Omul de zăpadă, Jo Nesbo

 ................................................

3-9

       - Mister, repetă Harry, frecându-și bărbia. Nu e destul de nepotrivit să tai capul cuiva în vreme ce stai în picioare pe albia unui pârâu? E un amărât de şanţ îngust. N-ar fi avut suficient loc ca să se învârtă. De ce a făcut-o?

   - E evident, zise Skarre. Apa şterge dovezile.
   - Nu e deloc evident, ripostă Harry. A lăsat în urmă capul ei, aşa că nu e îngrijorat în privinţa urmelor lăsate. De ce nu există nicio urmă a ei pe drumul către şosea...
   - Sac pentru cadavre! sări Katrine. Tocmai mă întrebam cum a reuşit să o care pe o asemenea distanţă pe terenul ăla. În Irak se foloseau saci pentru cadavre, cu legături de prindere ca de rucsac.
   - Mmm, făcu Harry. Asta ar explica de ce câinele pentru cadavre nu a mirosit nimic până la şosea.
   - Şi de ce el şi-a permis riscul de a lăsa cadavrul să zacă acolo, completă Katrine.
   - Să zacă acolo? se miră Skarre.
   - Amprenta unui cadavru în zăpadă. A lăsat cadavrul acolo câtă vreme s-a dus să-şi aducă maşina. Care probabil era parcată undeva în apropiere de ferma Ottersen. I-ar fi luat o jumătate de oră ca să rezolve treaba, nu credeţi?
   Skarre mormăi „ceva de genul ăsta“ în barbă.
   - Sacii sunt negri, arată ca sacii de gunoi pentru cineva aflat în trecere într-o maşină.
   - Nimeni n-a trecut pe acolo, zise Skarre cu supărare în voce, înăbuşindu-şi un căscat. Am vorbit cu toată lumea de până în pădurea aia nenorocită.
   Harry încuviinţă din cap.
   - Cum ar trebui să socotim declaraţia lui Rolf Ottersen cum că a stat în magazinul lui între orele 5 şi 7?
   - Alibiul nu e bun de nimic dacă nu au existat şi clienţi care să-l confirme, zise Skarre.
   - Putea să fi condus până acolo şi înapoi în vreme ce gemenele erau la lecţia lor de vioară, adăugă Katrine.
   - Dar nu e genul, reveni Skarre, lăsându-se pe spătarul scaunului şi înclinând din cap, ca pentru a-şi întări propria concluzie.
   Harry era tentat să facă o afirmaţie muşcătoare despre percepţia generală a poliţiştilor legată de abilitatea lor de a depista un criminal atunci când dădeau ochii cu el, dar acum era etapa în care oricine putea spune ce gândea fără teama de a fi contrazis. Din experienţă, cele mai bune idei îşi aveau originea în schimburile de replici, bâjbâieli, supoziţii şi raţionamente eronate, rapide.
   Se deschise uşa.
   - Salutare! se auzi vocea cântată a lui Bjorn Holm. Scuze tuturor, dar am fost pe urmele armei crimei.
   Îşi scoase impermeabilul şi îl atârnă de cuierul din biroul lui Harry, care se clătină periculos. Pe dedesubt, Holm purta o cămaşă roz cu broderie galbenă şi un text pe spate care proclama că Hank Williams - în ciuda certificatului de deces emis în iarna anului 1953 - încă trăia. După aceea, Holm se trânti pe ultimul scaun liber şi se uită la chipurile serioase ale celorlalţi.
   - Ce e? zâmbi el, făcându-l pe Harry să aştepte replica favorită a lui Holm. Care nu întârzie să apară. A murit cineva?
   - Arma crimei, rosti Harry. Haide.
   Holm zâmbi şi îşi frecă palmele una de alta.
   - Mă întrebam, evident, de unde provin urmele de arsură de pe gâtul Sylviei Ottersen. Specialistul medico-legal habar n-avea. Spunea că arterele mici de sânge au fost cauterizate, la fel cum se procedează la amputaţii, că să se oprească sângerările. Înainte de tăierea unui picior. Iar când a menţionat tăierea, în mintea mea a apărut un gând. După cum ştiţi, eu am crescut la o fermă...
   Bjorn Holm se aplecă în faţă, cu ochii scânteind, amintindu-i lui Harry de un tată care e pe cale să deschidă un cadou de Crăciun, un set mare de trenuleţe cumpărat pentru fiul lui nou-născut.
   - Dacă o vacă era pe cale să fete, iar viţelul era deja mort înăuntru, uneori cadavrul era prea mare ca mama să îl expulzeze fără ajutor. Iar dacă, în plus, viţelul mai era şi întors, nu puteam să-l scoatem de acolo fără să riscăm rănirea mamei. În acel caz, medicul veterinar era obligat să folosească un fierăstrău.
   Skarre se strâmbă.
   - Este un tip de fierăstrău foarte subţire, cu lamă flexibilă, care poate fi introdus într-o vacă gestantă, în jurul fătului, ca un laţ. După aceea lama se trage şi se împinge înapoi şi înainte, ca să taie corpul viţelului.
   Holm demonstră mişcarea cu propriile mâini.
   - Asta până ce viţelul e tăiat în două şi se poate scoate afară jumătate din carcasă. De obicei, după aceea problema e rezolvată. De obicei. Asta din pricină că lama uneori taie şi mama pe măsură ce este manevrată în interiorul ei, aşa că ea ajunge să sângereze până moare. Ca atare, cu câţiva ani în urmă, câţiva fermieri francezi au venit cu ideea unui dispozitiv practic, care rezolvă problema. Un filament electric în formă de buclă, care pătrunde în carne prin ardere. E vorba de un mâner din plastic simplu, cu o sârmă subţire şi superrezistentă agăţată la fiecare capăt al mânerului, formând un laţ care se poate aşeza în jurul a orice trebuie tăiat. După aceea comuţi pe căldură. În 15cincisprezece secunde, metalul devine fierbinte şi alb, apoi se apasă un buton de pe mâner, şi laţul începe să se strângă şi să taie carnea. Nu există mişcări laterale şi deci scad enorm şansele de a tăia animalul gestant. Iar dacă e să fie rănit în proces, există alte două avantaje...
   - Încerci cumva să ne vinzi nouă instrumentul ăsta? întrebă Skarre cu un rânjet, uitându-se la Harry după o reacţie.
   - Din cauza temperaturii de lucru, sârma este perfect sterilă, continuă Holm. Nu transmite bacterii sau sânge infectat de la fătul mort. Iar căldura cauterizează micile vase de sânge şi diminuează sângerarea.
   - Bun, rosti Harry. Ştii sigur că a fost folosit un astfel de instrument?
   - Nu, răspunse Holm. Aş fi putut testa unul dacă reuşeam să pun mâna pe aşa ceva, dar medicul veterinar cu care am discutat spune că laţurile electrice de tăiere nu au fost încă aprobate de Ministerul Agriculturii din Norvegia.
   Se uită la Harry cu o expresie de profund şi sincer regret.
   - Păi atunci, reveni Harry, dacă nu aceasta este arma crimei, cel puţin aşa s-ar explica însă cum a fost posibilă secţionarea capului victimei în vreme ce călăul stătea în picioare în pârâu. Voi ce credeţi?
   - Franţa, rosti Katrine Bratt. Mai întâi ghilotina, acum chestia asta.
   Skarre îşi ţuguie buzele şi clătină din cap.
   - Sună prea ciudat. Oricum, de unde naiba a făcut el rost de laţul ăsta minune? Adică, din moment ce nu e aprobat...
   - Putem începe căutarea din acest punct, zise Harry. Vrei să verifici tu, Skarre?
   - Am spus că eu nu cred toată povestea asta.
   - Scuze, nu m-am făcut bine înţeles. Am vrut să spun aşa: Skarre, verifică pista. Altceva, Holm?
   - Nu. Probabil că sângele a curs şiroaie la locul crimei, dar singurele urme de sânge găsite de noi au fost în şopron după omorârea puilor de găină. Că am adus vorba despre pui, după temperatura cadavrelor şi a încăperii, puii au fost omorâţi în jurul orei 6 şi jumătate. Nu este foarte exactă această oră, deoarece unul din pui era mai cald decât ceilalţi.
   - Probabil că avea febră, râse Skarre.
   - Şi omul de zăpadă? întrebă Harry.
   - Nu se pot găsi amprente pe grămezi de cristale de zăpadă care se modifică de la o oră la alta, dar ar trebui să existe fragmente de piele, căci acele cristale sunt ascuţite. Poate chiar fire textile de la mănuşi sau fular dacă purta aşa ceva. Însă nu am găsit nimic.
   - Mănuşi de cauciuc, zise Katrine.
   - Altfel absolut nimic, încheie Holm.
   - Bun. Cel puţin avem un capăt de unde să pornim. Ai verificat dinţii...?
   Harry fu întrerupt de Holm, care se îndreptase pe scaun cu o expresie de jignire pe faţă.
   - După urme lăsate pe dinţii ei? Pe părul ei? Urme de degete pe gât? Alte chestii la care specialiştii medico-legali nici nu le trece prin minte să se gândească?
   Harry înclină din cap în chip de scuze şi se uită la ceas.
   - Skarre, chiar dacă tu nu crezi că Rolf Ottersen este genul, află unde era şi ce făcea la momentul dispariţiei lui Birte Becker. Eu o să am o mică discuţie cu Filip Becker. Katrine, treci în revistă toate cazurile de persoane dispărute, inclusiv acestea două, şi caută potriviri.
   - Bine, rosti tânăra.
   - Compară totul, o instrui Harry. Ora morţii, faza lunii, ce se transmitea la televizor, culoarea părului victimelor, dacă împrumutaseră aceleaşi cărţi de la bibliotecă, dacă participaseră la acelaşi seminar, suma cifrelor de la numerele lor de telefon. Trebuie să aflăm cum le selectează.
   - Stai aşa o clipă, interveni Skarre. Am decis deja că există o legătură? N-ar trebui să rămânem deschişi la orice posibilitate?
   - Tu poţi rămâne cât naiba de deschis vrei, i-o reteză Harry, ridicându-se de pe scaun şi asigurându-se că are cheile de la maşină în buzunar. Câtă vreme execuţi ce îţi cere şeful tău. Ultimul care iese stinge lumina.
   Harry aştepta la lift când auzi pe cineva apropiindu-se.
   Paşii se opriră chiar în spatele lui.
   - De dimineaţă am discutat cu una dintre gemene într-o pauză la şcoală.
   - O, da?
   Harry se întoarse către Katrine Bratt.
   - Am întrebat-o ce au făcut marţi.
   - Marţi?
   - Ziua în care a dispărut Birte Becker.
   - Corect.
   - Ea era în oraş, împreună cu sora şi mama ei. Şi-a amintit asta deoarece au fost la Muzeul Kon-Tiki ca să caute o jucărie după o vizită la doctor. Şi şi-au petrecut noaptea la o mătuşă, în vreme ce mama lor s-a dus în vizită la o prietenă. Tatăl a rămas acasă ca să supravegheze proprietatea. Singur.
   Katrine stătea atât de aproape, încât Harry îi putea simţi parfumul. Nu semăna cu nimic din ceea ce ştia el că folosesc femeile. Foarte condimentat, fără niciun pic de dulceaţă.
   - Mmm. Cu care geamănă ai discutat?
   Katrine Bratt îi susţinu privirea.
   - Habar n-am. Contează?
   Un sunet care se auzi îl anunţă pe Harry că liftul ajunsese la etajul lor.

   Jonas desena un om de zăpadă. Ideea era să facă omul să zâmbească şi să cânte, să-l facă fericit. Însă nu-i ieşea deloc; omul de zăpadă se uita înapoi la el fără nicio expresie din imensa foaie albă de desen.
   În jurul lui, în amfiteatrul mare, abia dacă se auzea vreun sunet, în afară de scârţâitul cretei mânuite de tatăl lui pe tablă, din când în când câte un pocnet pe un pupitru din faţa lui şi fâşâitul pixurilor pe hârtii. Lui Jonas nu-i plăceau pixurile. Dacă foloseai aşa ceva nu mai puteai şterge şi nu mai puteai schimba nimic din desen. Ce desenai rămânea acolo pentru totdeauna. Se trezise de dimineaţă gândindu-se că mama lui se întorsese, că totul era bine din nou, aşa că alergase spre dormitorul ei.
   Însă acolo era tatăl lui, care se îmbrăca şi care îi spusese lui Jonas să se îmbrace şi el, deoarece avea de gând să-l ia cu el la universitate în acea zi. Pixuri.
   Încăperea cobora spre locul unde stătea tatăl lui şi semăna cu o sală mare de teatru. Tatăl lui nu le spusese nimic studenţilor, nici măcar atunci când intrase în amfiteatru însoţit de Jonas. Se mulţumise să-i salute din cap, îi arătase lui Jonas ce loc să ocupe, după care se dusese drept la tablă şi începuse să scrie. Iar studenţii erau în mod cert obişnuiţi cu aşa ceva, deoarece îl aşteptaseră pregătiţi şi începuseră imediat să-şi ia notiţe. Tablele erau acoperite cu numere şi litere mici, precum şi cu câteva caractere ciudate pe care Jonas nu le recunoştea.
   Odată, tatăl lui îi explicase că fizica avea un limbaj propriu, limbaj pe care el îl folosea ca să spună poveşti. Când Jonas întrebase dacă erau poveşti despre aventuri, tatăl lui izbucnise în râs şi spusese că fizica nu poate fi folosită decât la explicarea unor lucruri adevărate, că era vorba de un limbaj care nu putea minţi.
   Unele caractere erau amuzante. Şi foarte elegante.
   Pe umerii tatălui lui se depusese praf de cretă. Un strat alb şi fin i se aşezase ca omătul pe haină. Jonas privi spatele tatălui său şi încercă să-l deseneze. Însă nici acesta nu se dovedi un om de zăpadă fericit. Brusc, în amfiteatru se lăsă o tăcere mormântală. Pixurile încetară să mai fâşâie. Deoarece bucata de cretă îşi încetase mişcarea. Rămăsese nemişcată în partea de sus a tablei, atât de sus încât tatăl lui era obligat să întindă mâna deasupra capului ca să ajungă. Iar acum bucata de cretă părea înţepenită, iar tatăl lui părea că atârnă de tablă, aşa cum atârnase Wile E. Coyote de o creangă subţire pe o creastă, având sub el un hău imens, imens în care să se prăbuşească. Apoi umerii tatălui său începură să tremure, şi Jonas îşi zise că el încerca să elibereze bucata de cretă, să o facă să se mişte din nou, însă nu era aşa. Un freamăt străbătu amfiteatrul, ca şi cum toţi studenţii ar fi căscat gurile şi şi-ar fi ţinut respiraţia în aceeaşi clipă. Apoi tatăl lui eliberă în sfârşit bucata de cretă şi porni spre ieşire fără să se mai întoarcă, după care dispăru.
   „Se duce să mai ia nişte cretă“, îşi zise Jonas.
   Rumoarea vocilor studenţilor se intensifică treptat în jurul lui. Prinse din zbor două cuvinte: „soţie“ şi „dispărută“. Se uită la tablă, aproape complet acoperită cu semne. Tatăl lui încercase să scrie că ea era moartă, dar bucata de cretă putea rosti doar adevărul, aşa că se înţepenise. Jonas încercă să-şi şteargă omul de zăpadă de pe foaie. În jurul lui, tinerii îşi strângeau lucrurile, iar scaunele se lipeau cu zgomot de tăblii când ei se ridicau şi plecau.
   O umbră acoperi omul de zăpadă nereuşit de pe foaia de hârtie, aşa că Jonas îşi ridică privirea.
   Era poliţistul, cel înalt cu faţă urâtă şi ochi blânzi.
   - Vrei să vii cu mine ca să vedem dacă îl găsim pe tatăl tău? întrebă poliţistul.
   Harry bătu cu grijă în uşa biroului pe care stătea scris Prof. Filip Becker.
   Cum dinăuntru nu primi răspuns, deschise uşa.
   Omul din spatele biroului îşi înălţă capul din palme.
   - Am spus eu că poţi intra...?
   Se opri când îl văzu pe Harry. După care îşi mută privirea spre băiatul care stătea alături.
   - Jonas! exclamă Filip Becker, cu un ton între uimire şi dojană. Profesorul avea ochii înroşiţi. Nu ţi-am spus că trebuie să aştepţi în linişte?
   - L-am adus cu mine, zise Harry.
   - Cum?
   Becker se uită la ceas şi se ridică.
   - Studenţii dumitale au plecat, anunţă Harry.
   - Da?
   Becker se prăbuşi înapoi pe scaun.
   - Eu... eu doar am vrut să le dau o pauză.
   - Am fost acolo, rosti Harry.
   - Aţi fost? De ce...?
   - Avem nevoie cu toţii de o pauză din când în când. Putem avea o mică discuţie?
   - N-am vrut să se ducă la şcoală, explică Becker după ce îl trimise pe Jonas la bufet cu instrucţiunea clară să stea şi să aştepte acolo. Toate întrebările şi speculaţiile alea, pur şi simplu, nu mi le-am dorit. În fine, sunt convins că înţelegeţi.
   - Da.
   Harry scoase un pachet de ţigări, îi aruncă lui Becker o privire întrebătoare şi îl puse înapoi în buzunar când profesorul clătină ferm din cap.
   - Asta este în mod sigur mai uşor de înţeles decât ce scria pe tablă.
   - E vorba de fizică cuantică.
   - Sună bizar.
    - Universul atomilor este bizar.
   - În ce fel?
   - Atomii încalcă cele mai fundamentale legi ale fizicii. Precum cea care spune că un obiect nu este capabil să se afle în două locuri simultan. Niels Bohr a spus odată că, dacă nu eşti profund şocat de fizica cuantică, atunci n-ai înţeles nimic din ea.
   - Dar dumneavoastră o înţelegeţi?
   - Nu... aţi înnebunit? Este haos pur. Însă prefer acel haos acestui haos.
   - Care?
   Becker oftă.
   - Generaţia noastră s-a transformat în servitori şi secretari ai copiilor noştri. Mă tem că asta se aplică şi la Birte. Există atât de multe întâlniri, zile de naştere, mâncăruri favorite şi jocuri de fotbal, încât simt că o iau razna. Astăzi m-a sunat cineva de la un cabinet medical din Bygdoy deoarece Jonas nu a apărut la ora programată. Iar în această după-amiază are antrenament Dumnezeu ştie unde, iar generaţia lui n-a auzit niciodată de posibilitatea de a folosi autobuzul.
   - Ce nu este în regulă cu Jonas?
   Harry îşi scoase carneţelul în care nu scria niciodată nimic, dar care, din experienţa lui, părea să-i ajute pe oameni la concentrarea gândurilor.
   - Nimic. Nimic neobişnuit, presupun.
   Becker făcu un semn de lehamite cu mâna.
   - Şi presupun că vă aflaţi aici din cu totul alt motiv?
   - Da, răspunse Harry. Vreau să aflu unde aţi fost ieri după-amiază şi aseară.
   - Cum?
   - Asta e procedura, Becker.
   - Chestia asta are ceva de-a face cu... cu...?
   Becker dădu din cap înspre ziarul Dagbladet care zăcea deasupra unui teanc de ziare.
   - Nu ştim, zise Harry. Răspundeţi-mi, vă rog.
   - Spuneţi-mi, aţi luat-o razna cu toţii?
   Harry îşi privi tăcut ceasul.
   Becker gemu.
   - Bine, vreau să vă ajut. Noaptea trecută am stat aici ca să lucrez la un articol despre lungimile de undă ale hidrogenului, pe care sper să îl văd publicat.
   - Există colegi care să vă susţină afirmaţia?
   - Motivul pentru care cercetarea norvegiană contribuie cu atât de puţin la binele omenirii este acela că autosatisfacţia academicienilor norvegieni este întrecută doar de indolenţa lor. Am fost, ca de obicei, singur cuc.
   - Şi Jonas?
   - Şi-a făcut singur ceva de mâncare şi a stat să se uite la televizor până când am ajuns acasă.
   - Cam la ce oră?
   - Cred că pe la nouă.
   - Mmm.
   Harry pretinse că îşi ia notiţe.
   - Aţi apucat să cercetaţi lucrurile lui Birte?
   - Da.
   - Aţi găsit ceva?
   Filip Becker îşi mângâie colţul gurii cu un deget şi clătină din cap. Harry se uită ţintă la el, folosind tăcerea ca armă.
   Însă Becker încheiase ce avea de spus.
   - Mulţumesc pentru ajutor, rosti Harry, înghesuindu-şi carneţelul în buzunar şi ridicându-se. Îi spun eu lui Jonas că poate veni.
   - Lăsaţi-mă câteva clipe singur, vă rog.
   
   Harry găsi bufetul unde Jonas şedea şi desena, cu vârful limbii scos afară din gură. Poliţistul rămase în picioare lângă băiat, zgâindu-se la foaia de hârtie pe care, deocamdată, se găseau două cercuri inegale.
   - Un om de zăpadă.
   - Da, replică Jonas, ridicându-şi privirea. Cum de ţi-ai dat seama?
   - De ce te ducea mama ta la doctor, Jonas?
   - Nu ştiu.
   Jonas desenă capul omului de zăpadă.
   - Cum îl cheamă pe doctor?
   - Nu ştiu.
   - Unde se găsea?
   - Nu am voie să spun nimănui. Nici măcar lui tati.
   Jonas se aplecă asupra hârtiei şi desenă păr pe capul omului de zăpadă. Păr lung.
   - Sunt poliţist, Jonas. Încerc să o găsesc pe mama ta.
   Creionul desena tot mai accentuat, iar părul devenea tot mai negru.
   - Nu ştiu cum se cheamă acel loc.
   - Îţi aminteşti de ceva remarcabil din apropiere?
   - Vacile regelui.
   - Vacile regelui?
   Jonas încuviinţă.
   - Femeia care stă în spatele ferestrei se cheamă Borghild. Am primit o acadea pentru că am lăsat-o să-mi ia sânge cu un ac.
   - Desenezi ceva anume? se interesă Harry.
   - Nu, răspunse Jonas, concentrându-se asupra genelor omului.

   Filip Becker se postă la fereastră şi îl urmări pe Harry Hole cum traversează parcarea. Pierdut în gânduri, plesnea micul carneţel negru de palma mâinii.
   Se întreba dacă Hole îl crezuse atunci când pretinsese că habar n-avea că poliţistul participase la cursul lui. Sau când spusese că nu descoperise nimic printre lucrurile lui Birte. Sau când afirmase că lucrase la un articol în seara precedentă. Carneţelul negru se găsise în sertarul noptierei ei; ea nici măcar nu încercase să îl ascundă. Şi ce era scris acolo...
   Aproape că ar fi trebuit să râdă. Tâmpita crezuse că îl poate păcăli pe el.

11

Ziua 4

Masca mortuară

   Katrine Bratt stătea aplecată peste computerul ei când Harry îşi vârî capul pe uşă.
   - Ai găsit vreo potrivire?
   - Nu prea, răspunse Katrine. Toate femeile aveau ochi albaştri. În afară de asta, erau destul de diferite ca aspect. Toate aveau soţi şi copii.
   - Am eu un punct de plecare, zise Harry. Birte Becker l-a dus pe Jonas la un doctor în apropiere de vacile regale. Asta trebuie să fie proprietatea regală Kongsgarden din Bygdoy. Iar tu ai spus că gemenele au fost la muzeul Kon-Tiki după o vizită la doctor. Tot în Bygdoy. Filip Becker nu ştia nimic despre doctor, însă Rolf Ottersen ar putea şti.
   - Îl sun.
   - Pe urmă vino la mine.
   Ajuns în birou, Harry luă cătuşele, îşi închise una în jurul încheieturii mâinii şi prinzând-o pe cealaltă cu un pocnet în jurul piciorului mesei, în timp ce asculta mesajele telefonice.
   Rakel îl informa că Oleg se ducea cu un prieten la Valle Hovin. Mesajul era superfluu. Harry ştia că era, de fapt, un soi de aducere aminte mascată, în caz că Harry uitase de întreaga poveste. Până în acel moment, Harry nu uitase niciodată de vreo promisiune făcută lui Oleg, însă accepta astfel de mici împunsături, pe care alţii le-ar fi putut lua drept o declaraţie de neîncredere. Lui însă îi plăceau astfel de lucruri. Deoarece ele spuneau câte ceva despre ce gen de mamă era ea. Şi deoarece ea masca aducerea aminte, astfel încât să nu-l jignească pe el.
   Katrine intră fără să bată la uşă.
   - Pervers, rosti ea, arătând înspre piciorul de masă de care era legat Harry. Dar îmi place.
   - Încătuşare rapidă cu o singură mână, explică Harry zâmbind. O chestie de doi bani pe care am deprins-o în Statele Unite.
   - Ar trebui să încerci noile cătuşe rapide Hiatt. Nici măcar nu e nevoie să calculezi dacă trebuie să te apropii din stânga sau din dreapta, căci cătuşa se va închide oricum în jurul încheieturii tale câtă vreme lovitura e precisă. Iar după aceea exersezi cu două seturi de cătuşe, câte una în jurul fiecărei încheieturi, ca să ai două încercări de prindere.
   - Mmm.
   Harry desfăcu cătuşele.
   - Ce-ţi trece prin minte?
   - Rolf Ottersen n-a auzit de niciun fel de programare la doctor şi nici de vreun doctor din Bygdoy. De fapt, medicul lor de familie este în Baerum. Le-aş putea întreba pe gemene dacă îşi aduce vreuna din ele aminte de acel doctor sau putem suna la cabinetele medicale din Bygdoy ca să verificăm noi înşine. Sunt doar patru. Uite.
   Tânăra puse un post-it galben pe biroul lui.
   - N-au voie să dezvăluie numele clienţilor lor, rosti el.
   - O să discut cu gemenele când se întorc de la şcoală.
   - Aşteaptă, zise Harry, apucând telefonul şi formând primul număr.
   Îi răspunse o voce nazală, care rosti numele cabinetului.
   - Borghild este acolo? întrebă Harry.
   Nu exista nicio Borghild.
   La al doilea număr, un robot telefonic cu o voce la fel de nazală îi comunică faptul că acel cabinet primea apeluri telefonice doar într-o perioadă restricţionată la două ore, iar acea perioadă se încheiase de ceva vreme.
   În fine, la cea de-a patra tentativă, o voce veselă îi oferi informaţiile la care el spera.
   - Da, eu sunt.
   - Bună, Borghild, aici este inspectorul Harry Hole de la Poliţia din Oslo.
   - Data naşterii?
   - Cândva primăvara. Sun în legătură cu un caz de crimă. Presupun că ai citit ziarele de azi. Ce vreau eu să aflu este dacă ai văzut-o pe Sylvia Ottersen săptămâna trecută?
   La celălalt capăt al liniei se lăsă tăcerea.
   - O clipă, rosti femeia într-un târziu.
   Harry o auzi ridicându-se de pe scaun, apoi aşteptă.
   Femeia se întoarse.
   - Îmi pare rău, domnule Hole. Informaţiile despre pacienţi sunt confidenţiale. Şi cred că poliţia ştie asta.
   - Da, ştim. Dar dacă nu cumva greşesc, pacientele sunt fetele, nu Sylvia.
   - N-are de-a face. Cereţi informaţii care în mod indirect ar putea dezvălui identitatea pacienţilor noştri.
   - Ţi-aş putea aduce aminte că vorbim aici de o anchetă criminalistică.
   - Iar eu v-aş aduce aminte că puteţi veni la noi cu un mandat de percheziţie. Om fi noi poate mai precauţi cu informaţiile despre pacienţi decât alte cabinete, dar asta e natura muncii noastre.
   - Natura muncii?
   - Domeniul nostru de specialitate.
   - Anume?
   - Chirurgie plastică şi operaţii specializate. Căutaţi pe site-ul nostru web - www.kirklinikk.no.
   - Mulţumesc, dar cred că am aflat suficient deocamdată.
   - Dacă aşa spuneţi dumneavoastră.
   Femeia puse telefonul în furcă.
   - Ei bine? întrebă Katrine.
   - Jonas şi gemenele au fost la acelaşi doctor, răspunse Harry, lăsându-se pe spătarul scaunului. Iar asta înseamnă că avem treabă.
   Harry simţea fiorul de adrenalină, tremurul interior care apărea întotdeauna atunci când adulmeca primul iz al brutei umane. Iar după acel fior urma Marea Obsesie. Care însemna totul deodată: iubire şi intoxicare, orbire şi clarviziune, raţiune şi nebunie. Colegii vorbeau din când în când despre entuziasm, dar aici era vorba despre altceva, ceva special.
   Nu povestise nimănui despre Obsesie şi nici nu încercase să o analizeze. Nu îndrăznise. Ştia doar că ea îl ajuta, îl mâna de la spate, îi dădea energie pentru a-şi îndeplini misiunea pentru care fusese numit. Nu voia să ştie mai multe. Chiar nu voia.
   - Şi acum? întrebă Katrine.
   Harry deschise ochii şi sări de pe scaun.
   - Acum mergem la cumpărături.

   Magazinul Gustul Africii era amplasat în apropiere de Bogstadveien, cea mai aglomerată stradă din Majorstuen. Din nefericire, localizarea lui la 14 metri depărtare pe o străduţă laterală însemna că se găsea, de fapt, tot doar la periferie.
   Când Katrine şi Harry intrară în magazin, sună un clopoţel. În lumina difuză - sau mai exact în lipsa de lumină de dinăuntru -– Harry zări carpete cu ţesătură aspră în culori puternice, ţesături de tip sarong, perne mari cu motive vest-africane, măsuţe mici de cafea care arătau ca şi cum ar fi fost direct sculptate în lemnul copacilor tropicali şi statuete înalte şi zvelte reprezentând membri ai tribului Masai şi o selecţie din cele mai cunoscute animale ale savanei. Totul părea atent planificat şi executat: nu se vedeau etichete de preţ, culorile se complementau una pe cealaltă, iar produsele erau amplasate în perechi, ca într-o arcă a lui Noe.
   Pe scurt, locul semăna mai degrabă a expoziţie decât a magazin. O expoziţie cumva prăfuită. Impresia era întărită de o nemişcare aproape nefirească după ce uşa se închise în urma lor şi clopoţelul încetă să mai sune.
   - Da? se auzi o voce dinăuntrul magazinului.
   Harry porni în direcţia sunetului. În bezna din fundul magazinului, în spatele unei girafe enorme, iluminat de un singur bec, zări spatele unei femei care stătea în picioare pe un scaun. Femeia atârna o mască zâmbitoare din lemn negru pe perete.
   - Ce e? întrebă ea fără să se întoarcă.
   Femeia lăsa impresia că se aşteaptă la tot ce e neaşteptat, însă nu şi la potenţiali clienţi.
   - Suntem de la poliţie.
   - A, da.
   Femeia se întoarse şi lumina becului îi căzu chiar pe faţă. Harry simţi că-i stă inima în loc şi făcu din instinct un pas înapoi. Era Sylvia Ottersen.
   - S-a întâmplat ceva? întrebă femeia cu o încruntătură între lentilele ochelarilor.
   - Cine... sunteţi?
   - Ane Pedersen, rosti ea, dându-şi instantaneu seama care era motivul evident al perplexităţii de pe chipul lui Harry. Sunt sora Sylviei. Suntem gemene.
   Harry începu să tuşească.
   - Dânsul este inspectorul Harry Hole, o auzi Harry pe Katrine făcând prezentările din spatele lui. Iar eu sunt Katrine Bratt. Speram să îl găsim pe Rolf aici.
   - E la capela mortuară.
   Ane Pedersen se opri, iar în acel moment toţi trei conştientizară la ce se gândeau cu toţii: cum naiba se putea îngropa doar un cap?
   - Iar dumneavoastră acoperiţi breşa? reveni Katrine.
   Ane Pedersen schiţă un zâmbet.
   - Da.
   Se dădu jos de pe scaun cu grijă, continuând să ţină masca de lemn în mână.
   - E o mască de ceremonie sau spirituală? întrebă Katrine.
   - De ceremonie, răspunse femeia. Hutu. Congo de Est.
   Harry îşi privi ceasul.
   - Şi când se întoarce?
   - Nu ştiu.
   - Aţi putea ghici?
   - Aşa cum am spus, nu...
   - E o mască frumoasă cu adevărat, o întrerupse Katrine. Aţi fost în Congo ca s-o aduceţi chiar dumneavoastră, nu-i aşa?
   Ane îi aruncă o privire uimită.
   - De unde aţi ştiut?
   - Îmi dau seama după cum o ţineţi, fără să-i acoperiţi ochii sau gura. Respectaţi spiritele.
   - Vă interesează măştile?
   - Se poate spune şi aşa, răspunse Katrine, arătând înspre o mască neagră cu braţe mici în lateral şi picioare care atârnau dedesubt. Chipul era pe jumătate uman, pe jumătate animalic. Aia e o mască Kpelie, nu-i aşa?
   - Da, din Coasta de Fildeş. Senufo.
   - O mască de putere?
   Katrine îşi plimbă mâna peste părul ţeapăn şi grăsos de animal care atârna de nuca de cocos din vârful măştii.
   - Uau, dar ştiţi multe, exclamă Ane.
   - Ce e o mască de putere? întrebă Harry.
   - E ceea ce sugerează şi numele, răspunse Ane. În Africa, astfel de măşti nu sunt simple simboluri. O persoană care poartă o astfel de mască în comunitatea Lo devine automat deţinătorul întregii puteri executive şi judecătoreşti. Nimeni nu pune la îndoială autoritatea deţinătorului; masca îţi conferă putere.
   - Am zărit două măşti mortuare atârnând de uşă, zise Katrine. Foarte frumoase.
   Ane îi răspunse cu un zâmbet.
   - Am mai multe. Sunt din Lesotho.
   - Pot să arunc o privire?
   - Bineînţeles. Aşteptaţi aici o secundă.
   După plecarea femeii, Harry se uită lung la Katrine.
   - Mi-am zis că ar fi bine să am o conversaţie cu ea, explică tânăra ca răspuns la întrebarea lui nerostită. Ca să verific dacă există secrete de familie, înţelegi?
   - Înţeleg. Şi ai face bine să exersezi aşa ceva pe cont propriu.
   - Tu ai altceva de făcut?
   - O să fiu la birou. Dacă apare Rolf Ottersen, aminteşte-ţi să obţii o declaraţie scrisă prin care renunţă la confidenţialitatea pacientelor.
   La uşă, în vreme ce ieşea, Harry aruncă o privire la chipurile umane, micşorate, cu pielea încreţită şi încremenite într-un strigăt. Presupuse că erau doar nişte imitaţii.

   Eli Kvale trăgea de căruciorul ei de cumpărături printre rafturile supermarketului ICA de la stadionul Ulleval. Era un magazin imens. Un pic mai scump decât alte supermarketuri, dar cu o selecţie de produse mult mai bună.
   Eli nu venea zilnic aici, ci doar când avea chef să pregătească ceva drăguţ. Iar în seara asta fiul ei, Trygve, se întorcea acasă din Statele Unite. Băiatul era student în anul trei la economie la o universitate din Montana, dar în toamna asta nu avea examene şi-şi propusese să studieze acasă până în ianuarie. Andreas avea să conducă direct de la slujba de la biserică pentru a-l lua de la aeroportul Gardemoen. Iar ea ştia că până la ora la care cei doi aveau să ajungă acasă aveau să se cufunde într-o conversaţie despre pescuitul la muscă şi excursii cu canoele.
   Se sprijini de un congelator şi simţi răceala acestuia în vreme ce pe lângă ea trecu o umbră. Fără a-şi ridica privirea, ştiu că e aceeaşi umbră care trecuse pe lângă ea atunci când stătea la vitrina cu alimente proaspete, dar şi în parcare, când ea încuia maşina. Nu însemna nimic. Era doar o chestiune veche care reapărea la suprafaţă. Ajunsese să se împace cu ideea că temerile ei nu vor dispărea niciodată, chiar dacă întâmplarea se petrecuse la distanţă de o jumătate de viaţă de om. La ieşire alese cea mai lungă coadă; din experienţa ei, de obicei cea mai lungă coadă era şi cea mai rapidă. Andreas credea că ea se înşală. Cineva se aşeză la coadă în spatele ei. Ca atare, existau şi alţi oameni care se înşelau, îşi spuse ea. Nu se întoarse, crezând doar că persoana respectivă trebuia să fi cărat produse congelate: putea simţi răceala pe spatele ei.
   Însă atunci când se întoarse, acolo nu mai era nimeni. Vru să cerceteze cu privirea celelalte cozi. „Nu începe“, îşi zise ea. „Nu începe iarăşi cu chestia asta“.
   Ajunsă afară, se forţă să meargă încet până la maşină, să nu privească în jur, să descuie maşina, să pună înăuntru cumpărăturile, să se aşeze la volan şi să plece de acolo. Iar în vreme ce maşina Toyota străbătea încet dealurile alungite către apartamentul duplex din Nordberg, gândurile ei se îndreptară spre Trygve şi la cina care trebuia să fie gata în momentul în care el şi Andreas intrau pe uşă.

   Harry îl asculta la telefon pe Espen Lepsvik şi privea fotografiile colegilor decedaţi. Lepsvik formase deja o echipă şi acum îi cerea lui Harry accesul la toate informaţiile relevante.
   - O să primeşti o parolă de la şeful nostru IT, răspunse Harry. Apoi intri în fişierul denumit „Omul de zăpadă“ din reţeaua diviziei Omucideri.
   - Omul de zăpadă?
   - Trebuia să fie botezat cumva.
   - Bine. Mersi, Hole. Cât de des vrei rapoarte de la mine?
   - Doar atunci când ai ceva. Şi Lepsvik?
   - Da?
   - Ţine-te departe de teritoriul nostru.
   - Şi care e mai exact teritoriul nostru?
   - Te concentrezi pe ponturi, martori şi foşti deţinuţi care ar putea fi criminali în serie. Cam pe acolo se află esenţa muncii tale.
   Harry ştia prea bine ce gândea experimentatul detectiv Kripos: adică treburile de rahat.
   Lepsvik îşi drese glasul:
   - Deci suntem de acord că există o legătură între dispariţii?
   - Nu trebuie să fim de acord. Tu urmează-ţi instinctul.
   - Bine.
   Harry închise şi se uită la ecranul din faţa lui. Căutase site-ul recomandat de Borghild şi văzuse fotografii cu frumuseţi feminine şi modele masculine, cu linii punctate pe chipuri şi trupuri care sugerau că înfăţişarea lor perfectă putea fi - dacă se dorea - ajustată. Idar Vetlesen însuşi îi zâmbea dintr-o astfel de fotografie, greu de deosebit dintre celelalte modele masculine.
   Sub poza lui Idar Vetlesen se găsea un rezumat al diplomelor şi cursurilor cu nume lungi în franceză şi engleză care, din câte ştia Harry, puteau fi completate în doar două luni, dar care încă ofereau dreptul de a adăuga noi abrevieri în latină la doctoratul deţinut. Căutase pe Google numele Idar Vetlesen şi obţinuse o listă cu rezultate din ceea ce el credea a fi concursuri de curling, ca şi un site mai vechi, al unuia dintre foştii lui patroni, clinica Marienlyst. Abia când văzu numele de sub cel al lui Idar Vetlesen, Harry îşi zise că poate era adevărat ce spuneau oamenii: Norvegia este o ţară atât de mică, încât toată lumea este la cel mult două cunoştinţe depărtare de oricine.
   În încăpere se ivi Katrine Bratt, care se trânti pe scaunul de vizavi de Harry cu un oftat profund. Tânăra îşi încrucişă picioarele.
   - Crezi că este adevărat că oamenii frumoşi sunt mai preocupaţi de frumuseţe decât oamenii urâţi? întrebă Harry. De-aia cei care arată bine sunt atât de obsedaţi de aspectul lor?
   - Nu ştiu, răspunse Katrine. Dar presupun că există o logică aici. Oamenii cu un coeficient de inteligenţă ridicat sunt atât de obsedaţi de acest coeficient încât şi-au înfiinţat propriul club, nu? Presupun că te concentrezi pe ceea ce ai. Aş zice că şi tu eşti destul de mândru de talentul tău de detectiv.
   - Te referi la gena care prinde şobolani? La abilitatea înnăscută de a închide oameni cu boli mintale, probleme cu drogurile, intelect mult sub medie şi abuzuri din copilărie mult peste medie?
   - Deci noi suntem doar nişte prinzători de şobolani?
   - Da. Şi de aceea suntem atât de fericiţi atunci când ne cade în poală din senin un astfel de caz. E o şansă să mergem la vânătoare în stil mare, să împuşcăm un leu, un elefant sau un nenorocit de dinozaur.
   Katrine nu râse. Din contră, încuviinţă din cap cu seriozitate.
  - Ce a avut de spus sora geamănă a Sylviei?
   - Am fost în pericol să devin cea mai bună prietenă a ei, oftă Katrine, punându-şi mâinile una peste alta pe un genunchi acoperit de ciorap.
   - Povesteşte-mi.
   - Ei bine, începu ea şi Harry observă imediat cum sunase acel „ei bine“ în gura ei. Ane mi-a spus că atât Sylvia, cât şi Rolf credeau că Rolf fusese cel norocos când ei doi se cuplaseră. În vreme ce tot restul lumii credea contrariul. Rolf tocmai îşi încheiase studiile de calificare ca inginer la Universitatea Tehnică din Bergen şi se mutase în Oslo, cu o slujbă la Kvaerner Engineering. Sylvia era se pare genul de fiinţă care se trezeşte în fiecare dimineaţă cu câte o idee nouă legată de ceea ce are de gând să facă cu viaţa ei. Urmase jumătate de duzină de specializări diferite la universitate şi nu stătuse niciodată la aceeaşi slujbă mai mult de 6 luni. Era încăpăţânată, exaltată, răsfăţată, o socialistă declarată şi atrasă de ideologii care predicau anularea ego-ului personal. Cele câteva prietene pe care le manipulase şi cei câţiva bărbaţi cu care avusese o relaţie o abandonaseră după puţină vreme, deoarece nu o mai suportau. Sora ei crede că Rolf era atât de îndrăgostit de ea deoarece Sylvia întruchipa opusul lui absolut. Vezi tu, el urmase cariera tatălui său şi devenise inginer. Venea dintr-o familie care credea în mâna nevăzută şi caritabilă a capitalismului şi în fericirea clasei mijlocii. Sylvia credea că noi, cei din Occident, suntem mai materialişti şi mai corupţi ca fiinţe umane, că am pierdut contactul cu identitatea noastră adevărată şi cu sursa fericirii adevărate. Şi că un rege oarecare din Etiopia era Mesia reîntrupat.
   - Haile Selassie, rosti Harry. Cultul rastafarian.
   - Le ştii pe toate.
   - Muzica lui Bob Marley. Ei bine, asta ar putea explica legătura cu Africa.
   - Poate.
   Katrine îşi schimbă poziţia pe scaun, trecându-şi acum piciorul stâng peste cel drept, iar Harry îşi îndreptă privirea în altă parte.
   - În fine, Rolf şi Sylvia şi-au luat un an de vacanţă şi au călătorit prin vestul Africii. S-a dovedit a fi pentru amândoi un soi de pelerinaj către Damasc. Rolf a descoperit că vocaţia lui este de a ajuta Africa să revină pe picioarele ei. Sylvia, care avea un mare drapel etiopian tatuat pe spate, a descoperit că toată lumea se interesează doar de treburile proprii, chiar şi în Africa. Aşa că au înfiinţat Gustul Africii. Rolf ca să ajute un continent sărac, Sylvia deoarece combinaţia dintre importurile ieftine şi sprijinul guvernamental i s-a părut o sursă de bani facilă. Era mânată de aceeaşi motivaţie şi atunci când a fost prinsă cu un rucsac plin de marijuana la vamă, la întoarcerea din Lagos.
   - Aşa mai vii de acasă.
   - Sylvia a primit o sentinţă uşoară, cu eliberare condiţionată, deoarece a reuşit să planteze o sămânţă de îndoială în mintea judecătorului. A spus că nu ştia ce se află în rucsac, că adusese rucsacul ca să facă o favoare unui nigerian care locuia în Norvegia.
   - Mmm. Altceva?
   - Ane îl place pe Rolf. E amabil şi atent şi nutreşte o iubire fără margini pentru copii. Însă pare orb la tot ceea reprezintă Sylvia. Ea s-a îndrăgostit de două ori de alţi bărbaţi şi i-a abandonat pe Rolf şi pe copii. Însă bărbaţii au lăsat-o baltă şi de ambele dăţi Rolf a primit-o bucuros înapoi.
   - Care crezi că era atuul ei în relaţia lor?
   Katrine Bratt schiţă un zâmbet umbrit de tristeţe şi se privi în gol în vreme ce mâna ei mângâia tivul fustei.
   - Cred că cel obişnuit. Nimeni nu părăseşte pe cineva cu care a făcut sex de calitate. Se poate încerca, dar toţi se întorc. Suntem destui de simpli din punctul ăsta de vedere, nu?
   Harry înclină încet din cap.
   - Şi cum rămâne cu bărbaţii care au părăsit-o şi nu s-au mai întors?
   - Există bărbaţi şi bărbaţi. Pe măsură ce trece timpul, unii dintre ei suferă din pricina lipsei de performanţe.
   Harry o aţinti cu privirea. Şi decise să nu meargă mai departe cu subiectul.
   - L-ai văzut pe Ralf Ottersen?
   - Da, a venit la 10 minute după plecarea ta, răspunse Katrine. Şi arăta mai bine ca data trecută. Nu a auzit niciodată de acea clinică de chirurgie plastică, dar a semnat declaraţia de consimţire la ridicarea confidenţialităţii doctor-pacient.
   Katrine lăsă foaia împăturită de hârtie pe biroul lui.

   Vântul rece ca gheaţa sufla peste tribunele joase de la Valle Hovin unde Harry şedea uitându-se la patinatorii pe gheaţă cum alunecă de-a lungul circuitului. Tehnica lui Oleg devenise mai eficientă şi mai armonioasă în ultimul an. De fiecare dată când prietenul lui accelera ca să-l depăşească, Oleg se lăsa mai jos, împingea mai tare în picioare şi ieşea cu calm din situaţie.
   Harry îl sună pe Espen Lepsvik ca să se pună reciproc la curent cu noutăţile. Harry află că o maşină sedan de culoare închisă fusese văzută intrând în Hoffsveien seara târziu în noaptea în care dispăruse Birte. Aceeaşi maşină făcuse drumul întors nu multă vreme după aceea.
   - Sedan de culoare închisă, repetă Harry, cu un fior. Cândva în cursul nopţii.
   - Da, ştiu că nu înseamnă prea mult, oftă Lepsvik.
   Harry tocmai băga telefonul la loc în buzunarul hainei când sesiză că lumina unuia dintre proiectoarele patinoarului era obturată de ceva.
   - Îmi cer scuze că am întârziat puţin.
   Harry îşi ridică privirea şi văzu chipul jovial şi zâmbitor al lui Mathias Lund-Helgesen.
   Partenerul lui Rakel ocupă un loc.
   - Îţi plac sporturile de iarnă, Harry?
   Harry observă că Mathias avea acel fel direct de a se uita la tine, cu o expresie atât de intensă pe chip, încât îţi transmitea senzaţia că omul asculta, chiar şi atunci când vorbea.
   - Nu chiar. Poate un pic patinajul. Dar ţie?
   Mathias clătină din cap.
   - Dar am decis ca în ziua în care viaţa mi se va apropia de sfârşit şi voi ajunge atât de bolnav încât să nu mai vreau să trăiesc să urc până în vârful trambulinei de colo.
   Arătă cu degetul peste umăr. Harry nu avea nevoie să se întoarcă. Holmenkollen, cel mai îndrăgit monument din Oslo şi cea mai proastă trambulină de sărituri cu schiurile, putea fi văzută de pretutindeni din oraş.
   - Şi după aceea o să sar. Nu pe schiuri, ci direct de pe trambulină.
   - Dramatic, făcu Harry.
   Mathias zâmbi.
   - Cădere în gol de 40 de metri. Se termină în câteva secunde.
   - Cred că nu e o posibilitate iminentă.
   - Cu nivelul de anti-Scl 70 din sângele meu, nu se ştie niciodată, zâmbi sardonic Mathias.
   - Anti-Scl 70?
   - Da, anticorpii reprezintă un lucru bun, dar ar trebui întotdeauna să-ţi pui întrebări când se ivesc în organism. Au apărut acolo cu un motiv.
   - Mmm. Credeam că sinuciderea reprezintă o erezie pentru un doctor.
   - Nimeni nu ştie mai bine decât un doctor ce înseamnă boala. Sunt de acord cu stoicul Zenon care considera sinuciderea drept un act meritoriu când moartea devine mai atrăgătoare decât viaţa. Când avea 98 de ani, şi-a dislocat călcâiul. Asta l-a supărat aşa de tare, încât s-a dus acasă şi s-a spânzurat.
   - Atunci de ce să nu te spânzuri în loc să faci efortul de a te urca pe trambulina Holmenkollen?
   - Păi moartea ar trebui să însemne un soi de omagiu adus vieţii. Oricum, trebuie să mărturisesc că îmi place ideea publicităţii care ar rezulta dintr-o astfel de faptă. Mă tem că cercetările mele atrag prea puţină atenţie.
   Râsul vesel al lui Mathias fu acoperit de sunetele lamelor de patine la contactul cu gheaţa.
   - Apropo, îmi pare rău că i-am luat patine noi lui Oleg. Rakel nu mi-a spus că aveai de gând să-i cumperi o pereche de ziua lui decât după aceea.
   - Nicio problemă.
   - Ar fi preferat să le aibă de la tine, să ştii.
   Harry nu-i răspunse.
   - Te invidiez, Harry. Poţi sta aici ca să citeşti ziarul, să dai un telefon, să vorbeşti cu alţi oameni, pentru el e suficient doar că eşti aici. Când eu ţip, strig, îl încurajez şi fac tot ceea ce scrie la carte că ar trebui să facă un tată bun, el doar se enervează. Ştiai că îşi lustruieşte patinele zilnic, deoarece ştie că aşa procedai şi tu? Şi că până ce Rakel a insistat ca patinele să stea înăuntru, el le lăsa afară, pe trepte, deoarece tu i-ai spus odată că lamele lor de oţel trebuie ţinute mereu la rece? Tu eşti modelul lui, Harry.
   Ideea îl făcu pe Harry să se înfioare. Însă undeva, în străfundul sufletului - nu, nu chiar aşa de adânc - era mulţumit să audă asta. Deoarece era un nemernic gelos căruia i-ar fi plăcut să blesteme încercările lui Mathias de a-l câştiga pe Oleg.
   Mathias se juca cu un nasture de la haină.
   - E ciudat în vremurile astea pline de divorţuri cu copiii şi cât de profund îşi înţeleg ei originile. Modul în care un tată nou nu-l poate înlocui niciodată pe cel adevărat.
   - Tatăl adevărat al lui Oleg trăieşte în Rusia, zise Harry.
   - Da, pe hârtie, replică Mathias cu un rânjet pervers. Dar nu şi în realitate, Harry.
   Oleg trecu cu viteză pe lângă ei şi le făcu semn cu mâna.
   Mathias îi răspunse la gest.
   - Ai lucrat cu un doctor pe nume Idar Vetlesen, zise Harry.
   Mathias se uită surprins la el.
   - Idar, da. La clinica Marienlyst. Dumnezeule, îl cunoşti pe Idar?
   - Nu, căutam informaţii pe internet legate de numele lui şi am descoperit un site vechi cu o listă de doctori angajaţi la acea clinică. Era şi numele tău acolo.
   - Au trecut câţiva ani de atunci, dar ne-am distrat pe cinste la Marienlyst. Clinica a fost înfiinţată într-o vreme când toată lumea credea că instituţiile private de sănătate aveau să aducă o mulţime de bani. Şi evident că acele clinici s-au închis când ne-am dat seama că lucrurile nu stăteau deloc aşa.
   - Aţi dat faliment?
   - Cred că mai corect zis ar fi: am fost restructuraţi. Eşti pacientul lui Idar?
   - Nu, numele lui a apărut în legătură cu un caz. Poţi să-mi spui ce fel de persoană este?
   - Idar Vetlesen? râse Mathias. Da, îţi pot spune câte ceva despre el. Am făcut studiile împreună şi ne-am învârtit prin aceleaşi cercuri mulţi ani.
   - Asta înseamnă că nu mai ţineţi legătura?
   Mathias ridică din umeri.
   - Presupun că Idar şi cu mine eram destul de diferiţi. Cei mai mulţi din cercul nostru socoteau medicina ca pe... în fine, ca pe o chemare. În afară de Idar. El n-avea scrupule în privinţa asta. Studia medicina deoarece era profesiunea care impunea cel mai mare respect. În orice caz, eu îi admir sinceritatea.
   - Aşadar Idar Vetlesen era interesat de câştigarea respectului?
   - Mai erau şi banii, evident. Nimeni nu a fost surprins când Idar şi-a ales chirurgia plastică. Şi nici când a ajuns la o clinică cu o clientelă selectă formată din bogătaşi şi vedete. Fusese mereu atras de astfel de persoane. Dorea să fie ca ei şi să frecventeze aceleaşi cercuri. Problema e că Idar se străduieşte prea mult. Îmi imaginez că vedetele alea îi zâmbesc în faţă, dar pe la spate îl fac un ticălos arivist şi pretenţios.
   - Spui că e genul de om care ar face orice ca să-şi atingă scopurile?
   Mathias se gândi la răspuns.
   - Idar a căutat întotdeauna ceva care să-i poată aduce faimă. Problema lui Idar nu e că n-ar fi un om energic, ci că nu şi-a găsit misiunea în viaţă. Ultima dată când am vorbit cu el părea frustrat, ba chiar deprimat.
   - Ţi-l poţi imagina găsindu-şi o misiune care să-i aducă faimă? Poate ceva din afara domeniului medical?
   - Nu m-am gândit la asta, dar e posibil. Nu e chiar genul de medic înnăscut.
   - În ce fel?
   - În acelaşi fel în care Idar îi admiră pe cei care au succes şi îi dispreţuieşte pe infirmi şi pe cei slabi. Nu e singurul doctor care procedează aşa, dar e singurul care o afirmă sus şi tare.
   Mathias râse.
   - În cercul nostru, cu toţii am început ca nişte idealişti extrovertiţi care la un moment dat au devenit mai preocupaţi de poziţiile de consultant, de plata garajului nou de la casă şi de tarifele pentru ore suplimentare. Cel puţin Idar nu şi-a trădat idealurile; el a fost acelaşi încă de la început.

   Idar Vetlesen izbucni în râs.
   - Chiar a zis asta Mathias? Că nu mi-am trădat niciun ideal?
   Avea un chip plăcut, aproape feminin, cu sprâncene atât de înguste, încât ai fi putut crede că şi le pensează, şi dinţi atât de albi şi de regulaţi, încât te întrebai dacă erau ai lui. Tenul părea moale şi întreţinut; omul avea păr bogat şi strălucind de vitalitate. Pe scurt, arăta cu câţiva ani mai tânăr decât vârsta lui reală, de 37 de ani.
   - Nu ştiu ce a vrut să spună cu asta, minţi Harry.
   Stăteau amândoi afundaţi în nişte fotolii joase în biblioteca unei case albe şi spaţioase, construite conform vechiului şi aristocraticului stil arhitectonic din Bygdoy. În timp ce îl conducea pe Harry prin cele două holuri vaste şi întunecate către o încăpere cu pereţi plini de rafturi cu cărţi, Idar Vetlesen îi explicase poliţistului că aceea era casa lui din copilărie. Mikkjel Fonhus. Kjell Aukrust. Romanul The Shop Steward al lui Einar Gerhardsen. O gamă largă de biografii politice şi din literatura populară. Un raft întreg cu exemplare în curs de îngălbenire din The Reader’s Digest.
   Harry nu văzu nimic publicat după 1970.
   - O, ştiu prea bine ce a vrut să spună, chicoti Idar.
   Harry bănuia ce voise Mathias să sugereze atunci când spusese că el şi Idar se distraseră de minune la clinica Marienlyst: probabil că se întrecuseră ca să vadă cine râde mai mult.
   - Mathias, individul care face pe sfântul. Mai degrabă individul norocos. Nu, Doamne, am vrut să spun amândouă.
   Idar Vetlesen izbucni iarăşi în râs.
   - Ei spun că nu cred în Dumnezeu, dar colegii mei temători de Cel de sus sunt nişte habotnici moralişti îngroziţi, care acumulează fapte bune deoarece în străfundurile lor sunt oripilaţi că vor arde în iad.
   - Şi dumneata nu eşti? întrebă Harry.
   Idar ridică dintr-una din sprâncenele lui frumos arcuite şi se uită cu interes la Harry. Idar purta nişte mocasini moi, albastru-deschis, cu şireturile dezlegate, blugi şi un tricou alb de tenis cu un jucător de polo stilizat pe partea stângă.
   Harry nu-şi amintea marca, ci doar că din cine ştie ce motiv el o asocia cu ceva plictisitor.
   - Eu provin dintr-o familie de oameni practici, inspectore. Tata a fost şofer de taxi. Noi credem doar în ceea ce putem vedea.
   - Mmm. Frumoasă casă pentru un şofer de taxi.
   - Deţinea o companie de taxiuri, avea trei licenţe. Însă aici, în Bygdoy, un şofer de taxi a fost şi va fi întotdeauna un plebeu.
   Harry îl privi pe doctor întrebându-se dacă individul era cumva drogat sau ceva de genul ăsta. Vetlesen şedea răsturnat pe spate pe fotoliul lui, părând exagerat de relaxat, ca şi cum ar fi dorit să-şi ascundă starea de nelinişte sau de emoţie. Acelaşi gând îi trecuse şi lui Harry prin minte atunci când sunase ca să explice că poliţia avea nevoie de răspunsuri la câteva întrebări şi Vetlesen îi făcuse o invitaţie aproape cordială acasă la el.
   - Dar dumneata nu ai vrut să conduci un taxi, continuă Harry. Ai dorit... să-i faci pe oameni să arate mai bine?
   Vetlesen zâmbi.
   - Se poate spune că îmi ofer serviciile pe piaţa vanităţilor. Sau că repar faţadele oamenilor ca să uşurez durerea dinăuntrul lor. Alegeţi dumneavoastră. De fapt, nu îmi pasă deloc.
   Anticipând o reacţie şocată din partea lui Harry, izbucni iarăşi în râs. Când reacţia poliţistului nu apăru, Vetlesen adoptă o expresie mai serioasă.
   - Eu mă văd ca un sculptor. Nu am vocaţia pentru aşa ceva. Îmi place să schimb aparenţele, să modelez chipuri. Dintotdeauna mi-a plăcut asta. Mă pricep şi oamenii mă plătesc pentru aşa ceva. Asta-i tot.
   - Mmm.
   - Dar asta nu înseamnă că nu am principii. Iar confidenţialitatea relaţiei cu pacienţii reprezintă unul dintre acestea.
   Harry nu replică.
   - Am discutat cu Borghild, reluă Vetlesen. Ştiu ce căutaţi, inspectore. Şi înţeleg că este o chestiune gravă. Dar nu vă pot ajuta. Sunt legat de jurământ.
   - Nu chiar.
   Harry scoase foaia împăturită de hârtie dintr-un buzunar interior şi o puse pe măsuţa dintre ei.
   - Această declaraţie, semnată de tatăl gemenelor, vă exonerează de la păstrarea jurământului.
   Idar clătină din cap.
   - Asta nu înseamnă nimic.
   Harry îşi încruntă sprâncenele a surpriză.
   - Cum?
   - Nu vă pot spune cine a venit să mă vadă sau ce mi s-a zis, dar pot afirma la modul general că oamenii care vin la doctor cu copiii lor sunt protejaţi de jurământul privind încrederea clienţilor, chiar şi în privinţa soţilor lor, dacă ei aşa doresc.
   - De ce ar fi ascuns Sylvia Ottersen soţului ei faptul că a venit să vă vadă însoţită de gemenele ei?
   - Poate că atitudinea noastră vi se pare rigidă, dar amintiţi-vă că mulţi dintre clienţii noştri sunt oameni faimoşi, care sunt expuşi bârfelor şi unei atenţii nedorite din partea presei. Duceţi-vă într-o seară de vineri la Kunstnernes Hus şi aruncaţi o privire în jur. Nici nu ştiţi câţi oameni de acolo şi-au aranjat pe ici pe colo înfăţişarea la clinica mea. Ar intra în fibrilaţie doar la ideea că vizitele lor aici ar putea deveni de notorietate publică. Reputaţia noastră se bazează pe discreţie. Dacă ar ieşi la iveală că suntem neatenţi cu datele clienţilor, consecinţele pentru clinică ar fi catastrofale. Sunt sigur că înţelegeţi.
   - Avem două victime şi o singură coincidenţă, zise Harry. Ambele au fost la clinica dumitale.
   - Chestia asta nu pot şi nu vreau să o confirm. Dar să presupunem de dragul discuţiei că au fost.
   Vetlesen flutură o mână prin aer.
   - Şi ce-i cu asta? Norvegia e o ţară cu oameni puţini şi doctori şi mai puţini. Ştiţi la cât de puţine strângeri de mână distanţă suntem ca să ne cunoaştem cu toţii? Coincidenţa că ele ar fi putut vizita acelaşi doctor nu este mai dramatică decât aceea de a fi fost în acelaşi tren la un moment dat. Nu v-aţi întâlnit niciodată prieteni în tramvai?
   Harry nu-şi aducea aminte de aşa ceva. În primul rând nu folosea tramvaiul atât de des.
   - Am făcut un drum lung ca să îmi declaraţi că nu-mi veţi spune nimic, zise poliţistul.
   - Îmi cer scuze. V-am invitat aici deoarece am presupus că alternativa era secţia de poliţie. Acolo unde, în acest moment, presa cercetează zi şi noapte cine intră şi cine iese. Da, într-adevăr, îi cunosc pe acei oameni...
   - Sunteţi conştient că pot obţine un mandat de percheziţie care ar face din jurământul dumneavoastră de confidenţialitate ceva nul şi neavenit?
   - N-am nimic împotrivă, răspunse Vetlesen. În acel caz, clinica va adopta poziţia îngerilor. Dar până atunci...
   Doctorul închise un fermoar imaginar peste gură.
   Harry îşi schimbă poziţia pe fotoliu. Ştia că Idar ştie că el ştie. Ca să determine instanţa să anuleze jurământul de confidenţialitate, chiar într-un caz de crimă, era nevoie de dovezi clare că informaţiile doctorului erau relevante. Iar ei ce aveau? Aşa cum spusese şi Vetlesen, o coincidenţă ca o întâlnire într-un tramvai. Harry simţea nevoia puternică să facă ceva. Să bea. Sau să bată cu palma într-un fier. Cu simţ de răspundere. Inspiră adânc.
   - Totuşi sunt obligat să vă întreb unde aţi fost în nopţile de 2 şi 4 noiembrie?
   - Mă aşteptam la asta.
   Vetlesen zâmbi.
   - Aşa că m-am gândit. Am fost aici cu... da, iat-o.
   În încăpere pătrunse o femeie în vârstă, cu păr de culoarea gri şoarece atârnând ca o cortină în jurul capului. Femeia mergea cu paşi mici şi ducea o tavă argintie pe care se aflau două ceşti cu cafea care se clătinau ameninţător. Expresia de pe chipul ei sugera că ea mai degrabă duce o cruce şi o coroană de spini. Femeia îi aruncă o privire fiului ei, care sări imediat şi îi luă tava.
   - Mulţumesc, mamă.
   - Încheie-te la şireturi, replică femeia, întorcându-se pe jumătate către Harry. Are de gând să mă informeze cineva cine intră şi cine iese din casa mea?
   - Dânsul este inspectorul Hole, mamă. Ar dori să ştie unde am fost ieri şi cu trei zile în urmă.
   Harry se ridică şi întinse mâna.
   - Ţin minte, bineînţeles, zise ea, aruncându-i lui Harry o privire resemnată şi întinzându-i o mână plină de pete de bătrâneţe. Am urmărit programul ăla cu discuţii în care apare amicul tău cârlionţat. Şi nu mi-a plăcut ce a spus despre familia regală. Cum îl cheamă?
   - Arve Stop, oftă Idar.
   Bătrâna se aplecă spre Harry.
   - Spunea că ar trebui să ne descotorosim de familia regală. Vă puteţi imagina ceva atât de îngrozitor? Unde ne-am fi aflat dacă n-ar fi existat familia regală în timpul războiului?
   - Acolo unde suntem şi acum, replică Idar. Arareori vreun şef de stat a mai făcut atât de puţine lucruri în cursul unui război. Şi tot el a mai spus că sprijinul larg acordat monarhiei reprezintă dovada supremă că majoritatea oamenilor cred în zâne şi spiriduşi.
   - Nu-i oribil?
   - Chiar aşa, mamă, zâmbi Idar, punând o mână pe umărul ei şi în acelaşi timp aruncând o privire la ceasul Breitling de la mâna lui, care părea imens şi nepotrivit pe încheietura lui subţire. Doamne! Trebuie să plec acum, Hole. Va trebui să ne grăbim cu cafeaua asta.
   Harry clătină din cap şi îi zâmbi doamnei Vetlesen.
   - Sunt sigur că e delicioasă, dar va trebui să o savurez altădată.
   Femeia oftă adânc, mormăi ceva ininteligibil, luă tava şi ieşi din încăpere târşâindu-şi picioarele.
   Când cei doi ajunseră în hol, Harry se întoarse.
   - Ce aţi vrut să spuneţi prin norocos?
   - Pardon?
   - Aţi spus că Mathias Lund-Hegelsen nu doar că face pe sfântul, dar e şi norocos.
   - A, asta! E vorba de tipa asta cu care s-a aranjat. Mathias este în general destul de neajutorat, dar probabil că ea a avut parte de ceva nenorociţi la viaţa ei. Trebuie să fi simţit nevoia de un om temător de Dumnezeu ca el. Ei bine, nu-i spuneţi lui Mathias că am zis aşa ceva. Sau, mai bine, nu menţionaţi nimic.
   - Apropo, ştiţi ce este anti-Scl 70?
  - Este un anticorp din sânge. Poate indica prezenţa sclerodermei. Cunoaşteţi pe cineva care are aşa ceva?
   - Nici măcar nu ştiu ce este scleroderma.
   Harry îşi dădu seama că ar fi trebuit să o lase baltă. Dorea să o lase baltă. Însă nu putea.
   - Aşadar, Mathias a spus că ea a avut parte de nenorociţi, nu?
   - E interpretarea mea. Sfântul Mathias nu foloseşte expresii precum nenorociţi când se referă la oameni. În ochii lui, fiecare om are potenţialul de a deveni o persoană mai bună.
   Râsul lui Idar Vetlesen răsună cu ecou prin încăperile întunecoase.
   După ce rosti mulţumirile de rigoare, îşi puse bocancii în picioare şi păşi pe trepte afară, Harry se întoarse şi îl urmări pe Idar - în vreme ce uşa se închidea încet - cum stă aplecat şi se încheie la şireturi.

   Pe drumul de întoarcere, Harry îl sună pe Skarre şi îi ceru să tipărească poza lui Vetlesen de pe site-ul clinicii, după care să se ducă la divizia Narcotice ca să afle dacă vreunul dintre poliţiştii sub acoperire îl văzuse pe doctor cumpărând droguri.
   - De pe stradă? se miră Skarre. Nu au toţi doctorii genul ăsta de lucruri în cabinetele lor medicale?
   - Da, dar regulile care guvernează declararea stocurilor de medicamente sunt acum atât de stricte, încât un doctor ar prefera mai degrabă să-şi cumpere amfetaminele de la un traficant din Skippergata.
   Puseră capăt discuţiei, apoi Harry o sună pe Katrine la birou.
   - Deocamdată, nimic, zise ea. Acum plec. Tu eşti în drum spre casă?
   - Da.
   Harry ezită.
   - Care crezi că sunt şansele ca tribunalul să dea o dispoziţie că Vetlesen poate încălca jurământul lui medical?
   - Cu ce avem? Bineînţeles că mi-aş putea pune o fustă extrascurtă, m-aş putea fâţâi cu ea prin tribunal şi poate aş găsi un judecător de vârstă potrivită. Însă, ca să fiu sinceră, cred că mai bine o lăsăm baltă.
   - De acord.
   Harry porni spre Bislett. Gândindu-se la apartamentul lui, cu pereţii netencuiţi. Se uită la ceas. Se răzgândi şi o luă pe Pilestredet către sediul poliţiei.

   La ora 2 dimineaţa Harry vorbea din nou, la telefon, cu o Katrine moartă de somn.
   - Ce s-a mai întâmplat acum? întrebă ea.
   - Sunt la birou şi m-am uitat peste ce ai descoperit tu. Spuneai că toate femeile dispărute erau căsătorite şi aveau copii. Cred că am putea avea ceva aici.
   - În ce sens?
   - Habar n-am. Aveam pur şi simplu nevoie să mă aud spunând chestia asta cuiva. Ca să decid dacă pare o tâmpenie.
   - Şi cum pare?
   - O tâmpenie. Noapte bună.

   Eli Kvale stătea întinsă, cu ochii larg deschişi. Lângă ea, Andreas respira profund, fără să aibă nicio grijă pe lume. O dâră din lumina lunii cădea printre faldurile draperiei, dincolo de perete, pe crucifixul pe care ea îl achiziţionase în timpul lunii ei de miere petrecute la Roma. Oare ce o trezise?
   Să fi fost Trygve? Era treaz?
   Cina şi restul serii decurseseră exact aşa cum se aşteptase ea. Văzuse chipuri vesele şi strălucitoare în lumina lumânărilor. Cu toţii vorbiseră în acelaşi timp, căci aveau aşa de multe să îşi spună! Mai ales Trygve. Iar când el povestise despre Montana, despre cursurile lui şi prietenii de acolo, ea tăcuse şi se uitase la acest băiat, la acest tânăr care se maturiza devenind adult, devenind ce avea să devină, croindu-şi o viaţă proprie. Asta o făcea cea mai fericită; faptul că el putea alege. În mod liber şi deschis. Nu ca ea. Nu în tăcere, în secret.
   Auzi casa pârâind, auzi pereţii vorbind unii cu alţii.
   Însă mai era şi un alt sunet, unul străin. Un sunet dinafară.
   Se dădu jos din pat, se duse la fereastră şi crăpă draperiile. Ninsese afară. Merii aveau ramuri învelite în lână albă, iar lumina lunii se reflecta pe pătura albă şi subţire de pe sol, subliniind fiecare detaliu al grădinii. Privirea ei se plimbă de la poartă la garaj, nesigură pe ceea ce căuta. Apoi se opri. Eli icni de surpriză şi groază. „Nu începe din nou“, îşi spuse ea. Trebuia să fi fost Trygve. Suferea din pricina schimbării de fus orar, nu fusese în stare să adoarmă şi ieşise afară. Urmele de paşi mergeau de la poartă direct până sub fereastra la care stătea ea. Ca un şir de puncte negre în pătura subţire de omăt. O pauză în text pentru efect dramatic.
   Însă nu existau urme care să se îndrepte înapoi.

12

Ziua 7

Conversaţia

   - L-a recunoscut unul dintre băieţii de la Narcotice, anunţă Skarre. Când i-am arătat poza lui Vetlesen, detectivul mi-a spus că l-a văzut de câteva ori la intersecţia dintre Skippergata şi Tollbugata.
   - Ce e la intersecţia aia? întrebă Gunnar Hagen, care insistase să participe la şedinţa de luni dimineaţă în biroul lui Harry.
   Skarre se uită nesigur la Harry, ca să se asigure că şeful nu glumea.
   - Traficanţi, curve, proxeneţi, răspunse el. Este noul loc fierbinte după ce i-am gonit din Plata.
   - Doar acolo? se miră Hagen, scoţându-şi bărbia înainte. Mi s-a spus că sunt mai răspândiţi acum.
   - E ca un centru, replică Skarre. Însă este evident că pot fi găsiţi în jos până la Bursă şi în sus până la banca Norges. Stau pe lângă muzeul de artă Astrup Fearnley, pe lângă sala de concerte Gamle Logen şi pe lângă cafeneaua Church Mission...
   Se opri când Harry căscă cu zgomot.
   - Scuze, rosti Harry. A fost un weekend dur. Continuă.
   - Detectivul nu-şi amintea să-l fi văzut cumpărând droguri. Credea că Vetlesen frecventează hotelul Leon.
   În acel moment, pe uşă intră Katrine Bratt. Avea ţinuta în neorânduială, era palidă şi ochii îi erau îngustaţi până la două fante, dar tânăra scoase un salut vesel în vreme ce inspectă încăperea după un scaun. Bjorn Holm sări de pe scaunul lui, îi făcu semn cu mâna şi plecă să caute un alt scaun.
   - Leon din Skippergata? întrebă Hagen. Se vând droguri acolo?
   - S-ar putea, răspunse Skarre. Însă am zărit multe prostituate de culoare intrând acolo, aşa că presupun că trebuie să fie un aşa-numit loc de masaj.
   - Nu prea, interveni Katrine Bratt, stând cu spatele la ei ca să-şi atârne haina în cuier. Saloanele de masaj fac parte din piaţa centrală, iar ea aparţine acum vietnamezilor. Ăştia stau în suburbii, în zone rezidenţiale discrete, folosesc femei asiatice şi stau departe de piaţa africană de la periferie.
   - Cred că am văzut un poster afară anunţând camere ieftine, zise Harry. Patru sute de coroane pe noapte.
   - Corect, replică Katrine. Există camere mici, oficial închiriate cu ziua, în realitate cu ora. Bani negri. Clienţii nu prea cer chitanţe. Însă proprietarul hotelului, care câştigă cel mai mult, e alb.
   - Privire de femeie, zise Skarre zâmbind înspre Hagen. Ciudat că divizia Ofense Sexuale din Bergen este atât de brusc interesată de bordelurile din Oslo.
  - Sunt la fel peste tot, ripostă Katrine. Vrei să faci pariu pe tot ce am spus?
   - Proprietarul e un pakistanez, zise Skarre. Două sute de coronuţe.
   - S-a făcut.
   - Bun, interveni Harry, bătând din palme. La ce mai stăm aici?

   Proprietarul hotelului Leon era Børre Hansen, de origine din Solor, în est, cu tenul alb-cenuşiu ca zloata adusă de afară pe tălpile încălţărilor de către aşa-zişii oaspeţi şi lăsată pe podeaua uzată din parchet de lângă tejgheaua recepţiei, sub semnul pe care scria RESEPTION cu litere negre.
   Cum nici clienţii, nici Borre nu manifestau vreun interes anume pentru felul cum era scrisă inscripţia, semnul rămăsese acolo, nedisputat, de când îl avea Borre: de 4 ani. Înainte de asta, omul străbătuse Suedia în sus şi în jos vânzând Biblii, încercându-şi mâna în traficul de frontieră cu filme porno în Svinesund şi dobândind un accent care părea un melanj între cel al unui muzician şi cel al unui predicator. În Svinesund o cunoscuse pe Natasha, o dansatoare rusă de dansuri erotice, iar cei doi reuşiseră să scape la mustaţă de managerul rus al Natashei. Femeia primise un nume nou şi acum locuia cu Borre în Oslo. El preluase hotelul de la 3 sârbi, care, din diverse motive, nu mai puteau sta în ţară şi continuase de unde abandonaseră ei, deoarece nu văzuse niciun motiv de schimbare a modelului de afacere: închirierea de camere pe termene scurte - adesea extrem de scurte. Veniturile veneau în general sub formă de bani gheaţă, iar oaspeţii erau lipsiţi de pretenţii din punct de vedere al standardelor şi al întreţinerii.
   Era o afacere bună. O afacere pe care el nu avea chef să o piardă. În consecinţă, era neplăcut surprins de prezenţa celor doi oameni care stăteau în faţa lui, şi în special de legitimaţiile lor.
   Bărbatul cu părul tuns scurt puse o poză pe tejghea.
   - L-ai văzut pe acest bărbat?
   Borre Hansen clătină din cap, uşurat că până la urmă nu veniseră după el.
   - Eşti sigur? întrebă bărbatul, punându-şi cotul pe tejghea şi aplecându-se în faţă.
   Borre se uită iarăşi la poză, gândindu-se că ar fi trebuit să cerceteze mai bine acele legitimaţii; tipul din faţa lui părea mai degrabă unul din drogaţii ăia care-şi pierdeau vremea pe străzi decât un poliţist. Iar fata din spatele lui nu arăta nici ea a poliţistă. Adevărat, avea acea privire dură, privirea de curvă, dar părea o lady. Dacă şi-ar fi luat un proxenet care să n-o jefuiască ar fi putut câştiga cel puţin de 5 ori salariul ei actual.
   - Ştim că ai un bordel aici, zise poliţistul.
  - Conduc un hotel cumsecade, am licenţă şi toate actele mele sunt în ordine. Vreţi să vedeţi?
   Borre arătă cu capul spre micul birou din spatele recepţiei.
   Poliţistul clătină din cap.
   - Închiriezi camere prostituatelor şi clienţilor lor. Asta e împotriva legii.
   - Ascultaţi, ripostă Borre, înghiţind în sec.
   Discuţia o luase pe făgaşul de care se temea.
   -  Nu sunt interesat ce fac oaspeţii mei câtă vreme îşi achită nota de plată.
   - Dar eu sunt, zise poliţistul pe un ton jos. Uită-te mai bine la poză.
   Borre se uită. Poza fusese probabil făcută cu câţiva ani înainte, deoarece individul părea atât de tânăr. Tânăr şi lipsit de griji, fără urmă de disperare sau frustrare.
   - Ultima dată când am verificat, prostituţia nu era ilegală în Norvegia, afirmă Borre Hansen.
   - Aşa e, replică poliţista. Dar deţinerea unui bordel este.
   Borre Hansen încercă din răsputeri să afişeze o expresie de indignare.
   - Aşa cum ştii, la intervale regulate poliţia este obligată să verifice respectarea regulamentelor hoteliere, zise poliţistul. Cum ar fi existenţa ieşirilor de urgenţă din toate încăperile în caz de incendiu.
   - Depunerea de formulare de înregistrare a oaspeţilor din străinătate, adăugă poliţista.
   - Existenţa unui fax pentru primirea cererilor poliţiei legate de oaspeţi.
   - Cont de TVA.
   Individul începuse să se clatine. Poliţistul îi dădu lovitura de graţie.
   - Ne gândim să aducem Divizia Antifraudă ca să verifice conturile pe care le deţii pentru anumiţi clienţi pe care poliţiştii sub acoperire i-au observat intrând şi ieşind de aici în ultimele săptămâni.
   Hansen simţea că i se face rău. Natasha. Ipoteca. Şi începutul de panică la gândul de a-şi petrece din nou nopţile îngheţate de iarnă, negre ca smoala pe la diverse uşi necunoscute cu Biblii sub braţ.
   - Sau am putea să nu facem asta, zise poliţistul. E o chestiune de priorităţi. O chestiune de folosire a resurselor limitate ale poliţiei. Nu-i aşa, Bratt?
   Poliţista încuviinţă.
   - Închiriază o cameră de două ori pe săptămână, ciripi Hansen. Întotdeauna aceeaşi cameră. Stă aici toată seara.
   - Toată seara?
   - Are mai multe vizitatoare.
   - De culoare neagră sau albă? întrebă femeia.
   - Neagră. Doar neagră.
   - Cât de multe?
   - Nu ştiu. Numărul variază. Opt. Douăsprezece.
   - În acelaşi timp? exclamă poliţista.
   - Nu, se schimbă. Unele vin în perechi. Evident că pot fi găsite adesea în perechi pe străzi.
   - Isuse! exclamă poliţistul.
   Hansen dădu din cap.
   - Sub ce nume se semnează?
   - Nu-mi amintesc.
   - Dar putem afla din registrul de oaspeţi, nu-i aşa? Şi din conturi?
   Hansen îşi simţea spatele cămăşii îmbibat cu sudoare, pe sub haina lui strălucitoare de la costum.
   - I se spune Dr. White. Adică femeile care întreabă de el.
   - Doctor?
   - N-are nicio legătură cu mine. El...
   Hansen ezită. Nu avea chef să spună mai multe decât era nevoie. Pe de altă parte, voia să-şi arate disponibilitatea de a coopera. Iar acela era oricum un client pierdut.
   - Cară cu el o geantă dintr-aceea mare de doctor. Şi întotdeauna cere... prosoape în plus.
   - Oho, făcu femeia. Pare o chestie murdară. Ai observat sânge când ai făcut curăţenie în cameră?
   Hansen nu răspunse.
   - Asta dacă faci curăţenie pe acolo, interveni poliţistul. Ei bine?
   Hansen oftă.
   - Nu prea mult, nu mai mult decât...
   Făcu o pauză.
   - Decât de obicei? îi replică poliţista cu sarcasm.
   - Nu cred că le face rău, se grăbi Hansen să afirme, regretând imediat vorbele.
   - De ce nu? ripostă poliţistul.
   Hansen ridică din umeri.
   - Presupun că ele n-ar mai trebui să revină.
   - Şi sunt doar femei?
   Hansen încuviinţă. Însă probabil că poliţistul observase ceva. O tresărire nervoasă a muşchilor gâtului sau poate o zvâcnire a membranei injectate a ochiului.
   - Bărbaţi? întrebă poliţistul.
   Hansen clătină din cap.
   - Băieţi? întrebă poliţista, care în mod cert intuise acelaşi lucru ca şi colegul ei.
   Hansen clătină iarăşi din cap, dar cu acea mică şi aproape imperceptibilă întârziere care apare atunci când creierul trebuie să aleagă între alternative.
   - Copii, zise poliţistul, plecându-şi fruntea ca pentru un atac frontal. A adus copii aici?
   - Nu! aproape că strigă Hansen, simţind că îl cuprinde năduşeala. Niciodată! La asta trag linie. Au fost doar cele două dăţi... Şi atunci n-au intrat. I-am aruncat înapoi în stradă!
   - Africani? întrebă bărbatul.
   - Da.
   - Băieţi sau fetiţe?
   - Ambele.
   - Au venit singuri? se interesă femeia.
   - Nu, cu femei. Cred că erau mamele. Dar, cum am mai spus, nu i-am lăsat să urce la camera lui.
   - Spui că vine aici de două ori pe săptămână. Are ore fixe?
   - Lunea şi joia. De la 8 la miezul nopţii. Şi vine mereu la fix.
   - Şi în seara asta? întrebă bărbatul, aruncând o privire spre colega lui. Bun, mulţumim pentru ajutor.
   Hansen dădu drumul aerului din plămâni şi descoperi că îl dor plămânii - stătuse pe vârfuri tot acest timp.
   - Mă bucur că v-am fost de folos, rosti el.
   Poliţiştii se îndreptară spre uşă. Hansen ştia că ar fi trebuit să-şi ţină gura închisă, dar nu ar mai fi fost în stare să doarmă dacă nu ar fi primit nicio asigurare.
   - Dar... rosti el în vreme ce ei se pregăteau să iasă... Aşadar, ne-am înţeles, nu-i aşa?
   Poliţistul se întoarse, cu o sprânceană ridicată a surpriză.
   - În legătură cu ce anume?
   Hansen înghiţi în sec.
   - În legătură cu... inspecţiile?
   Poliţistul îşi frecă bărbia.
   - Sugerezi cumva că ai ceva de ascuns?
   Hansen clipi de două ori. Apoi îşi auzi propriul râs piţigăiat şi nervos când izbucni:
   - Nu, nu, bineînţeles că nu! Ha-ha! Pe aici totul e în ordine.
   - Excelent, aşadar, nu ai de ce să te temi când o să vină. Inspecţiile nu cad în responsabilitatea mea.
   Poliţiştii plecară, lăsându-l pe Hansen cu gura căscată, gata să protesteze, să spună ceva, doar că nu prea ştia ce anume.

   Telefonul sună când Harry reveni la birou.
   Era Rakel, care voia să-i înapoieze DVD-ul pe care îl împrumutase de la el.
   - The Rules of Attraction? repetă Harry, luat prin surprindere. Îl ai tu?
  - Spuneai că e pe lista ta cu cele mai moderne filme subestimate.
   - Da, dar ţie nu-ţi plac niciodată astfel de filme.
   - Nu-i adevărat.
   - Nu ţi-a plăcut Starship Troopers.
   - Pentru că e o porcărie de film macho.
   - E o satiră, replică Harry.
   - A ce anume?
   - A fascismului inerent din societatea americană. Băieţii Hardy se întâlnesc cu Tineretul Hitlerist.
   - Fii serios, Harry. Război contra insectelor gigantice pe o planetă îndepărtată?
   - Teama de străini.
   - În fine, mi-a plăcut filmul ăla din anii ’70 de la tine, cel despre microfoane...
   - Conversaţia, răspunse Harry. Cel mai bun regizat de Coppola.
   - Ăla e. Sunt de acord că ăla e subestimat.
   - Nu e deloc, oftă Harry. Doar uitat. A fost nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film.
   - În seara asta iau cina cu nişte prietene. Pot trece să-ţi las filmul pe drumul înapoi spre casă. O să fii treaz pe la miezul nopţii?
   - S-ar putea. Dar de ce să nu-l laşi în drum spre masă?
   - E mai stresant, dar evident că pot proceda şi aşa.
   Replica ei venise cu repeziciune. Însă nu suficient de repede ca Harry să nu o audă bine.
   - Mmm, zise el. Oricum nu pot să dorm. Inhalez mucegai şi nu-mi pot ţine respiraţia.
   - Ştii ce? Ţi-l las în căsuţa poştală de jos ca să nu trebuiască să te mai scoli. Bine?
   - Bine.
   Închiseră. Harry îşi văzu mâna tremurând. Trase concluzia că se datora lipsei de nicotină, aşa că porni spre lift.
   Katrine ieşi pe uşa biroului ei ca şi cum i-ar fi recunoscut paşii.
   - Am vorbit cu Espen Lepsvik. Îl putem lua pe unul din oamenii lui pentru treaba din noaptea asta.
   - Minunat.
   - Veşti bune?
   - Cum?
   - Zâmbeşti.
   - Da? Atunci probabil că sunt fericit.
   - Din ce cauză?
   Harry se bătu peste buzunarul hainei.
   - Ţigările.

   Eli Kvale şedea la masa din bucătărie cu o ceaşcă de ceai în faţă, privea spre grădină şi asculta huruitul confortabil al maşinii de spălat vase. Telefonul negru se găsea pe tăblia dulapului. Receptorul se încălzise în mâna ei, atât de strâns îl ţinuse, însă fusese vorba doar de o greşeală.
   Trygve se bucurase de peştele gratinat - era felul lui favorit de mâncare, după cum declarase. Numai că el declara asta despre multe lucruri. Era un băiat bun. Afară, iarba era maronie şi uscată; nici urmă de zăpada care căzuse. Şi, cine ştie? Poate că ea visase întreaga poveste?
   Răsfoi fără chef o revistă. Îşi luase liber primele câteva zile de şedere a lui Trygve acasă, ca să petreacă puţin timp împreună. Să aibă o conversaţie pe cinste, doar ei doi. Însă acum el şedea cu Andreas în living şi împreună amândoi se ocupau cu îndeletnicirea pentru care ea crease spaţiu în casă. Era bine, căci ei doi aveau mai multe lucruri despre care să discute. În definitiv, erau atât de asemănători. Şi, de fapt, ei întotdeauna îi plăcuse mai degrabă ideea unei conversaţii sănătoase decât a construirii realităţii. Deoarece conversaţia trebuia întotdeauna să se oprească undeva. La zidul imens şi insurmontabil.
   Bineînţeles că ea fusese de acord să-l boteze pe băiat după tatăl lui Andreas. Cel puţin băiatul să capete un nume de la familia lui Andreas. Fusese cât pe-aci să strice totul înainte de a naşte. Să vorbească despre parcarea pustie, despre întuneric, despre urmele negre din zăpadă. Despre cuţitul pus la gâtul ei şi răsuflarea fără chip lipită de obraz. Pe drumul spre casă, cu sămânţa lui curgându-i în chiloţi, se rugase lui Dumnezeu ca aceasta să continue să curgă până ce avea să se verse cu totul. Însă nimeni nu răspunsese rugăminţilor ei.
   Ulterior se întrebase adesea cum ar fi stat lucrurile dacă Andreas nu ar fi fost preot, cu vederi atât de radicale în privinţa avortului, şi dacă ea nu ar fi fost atât de laşă. Dacă Tyrgve nu s-ar fi născut. Însă până atunci zidul deja se înălţase, un zid de tăcere de netrecut.
   Faptul că Trygve şi Andreas erau atât de asemănători însemna o bilă albă. Însemna chiar şi o scânteie de speranţă, aşa că se dusese la un cabinet medical unde n-o cunoştea nimeni şi-i dăduse medicului de acolo două fire de păr pe care le culesese de pe pernele lor şi în legătură cu care citise că erau îndeajuns ca să se afle codul a ceva numit ADN, un soi de amprentă genetică. Cabinetul trimisese firele de păr la Institutul de Medicină Anatomo-patologică de la Rikshospitalet, care folosea această metodă nouă în cazurile de stabilire a paternităţii. Iar după două luni toate îndoielile fuseseră spulberate. Nu fusese vorba de niciun vis: parcarea, urmele negre, gâfâielile, durerea.
   Se uită iarăşi la telefon. Bineînţeles că fusese o greşeală.
   Respiraţia pe care o auzise la celălalt capăt nu însemnase decât reacţia perplexă la auzul unei voci neaşteptate, indecizia legată de următoarea acţiune: lăsarea receptorului jos sau nu. Asta era tot.
 
    Harry se duse în hol şi răspunse la interfon.
   - Da? ţipă el peste melodia lui Franz Ferdinand care se auzea din combina din sufragerie.
   Niciun răspuns, doar zgomotul unei maşini trecând prin poarta Sofies.
   - Da!!
   - Bună! Rakel aici. Erai în pat?
   După sunetul vocii ei îşi dădea seama că ea băuse. Nu prea mult, dar suficient ca tonul ei să fie un pic mai strident, iar râsul, acel râs superb şi profund, să-i acopere cuvintele.
   - Nu, răspunse el. Ai avut o seară bună?
   - Destul.
   - De-abia e ora 11.
   - Fetele au vrut să plece devreme. Zi de lucru şi aşa mai departe.
   - Mmm.
   Harry o văzu cu ochii minţii. Privirea plină de tachinări, strălucirea alcoolului în ochi.
   - Am filmul la mine, zise ea. Dacă e să ţi-l las în cutia poştală, cred că va trebui să deschizi uşa.
   - Corect.
   Ridică degetul ca să apese butonul prin care să o lase pe ea înăuntru. Aşteptă. Ştiind prea bine că avea acum o fereastră de timp. Aveau la dispoziţia lor două secunde.
   Deocamdată le rămâneau intacte toate posibilităţile de retragere. Îi plăceau poziţiile de retragere. Şi mai ştia foarte bine că nu voia ca toate astea să se întâmple, căci era prea complicat şi prea dureros să mai treacă din nou prin ce trecuse. Ca atare, de ce îl durea pieptul ca şi cum ar fi avut două inimi? De ce nu apăsase imediat pe buton, ca ea să intre şi să iasă din clădire, să iasă din mintea lui? „Acum”, îşi zise el, punând buricele degetului pe plasticul dur al butonului.
   - Sau, zise ea, aş putea urca până sus cu filmul.
   Încă dinainte de a răspunde, Harry ştiu că vocea avea să-i sune ciudat.
   - Nu-i nevoie să faci asta. Cutia mea poştală e cea fără nume pe ea. Noapte bună.
   - Noapte bună.
   Apăsă butonul. Se duse în sufragerie, îl dădu mai tare pe Franz Ferdinand, atât de tare, încât să-i ucidă gândurile, să-l facă să uite de nervozitatea lui, să-l facă să absoarbă muzica şi asaltul dur al chitarelor electrice. Un asalt furios, nu prea inspirat şi nu foarte bine interpretat. Scoţieni. Însă sunetului febril al corzilor i se alătură un alt sunet.
   Harry dădu muzica mai încet. Ascultă. Dori să dea din nou volumul tare când auzi un sunet. Ca de glaspapir pe lemn. Sau de pantofi târşiţi pe podea. Se duse în hol şi zări o siluetă în spatele geamului mat al uşii.
   Deschise.
   - Am sunat la sonerie, zise Rakel, uitându-se la el cu o privire ce-ţi cerea scuze.
   - Da?
   Ea flutură DVD-ul din mână.
   - Nu intra în cutie.
   Dori să spună ceva, avu de gând să zică ceva. Însă deja întinsese braţul cu care o prinse şi o trase spre el. Auzi geamătul ei când o strânse, văzu gura ei deschizându-se şi limba ieşind spre el, provocatoare şi roşie. Aşa că nu-i mai rămase nimic de spus.
   Ea se furişă în sus spre el; moale şi caldă.
   - Măiculiţă, şopti ea.
   El o sărută pe frunte.
   Sudoarea nu reprezenta decât un strat subţire care în acelaşi timp îi separa şi îi lipea pe amândoi.
   Fusese exact aşa cum ştiuse el că va fi. Fusese ca prima dată, deşi fără fiorii, căutările şi întrebările nerostite de atunci. Fusese ca ultima dată, fără tristeţea de atunci şi fără oftaturile ei de după aceea. Poţi părăsi pe cineva cu care ai avut parte de sex de calitate. Însă Katrine avea dreptate; te întorci întotdeauna. Harry ştia însă că de această dată fusese şi altfel. Pentru Rakel, aceasta fusese o ultimă şi esenţială vizită pe meleagurile vechi şi cunoscute, un gest de adio pentru ceea ce amândoi numiseră marea iubire a vieţilor lor.
   Înainte ca ea să păşească într-o eră nouă. Spre un iubit mai slab? Poate, dar cu siguranţă spre o iubire mai suportabilă.
   Rakel parcă torcea în vreme ce îi mângâia abdomenul. El încă îi simţea încordarea trupului. Putea face lucrurile dificile sau uşoare pentru ea. Decise să meargă pe a doua variantă.
   - Remuşcări? o întrebă el şi o simţi imediat tresărind.
   - Nu vreau să vorbesc despre asta.
   Nici el nu voia să discute despre asta. Voia să stea întins şi nemişcat, să asculte respiraţia ei şi să simtă mâna ei pe stomac. Numai că ştia prea bine ce are ea de făcut şi n-avea chef de amânări.
   - El te aşteaptă, Rakel.
   - Nu, răspunse ea. El şi tehnicianul lui pregătesc un cadavru pentru un curs de anatomie mâine dis-de-dimineaţă. Iar eu i-am spus că nu are cum să se apropie de mine după ce a atins un mort. O să doarmă la el.
   - Cum rămâne cu mine? Harry zâmbi în întuneric, gândindu-se că ea plănuise toate astea, ştiind ce se va întâmpla. De unde ştii că n-am atins şi eu un cadavru?
   - Ai atins?
   - Nu, răspunse el, gândindu-se la pachetul de ţigări din sertarul noptierei. Noi nu avem cadavre.
   Tăcură. Mâna ei descria cercuri tot mai largi pe stomacul lui.
   - Am sentimentul că cineva s-a infiltrat în fiinţa mea, rosti el din senin.
   - Cum adică?
   - Nu ştiu prea bine. Doar că am senzaţia că mă urmăreşte cineva tot timpul, chiar şi acum. Fac parte din planurile cuiva. Pricepi?
   - Nu.
   Ea veni şi mai aproape de el.
   - E vorba de cazul ăsta la care lucrez. Ca şi cum persoana mea este implicată în...
   - Şşt.
   Ea îi muşcă urechea.
   - Tu eşti mereu implicat, Harry. Asta e problema ta. Relaxează-te.
   Mâna ei îi cuprinse membrul moale şi Harry închise ochii, ascultă şoaptele ei şi simţi cum îi apare erecţia.
   La ora 3 noaptea ea se dădu jos din pat. El îi văzu spatele în lumina felinarelor de pe stradă. Spatele arcuit şi umbra coloanei vertebrale. Şi imediat se gândi la ceva ce spusese Katrine, anume că Sylvia Ottersen avusese drapelul etiopian tatuat pe spate; trebuia să nu uite să menţioneze asta în raport. Iar Rakel avea dreptate: el nu înceta niciodată să se gândească la cazuri, deoarece era mereu implicat.
   O însoţi până la uşă. Ea îl sărută repede pe gură şi coborî în fugă scara. Nu mai era nimic de spus. El tocmai voia să închidă uşa când zări amprente umede de bocanci în afara uşii. Le urmări până în locul în care acestea dispăreau în întunericul de pe scară. Probabil că le lăsase Rakel la venire.
   Se gândi la focile Berhaus, la femela care îşi încheia împerecherea cu masculul în perioada de reproducere şi nu-l mai dorea niciodată pe acesta în următoarea perioadă.
   Deoarece nu avea logică din punct de vedere biologic. Focile Berhaus erau nişte creaturi inteligente.

13
Ziua 8
Hârtie

     Era ora 9 şi jumătate şi soarele strălucea deasupra unei maşini singuratice care lua curbele strânse din pasul Sjolyst de deasupra autostrăzii.
   Drumul ocolea Bygdoyveien şi ducea către idilica peninsulă rurală situată la doar 5 minute de mers cu maşina de piaţa primăriei. Era linişte, traficul era aproape inexistent, căci pe domeniul Kongsgarden nu existau vaci sau cai; iar aleile înguste pe care oamenii le străbăteau pe jos către plajă în cursul verii erau acum pustii.
   Harry lua curbele de pe terenul ondulat şi o asculta pe Katrine.
   - Zăpadă, rosti tânăra.
   - Zăpadă?
   - Am făcut aşa cum ai zis. M-am concentrat asupra femeilor măritate, cu copii, care au fost date dispărute. Apoi am început să mă uit la date. Cele mai multe cazuri au apărut în noiembrie şi decembrie. Le-am izolat şi m-am gândit la aria geografică. Cele mai multe s-au petrecut în Oslo; au existat şi altele în alte părţi ale ţării. După aceea m-a săgetat, din pricina scrisorii primite de tine. Pasajul despre omul de zăpadă care reapare odată cu prima ninsoare. Iar atunci când am fost în Hoffsveien a fost prima zi de ninsoare din Oslo.
   - Nu zău?
   - Le-am cerut celor de la Institutul Meteorologic să verifice datele şi locurile relevante. Şi ştii ce am aflat?
   Harry ştia. Şi mai ştia că ar fi trebuit să îşi dea seama de multă vreme.
   - Prima ninsoare, zise el. Le ucide în ziua când cade prima ninsoare.
   - Exact.
   Harry plesni cu palma în volan.
   - Isuse, aproape că ni s-a spus totul pe şleau. Despre câte femei dispărute vorbim?
   - Unsprezece. Câte una pe an.
   - Şi două în acest an. A modificat tiparul.
   - În 1992, când a căzut prima ninsoare în Bergen, au existat o crimă şi două dispariţii. Cred că de acolo ar trebui să începem.
   - De ce?
   - Deoarece victima era o femeie măritată, cu un copil. Iar femeia dispărută era cea mai bună prietenă a ei. Aşadar, avem un cadavru, o scenă a crimei şi dosare de caz. Ca şi un suspect care a dispărut şi n-a mai fost văzut de atunci.
   - Cine anume?
   - Un poliţist. Gert Rafto.
   Harry îi aruncă o privire.
   - A, acel caz, da. Nu era tipul care şutea lucruri de la locurile crimelor?
   - Aşa s-a zvonit. Martorii l-au văzut pe Rafto intrând în apartamentul uneia dintre femei, Onny Hetland, cu câteva ore înainte de dispariţia ei. Iar căutările intense nu au dus la niciun rezultat. Omul a dispărut fără urmă.
   Harry privi drumul şi copacii fără frunze de-a lungul Huk Aveny, care coborau spre mare şi spre muzeele cuprinzând ceea ce norvegienii socoteau cele mai mari realizări naţionale: traversarea Oceanul Pacific pe o plută şi o tentativă eşuată de atingere a Polului Nord.
   - Şi acum tu crezi că este posibil ca el să nu fi dispărut de fapt? întrebă Harry. Că el ar putea reapărea în fiecare an cu ocazia primei ninsori?
   Katrine strânse din umeri.
   - Cred că merită să investim timp în aflarea celor petrecute acolo.
   - Mmm. Va trebui să începem prin a cere asistenţă celor din Bergen.
   - Eu n-aş proceda aşa, replică iute Katrine.
   - Da?
   - Cazul Rafto reprezintă încă o chestiune extrem de sensibilă pentru poliţia din Bergen. Resursele antrenate de poliţişti în elucidarea acelui caz au fost mai degrabă cheltuite pentru înmormântarea lui. Oamenii au fost îngroziţi de ceea ce ar fi putut dezgropa. Iar cum, individul a dispărut de unul singur...
   Tânăra trasă un X mare în aer.
   - Înţeleg. Ce propui?
   - Ca noi doi să facem o scurtă excursie până la Bergen pentru o mică anchetă pe cont propriu. În definitiv, acum face parte dintr-un caz de crimă din Oslo.
   Harry parcă maşina la adresa căutată, în faţa unei clădiri din cărămidă cu patru etaje, aflată chiar pe malul apei şi înconjurată de un chei. Opri motorul, dar rămase pe locul lui, privind dincolo de golful Frognerkilen către portul Filipstad.
   - Cum de a apărut cazul Rafto pe lista ta? întrebă el. În primul rând, s-a petrecut mult mai departe în timp decât ţi-am cerut eu să verifici. În al doilea rând, cred că nu este un caz de persoane dispărute, ci de crimă.
   Se întoarse cu faţa spre Katrine. Ea îi susţinu privirea fără să clipească.
   - Cazul Rafto a stârnit vâlvă în Bergen, zise ea. În plus, a existat o fotografie.
   - O fotografie?
   - Da. Li se prezintă în fiecare an tuturor cadeţilor de la secţia de poliţie din Bergen. Este o imagine cu locul crimei, pe vârful muntelui Ulriken, şi reprezintă un soi de botez al focului. Cred că cei mai mulţi sunt atât de îngroziţi de amănuntele din prim-plan, încât nu studiază niciodată fundalul. Sau poate că n-au urcat niciodată pe vârful Ulriken. În orice caz, era ceva acolo care n-avea nicio logică, o ridicătură mai în spate. Dacă te uiţi la ea cu o lupă, poţi vedea limpede despre ce e vorba.
   - Da?
   - Un om de zăpadă.
   Harry înclină încet din cap.
   - Apropo de fotografii, rosti Katrine, scoţând un plic A4 din geantă şi aruncându-l în poala lui Harry.

.................................................