Omul de zăpadă, Jo Nesbo

 1-9
PARTEA ÎNTÂI
1
Miercuri, 5 noiembrie 1980
Omul de zăpadă

      A fost ziua când a venit zăpada.

   La ora 11 dimineața, fulgi mari şi-au făcut apariţia dintr-un cer lipsit de culoare şi au invadat câmpurile, grădinile şi pajiştile din Romerike ca o armată cotropitoare din spaţiul extraterestru.
   La ora două au intrat în acţiune plugurile în Lillestrom, iar la ora două şi jumătate, când Sara Kvinesland îşi manevra încet şi cu atenţie maşina ei Toyota Corolla SR5 printre casele despărţite de spaţii mari din Kolloveien, ninsoarea de noiembrie se aşternuse ca o pătură groasă peste peisajul vălurit.
   Îşi spunea că acele case arătau altfel la lumina zilei. Atât de diferit, încât aproape că rată aleea de la casa lui. Apăsă frâna şi maşina derapă, apoi Sara auzi un mormăit de pe bancheta din spate. În oglinda retrovizoare zări chipul nemulţumit al fiului ei.
   - Nu va dura mult, iubire, rosti ea.
   În faţa garajului se vedea un petic mare de asfalt negru înconjurat de zăpadă, iar Sara îşi dădu seama că pe acolo trecuse camionul pentru marfă. Simţi un nod în gât. Spera să nu fi ajuns prea târziu.
   - Cine locuieşte aici? se auzi de pe bancheta din spate.
   - Un cunoscut, răspunse Sara, verificându-şi automat coafura în oglindă. Zece minute, iubire. O să las cheia în contact ca să poţi asculta radioul.
   Ieşi fără să mai aştepte vreun răspuns şi parcurse cu pantofii ei alunecoşi cărarea către uşa prin care mai trecuse de atâtea ori, dar niciodată ca acum, în miezul zilei, în văzul vecinilor bârfitori. Nu că vizitele de noapte ar fi părut mai nevinovate, dar, din cine ştie ce motiv, i se părea mai potrivit să-şi facă apariţia după lăsarea întunericului.
   Auzi bâzâitul soneriei înăuntrul casei, ca un bondar prins într-un borcan. Într-o clipă de disperare, aruncă o privire spre ferestrele caselor învecinate. Acestea nu lăsau să se vadă nimic, ci doar reflectau imaginea trunchiurilor negre ale merilor, a cerului cenuşiu şi a solului de un alb lăptos. Apoi, în sfârşit, auzi paşi îndărătul uşii şi scoase un oftat de uşurare. În clipa următoare era înăuntru, în braţele lui.
   - Nu pleca, dragule, rosti ea, simţind cum nodul deja îi întinde corzile vocale.
   - Trebuie, răspunse el pe un ton sec, sugerând un refren exersat îndelung, de care el însuşi obosise.
   Mâinile lui umblau deja pe cărări familiare, de care nu păreau să se plictisească niciodată.
   - Nu, nu trebuie, şopti ea la urechea lui. Dar tu vrei asta. Nu mai vrei să îndrăzneşti.
   - N-are nimic de-a face cu tine şi cu mine.
   Sara auzea iritarea insinuându-se în glasul lui, în acelaşi timp în care mâna lui, aceeaşi mână puternică, dar blândă, aluneca în josul coloanei ei şi înăuntrul centurii de la fustă, pe sub ciorapi. Erau amândoi ca o pereche de dansatori experimentaţi, care ştiau fiecare mişcare, pas, respiraţie şi ritm al partenerului. Mai întâi, actul de dragoste albă. Cea bună. Apoi cea neagră. Durerea.
   Mâna lui îi mângâie haina, căutând sfârcul pe sub materialul gros. Era mereu fascinat de sfârcurile ei; revenea întotdeauna la ele. Poate din cauză că el n-avea aşa ceva.
   - Ai oprit în faţa garajului? întrebă el cu o strângere fermă a degetelor.
   Ea încuviinţă şi simţi durerea săgetându-i creierul ca o săgeată a plăcerii. Sexul ei se deschisese deja pentru degetele care aveau în curând să ajungă acolo.
   - Fiul meu mă aşteaptă în maşină.
   Mâna lui se opri brusc.
   - Nu are habar de nimic, gemu ea, simţind cum mâna lui ezită.
   - Şi soţul tău? Unde e acum?
   - Unde crezi? La lucru, evident.
   Acum ea părea iritată. Atât din pricină că el îl adusese în discuţie pe soţul ei, iar Sarei îi venea greu să spună ceva despre acesta fără să devină iritată, cât şi pentru că trupul ei avea nevoie de el, şi încă repede. Sara Kvinesland îi desfăcu fermoarul.
   - Nu... începu el, prinzând-o de încheietura mâinii.
   Ea îl plesni dur cu cealaltă mână. El o privi uluit, în vreme ce o pată roşie i se aprinse pe obraz. Sara zâmbi, îl prinse de chica deasă de păr negru şi îi trase faţa în jos spre ea.
   - Poţi să pleci, şuieră ea. Dar mai întâi trebuie să mă regulezi. S-a înţeles?
   Îi simţea respiraţia lui pe faţă. Gâfâia acum. Îl plesni din nou cu mâna liberă, în vreme ce membrul lui se întărea ţinut de cealaltă mână.
   Se opintea, un pic mai tare de fiecare dată, dar se terminase totul. Sara era amorţită, magia dispăruse, tensiunea se evaporase şi nu-i mai rămăsese intactă decât disperarea. Avea să îl piardă. Îl pierduse chiar acum, în vreme ce stătea întinsă. Toţi acei ani în care ea tânjise, toate lacrimile pe care ea le vărsase, lucrurile disperate pe care el o pusese să le facă. Fără a da ceva vreodată înapoi. Cu excepţia unui lucru.
   El stătea la marginea patului şi o pătrundea cu ochii închişi. Sara se uita fix la pieptul lui. Socotise totul o bizarerie, dar cu vremea începuse să-i placă priveliştea pielii albe şi netede de pe muşchii pectorali. Îi amintea de o statuie veche, dăltuită fără sfârcuri, care fuseseră omise din consideraţie pentru modestia publicului.
   Gemetele lui deveneau tot mai puternice. Sara ştia că în curând el va scoate un adevărat răcnet. Iubise acel muget.
   Expresia mereu de surprindere, de extaz, aproape de durere, ca şi cum orgasmul depăşea de fiecare dată cele mai nebuneşti aşteptări ale lui. Acum ea aştepta acea manifestare finală, un rămas-bun tunător pentru boxa îngheţată şi plină de poze, draperii şi carpete, care ţinea loc de dormitor. După aceea el avea să se îmbrace şi să plece către o altă zonă a ţării, unde îi spusese că primise o slujbă pe care nu o putea refuza. Însă putea refuza ce avea acum sub el. Putea refuza aşa ceva. Şi cu toate astea avea să scoată un răcnet de plăcere.
   Închise ochii. Însă răcnetul nu veni. El se oprise din mişcare.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă ea, deschizând ochii.
   Trăsăturile lui erau contorsionate, aşa cum ar fi şi trebuit.
   Dar nu de plăcere.
   - Un chip, şopti el.
   Ea tresări.
   - Unde?
   - Dincolo de geam.
   Fereastra se găsea la celălalt capăt al patului, chiar deasupra capului ei. Îşi răsuci corpul, simţi cum el alunecă din ea, deja moale. De unde era întinsă, fereastra de deasupra capului era montată prea sus pe perete ca ea să poată vedea ceva afară. Şi prea înaltă ca să stea cineva afară şi să se zgâiască înăuntru. Din pricina luminii deja în scădere a zilei, Sara nu putea zări altceva decât reflexia dublă a lămpii din tavan.
   - Te-ai văzut pe tine, rosti ea, aproape rugătoare.
   - Aşa am crezut la început, mărturisi el, continuând să se uite fix la fereastră.
   Sara se ridică pe genunchi. Se sculă cu totul de pe pat şi privi în grădina de afară. Atunci văzu chipul.
   Uşurată, scoase un hohot de râs. Chipul era alb, cu ochi şi o gură făcute cu pietre negre, probabil luate de pe alee. Iar braţele erau închipuite de crengi de măr.
   - Cerule, icni ea. E doar un om de zăpadă.
   Apoi râsul ei se transformă în lacrimi; oftă neajutorată până ce simţi braţele lui înconjurând-o.
   - Trebuie să plec acum, zise ea.
   - Mai stai puţin, replică el.
   Iar ea mai stătu puţin.

   Când se apropie de garaj, Sara constată că trecuseră aproape 40 de minute.
   El promisese să o sune din când în când. Ştiuse mereu să mintă frumos, însă măcar de data asta ea se bucura. Văzu faţa palidă a fiului ei holbându-se la ea chiar dinainte de a ajunge la maşină. Trase de portieră şi descoperi, uluită, că era încuiată. Se zgâi la băiat prin geamurile aburite. Copilul îi deschise abia după ce ea ciocăni în geam.
   Sara se aşeză pe scaunul şoferului. Radioul era mort, iar interiorul maşinii era rece ca gheaţa. Cheia de contact zăcea pe scaunul pasagerului. Se întoarse spre băiat. Fiul ei era palid, iar buza inferioară îi tremura.
   - S-a întâmplat ceva? se interesă ea.
   - Da. L-am văzut.
   Din vocea lui răzbătea un ton subţire şi ascuţit de groază, pe care Sara nu-şi amintea să-l mai fi auzit din vremea când el era doar un băieţel înghesuit pe canapea, între ea şi soţul ei, în faţa televizorului, cu palmele peste ochi. Iar acum vocea lui se schimba, el încetase să o mai îmbrăţişeze de noapte bună şi începuse să fie interesat de motoare de maşini şi de fete. Iar într-o bună zi avea să se urce într-o maşină cu una dintre aceste fete şi să o părăsească şi el.
   - Cum adică? continuă ea, introducând cheia în contact şi răsucind volanul.
   - Omul de zăpadă...
   Motorul nu răspunse comenzii. Panica o cuprinse fără niciun avertisment. Habar n-avea de ce anume era înfricoşată. Privi afară prin parbriz şi răsuci din nou cheia.
   Oare murise bateria?
   - Şi cum arăta acest om de zăpadă? întrebă ea, apăsând pedala de acceleraţie până la podea şi răsucind de cheie cu atâta disperare, încât avea impresia că o s-o rupă.
   Băiatul răspunse, dar răspunsul lui se pierdu în huruitul motorului trezit la viaţă.
   Sara băgă maneta în viteză şi dădu drumul ambreiajului, ca şi cum s-ar fi grăbit brusc să plece de acolo. Roţile patinară în zăpada moale şi noroioasă. Acceleră şi mai tare, dar spatele maşinii derapă în lateral. Între timp, cauciucurile ajunseseră la asfalt, aşa că maşina ţâşni în faţă şi ieşi alunecând pe şosea.
   - Ne aşteaptă tati, rosti ea. Va trebui să ne grăbim.
   Porni radioul şi mări volumul ca să umple interiorul rece cu alte sunete în afara propriei voci. Un crainic anunţa pentru a suta oară în acea zi că Ronald Reagan îl învinsese pe Jimmy Carter în alegerile prezidenţiale americane.
   Băiatul spuse iarăşi ceva, iar Sara îi aruncă o privire prin oglinda retrovizoare.
   - Ce ai zis? întrebă ea cu glas tare.
   El repetă, însă ea continua să nu-l audă. Lăsă radioul mai încet şi se îndreptă spre şoseaua principală şi spre râu, cele două tăind peisajul de ţară ca două dungi negre. Tresări când îşi dădu seama că băiatul se lăsase în faţă printre cele două scaune frontale. Vocea lui răsună ca o şoaptă uscată în urechea ei. Ca şi cum ar fi fost important ca nimeni altcineva să nu audă.
   - O să murim.

2

   2 noiembrie 2004. Ziua 1
   Ochi de piatră

      Harry Hole tresări şi deschise larg ochii. Era îngrozitor de frig, şi din întuneric răzbătea sunetul vocii care îl trezise.
   Vocea anunţa că poporul american avea să decidă astăzi dacă preşedintele lui pe următorii patru ani urma să fie din nou George Walker Bush. Noiembrie. Harry îşi spunea că în mod cert aveau să vină vremuri întunecate. Dădu pilota la o parte şi îşi coborî picioarele pe podea. Linoleumul era atât de rece, încât îl ardea. Lăsă ştirile să curgă din radioul de la ceasul cu alarmă şi se duse la baie. Se privi în oglindă. Era noiembrie şi acolo: tras la faţă, chip palid-cenuşiu, mohorât.
   Ca de obicei, ochii îi erau injectaţi, iar porii de pe nas semănau cu nişte cratere mari şi negre. Pungile de sub ochi, cu nuanţele lor albăstrii din pricina alcoolului, aveau să dispară după ce el îşi spăla faţa cu apă fierbinte, se ştergea cu un prosop şi lua micul dejun. Adică presupunea că se va întâmpla aşa.
   Harry nu mai era deloc sigur cum se comporta faţa lui pe parcursul zilei, acum că trecuse de 40 de ani. Dacă ridurile aveau să se netezească şi pacea avea să înlocuiască expresia chinuită cu care se scula din pat, după nopţi întregi în care era bântuit de coşmaruri. Adică în cele mai multe cazuri. Căci evitase oglinzile după ce plecase din micul lui apartament spartan de la poarta Sofies ca să devină inspectorul Hole de la divizia Omucideri a brigăzii centrale de poliţie din Oslo. După aceea începuse să privească feţele celorlalţi ca să le descopere acestora durerile, slăbiciunile, coşmarurile, motivele şi cauzele dezamăgirii de sine, ascultându-le minciunile obositoare şi încercând să descopere un sens în ceea ce făcea: închiderea după gratii a unor oameni care se închiseseră deja ei înşişi. Prizonieri ai urii şi ai dispreţului de sine pe care el le recunoştea prea bine.
   Îşi trecu o mână prin şuviţele rare de păr blond care creşteau exact la 192 de centimetri deasupra tălpilor îngheţate ale picioarelor. Clavicula i se vedea pe sub piele ca un umeraş de haine. Se antrenase mult după ultimul caz.
   Unii susţineau că se antrena ca un nebun. Pe lângă pedalat, începuse să ridice greutăţi în sala de fitness a poliţiei. Îi plăceau durerile arzătoare şi gândurile reprimate. Cu toate astea, nu reuşise decât să slăbească. Grăsimea dispăruse, iar muşchii i se profilau acum între piele şi oase. Iar în vreme ce înainte avusese umeri laţi şi fusese ceea ce Rakel numea un atlet înnăscut, acum începuse să semene cu fotografia pe care o văzuse odată cu un urs polar jupuit: un prădător musculos, dar şocant de slab. Mai simplu spus, se topea. Nu că ar fi contat. Harry oftă. Noiembrie. Avea să devină şi mai întunecat afară.
   Se duse în bucătărie, unde bău un pahar cu apă ca să îşi mai potolească durerea de cap şi se zgâi surprins pe geamul ferestrei. Acoperişul blocului de pe partea cealaltă a porţii Sofies era alb, iar lumina reflectată cu putere îi rănea ochii.
   În cursul nopţii căzuse prima zăpadă. Se gândi la scrisoare.
   Din când în când primea astfel de scrisori, dar aceasta fusese specială. În ea era menţionată Toowoomba.
   La radio începuse o emisiune despre natură şi o voce entuziastă declama nişte fraze teatrale despre foci. „În fiecare vară, focile Berhaus se adună în strâmtoarea Bering ca să se împerecheze. Cum masculii sunt în majoritate, competiţia pentru femele este atât de aprigă, încât acei masculi care au reuşit să-şi procure o femelă vor sta cu ea până la sfârşitul perioadei de împerechere. Masculul va avea grijă de partenera lui până la naşterea puiului şi după aceea, până ce puiul se poate descurca singur. Nu face asta din dragoste pentru femelă, ci din dragoste pentru propriile gene şi pentru propriul material ereditar. Teoria darwinistă ar susţine că s lecţia naturală, şi nu moralitatea, este cea care transformă
foca Berhaus într-o fiinţă monogamă.“
   „Mă întreb dacă aşa o fi“, îşi zise Harry.
   Vocea de la radio aproape că ajunsese în zona sunetelor de falset din pricina emoţiei. „Dar înainte ca focile să plece din strâmtoarea Bering pe marea deschisă în căutare de hrană, masculul va încerca să omoare femela. De ce? Deoarece o femelă de focă Berhaus nu se va împerechea niciodată de două ori cu acelaşi mascul! În cazul ei este vorba de diseminarea riscului biologic al materialului ereditar, la fel cum se întâmplă lucrurile pe piaţa de capital. În cazul femelei, are sens biologic să fie promiscuă, iar masculul ştie asta. Omorând-o, el vrea să împiedice ca puii altor foci să concureze cu propria progenitură pentru aceeaşi hrană.“
   „Păşim aici pe ape darwiniene, aşa că de ce oamenii nu gândesc la fel ca focile?” întrebă o altă voce.
   „Dar o fac! Societatea noastră nu este nici pe departe atât de monogamă precum pare. Nu a fost niciodată. Un studiu suedez a demonstrat recent că între 15 şi 20% din toţi copiii nou-născuţi au un alt tată decât cel declarat în acte. Douăzeci la sută! Asta înseamnă unul din cinci copii! Trăim în minciună. Şi ne asigurăm diversitatea biologică.“
   Harry umblă la butonul radioului ca să găsească un post cu muzică mai digerabilă. Se opri când dădu peste versiunea veche Desperado interpretată de Johnny Cash.
   Se auzi o bătaie fermă în uşă.
   Harry se duse în dormitor, îşi trase pe el blugii, apoi reveni în hol şi deschise uşa.
   - Harry Hole?
   Bărbatul din faţa uşii purta un costum albastru şi îl privea pe Harry prin nişte lentile groase. Ochii individului erau limpezi ca ai unui copil.
   Harry încuviinţă.
   - Aveţi ciuperci?
   Omul rostise întrebarea cu o expresie serioasă pe chip. O şuviţă lungă de păr îi traversa fruntea şi rămăsese lipită acolo. Sub braţ ţinea o mapă de plastic, pe care se vedea o foaie tipărită cu multe însemne.
   Harry aşteptă ca individul să explice mai departe, dar din gura lui nu mai ieşea nimic. Doar acea întrebare limpede şi deschisă.
   - Aşa ceva, replică Harry, reprezintă o chestiune privată, în sensul strict al cuvântului.
   Omul schiţă vag un zâmbet, ca un răspuns la o glumă pe care o auzise de atâtea ori, că se săturase.
   - Ciuperci în apartament. Mucegai.
   - Nu există niciun motiv să cred că am aşa ceva, replică Harry.
   - Păi asta e problema cu mucegaiul. Arareori oferă cuiva vreun motiv de suspiciune că ar exista acolo.
   Individul îşi supse buzele, apoi începu să se legene pe călcâie.
   - Dar? întrebă Harry.
   - Dar el e acolo.
   - Ce vă face să credeţi asta?
   - Vecinul dumneavoastră are.
   - Îh-îhî? Şi credeţi că e posibil să se fi răspândit?
   - Mucegaiul obişnuit nu se răspândeşte. Mucegaiul uscat, da.
   - Deci...?
   - Există o eroare de construcţie la sistemul de ventilaţie din zidurile acestui bloc. Permite înmulţirea mucegaiului uscat. Îmi permiteţi să arunc o privire în bucătăria dumneavoastră?
   Harry se dădu într-o parte. Omul intră hotărât în bucătărie, unde imediat lipi de perete un aparat ca un uscător portocaliu de păr. Aparatul ţiui de două ori.
   - Detector de umezeală, explică omul, studiind ceva ce semăna evident cu un indicator. Exact aşa cum credeam. Sigur n-aţi simţit sau mirosit ceva dubios?
   Harry nu pricepea prea bine ce ar putea însemna aşa ceva.
   - Un iz ca de pâine veche, continuă individul. Miros de mucegai.
   Harry clătină din cap.
   - V-au usturat vreodată ochii? întrebă omul. V-aţi simţit obosit? Aţi avut dureri de cap?
   Harry ridică din umeri.
   - Bineînţeles. Am aşa ceva de când mă ştiu.
   - Vreţi să spuneţi de când v-aţi mutat aici?
   - Poate. Ascultaţi...
   Însă individul nu-l mai asculta; scosese deja un cuţit de la centură. Harry se dădu înapoi şi urmări mâna care manevra cuţitul cum se ridică şi loveşte cu putere. Se auzi un sunet ca un geamăt când lama spintecă placa de gips cartonat din spatele tapetului. Omul scoase cuţitul, îl înfipse din nou, apoi trase de marginea unei bucăţi sfărâmicioase de gips, lăsând o gaură mare în perete. După aceea îşi scoase o lanternă de buzunar şi o introduse în gaură. Pe deasupra ochelarilor lui supradimensionaţi se formă o cută adâncă.
   Apoi individul îşi vârî nasul în cavitate şi adulmecă.
   - Corect, zise el. Hei, salut, băieţi.
   - Salut pe cine? se miră Harry, venind mai aproape.
   - Aspergillus, răspunse individul. Un soi de mucegai. Avem trei sau patru sute de specii între care să alegem şi e greu de spus care anume este acesta, deoarece înmulţirea pe astfel de suprafeţe dure se face atât de greu, încât mucegaiul este aproape invizibil. Însă mirosul n-are cum să dea greş.
   - Asta înseamnă necazuri, nu-i aşa? întrebă Harry, încercând să-şi amintească suma pe care o mai avea în cont după ce el şi tatăl lui sponsorizaseră o excursie în Spania pentru Sis, sora lui mai mică, care suferea de ceea ce ea denumea „o uşoară atingere a sindromului Down“.
   - Nu e ca mucegaiul uscat. Blocul nu se va prăbuşi din asta, replică omul. Dar dumneavoastră puteţi s-o păţiţi.
   - Eu?
   - Dacă sunteţi sensibil. Unii oameni se îmbolnăvesc respirând aerul cu mucegaiuri. Suferă aşa ani întregi şi evident că sunt acuzaţi de ipohondrie atunci când nu li se descoperă nimic, iar ceilalţi locatari din locuinţă n-au nimic. După care mucegaiul începe să mănânce tapetul şi tencuiala.
   - Mmm. Ce propuneţi?
   - Să elimin sursa de infecţie, bineînţeles.
   - Şi prin asta şi economiile mele cumva?
   - Acţiunea e acoperită prin asigurarea clădirii, aşa că nu vă va costa nici măcar o coroană. Nu am nevoie decât de acces la apartamentul dumneavoastră pentru câteva zile.
   Harry găsi setul de chei de rezervă al locuinţei într-un sertar din bucătărie şi i le dădu individului.
   - O să vin doar eu, continuă omul. Trebuie să menţionez şi chestia asta. Se petrec o groază de chestii ciudate pe afară.
   - Chiar aşa?
   Harry zâmbi trist, privind afară prin fereastră.
   - Cum?
   - Nimic, răspunse Harry. Oricum nu e nimic de furat pe aici. Acum eu o să plec.
   Atârnând jos pe cerul dimineţii, soarele făcea să scânteieze toate ferestrele sediului central al poliţiei din Oslo, amplasat acolo unde se aflase şi cu 30 de ani înainte, în vârful pantei de pe strada principală, Gronlandsleiret. Din acel loc, poliţia putea ajunge extrem de rapid în zonele cu criminalitate ridicată din estul oraşului Oslo - deşi această situaţie nu apăruse ca urmare a unui act intenţionat - iar cea mai apropiată clădire învecinată era chiar închisoarea oraşului, găzduită de clădirea vechii fabrici de bere. Sediul poliţiei era înconjurat de o pajişte maronie, veştejită, dar şi de arţari şi tei, peste care se aşternuse în timpul nopţii un strat subţire de zăpadă alb-cenuşie, fapt care făcea parcul să arate ca locuinţa cu bunuri învelite în linţolii a unei persoane decedate.
   Harry urcă banda neagră de asfalt către intrarea principală şi pătrunse în holul central, unde fântâna decorativă de perete, din porţelan, semnată Karl Christensen, îşi şopotea necontenit secretele eterne. Îl salută cu un gest al capului pe paznicul de la recepţie, apoi urcă până la divizia Omuciderii de la etajul şase.
   Deşi trecuseră aproape 6 luni de când îi dăduseră un birou propriu, în zona roşie, Harry urca adesea către vechiul lui birou înghesuit şi neluminat pe care îl împărţise cu ofiţerul de poliţie Jack Halvorsen. Acum acolo lucra Magnus Skarre. Iar Jack Halvorsen fusese transferat pe vecie în solul din cimitirul Vestre Aker. La început, părinţii lui ar fi vrut ca fiul lor să fie îngropat în oraşul lor natal, Steinkjaer, căci Jack şi Beate Lonn, şefa Krimteknisk, serviciul medico-legal, nu fuseseră căsătoriţi şi nici măcar nu locuiseră împreună. Însă după ce aflaseră că Beate era însărcinată, iar copilul lui Jack urma să se nască în acea vară, părinţii căzuseră de acord ca mormântul acestuia să fie în Oslo.
   Harry intră în noul lui birou. Un termen despre care el ştia că va rămâne neschimbat, aşa cum terenul vechi de 50 de ani al echipei de fotbal Barcelona continua să fie numit Camp Nou, expresie catalană pentru stadion nou. Se lăsă să cadă pe scaunul lui, dădu drumul la radio şi înclină din cap în semn de salut spre fotografiile înghesuite pe dulap şi proptite de perete.
   Într-o bună zi dintr-un viitor incert, dacă va ţine minte să cumpere nişte pioneze, fotografiile vor ajunge să stea pe perete. Ellen Gjelten, Jack Halvorsen şi Bjarne Moller. Erau acolo cu toţii, în ordine cronologică. Societatea Poliţiştilor Morţi.
   La radio, politicienii norvegieni şi experţii în ştiinţe sociale îşi dădeau cu părerea în legătură cu alegerile prezidenţiale americane.
   Harry recunoscu vocea lui Arve Stop, proprietarul revistei de succes Liberal, un om devenit celebru pentru că ştia multe, era arogant şi se întreţinea cu formatorii de opinie din ţară. Harry dădu volumul mai tare, până ce vocile ajunseră să ricoşeze din zidurile de cărămidă, după care luă cătuşele Peerless care zăceau pe noul lui birou. Exersă punerea lor rapidă pe piciorul biroului, deja ferfeniţit ca urmare a acestui prost obicei pe care el îl căpătase cu ocazia cursurilor urmate la sediul FBI din Chicago şi pe care îl perfecţionase pe parcursul nopţilor singuratice petrecute în adăpostul mizer din Cabrini Green, când fusese acompaniat doar de urletele vecinilor iritaţi şi de sticla de Jim Beam.
   Ideea era să prindă cătuşele de încheietura arestatului de o asemenea manieră, încât braţul acţionat de arc al cătuşei să se închidă în jurul încheieturii, iar încuietoarea să se blocheze de cealaltă parte, cu un ţăcănit. Prin exercitarea forţei în mod optim şi operând cu precizie, poliţistul se putea prinde de arestat cu o singură mişcare, înainte ca acesta să aibă ocazia de a reacţiona.
   Harry nu folosea această practică în mod curent, apelase la ea doar o singură dată pentru celălalt lucru pe care îl învăţase în Chicago: cum să prindă un criminal în serie. Cătuşele pocniră în jurul piciorului biroului, în vreme ce vocile de la radio continuau dezbaterea.
   - Arve Stop, de ce credeţi că norvegienii sunt atât de sceptici în privinţa lui George Bush?
   - Deoarece suntem o naţiune superprotejată, care n-a luptat niciodată în vreun război. Am fost fericiţi să-i lăsăm pe alţii să se bată pentru noi: Anglia, Uniunea Sovietică şi America. Da, încă din vremea războaielor lui Napoleon noi ne-am ascuns în spatele fraţilor noştri mai vârstnici. Norvegia şi-a bazat securitatea prin asumarea responsabilităţii de către alţii atunci când vremurile au devenit grele. Povestea asta durează de atâta amar de vreme, că noi am ajuns să ne pierdem sentimentul realităţii şi credem că planeta asta este în esenţă populată de oameni care ne vor nouă - cea mai bogată ţară din lume - binele. Ei bine, Norvegia, o blondă cu creier cât bobul de mazăre, care îndrugă aiureli şi se pierde pe o străduţă din Bronx şi acum se supără că garda ei de corp este atât de brutală cu tâlharii.
   Harry formă numărul lui Rakel. În afară de numărul lui Sis, cel al lui Rakel era singurul pe care îl ştia pe de rost.
   Când era doar un tânăr lipsit de experienţă, credea că memoria slabă reprezintă un handicap pentru un detectiv.
   Între timp învăţase mai multe.
   - Iar gărzile de corp sunt Bush şi SUA? întrebă gazda emisiunii.
   - Da. Odată, Lyndon B. Johnson a spus că Statele Unite nu şi-au ales acest rol, dar şi-au dat seama că nu exista nimeni dornic pentru aşa ceva, şi avea dreptate. Garda noastră de corp este un creştin renăscut cu complexul Oedip, cu o problemă cu alcoolul, cu limite intelectuale şi fără suficientă coloană vertebrală ca să-şi facă serviciul militar cu onoare. Pe scurt, un tip faţă de care ar trebui să fim mulţumiţi că va fi reales preşedinte astăzi.
   - Presupun că aţi menţionat toate astea la modul ironic?
   - Absolut deloc. Un astfel de preşedinte slab îşi ascultă consilierii, iar Casa Albă are cei mai buni consilieri, credeţi-mă. Chiar dacă în urma serialului ăla de tot hazul despre Biroul Oval omul simplu şi-ar putea forma impresia că democraţii deţin un monopol asupra inteligenţei, partea surprinzătoare vine dinspre extrema de dreapta republicană, unde pot fi descoperite cele mai ascuţite minţi cu putinţă. Securitatea Norvegiei se află pe cele mai bune mâini posibile.
   - O prietenă a unei prietene s-a regulat cu tine.
   - Zău? se miră Harry.
   - Nu cu tine, zise Rakel. Vorbesc cu celălalt tip, Stop.
   - Scuze, rosti Harry, lăsând radioul mai încet.
   - După un discurs în Trondheim. El a invitat-o în camera lui. Ea era interesată, dar i-a atras atenţia că suferise o mastectomie. El a spus că se mai gândeşte şi s-a dus la bar. După care s-a întors şi a luat-o cu el.
   - Mm. Sper că aşteptările au fost împlinite.
   - Nimic nu împlineşte aşteptările.
   - Nu, replică Harry, întrebându-se despre ce naiba vorbeau ei acolo.
   - Cum rămâne cu seara asta? întrebă Rakel.
   - E foarte bine la opt la Palace Grill. Dar ce e cu prostia aia că nu se pot rezerva mese înainte?
   - Presupun că face locul mai atractiv.
   Hotărâră să se întâlnească înainte în barul învecinat.
   După ce încheiară convorbirea, Harry căzu pe gânduri. Ea păruse mulţumită. Sau strălucitoare. Strălucitoare şi veselă.
   Încercă să-şi dea seama dacă reuşise să se facă plăcut, mulţumit fiind că femeia pe care o iubise atât de mult era fericită cu un alt bărbat. Rakel şi el petrecuseră multe clipe bune împreună, iar Harry avusese o şansă. Pe care o irosise.
   Aşa că de ce să nu fie mulţumit că ea era bine, de ce să nu renunţe la ideea că lucrurile ar fi putut sta altfel, de ce să nu-şi vadă mai departe de viaţa lui? Îşi promise să încerce ceva mai mult.

   Şedinţa de dimineaţă luă repede sfârşit.
   În calitate de şef al diviziei Omucideri, Politioverbetjent - POB pe scurt - Gunnar Hagen parcurse toate cazurile la care lucrau acum. Care nu erau prea multe, deoarece deocamdată nu existau anchete privind cazuri noi de crimă, iar crimele reprezentau singurele cazuri de interes pentru divizie.
   Era prezent acolo şi Thomas Helle, ofiţer în cadrul unităţii pentru persoane dispărute din cadrul poliţiei în uniformă, iar acesta le oferi un raport despre o femeie care dispăruse de 1 an de acasă. Nicio urmă de violenţă, nicio urmă a infractorului şi nicio urmă a victimei. Era o gospodină şi fusese văzută ultima oară la grădiniţa unde îşi lăsase, în dimineaţa zilei cu pricina, fiul şi fiica. Soţul ei şi toată lumea din cercul ei de cunoştinţe aveau alibiuri şi fuseseră scoşi de pe lista suspecţilor. Poliţiştii căzuseră de acord ca de caz să se ocupe mai departe divizia Omucideri.
   Magnus Skarre le transmise salutări de la Stale Aune – psihologul diviziei –, căruia îi efectuase o vizită la spitalul Ulleval. Harry simţi o strângere de inimă. Stale Aune nu era doar consilierul lui în cazurile de crimă, ci şi susţinătorul lui personal în lupta cu alcoolul şi cel mai apropiat om de pe lume de statutul de confident. Trecuse mai bine de o săptămână de când Aune fusese internat cu un diagnostic imprecis, însă Harry tot nu reuşise să-şi depăşească temerea de a intra în spitale.
   „Mâine“, îşi zise Harry. „Sau joi“.
   - Avem un ofiţer nou, anunţă Gunnar Hagen. Katrine Bratt.
   De pe primul rând sări în picioare o femeie tânără, fără să schiţeze vreun zâmbet. Era foarte atrăgătoare.
   „Atrăgătoare fără să încerce să fie aşa“, gândi Harry.
   Părul subţire, aproape rar îi atârna lipsit de viaţă de ambele părţi laterale ale feţei fin sculptate, palide şi caracterizate de aceleaşi trăsături serioase şi de îngrijorare, pe care Harry le mai văzuse şi la alte femei atractive devenite atât de obişnuite să fie studiate, încât încetaseră să le mai pese în vreun fel.
   Katrine Bratt era îmbrăcată cu un costum albastru care îi scotea în evidenţă feminitatea, dar colanţii groşi şi negri care se vedeau pe sub tivul fustei şi bocancii practici, de iarnă, din picioare anulau orice suspiciune posibilă legată de ideea că femeia s-ar fi putut folosi de atributele specifice sexului.
   Stătea acolo în picioare, plimbându-şi privirea peste adunare, ca şi cum s-ar fi ridicat din proprie curiozitate ca să-i vadă pe ceilalţi şi nu ar fi fost strigată mai întâi. Harry bănuia că femeia îşi planificase atât îmbrăcămintea, cât şi apariţia din prima zi de lucru de la sediul poliţiei.
   - Katrine a lucrat timp de patru ani la sediul poliţiei din Bergen, unde s-a ocupat în principal cu cazurile de abuz sexual, însă a efectuat un stagiu şi la divizia Omucideri, continuă Hagen, uitându-se pe o foaie de hârtie despre care Harry o bănuia că era CV-ul femeii. Absolventă de drept la Universitatea din Bergen în 1999, Academia de Poliţie, iar acum este ofiţer aici. Deocamdată nu are copii, dar e măritată.
   Una dintre sprâncenele subţiri ale lui Katrine Bratt se ridică abia perceptibil şi Hagen, fie că prinse de veste, fie că îşi spuse că ultima parte a informării era superfluă, se grăbi să adauge:
   - Asta pentru cei care ar putea fi interesaţi...
   În pauza apăsătoare care urmă, Hagen păru să creadă că înrăutăţise situaţia, aşa că tuşi tare de două ori, şi spuse că aceia care nu-şi confirmaseră prezenţa la petrecerea de Crăciun ar trebui să o facă până miercurea următoare.
   Scaunele scârţâiră pe podea şi Harry se grăbi să iasă.
   Ajunsese deja pe coridor când auzi o voce în spatele lui.
   - Se pare că îţi aparţin ţie.
   Harry se întoarse şi se uită la chipul lui Katrine Bratt, întrebându-se cât de atrăgătoare ca femeie ar putea fi în realitate dacă ar depune un mic efort.
   - Sau tu mie, continuă ea, dezvelind un şir de dinţi regulaţi, dar fără să lase zâmbetul să-i cuprindă şi ochii. E acelaşi lucru oricum ai lua-o.
   Tânăra vorbea norvegiana cu accent standard de Bergen, scoţând nişte „r“-uri uşor rostogolite între dinţi, ceea ce sugera, în opinia lui Harry, că era de origine din Fana, Kalfaret sau un alt district cu o clasă mijlocie solidă.
   Harry îşi continuă drumul, iar tânăra se grăbi să îl ajungă din urmă.
   - Se pare că politioverbetjent a uitat să te informeze.
   Femeia pronunţă lungul cuvânt cu un accent uşor exagerat pe toate silabele.
   - Dar ar trebui să-mi arăţi ce e prin jur şi să ai grijă de mine următoarele câteva zile. Până ce mă pun pe picioare. Crezi că poţi face asta?
   Harry încetini puţin pasul. Până acum îi plăcea de ea, dar evident că putea să-şi schimbe părerea oricând. Harry era întotdeauna dispus să dea oamenilor o nouă şansă de a urca mai sus pe lista lui neagră.
   - Nu ştiu, răspunse el, oprindu-se în dreptul automatului de cafea. Hai să începem cu aşa ceva.
   - Nu beau cafea.
   - Nu contează. Lucrurile vin de la sine. Ca majoritatea chestiilor de pe aici. Ce gândeşti despre cazul femeii dispărute?
   Harry apăsă butonul pentru cafea Americano, care, la acest automat, furniza o cafea la fel de americană precum cea crescută pe meleagurile norvegiene.
   - Ce-i cu el? întrebă Bratt.
   - Crezi că ea mai trăieşte?
   Harry încercă să pună întrebarea cu nonşalanţă, ca ea să nu-şi dea seama că era un test.
   - Mă crezi proastă? ripostă tânăra, urmărind cu o repulsie făţişă cum maşinăria tuşeşte şi apoi scuipă ceva negru într-o ceaşcă de plastic. Nu l-ai auzit pe politioverbetjent spunând că am lucrat 4 ani la unitatea Ofense Sexuale?
   - Mmm, făcu Harry. Deci e moartă?
   - Praful s-a ales de ea, răspunse Katrine Bratt.
   Harry ridică încet ceaşca albă. Cântări în minte ideea că îi fusese alocată o colegă pe care ar putea începe chiar să o aprecieze.

   Mergând pe jos înspre casă în acea după-amiază, Harry observă că zăpada dispăruse de pe trotuare şi de pe străzi, iar fulgii uşori şi mici de omăt care se zvârcoleau prin aer erau absorbiţi de asfaltul ud imediat ce atingeau solul. Intră în obişnuitul lui magazin de muzică din Akersgata şi-şi cumpără ultimul album al lui Neil Young, deşi bănuia că era un album slab.
   Imediat ce descuie broasca uşii de la apartament constată că se schimbase ceva. Era ceva legat de sunet. Sau poate de miros. Se opri brusc în pragul bucătăriei.
   Un întreg perete dispăruse. Mai exact, acolo unde dis-de-dimineaţă văzuse tapet strălucitor şi înflorat montat pe tencuială, acum vedea cărămizi ruginii, mortar cenuşiu şi finisaje gri-gălbui pline de găuri de cuie. Pe podea se găsea cutia cu scule a individului cu mucegaiul, iar pe tăblia dulapului de vase se vedea un bilet în care omul îl anunţa că avea să revină a doua zi.
   Se duse în living, strecură în aparat CD-ul cu Neil Young, pe care îl scoase iritat după un sfert de oră, şi introduse în loc un disc cu Ryan Adams. Din senin îi veni ideea de a bea ceva. Harry închise ochii şi se holbă cu ochii minţii la tiparul mişcător al sângelui şi orbirii complete. Îşi aminti iarăşi de scrisoare. Prima zăpadă. Toowoomba.
   Ţârâitul telefonului întrerupse piesa Shakedown on 9th Street a lui Ryan Adams.
   La telefon era o femeie, care se prezentă drept Oda şi îi spuse că suna de la Bosse şi că se bucura să vorbească din nou cu el. Harry nu-şi amintea de ea, dar îşi amintea de programul TV. Cei de acolo doriseră ca el să vorbească despre ucigaşi în serie, deoarece era singurul ofiţer de poliţie norvegian cu stagii de studiu la FBI şi, mai mult decât atât, vânase el însuşi un criminal în serie autentic. Harry fusese
suficient de idiot să accepte
    Îşi spusese că o făcea pentru a spune ceva important şi destul de competent despre oamenii care ucid, nu ca să fie văzut la cel mai popular talk-show al naţiunii. Însă nu acesta fusese cel mai rău lucru. Colac peste pupăză, băuse înainte de a intra în emisie. Harry era convins că dăduse peste cap un singur pahar.
   Însă în timpul emisiunii se comportase ca şi cum ar fi băut cinci.
   Vorbise cu o dicţie clară; întotdeauna avea o dicţie clară. Însă ochii lui erau sticloşi, analizele făcute fuseseră stângace, iar el nu reuşise să tragă nicio concluzie, aşa că gazda emisiunii fusese obligată să prezinte mai devreme un oaspete care devenise noul campion european la aranjatul florilor. Harry nu spusese nimic, dar limbajul corpului său arătase clar ce credea el despre discuţia legată de flori. Când gazda întrebase, cu un zâmbet răutăcios, ce părere are un anchetator de crime faţă de aranjamentele florale, Harry spusese că jerbele de la ceremoniile funerare norvegiene cu siguranţă respectau înaltele standarde internaţionale. Poate că stilul uşor confuz şi nonşalant al lui Harry fusese cel care stârnise râsul publicului din studio şi bătăi pe spate din partea oamenilor de la televiziune după terminarea emisiunii.
   Îi spuseseră că „livrase marfa“.
   Ulterior plecase cu o parte din acei oameni la Kunstnernes Hus, unde primise băutură din belşug, şi se trezise a doua zi cu fiecare fibră din corp ţipând şi implorând după mai mult alcool. Cum era vineri, continuase să bea tot weekendul. Luase loc la Schroder’s şi ajunsese să ţipe după bere chiar şi după ce cei de acolo începuseră să stingă şi să aprindă luminile, sugerându-le clienţilor să plece acasă la ei, iar Rita, chelneriţa, venise la Harry şi îl înştiinţase că i se va interzice să mai intre acolo dacă nu pleca în acel moment, preferabil la culcare.
   Luni dimineaţă Harry se prezentase la lucru la ora opt fix. Nu reuşise să contribuie cu nimic la munca departamentului în acea zi, vărsase în chiuvetă după şedinţa de dimineaţă, se agăţase de scaunul de la birou, băuse cafea, fumase şi apoi vomitase din nou, dar de această dată la toaletă. Aceea fusese ultima dată când mai cedase viciului; de atunci nu se mai atinsese nici măcar de o picătură de alcool.
   Iar acum ei doreau ca el să revină la televizor.
   Femeia îl informă că subiectul era legat de terorism în ţările arabe şi de ceea ce transforma oameni bine educaţi din clasa mijlocie în maşini de ucis. Harry o întrerupse înainte ca ea să termine ce avea de spus.
   - Nu.
   - Dar ne-ar plăcea enorm să vă avem. Sunteţi aşa de... de... rock’n’ roll!
   Femeia izbucni în râs, cu un entuziasm destul de ambiguu, însă acum el îi recunoscu vocea. Femeia fusese cu ei la Kunstnernes Hus în acea noapte. Arăta bine, de o manieră tinerească şi plictisitoare, vorbise de o manieră tinerească şi plictisitoare şi se uitase la Harry cu ochi înfometaţi, ca şi cum el era un fel de mâncare exotică pe care ea se gândea să o înfulece: oare era el prea exotic?
   - Încercaţi cu altcineva, rosti Harry şi închise.
   După care închise ochii şi îl auzi pe Ryan Adams cum se întreabă: Oh, baby, why de I miss you like I do – O de ce îmi este atât de dor de tine?

   Băiatul îşi ridică privirea spre bărbatul care stătea alături de el în dreptul blatului din bucătărie.
   Lumina dinspre grădina acoperită cu zăpadă cădea direct pe chelia de pe scalpul masiv al tatălui său. Mami spusese că tati avea un cap aşa de mare deoarece era un creier mare. O întrebase de ce ea spusese că el era un creier şi nu că avea un creier, iar ea izbucnise în râs, îl mângâiase pe frunte şi zisese că aşa se petreceau lucrurile cu profesorii de fizică. Acum însă, acel creier spăla cartofi sub jetul de apă şi îi punea direct într-o tigaie.
   - Nu ai de gând să cojeşti cartofii, tati? De obicei, mami...
   - Mama ta nu e aici, Jonas. Aşa că o s-o facem aşa cum ştiu eu.
   Tatăl nu ridicase vocea, însă în tonul lui răzbătuse o iritare care îl făcuse pe Jonas să se facă mic. Niciodată nu ştiuse ce îl poate face pe tatăl lui să devină atât de furios. Sau, uneori, dacă era furios. Asta până ce vedea chipul mamei lui, cu colţurile gurii curios de lăsate în jos, fapt care părea să-l irite şi mai tare pe tatăl lui. Spera doar ca ea să vină cât mai repede.
   - Nu le folosim pe farfurii, tati?
   Tatăl lui trânti uşiţa cuptorului, şi Jonas îşi muşcă buza inferioară. Faţa tatălui lui se apropie de faţa lui. Ochelarii pătraţi şi subţiri ca o foaie de hârtie luciră.
   - Se spune nu folosim farfuriile, rosti tatăl lui. De câte ori trebuie să-ţi spun, Jonas?
   - Dar mami spune...
   - Mami nu vorbeşte cum trebuie. Pricepi? Mami provine dintr-un loc şi dintr-o familie unde limbajul nu reprezintă o prioritate.
   Răsuflarea tatălui său mirosea sărat, a alge de mare putrezite.
   Se auzi uşa de la intrare deschizându-se cu zgomot.
   - Bună, rosti ea cântat din hol.
   Jonas vru să fugă spre ea, dar tatăl lui îl prinse de umăr şi îi arătă masa nearanjată.
   - Ce tari sunteţi!
   Jonas putea desluşi zâmbetul din vocea ei, aşa cum stătea în uşa bucătăriei, în spatele lui, în vreme ce el aranja pahare şi tacâmuri cât putea de repede.
   - Şi ce om mare de zăpadă ai făcut!
   Jonas se întoarse surprins către mama lui, care îşi descheia haina. Era atât de atrăgătoare. Piele închisă la culoare, păr negru, exact ca şi el, dar şi ochii ăia blânzi, blânzi pe care aproape că îi avusese dintotdeauna. Aproape.
   Nu mai era la fel de zveltă ca în fotografiile din vremea când ea şi tati se căsătoriseră, însă observase el prea bine că bărbaţii continuau să o privească lung de câte ori ieşeau la o plimbare prin oraş.
   - Nu am făcut un om de zăpadă, replică Jonas.
   - Nu?
   Mama lui se încruntă în vreme ce îşi desfăcea fularul mare şi roz pe care el i-l făcuse cadou de Crăciun.
   Tati se duse la fereastră.
   - Probabil că băieţii vecinilor l-au făcut, rosti el.
   Jonas se sui pe un scaun de bucătărie şi se zgâi afară. Da, categoric se vedea un om de zăpadă pe pajiştea din faţa casei. Era mare, aşa cum spusese mama lui. Ochii şi gura îi erau făcute cu pietre, iar nasul era un morcov. Omul de zăpadă nu avea pălărie, scufie sau fular, ci doar un braţ, o creangă subţire despre care Jonas bănuia că fusese smulsă din gardul viu. În orice caz, era ceva ciudat la acest om de zăpadă. Stătea cu faţa în direcţie greşită. Nu ştia nici el de ce, dar omul de zăpadă ar fi trebuit să stea cu faţa spre drum, înspre spaţiul deschis.
   - De ce? începu Jonas, dar fu întrerupt de tatăl lui.
   - O să vorbesc cu ei.
   - De ce? întrebă mami din hol, acolo unde Jonas o auzea cum îşi desface fermoarul de la cizmele ei negre din piele. Nu are importanţă.
   - Nu am chef ca un astfel de lucru să stea pe proprietatea noastră. O s-o fac când mă întorc.
   - De ce nu se uită spre drum? întrebă Jonas.
   Mama lui oftă din hol.
   - Şi când te întorci, iubire?
   - Mâine cândva.
   - Pe la ce oră?
   - De ce? Ai vreo întâlnire?
   În tonul vocii tatălui său se putea citi un soi de uşurătate care îi produse un fior băiatului.
   - Mă gândeam să fie cina gata, zise mami, intrând în bucătărie, ducându-se la cuptor ca să verifice cratiţele şi ridicând temperatura la două dintre ochiuri.
   - Tu doar pregăteşte-o, rosti tatăl lui, întorcându-se spre vraful de ziare de pe blat. O să ajung acasă la un moment dat.
   - Bine.
   Mama se duse în spatele tatălui şi îl înconjură cu braţele.
   - Dar chiar trebuie să pleci la Bergen în noaptea asta?
   - Cursul meu începe la ora opt mâine-dimineaţă, răspunse tatăl. Îmi ia o oră să ajung la universitate din momentul în care aterizează avionul, aşa că nu ajung dacă iau cursa de dimineaţă.
   După tresărirea muşchilor de pe gâtul tatălui său, Jonas îşi dădea seama că acesta se relaxează, că încă o dată mami reuşise să găsească vorbele potrivite.
   - De ce se uită omul de zăpadă la casa noastră? întrebă Jonas.
   - Du-te şi spală-te pe mâini, zise mami.
   Mâncară în tăcere, liniştea fiind întreruptă doar de întrebările scurte ale mamei despre şcoală şi de răspunsurile scurte şi vagi ale lui Jonas. Băiatul ştia că nişte răspunsuri detaliate puteau genera întrebări neplăcute din partea tatălui în legătură cu ceea ce învăţau ei - sau nu învăţau - sub „pretextul şcolii“. Sau o interogaţie fulgerătoare despre câte cineva menţionat de Jonas ca fiind un partener de joacă, despre ocupaţiile părinţilor respectivului şi despre originea acestora. Întrebări la care Jonas nu era niciodată în stare să dea răspunsuri care să-l mulţumească pe tatălui lui.
   După ce ajunse în pat, Jonas auzi la etajul de dedesubt cum tatăl lui îşi ia la revedere de la mama lui, apoi o uşă închizându-se şi maşina pornind afară şi îndepărtându-se.
   Erau din nou singuri. Mama lui dădu drumul la televizor. Se gândi la ceva ce-l întrebase ea. De ce nu prea îşi mai aducea prietenii acasă ca să se joace cu ei. Nu ştiuse ce să-i răspundă; nu dorise ca ea să se întristeze. Însă acum devenea el trist în schimb. Îşi prinse cu dinţii interiorul obrazului, simţind cum durerea dulce-amăruie se întinde până la urechi, şi se uită fix la tuburile de metal ale clopoţelului de vânt atârnat de tavan. Se dădu jos din pat şi se apropie tiptil de fereastră.
   Zăpada din grădină reflecta suficientă lumină ca el să întrezărească silueta omului de zăpadă de dedesubt. Părea tare singur. Cineva ar fi trebuit să-i dea o pălărie şi un fular.
   Şi poate o coadă de mătură de care să se ţină. În acel moment se ivi luna de după un nor. Băiatul văzu şirul negru de dinţi al omului de zăpadă. Şi ochii. Instinctiv, Jonas îşi ţinu respiraţia şi se dădu doi paşi înapoi. Ochii din pietricele luceau. Şi nu se uitau spre casă. Priveau în sus. Chiar spre băiat.
   Jonas trase draperiile şi se urcă înapoi în pat.

3

Ziua 1

Carmin

      Harry şedea pe un scaun de bar din Palace Grill şi citea mesajele de pe ziduri, nişte inscripţii făcute cu intenţii bune, care aminteau clienţilor barului să nu ceară de băut pe datorie, să nu-l împuşte pe pianist şi să fie cuminţi sau altfel să plece.
   Seara era la început şi singurii clienţi din bar în afara lui erau două fete care şedeau la o masă şi tastau cu frenezie butoanele telefoanelor lor mobile, precum şi doi băieţi care jucau darts cu gesturi studiate de postură şi ţintire, dar cu rezultate slabe. Dolly Parton, despre care Harry ştia că fusese adusă înapoi din uitare de către arbitrii muzicii country and western de bună calitate, se văita la difuzoare cu accentul ei nazal de sudistă. Harry îşi verifică din nou ceasul şi puse pariu cu el însuşi că Rakel Fauke avea să se găsească la uşă la exact opt şi şapte minute. Simţi iarăşi acea tensiune pe care o simţea atunci când o revedea.
   Îşi spuse că e vorba doar de un răspuns condiţionat, aşa cum câinii lui Pavlov începeau să saliveze când auzeau clopoţelul de anunţare a hranei, chiar dacă nu exista hrană.
   Iar în acea seară ei doi n-aveau să ia masa împreună. Mai exact, aveau să mănânce ceva, dar avea să fie vorba doar de mâncare. Şi despre o discuţie lejeră despre viaţa fiecăruia.
   Sau, ca lucrurile să fie şi mai precise: despre viaţa ei. Şi despre Oleg, fiul pe care ea îl avusese cu fostul ei soţ rus, din vremea când ea lucra la ambasada Norvegiei de la Moscova.
   Băiatul cu acea fire închisă, arţăgoasă, pe care Harry o înţelegea. Băiatul cu care Harry dezvoltase treptat legături care din multe puncte de vedere erau mai strânse decât cele dintre băiat şi propriul tată. Iar când, într-un târziu, Rakel nu mai fusese în stare să tolereze situaţia şi plecase, Harry nu-şi putuse da seama a cui fusese mai mare pierderea. Însă acum ştia. Căci acum se făcuse 8 şi 7 minute şi ea stătea la uşă cu ţinuta ei dreaptă, cu spatele arcuit pe care el încă îl mai simţea sub degetele lui şi cu pomeţii înalţi ai obrajilor de sub pielea lucioasă pe care încă o mai simţea lipită de pielea lui. Sperase doar ca ea să nu arate aşa de bine. Aşa de fericită.
   Rakel veni spre el. Îşi atinseră obrajii. El forţă primul despărţirea.
   - La ce te uiţi? întrebă ea, descheindu-se la haină.
   - Ştii tu, răspunse Harry, dându-şi seama că ar fi trebuit mai întâi să-şi dreagă glasul.
   Ea chicoti, iar râsul avu asupra lui acelaşi efect ca o primă duşcă de Jim Beam; îl încălzi şi îl relaxă.
   - Nu, zise ea.
   Harry ştia foarte bine ce însemna acel „nu“. Nu începe, nu deveni stânjenitor, nu vrem aşa ceva. Ea rostise moale cuvântul, practic de neauzit, şi totuşi pe el îl arsese ca o palmă.
   - Ai slăbit, zise ea.
   - Aşa spune lumea.
   - Masa...
   - Va veni chelnerul să ne conducă.
   Ea se aşeză pe un scaun în faţa lui şi comandă un aperitiv.
   Un Campari, în mod subînţeles. Harry obişnuia să-i spună ei Carmin după pigmentul natural care conferea vinului roşu dulce şi aromat culoarea caracteristică. Deoarece ei îi plăcea să se îmbrace în roşu strălucitor. Rakel însăşi susţinuse că folosea acea culoare ca pe un avertisment, aşa cum animalele folosesc culori tari ca să avertizeze alte animale să menţină distanţa.
   Harry ceru încă o cola.
   - De ce ai slăbit aşa de mult? se interesă ea.
   - Mucegai.
   - Cum?
   - Se pare că mă mănâncă de viu. Creierul, ochii, plămânii, concentrarea. Îmi fură culoarea şi amintirile. Mucegaiul se dezvoltă, eu dispar. El se transformă în mine, eu mă transform în el.
   - Ce naiba tot aiurezi acolo? exclamă ea cu o grimasă menită să-i arate dezgustul, însă Harry îi zări zâmbetul din privire.
   Lui Rakel îi plăcea să-l audă vorbind, chiar dacă el rostea doar prostii. Îi povesti despre ciupercile care apăruseră în apartamentul lui.
   - Tu ce mai faci? întrebă Harry.
   - Bine. Mi-e bine. Şi Oleg e bine. Dar îi e dor de tine.
   - A spus el asta?
   - Ştii prea bine că da. Ar trebui să stai mai aproape de el.
   - Eu?
   Harry se uită nedumerit la ea.
   - Nu a fost decizia mea.
   - Şi ce-i cu asta? ripostă ea, luând băutura din mâna barmanului. Doar pentru că tu şi cu mine nu suntem împreună nu înseamnă că tu şi Oleg nu aveţi o relaţie importantă. Pentru amândoi. Niciunul din voi nu vă angajaţi lesne faţă de oameni, aşa că ar trebui să te îngrijeşti de relaţiile pe care le ai.
   Harry sorbi din sucul lui.
   - Cum se înţelege Oleg cu doctorul tău?
   - Numele lui e Mathias, replică Rakel cu un oftat. Lucrează amândoi la asta. Sunt... diferiţi. Mathias încearcă din răsputeri, dar Oleg nu prea îi uşurează misiunea.
   Harry simţi un uşor fior de satisfacţie.
   - Şi Mathias munceşte până târziu.
   - Credeam că nu-ţi place ca bărbaţii din viaţa ta să muncească, zise Harry, regretând imediat ceea ce spusese.
   Însă în loc de a se înfuria, Rakel oftă cu tristeţe.
   - Nu era vorba despre orele lungi de muncă, Harry. Tu erai obsedat. Tu eşti una cu munca ta, iar ceea ce te mână de la spate nu este dragostea sau vreun sentiment de răspundere. Nu te mână nici măcar ambiţia personală. Te mână furia. Şi dorinţa de răzbunare. Iar asta nu e bine, Harry, căci n-ar trebui ca lucrurile să fie aşa. Ştii prea bine ce s-a întâmplat.
   Da, îşi spuse Harry. Am permis maladiei să pătrundă şi în casa ta.
   Harry îşi drese glasul.
   - Dar doctorul tău este mânat atunci de... chestii corecte?
   - Mathias încă face gărzi de noapte la Urgenţe. Voluntar. În acelaşi timp ţine cursuri la Departamentul de Anatomie, lucrând cu normă întreagă.
   - Şi e donator de sânge şi membru al Amnesty International.
   Ea oftă.
   - B negativ este o grupă de sânge rară, Harry. Şi tu sprijini Amnesty, ştiu sigur asta.
   Rakel îşi amestecă băutura cu un băţ portocaliu de plastic, care avea un căluţ în vârf. Amestecul roşu se învârti în jurul cuburilor de gheaţă. Carmin.
   - Harry? făcu ea.
   Ceva din inflexiunea vocii ei îl determină să se încordeze.
   - Mathias se va muta la mine. De Crăciun.
   - Aşa de repede?
   Harry îşi plimbă limba peste cerul gurii, încercând să descopere un pic de umezeală acolo.
   - Nu vă cunoaşteţi de prea multă vreme.
   - Ne ştim de destulă vreme. Intenţionăm să ne căsătorim la vară.

   Magnus Skarre se uită la apa fierbinte care curgea peste mâinile lui şi se scurgea în chiuvetă. Acolo unde dispărea.
   Nu. Nimic nu dispare. Doar ajunge altundeva. Ca şi oamenii aceia în legătură cu care petrecuse ultimele săptămâni colectând informaţii. Deoarece Harry îl rugase asta. Harry spusese că ar putea da peste ceva acolo. Şi dorise raportul lui Magnus până la sfârşitul săptămânii. Ceea ce însemnase că el fusese obligat să muncească ore suplimentare. Chiar dacă ştia că Harry le dădea astfel de treburi ca să-i ţină ocupaţi în astfel de vremuri, când oamenii stăteau cu picioarele pe birouri. Micuţa Unitate de Persoane Dispărute a diviziei, compusă din trei persoane în uniformă, refuza să se ocupe de cazuri vechi; cei de acolo erau ocupaţi până peste cap cu cazurile noi.
   Pe drumul înapoi către birou, în coridorul pustiu, Magnus observă că uşa era întredeschisă. Ştia că o închisese, iar ceasul era trecut de ora nouă, aşa că oamenii de la curăţenie îşi terminaseră de mult treburile. Cu doi ani înainte, avuseseră oarece probleme cu furturile din birouri. Magnus Skarre împinse uşa cu forţă.
   Katrine Bratt stătea în mijlocul încăperii şi se uita la el încruntată, ca şi cum el fusese cel care dăduse buzna în biroul ei. Femeia îi întoarse spatele.
   - Am vrut doar să văd, rosti ea, aruncându-şi privirile peste ziduri.
   - Ce să vezi?
   Skarre privi în jur. Biroul lui era la fel cu celelalte, cu excepţia faptului că n-avea fereastră.
   - Ăsta a fost biroul lui? Nu-i aşa?
   Skarre se încruntă.
   - La ce te referi?
   - Biroul lui Hole. Ăsta a fost biroul lui în anii aceia. Chiar dacă el investiga crimele în serie în Australia?
  Skarre ridică din umeri.
   - Cred că da. De ce?
   Femeia îşi plimbă palma peste tăblia biroului.
   - De ce si-a schimbat biroul?
   Magnus trecu pe lângă ea şi se lăsă să cadă pe scaunul rotativ.
   - Nu are ferestre.
   - Şi a împărţit biroul, mai întâi cu Ellen Gjelten, apoi cu Jack Halvorsen, zise ea. Şi amândoi au fost ucişi.
   Magnus Skarre îşi duse mâinile la ceafă. Acest ofiţer nou avea stil. Era cu o clasă sau două peste el. Putea pune pariu că soţul ei era şef undeva sau ceva de genul ăsta şi dispunea de bani. Costumul ei părea scump. Însă, când o privi mai îndeaproape, văzu că lucrurile nu stăteau chiar aşa de bine.
   Era ceva acolo, ceva imposibil de precizat.
   - Crezi că a auzit vocile lor? De asta s-a mutat? întrebă Bratt, cercetând cu privirea o hartă de perete a Norvegiei, pe care Skarre încercuise oraşele natale ale tuturor persoanelor dispărute din Ostland, estul Norvegiei, începând cu anul 1980.
   Skarre izbucni în râs, dar nu răspunse. Mijlocul femeii era zvelt, iar spatele curbat. Skarre ştia că ea simţea că o măsoară cu privirea.
   - Cum e el, de fapt? întrebă ea.
   - De ce întrebi?
   - Presupun că aşa procedează oricine are un şef nou, nu?
   Avea dreptate. Doar că el nu se gândise niciodată la Harry Hole ca la un şef, oricum nu de o asemenea manieră. Bun, le dădea tuturor sarcini de executat şi conducea anchete, dar dincolo de toate astea, el nu le cerea tuturor decât să nu îi stea în cale.
   - Aşa cum probabil ştii deja, are nişte vicii, răspunse Skarre.
   Ea ridică din umeri.
   - Am auzit despre problema cu alcoolismul. Şi că şi-a raportat colegii. Şi că toţi superiorii l-au vrut dat afară, dar şeful de dinainte şi-a întins aripa protectoare asupra lui.
   - Se numea Bjarne Moller, zise Skarre, uitându-se la hartă şi la cercul din jurul oraşului Bergen.
   Acolo fusese Moller văzut ultima dată înainte de dispariţie.
   - Şi că oamenilor de la sediul central nu le place că presa îl transformă într-un soi de idol al populaţiei.
   Skarre îşi muşcă buza inferioară.
   - E un detectiv al naibii de bun. Mie asta îmi ajunge.
   - Îţi place de el? întrebă Bratt.
   Skarre zâmbi. Se răsuci pe călcâie şi se uită drept în ochii femeii.
   - Îmi place, nu-mi place, răspunse el. Nu cred că aş putea alege vreuna din posibilităţi cu fermitate.
   Bărbatul îşi dădu scaunul în spate, îşi puse picioarele pe birou, îşi întinse mădularele şi scoase un soi de căscat.
   - La ce lucrezi atât de târziu noaptea?
   Era o tentativă de a se pune într-o postură de superioritate. În definitiv, ea era doar un detectiv de rang inferior. Şi nouă pe acolo.
   Însă Katrine Bratt se mulţumi să zâmbească, de parcă el ar fi rostit ceva amuzant, după care ieşi pe uşă şi se făcu nevăzută.
   Dispăruse. Şi apropo de dispariţii... Skarre trase o înjurătură, se îndreptă pe scaun şi reveni la computerul lui.

   Harry se trezi şi rămase întins pe spate, holbându-se la tavan. Oare cât dormise? Se răsuci şi se uită la ceasul de pe noptieră. Patru fără un sfert. Cina se transformase într-un chin.
   Privise gura lui Rakel vorbind, bând vin, mestecând carne şi terminându-l pe el în vreme ce îi povestea cum ea şi Mathias plecau în Botswana pentru câţiva ani, deoarece guvernul de acolo luase măsuri pentru lupta contra virusului HIV, dar se ducea lipsă de doctori. Îl întrebase dacă cunoscuse şi el pe cineva. Iar el îi răspunsese că se întâlnise cu amicii lui din copilărie, Oystein şi Tresko. Primul ajunsese alcoolic şi era un şofer de taxi maniac după computere; al doilea ajunsese un cartofor alcoolic, care ar fi putut ajunge campionul mondial la poker dacă s-ar fi priceput la fel de bine să-şi păstreze intact o faţă de pokerist precum reuşea să citească feţele altora. Se pornise chiar să-i povestească lui Rakel despre catastrofala înfrângere suferită de Tresko la campionatele mondiale din Las Vegas, dar îşi amintise că îi mai povestise asta. Şi nu era adevărat că se întâlnise cu cei doi. Nu se întâlnise cu nimeni.
   Îl văzuse pe chelner cum toarnă băutură în paharele de la masa alăturată şi pentru o clipă de nebunie fusese pe punctul de a sări să smulgă sticla din mâinile omului pentru a o duce la gură. În loc de asta, fusese de acord să-l ducă pe Oleg la un concert pentru care băiatul o implorase pe Rakel să îl lase să meargă. Slipknot.
   Harry omisese să-i dezvăluie ce soi de trupă era aceea la care ea îşi lăsa băiatul să meargă, căci lui însuşi îi plăcea Slipknot. Chiar dacă trupele cu litanii despre moarte, simboluri sataniste şi tobe electronice îl făceau, de obicei, să râdă, Slipknot era, de fapt, o trupă interesantă.
   Harry aruncă plapuma de pe el şi se duse la bucătărie, unde lăsă apa rece de la robinet să curgă, apoi îşi făcu palmele căuş şi bău. Socotise dintotdeauna că apa avea un gust mai bun aşa, băută din propriile mâini, de pe propria piele. Apoi brusc lăsă apa să curgă iarăşi în gol şi se holbă la zidul negru. Oare zărise ceva? Ceva mişcându-se? Nu, nu mişca nimic, ci era vorba doar de mişcarea în sine, ca o undă invizibilă pe sub suprafaţa apei mângâind algele de pe fund.
   Mângâind fibrele moarte, cu degete atât de subţiri încât nu pot fi văzute, spori care se ridică la cea mai mică mişcare a aerului ca să se aşeze în alte zone, unde să înceapă să mănânce şi să sugă. Harry dădu drumul radioului din living. Se cunoştea rezultatul alegerilor. George W. Bush primise un nou mandat la Casa Albă.
   Harry reveni în pat şi trase plapuma peste cap.
   
   Jonas fu trezit de un sunet şi îşi ridică plapuma de pe faţă.
   Crezuse cel puţin că fusese un sunet. Un pârâit, ca atunci când zdrobeşti zăpada sub talpa piciorului în liniştea dintre case într-o dimineaţă de duminică. Probabil că visase. Însă somnul nu voia să revină, nici măcar atunci când închise ochii. În schimb, în minte îi reveniră fragmente de vis.
   Tati stătea nemişcat şi tăcut în faţa lui, cu o lumină care i se reflecta în ochelari şi care le dădea acestora aerul unei suprafeţe impenetrabile, ca de gheaţă.
   Probabil că fusese un coşmar, deoarece Jonas era speriat.
   Deschise ochii la loc şi văzu că tuburile de metal ale clopoţeilor de vânt care atârnau de tavan se mişcau. Sări din pat, deschise uşa şi o luă la fugă pe coridor. În capul scărilor către parter reuşi să se oprească doar ca să se uite în întunericul de dedesubt, dar apoi nu se mai opri până ce nu ajunse în faţa uşii de la dormitorul părinţilor lui, unde apăsă clanţa cu o grijă deosebită. Apoi îşi aduse aminte că tatăl lui era plecat şi că avea să-şi trezească mama oricum ar fi procedat. Se strecură înăuntru.
   Un pătrat alb de lumină a lunii de afară se întindea pe podea, până la patul dublu nedesfăcut. Cifrele de la ceasul digital de alarmă arătau ora: 01.11. Pentru o clipă, Jonas rămase locului, uluit.
   După aceea reveni pe coridor. Se duse către scară.
   Întunericul de pe trepte îl aştepta, ca un abis larg căscat. De jos nu se auzea niciun sunet.
   - Mami!
   Regretă strigătul chiar în clipa în care îşi auzi propria groază în ecoul scurt şi ascuţit. Căci acum aflase şi el.
   Întunericul.
   Nu primi niciun răspuns.
   Jonas înghiţi în sec. Apoi începu să coboare scara în vârful picioarelor.
   La al treilea pas simţi ceva umed sub tălpi. La fel la pasul şase. Şi la pasul opt. Ca şi cum cineva ar fi mers pe acolo cu pantofi uzi. Sau picioare ude.
   Lumina din living era aprinsă, dar mami nu se vedea nicăieri. Se duse până la fereastră ca să se uite la casa familiei Bendiksen. Uneori mami se ducea acolo ca s-o vadă pe Ebba. Însă toate ferestrele erau întunecate.
   Se duse în bucătărie, înspre telefon, reuşind să-şi stăpânească gândurile şi să nu lase întunericul în sufletul lui. Formă numărul de mobil al mamei lui. Simţi un fior de fericire când auzi vocea ei moale. Însă era doar un mesaj înregistrat, care îl ruga să-şi lase numele şi care îi dorea o zi bună.
   Iar acum nu era zi, ci noapte.
   Pe verandă îşi puse o pereche de pantofi largi ai tatălui său, îmbrăcă o geacă peste pijama şi ieşi afară. Mami spusese că zăpada avea să dispară până a doua zi, dar afară încă era rece, iar o adiere slabă de vânt făcea stejarul de la poartă să şoptească şi să mormăie. Nu erau mai mult de o sută de metri până la casa familiei Bendiksen şi, din fericire, până acolo se găseau două felinare stradale. Mami trebuia să fie acolo. Se uită înspre stânga, apoi înspre dreapta ca să se asigure că nu era nimeni care să-l oprească.
   Apoi zări omul de zăpadă. Stătea acolo ca şi înainte, nemişcat, cu faţa spre casă, îmbăiat în lumina rece a lunii. Cu toate astea, era ceva diferit la el, ceva aproape uman, ceva familiar. Jonas privi casa familiei Bendiksen. Hotărî să o ia la fugă. Însă n-o făcu.
   În schimb rămase pironit locului, simţind aerul rece ca gheaţa străpungându-l. Se răsuci încet către omul de zăpadă. Acum îşi dădea seama ce anume îl făcea pe acel om de zăpadă atât de familiar. Purta o eşarfă. Un fular roz.
   Fularul pe care Jonas i-l dăruise mamei lui de Crăciun.

4

Ziua 2

Dispariţia

      Până la miezul zilei zăpada se topise în centrul oraşului Oslo.
   Însă în Hoff petice de omăt încă rezistau prin grădinile de pe ambele laturi ale şoselei pe care o străbăteau Harry Hole şi Katrine Bratt la bordul unei maşini. La radio, Michael Stipe cânta despre o senzaţie de scufundare, despre ceea ce însemna asta, ştiind că ceva mersese prost şi despre băiatul din puţ. În mijlocul unei proprietăţi liniştite de pe o stradă şi mai liniştită, Harry arătă spre o maşină Toyota Corolla strălucitoare parcată lângă gard.
   - Maşina lui Skarre. Parchează în spatele lui.
   Casa era mare şi galbenă. „Prea mare pentru o familie de trei persoane“, îşi zise Harry, în vreme ce mergeau amândoi pe aleea pietruită. Totul în jurul lor picura şi ofta. În grădină se vedea un om de zăpadă cu un băţ scurt şi speranţe slabe de viaţă.
   Skarre le deschise uşa. Harry se aplecă şi studie broasca.
   - Niciun semn de pătrundere prin efracţie pe undeva, zise Skarre.
   Îi conduse în living, unde un băiat şedea pe podea cu spatele la ei şi urmărea un canal de desene animate la televizor. O femeie se ridică de pe canapea, îi strânse mâna lui Harry şi se prezentă drept Ebba Bendiksen, o vecină.
   - Birte n-a mai făcut niciodată aşa ceva, zise ea. Nu de când o cunosc eu.
   - Şi cât de multă vreme înseamnă asta? întrebă Harry, privind în jurul lui.
   În faţa televizorului se găseau câteva piese de mobilier greu din piele şi o măsuţă octogonală de cafea, din sticlă fumurie. Scaunele din oţel tubular din jurul mesei de sufragerie erau uşoare şi elegante, aşa cum i-ar fi plăcut lui Rakel. Două picturi atârnau pe pereţi, ambele fiind portrete ale unor bărbaţi cu alură de directori de bancă, uitându-se fix la el cu solemnitate şi autoritate. Lângă ele se găseau exemplare de artă modernistă abstractă, genul de artă care devenise demodată cu mare succes şi prin asta se remodernizase.
   - Zece ani, răspunse Ebba Bendiksen. Noi ne-am mutat în casa de peste drum în ziua în care s-a născut Jonas.
   Femeia dădu din cap înspre băiat, care continua să stea nemişcat, uitându-se fix la păsări care goneau şi lupi care săreau în aer.
   - Înţeleg că dumneavoastră aţi sunat la poliţie azi-noapte?
   - Da, aşa e.
   - Băiatul a sunat la sonerie aproximativ la ora 1 şi 15, zise Skarre, privindu-şi însemnările. Poliţia a fost apelată la ora 1 şi 30 de minute.
   - Soţul meu şi cu mine ne-am dus înapoi cu Jonas ca să căutăm mai întâi în casă, explică Ebba Bendiksen.
   - Unde aţi căutat? se interesă Harry.
   - În pivniţă. În dormitoare. În garaj. Peste tot. E foarte ciudat ca să o ia la fugă cineva în felul ăsta.
   - Să o ia la fugă?
   - Să dispară. Să nu mai fie. Poliţistul cu care am discutat la telefon întreba dacă putem noi să avem grijă de Jonas şi a spus că ar trebui să sunăm toţi cunoscuţii lui Birte, poate e la cineva. Iar apoi să aşteptăm până de dimineaţă ca să aflăm dacă Birte a ajuns la lucru. Ne-a explicat că în 8 din 10 cazuri persoana dispărută reapare după câteva ore. Am încercat să dăm de Filip...
   - Soţul, interveni Skarre. Se găsea în Bergen, unde avea un curs. Este profesor de ceva.
   - Fizică.
   Ebba Bendiksen zâmbi.
   - În orice caz, mobilul lui era închis. Iar noi nu ştiam numele hotelului unde stă.
   - S-a luat legătura cu el în Bergen de dimineaţă, spuse Skarre. Ar trebui să apară în curând.
   - Da, slavă Domnului, replică Ebba. Aşa că, atunci când am sunat la locul de muncă al lui Birte, de dimineaţă, şi am aflat că nu a apărut la ora obişnuită, v-am sunat pe voi din nou.
   Skarre încuviinţă din cap. Harry îi făcu semn lui Skarre să continue conversaţia cu Ebba Bendiksen, apoi se duse la televizor şi se aşeză pe podea lângă băiat. Pe ecran, un lup aprindea fitilul unui baton de dinamită.
   - Bună, Jonas. Numele meu este Harry. Ţi-a spus celălalt poliţist că astfel de lucruri aproape întotdeauna se termină cu bine? Că oamenii dispar şi apoi reapar din proprie voinţă?
   Băiatul clătină din cap.
   - Dar aşa e, insistă Harry. Dacă ar fi să ghiceşti, unde crezi că s-ar afla mama ta acum?
   Băiatul ridică din umeri.
   - Nu ştiu unde e.
   - Ştiu că nu ştii, Jonas. Niciunul dintre noi nu ştie în clipa asta. Dar care ar fi primul loc care ţi-ar trece prin minte dacă ea n-ar fi aici sau la lucru? Nu te gândi unde ar fi mai probabil să se găsească sau nu.
   Băiatul nu răspunse, ci se uită fix la lupul de pe ecran care încerca disperat să arunce batonul de dinamită care i se lipise de labă.
   - Există vreo cabană sau ceva asemănător unde obişnuiţi să mergeţi?
   Jonas clătină din cap.
   - Vreun loc special unde ei îi place să se ducă dacă vrea să fie singură?
   - Dar nu vrea să fie singură, ripostă Jonas. Vrea să fie cu mine.
   - Doar cu tine?
   Băiatul se întoarse şi se uită la Harry. Jonas avea ochi căprui, ca şi Oleg. Iar în acei ochi căprui el zări groaza la care se aşteptase şi furia la care nu se aşteptase.
   - De ce au plecat? întrebă băiatul. Cei care se întorc?
   „Aceiaşi ochi“, îşi zise Harry. Aceleaşi întrebări. Cele importante.
   - Din tot felul de motive, răspunse Harry cu voce tare. Unii se rătăcesc. Sunt diverse moduri să te rătăceşti. Iar alţii au doar nevoie de o pauză şi pleacă pentru a găsi un pic de linişte.
   În acea clipă se trânti uşa de la intrare şi Harry îl văzu pe băiat tresărind.
   Tot în aceeaşi clipă, dinamita explodă în laba lupului, iar în spatele lor se deschise uşa livingului.
   - Bună, rosti o voce, tăioasă şi în acelaşi timp controlată. Care sunt ultimele noutăţi?
   Harry se întoarse la timp ca să vadă un bărbat de circa 50 de ani, îmbrăcat în costum, îndreptându-se spre măsuţa de cafea ca să ridice telecomanda. În clipa următoare, ecranul televizorului se transformă într-un mic punct alb, iar aparatul sâsâi ca protest că fusese închis.
   - Mai ţii minte ce ţi-am spus în legătură cu uitatul la televizor în cursul zilei, Jonas, zise individul pe un ton resemnat, ca şi cum le-ar fi mărturisit celorlalţi din încăpere ce efort irosit însemna creşterea unui copil în prezent.
   Harry se ridică şi îi prezentă bărbatului echipa compusă din sine, Magnus Skarre şi Katrine Bratt, care până atunci se mulţumise să stea lângă uşă şi să observe desfăşurarea lucrurilor.
   - Filip Becker, se prezentă bărbatul, împingându-şi ochelarii în sus, deşi aceştia stăteau deja pe o poziţie ridicată pe nas.
   Harry încercă să-i prindă privirea, ca să-şi formeze prima impresie crucială despre un suspect potenţial, dacă era să se ajungă la aşa ceva. Însă ochii individului erau ascunşi de reflexia luminii din lentilele ochelarilor.
   - Mi-am petrecut timpul sunând pe toată lumea cu care ea ar fi putut lua legătura, dar nimeni nu ştie nimic, continuă Filip Becker. Dumneavoastră ce ştiţi?
   - Nimic, răspunse Harry. Însă primul lucru pe care îl puteţi face ca să ne ajutaţi este să descoperiţi dacă lipsesc valize, rucsacuri sau haine, astfel încât să ne putem face o părere.
   Harry îl studie pe Becker înainte de a continua:
   - În legătură cu faptul că această dispariţie este spontană sau planificată.
   Becker susţinu privirea scrutătoare a lui Harry, apoi încuviinţă din cap şi urcă scara către primul etaj.
   Harry se ghemui la loc lângă Jonas, care continua să se holbeze la ecranul negru al televizorului.
   - Deci îţi plac fugarii, nu? întrebă Harry.
   Băiatul clătină mut din cap.
   - De ce nu?
   Jonas vorbi cu o şoaptă greu de auzit:
   - Îmi pare rău pentru Wile E. Coyote.
   Cinci minute mai târziu, Becker reveni jos şi spuse că nu lipsea nimic, nici genţi de călătorie, nici haine, în afară de ce purta ea la plecarea lui, plus haina, cizmele şi fularul.
   - Mm.
   Harry îşi scărpină bărbia nerasă şi aruncă o privire spre Ebba Bendiksen.
   - Am putea merge amândoi în bucătărie, domnule Becker?
   Becker o luă înainte, iar Harry îi făcu semn lui Katrine să vină cu ei. În bucătărie, profesorul începu imediat să pună cafea într-un filtru şi să toarne apă în aparat. Katrine rămase lângă uşă, în vreme ce Harry se duse la fereastră şi privi afară. Capul omului de zăpadă se scufundase între umeri.
   - Când aţi plecat azi-noapte şi ce zbor aţi luat până la Bergen? întrebă Harry.
   - Am plecat pe la ora 9 şi jumătate, răspunse Becker imediat şi fără ezitări. Avionul a decolat la 11 şi 5 minute.
   - Aţi luat contact cu Birte după plecarea de acasă?
   - Nu.
   - Ce credeţi să s-ar fi putut întâmpla?
   - Habar n-am, domnule inspector. Zău că n-am.
   - Mmm.
   Harry aruncă o privire pe stradă. De când ajunseseră acolo nu se auzise nici măcar o singură maşină trecând. Un cartier cu adevărat liniştit. Probabil că în acea zonă a oraşului doar pacea şi liniştea erau în stare să coste o jumătate de milion.
   - Ce fel de căsnicie aveţi împreună cu soţia dumneavoastră?
   Harry îl auzi pe Filip Becker oprindu-se din ce făcea, aşa că adăugă:
   - Trebuie să întreb aşa ceva, deoarece se mai întâmplă ca unii soţi să-şi ia pur şi simplu picioarele la spinare şi să plece.
   Filip Becker îşi drese glasul.
   - Vă pot garanta că soţia mea şi cu mine avem un mariaj foarte bun.
   - V-aţi gândit că este posibil ca ea să fi avut o relaţie necunoscută dumneavoastră?
   - Nici nu se pune problema.
   - E o afirmaţie cam dură, domnule Becker. Iar relaţiile extraconjugale sunt destul de banale.
   Filip Becker schiţă un zâmbet.
   - Nu sunt un naiv, inspectore. Birte este o femeie atrăgătoare şi mai tânără cu mult ca mine. În plus, trebuie spus că provine dintr-o familie destul de liberală. Însă nu e genul, iar eu am o imagine destul de bună a activităţilor ei, dacă mă pot exprima aşa.
   Aparatul de cafea gâlgâi ameninţător. Harry deschise gura ca să-şi continue direcţia interogării, însă se răzgândi.
   - Aţi observat vreo schimbare de stare sufletească la soţia dumneavoastră?
   - Birte nu e deprimată, inspectore. Nu a dispărut în pădure ca să se spânzure sau ca să se arunce în vreun lac. E undeva acolo şi e vie. Am citit că oamenii dispar mereu şi că reapar cu o explicaţie firească şi destul de banală. Nu-i aşa?
   Harry încuviinţă încet din cap.
   - Vă deranjează dacă arunc o privire pe aici?
   - De ce?
   Iritarea din tonul ripostei lui Filip Becker îl determină pe Harry să considere că avea de-a face cu un individ obişnuit să deţină controlul. Să fie informat. Iar aşa ceva contrazicea ipoteza ca nevasta lui să fi plecat fără să-i spună nimic. Idee pe care, de fapt, Harry deja o exclusese din calcule. Mamele sănătoase mintal şi cu o poziţie economică bună nu-şi abandonează copiii de zece ani în toiul nopţii. Pe urmă existau şi celelalte indicii. De obicei, într-un stadiu atât de timpuriu al unui caz de persoană dispărută, se foloseau resurse minimale, în afara situaţiei în care indiciile sugerau o acţiune criminală sau dramatică. Tocmai „toate celelalte indicii“ îl determinaseră pe Harry să conducă el însuşi de dimineaţă până la locul dispariţiei.
   - Uneori nu ştii ce cauţi până ce nu găseşti, răspunse Harry. Este vorba de metodologie.
   Surprinse acum privirea lui Becker din spatele ochelarilor.
   Spre deosebire de cei ai fiului, ochii bărbatului erau albastru-deschis şi emanau o sclipire intensă şi limpede.
   - Cum doriţi, răspunse Becker. Daţi-i drumul.
   Dormitorul era răcoros, lipsit de mirosuri şi ordonat. Pe patul dublu se vedea o cuvertură tricotată. Pe una dintre noptiere găsea o fotografie a unei femei mai în vârstă.
   Asemănarea chipurilor îl conduse pe Harry la presupunerea că acea parte a patului aparţinea lui Filip Becker. Pe cealaltă măsuţă de noapte se găsea o fotografie cu Jonas. În partea de garderobă unde stăteau haine de femeie se simţea un vag miros de parfum.
   Harry verifică astfel colţurile umeraşelor de haine, dacă atârnau la distanţă egală unele de altele, aşa cum s-ar fi întâmplat dacă ar fi stat nederanjate de nimeni pentru o vreme. Rochii negre cu crăpătură, bluze sport cu motive roz şi sclipici. În partea de jos a garderobei se găsea o secţiune de sertare. Harry trase de cel de sus. Lenjerie. Neagră şi roşie. Următorul sertar. Ciorapi şi jartiere. Al treilea sertar. Bijuterii puse în scobituri din fetru roşu aprins.
   Observă un inel mare cu pietre preţioase care luceau şi scânteiau. Totul de acolo aducea un pic cu Las Vegasul. Nu existau scobituri goale în suportul din fetru.
   Dormitorul avea o uşă care ducea într-o baie de curând decorată, cu saună şi două chiuvete din inox.
   În camera lui Jonas, Harry se aşeză pe un scaun mic, la un birou mic. Pe birou se găsea un calculator cu o serie de funcţii matematice avansate. Părea nou şi nefolosit.
   Deasupra biroului se găsea un poster cu o imagine cu 7 delfini în interiorul unui val oceanic şi un calendar pentru întregul an. Mai multe date erau încercuite şi aveau ataşate bileţele mici pentru aducere aminte. Harry observă zilele de naştere ale mamei şi bunicului, vacanţa în Danemarca, dentistul la ora zece dimineaţa şi două date din iulie cu „doctor“ deasupra lor. Însă nu văzu niciun meci de fotbal, nicio excursie la cinema sau petreceri de zile de naştere.
   Observă cu coada ochiului un fular roz care zăcea pe pat. O culoare pe care niciun băiat de vârsta lui Jonas nu ar purta-o nici mort. Harry ridică fularul. Era umed, dar încă mai emana aroma distinctă de piele, păr şi parfum de femeie.
   Acelaşi parfum ca în garderobă.
  Coborî la parter. Se opri la uşa bucătăriei şi-l ascultă pe Skarre vorbind despre procedurile parcurse în cazurile de persoane dispărute. Se auzea clinchet de ceşti de cafea dinăuntru. Canapeaua din living părea enormă, poate din pricina micii făpturi care şedea acolo citind o carte. Harry se apropie şi zări o poză cu Charles Chaplin în plină desfăşurare. Harry se aşeză alături de Jonas.
   - Ştiai că Chaplin era sir? întrebă el. Sir Charles Chaplin.
   Jonas încuviinţă.
   - Dar l-au dat afară din SUA.
   Jonas răsfoi prin carte.
   - Ai fost bolnav vara asta, Jonas?
   - Nu.
   - Dar te-ai dus la doctor. De două ori.
   - Mami a vrut să mă examineze. Mami...
   Vocea băiatului se stinse brusc.
   - O să vină în curând, ai să vezi, zise Harry, aşezându-şi palma pe umerii înguşti ai băiatului. Nu şi-a luat şi fularul cu ea, nu-i aşa? Cel roz de pe pat.
   - Cineva l-a pus în jurul gâtului omului de zăpadă, răspunse Jonas. Eu l-am adus în casă.
   - Deci mama ta nu voia ca omul de zăpadă să îngheţe.
   - Nu şi-ar fi dăruit niciodată fularul ei favorit omului de zăpadă.
   - Atunci trebuie să fi fost tatăl tău.
   - Nu, a făcut-o cineva după ce el a plecat. Noaptea trecută. Persoana care a luat-o pe mami.
   Harry încuviinţă încet din cap.
   - Cine a făcut omul de zăpadă, Jonas?
   - Nu ştiu.
   Harry se uită pe fereastră spre grădină. Ăla era clar motivul pentru care venise acolo. Un fior rece ca gheaţa păru că străbate zidul şi pătrunde în încăpere.
   
   Harry şi Katrine mergeau cu maşina pe Sorkedalsveien înspre Majorstuen.
   - Care a fost primul lucru care te-a izbit când am intrat? întrebă Harry.
   - Că soţii care locuiau acolo nu sunt chiar suflete-pereche, răspunse Katrine, trecând pe lângă automatul de taxare fără să frâneze. E posibil să fi fost un mariaj nefericit, iar dacă aşa stau lucrurile, atunci ea e cea care a suferit cel mai mult.
   - Mmm. Ce te-a făcut să crezi asta?
   - Dar e evident.
   Katrine zâmbi şi aruncă o privire în oglinda retrovizoare.
   - Gusturi complet diferite.
   - Explică.
   - N-ai văzut canapeaua groaznică şi măsuţa de cafea? Stilul tipic al anilor ’80 cumpărat de bărbaţi în anii ’90. În vreme ce ea a ales o masă de sufragerie din stejar alb lăcuit cu picioare de aluminiu. Şi Vitra.
   - Vitra?
   - Scaunele de sufragerie. Elveţiene. Scumpe. Atât de scumpe, încât cu ce ar fi economisit cumpărând nişte copii cu un preţ mai rezonabil ar fi putut schimba toată nenorocita aia de mobilă.
  Harry observă că termenul „nenorocita“ nu sunase ca o înjurătură obişnuită în gura colegei lui, ci mai degrabă ca un argument lingvistic ce sublinia apartenenţa ei de clasă.
   - Adică?
   - Casa aia mare, la acea adresă din Oslo, înseamnă că nu banii sunt problema. Soţia nu are voie să schimbe canapeaua şi măsuţa. Iar când face aşa ceva un bărbat fără gust sau care nu pare să fie interesat de designul interior, asta îmi spune ceva despre cine domină pe cine.
   Harry încuviinţă din cap, mai mult pentru sine. Prima ei impresie nu fusese deloc greşită. Katrine Bratt era bună.
   - Spune-mi ce crezi tu, zise ea. Eu sunt cea care ar trebui să învăţ aici.
   Harry privi pe geamul maşinii la vechea şi tradiţionala, deşi niciodată venerata în mod special cafenea Lepsvik.
   - Nu cred că Birte Becker a părăsit casa din propria voinţă, răspunse el.
   - De ce nu? Nu există indicii de violenţă.
   - Deoarece totul a fost bine planificat.
   - Şi cine e vinovatul? Soţul? Întotdeauna e soţul, nu-i aşa?
   - Da, replică Harry, conştient că mintea lui deja umbla prin alte părţi. Întotdeauna e soţul.
   - Doar că acesta a plecat la Bergen.
   - Aşa se pare, da.
   - Cu ultimul avion, aşa că nu putea să se fi întors şi să reuşească să mai şi prindă prima oră de curs.
   Katrine acceleră şi traversă pe galben intersecţia Majorstuen.
   - Dacă Filip Becker e vinovatul, ar fi muşcat momeala pe care i-ai pus-o.
   - Momeală?
   - Da. Chestia cu schimbările ei de dispoziţie sufletească. I-ai sugerat lui Becker că bănuieşti o sinucidere.
   - Şi ce-i cu asta?
   Katrine izbucni în râs.
   - Haide, Harry. Toată lumea, inclusiv Becker, ştie că poliţia nu alocă resurse unui caz care pare o sinucidere. Pe scurt, i-ai oferit ocazia de a scorni o teorie care, în cazul în care ar fi fost vinovat, i-ar fi rezolvat multe dintre probleme. Oricum, el a replicat că ea era fericită ca o rândunică.
   - Mmm. Deci tu crezi că întrebarea a fost un test?
   - Tu testezi mereu oamenii, Harry. Inclusiv pe mine.
   Harry nu-i răspunse până ce nu ajunseră pe Bogstadveien.
   - Oamenii sunt adesea mai inteligenţi decât crezi tu, zise el, după care nu mai spuse nimic până ce ajunseră în parcarea sediului poliţiei.
   - Am de lucru pentru restul zilei.
   Spusese asta deoarece se gândise la fularul roz şi ajunsese la o concluzie. Anume aceea că trebuia urgent să parcurgă raportul lui Skarre cu persoane dispărute ca să i se confirme la fel de urgent suspiciunea care îl chinuia. Iar dacă era vorba despre ceea ce se temea el, atunci avea să fie nevoit să se ducă la şeful Gunnar Hagen cu scrisoarea. Cu blestemata aia de scrisoare.

5

4 noiembrie 1992

Stâlpul totem

    La data de 19 august 1946, când William Jefferson Blythe III venise pe lume în micul orăşel Hope din Arkansas, trecuseră exact 3 luni de la moartea tatălui său într-un accident de circulaţie.
   Patru ani mai târziu, mama lui William se remărita şi băiatul primea numele de familie al noului lui tată. Iar 46 de ani mai târziu, într-o noapte de noiembrie din 1992, un nor de confetti alb cădea ca o pătură de zăpadă pe străzile din Hope pentru sărbătorirea propriilor speranţe ale locuitorilor oraşului şi pentru sărbătorirea orăşeanului lor de vază, William - sau doar Bill - Clinton, după ce acesta fusese ales ca al patruzeci şi doilea preşedinte al SUA.
   Omătul care cădea peste Bergen în aceeaşi noapte nu ajungea să atingă străzile, ci se topea în aer, ca de obicei, şi se transforma într-o ploaie abătută peste oraş, un eveniment care se petrecea într-o asemenea manieră încă de la mijlocul lui septembrie. Însă în zorii zilei următoare, peste vârfurile celor şapte culmi muntoase care străjuiau acest frumos oraş se vedea o pudră superbă albă, ca de zahăr. Iar inspectorul Gert Rafto ajunsese deja la acea oră pe cea mai înaltă dintre culmi, Ulriken.
   Inspectorul inspira aerul de munte, înfiorându-se şi strângând din umeri; omul avea faţa atât de încreţită de riduri, încât părea că fusese brăzdată de cuţit. Telecabina galbenă care îi adusese pe el şi pe trei ofiţeri criminalişti de la sediul poliţiei din Bergen la o înălţime de 642 de metri deasupra oraşului se legăna uşor pe cablurile din oţel masiv, aşteptând. Serviciile de transport public fuseseră oprite imediat ce primii turişti care urcaseră pe populara culme muntoasă în acea dimineaţă dăduseră alarma.
   - Out and about, lăsă să-i scape unul dintre ofiţeri.
   Sloganul turistic al oraşului devenise atât de parodiat de norvegieni când venea vorba de Bergen, încât locuitorii oraşului aproape că încetaseră să-l mai folosească. Însă în situaţii în care frica era atotprezentă, limbajul adânc înrădăcinat în memorie ajunge adesea să preia controlul.
   - Da, out and about, repetă sarcastic Rafto, cu ochii strălucitori pe sub pleoapele ridate.
   Cadavrul care zăcea în zăpadă fusese ciopârţit în atâtea fragmente, încât poliţiştii fuseseră capabili să determine sexul victimei doar mulţumită unui sân gol. Resturile trupului îi aduceau lui Rafto aminte de un accident de circulaţie petrecut cu un an înainte în Eidvagneset, când un camion care luase prea rapid o curbă îşi pierduse încărcătura din piese de aluminiu şi făcuse literalmente bucăţi o maşină care venea din sens opus.
   - Ucigaşul a omorât-o şi a tranşat-o chiar aici, rosti unul dintre ofiţerii de poliţie.
   Lui Rafto informaţia i se păru cumva superfluă, întrucât omătul din preajma cadavrului era mânjit cu sânge, iar şiroaiele ruginii care se scurseseră indicau faptul că măcar o arteră fusese secţionată în vreme ce inima încă bătea. Îşi notă în minte să afle când încetase ninsoarea în noaptea precedentă. Ultima telecabină plecase la ora cinci după-amiaza. Evident, era posibil ca victima şi ucigaşul să fi urcat pe cărarea care şerpuia pe sub funicular. Sau ar fi putut lua funicularul Floyen până la Fjelltoppen, de unde puteau să fi venit pe jos. Însă astfel de drumuri erau dificile şi instinctul îi spunea clar că victima şi ucigaşul folosiseră telecabina.
   În zăpadă se vedeau două şiruri de urme. Urmele mai mici aparţineau fără îndoială femeii, chiar dacă încălţămintea ei nu se vedea nicăieri. Iar celelalte aparţineau în mod cert ucigaşului. Urmele se îndreptau spre cărare.
   - Bocanci mari, zise tânărul tehnician, un om al coastei cu obrajii supţi, de loc din Sotra. Cel puţin măsura 48. Tipul trebuie să fi fost destul de masiv.
   - Nu neapărat, replică Rafto, adulmecând aerul. Urmele sunt inegale şi totuşi solul de aici este plat. Asta sugerează că piciorul individului este mai mic decât bocancul. Poate că a încercat să ne păcălească.
   Rafto simţi privirile tuturor aţintite asupra lui. Ştia la ce se gândeau ceilalţi. Iar începea ăsta, încercând să ameţească pe toată lumea, vedeta unor timpuri apuse, omul adorat de mass-media: mare panglicar, chip împietrit şi energie debordantă pe măsură. Pe scurt, un individ menit să facă titluri mari în presă. Însă la un moment dat el devenise prea mare pentru ei, pentru toţi, atât pentru presă, cât şi pentru colegi. Începuseră să circule zvonuri că Gert Rafto se gândea doar la sine şi la locul lui în lumina reflectoarelor, despre faptul că egoismul îl împingea să calce pe prea multe picioare şi peste mult prea multe cadavre. Însă el nu luase aminte la nimic. Nimeni nu-l putea avea la mână cu ceva. Oricum, nu cu ceva serios. Fleacuri dispăruseră de la locurile crimelor. O bijuterie ieftină sau un ceas aparţinând defunctului, lucruri despre care era de presupus că nu le-ar fi simţit nimeni lipsa.
   Însă într-o bună zi unul dintre colegii lui Rafto căuta un pix şi deschisese un sertar al biroului său. Cel puţin aşa susţinuse omul, şi găsise acolo trei inele. Rafto fusese convocat la conducere ca să dea explicaţii şi i se ceruse să-şi ţină gura închisă şi degetele lipite de trup. Asta fusese tot.
   Însă începuseră zvonurile. Chiar şi mass-media prinsese de veste. Aşa că poate nu mai era deloc surprinzător faptul că un singur poliţist fusese descoperit ca vinovat cu probe atunci când poliţia fusese acuzată de comportament brutal.
   Poliţistul perfect pentru a da apă la moară mass-mediei.
   Gert Rafto era vinovat de acele acuzaţii; nimeni nu se îndoia de asta. Însă toată lumea ştia că inspectorul fusese transformat în ţap ispăşitor pentru un mod de lucru care se infiltrase de ani întregi în sânul poliţiei din Bergen. Asta doar pentru că el, şi nu altcineva, semnase mai multe rapoarte despre deţinuţi - cei mai mulţi dintre aceştia agresori de copii şi traficanţi de droguri - care căzuseră pe treptele scărilor din fier vechi în drum spre celulele lor şi se răniseră ici şi colo.
   Ziarele nu cunoscuseră mila. Porecla cu care îl gratulaseră, Iron în loc de Gert, nu era originală, dar potrivită. Un ziarist intervievase mai mulţi duşmani vechi de-ai lui din ambele tabere ale legii şi evident că aceştia folosiseră ocazia ca să îşi regleze conturile cu el. Ca atare, atunci când fata lui Rafto venise plângând acasă de la şcoală că este luată peste picior de colegi, nevasta lui pusese piciorul în prag şi îi spusese lui Rafto că el nu se poate aştepta de la ea să stea şi să aştepte în vreme ce întreaga ei familie este târâtă prin noroi. Ca de atâtea ori înainte, el îşi pierduse calmul. După aceea ea o luase pe fată şi plecase de acasă fără să se mai întoarcă vreodată.
   Traversase o perioadă grea, dar nu uitase niciodată cine e el. Era Iron Rafto. Iar după încheierea perioadei de carantină îşi răscumpărase numele, muncind zi şi noapte ca să recupereze terenul pierdut. Însă nimeni nu era dispus să ierte, căci rănile erau prea adânci, şi el observa rezistenţa celorlalţi faţă de posibilul lui succes. Evident că nimeni nu îşi dorea ca el să strălucească din nou şi să le amintească, lor şi mass-mediei, de ceea ce cu toţii încercau cu disperare să uite. Fotografii cu trupuri învineţite în cătuşe. Însă avea el să le arate ce poate.
   Avea să le arate că Gert Rafto nu era omul care să se lase îngropat înainte de vreme. Că oraşul de dedesubt îi aparţinea lui, nu activiştilor sociali, nu răzgâiaţilor din elite, nu bârfitorilor care şedeau în birourile lor cu limbile scoase afară de un cot ca să lingă atât dosurile puturoase ale politicienilor locali, cât şi pe cele ale ziariştilor plătiţi.
   - Ia câteva cadre şi obţine-mi o identitate, îi ceru Rafto tehnicianului cu aparatul foto.
   - Şi cine ar putea identifica aşa ceva? replică tânărul, arătând spre scena masacrului.
   Lui Rafto nu-i păsa de tonul tânărului.
   - Cineva a raportat sau va raporta curând dispariţia acestei femei. Tu fă-ţi doar treaba, juniorule.
   Rafto urcă până în vârful pantei şi se uită înapoi peste ceea ce locuitorii Bergenului numeau vidden - platoul.
   Privirea lui mătură peisajul rural şi se opri la un deal şi la ceea ce părea a fi o persoană în vârful lui. Însă persoana respectivă nu se mişca. Să fi fost un monument funerar din pietre? Rafto miji ochii. Probabil că fusese acolo de sute de ori, plimbându-se cu soţia şi fiica lui, însă nu-şi amintea de niciun monument funerar. Coborî spre telecabină, vorbi cu operatorul mijlocului de transport şi împrumută de la acesta binoclul. Cincisprezece secunde mai târziu decise că nu era un monument funerar, ci doar trei bulgări mari de zăpadă pe care cineva probabil îi aşezase unul peste celălalt.

   Lui Rafto nu-i plăcea cartierul în pantă din oraş cunoscut sub numele de Fjellsiden, cu căsuţele lui de lemn picturale, dar învechite şi neizolate, cu scări interioare şi pivniţe, situate pe alei înguste, pe care soarele nu le vedea niciodată.
   Progeniturile răsfăţate ale bogătaşilor plăteau adesea milioane ca să intre în posesia unei case autentice din Bergen, după care o modificau în asemenea hal, că nu mai rămânea nici măcar o scândură originală în ea. Aici nu se mai auzeau sunetele paşilor de copii fugind pe străzile pietruite; preţurile împinseseră cu mult timp în urmă familiile de tineri din Bergen în suburbiile aflate de cealaltă parte a muntelui. Cu toate astea, acolo era linişte şi pustiu ca într-un şir de magazine goale. În ciuda acestui fapt, Rafto avu impresia că este urmărit atunci când se opri pe o treaptă din piatră şi sună la o sonerie.
   După o vreme, uşa se deschise şi în cadrul ei se ivi chipul palid şi iritat al unei femei, care se uită la Rafto cu o expresie uluită.
   - Onny Hetland? întrebă Rafto, ridicându-şi legitimaţia. E vorba despre prietena dumneavoastră, Laila Aasen.
   Apartamentul era micuţ, iar amenajarea lui năucitoare; baia era situată în spatele bucătăriei şi între dormitor şi living. Lângă tapetul roşu închis cu model din living, Onny Hetland abia reuşise să înghesuie o canapea şi un fotoliu verde cu portocaliu, iar pe restul de podea rămasă liberă stăteau stivuite o grămadă de reviste săptămânale şi teancuri de cărţi şi CD-uri. Rafto păşi peste un castron de apă răsturnat şi peste o pisică pentru a ajunge la canapea. Onny Hetland se aşeză pe fotoliu şi începu să se joace nervoasă cu colierul de la gât. Piatra neagră din pandantiv avea o crăpătură. Poate o greşeală de execuţie. Sau poate aşa trebuia să fie montura.
   Onny Hetland aflase de moartea prietenei ei în acea dimineaţă, de la soţul Lailei, Bastian. Cu toate astea, pe chipul ei se văzură mai multe schimbări dramatice pe măsură ce Rafto îi oferi detalii, fără niciun pic de milă.
   - Groaznic, şopti femeia. Bastian nu mi-a povestit nimic despre toate astea.
   - Asta deoarece nu ne-am dorit niciun fel de publicitate, replică Rafto. Bastian mi-a spus că aţi fost cea mai bună prietenă a Lailei.
   Onny încuviinţă.
   - Ştiţi cumva ce căuta Laila tocmai sus pe Ulriken? Vedeţi dumneavoastră, soţul ei habar n-are. El se afla ieri în Floro, la mama lui, împreună cu copiii.
   Onny clătină din cap. Era un gest ferm. Unul care nu ar fi trebuit să lase loc îndoielii. Însă nu acel gest constituia problema, ci sutimea de secundă întârziere cu care începuse.
   Iar această sutime de secundă era tot de ce avea nevoie Gert Rafto.
   - Acesta este un caz de crimă, froken Hetland. Sper că apreciaţi gravitatea situaţiei şi riscul pe care vi-l asumaţi dacă nu îmi spuneţi tot ce ştiţi.
   Femeia îi aruncă poliţistului cu faţă de buldog o privire perplexă. Rafto simţi miros de sânge.
   - Dacă aveţi impresia că aşa îi protejaţi familia, aveţi o părere greşită. Lucrurile astea se vor afla oricum.
   Femeia înghiţi în sec. Părea înfricoşată, arătase speriată deja de când deschisese uşa. Aşa că Rafto îi dădu ultimul ghiont, ameninţarea destul de şubredă care încă funcţiona atât de bine deopotrivă cu nevinovaţii şi cu vinovaţii.
   - Îmi puteţi spune acum sau veniţi la secţie pentru interogatoriu.
   În ochii femeii apărură lacrimi, iar de undeva din fundul gâtului ei abia se auzi o voce.
   - Se întâlnea cu cineva acolo.
   - Cu cine?
   Onny Hetland inspiră tremurând.
   - Laila mi-a dezvăluit doar prenumele şi profesia. Şi că era un secret; nu trebuia să afle nimeni. În special Bastian.
   Rafto privi înspre carneţelul lui de însemnări ca să-şi ascundă emoţia.
   - Şi care erau acest prenume şi această profesie?
  Îşi notă cu atenţie ce îi spunea Onny. Apoi se uită la carneţel. Numele era relativ comun. La fel şi profesia. Însă cum Bergen era un oraş relativ mic, se gândi că a aflat îndeajuns. Ştia cu toată fiinţa lui că se afla pe pista bună. Iar prin „toată fiinţa lui“ Gert Rafto se referea la 30 de ani de muncă de poliţist şi la cunoaşterea caracterului omenesc prin prisma mizantropului.
   - Promiteţi-mi un lucru, zise Rafto. Nu mai spuneţi nimănui ceea ce tocmai mi-aţi spus mie. Nimănui din familie. Nimănui de la presă. Nici măcar altor ofiţeri de poliţie cu care aţi putea discuta. Aţi înţeles?
   - Nici... ofiţerilor de poliţie?
   - În mod clar, nu. Eu conduc ancheta şi trebuie să deţin controlul deplin asupra acestei informaţii. Până nu vă voi spune altceva, nu aveţi nici cea mai vagă idee.
   „În sfârşit“, îşi spuse Rafto, ajuns înapoi pe treapta de piatră de afară. Un geam luci când o fereastră se deschise undeva mai încolo pe alee, dându-i lui din nou senzaţia că e urmărit. Şi ce dacă? Răzbunarea îi aparţinea. Doar lui. Gert Rafto îşi încheie haina, abia observând ploaia măruntă, şi păşi, triumfând în tăcere în sinea lui, pe străzile alunecoase către centrul oraşului Bergen.

   Ceasul arăta ora cinci după-amiaza şi ploaia curgea peste Bergen din cerul care părea o sită imensă. Pe biroul din faţa lui Gert Rafto se găsea o listă de nume pe care el o ceruse de la organizaţia profesională de profil.
   Începuse să caute candidaţi cu prenumele potrivit. Doar trei indivizi până acum. Trecuseră doar două ore de când fusese la Onny Hetland, şi Rafto se gândea deja că în curând va afla cine a ucis-o pe Laila Aasen. Un caz rezolvat în mai puţin de 12 ore. Şi nimeni nu-i putea răpi satisfacţia, căci onoarea îi aparţinea lui şi numai lui. Asta deoarece avea de gând să informeze personal mass-media. Principalele canale media din ţară trecuseră deja munţii în zbor şi deja asediau sediul poliţiei. Şeful dăduse ordin să nu fie dezvăluit niciun amănunt despre cadavru, însă vulturii adulmecaseră deja o baie de sânge.
   - Probabil că a existat o scurgere de informaţii, spusese şeful, uitându-se înspre Rafto, care nu răspunsese şi nici nu lăsase vreun rânjet să răzbată la suprafaţă.
   Căci vulturii şedeau deja afară şi erau pregătiţi să îşi scrie relatările. Iar în curând Gert Rafto avea să redevină regele sediului poliţiei din Bergen.
   Lăsă mai încet volumul radioului unde Whitney Houston insistase toată toamna că avea să iubească pe vecie pe cineva, însă, înainte să apuce telefonul, acesta sună.
   - Rafto, rosti el iritat şi nerăbdător să treacă la acţiune.
   - Pe mine mă cauţi.
   Acea voce îi spuse imediat detectivului căzut în dizgraţie că nu era vorba de o farsă sau o glumă proastă. Era o voce rece şi calculată, cu o pronunţie clară, gen om de afaceri, care excludea obişnuiţii lunatici sau beţivi. Însă acea voce mai avea ceva în ea, ceva impalpabil.
   Rafto tuşi de două ori cu glas tare. Îşi lua răgazul necesar, ca pentru a demonstra că nu fusese surprins.
   - Cu cine vorbesc?
   - Ştii tu.
   Rafto închise ochii şi trase în gând o înjurătură porcoasă.
   La naiba, la naiba, la naiba, ucigaşul avea de gând să se predea. Iar aşa ceva nu ar fi avut nici pe departe acelaşi impact ca în cazul în care el, Rafto, l-ar fi arestat pe infractor.
   - Ce te face să crezi că pe tine te caut? întrebă poliţistul printre dinţii încleştaţi.
   - Pur şi simplu ştiu, răspunse vocea. Iar dacă procedăm aşa cum vreau eu, vei obţine ce îţi doreşti.
   - Şi ce îmi doresc?
   - Vrei să mă arestezi. Şi o vei putea face. Singur. Acum mă asculţi, Rafto?
   Ofiţerul de poliţie încuviinţă din cap înainte de a se putea aduna ca să spună da.
   - Ne întâlnim la stâlpul totemic din parcul Nordnes, continuă vocea. În exact 10 minute.

......................................