Omul de zăpadă, Jo Nesbo

 ..............................................

4-9

          Clinica se găsea la etajul doi, iar sala de așteptare fusese impecabil proiectată şi dotată exorbitant cu mobilier italian, o măsuţă de cafea joasă precum botul unui Ferrari, sculpturi de sticlă semnate Nico Widerberg şi un poster original Roy Lichtenstein cu o armă fumegândă.

   În locul recepţiei se găsea o partiţie din sticlă, cu o femeie aşezată la un birou vechi şi frumos în mijlocul încăperii.
   Femeia purta un halat alb deschis peste un costum albastru, iar pe chip avea un zâmbet de bun venit. Un zâmbet care nu se răci considerabil după ce Harry se prezentă, declară scopul vizitei şi faptul că presupunea că femeia se numea Borghild.
   - Vă deranjează să aşteptaţi puţin? întrebă femeia, arătând spre canapele cu eleganţa studiată a unei stewardese care indică ieşirile de urgenţă dintr-un avion.
   Harry refuză oferta de cafea, ceai sau apă, iar el şi Katrine luară loc.
   Harry observă că revistele împrăştiate pe acolo erau cât se poate de actuale; deschise un exemplar din Liberal şi atenţia lui fu imediat captată de articolul de fond, în cadrul căruia Arve Stop susţinea că disponibilitatea politicienilor de a apărea la show-uri de divertisment ca să se „dea în stambă“ şi să-şi asume rolul de clovni reprezenta victoria supremă a guvernării de către popor - cu populaţia pe tron şi politicianul în rolul de nebun al regelui.
   Apoi se deschise uşa pe care stătea scris Dr. Idar Vetlesen şi o femeie se furişă rapid prin sala de aşteptare, rosti un „Pa“ scurt în direcţia lui Borghild, apoi dispăru fără să arunce vreo privire în stânga sau în dreapta ei.
   Katrine privi lung după ea.
   - Aia nu era tipa de la ştirile TV2?
   În aceeaşi clipă, Borghild îi anunţă că Vetlesen era pregătit să-i primească, după care se duse la uşă şi o ţinu deschisă pentru ei.
   Biroul lui Idar Vetlesen avea dimensiuni de birou directorial, cu panoramă spre fiordul Oslo. Mai multe diplome înrămate atârnau pe peretele din spatele biroului.
   - O clipă, vă rog, zise Vetlesen, tastând ceva fără să-şi ia privirea de pe ecranul computerului.
   După aceea, cu o expresie triumfătoare, apăsă o ultimă tastă, se roti pe scaunul lui şi îşi scoase ochelarii.
   - Lifting facial, Hole? Mărire de penis? Liposucţie?
   - Mulţumesc de ofertă, răspunse Harry. Ea este ofiţerul de poliţie Bratt. Am revenit ca să vă cerem ajutorul în furnizarea de informaţii despre Ottersen şi Becker.
   Idar Vetlesen oftă şi începu să-şi şteargă ochelarii cu o batistă.
   - Cum să vă explic mai bine într-un mod pe care să-l puteţi înţelege, inspectore? Chiar şi pentru cineva ca mine, care nutreşte dorinţa sinceră şi ardentă de a ajuta poliţia şi căruia în esenţă nu îi pasă de principii, există unele lucruri sacrosancte.
   Individul ridică un deget arătător.
   - În toţi anii cât am activat ca doctor, niciodată n-am... degetul se mişca în ritm cu cuvintele... încălcat jurământul meu medical. Şi n-am nici cea mai vagă intenţie să încep acum.
   Urmă o tăcere lungă, timp în care Vetlesen se mulţumi să se uite la cei doi, în mod evident satisfăcut de efectul vorbelor lui.
   Harry îşi drese glasul.
   - Poate că vom fi în stare să-ţi satisfacem dorinţa arzătoare de a fi de ajutor, Vetlesen. Anchetăm un posibil caz de prostituţie infantilă la un aşa-numit hotel din Oslo, cunoscut sub numele de Leon. Noaptea trecută, doi din ofiţerii noştri au stat afară într-o maşină şi au făcut fotografii celor care intrau şi ieşeau de acolo.
   Harry deschise plicul maro care îi fusese dat de Katrine, se aplecă în faţă şi puse fotografiile în faţa doctorului.
   - Aici eşti tu, nu-i aşa?
   Vetlesen arăta ca şi cum tocmai se înecase cu ceva; ochii măriţi şi venele de pe gât ieşite în relief.
   - Eu... îngăimă el. Eu... n-am făcut nimic greşit sau ilegal.
   - Nu, categoric nu, replică Harry. Ne gândim doar să te chemăm în instanţă ca martor. Un martor care poate declara ce se petrece acolo. Ştie toată lumea că hotelul Leon este un centru pentru prostituate şi clienţii lor; noutatea constă în faptul că acolo au fost văzuţi copii. Şi, spre deosebire de alte forme de prostituţie, cea infantilă este, aşa cum vei afla, ilegală. Ne-am gândit să te informăm înainte să mergem la ziare cu întreaga tărăşenie.
   Vetlesen se holbă la fotografie. Începu să-şi frece faţa cu putere.
   - Apropo, tocmai am văzut-o pe tipa de la ştirile TV2 ieşind de aici, zise Harry. Cum o cheamă?
   Vetlesen nu răspunse. Ca şi cum toată tinereţea lui sclipitoare fusese suptă chiar sub ochii lor, ca şi cum chipul lui ar fi îmbătrânit într-o clipită.
   - Sună-ne dacă descoperi vreo breşă în jurământul tău de medic, zise Harry.
   Harry şi Katrine ajunseseră la jumătatea drumului spre uşă când Vetlesen îi opri.
   - Au venit pentru o examinare, zise el. Asta-i tot.
   - Ce fel de examinare? se interesă Harry.
   - O boală.
   - Aceeaşi boală? Care dintre ele?
   - Nu are importanţă.
   - Bine, rosti Harry, pornind din nou spre uşă. Poţi să adopţi aceeaşi atitudine când vei fi chemat ca martor. În definitiv, nu am descoperit nimic ilegal.
   - Staţi!
   Harry se răsuci pe călcâie. Vetlesen se sprijinea pe coate, cu faţa în mâini.
   - Sindromul Fahr.
   - Sindromul Father?
   - Fahr. F-a-h-r. E o boală ereditară rară, un pic asemănătoare cu maladia Alzheimer. Se deteriorează capacităţile motorii, în special în zonele cognitive ale creierului, şi apare spasticitatea în mişcări. Cei mai mulţi dezvoltă acest sindrom după vârsta de 30 de ani, dar este posibil ca boala să se manifeste din copilărie.
   - Mmm. Aşadar Birte şi Sylvia ştiau că de această boală sufereau şi copiii lor?
   - Aveau bănuieli când au venit aici. Sindromul Fahr este greu de diagnosticat, iar Birte Becker şi Sylvia Ottersen fuseseră la mai mulţi doctori, fără să se descopere ceva semnificativ la copiii lor. Parcă îmi amintesc că amândouă efectuaseră cercetări pe internet, tastaseră simptomele şi dăduseră peste sindromul Fahr, care se potrivea alarmant de bine.
   - Aşa că te-au contactat pe tine? Un chirurg plastic?
   - Din întâmplare, sunt specialist în Fahr.
   - Din întâmplare?
   - În Norvegia există aproximativ optsprezece mii de doctori. Aveţi idee câte boli cunoscute există în lume?
   Vetlesen făcu semn din cap spre diplomele de pe perete.
   - Sindromul Fahr s-a întâmplat să facă parte dintr-un curs pe care l-am urmat în Elveţia despre canalele nervoase. Puţinele informaţii câştigate acolo au fost îndeajuns ca să mă facă un specialist în Norvegia.
   - Ce ne poţi spune despre Birte Becker şi Sylvia Ottersen?
   Vetlesen strânse din umeri.
   - Veneau cu copiii lor aici o dată pe an. I-am examinat, nu am putut determina nicio deteriorare a stării lor, însă, dincolo de asta, nu ştiu absolut nimic despre vieţile lor. Sau, dacă e să mergem până la capăt... individul îşi dădu capul pe spate... nici despre moartea lor.
 
     - Îl crezi? întrebă Harry în vreme ce treceau cu maşina pe lângă câmpurile pustii.
   - Nu în întregime, răspunse Katrine.
   - Nici eu. Cred că ar trebui să ne concentrăm pe chestia asta şi să renunţăm deocamdată la Bergen.
   - Nu, ripostă Katrine.
   - Nu?
   - Există o legătură undeva aici.
   - Anume?
   - Nu ştiu. Pare o nebunie, dar poate că există o legătură între Rafto şi Vetlesen. Poate că aşa a reuşit Rafto să se ascundă toţi anii ăştia.
   - Ce vrei să spui?
   - Că pur şi simplu şi-a făcut rost de o mască. O mască autentică. Un lifting facial.
   - Executat de Vetlesen?
   - Asta ar explica această coincidenţă cu cele două victime care au avut acelaşi doctor. E posibil ca Rafto să le fi văzut pe Birte şi Sylvia la clinică şi să fi decis ca ele să devină victimele lui.
   - Ai cam sărit calul, observă Harry.
   - Sărit calul?
   - Genul ăsta de anchetă criminalistică seamănă cu montarea unui puzzle. În faza de deschidere aduni piesele, te joci cu ele, ai răbdare. Ce încerci tu să faci este să forţezi piesele să se potrivească în nişte spaţii. E prea devreme.
   - Pur şi simplu rostesc cu voce tare gândurile în faţa cuiva. Ca să văd dacă sună a tâmpenie.
   - Sună a tâmpenie.
   - Nu ăsta e drumul către sediul poliţiei, remarcă ea.
   Harry sesiză un tremurat curios în vocea ei şi îi aruncă o privire, dar faţa ei nu trăda nimic.
   - Aş vrea să verific câteva din spusele lui Vetlesen cu o cunoştinţă de-a mea, replică el. O persoană care îl cunoaşte pe Vetlesen.

   Mathias purta o haină albă şi mănuşile galbene regulamentare când îi primi pe Harry şi pe Katrine în garajul de sub Preclinică, numele dat clădirii maronii din aripa spitalului Gaustad care dă spre autostrada Ring 3.
   Mathias le făcu semn să parcheze pe locul lui de parcare, acum nefolosit.
   - Încerc să merg cu bicicleta cât de des pot, explică Mathias, folosindu-se de cardul lui de acces ca să deschidă uşa care ducea dinspre garaj într-un coridor de la subsolul secţiei de anatomie. Genul ăsta de acces este practic pentru transportul cadavrelor înăuntru şi afară. Mi-ar fi plăcut să vă ofer o cafea, dar tocmai am terminat cursul cu un grup de studenţi, iar următorul grup va veni aici peste puţină vreme.
   - Scuze de deranj. Astăzi trebuie să fii obosit.
   Mathias se uită la Harry cu o privire întrebătoare.
   - Am vorbit cu Rakel la telefon. Mi-a spus că ai fost nevoit să lucrezi până târziu noaptea trecută, adăugă Harry, înjurându-se în sinea lui şi sperând ca faţa lui să nu trădeze nimic.
   - Rakel, da.
   Mathias clătină din cap.
   - Şi ea a stat până târziu în oraş. A ieşit cu fetele şi a trebuit să-şi ia liber de la muncă. Dar când am sunat-o era în toiul unei mari curăţenii acasă. Femeile, nu? Ce să mai spui?
   Harry schiţă un zâmbet rece şi se întrebă dacă exista vreun răspuns standard la o astfel de întrebare.
   Un bărbat în haine verzi de spital intră cu o masă de metal pe roţi, ducându-se către uşa garajului.
   - O altă livrare pentru Universitatea Tromso? întrebă Mathias.
   - Ia-ţi la revedere de la Kjeldsen, rosti zâmbind omul în verde.
   Individul purta un ciorchine de inele mici într-o ureche, asemănător inelelor de pe gâtul unei femei din tribul Masai, cu excepţia faptului că inelele omului confereau feţei lui o asimetrie deranjantă.
   - Kjeldsen? exclamă Mathias, după care se opri. E adevărat?
   - Treizeci de ani de serviciu. Acum a venit rândul celor de la Tromso să-l disece.
   Mathias ridică pătura. Harry zări o porţiune din cadavru.
   Pielea de pe ţeastă era întinsă şi netezea ridurile bătrânului într-un pergament fără sex, alb ca o mască de plastic. Harry ştia că aşa ceva se petrecea din pricina conservării cadavrului, mai exact a faptului că arterele fuseseră umplute cu un amestec de formol, glicerină şi alcool, astfel încât cadavrul să nu se descompună din interior. O tăbliţă metalică cu un număr din trei cifre gravat pe ea fusese prinsă de o ureche. Mathias rămase uitându-se după asistent cum îl împinge pe Kjeldsen spre uşa garajului. Apoi păru să revină la realitate.
   - Îmi cer scuze. Doar că Kjeldsen a stat la noi atâta vreme. A fost profesor de anatomie când secţia de anatomie se găsea în centrul oraşului. Un anatomist strălucit. Cu muşchi foarte bine definiţi. O să ne fie dor de el.
   - Nu te ţinem mult, promise Harry. Ne întrebam dacă ne-ai putea povesti câte ceva despre relaţia lui Idar cu pacientele. Şi cu copiii acestora.
   Mathias îşi înălţă capul şi se uită surprins la Harry, apoi la Katrine şi înapoi la Harry.
   - Mă întrebi ce cred eu că mă întrebi?
   Harry încuviinţă din cap.
   Mathias îi conduse printr-o altă uşă închisă. Intrară într-o încăpere cu opt mese din metal şi o tablă într-un capăt. Mesele erau dotate cu lămpi şi chiuvete. Pe fiecare masă se găsea ceva înfăşurat în prosoape albe. Judecând după formă şi mărime, Harry ghici că tema acelei zile o constituia o porţiune a trupului uman situată undeva între şold şi picior.
   Se simţea un uşor iz de pudră folosită în laboratoarele de disecţie, dar nici pe departe la fel de pronunţat ca acela pe care Harry îl ştia de la sălile de autopsie din Institutul de Medicină Legală. Mathias se prăbuşi pe unul dintre scaune, iar Harry se aşeză pe marginea catedrei profesorului. Katrine se duse la o masă şi se apucă să inspecteze trei creiere; era imposibil de spus dacă erau doar modele sau creiere adevărate.
   Mathias se gândi îndelung înainte de a răspunde.
   - Personal, n-am observat niciodată şi nici n-am auzit pe cineva sugerând că ar exista ceva între Idar şi vreunul dintre pacienţii lui.
   Ceva din accentul pus pe cuvântul pacienţi îl făcu pe Harry să tresară.
   - Dar cum rămâne cu cei care nu sunt pacienţii lui?
   - Nu-l cunosc pe Idar suficient de bine ca să comentez. Dar îl ştiu suficient de bine ca să prefer să nu comentez.
   Mathias schiţă un zâmbet fugar.
   - Dacă îţi ajunge?
   - Bineînţeles. Mai există ceva care m-a pus pe gânduri. Sindromul Fahr - ştii ce este?
   - Superficial. O boală cumplită. Şi, din nefericire, în mare măsură ereditară...
   - Cunoşti vreun specialist norvegian în boala asta?
   Mathias reflectă.
   - Nu-mi vine în minte niciunul în acest moment.
   Harry se scărpină pe gât.
   - Bine, mersi de ajutor, Mathias.
   - Pentru nimic, plăcerea a fost de partea mea. Dacă vrei să afli mai multe despre sindromul Fahr, sună-mă diseară când o să am şi nişte cărţi pe lângă mine.
   Harry se ridică. Se duse până la Katrine, care ridicase capacul de pe una dintre cele 4 cutii metalice mari din perete şi se zgâia peste umăr. Harry îşi simţi limba luându-i foc şi întregul corp încordat. Nu din pricina fragmentelor de corp uman scufundate în alcool limpede, semănând cu nişte hălci de carne în magazinul unui măcelar. Ci din pricina mirosului de alcool. Patruzeci la sută.
   - La început sunt mai mult sau mai puţin trupuri întregi, zise Mathias. După aceea le tăiem dacă şi când avem nevoie de anumite părţi din trup.
   Harry observă chipul lui Katrine. Tânăra părea complet neafectată. În spatele lor se deschise uşa. Intrară primii studenţi şi începură să-şi pună halatele albastre şi mănuşile albe din latex.
   Mathias îi conduse înapoi spre garaj. La uşă, Mathias îl prinse pe Harry de braţ şi îl trase înapoi.
   - Un singur amănunt minor pe care trebuie să-l menţionez, Harry. Sau pe care n-ar trebui să-l menţionez. Nu sunt sigur.
   - Dă-i drumul, îl îndemnă Harry, gândindu-se că asta era, Mathias aflase despre el şi Rakel.
   - Am o mică dilemă morală. E în legătură cu Idar.
   - A, da? făcu Harry, simţind mai degrabă dezamăgire decât uşurare, iar asta spre surprinderea lui.
   - Sunt convins că nu înseamnă nimic, dar mi-a trecut prin minte că poate nu eu sunt cel care trebuie să decidă. Şi că loialitatea nu este elementul prioritar într-un astfel de caz îngrozitor. Nu contează. Anul trecut, când încă lucram la A&E, m-am întâlnit cu un coleg, care îl cunoaşte şi el pe Idar, la Postkafeen ca să luăm micul dejun după un schimb de noapte. Este o cafenea care se deschide în zorii zilei şi serveşte bere, aşa că o groază de persoane însetate de dimineaţă se adună acolo. Şi alte suflete amărâte.
   - Cunosc locul, zise Harry.
   - Spre surprinderea noastră, l-am găsit acolo pe Idar. Şedea la o masă, alături de un băiat tânăr care sorbea dintr-o supă. Când ne-a zărit, Idar a sărit şocat de la masă şi ne-a îmbrobodit cu o scuză oarecare. Nu m-am mai gândit la chestia asta. Mai exact, credeam că nu m-am mai gândit. Până adineauri, când ai spus tu ce ai spus. Şi mi-am amintit ce am gândit la acea vreme. Că, poate... în fine, înţelegi tu.
   - Înţeleg, zise Harry.
   După care, observând expresia chinuită a interlocutorului său, adăugă:
   - Ai făcut ce trebuia.
   - Mulţumesc.
   Mathias se forţă să zâmbească.
   - Dar mă simt ca un Iuda.
   Harry încercă să găsească ceva deştept de spus, dar nu reuşi decât să întindă mâna şi să mormăie un „mersi“. Şi se înfioră când strânse mănuşa rece a lui Mathias.

   Iuda. Sărutul lui Iuda.
    În vreme ce străbăteau Slemdalsveien, Harry se gândi la limba înfometată a lui Rakel în gura lui, la oftatul ei delicat şi la geamătul puternic, la durerea din pelvisul lui care se lovea de pelvisul ei, la ţipetele ei de frustrare atunci când el se oprise deoarece dorea ca totul să dureze mai mult. Căci ea nu mai era acolo ca să facă totul să dureze mai mult. Ea era acolo ca să exorcizeze demoni, să-şi purifice trupul ca să se poată duce acasă pentru a-şi purifica sufletul. Şi să spele fiecare podea din acea casă. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.
   - Sună la clinică, ceru Harry.
   Auzi cum degetele lui Katrine se mişcă iute pe tastatură, apoi auzi sunetele de apel. După aceea, tânăra îi pasă telefonul mobil.
   Îi răspunse Borghild, cu un amestec bine planificat de gentileţe şi eficienţă.
   - Aici este Harry Hole. Spune-mi, pe cine ar trebui să văd dacă am sindromul Fahr?
   Tăcere.
   - Depinde, răspunse Borghild ezitând.
   - De ce anume?
   - De sindromul pe care îl are tatăl dumneavoastră, presupun.
   - Aha. Idar Vetlesen e acolo?
   - A plecat de tot pentru azi.
   - Deja?
   - Are un meci de curling. Încercaţi mâine.
   Femeia părea nerăbdătoare. Harry presupuse că şi ea se pregătea să plece acasă.
   - La Bygdoy Curling Club?
   - Nu, la cel privat. Cel aflat mai jos de Gimble.
   - Mersi. O seară bună.
   Harry îi dădu colegei lui telefonul înapoi.
   - O să-l arestăm, zise el.
   - Pe cine?
   - Pe specialistul a cărui asistentă n-a auzit niciodată despre boala în care s-a specializat el.

   După ce cerură îndrumări, găsiră Villa Grande, o proprietate de lux care, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aparţinuse unui norvegian al cărui nume, spre  deosebire de cel al marinarului cu pluta şi al exploratorului Arcticii, este bine cunoscut în afara graniţelor ţării: Quisling, trădătorul.
   La piciorul pantei din partea de sud a clădirii se afla o clădire rectangulară din lemn, semănând cu o veche baracă militară. Intrând în clădire, simţeai cum te izbeşte frigul. Iar dincolo de uşa următoare temperatura scădea şi mai tare.
   Pe gheaţă se vedeau patru oameni. Strigătele lor zguduiau pereţii din lemn. Niciunul dintre ei nu-i observă pe Harry şi pe Katrine intrând. Strigau către o mică piatră strălucitoare care aluneca pe gheaţă. Cele 20 de kilograme de granit, din soiul cunoscut sub numele de ailsit, după numele insulei scoţiene Ailsa Craig, se opriră în blocajul altor 3 pietre situate la marginea frontală a două cercuri mari vopsite pe gheaţă la capătul pistei de alunecare. Oamenii alunecau în jurul cercurilor, echilibrându-se cu un picior şi împingându-se cu celălalt, discutând, sprijinindu-se în măturile lor şi pregătindu-se pentru următoarea piatră.
   - Sport de snobi, şopti Katrine. Uită-te la ei.
   Harry nu replică. Lui îi plăcea curlingul. Îi plăcea elementul meditativ în timp ce urmăreai înaintarea înceată a pietrei, rotindu-se într-un univers aparent lipsit de frecare, ca o navă spaţială din odiseea lui Kubrick, însoţită nu de muzica lui Strauss, ci de huruitul silenţios al pietrei şi de frecarea furioasă a gheţii cu măturile.
   Bărbaţii îi văzură în sfârşit. Iar Harry recunoscu două dintre acele chipuri din cercurile jurnalistice. Unul era Arve Stop.
   Idar Vetlesen porni patinând spre ei.
   - Ni te alături pentru o partidă, Hole?
   Rostise întrebarea cu voce tare de la distanţă, ca şi cum ar fi fost menită celorlalţi, şi nu lui Harry. După care urmă un hohot de râs aparent jovial. Însă muşchii încleştaţi de la fălci trădau jocul pe care îl juca el. Idar se opri în faţa lor, scoţând norişori albi de respiraţie pe gură.
   - Jocul a luat sfârşit, zise Harry.
   - Nu cred, replică Idar, zâmbind.
   Harry simţea deja răceala gheţii strecurându-se prin tălpile încălţărilor şi înaintând în lungul picioarelor.
   - Am dori să vii cu noi la sediul poliţiei, anunţă Harry. Acum.
   Zâmbetul lui Idar Vetlesen se evaporă.
   - De ce?
   - Deoarece ne minţi. Printre altele, nu eşti specialist în sindromul Fahr.
   - Cine spune asta? întrebă Idar, aruncând o privire înspre ceilalţi jucători de curling ca să se asigure că se găseau prea departe ca să audă discuţia.
   - Spune asistenta ta. De vreme ce în mod clar ea nici măcar n-a auzit de această maladie.
   - Uite ce e, începu Idar, adăugând un sunet nou în vocea lui, sunetul disperării. Nu puteţi veni pur şi simplu aici ca să mă luaţi la secţie. Nu aici, în faţa...
   - Clienţilor tăi? ripostă Harry, uitându-se peste umărul lui Idar.
   Îl vedea pe Arve Stop măturând gheaţa de la poalele unei pietre în vreme ce o studia cu privirea pe Katrine.
   - Nu ştiu ce urmăreşti, îl auzi el pe Idar rostind. Cooperez cu plăcere, dar nu şi dacă începeţi în mod intenţionat să mă umiliţi ca să mă ruinaţi. Aceştia sunt cei mai buni prieteni ai mei.
   - Deci îi dăm drumul mai departe, Vetlesen... se auzi tare o voce baritonală profundă.
   Era vocea lui Arve Stop.
   Harry se uită la nefericitul chirurg. Se întrebă ce înţelegea acesta prin „cei mai buni prieteni“. Şi îşi zise că, dacă exista fie şi cea mai mică şansă de a obţine ceva făcându-i pe plac lui Vetlesen, atunci merita să mai aştepte.
   - Bine, acceptă Harry. Plecăm. Dar va trebui să fii la secţia de poliţie din Gronland peste exact o oră. Dacă nu, vom veni după tine cu sirene şi fanfară. Iar acestea se aud cam peste tot în Bygdoy, nu-i aşa?
   Vetlesen încuviinţă şi pentru o clipă păru gata să izbucnească în râs din pură obişnuinţă.

   Oleg trânti uşa cu putere, îşi aruncă bocancii din picioare şi alergă sus.
   Casa era plină de aromă proaspătă de lămâie şi săpun. Intră ca o furtună în camera lui şi paravântul care atârna de tavan scoase un sunet de alarmă când el îşi scoase blugii şi îşi îmbrăcă pantalonii de trening. Ieşi din cameră tot în fugă, însă în vreme ce se prindea de balustradă ca să coboare rapid scara îşi auzi numele rostit de dincolo de uşa deschisă de la dormitorul mamei lui.
   Intră şi o găsi pe Rakel în genunchi în faţa patului, în mână cu o perie de frecat pe jos.
   - Credeam că ai făcut curăţenie în weekend?
   - Da, dar nu destul de bine, răspunse mama lui, ridicându-se şi ştergându-şi fruntea cu dosul palmei. Unde te duci?
   - La stadion. Mă duc să patinez. Karsten mă aşteaptă afară. Mă întorc la vreme pentru cină.
   Îşi luă avânt împingând în uşă şi alunecă pe podea încălţat cu ciorapii, cu picioarele îndoite, aşa cum îl învăţase Erik V., unul dintre veteranii patinajului de la Valle Hovin.
   - Aşteaptă o clipă, tinere. Că ai adus vorba de patine...
   Oleg se opri. „O, nu”, îşi zise el. Maică-sa găsise patinele.
   Rakel se postă în cadrul uşii, îşi înălţă capul şi îşi ţugui buzele.
   - Cum rămâne cu lecţiile?
   - N-am mult, răspunse el, zâmbind uşurat. Le fac după cină.
   O văzu ezitând şi se grăbi să adauge:
   - Arăţi aşa de bine în rochia asta, mamă.
   Rakel îşi plecă privirea înspre vechea ei rochie de culoare albastră ca seninul cerului cu model cu flori albe. Chiar dacă îl admonestă pe Oleg cu privirea, în colţurile gurii îi înflorea un zâmbet.
   - Ai grijă, Oleg. Acum semeni cu tatăl tău.
   - Da? Credeam că el vorbeşte doar rusa.
   Băiatul nu intenţionase nimic cu un astfel de comentariu, însă ceva se petrecu cu mama lui, ca un şoc care păru să o străbată.
   Oleg se ridică pe vârfurile picioarelor.
   - Pot să plec acum?

   - Da, poţi pleca? răsună vocea lui Katrine Bratt de pereţii camerei de fitness din subsolul sediului central al poliţiei. Chiar i-ai spus asta? Că Idar Vetlesen poate să plece, pur şi simplu?
   Harry se uită fix la chipul ei aplecat peste bancheta pe care el stătea întins. Lumina din tavanul în formă de dom forma un halou strălucitor de culoare gălbuie în jurul capului ei.
   Respira greu deoarece pe pieptul lui se odihnea o bară de fier. Tocmai fusese pe punctul de a realiza performanţa de a ridica 95 de kilograme când în încăpere năvălise Katrine şi îi tăiase elanul.
   - Am fost obligat, zise Harry, reuşind să ridice un pic haltera astfel încât aceasta să i se aşeze pe piept. A venit cu avocatul. Johan Krohn.
   - Şi ce dacă?
   - Ei bine, Krohn a început prin a întreba ce fel de metode folosim noi ca să-i şantajăm clientul. Apoi a declarat că vânzarea şi cumpărarea de servicii sexuale sunt legale în Norvegia şi că metodele noastre de forţare a unui doctor respectat să-şi încalce jurământul medical sunt demne de a fi date pe mâna presei.
   - Dar la naiba! ţipă Katrine cu o voce care tremura de furie. Ăsta e un caz de crimă!
   Harry nu o mai văzuse pierzându-şi cumpătul, aşa că îi replică pe un ton blând:
   - Ascultă, nu putem lega crimele de boală şi nici măcar nu putem face ca o astfel de legătură să pară o posibilitate. Iar Krohn ştie asta. Aşa că nu l-am putut reţine.
   - Nu, dar nu se poate ca tu... să zaci aici... şi să nu faci nimic!
   Harry simţi o durere în piept. Îi trecu prin minte gândul că ea avea dreptate.
   Katrine îşi duse ambele palme la faţă.
   - Mie... îmi... îmi pare rău. Doar că am crezut... A fost o zi ciudată.
   - Bine, gemu Harry. Mă poţi ajuta cu bara asta? Aproape că sunt...
   - Celălalt capăt! exclamă ea, luându-şi palmele de pe faţă. Va trebui să începem de la celălalt capăt. În Bergen!
   - Nu, şopti Harry cu ultimele puteri. Bergen nu e un capăt. Ai putea să...?
   Îşi înălţă privirea spre ea. Văzu cum ochii ei negri se umplu de lacrimi.
   - Mi-a venit ciclul, şopti ea.
   Apoi zâmbi. Totul se petrecuse atât de repede, încât acum părea că o altă persoană stă deasupra lui, o persoană cu o umbră ciudată peste ochi şi o voce aflată sub control.
   - Iar tu ai putea să mori.
   Spre uimirea lui, Harry auzi sunetul paşilor ei estompându-se, îşi auzi oasele pârâind şi punctişoare roşii începură să-i danseze în faţa ochilor. Înjură, prinse bara de metal cu ambele braţe şi, gemând, împinse de ea în sus.
   Nimic.
   Katrine avea dreptate; el chiar putea muri în urma unui asemenea efort. Avea de ales. Era ironic, dar adevărat.
   Se agită, înclină bara într-o parte până ce auzi greutăţile alunecând şi lovind podeaua cu un zgomot asurzitor. După aceea bara lovi şi ea podeaua în cealaltă parte. Se ridică în capul oaselor şi urmări cu privirea discurile de metal care se învârteau prin încăpere.
   Făcu un duş, se îmbrăcă şi urcă până la etajul şase. Se prăbuşi pe scaunul rotativ, simţind deja cum îl dor toţi muşchii, fapt care îi spunea că avea să fie cam ţeapăn în dimineaţa următoare.
   În căsuţa lui vocală îl aştepta un mesaj de la Bjorn Holm, care îi cerea să îl sune cât mai repede posibil.
   Holm îi răspunse imediat. Se auziră nişte gemete sfâşietoare, acompaniate de tonurile plângăreţe ale unei chitare electrice.
   - Ce e? întrebă Harry.
   - Dwight Yoakam, răspunse Holm, lăsând muzica mai încet. E un ticălos sexy, nu-i aşa?
   - De ce m-ai sunat, vreau să spun?
   - Am primit rezultatele pentru scrisoarea omului de zăpadă.
   - Şi?
   - Nimic special din punct de vedere al scrisului. Imprimantă laser standard.
   Harry aşteptă. Ştia că Holm avea ceva în mânecă.
   - Specială este hârtia folosită. Nimeni de la laboratorul nostru n-a mai văzut aşa ceva, şi de-asta a durat o vreme. Este făcută cu mitsumata, fibre de iută japoneze asemănătoare papirusului. Mitsumata se poate detecta după miros. Hârtia este confecţionată manual din fibre şi reprezintă un articol extrem de exclusivist. Se cheamă Kono.
   - Kono?
   - Trebuie să te duci la magazine speciale ca să o cumperi, genul de locuri unde se vând stilouri pentru zece mii de coroane, cerneluri fine şi carnete legate în coperte de piele. Ştii tu...
   - De fapt, nu ştiu.
   - Nici eu, admise Holm. Însă, oricum există un magazin în Gamle Drammensveien care vinde hârtie de scris Kono. Am vorbit cu cei de acolo şi mi s-a spus că acum astfel de lucruri se vând foarte rar, aşa că a devenit improbabilă comandarea unui asemenea articol. Individul de acolo spunea că oamenii nu mai au simţul calităţii ca pe vremuri.
   - Asta înseamnă...?
   - Da, mă tem că înseamnă că nu-şi poate aminti când a vândut ultima dată hârtie Kono.
   - Mmm. Şi e singurul magazin?
   - Da, răspunse Holm. Mai exista unul în Bergen, dar au încetat vânzările cu câţiva ani în urmă.
   Holm aşteptă un răspuns - sau, mai exact, o întrebare - în vreme ce Dwight Yoakam, acum cu un volum redus, îşi conducea iubirea vieţii lui la mormânt. Însă nu veni nicio întrebare.
   - Harry?
   - Da. Gândesc.
   - Excelent! făcu Holm.
   Exact acest gen de umor interior îl putea determina pe Harry să chicotească multă vreme după aceea, fără ca măcar el să-şi dea seama de ce. Însă nu şi acum. Harry îşi drese glasul.
   - Cred că e foarte ciudat să laşi o astfel de hârtie pe mâinile unui anchetator dacă nu vrei ca hârtia să îl conducă până la tine. Nu-i nevoie să urmăreşti prea multe filme ca să îţi dai seama că vom efectua verificări.
   - Poate că n-a ştiut că e o hârtie rară? sugeră Holm. Poate că nu el a cumpărat-o?
   - Bineînţeles că se poate şi aşa ceva, dar ceva îmi spune că Omul de zăpadă nu ar lăsa aşa ceva la întâmplare.
   - Dar a făcut-o.
   - Vreau să spun că nu cred că e o scăpare, se corectă Harry.
   - Adică...
   - Da, cred că vrea să-i luăm urma.
   - De ce?
   - E o chestie clasică. Criminalul în serie narcisist care înscenează un joc, cu el însuşi în rolul principal, în calitate de cuceritor invincibil şi atotputernic care triumfă în final.
   - Triumfă asupra a ce anume?
   - Ei bine, rosti Harry, pentru prima dată cu voce tare, cu riscul de a suna eu însumi narcisist, asupra mea.
   - A ta? De ce?
   - Habar n-am. Poate deoarece ştie că sunt singurul poliţist din Norvegia care a prins un criminal în serie şi mă socoteşte o provocare. Scrisoarea ar sugera aşa ceva - se referă la Toowoomba. Nu ştiu, Holm. Apropo, ai numele magazinului din Bergen?

   - Flab la telefon!
   Sau cel puţin aşa părea. Cuvântul în cauză – flask – era articulat cu tonalitate şi accent de locuitor din Bergen. Adică cu un l moale, un a alungit, cu o pauză la mijloc şi un s şters. Peter Flesch, care îşi pronunţa numele voit ca flab, respira greu şi vorbea tare şi amabil. Era fericit să mai discute cu cineva; da, vindea tot felul de obiecte vechi câtă vreme acestea erau mici, dar se specializase în pipe, brichete, pixuri, genţi de piele şi rechizite. Unele folosite; altele noi. Cei mai mulţi clienţi de-ai lui erau regulaţi, având o medie de vârstă apropiată de vârsta lui.
   La întrebarea lui Harry legată de hârtia de scris Kono răspunse, cu regret în voce, că nu mai deţinea astfel de hârtie în stoc. Într-adevăr, trecuseră câţiva ani de când nu mai vindea aşa ceva.
   - S-ar putea să vă cer prea mult, zise Harry. Dar de vreme ce majoritatea clientelei dumneavoastră vă este fidelă de multă vreme, este posibil să vă amintiţi câţiva dintre clienţii care cumpărau hârtie Kono?
   - Poate câţiva. Moller. Şi bătrânul Kikkusaen din Mollaren. Nu păstrăm evidenţe, dar nevasta are memorie bună.
   - Ar fi posibil să scrieţi numele complete, vârsta aproximativă şi adresa celor de care vă amintiţi şi să mi le trimiteţi prin e-mail...?
   Harry fu întrerupt de un ţţţ compătimitor din partea cealaltă.
   - Nu avem e-mail, fiule. Şi nici nu ne interesează să ne facem. Mai bine îmi dai numărul de fax.
   Harry îi dădu numărul sediului poliţiei. Ezită. Avu o inspiraţie bruscă. Însă inspiraţia nu apărea din senin, fără motiv.
   - Nu cumva aţi avut, acum câţiva ani, un client pe nume Gert Rafto?
   - Iron Rafto? râse Peter Flesch.
   - Aţi auzit de el?
   - Tot oraşul ştia cine e Rafto. Nu, nu a fost client aici.
   Şeful Moller obişnuia mereu să spună că, pentru a determina în mod cert ce este posibil, anchetatorul trebuie să elimine tot ce este imposibil. Şi acesta era motivul pentru care un detectiv nu ar trebui să dispere, ci să se bucure de fiecare dată când poate renunţa la o pistă care nu conduce la soluţie. În plus, fusese doar o idee.
   - Eh, mulţumesc oricum, zise Harry. Vă urez o zi bună.
   - Nu el era clientul, zise Flesch. Eu eram.
   - Cum?
   - Da. Îmi aducea diverse obiecte. Brichete de argint, pixuri aurite. Chestii de genul ăsta. Uneori le achiziţionam de la el. Da, asta a fost înainte de a-mi da seama de unde provin...
   - Şi de unde proveneau?
   - Nu ştiţi? Le fura de la locurile crimelor pe care le investiga.
   - Dar el nu a cumpărat niciodată nimic?
   - Rafto nu avea nevoie de genul de lucruri pe care le vindeam noi.
   - Dar de hârtie? Oricine are nevoie de hârtie, nu-i aşa?
   - Hm. O clipă, ca s-o întreb pe nevastă.
   O mână fu pusă pe receptor, însă Harry auzi un strigăt, apoi o conversaţie pe un ton mai coborât. După aceea mâna dispăru şi Flesch reveni, voios, în dialectul lui bergensian:
   - Crede că Rafto a luat restul de hârtie când am încetat să mai vindem aşa ceva. Crede că în schimbul unui portstilou de argint rupt. Are o memorie de elefant nevasta, să ştii.
   Harry lăsă receptorul în furcă ştiind că îl aştepta un drum până în Bergen. Înapoi în Bergen.

   La ora 9 în acea seară luminile continuau să ardă la primul etaj al clădirii din Brynsalleen 6, o stradă din Oslo.
   Privită dinafară, clădirea cu şase etaje arăta la fel ca oricare alt complex comercial, cu zidăria modernă din cărămidă roşie şi faţada din oţel cenuşiu. De fapt, arăta la fel de modernă şi pe dinăuntru, căci majoritatea celor patru sute de angajaţi erau ingineri, specialişti IT, specialişti în ştiinţe sociale, tehnicieni de laborator, fotografi şi aşa mai departe. În ansamblul ei, aceasta era „unitatea naţională de combatere a crimei organizate şi a altor crime grave“, la care se făcea referire cu vechea denumire Kriminalpolitisentralen sau, cu abrevierea ei, Kripos.
   Espen Lepsvik tocmai le dăduse drumul oamenilor lui după trecerea în revistă a progreselor înregistrate în anchetarea crimelor. În sala de şedinţe goală, iluminată strălucitor, rămăseseră doar doi oameni.
   - A fost un pic cam subţire, remarcă Harry Hole.
   - Frumos mod de a defini nimicul, replică Espen Lepsvik, masându-şi pleoapele cu degetul mare şi cel arătător. Mergem să bem o bere ca să-mi povesteşti ce ai mai dezgropat?
   Harry îi povesti în vreme ce Espen Lepsvik conducea spre centrul oraşului şi spre Kafe Justisen, aflată în drumul spre casă al amândoura. Se aşezară la o masă în fundul cafenelei aglomerate, frecventate de toată lumea, de la studenţi însetaţi de bere la avocaţi şi poliţişti încă şi mai însetaţi.
   - Mă gândesc să o iau pe Katrine Bratt în locul lui Skarre până la Bergen, zise Harry, sorbind din sticla cu apă carbogazoasă. I-am verificat dosarul de muncă înainte de a fi venit aici. E destul de neexperimentată, dar dosarul spune că a lucrat la două anchete criminalistice în Bergen pe care mi se pare că le-ai condus chiar tu.
   - Bratt, da, îmi amintesc de ea.
   Espen Lepsvik zâmbi şi ridică degetul arătător în semn de comandă a unei noi sticle cu bere.
   - Ai fost fericit cu ea?
   - Foarte fericit. Este... extrem de... competentă.
   Lepsvik îi făcu cu ochiul lui Harry, care zări deja la celălalt acea privire aburită a detectivului obosit care a luat trei beri la bord.
   - Iar dacă noi doi n-am fi fost căsătoriţi, cred că m-aş fi dat tare la ea.
   Omul îşi goli paharul.
   - Eu mă întrebam mai degrabă dacă ai socotit-o stabilă, zise Harry.
   - Stabilă?
   - Da, e ceva în privinţa ei... Nu ştiu cum să explic mai exact. Ceva intens.
   - Ştiu ce vrei să spui.
   Espen Lepsvik încuviinţă încet din cap în vreme ce încerca să-şi concentreze privirea asupra chipului lui Harry.
   - Dosarul ei e impecabil. Însă între noi fie vorba, eu unul l-am auzit pe unul dintre băieţii de acolo spunând ceva despre ea şi soţul ei.
   Lepsvik căută indicii de încurajare pe faţa lui Harry, nu descoperi niciunul, însă merse oricum mai departe.
   - Ceva... ştii tu... le plac pielea şi cauciucul. Sado-maso. Se pare că se duceau la genul ăla de cluburi. Un pic cam perverşi.
   - Nu mă interesează, zise Harry.
   - Nu, nu, nu, nici pe mine! exclamă Lepsvik, ridicând mâinile într-un gest de apărare. E doar un zvon. Şi ştii ce? rânji el, aplecându-se peste masă astfel încât Harry îi simţi răsuflarea mirosind a bere. Ea mă poate domina oricând.
   Harry îşi dădu seama că privirea lui spunea ceva anume, deoarece Lepsvik păru imediat să-şi regrete deschiderea şi bătu rapid în retragere către colţul lui de masă. După care continuă pe un ton mult mai profesional.
   - E o profesionistă. Inteligentă. Intensă şi dedicată. A insistat un pic prea vehement ca s-o ajut cu câteva cazuri mai vechi, asta ţin minte. Dar nu e deloc instabilă, ba din contră. E mai degrabă genul închistat şi morocănos. Însă aşa sunt mulţi. Da, de fapt cred că voi doi aţi face o echipă perfectă.
   Harry zâmbi la gluma răutăcioasă şi se ridică de la masă.
   - Mersi pentru sugestie, Lepsvik.
   - Dar tu ai o sugestie pentru mine? Între tine şi ea... se petrece ceva?
   - Sugestia mea, replică Harry, aruncând o bancnotă de o sută de coroane pe masă, ar fi să îţi laşi în seara asta maşina aici.

14
Ziua 9
Bergen

   La ora 8.26 fix, roţile cursei aeriene DY604 atinseră asfaltul ud al pistei aeroportului Flesland din Bergen. O atinseră cu atâta forţă, încât Harry făcu brusc ochii mari.
   - Ai dormit bine? întrebă Katrine.
   Harry încuviinţă, se frecă la ochi şi privi afară, spre dimineaţa ploioasă.
   - Ai vorbit în somn, zise ea, zâmbind.
   - Mmm.
   Harry nu avea chef să întrebe ce anume spusese. În schimb, parcurse rapid în minte ce visase. Nu o visase pe Rakel. Nu o mai visa de multe nopţi. O alungase. Visele lui o alungaseră din mijlocul lor. Însă visase despre Bjarne Moller, fostul lui şef şi mentor, care mersese pe platoul bergensian şi fusese descoperit două săptămâni mai târziu în lacul Revurtjern. Fusese o decizie luată de Moller, deoarece el crezuse - la fel ca şi Zenon cel cu degetul mare de la picior vătămat - că viaţa nu mai merita trăită. Oare Gert Rafto ajunsese la aceeaşi concluzie? Sau era încă în viaţă pe undeva, pe acolo?
   - Am sunat-o pe fosta soţie a lui Rafto, zise Katrine, în vreme ce străbăteau holul de la sosiri. Nici ea şi nici fata ei nu vor să discute cu poliţia. Nu vor să redeschidă răni vechi. Iar asta e bine. Rapoartele din acea vreme sunt mai mult decât suficiente.
   Luară un taxi din faţa terminalului.
   - E bine să fii acasă? întrebă Harry cu voce tare, ca să acopere răpăitul ploii şi şuieratul ritmic al ştergătoarelor de parbriz.
   Indiferentă, Katrine ridică din umeri.
   - Dintotdeauna am urât ploaia. Şi i-am urât pe bergensieni, care susţineau că pe aici nu plouă chiar aşa de mult cum susţin norvegienii din est.
   Trecură de Danmarksplass şi Harry se uită spre vârful muntelui Ulriken. Era acoperit cu zăpadă şi se vedeau telecabinele în mişcare. Trecură apoi prin labirintul periculos de străzi alunecoase din zona golfului Store Lungegardsvann şi ajunseră în centru, care pentru vizitatori constituia întotdeauna o surpriză plăcută după drumul anevoios.
   Intrară în hotelul SAS, de pe Bryggen, aflat în faţa portului. Harry o întrebase pe Katrine dacă nu cumva prefera să stea la părinţii ei, însă aceasta îi răspunsese că efortul ar fi fost prea mare pentru o singură noapte, deoarece ei s-ar fi deranjat prea mult şi că, de fapt, ea nici măcar nu-i anunţase că vine în oraş.
   Li se dădură cardurile de acces în camerele lor, iar în lift păstrară tăcerea. Katrine se uită la Harry şi zâmbi, ca şi cum tăcerea în lifturi ar fi reprezentat o glumă implicită. Harry se uită în jos, sperând ca trupul lui să nu trimită semnale false.
   Sau adevărate.
   Uşile liftului se deschiseră într-un târziu şi şoldurile Katrinei îşi croiră foşnind drum pe coridor.
   - La recepţie peste 5 minute, îi zise Harry din urmă.

   - Care e programul? întrebă el după ce se aşezară în holul hotelului 6 minute mai târziu.
   Katrine se aplecă în faţă pe fotoliul moale şi îşi răsfoi carneţelul cu coperte din piele. Se schimbase într-un costum gri elegant, ceea ce însemna că nu se deosebea de clientela formată din afacerişti a hotelului.
   - Te întâlneşti cu Knut Muler-Nilsen, şeful unităţii Persoane Dispărute şi Infracţiuni cu Violenţă.
   - Tu nu vii cu mine?
   - Ar trebui să salut şi să vorbesc cu toată lumea, iar aşa s-ar irosi întreaga zi. De fapt, ar fi bine să nu menţionezi deloc numele meu. Ar fi doar foarte iritaţi că n-am trecut pe la ei. Eu mă duc în Oyjordsveien ca să am o mică discuţie cu ultimul martor care l-a văzut pe Rafto.
   - Mmm. Şi unde s-a petrecut asta?
   - În zona docurilor. Martorul l-a văzut părăsindu-şi maşina şi intrând în parcul Nordnes. Nimeni nu s-a mai întors după maşină, iar zona a fost pieptănată îndelung fără niciun rezultat.
   - Şi după aceea ce facem?
   Harry îşi trecu degetul mijlociu şi arătătorul peste bărbie, gândindu-se că ar fi trebuit să se bărbierească înainte de a pleca de acasă.
   - Tu parcurgi vechile rapoarte împreună cu detectivii care s-au ocupat de caz şi care sunt încă la secţie. Te pui la curent. Încerci să vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă.
   - Nu, replică Harry.
   Katrine îşi ridică privirea din carnet.
   - Detectivii din acea vreme au tras propriile concluzii, pe care şi le vor apăra, explică Harry. Prefer să citesc rapoartele în linişte şi pace în Oslo. Şi să-mi petrec timpul aici încercând să-l cunosc ceva mai bine pe Rafto. Putem arunca pe undeva o privire asupra posesiunilor lui?
   Katrine clătină din cap.
   - Familia lui a donat toate posesiunile lui unei fundaţii. Se pare că n-a fost vorba de cine ştie ce. Ceva mobilă şi haine.
   - Dar acolo unde a locuit sau a stat?
   - A locuit singur într-un apartament din Sandviken după divorţ, dar acesta a fost vândut cu ani în urmă.
   - Mmm. Şi nu există vreo casă din copilărie, vreo căsuţă la ţară sau vreo cabană care să fie încă în proprietatea familiei?
   Katrine ezită.
   - Rapoartele menţionau o căsuţă din cartierul de case de vară al poliţiei, pe insula Finnoy din Fedje. În astfel de cazuri căsuţele rămân la familie, aşa că poate reuşim să o vedem. Am numărul de telefon al soţiei lui Rafto. O să o sun.
   - Credeam că nu vrea să discute cu poliţia.
   Katrine îi făcu cu ochiul zâmbind şiret.

   De la recepţia hotelului, Harry reuşi să împrumute o umbrelă care se răsuci de nenumărate ori pe dos în rafalele de vânt până ce el reuşi să ajungă la Fisketorget - piaţa de peşte din port - şi arăta ca un liliac bătut de soartă când ajunse, fugind cu capul aplecat pe ultimii metri, la intrarea în sediul poliţiei.
   În vreme ce Harry stătea în holul de primire, aşteptându-l pe şeful Knut Muller-Nilsen, Katrine îl sună ca să-l informeze că acea căsuţă a lui Rafto încă se găsea în proprietatea familiei.
   - Dar soţia lui nu a mai pus piciorul acolo de la acel caz. Şi crede că nici fiica ei.
   - Mergem acolo, zise Harry. O să termin aici pe la ora 1.
   - Bine, o să fac rost de o ambarcaţiune. Ne întâlnim la docul Zacharias.
   Knut Muller-Nilsen era un bărbat ca un urs, vesel, cu ochi jucăuşi şi mâini de dimensiunea unor rachete de tenis. Teancurile înalte de hârtii îl făceau să arate ca şi cum ar fi fost înzăpezit la birou, cu rachetele împăturite în spatele capului.
   - Rafto, hmm, făcu el, după ce îi explică oaspetelui că în Bergen nu ploua chiar aşa de mult precum credeau norvegienii din est.
   - Se pare că poliţiştii au tendinţa de a vă scăpa printre degete, zise Harry, ridicând poza lui Gert Rafto, care venise odată cu rapoartele pe care el le ţinea în poală.
   - A, da? se miră interlocutorul, uitându-se la Harry, care găsise un scaun cu spătar într-un colţ lipsit de hârtii al biroului.
   - Bjarne Moller, replică Harry.
   - Corect, zise Muller-Nilsen, dornic să expedieze subiectul.
   - Ofiţerul care a dispărut din Floyen, preciză Harry.
   - Bineînţeles! Muller-Nilsen se plesni peste frunte. O tragedie. Era aici de atât de puţină vreme, că eu n-am reuşit să... Se presupune că s-a rătăcit, nu-i aşa?
   - Asta e ceea ce s-a întâmplat, răspunse Harry, aruncând o privire pe fereastră şi gândindu-se la drumul lui Bjarne de la idealism la corupţie. La intenţiile lui bune. La erorile tragice. Despre care alţii n-aveau să afle niciodată. Ce îmi puteţi spune despre Gert Rafto?
   „Dublura meu din Bergen“, îşi zise Harry după ce recepţionă descrierea efectuată de Muller-Nilsen: atitudine nesănătoasă faţă de alcool, temperament dificil, lup singuratic, moralitate îndoielnică şi dosar foarte controversat.
   - Însă dispunea de o putere excepţională de analiză şi de intuiţie, continuă Muller-Nilsen. Şi de o voinţă de fier. Părea să fie mânat de la spate de... ceva. Nu ştiu cum să mă exprim mai bine. Rafto era un om al extremelor. Mă rog, asta e de la sine înţeles acum, că ştim ce s-a întâmplat.
  - Şi ce s-a întâmplat? întrebă Harry, zărind o scrumieră printre teancurile de hârtii.
   - Rafto era violent. Şi noi ştim că a fost în apartamentul lui Onny Hetland chiar înainte de dispariţia ei şi că Hetland ar fi putut deţine informaţii care puteau dezvălui identitatea ucigaşului Lailei Aasen. Mai mult, el a dispărut imediat după aceea. Nu e deloc improbabil să se fi sinucis prin înecare. Oricum, noi nu am văzut niciun motiv ca să lansăm o anchetă la scară mare.
   - Nu putea să zboare peste graniţă?
   Muller-Nilsen zâmbi şi clătină din cap.
   - De ce nu?
   - Să spunem că în acest caz noi deţineam avantajul de a-l cunoaşte foarte bine pe suspect. Chiar dacă, teoretic, el ar fi putut părăsi Bergenul, nu era genul. Pur şi simplu.
   - Şi nicio rudă sau prieten nu a raportat vreun semn de viaţă de la el?
   Interlocutorul clătină iarăşi din cap.
   - Părinţii lui nu mai sunt printre noi, iar Rafto nu avea mulţi prieteni. A avut o relaţie tensionată cu fosta lui soţie, aşa că e aproape imposibil de crezut că ar fi contactat-o pe ea.
   - Dar cum e cu fata lui?
   - Erau apropiaţi. Drăguţă fată, inteligentă. E pe un drum bun mulţumită creşterii de care a avut parte, evident.
   Harry observă presupunerea faptelor cunoscute implicit.
   „E pe un drum bun, evident”, o frază tipică pentru secţiile mici de poliţie, unde se presupunea că oamenii ştiu totul despre toate lucrurile.
   - Rafto avea o căsuţă pe insula Finnoy, nu-i aşa? întrebă Harry.
   - Da, şi ăla ar putea fi evident un loc firesc de refugiu. Ca să mediteze la diverse lucruri şi apoi...
   Muller-Nilsen îşi trecu una din mâinile lui imense de-a latul gâtului.
   - Am scotocit căsuţa, am cercetat insula cu câini şi am dragat apele. Nimic.
   - Mi-am zis să arunc şi eu o privire pe acolo.
   - Nu-i cine ştie ce de văzut. Noi avem o căsuţă chiar vizavi de cea a lui Iron Rafto şi, din nefericire, a ajuns cu totul în paragină. E ruşinos că soţia lui nu renunţă la ea. Nu e niciodată acolo. Muller-Nilsen aruncă o privire spre ceas. Am o şedinţă, dar unul dintre ofiţerii superiori care au lucrat la acel caz va parcurge rapoartele împreună cu dumneavoastră.
   - Nu-i nevoie, rosti Harry, uitându-se la poza din poala lui.
   Dintr-odată acel chip i se păru ciudat de cunoscut, ca şi cum l-ar fi zărit nu cu mult timp înainte. Cineva deghizat? Cineva pe lângă care trecuse pe stradă? Cineva într-un rol mărunt pe care el nu l-ar fi observat, poate unul dintre poliţiştii de la Circulaţie mişunând pe lângă poarta Sofies sau un asistent de la Vinmonopol? Harry renunţă.
   - Deci nu Gert?
   - Pardon?
   - Aţi spus Iron Rafto. Deci nu-i spuneaţi doar Gert?
   Muller-Nilsen îi aruncă lui Harry o privire dubioasă, începu să chicotească, dar sfârşi cu un zâmbet trist.
   - Nu, nu cred că ne-ar fi trecut prin minte.
   - Bine. Mulţumesc pentru ajutor.
   Pe drumul spre ieşire, Harry îl auzi pe celălalt strigându-l, aşa că se întoarse. Şeful stătea în cadrul uşii de la capătul coridorului şi cuvintele rostite de el vibrară scurt între pereţi.
   - Cred că nici lui Rafto nu i-ar fi plăcut.
   Ajuns afară, Harry rămase uitându-se la oamenii care îşi croiau anevoie drum, încovoiaţi prin ploaie şi rafalele de vânt.
   Senzaţia nu dispărea. Senzaţia că ceva sau cineva era acolo, aproape, în interior, vizibil dacă el ar fi reuşit să vadă lucrurile corect, în lumina potrivită.

   Katrine îl luă pe Harry de la doc, aşa cum se înţeleseseră.
   - Am împrumutat chestia asta de la un amic, zise ea, manevrând şalupa de 6-7 metri lungime prin gura strâmtă a portului.
   În vreme ce ocoleau peninsula Nordnes, un zgomot îl făcu pe Harry să se răsucească pe loc. Zări un stâlp totemic. Chipurile sculptate în lemn ţipau răguşit înspre el cu gurile deschise. O pală rece de vânt străbătu ambarcaţiunea.
   - Acolo sunt focile din Aquarium, zise Katrine.
   Harry îşi strânse mai bine haina în jurul lui.
   Finnoy era o insulă micuţă. În afară de buruieni nu creştea niciun fel de vegetaţie pe bucata aceea de pământ bătut de ploi, însă insula dispunea de un mic chei la care Katrine amară cu precizie ambarcaţiunea. Zona rezidenţială consta din şaizeci de cabane din lemn, toate de dimensiunile unor case de păpuşi, amintindu-i lui Harry de barăcile minerilor pe care el le văzuse în Soweto.
   Katrine îl conduse pe Harry de-a lungul aleii de pietriş dintre căsuţe, apoi se îndreptă spre una dintre ele. Căsuţa ieşea în evidenţă din pricina vopselei scorojite de pe pereţi. O fereastră era întredeschisă. Katrine se ridică pe vârfuri, apucă becul de deasupra uşii şi îl deşurubă. Din interior se auzi un sunet ca de zgârietură pe măsură ce ea rotea becul, trăgând odată cu el afară şi insecte moarte. Plus o cheie, pe care ea o prinse în aer.
   - Fosta soţie mă plăcea, zise Katrine, introducând cheia în broască.
   Înăuntru se simţea miros de mucegai şi igrasie. Harry privi în gol în semiîntuneric, apoi auzi sunetul unui comutator, şi interiorul se lumină.
   - Deci are electricitate, chiar dacă ea nu foloseşte cabana, rosti el.
   - Lumina e în comun, răspunse Katrine, privind încet în jurul ei. Plăteşte poliţia.
   Căsuţa avea 28 de metri pătraţi şi consta dintr-un living unit cu o bucătărie, din care se trecea într-un dormitor.
   Sticle goale de bere acopereau blatul din bucătărie şi masa din living. Pe pereţi nu se vedea nimic atârnând, nu existau ornamente pe pervazurile ferestrelor şi nici cărţi pe rafturi.
   - Există şi o pivniţă, zise Katrine, arătând spre o trapă din podea. Asta e zona ta. Ce facem acum?
   - Căutăm, răspunse Harry.
   - Ce anume?
   - Asta e ultima din grijile noastre.
   - De ce?
   - Deoarece este uşor să ratezi ceva important atunci când cauţi altceva. Limpezeşte-ţi mintea. Vei şti ce anume cauţi când vei descoperi.
   - Bine, rosti Katrine cu o încetineală exagerată.
   - Tu începi de sus, de aici, o instrui Harry, ducându-se la trapă şi trăgând de inelul din fier.
   O scară îngustă ducea jos în întuneric. Harry speră că ea nu-i sesizase ezitarea.
   Pânze vechi ţesute de păianjeni de mult morţi i se lipiră de faţă în vreme ce cobora în groapa igrasioasă cu iz de pământ reavăn şi lemn putrezit. Întreaga pivniţă se găsea la subsol.
   Găsi un comutator la capătul scării şi apăsă pe el, dar nu se întâmplă nimic. Singura sursă de lumină provenea de la ochiul roşu din partea de sus a unui congelator aflat lângă peretele lateral. Harry aprinse lanterna de buzunar, şi conul de lumină căzu direct pe uşa unei magazii.
   Balamalele scârţâiră când el deschise uşa. Era o cămăruţă de tâmplar, plină cu scule. „Pentru un om care are ambiţia de a face ceva cu sens“, îşi zise Harry. Asta pe lângă prinderea criminalilor.
   Însă uneltele nu păreau foarte folosite, aşa că poate Rafto îşi dăduse seama că nu se pricepe la altceva, nu era genul de om care să facă lucruri, era genul de om care face curăţenie.
   Un zgomot brusc îl determină pe Harry să se răsucească pe loc. Şi scoase un oftat de uşurare când îşi dădu seama că termostatul congelatorului activase ventilatorul. Harry pătrunse într-o a doua cămară. Peste tot ce se găsea acolo fusese întinsă o carpetă. Trase de carpetă, iar mirosul de igrasie şi umezeală stătută îl izbi. Fasciculul luminos al lanternei dezvălui un parasolar putrezit, o masă din plastic, o stivă de sertare de congelator, scaune din plastic decolorat şi un set de instrumente de crichet. În pivniţă nu se mai găsea nimic altceva. O auzi pe Katrine scotocind deasupra şi vru să închidă uşa cămării. Însă unul dintre sertare căzuse pe pragul uşii atunci când el trăsese de carpetă. Tocmai voia să o împingă înapoi cu piciorul când se opri şi se uită la obiect.
   În lumina lanternei putea desluşi înscrisul de pe partea laterală. Electrolux. Se îndreptă spre peretele unde ventilatorul congelatorului continua să bâzâie. Electrolux.
   Apucă mânerul şi trase, dar uşa congelatorului nu se clinti.
   Observă o încuietoare sub mâner şi îşi dădu seama că acel congelator era încuiat. Se duse în cămara cu unelte ca să găsească o rangă. Când se întoarse, Katrine cobora scara.
   - Nimic pe sus, anunţă ea. Cred că ar trebui să mergem. Tu ce faci?
   - Dau spargeri ca să intru, zise Harry, introducând ranga pe lângă uşa congelatorului, deasupra încuietorii.
   Apăsă cu toată greutatea corpului pe celălalt capăt. Uşa nu cedă. Prinse mai bine ranga, se sprijini cu un picior de corpul congelatorului şi împinse.
   - Al dracului...
   Cu un pocnet sec, uşa se deschise şi Harry căzu cât era de lung cu faţa în jos. Auzi lanterna atingând podeaua de cărămidă şi simţi frigul izbindu-l, ca o răsuflare a unui gheţar. Tocmai se lupta să recupereze lanterna din spatele lui când o auzi pe Katrine. Un sunet care te înfiora până în măduva spinării, un urlet profund care se transformă imediat în gemete isterice asemănătoare unor hohote de râs.
   Apoi se făcu linişte câteva secunde cât Katrine îşi trase răsuflarea, după care scoase din nou acelaşi urlet prelung asemenea unei femei care naşte. Însă Harry văzuse deja totul şi înţelegea de ce ţipa. Katrine urla deoarece după 12 ani congelatorul continua să funcţioneze perfect, iar lumina din interiorul lui dezvăluia ceva înghesuit înăuntru, cu braţele în faţă, cu genunchii îndoiţi şi cu capul împins într-o parte. Trupul era acoperit cu cristale albe de gheaţă, ca şi cum din el s-ar fi hrănit un strat de mucegai alb; iar acea formă umană contorsionată era reprezentarea vizuală a urletelor lui Katrine.
   Însă nu asta întoarse pe dos stomacul lui Harry. La câteva clipe după ce uşa congelatorului cedase, trupul dinăuntru căzu în faţă şi fruntea atinse marginea uşii, determinând cristalele de gheaţă să se desprindă de pe chip şi să cadă ca o ploaie albă pe podeaua pivniţei. Astfel Harry îşi dădu seama că în direcţia lor rânjea Gert Rafto. Însă rânjetul nu era format de gură, care era cusută cu aţă groasă din cânepă, intrând şi ieşind în zigzag din buze. Rânjetul traversa bărbia şi se arcuia în sus către pomeţii obrajilor. Era trasat cu o linie de cuie negre care probabil fuseseră înfipte cu ciocanul în oasele feţei. Atenţia lui Harry fu atrasă de nas.
   Poliţistul se forţă să nu verse chiar acolo tot ce avea în stomac. Septul şi cartilajul nazal fuseseră probabil primele îndepărtate. Frigul decolorase total morcovul. Omul de zăpadă era complet.

PARTEA A TREIA
15
Ziua 9
Numărul opt

   Ceasul arăta ora 8 seara, dar cu toate astea oamenii care se plimbau pe Gronlandsleiret puteau vedea că luminile continuau să ardă pe întregul etaj şase al sediului poliţiei.
   În sala K1, Holm, Skarre, Espen Lepsvik, Gunnar Hagen şi superintendentul-şef şedeau în faţa lui Harry. Trecuseră 6 ore şi jumătate de când îl descoperiseră pe Gert Rafto pe insula Finnoy şi 4 ore de când Harry sunase din Bergen ca să convoace o şedinţă la întoarcerea din deplasare.
   Harry întocmise un raport privitor la descoperirea cadavrului şi chiar şi superintendentul-şef se foise pe scaun atunci când Harry le arătase fotografiile de la locul crimei pe care poliţia din Bergen i le trimisese prin e-mail.
   - Raportul de autopsie nu este încă gata, anunţă Harry. Însă cauza morţii este destul de evidentă. O armă de foc în gură şi un glonţ prin cerul gurii, ieşit prin ceafă. Asta s-a întâmplat la locul crimei; băieţii din Bergen au descoperit glonţul în peretele cămării.
   - Sânge şi materie cenuşie? întrebă Skarre.
   - Nu, răspunse Harry.
   - Nu după atâţia ani, zise Lepsvik. Şobolani, insecte...
   - Ar putea să existe ceva urme reziduale, interveni Harry. Însă am vorbit cu specialistul medico-legal şi am căzut de acord. Probabil că Rafto a dat o mână de ajutor ca să nu lase mizerie în urmă.
   - Cum? se miră Skarre.
   - Câh, făcu Lepsvik.
   Skarre păru să priceapă cum stătuseră lucrurile şi chipul i se strâmbă de groază.
   - O, la naiba...
   - Îmi cer scuze, interveni Hagen. Poate să-mi explice cineva ce tot vorbiţi voi acolo?
   - E ceva cu care ocazional ne confruntăm în caz de sinucidere, explică Harry. Amărâtul suge aerul din ţeava pistolului înainte de a se împuşca. Vidul determină mai puţină... Căută cuvântul... mizerie. Probabil că în cazul de faţă lui Rafto i s-a ordonat să sugă aerul.
   Lepsvik clătină din cap.
   - Iar un poliţist ca Rafto probabil că a ştiut foarte bine de ce.
   Hagen păli.
   - Dar cum... cum naiba faci un om să sugă...?
   - Poate că i s-a dat de ales, sugeră Harry. Sunt modalităţi mai rele de a muri decât să te împuşti în gură.
   Peste cei strânşi acolo se lăsă tăcerea. Iar Harry lăsă tăcerea să umple spaţiul câteva secunde înainte de a merge mai departe.
   - Până acum n-am descoperit niciodată cadavrele. Rafto a fost şi el ascuns, dar ar fi fost descoperit suficient de repede dacă nu ar fi fost rudele care să evite cabana. Asta mă conduce la ideea că Rafto nu a făcut parte din proiectul criminalului.
   - Şi tu crezi că e un criminal în serie?
   În tonul superintendentului nu se ghicea sfidare, ci doar o dorinţă de confirmare.
   Harry încuviinţă.
   - Dacă Rafto nu face parte din acest aşa-numit proiect, care ar putea fi motivul?
   - Nu ştim, dar atunci când este ucis un detectiv este firesc să te gândeşti că acesta a ajuns să reprezinte o ameninţare pentru ucigaş.
   Espen Lepsvik tuşi.
   - Uneori ne dăm seama de motiv după modul în care sunt tratate cadavrele. În acest caz, de exemplu, nasul a fost înlocuit cu un morcov. Cu alte cuvinte, el ne dă cu tifla.
   - Se amuză pe seama noastră? întrebă Hagen.
   - Poate că ne sugerează să nu ne vârâm nasurile? propuse, ezitând, Holm.
   - Exact! exclamă Hagen. Un avertisment pentru alţii ca să păstreze distanţa.
   Superintendentul-şef îşi coborî capul şi se uită la Harry cu coada ochiului.
   - Ce e cu gura cusută?
   - Un mesaj: Ţineţi-vă gurile închise, cârâi Skarre.
   - Corect! exclamă din nou Hagen. Dacă Rafto era mânjit, probabil că el şi ucigaşul erau cumva complici, iar Rafto ameninţa să-l demaşte.
   Se uitară cu toţii la Harry, care nu replicase la niciuna dintre sugestii.
   - Ei bine? mârâi superintendentul-şef.
   - S-ar putea să aveţi dreptate, evident, zise Harry. Însă eu cred că singurul mesaj pe care a vrut să ni-l trimită a fost acela că Omul de zăpadă a trecut pe acolo. Şi că îi place să facă oameni de zăpadă. Atât.
   Detectivii schimbară rapid priviri între ei, dar nimeni nu ridică vreo obiecţie.
   - Avem altă problemă, continuă Harry. Poliţia din Bergen a emis o declaraţie prin care anunţă că a fost găsită o persoană moartă în Finnoy şi asta e tot. Le-am cerut să ascundă deocamdată alte detalii, ca să avem la dispoziţie câteva zile să căutăm indicii fără ca Omul de zăpadă să afle că a fost descoperit cadavrul. Din nefericire, două zile este un termen cu totul nerealist. Nicio secţie de poliţie nu este chiar atât de discretă.
   - Presa a obţinut numele lui Rafto pentru ediţiile de mâine dimineaţă, zise Espen Lepsvik. Ştiu câţiva oameni la Bergens Tidende şi Bergensavisen.
   - Greşit, auziră cu toţii pe cineva în spatele lor. Va apărea în seara asta la ştirile de noapte de la TV2. Nu doar numele, ci şi detalii de la locul crimei şi legătura cu Omul de zăpadă.
   Se întoarseră cu toţii. În cadrul uşii stătea Katrine Bratt.
   Era încă palidă, deşi nu la fel de pământie ca atunci când Harry o urmărise plecând cu ambarcaţiunea de pe insulă, pe care îl lăsase pe el să aştepte poliţia.
   - Deci îi cunoşti pe tipii de la TV2? întrebă Espen Lepsvik cu un rânjet viclean.
   - Nu, răspunse Katrine, luând loc. Îi cunosc pe cei de la poliţia din Bergen.
   - Unde ai fost, Bratt? întrebă Hagen. Ai lipsit câteva ore bune.
   Katrine îi aruncă o privire lui Harry, care îi dădu aprobarea încuviinţând imperceptibil din cap. Harry îşi drese glasul.
   - Katrine are câteva treburi pe care i le-am dat eu să le facă.
   - Trebuie să fie importante. Să auzim, Bratt.
   - Nu-i nevoie să discutăm despre asta acum, replică Harry.
   - Doar sunt curios, ripostă Hagen cu ton ironic.
   „General nenorocit de canapea”, îşi spuse Harry. „Domnul Punctualitate. Domnul Şedinţă de informare. Nu vezi că biata fată e încă în stare de şoc? Tu te-ai albit când ai văzut pozele. Ea s-a dus acasă ca să vomite. Şi ce dacă? A venit înapoi acum. Bate-o uşurel şi colegial pe spate în loc s-o umileşti în faţa colegilor”.
   Toate astea trecură prin mintea lui Harry cu voce tare şi clară, în vreme ce încerca să prindă privirea lui Hagen şi să-l determine să priceapă.
   - Ei bine, Bratt? insistă Hagen.
   - Am verificat câteva lucruri, zise Katrine, ridicându-şi bărbia.
   - Înţeleg. Cum ar fi...?
   - Cum ar fi Idar Vetlesen care studia medicina atunci când au fost omorâte Laila Aasen şi Onny Hetland, iar Rafto a dispărut.
   - Este relevant pentru caz? întrebă superintendentul-şef.
   - Este relevant, răspunse Katrine. Deoarece şi-a făcut studiile la Universitatea din Bergen.
   În încăpere se lăsă tăcerea.
   - Un student la medicină?
   Şeful se uită la Harry.
   - De ce nu? răspunse acesta. S-a apucat ulterior de chirurgie plastică şi spune chiar el că îi place să modeleze chipuri.
   - Am verificat locurile unde a activat ca intern şi ulterior ca profesionist, reluă Katrine. Nu coincid cu dispariţiile femeilor despre care noi credem că au fost ucise de Omul de zăpadă. Însă ca tânăr doctor călătoreşti des. Conferinţe, slujbe pe termen scurt.
   - Mare păcat că acel Krohn nu ne-a lăsat să discutăm cu tipul, interveni Skarre.
   - Las-o baltă, i-o reteză Harry. O să-l arestăm pe Vetlesen.
   - Pentru ce? se miră Hagen. Pentru că a studiat în Bergen?
   - Pentru încercare de corupere sexuală a minorilor.
   - Pe ce temei? întrebă superintendentul-şef.
   - Avem un martor. Proprietarul de la Leon. Şi avem poze care fac legătura dintre Vetlesen şi acel loc.
   - Urăsc să spun aşa ceva, rosti Espen Lepsvik, dar îl cunosc pe tipul de la Leon şi nu va depune niciodată mărturie. Cazul nu va ţine; va trebui să-l eliberezi pe Vetlesen în 24 de ore, fără îndoială.
   - Ştiu, rosti Harry, uitându-se la ceas.
   Se gândea cât îi lua ca să ajungă cu maşina în Bygdoy.
   - Şi este incredibil cât de multe lucruri găsesc oamenii de spus într-un asemenea interval de timp.

   Harry apăsă încă o dată pe sonerie, gândindu-se că era la fel ca în vacanţele de vară, când era mic şi toată lumea plecase şi el era singurul băiat rămas în Oppsal. Atunci când stătea acolo, pe la uşi, sunând pe la soneriile din Oystein, sperând ca prin cine ştie ce miracol vreun băiat să fie acasă şi să nu fi plecat deja la bunica în Halden, pe la vreo cabană din Son sau în tabără de camping în Danemarca. Apăsa încontinuu soneriile, până ce îşi dădea seama că îi rămânea o singură posibilitate. Tresko. Tresko, cu care nici băieţii din Oystein şi nici el nu voiau niciodată să se joace, dar care continua să adaste pe acolo ca o umbră care aşteaptă ca ei să se răzgândească, să-l scoată temporar din acea stare ca de invizibilitate.
   Probabil că el alesese Oystein şi pe Harry, din pricina lipsei de popularitate, aşa că se gândise că, dacă era să fie acceptat într-un grup, atunci acela era grupul de care i se puteau lega cele mai mari speranţe. Iar acum venise şi şansa lui, deoarece el era singurul rămas pe loc, iar Harry ştia că Tresko era întotdeauna acasă din pricină că familia lui nu-şi permitea niciodată să plece undeva, iar el nu avea alţi prieteni cu care să se joace.
   Harry auzi târşâit de papuci dinăuntru, apoi uşa se întredeschise. Chipul femeii se lumină. Aşa cum se lumina şi faţa mamei lui Tresko când îl vedea pe Harry. Nu-l invita niciodată înăuntru, ci se mulţumea să-l cheme pe Tresko, se ducea să-l aducă, îl trăgea de ureche, îl îmbrăca cu un hanorac urât şi îl împingea afară pe prag, unde el rămânea uitându-se îmbufnat la Harry. Iar Harry ştia că Tresko ştie.
   Şi îi simţea ura tăcută în vreme ce se îndreptau spre chioşc.
   Însă era bine. Timpul trecea mai uşor.
   - Mă tem că Idar nu e acasă, zise doamna Vetlesen. Dar nu vreţi să intraţi şi să-l aşteptaţi? A zis că iese un pic să se plimbe cu maşina.
   Harry clătină din cap, întrebându-se dacă ea putea zări luminile albastre care sfâşiau bezna nopţii din Bygdoy pe strada din spatele lui. Putea pune pariu că Skarre fusese cel care le pornise, ca un individ fără minte.
   - Când a plecat?
   - Chiar înainte de 5.
   - Dar asta înseamnă cu câteva ore în urmă, zise Harry. A spus unde se duce?
   Femeia clătină din cap.
   - Nu-mi spune niciodată nimic. Ce părere aveţi în privinţa asta? Nu vrea să-şi lase nici măcar propria mamă să ştie ce face.
   Harry îi mulţumi şi o anunţă că va reveni mai târziu. După aceea străbătu aleea cu pietriş şi treptele până la poarta coborâtă. Nu-l găsiseră pe Idar Vetlesen nici la birou şi nici la hotelul Leon, iar clubul de curling era închis şi întunecat.
   Harry închise poarta în urma lui şi se duse la maşină.
   Ofiţerul în uniformă dinăuntru deschise geamul.
   - Opreşte luminile albastre, îi ceru Harry, răsucindu-se către Skarre, care stătea pe bancheta din spate. Femeia zice că el nu e acasă şi probabil că e adevărat. Va trebui să aşteptaţi ca să vedeţi dacă se întoarce. Sună la ofiţerul de serviciu şi cere-i să adune oameni care să-l caute. Nimic pe staţia radio a poliţiei, bine?
   Pe drumul înapoi spre oraş, Harry sună la dispeceratul Telenor, unde află că Torkildsen îşi încheiase tura şi plecase acasă şi că cererile privind localizarea telefonului mobil al lui Idar Vetlesen vor trebui să treacă prin canalele oficiale a doua zi dis-de-dimineaţă. Harry închise şi dădu mai tare volumul CD-playerului pentru piesa Vermilion a celor de la Slipknot, însă îşi dădu seama că nu se găseşte în dispoziţia necesară, aşa că apăsă butonul Eject pentru a schimba cu un CD Gil Evans pe care îl redescoperise în fundul compartimentului de mănuşi.
   În vreme ce el se lupta cu carcasa CD-ului, în maşină se auzi postul de radio NRK 24-Hours News.
   - Poliţia caută un doctor bărbat cu vârsta în jur de 30 de ani, rezident din Bygdoy. Se crede că individul are legătură cu crimele Omului de zăpadă.
   - La naiba! urlă Harry, aruncând CD-ul cu Gil Evans în parbriz.
   Discul se sparse şi împroşcă interiorul maşinii cu bucăţele de plastic.
   CD-ul se rostogoli pe jos. Simţindu-se frustrat la culme, Harry apăsă tare pe acceleraţie şi depăşi o maşină de mari dimensiuni, aflată pe banda stângă. Douăzeci de minute. Avuseseră nevoie doar de 20 de minute. Oare de ce nu le ofereau poliţiştilor microfoane şi spaţiu să transmită în direct?

   Bufetul poliţiei era închis şi pustiu, însă Harry o găsi acolo, stând cu sendvişurile ei la o masă de două persoane.
   - Îţi mulţumesc că n-ai spus nimănui că m-am pierdut pe insula aia, rosti ea moale.
   Harry înclină din cap.
   - Ce ai făcut?
   - Am predat camera de la hotel şi am prins zborul de ora 3. Pur şi simplu trebuia să plec undeva.
   Îşi plecă privirea în ceaşca ei de ceai.
   - Îmi... pare rău.
   - E-n regulă, zise Harry, uitându-se la gâtul ei zvelt şi înclinat, la părul strâns în coc şi la mâna micuţă aşezată pe masă.
   Acum o vedea cu alţi ochi.
   - Când e să cadă, copacii de esenţă tare cad cu totul.
   - De ce?
   - Poate pentru că nu au acumulat suficientă practică în pierderea controlului de sine.
    Katrine încuviinţă, continuând să se uite în gol la ceaşca de ceai cu logoul echipei sportive a poliţiei înscris pe ea.
   - Şi tu eşti un maniac al controlului, Harry. Nu ţi-l pierzi niciodată?
   Katrine îşi înălţă privirea, iar Harry îşi spuse că lumina intensă din irişii ei era cea care împrumuta o lucire albastră albului ochilor. Poliţistul îşi scotoci buzunarele după ţigări.
   - Am făcut sute de exerciţii. Nu prea am exersat altceva în afară de pierderea controlului. Am centura neagră la sportul ăsta.
   Ea schiţă un zâmbet vag în chip de răspuns.
   - S-a măsurat activitatea cerebrală a boxerilor experimentaţi, zise el. Ştiai că intră în stare de inconştientă de câteva ori în cursul unei lupte? O fracţiune de secundă acum, o fracţiune de secundă mai încolo. Însă cumva reuşesc să rămână pe picioare. Ca şi cum corpul ar şti că e ceva temporar şi atunci preia controlul şi îi ţine întregi cât au ei nevoie ca să-şi revină în fire.
   Harry scoase o ţigară.
   - Şi eu m-am pierdut de tot în căsuţa aia. Diferenţa e că după atâţia ani corpul meu ştie că va reveni controlul.
   - Dar cum procedezi, întrebă Katrine, luându-şi o şuviţă de păr de pe faţă, ca să nu fii doborât de prima lovitură?
   - Fac ce fac şi boxerii, mişc braţele. Nu opun rezistenţă. Dacă te afectează ceva în timpul serviciului, nu te agăţa de chestia asta. Pe termen lung oricum nu vei fi în stare să anulezi efectul. Ia-o încetul cu încetul, dă drumul tensiunii ca un baraj, nu lăsa răul să se adune acolo până ce apar fisuri în zid.
  Îşi vârî ţigara neaprinsă între buze.
   - Da, ştiu. Psihologul poliţiei ţi-a explicat toate astea atunci când erai cadet. Ideea mea e următoarea: chiar şi atunci când vei lăsa povestea să îţi afecteze viaţa reală, va trebui să simţi efectele, să simţi dacă te distruge.
   - Bun, replică Katrine. Şi ce faci dacă simţi că te distruge?
   - Atunci îţi iei altă slujbă.
   Ea se uită lung la el.
   - Şi tu ce-ai făcut, Harry? Ce ai făcut atunci când ai simţit că te distruge?
   Harry muşcă uşor de filtrul ţigării, simţind fibrele moi cum se freacă de dinţi. Se gândi că ea ar fi putut fi sora sau fiica lui, căci erau construiţi din aceeaşi materie dură. Un material de construcţie solid, greu, rigid, dar cu crăpături mari.
   - Am uitat să-mi caut o altă slujbă, răspunse el.
   Ea se lumină.
   - Ştii ce? şopti ea.
   - Ce?
   Katrine întinse mâna, îi smulse ţigara din gură şi se aplecă peste masă.
   - Cred...
   În acea clipă uşa bufetului fu dată de perete cu putere. Era Holm.
   - TV2, anunţă el. A ajuns la ştiri. Numele şi pozele lui Rafto şi Vetlesen.
   Iar odată cu acest anunţ izbucni şi haosul. Chiar dacă ceasul arăta ora 11 noaptea, în mai puţin de o jumătate de oră holul sediului central al poliţiei se umplu de jurnalişti şi fotoreporteri. Cu toţii aşteptau ca şeful Kripos, Espen Lepsvik, sau ca Hagen, şeful diviziei Omucideri, sau ca superintendentul-şef, sau ca şeful poliţiei locale, sau ca oricine altcineva să coboare şi să declare ceva. Mormăind între ei că poliţia trebuia să-şi asume responsabilitatea de a menţine publicul informat în legătură cu o chestiune atât de serioasă, de şocantă şi de mare audienţă.
   Harry se opri lângă balustrada din curtea interioară şi se uită în jos la ei. Dădeau târcoale ca nişte rechini agitaţi, consultându-se între ei, şoptindu-şi diverse lucruri, ajutându-se reciproc, emiţând ipoteze şi adulmecând după orice informaţie cât de mică. Auzise careva ceva? Avea să fie o conferinţă de presă în noaptea asta? Sau cel puţin o informare ad-hoc? Oare Vetlesen îşi luase deja zborul către Thailanda? Deadline-ul ameninţa la orizont, ceva trebuia să se petreacă.
   Harry citise că termenul deadline îşi avea originea în bătăliile din Războiul Civil american, când, din lipsa unor construcţii unde să fie închişi prizonierii, aceştia erau adunaţi laolaltă, iar în jurul lor era trasată o linie pe sol.
   Care a devenit cunoscută sub numele de deadline, deoarece oricine o încălca era împuşcat. Iar războinicii ştirilor de acolo, de jos, exact asta erau: nişte prizonieri de război ţinuţi în loc de un deadline.
   Harry era pe drum către sala de întâlnire cu ceilalţi când îi sună mobilul. Era Mathias.
   - Ai ascultat mesajul pe căsuţa vocală pe care ţi l-am lăsat? întrebă el.
   - N-am avut ocazia, lucrurile se încing pe aici, răspunse Harry. Putem discuta despre asta mai târziu?
   - Bineînţeles, zise Mathias. Dar e vorba despre Idar. Am văzut la ştiri că e căutat.
   Harry mută telefonul în cealaltă mână.
   - Atunci spune-mi acum.
   - Idar m-a sunat mai devreme astăzi. Mă întreba despre carnadrioxide. Mă sună adesea ca să mă întrebe de medicamente - chestiile farmaceutice nu sunt punctul lui forte - aşa că la acel moment nu am acordat prea mare importanţă. Te sun acum deoarece carnadrioxide este un medicament extrem de periculos. Mă gândeam că ai vrea să ştii.
   - Desigur, desigur, zise Harry, scotocindu-şi buzunarele până ce găsi un creion pe jumătate tocit şi un bilet de tramvai. Carna...?
   - Carnadrioxide. Conţine venin de la vipera cu corn şi este folosit ca analgezic pentru pacienţii cu cancer şi HIV. Este de o mie de ori mai puternic decât morfina şi o doză minusculă paralizează imediat muşchii. Organele respiratorii şi inima se opresc şi moartea survine instantaneu.
   Harry scria de zor.
   - Bun. Ce altceva a mai spus?
  - Nimic. Părea stresat. Mi-a mulţumit şi a închis.
   - Ai idee de unde suna?
   - Nu, dar acustica era ciudată. Cu siguranţă că nu suna din cabinetul de consultaţii. Părea că se află într-o biserică sau într-o peşteră - înţelegi ce-ţi spun?
   - Înţeleg. Mulţumesc, Mathias. Te sunăm noi dacă va fi nevoie de mai multe amănunte.
   - Sunt doar bucuros să...
   Harry nu mai prinse sfârşitul, căci apăsă pe tasta roşie şi linia telefonică muri.

   Înăuntrul sălii de întruniri întreaga echipă de investigaţie a lui Harry şedea cu ceşti de cafea în faţă - o doză mare cu cafea proaspătă cârâia în aparat - iar hainele atârnau de scaune.
   Skarre tocmai se întorsese din Bygdoy. Le relată tuturor discuţiile pe care le avusese cu mama lui Idar Vetlesen, care repetase că nu ştia nimic şi că întreaga poveste trebuie să fie o imensă neînţelegere.
   Katrine o sunase pe asistenta doctorului, Borghild Moen, care exprimase cam aceleaşi sentimente.
   - O să le întrebăm mai multe mâine dacă va fi nevoie, zise Harry. Acum mă tem că avem o problemă mai presantă.
   Ceilalţi trei oameni din încăpere se uitară la Harry în vreme ce acesta sintetiza conversaţia cu Mathias. Citind de pe dosul unui bilet de tramvai. Carnadrioxide.
   - Crezi că el i-a ucis? întrebă Holm. Cu substanţe paralizante?
   - Iată răspunsul, interveni Skarre. De aceea trebuie să ascundă cadavrele. Ca substanţa să nu fie descoperită la autopsie şi să ne conducă spre el.
   - Singurul lucru pe care îl ştim, zise Harry, este că Idar Vetlesen şi-a pierdut cumpătul. Iar dacă el este Omul de zăpadă, atunci şi-a încălcat tiparul.
   - Întrebarea, făcu Katrine, este pe cine vânează acum. Cineva o să moară în mod cert din pricina substanţei ăsteia în curând.
   Harry îşi frecă gâtul.
   - Katrine, ai obţinut lista convorbirilor telefonice ale lui Vetlesen?
   - Da, mi s-au dat şi nume pentru numerele apelate şi le-am parcurs împreună cu Borghild. Cei mai mulţi erau pacienţi. Mai erau două conversaţii cu Krohn, avocatul lui, şi una pe care tocmai ai menţionat-o, cu Lund-Hegelsen. În plus, mai era un număr înregistrat cu numele de Popper Publishing.
   - Nu prea avem la ce să lucrăm, zise Harry. Putem sta aici ca să bem cafea şi să ne scărpinăm capetele proaste. Sau ne putem duce acasă ca să revenim mâine cu aceleaşi capete proaste, dar nu atât de epuizate.
   Ceilalţi se holbară la el.
   - Nu glumesc, preciză el. Duceţi-vă naibii acasă.

   Harry se oferi să o lase pe Katrine în fostul cartier muncitoresc Grunerlokka, unde, conform instrucţiunilor date de ea, se opri în faţa unui vechi bloc cu patru etaje din Seilduksgata.
   - Care apartament? întrebă el.
   - Etajul doi, în dreapta.
   Harry miji ochii. Toate ferestrele erau întunecate. Nu vedea draperii.
   - Soţul tău nu pare a fi acasă. Sau poate că s-a dus la culcare.
   - Poate, răspunse ea, fără să facă vreo mişcare. Harry?
   El o privi întrebător.
   - Când am spus că întrebarea este pe cine vânează Omul de zăpadă acum, ştii ce am vrut să spun?
   - Poate, răspunse el.
   - Ceea ce am descoperit noi în Finnoy nu reprezenta uciderea din întâmplare a cuiva care ştie prea multe. A fost planificată cu multă vreme înainte.
   - Cum adică?
   - Adică, dacă Rafto era cu adevărat pe urmele lui, atunci şi acele crime au fost planificate.
   - Katrine...
   - Aşteaptă. Rafto era cel mai bun detectiv din Bergen. Tu eşti cel mai bun din Oslo. Şi-ar fi putut da seama că tu vei fi cel care va ancheta aceste crime, Harry. De aceea ai primit scrisoarea. Vreau doar să spun că ar trebui să ai grijă.
   - Încerci să mă bagi în sperieţi?
   Ea ridică din umeri.
   - Dacă eşti speriat, ştii ce înseamnă asta?
   - Nu?
   Katrine deschise portiera.
   - Că ar trebui să-ţi găseşti o altă slujbă.

   Harry descuie uşa apartamentului, îşi scoase bocancii şi se opri în pragul sufrageriei. Încăperea avea acum toată tencuiala dată jos. Lumina lunii cădea pe ceva alb pe peretele golaş şi roşu. Intră. Era un număr opt, desenat cu cretă.
   Întinse mâna şi îl atinse. Probabil că fusese desenat de omul cu mucegaiul, dar ce însemna? Poate un cod prin care să ţină minte ce lichid să aplice acolo.
   În restul nopţii coşmaruri sălbatice îi zguduiră trupul lui Harry răsucindu-l într-o parte şi alta. Visă că un obiect era forţat să pătrundă în gura lui şi el trebuia să respire printr-un soi de deschizătură ca să nu moară din pricina sufocării.
   Avea gust de ulei, metal şi praf de puşcă, iar în cele din urmă nu mai rămase niciun pic de aer înăuntru, ci doar vid. După aceea el scuipă obiectul şi descoperi că nu era ţeava unei arme, ci un număr opt prin care respirase. Un opt cu un cerc mare dedesubt şi unul mai mic deasupra. Cercul mare jos, cel mic sus. Treptat, cifra opt dobândi un al treilea cerc, mai mic, în partea de sus. Un cap. Capul Sylviei Ottersen. Ea încerca să ţipe, să-i povestească ce se întâmplase, dar nu putea. Buzele ei erau cusute laolaltă.
   Când Harry se trezi, ochii îi erau umflaţi, îl durea capul şi pe buzele lui apăruse o spuzeală care avea gust de cretă şi bilă.

16
Ziua 10
Curling

   În Bygdoy dimineaţa era rece.
   Asta Johannsen descuie uşa clubului de curling la ora 8, ca de obicei. Văduva care avea să împlinească în curând 70 de ani făcea curăţenie acolo de două ori pe săptămână, adică mai mult decât suficient pentru micul club privat care nu era frecventat decât de câţiva bărbaţi şi, mai mult decât atât, nici măcar nu dispunea de duşuri. Femeia aprinse lumina. De pereţii din cherestea prinşi între ei cu scoabe de îmbinare atârnau trofee, diplome, înscrisuri pline de fraze în latină şi fotografii vechi în alb şi negru cu bărbaţi purtând bărbi, haine din tweed şi având expresii serioase pe chipuri. Femeii expresia acestor indivizi i se părea comică, precum a acelor vânători de vulpi aparţinând claselor sociale superioare din serialele TV englezeşti.
   Pătrunse pe uşa sălii de curling şi îşi dădu seama după frigul dinăuntru că indivizii care fuseseră acolo uitaseră să regleze termostatul pentru gheaţă, pe care de obicei îl închideau ca să economisească energia electrică.
   Asta Johannsen apăsă pe comutatorul de lumină. În vreme ce tuburile de neon clipeau şi se luptau să ia decizia dacă vor să se trezească la viaţă sau nu, femeia îşi puse ochelarii şi observă că termostatul de răcire era într-adevăr dat la un nivel prea jos, aşa că îi ridică nivelul.
   Lumina cădea pe suprafaţa cenuşie a gheţii. Prin ochelarii ei de citit, Asta zări ceva în celălalt capăt al sălii, aşa că îşi scoase ochelarii de la ochi. Treptat, lucrurile deveniră limpezi. O persoană? Vru să traverseze gheaţa, dar ezită.
   Asta Johannsen nu era deloc genul de fricoasă, dar se temea că într-o bună zi avea să-şi fractureze şoldul pe gheaţă şi să rămână înţepenită acolo până ce o descopereau vânătorii de vulpi. Apucă una dintre măturile care stăteau sprijinite de perete, o folosi ca un băţ de sprijin şi, înaintând cu paşi mici şi măsuraţi, se aventură pe gheaţă.
   Bărbatul lipsit de viaţă zăcea la capătul pistei de curling, cu capul în mijlocul inelelor desenate pe gheaţă. Strălucirea alb-albastră a luminii de la tuburile de neon cădea direct peste chipul schimonosit de durere. Chipul acela părea cunoscut. Să fi fost o celebritate? Ochii lipsiţi de expresie păreau să se uite la ceva din spatele femeii, la ceva aflat dincolo de toate lucrurile din încăpere. Mâna dreaptă îndoită ţinea o seringă goală din plastic care conţinea un reziduu dintr-o substanţă roşie.
   Asta Johannsen trase cu calm concluzia că ea nu mai putea face nimic pentru acel om, aşa că se concentră să ajungă înapoi pe gheaţă până la cel mai apropiat telefon.
   După ce sună la poliţie şi aşteptă ca oamenii legii să ajungă la faţa locului, plecă acasă şi îşi bău cafeaua de dimineaţă.
   Abia când se apucă să citească ziarul Aftenposten îşi dădu seama cine fusese omul descoperit de ea.

   Harry şedea ghemuit şi examina bocancii lui Idar Vetlesen.
   - Ce spune patologul despre ora morţii? îl întrebă el pe Bjorn Holm, care stătea lângă Harry, îmbrăcat cu o jachetă din denim matlasată cu blană albă de urs polar.
   Cizmele lui din piele de şarpe aproape că nu scoteau niciun sunet pe gheaţă. Abia trecuse o oră de la apelul efectuat de Asta Johannsen, însă reporterii erau deja adunaţi afară, lângă cordonul roşu montat de poliţie în jurul clubului de curling.
   - Spune că e greu de estimat, răspunse Holm. Poate să ghicească doar cât de rapid scade temperatura unui corp care zace pe gheaţă într-o încăpere mult mai caldă.
   - Dar a ghicit ceva?
   - Cândva între ora 5 şi ora 7 ieri-seară.
   - Mmm. Înainte ca ştirile de la televizor să pomenească de el. Ai văzut încuietoarea, nu?
   Holm încuviinţă.
   - Yală standard. Era încuiată la sosirea femeii de la curăţenie. Te-am văzut că studiezi cizmele. Am verificat amprentele. Sunt aproape sigur că sunt identice cu amprentele pe care le-am descoperit în Sollihogda.
   Harry studie modelul tălpii.
   - Aşadar crezi că el e omul nostru, nu-i aşa?
   - Aş zice că da.
   Harry încuviinţă din cap, cufundat în gânduri.
   - Ai idee dacă Vetlesen era stângaci?
   - Mă îndoiesc. După cum vezi, ţine seringa în mâna dreaptă.
   Harry încuviinţă.
   - Aşa e. Verifică oricum.

   Harry nu reuşise niciodată cu adevărat să trăiască senzaţia de plăcere atunci când, într-o bună zi, cazurile la care lucra ajungeau la o concluzie, erau rezolvate şi definitiv încheiate. Câtă vreme cazul era încă în curs de investigare, scopul era rezolvarea lui, însă odată scopul atins, Harry ştia doar că nu atinsese şi capătul călătoriei. Sau că nu acela era capătul imaginat de el. Sau că acest capăt se modificase, se schimbase sau Dumnezeu mai ştie ce se petrecuse cu el.
   Ideea era că Harry se simţea pustiit, succesul nu avea un gust pe măsura promisiunii, prinderea vinovatului sau a vinovaţilor venea mereu însoţită de întrebarea: Şi ce dacă?
   Ceasul arăta ora 7 seara. Martorii fuseseră interogaţi, se strânseseră probele, fusese ţinută şi o conferinţă de presă, iar acum pe coridoarele diviziei Omucideri se simţea o atmosferă de sărbătoare. Hagen comandase prăjituri şi bere şi chemase echipele lui Lepsvik şi Harry la o mică petrecere în sala de întruniri.
   Harry şedea pe un scaun uitându-se la o bucată imensă de tort pe care cineva o aşezase în poala lui. Îl asculta pe Hagen vorbind, asculta râsetele şi aplauzele. Cineva îl înghionti în spate în trecere, însă cei mai mulţi de acolo îl lăsau în pace.
   În jurul lui oamenii sporovăiau.
   - Nemernicul era un ratat. A făcut pe el de frică după ce şi-a dat seama că a intrat în ghearele noastre.
   - Ne-a înşelat.
   - Pe noi? Vrei să spui că voi, din echipa lui Lepsvik...?
   - Dacă l-am fi prins viu, instanţa l-ar fi declarat nebun şi...
   - Ar trebui să fim fericiţi. În definitiv, nu aveam nicio dovadă concludentă, ci doar dovezi circumstanţiale.
   Vocea lui Espen Lepsvik tună din cealaltă parte a încăperii.
   - Hei, oameni buni, tăceţi din gură! Cineva a venit cu propunerea să ne întâlnim la barul Fenris la ora 8 pentru a ne îmbăta criţă. Iar ăsta e un ordin. Înţeles?
   Chiote vesele.
   Harry puse tortul jos şi tocmai se ridica în picioare când simţi o mână uşoară pe umăr. Era Holm.
   - Am verificat. E cum am spus - Vetlesen era dreptaci.
   Dioxidul de carbon erupse dintr-o sticlă de bere care se deschidea, iar un Skarre deja ameţit îl înconjură cu braţul pe Holm.
   - Se spune că speranţa de viaţă este mai mare la oamenii dreptaci decât la stângaci. Nu s-a aplicat şi la Vetlesen, nu? Ha-ha-ha!
   Skarre se îndepărtă ca să împărtăşească pilda de înţelepciune şi altora, iar Holm îl întrebă pe Harry:
   - Pleci?
   - Mă duc să mă plimb. Poate ne vedem la Fenris.
   Harry aproape că ajunsese la uşă când Hagen îl prinse de braţ.
   - Ar fi bine ca nimeni să nu plece încă, rosti el încetişor. Şeful a spus că va coborî ca să spună câteva cuvinte.
   Harry se uită la Hagen şi îşi dădu seama că probabil avea o expresie aparte în privire, deoarece acesta îi dădu drumul braţului ca şi cum ar fi simţit o arsură.
   - Mă duc la toaletă, zise Harry.
   Hagen schiţă un rânjet şi încuviinţă din cap.
   Harry se duse la biroul lui, îşi luă haina şi coborî încet scara. Ieşi din sediul poliţiei şi o luă în jos pe Gronlandsleiret. În aer pluteau câţiva fulgi de zăpadă, luminile licăreau pe podul Ekeberg, în depărtare se auzi o sirenă ca un cântec distant al unei balene. Doi pakistanezi se certau de mama focului în faţa tarabelor lor, în vreme ce zăpada se aşeza peste portocalele lor, iar un beţiv lălăia un cântec marinăresc în dialectul Gronland. Harry simţea creaturile nopţii cum adulmecă aerul, întrebându-se dacă îşi pot face apariţia în siguranţă. Doamne, cum mai iubea oraşul acela.

   - Aici eşti?
   Eli Kvale se uită cu surprindere la fiul ei Trygve, care şedea la masa din bucătărie şi citea o revistă. În fundal se auzea radioul bâzâind ceva ininteligibil.
   Dori să-l întrebe de ce nu stătea în sufragerie, cu tatăl lui, dar în acea clipă îi trecu prin minte că ar fi fost la fel de firesc pentru el să fi vrut să discute cu ea. Numai că lucrurile nu stăteau aşa. Îşi turnă o ceaşcă de ceai, se aşeză şi se uită la fiul ei în tăcere. Arăta atât de bine. Crezuse mereu că avea să-l găsească urât, însă se înşelase.
   Vocea de la radio spunea că bărbaţii nu mai reprezentau cauza principală pentru care femeile nu ajungeau să facă parte din consiliile de administraţie ale companiilor; firmele se luptau să atingă cota legal stabilită de femei, din pricină că majoritatea acestora părea să nutrească o aversiune cronică pentru poziţii în care se puteau expune criticilor, se puteau trezi cu mari provocări profesionale sau unde nu dispuneau de o altă persoană în spatele căreia să se ascundă.
   - Sunt ca nişte copii care plâng mereu după o bomboană, pe care apoi o scuipă când o primesc, zise vocea. E o chestie iritantă. A sosit vremea ca femeile să îşi asume nişte responsabilităţi şi să demonstreze că au curaj.
   „Da, îşi zise Eli. A sosit vremea.“
   - Astăzi a venit cineva la mine în ICA, rosti Trygve.
   - Da? replică Eli, simţindu-şi inima în gât.
   - M-a întrebat dacă sunt fiul vostru, al tău şi al tatei.
   - Îhî, zise Eli cu voce moale, simţind cum se înfioară. Şi tu ce ai răspuns?
   - Ce am răspuns?
   Trygve îşi înălţă privirea din revistă.
   - I-am răspuns că da, bineînţeles.
   - Şi cine era omul care a întrebat?
   - Ce s-a întâmplat, mamă?
   - Cum adică?
   - Eşti aşa de palidă.
   - Nimic, iubire. Cine era el?
   Trygve se întoarse la revista lui.
   - N-am spus că era un bărbat, nu?
   Eli se ridică, lăsă radioul şi mai încet în vreme ce o voce de femeie mulţumea Ministrului Industriei şi lui Arve Stop pentru dezbatere. Se uită afară, în întuneric, unde câţiva fulgi dansau fără noimă, aparent neafectaţi de gravitaţie sau urmărind vreun scop. Aveau să aterizeze pe pământ la voia întâmplării. După care aveau să se topească şi să dispară.
   Gândul o reconforta în oarecare măsură.
   Tuşi.
   - Ce e? întrebă Trygve.
   - Nimic, rosti ea. Cred că am să răcesc.

   Harry umblă fără ţintă, în virtutea inerţiei, străbătând străzile din Oslo. Abia când se trezi în faţa hotelului Leon îşi dădu seama că exact într-acolo dorise să se îndrepte.
   Prostituatele şi traficanţii de droguri îşi ocupaseră deja poziţiile pe străzile învecinate. Era ora de vârf. Clienţii preferau să obţină sex şi droguri înainte de miezul nopţii.
   Harry se duse la recepţie şi văzu după expresia oripilată a lui Borre Hansen că fusese recunoscut.
   - Am avut o înţelegere! chiţăi proprietarul hotelului, ştergându-şi sudoarea de pe frunte.
   Harry se întrebă de ce oamenii care trăiau de pe urma nevoilor presante ale altor oameni păreau întotdeauna să emane o astfel de peliculă de sudoare pe trupul lor, ca o reacţie de falsă ruşine la lipsa lor de scrupule.
   - Dă-mi cheia de la camera doctorului, îi ceru Harry. Nu vine în seara asta.
   Trei dintre pereţii camerei de hotel aveau tapet din anii ’70, cu modele psihedelice în tonuri de maro şi portocaliu, în vreme ce peretele băii principale era vopsit în negru şi împroşcat cu puncte cenuşii şi crăpături acolo unde căzuseră bucăţi de tencuială. În mijlocul încăperii trona patul dublu.
   Cuvertura din postav era tare la pipăit. Impregnată de apă şi spermă, presupuse Harry. Luă un prosop deşirat de pe scaunul de la picioarele patului şi se aşeză. Ascultă zgomotele oraşului de afară şi îşi dădu seama că se întorseseră câinii. Săreau şi lătrau, trăgeau de lanţurile de fier, urlând: „Doar o singură băutură, doar o doză ca să te lăsăm în pace şi să ne aşezăm la picioarele tale“. Harry nu avea chef de râs, dar izbucni oricum în râs. Demonii trebuiau exorcizaţi şi durerea domolită. Îşi aprinse o ţigară. Fumul se înălţă către lampa cu abajur din hârtie de orez.
   Cu ce demoni se luptase Idar Vetlesen? Oare îi adusese până aici sau acest loc era sanctuarul lui, refugiul? Poate că descoperise nişte răspunsuri, dar nu pe toate. Niciodată pe toate. Ca şi cum nebunia şi răul ar fi fost două entităţi diferite sau ca şi cum atunci când noi nu mai înţelegem sensul distrugerii o botezăm pe aceasta nebunie. Suntem capabili să înţelegem faptul că cineva trebuie să arunce cu o bombă atomică peste un oraş cu civili nevinovaţi, dar nu şi faptul că alţii trebuie să ucidă prostituate care răspândesc molime şi depravarea morală în magherniţele Londrei. Ca atare, numim primul caz realism, iar cel de-al doilea nebunie. Isuse, cât de mult îşi dorea ceva de băut. Doar un pahar, ca să scape de durere, de acea zi, de acea noapte.
   Se auzi o bătaie în uşă.
   - Da, strigă Harry, tresărind la auzul propriului glas mânios.
   Uşa se deschise şi în cadrul ei apăru un chip de negresă.
   Harry o studie cu atenţie. Mai jos de capul frumos şi puternic şi de gâtul aşijderea, femeia purta o haină scurtă, atât de scurtă, încât i se vedeau colacii de grăsime peste partea de sus a pantalonilor strâmţi.
   - Doctore? întrebă ea în engleză.
   Accentul pus pe a doua silabă conferea cuvântului un timbru franţuzesc.
   Harry clătină din cap. Femeia se uită la el. Apoi uşa se închise şi ea se făcu nevăzută.
   Trecură câteva secunde înainte ca Harry să se ridice de pe scaun şi să se ducă la uşă. Femeia ajunsese la capătul coridorului.
   - Te rog! strigă Harry în engleză. Te rog, vino înapoi.
   Femeia se opri şi îl privi cu neîncredere.
   - Două sute coroane, zise ea.
   Cu accentul pe ultima silabă.
   Harry încuviinţă din cap.
   Femeia se aşeză pe pat şi ascultă, perplexă, întrebările lui.
   Despre doctor, acest om rău. Despre orgiile lui cu mai multe femei. Despre copiii pe care şi-i dorea să participe la aceste orgii. Şi cu fiecare întrebare nouă ea clătina din cap a neînţelegere. În cele din urmă, îl întrebă dacă era de la poliţie.
   Harry încuviinţă.
   Sprâncenele ei se arcuiră.
   - De ce pui aceste întrebări? Unde e doctorul?
   - Doctorul omora oameni, răspunse Harry.
   Femeia îl studie suspicioasă.
   - Nu-i adevărat, rosti ea tărăgănat.
   - De ce?
   - Deoarece doctor e om bun. El ne ajută.
   Harry o întrebă cum le ajuta doctorul. Iar acum el ajunse să stea şi să asculte în vreme ce femeia de culoare îi povestea cum în fiecare zi de luni şi de joi doctorul şedea în camera aceea cu geanta lui, vorbea cu ele, le trimitea la toaletă ca să-i aducă mostre de urină, le lua mostre de sânge şi le testa pentru boli venerice. Le dădea pilule şi tratamente dacă ele căpătaseră vreuna dintre bolile obişnuite cu transmitere sexuală. Şi adresa spitalului dacă ele contractau cealaltă boală, Molima. Dacă mai era şi altceva în neregulă cu ele le dădea pastile şi pentru aşa ceva. Nu lua niciodată bani şi singurul lucru pe care ele îl aveau de făcut era să promită că nu vor spune nimic nimănui în afara colegelor de profesie de
pe stradă.
   Unele dintre fete îşi aduseseră copiii când aceştia se îmbolnăviseră, însă proprietarul hotelului le interzisese accesul.

..............................................