute. În orice caz, când inspectorul de acum îşi arătase legitimaţia, Erik se gândise imediat că omul avea veşti despre Camilla. Şi cum ofiţerul din faţa lui nu sunase înainte, ci îl urmărise până acolo, Erik se temea că veştile erau proaste. În consecinţă, îşi trimisese echipa de hamali afară şi îl rugase pe inspector să ia un loc în vreme ce el căută o ţigară şi încercă să se pregătească pentru ceea ce avea să urmeze.
   - Ei bine? întrebă inspectorul.
   - Birte Becker? repetă Erik Lossius, încercând să-şi aprindă ţigara şi să gândească repede în acelaşi timp.
   Nu-i reuşi niciuna din tentative. Isuse, nu era în stare nici măcar să gândească lent.
   - Apreciez faptul că trebuie să vă câştigaţi stăpânirea de sine, zise inspectorul, scoţându-şi propriul pachet de ţigări. Nu vă grăbiţi.
   Erik se uită cum inspectorul îşi aprinde un Camel, apoi se aplecă în faţă când poliţistul întinse bricheta şi pentru el.
   - Mersi, mormăi Erik, trăgând din ţigară cu asemenea forţă, încât tutunul din ea sfârâi.
   Fumul îi umplu plămânii. Avu senzaţia unei injecţii cu nicotină direct în sânge, care îi îndepărtă toate ezitările.
   Mereu se gândise că povestea asta se va întâmpla mai devreme sau mai târziu; că poliţia va descoperi cumva o legătură între el şi Birte şi va veni să-i pună întrebări. Însă pe atunci se îngrijora doar în privinţa modului cum va reuşi să păstreze povestea departe de urechile Camillei. Acum totul era altfel. Mai exact, din acel moment înainte. Deoarece până în acel moment el nu-şi dăduse seama că poliţia ar putea crede că există o legătură între cele două dispariţii.
   - Soţul lui Birte, Filip Becker, a dat peste un carnet în care Birte scrisese un soi de cod uşor de descifrat, rosti poliţistul. Erau acolo numere de telefon, date şi mesaje scurte. Care nu lăsau nicio îndoială asupra faptului că Birte se întâlnea în mod regulat cu alţi bărbaţi.
   - Bărbaţi? îi scăpă lui Erik.
   - Dacă vă consolează cu ceva, Becker credea că sunteţi cel cu care se vede cel mai des. Am motive temeinice să cred că vă vedeaţi în locuri şi la adrese foarte diverse, adăugă Harry.

...............................................